Diagnosticul întreprinderii

2.2. DIAGNOSTICUL FINANCIAR CONTABIL

În Standardul Internaţional de Evaluare a Întreprinderii, adoptat de IVSC în

anul 2005, la raportul de evaluare se menţionează necesitatea cuprinderii şi a analizei
financiare a întreprinderii care trebuie să reflecte analiza performanţei financiare, pe
un număr de ani relevanţi, îndeosebi pe baza notelor financiare şi compararea acestei
performanţe cu cea realizată de afaceri similare cu cea a domeniului de activitate.
Determinarea performanţelor economico–financiare ale societăţilor
comerciale evaluate se face prin analiza situaţiilor financiare compuse din bilanţ,
cont de profit şi pierdere, situaţia fluxurilor de trezorerie, situaţia modificării
capitalurilor proprii şi notele referitoare la politicile contabile şi alte documente care
vin să completeze bilanţul. Aceste documente sunt: rapoartele de gestiune ale
administratorilor, rapoartele comisiei de cenzori şi eventual rapoartele cenzorilor
independenţi.
Pe baza acestor situaţii financiare se calculează o serie de indicatori
economico – financiari, care se analizează în evoluţie sau se compară cu indicatorii
medii sectoriali sau cu cei ai principalilor concurenţi.
În Standardele Internaţionale de Raportare Financiară (IFRS) 2005 se
precizează că „obiectivul situaţiilor financiare este de a furniza informaţii despre
poziţia financiară, performanţele şi modificările poziţiei financiare ale entităţii, care
sunt utile unei sfere largi de utilizatori în luarea deciziilor economice”.
Analiza situaţiilor financiare permite evaluatorilor să înţeleagă relaţiile
dintre elementele din bilanţ, din contul de profit şi pierdere şi situaţia fluxurilor de
lichidităţi şi totodată tendinţele manifestate la nivelul societăţii şi care vor ajuta la
elaborarea principiilor financiare.
De asemenea, prin intermediul analizei rapoartelor financiare, evaluatorul
poate face ajustări necesare eliminării unor elemente neproductibile în viitor, sau
corecţii legate de eliminarea elementelor din afara exploatării.
Standardele Internaționale de Evaluare IVS, GN6, 2005 - Evaluarea
întreprinderii, precizează, referitor la utilizarea documentelor financiare, că există
trei scopuri ale analizei financiare şi corecţiilor:
- înţelegerea relaţiilor existente între elementele din contul de profit şi
pierdere şi cele din bilanţ, inclusiv a tendinţelor care s-au manifestat de-a
lungul timpului, pentru aprecierea riscurilor inerente în activitatea
întreprinderii, precum şi a perspectivelor de performanţă viitoare;
- compararea cu întreprinderi similare pentru a stabili parametri de risc şi cei
de valoare;
- corectarea situaţiilor financiare istorice pentru a estima abilităţile economice
precum şi perspectivele întreprinderii.

Corecţiile (ajustările) documentelor financiare se referă la:

Diagnosticul şi evaluarea întreprinderii

- corectarea veniturilor şi cheltuielilor ţinând seama de inflaţie;

