CURS 1

Sistemul fiscal din România și modul său de administrare

1. Conceptul de fiscalitate
a. Definirea și descrierea rolului (economic, social, etc.) a fiscalității
b. Tipuri de taxe, impozite și contribuții
c. Principiile fiscalității
2. Cadrul de reglementare al sistemului fiscal
3. Tipuri de entități de afaceri

1. Conceptul de fiscalitate

1.1. Definirea și descrierea rolului (economic, social, etc.) fiscalității

Definirea fiscalității nu este singulară, putând exista diferite abordări.
Asfel, fiscalitatea este:
 „totalitatea impozitelor şi taxelor provenite de la persoane fizice şi juridice care
alimentează bugetele publice”;
 „totalitatea impozitelor instituite într-un stat, care-i procură acestuia o parte
covârşitoare din veniturile bugetare, fiecare impozit având o contribuţie specifică
şi un anumit rol regulator în economie”;
 Potrivit DEX „sistem de percepere a impozitelor şi taxelor prin fisc” sau
„totalitatea obligaţiunilor fiscale ale cuiva”
 „fiscalitatea este totalitatea impozitelor în care componentele sunt în strânsă
legătură între ele, ca şi cu sistemul politic şi aparatul socio-politic”;
 Sistemul fiscal „cuprinde un ansamblu de concepte, principii, metode, procese, cu
privire la o mulţime de elemente (materie impozabilă, cote, subiecţi fiscali) între
care se manifestă relaţii care apar ca urmare a proiectării, legiferării, aşezării şi
perceperii impozitelor şi care sunt gestionate conform legislaţiei fiscale, în scopul
realizării obiectivelor sistemului”.
Sistemul fiscal românesc constă din totalitatea impozitelor, taxelor, contribuțiilor
plătite de persoanele fizice și juridice române.
Existenţa statului şi funcţionarea sa depind, în mod direct, de fiscalitate, care exercită o
puternică influenţă asupra economiei în ansamblul său, dar şi asupra membrilor societăţii. În acest
context, este evident faptul că fiscalitatea este o noţiune inseparabilă de stat, fiind o componentă
esenţială a politicii generale a acestuia, reprezentând o temă incitantă, generatoare de polemici
frecvente, în special între autorităţile cu prerogative de reglementare și administrare şi
contribuabili.
 Astfel, nevoile populației asumate de către stat pentru a fi asigurate gratuit, determină
nevoia de resurse financiare care se obțin din impozite şi taxe. Pe de altă parte, cei care suportă
obligaţiile fiscale, doresc în permanenţă o diminuare a presiunii fiscale, în caz contrar practicând
recurgând la evaziune fiscală sau trecând la economia subterană.
Politica fiscală este o parte integrantă a politicii economice a statului și cuprinde ansamblul
de metode, tehnici, principii ce privesc operaţiile, raporturile, instituţiile şi reglementările
specifice, pentru stabilirea şi perceperea impozitelor, materializând opţiunile statului, la un
moment dat, în acest domeniu.
Politica fiscală depinde de foarte mulți factori:
 starea şi nivelul de dezvoltare al economiei naţionale
 raportul dintre sectorul public şi cel privat;
 nevoile bugetului de stat.
 nivelul impozitelor din celelalte ţări, similare ca nivel de dezvoltare;
 diferite acorduri şi înţelegeri internaţionale, în domeniul fiscal, etc.
Sistemul fiscal poate fi utilizat ca instrument de reglare a economiei, de intervenţie a
statului în economie pentru eliminarea dezechilibrelor din diferite perioade sau domenii de
activitate. De altfel, relaţia dintre fiscalitate şi nivelul de dezvoltare al economiei este de
condiţionare: o economie stabilă, dezvoltată, este propice pentru relaxare fiscală (ceea ce nu este
valabil întodeauna la nivelul unei economii emergente, diminuarea presiunii fiscale neavând
efectul scontat asupra dezvoltării economice).
Fiecare țară are propria politică în domeniul fiscal, stabilind astfel numărul, tipul şi
mărimea impozitelor şi taxelor suportate de contribuabili. Acestea sunt structurate în raport de
diferite criterii în scopul evaluării şi analizei efectelor impozitării asupra dezvoltării economiei.
Cel mai des întâlnit este criteriul referitor la caracteristicile juridice şi administrative, în raport de
care impozitele sunt împărțite în impozite directe şi impozite indirecte.
Taxele și impozitele contribuie la crearea veniturilor statului și sunt aplicate de către guvern
asupra veniturilor persoanelor fizice și a profiturilor sau veniturilor persoanelor juridice sau sunt
adăugate la costul anumitor bunuri, servicii și tranzacții.