- prezentarea pe o bază consecventă atât a datelor financiare ale societăţii în
cauză, cât şi cele ale întreprinderii luate ca bază de comparaţie;
- corectarea valorii activelor, înregistrate contabil, în valori de piaţă;
- corectarea activelor din afara exploatării, a datoriilor, precum şi a veniturilor
şi cheltuielilor aferente acestora;
- corectarea veniturilor şi cheltuielilor întâmplătoare. În categoria
evenimentelor întâmplătoare, care impun corecţii intră: calamităţi, greve,
cheltuieli de punere în funcţiune a unei instalaţii, cheltuieli din afara
exploatării, alte evenimente întâmplătoare.
Analiza situaţiilor financiare permite identificarea punctelor forte şi slabe
ale gestiunii financiare, pe baza informaţiilor privind poziţia financiară (analiza
bilanţului contabil), performanţa financiară (analiza contului e profit şi pierdere) şi
a modificării poziţiei financiare (analiza situaţiei fluxurilor de trezorerie şi a situaţiei
modificării capitalurilor proprii).
Ca şi modalităţi practice de analiză se vor urmări:
- analiza în termeni monetari a rapoartelor financiare, când accentul este
pus pe identificarea tendinţelor înregistrate de nivelul veniturilor şi
cheltuielilor precum şi nivelul stocurilor de mijloace economice şi de
resurse.
- analiza în termeni relative (procentuali) a informaţiilor referitoare la
ponderea elementelor de venituri şi cheltuieli în total venituri şi cheltuieli
precum şi a elementelor de activ sau pasiv în total activ sau pasiv.
- analiza indicatorilor economico – financiari cu ajutorul metodei ratelor.
Ratele financiare sunt rapoarte între două două mărimi (indicatori) diferiţi
care concretizează anumite laturi ale activităţii şi rezultatelor unei întreprinderi,
exprimându-se sub formă de coeficient, durată sau procent. Folosirea metodei ratelor
are scopul de a compara, urmări şi identifica tendinţele unor aspecte legate de
profitabilitate, risc, lichiditate, solvabilitate, gestiune.
Valoarea informaţională a ratelor creşte atunci când sunt utilizate pentru
comparaţii, care se pot face cu:
- valorile aceleiaşi rate, înregistrate în perioadele anterioare;
- valorile aceleiaşi rate înregistrate de întreprinderi similare;
- valorile medii ale aceleiaşi rate înregistrate în sectorul de activitate.

2.2.1. Diagnosticul poziţiei financiare

Bilanţul, exprimat în valori juste oferă informaţii relevante privind poziţia

financiară a societăţii evaluate, la data analizei. Poziţia financiară depinde de:
- resursele economice pe care le controlează;
- de structura financiară;

56
 Diagnosticul întreprinderii

- de lichiditatea şi solvabilitatea sa;

- de capacitatea de a se adapta la schimbările mediului general şi specific în
care operează.
Analiza poziţiei financiare din perioada trecută permite previzionarea poziţiei
sale financiare viitoare. Informaţiile referitoare la structura financiară vor fi utile în
estimarea necesarului de finanţare, la repartizarea rezultatelor între proprietari şi
creditori, precum şi la aprecierea capacității de a contracta noi împrumuturi.
Lichiditatea societăţilor comerciale permite evaluarea capacităţii societăţilor
comerciale de a-şi onora angajamentele scadente pe termen scurt, iar cele privind
solvabilitatea le evaluează capacitatea de a-şi onora angajamentele financiare
scadente pe termen mediu şi lung.
Vitezele de rotaţie vor reflecta modul în care vor fi gestionate mijloacele
economice şi datoriile societăţii, iar notele de profitabilitate şi rentabilitate vor
reflecta eficienţa activităţii desfăşurate.
a. Indicatorii de structură ai activelor şi pasivelor
1. Indicatorii de structură ai activelor se obţin prin raportarea unor
elemente de activ fie la total activ, fie la grupa de activ din care fac parte.
Ratele de structură ale activului permit compararea structurii activelor
societăţii evaluate cu structura sectorială sau cu cea a principalilor concurenţi.
Nivelul acestor rate arată că sunt industrii în care activele corporale au o pondere
mare în activ (siderurgie, construcţii de maşini, petrol, minerit, etc) în timp ce în alte
sectoare activele circulante au ponderea cea mai mare în activ (comerţ).
O abatere semnificativă de la media sectorială poate releva un risc ridicat
pentru întreprindere, cu posibilităţi reduse de adaptare la mediul concurenţial.
Principalele rate de structură ale activului sunt:
- rata activelor imobilizate ( rAi) reflectă ponderea elementelor patrimoniale
cu o durată mai mare de un an în totalul patrimoniului şi măsoară gradul de
investire a capitalului în întreprindere.

Active imobilizate
rAi = Activ total
× 100

Valorile înregistrate de această rată diferă de la o întreprindere la alta în

funcţie de ramura sau sectorul de activitate din care face parte, cel mai frecvent
situându-se între 40 -60%. O mărime peste media ramurii arată excesul de
imobilizare a surselor de finanţare pe termen lung.

Pentru aprofundarea analizei, rata activelor imobilizate poate fi explicitată

cu ajutorul următoarelor rate:
- rata imobilizărilor necorporale;
- rata imobilizărilor corporale;
Diagnosticul şi evaluarea întreprinderii

- rata imobilizărilor financiare.

- rata activelor circulante (rAc) reflectă ponderea activelor circulante în
totalul activelor, fiind influenţată de profitul întreprinderii şi de gradul de
dotare tehnică şi de nivelul tehnologic.
-
Active circulante
rAc = Activ total
× 100

Şi în acest caz, analiza ratei poate fi completată de folosirea următoarelor

rate:
- rata stocurilor;
- rata creanţelor;
- rata investiţiilor financiare pe termen scurt;
- rata disponibilităţilor băneşti.
2. Indicatorii de structură ai pasivelor se obţin prin raportarea unor
elemente de pasiv fie la total pasiv, fie la grupa de pasiv din care fac parte.
Prin structura financiară a unei întreprinderi, într-un sens larg, înţelegem
raportul existent între finanţările pe termen scurt şi cele pe termen lung.
Ratele de structură financiară permit aprecierea politicii financiare a
întreprinderii prin evidenţierea unor aspecte privind stabilitatea financiară,
autonomia financiară respectiv gradul de îndatorare.
Principalele rate de structură ale pasivului se referă la:
- rata stabilităţii financiare ce reflectă ponderea capitalurilor permanente (CP)
în totalul surselor de finanţare (pasive totale). Capitalurile permanente sunt formate
din capitalul propriu şi capitalul împrumutat cu o durată mai mare de un an, motiv
pentru care se mai numesc şi surse stabile de finanţare. Relaţia de calcul este:
CP OTS
rsf =  100 sau rsf =  100
PT PT

unde: OTS - obligaţii pe termen scurt;

PT - pasiv total.
O întreprindere cu un grad mare de stabilitate financiară poate realiza
strategii investiţionale atât în ce priveşte activele imobilizate cât şi cele circulante ca
urmare a ponderii resurselor stabile aflate la dispoziţia sa.
În practică, rata stabilităţii financiare se situează la un nivel de 2/3.
- rata autonomiei financiare reflectă ponderea capitalurilor proprii (Cpr) în
totalul surselor de finanţare şi poate fi calculată ca:
- rata autonomiei financiare globale, când se compară resursele proprii
cu totalul resurselor de finanţare:

58
 Diagnosticul întreprinderii

Cpr
rasf =  100
PT
Valoarea indicatorului diferă de la o întreprindere la alta în funcţie de
politica financiară promovată putând lua valori între 1/3 şi 2/3. Un nivel al acestei
rate cuprins între 30 -50 % se apreciază satisfăcător pentru asigurarea echilibrului
financiar.
- rata autonomiei financiare la termen consideră că sursele de
finanţare, cu caracter permanent, se menţin, într-o anumită structură doar o perioadă
limitată de timp.
Pornind de la structura capitalului permanent, această rată se poate calcula
în două variante:
Cpr
raft =  100
CP

Cpr
raft =  100
ITML

Structura financiară a firmei este bună, cu un grad scăzut de risc, atunci când
ponderea resurselor proprii în resursele permanente este de cel puţin 50% (raft 
50%) respectiv atunci când capitalul propriu este cel puţin egal cu datoriile financiare
pe termen mediu şi lung (raft  100%).
- rata îndatorării exprimă nivelul datoriilor întreprinderii în total resurse
utilizate, putând fi calculată ca:
- rata îndatorării globale ce măsoară ponderea datoriilor, indiferent de
natura, durata şi originea lor, în totalul surselor de finanţare:
Dt
rîg =  100
PT
unde:
Dt - datorii totale (împrumuturi pe termen mediu şi lung, datorii pe termen scurt şi
obligaţii)
Nivelul de îndatorare maxim acceptat este de 66%. Cu cât nivelul ratei este
mai mic decât acest nivel, cu atât riscul imposibilităţii de a onora aceste datoreii este
mai mic, iar dependenţa faţă de creditori este mai scăzută. Dacă nivelul îndatorării
scade, odată cu reducerea îndatorării are loc creşterea gradului de autonomie
financiară.
Diagnosticul şi evaluarea întreprinderii