Rolul fiscalității
Existența fiscalității la nivelul unei țări este legată de următoarele scopuri urmărite:
1) Finanțarea cheltuielilor bugetare – existența taxelor și impozitelor este justificată
pentru a avea sursele de finanțare a cheltuielilor bugetare și a acelor activități de
care beneficiază întreaga societate;
2) Reducerea diferențelor dintre săraci și bogați – în acest scop taxele prograsive
sunt cele menite să reducă inegalitățile existente între membrii societății. Potrivit
acestui punct de vedere la venituri mai mari se plătesc taxe mai mari.
 3) Reducerea consumului unor bunuri – cum ar fi alcool și tutun, iar cu taxele vor
fi mai mari, vor fi și prețurile și va scădea consumul.
4) Controlul inflației – în mod obișnuit inflația este determinată de o cantitate de bani
prea mare existentă în economie și mai puține bunuri. Prin reducerea veniturilor
populației prin taxare se reduce cererea agregată și scade inflația.
5) Balanța de plăți – taxele vamale sunt taxe de import, crescând valoare lor, crește
valoarea bunurilor importate, scade cererea pentru ele și se echilibrează balanța de
plăți.
6) Protejarea industiilor locale – se realizează prin creșterea impozitelor și taxelor
asupra importurilor și scăderea celor asupra bunurilor produse la nivel național, a
căror cerere poate să crească astfel.

1.2. Tipuri de taxe și impozite, contribuții

Taxele și impozitele pot fi grupate în:

I. Taxe și impozite ale afacerilor versus taxe și impozite personale
Într-o economie circulară afacerile și populația sunt principalii jucători și de aceea asupra
lor se aplică cele mai multe taxe și impozite.
Impozitul pe profiturile firmelor se calculează ca procent aplicat asupra profiturilor brute,
adică asupra a ceea ce îi rămâne unei firme după ce a plătit furnizori, salariații, utilitățile, etc. și a
dedus cheltuieli cum sunt cele cu amortizarea. Ca urmare, furnizorii și salariații sunt plătiți din
câștigurile firmei înainte de impozitare, în timp ce profiturile sunt impozitate înainte de a fi
distribuite asociaților. Pe lângă aceste impozite, firmele mai suportă și altele, cum sunt cele pe
proprietate (terenuri, clădiri, mijloace de transport), pe importuri, cm sunt taxele vamale, etc.
Taxele și impozitele personale sunt suportate de populație, la nivel individual. Și
persoanele fizice plătesc impozit pe „profiturile” lor, respectiv pe câștigurile obținute sub diverse
forme de venituri: din salarii, din chirii, din dobânzi, după cum plătesc și taxe pe consum și
impozite pe proprietate.
II. Impozite directe versus impozite indirecte
Un impozit direct este direct dependent ca valoare e mărimea venitului sau câștigului.
Un impozit indirect este cel pentru care suportatorul și plătitorul sunt persoane diferite.
De ex. TVA este în sarcina producătorilor sau vânzătprilor ca obligație de determinare și
plată, deși este suportată de către consumatorul final deoarece prețul pe care îl plătește
acesta include și TVA.
III. Taxe regresive, proporționale și progresive
Taxele în funcție de comportamentul lor față de baza impozabilă pot fi: regresive,
progresive și proporționale.
 O taxă regresivă este cea pentru care este cea pentru care cu cât este mai mic câștigul, cu
atât este mai mare ponderea taxei în venit, față de cu cât este mai mare câștigul cu atât este mai
mică ponderea taxei în venit.
O taxă proporțională este cea pentru care se aplică același procent indiferent de mărimea
câștigului sau venitului.
O taxă progresivă presupune că cu cât crește câștigul crește și mărimea taxei datorate.
Mai pot exista și taxe fixe plătite indiferent de mărimea venitului.