- rata îndatorării la termen compară datoriile financiare pe termen

mediu şi lung (ÎTML) cu sursele permanente (CP) şi sursele proprii (Cpr)
determinându-se după relaţiile:
ÎTML
rît =  100
CP

ÎTML
rît =  100
Cpr

Nivelul ratei trebuie să fie mai mic de 50 % în primul caz şi mai mic de
100% în cel de-al doilea caz, ceea ce semnifică datorii pe termen mediu şi lung mai
mici decât capitalul propriu. Această situaţie constituie o garanţie a rambursării
creditelor contractate de societatea comercială.

b. Indicatori de lichiditate şi solvabilitate

1. Lichiditatea unei întreprinderi este înţeleasă ca fiind capacitatea pe
care o are aceasta de a–şi acoperi, prin elementele patrimoniale de mijloace
circulante, obligaţiile pe termen scurt.
Formele pe care le îmbracă ratele de lichiditate sunt:
• rata lichidităţii generale;
• rata lichidităţii reduse;
• rata lichidităţii curente;
• rata lichidităţii imediate.
Rata lichidităţii generale (rlg) exprimă capacitatea întreprinderii de a-şi
onora obligaţiile pe termen scurt (de exploatare) din activele de exploatare.

Ac Stocuri + Creante + Ifts + Disponibil itati banesti

rlg = =
Pc Datorii pe termen scurt

unde: Ac – active circulante;

Pc –pasive circulante;
Ifts – investiţii financiare pe termen scurt.
De cele mai multe ori se consideră că lichiditatea generală reflectă o situaţie
favorabilă, bună, dacă are valori cuprinse între [1,2 ÷ 2] limita minimă a sa fiind 1.
Dacă rata lichidităţii generale are valori mai mari de 1,2 situaţia întreprinderii este
bună, deoarece cel puţin pe termen scurt, datorită activelor circulante mai mari decât
obligaţiile curente, aceasta are capacitatea de a-şi achita datoriile exigibile.
În acest caz, apariţia unor evenimente neprevăzute în mişcarea activelor
circulante sau în deteriorarea valorii acestora este acoperită tocmai prin diferenţa
dintre valoarea activelor circulante şi datoriile pa termen scurt.

60
 Diagnosticul întreprinderii

Trebuie avut în vedere că o rată a lichidităţii generale mare nu înseamnă o

activitate eficientă deoarece mărimea ratei este influenţată de nivelul stocurilor care
de multe ori se concretizează printr-un nivel redus al lichidităţii (stocuri cu mişcare
lentă, stocuri fără mişcare, stocuri degradate şi nevandabile, etc.).
Valoarea maxim acceptabilă a ratei lichidităţii generale este de 2, peste acest
nivel considerându-se că activele circulante sunt gestionate necorespunzător.
Dacă rata lichidităţii generale este egală cu 1, situaţia întreprinderii este
delicată deoarece există o corespondenţă deplină între activele circulante şi resursele
corespunzătoare şi orice întârziere în încasarea creanţelor conduce la imposibilitatea
acoperirii obligaţiilor curente.
Dacă rata lichidităţii generale este mai mică decât 1, situaţia întreprinderii
este riscantă, ea fiind în situaţia de a înregistra plăţi restante cu influenţă asupra
fluxurilor băneşti şi financiare ale întreprinderii. În acest caz remedierea situaţiei se
poate realiza prin reducerea nivelului stocurilor fără a influenţa însă continuitatea
producţiei sau prin reducerea duratei creditului client.
Pentru analiza lichidităţii generale trebuie să ţinem seama de următoarele
aspecte:
• asupra nivelului lichidităţii acţionează mai mulţi factori ca: natura
sectorului de activitate, structura activelor circulante, viteza de rotaţie a
activelor circulante, sezonalitatea, faza de maturitate a întreprinderii;
• nu este suficient ca rata lichidităţii generale să fie supraunitară, ci trebuie
ca tendinţa acesteia să fie de creştere.
Rata lichidităţii reduse (rlr) exprimă capacitatea întreprinderii de a-şi
onora obligaţiile pe termen scurt din acele active circulante care pot fi transformate
relativ rapid în disponibilităţi. În acest fel, pentru calculul ratei, se elimină influenţa
lichidităţii stocurilor.
Ca modalităţi de calcul, rata lichidităţii reduse se poate determina:
• prin scăderea valorii stocurilor din valoarea activelor circulante şi
raportarea la valoarea pasivelor circulante:
Ac − S Ac − S
rl r = =
Pc Datorii pe termen scurt