Impozitele, taxele și contribuțiile sociale obligatorii, care sunt venituri ale bugetului de stat,
bugetelor locale, bugetului asigurărilor sociale de stat, și pe care contribuabilii au obligația să
plătească sunt prevăzute la art. 2 alin. (2) din Codul Fiscal și se împart în:
(1) Impozite și taxe, respectiv:
a) impozitul pe profit;
b) impozitul pe veniturile microîntreprinderilor;
c) impozitul pe venit;
d) impozitul pe veniturile obținute din România de nerezidenți;
e) impozitul pe reprezentanțe;
f) taxa pe valoarea adăugată;
g) accizele;
h) impozitele și taxele locale;
i) impozitul pe construcții.
(2) Contribuțiile sociale obligatorii:
a) contribuțiile de asigurări sociale, datorate bugetului asigurărilor sociale de stat;
b) contribuția de asigurări sociale de sănătate, datorată bugetului Fondului național
unic de asigurări sociale de sănătate;
c) contribuția asiguratorie pentru muncă, datorată bugetului general consolidat.
 1.3.Principiile fiscalității
Potrivit Codului Fiscal, la CAPITOLUL II - Aplicarea și modificarea Codului fiscal, art.
3 - Principiile fiscalității se prevede că impozitele și taxele reglementate de cod se bazează pe
următoarele principii:
a) neutralitatea măsurilor fiscale în raport cu diferitele categorii de investitori și capitaluri,
cu forma de proprietate, asigurând prin nivelul impunerii condiții egale investitorilor, capitalului
român și străin;
b) certitudinea impunerii, prin elaborarea de norme juridice clare, care să nu conducă la
interpretări arbitrare, iar termenele, modalitatea și sumele de plată să fie precis stabilite pentru
fiecare plătitor, respectiv aceștia să poată urmări și înțelege sarcina fiscală ce le revine, precum și
să poată determina influența deciziilor lor de management financiar asupra sarcinii lor fiscale;
c) justețea impunerii sau echitatea fiscală asigură ca sarcina fiscală a fiecărui contribuabil
să fie stabilită pe baza puterii contributive, respectiv în funcție de mărimea veniturilor sau a
proprietăților acestuia;
d) eficiența impunerii asigură niveluri similare ale veniturilor bugetare de la un exercițiu
bugetar la altul prin menținerea randamentului impozitelor, taxelor și contribuțiilor în toate fazele
ciclului economic, atât în perioadele de avânt economic, cât și în cele de criză;
e) predictibilitatea impunerii asigură stabilitatea impozitelor, taxelor și contribuțiilor
obligatorii, pentru o perioadă de timp de cel puțin un an, în care nu pot interveni modificări în
sensul majorării sau introducerii de noi impozite, taxe și contribuții obligatorii.

2. Cadrul de reglementare al sistemului fiscal: sediul materiei legale și procedurale

În ceea ce privește sediul de reglementare al materiei legale în privința fiscalității operează
cele două coduri: Codul Fiscal și Codul de procedură fiscală.
Impozitele, taxele și contribuțiile sociale obligatorii, modul de calcul și de plată a acestora,
precum și procedura de modificare a acestora sunt reglementate prin intermediul Codului fiscal.
Dacă o prevedere a Codului contravine unei prevederi a unui tratat la care România este parte, se
aplică prevederea acelui tratat. Ministerul Finanțelor Publice este mandatat să elaboreze norme
metodologice, instrucțiuni și ordine în aplicarea ale codului, precum și a legilor de ratificare a
convențiilor de evitare a dublei impuneri în aplicare.
Cadrul legal de administrare a impozitelor, taxelor și contribuțiilor sociale obligatorii
reglementate de prezentul cod este stabilit prin Codul de procedură fiscală. Codul de procedură
fiscală reglementează drepturile și obligațiile părților din raporturile juridice fiscale privind
administrarea creanțelor fiscale datorate bugetului general consolidat, indiferent de autoritatea care
le administrează, cu excepția cazului când prin lege se prevede altfel.
 Sediul materiei legislative privind Codul Fiscal este asigurat de:
 Legea nr. 227/2015 privind Codul fiscal, cu modificările și completările ulterioare
 Normele metodologice aprobate prin H.G. 1/2016
 ordinele MFP pentru aplicarea Codului fiscal
Sediul materiei legislative privind Codul de Procedură Fiscală este asigurat de Legea nr.
207/2015 privind Codul de procedură fiscală.