• prin raportarea sumei creanţelor, investiţiilor financiare pe termen scurt

şi disponibilităţilor băneşti, la valoarea pasivelor circulante:

Creante + Investitii financiare pe termen scurt + Disponibil itati banesti

rlr =
Pc(Datorii pe termen scurt)
Diagnosticul şi evaluarea întreprinderii

Mărimea optimă a acestui indicator este 1, dar această rată este de regulă
subunitară, considerându-se că un nivel între [0,6 ÷ 1] reflectă o bună capacitate de
plată a obligaţiilor pe termen scurt.
Depăşirea nivelului optim poate reflecta o utilizare ineficientă fie a
creanţelor (dificultăţi în încasarea lor), fie a disponibilităţilor (lipsa unei strategii în
utilizarea acestora).
Rata lichidităţii curente (rlc), pune în corespondenţă elementele cele mai
lichide ale activului cu obligaţiile pe termen scurt, reflectând capacitatea
întreprinderii de a-şi onora obligaţiile pe termen scurt din plasamente şi
disponibilităţi. Valoarea optimă a acestei rate este cuprinsă între [0,4 ÷ 0,6].

Investitii financiare pe termen scurt + Disponibil itati banesti

rlc =
Pc
Rata lichidităţii imediate (rli) caracterizează capacitatea întreprinderii de a
rambursa prompt datoriile, ţinând cont de disponibilităţile existente. Valoarea
optimă a acestei rate de lichiditate este cuprinsă între [0,2 ÷ 0,3].

Disponibil itati
rl i =
Pc (Datorii pe termen scurt)

O valoare mai ridicată a acestei rate nu constituie o garanţie că întreprinderea

poate să-şi plătească datoriile pe termen scurt dacă celelalte elemente ale activului
circulant au un grad redus de lichiditate.
Un nivel redus al acestei rate poate asigura menţinerea echilibrului financiar
dacă întreprinderea deţine stocuri, creanţe sau titluri de plasament uşor mobilizabile,
în concordanţă cu exigibilitatea datoriilor pe termen scurt.
Analiza ratei lichidităţii imediate trebuie efectuată cu rezerve (Tabără,
Horomnea, Toma, 1999:159) deoarece:
• disponibilităţile se modifică semnificativ, în perioade scurte de timp,
ca urmare a raportului dintre încasări şi plăţi;
• încasările substanţiale dintr-o anumită perioadă nu reprezintă neapărat
un indiciu de echilibru financiar, ci pot fi cauzate de încasări lente în
perioada imediat precedentă;
• nivelul relativ scăzut poate fi interpretat nu numai ca un semnal al
dificultăţilor întâmpinate în recuperarea creanţelor, dar şi ca o politică
de gestiune strictă a disponibilităţilor.
În activitatea practică nivelele optime ale indicatorilor de lichiditate pot fi
considerate orientative şi în consecinţă modificate corespunzător dacă se iau în
considerare şi alţi factori, precum:

62
 Diagnosticul întreprinderii

• condiţiile concrete de desfăşurare a activităţii de exploatare a fiecărei

societăţi când deţinerea de active de natura stocurilor, creanţelor şi plasamentelor
uşor mobilizabile permite transformarea lor rapidă în disponibilităţi;
• abilitatea de negociere cu clienţii şi furnizorii pentru obţinerea unor
durate de încasare a creanţelor mai mici decât durata de plată a datoriilor pe termen
scurt;
• folosirea eficientă a resurselor materiale prin obţinerea unor viteze de
rotaţie a acestora, exprimată în număr de rotaţii, mai mari decât nivelul mediu al
ramurii.
Indicatorii de lichiditate caracterizează calitatea activităţii economico –
financiară, care scade atunci când mijloacele băneşti sunt avansate în elemente de
active circulante cu o rotaţie încetinită sau întreruptă (mărfuri greu vandabile, clienţi
neîncasaţi la timp, materiale şi materii prime degradate).
Gradul de lichiditate al elementelor de active circulante are o influenţă
directă asupra echilibrului financiar. Cu cât nivelul lichidităţii este mai mic sau
înregistrează o tendinţă de scădere, influenţa se transmite direct asupra necesarului
de fond de rulment care va înregistra valori crescătoare. În ultimă instanţă
deprecierea gradului de lichiditate va influenţa structura utilizărilor temporare şi
implicit echilibrul întreprinderii pe termen scurt.
Aprecierea lichidităţii unei întreprinderi, pe lângă încadrarea în nivelul
optim, trebuie să ţină seama şi de:
- gradul de vandabilitate al stocurilor, determinat de existenţa stocurilor fără
mişcare, a stocurilor cu mişcare lentă şi a stocurilor degradate;
- existenţa şi volumul creanţelor nerecuperate;
- corelaţia dintre viteza de rotaţie a creanţelor şi viteza de rotaţie a
furnizorilor;
- tendinţa lichidităţii din ultima perioadă.
2. Solvabilitatea reflectă capacitatea întreprinderii de a-şi onora
obligaţiile pe termen mediu şi lung.
Informaţi de nivelul la care se consideră obligaţiile pe termen mediu şi lung
se pot construi următoarele rate de solvabilitate:
• Solvabilitatea patrimonială (gsp) exprimă gradul în care capitalul social
asigură acoperirea obligaţiilor pe termen mediu şi lung, determinându-se cu relaţia:

Capital social
gs p =  100
IMTL + Capital social

unde: ITML – împrumuturi pe termen mediu şi lung.

Diagnosticul şi evaluarea întreprinderii

Acest indicator reflectă o situaţie favorabilă pentru valori cuprinse între 40

– 60%, limita sa inferioară fiind de 30%. Folosirea acestui indicator este
recomandată în cazul în care întreprinderea este în stare de faliment, urmând a fi
aplicată procedura de lichidare. În acest caz are loc oprirea activităţii de exploatare
şi punerea în vânzare a activelor.
Putem să considerăm o întreprindere ca fiind insolvabilă, atunci când
capitalurile proprii sunt negative datorită faptului că datoriile întreprinderii sunt mai
mari decât valoarea activelor.
• Solvabilitatea patrimonială la termen (gspt)care se construieşte în
două variante:
Total activ Active imobilizat e + Active circulante
gs pt = =
Datorii totale IMTL + DTS
unde: DTS – datorii pe termen scurt.

O întreprindere aflată în stare de funcţionare spunem că este solvabilă atunci

când suma activelor fixe şi circulante este mai mare sau cel puţin egală cu totalul
pasivelor exigibile. Înseamnă că o întreprindere poate să fie solvabilă chiar dacă la
un moment dat ea nu are capacitate de plată şi nu dispune de lichiditatea financiară.
Lipsa capacităţii de plată şi a lichidităţii pot fi temporare dacă societatea comercială
este solvabilă.
Din acest motiv se spune că solvabilitatea unei întreprinderi este generată de
o activitate eficientă, iar lipsa lichidităţii (capacităţii de plată) se datorează unor
situaţii conjuncturale.
Solvabilitatea patrimonială la termen, construită cu această relaţie, exprimă
în termeni relativi un indicator echivalent în valoare absolută, şi anume „situaţia
netă”. Indicatorul ne arată măsura în care datoriile totale ale întreprinderii sunt
acoperite pe seama activelor, valoarea sa optimă fiind cuprinsă între 1,5 ÷ 3.
Valoarea optimă a indicatorului este influenţată de sectorul de activitate al
întreprinderii, gradul de lichiditate şi exigibilitate şi de viteza de rotaţie a elementelor
patrimoniale. Creşterea ponderii activelor imobilizate pentru numărător şi a
datoriilor pe termen scurt pentru numitor în condiţiile în care datoriile pe termen
scurt au un termen de exigibilitate mai mic decât durata de transformare a activelor
circulante în lichidităţi, conduc la creşterea nivelului indicatorului, şi deci la
creşterea nivelului optim.
Total activ
gs pt =
Datorii financiare totale