3. Tipuri de entități de afaceri

Potrivit Legii societății comerciale, Legea nr. 31/1990, la art. 1 precizează că pentru a
desfășura activități economice, este necesară asocierea persoanelor fizice sau juridice, cu scopul
de a constitui o societate cu personalitate juridică. La art. 2 se precizează faptul că societăţile cu
personalitate juridică se constituie în una dintre următoarele forme:
a. societate în nume colectiv (SNC);
b. societate în comandită simplă (SCS);
c. societate pe acţiuni (SA);
d. societate în comandită pe acţiuni (SCA) și
e. societate cu răspundere limitată (SRL).
Totodată, persoanele fizice pot dobândi personalitate juridică, sub formă de PFA (persoană
fizică autorizată), în situația în care lucrează pentru ei înșiși (avocați, contabili, etc.)
În privința societăților, se pot deosebi două categorii mari, societățile de persoane (SA) și
cele de capitaluri (SRL). Avantajul unui SRL față de SA este dată de faptul că răspunderea este
limitată la nivelul capitalurilor deținute de asociați, deaoarece, din punct de vedere legal,
entitatea este separată de cei care au investit în capitalul său.
Legislația română este clar conturată în ceea ce privește tipurile de entități juridice ce pot
fi utilizate în activitățile comerciale. Astfel, societățile destinate activităților comerciale se supun
reglementărilor generale prevăzute in Legea 31/1990 care se completează, în subsidiar, cu
prevederile Codului Civil privind contractul de societate (art. 1887 Cod Civil).

Așadar, dreptul comun în materia societăților este capitolul VII Contractul de societate (art.
1881- art 1954 din Codul Civil), societățile reglementate de legi speciale continuând să fie
supuse acestora. De exemplu, dacă anumite clauze din Actul Constitutiv al unei societăți cu
răspundere limitată, nu există consemnate de asociați la semnarea acestuia, ele se pot completa
cu prevederile aplicabile din capitolul VII Contractul de societate, din Codul Civil, în măsura în
care se pot aplica.

Există și anumite tipuri de societăți destinate activității comerciale care sunt guvernate de
reglementări speciale. De exemplu:
o societăți pe acțiuni admise la tranzacționare
o societățile cu capital integral de stat
o instituțiile de credit și adecvarea capitalului
o societățile de asigurare
 Conform legislației în vigoare, este posibilă funcționarea în scopuri economice a
următoarelor tipuri de entități juridice în funcție de necesități1:
 Societate în nume colectiv
 Societate în comandită simplă
 Societate cu răspundere limitată (SRL)
 Societate cu răspundere limitată – debutant (SRL-D)
 Grup de interes economic
 Societate pe acţiuni
 Societate în comandită pe acţiuni
 Societate şi companie naţională
 Societate europeană
 Regie autonomă
 Organizaţie cooperatistă de credit
 Societate cooperativă
 Cooperativă agricolă
 Societate cooperativă europeană
La toate acestea se mai pot adăuga și2
 Persoană fizică autorizată (PFA)
 Întreprindere individuală (II)
 Întreprindere familială (IF)
.

PFA (Persoana Fizică Autorizată), II (Întreprinderea Individuală) si IF (Întreprinderea

Familială) sunt reglementate de Ordonanța de Urgenta OUG 44 din 16 aprilie 2008 privind
desfăşurarea activităţilor economice de către persoanele fizice autorizate, întreprinderile
individuale şi întreprinderile familiale, cu modificările la zi.

SRL si SRL-D sunt reglementate de Legea 31/1990 Legea societăţilor, republicată, cu

modificările şi completările ulterioare, împreună cu OUG 6/2011 pentru stimularea înfiinţării şi
dezvoltării microîntreprinderilor de către întreprinzătorii debutanți.

Toate acestea reglementari speciale se completează cu dispozițiile Codului Civil în măsura

în care acestea sunt aplicabile.

Tipul de entitate juridică are un impact direct asupra felului în care este administrată
afacerea, taxele și impozitele plătite, precum și răspunderea legală pentru activitatea
desfășurată.

1
https://www.onrc.ro/index.php/ro/inmatriculari/persoane-juridice
2
https://www.onrc.ro/index.php/ro/inmatriculari/persoane-fizice