64
 Diagnosticul întreprinderii

Indicatorul ne arată măsura în care datoriile financiare ale societăţii (aferente

împrumuturilor pe termen lung, mediu şi scurt) sunt acoperite pe seama activelor,
mărimea sa optimă fiind de cel puţin 3, iar nivelul minim acceptabil fiind de 2.
Solvabilitatea întreprinderii poate fi urmărită şi prin capacitatea de
rambursare a datoriilor pe care le înregistrează, când putem folosi indicatorii:
• gradul de acoperire a serviciului datoriei (gsd), arată măsura în care
întreprinderea îşi acoperă rata de rambursare a creditului pe termen mediu
şi lung (Rc) şi dobânda aferentă creditului pe termen mediu şi lung (Db)
din profitul net (PN) şi amortizare (A). Relaţia de calcul este:
PN + A - Dividente platite
gs d =
Rc + Db
Cu cât indicatorul are un nivel mai scăzut cu atât el arată o marjă de siguranţă
mai mică, considerându-se că o mărime de „3” este asigurătorie. În acest caz relaţia
evidenţiază oportunitatea creditului din punct de vedere al efectelor generate,
considerâdu-se că acesta trebuie rambursat din veniturile viitoare obţinute şi nu din
lichidarea activelor.
• capacitatea de rambursare a datoriilor (grd) exprimă măsura în care
datoriile totale ale întreprinderii pot fi acoperite din rezultatele obţinute. În
funcţie de indicatorii de rezultate folosiţi se pot construi următoarele relaţii:
Capacitatea de autofinantare
;
Datorii totale

Autofinantarea exercitiului
;
Datorii totale

Excedentul brut de exploatare

.
Datorii totale
Ca să reflecte o bună capacitate de plată, nivelul acestor rate trebuie să fie
cel puţin egal cu 1, nivelul optim considerându-se a fi 2. Dacă întreprinderea
înregistrează valori ale ratelor mai mici de 1, iar dificultăţile financiare ale unei
întreprinderi se transformă din evenimente temporare în situaţii periodice efectul se
va regăsi în înrăutăţirea echilibrului şi posibil în capacitatea întreprinderii de a-şi
desfăşura activitatea.
• gradul de acoperire al dobânzii (gad) arată gradul în care rezultatul
exploatării poate acoperi cheltuielile cu dobânzile, nivelul optim al
indicatorului fiind considerat 2 :
Diagnosticul şi evaluarea întreprinderii

Rezultatul exploatarii
ga d =
Cheltuielile cu dobanzile

c. Indicatori de echilibru
Analiza echilibrului financiar al unei întreprinderi poate fi efectuată cu
ajutorul indicatorilor de echilibru şi cu ajutorul ratelor de finanţare.
1. Indicatorii care reflectă echilibrul financiar se regăsesc în: fondul de
rulment, necesarul de fond de rulment, trezorerie.
Fondul de rulment (FR) reprezintă excedentul de resurse permanente care
asigură finanţarea activelor circulante. Acest excedent de resurse permanente degajat
de partea de sus a bilanţului este folosit pentru acoperirea nevoilor de finanţare din
partea de jos a bilanţului, fiind destinat reînnoirii activelor circulante. În acest fel
fondul de rulment apare ca o "marjă de securitate financiară" care permite
întreprinderii să facă faţă fără dificultate, diverselor riscuri care se manifestă pe
termen scurt.
Noţiunea de fond de rulment poate avea mai multe formulări:
Fondul de rulment net (FRN) reprezintă partea din capitalul permanent
degajată pentru finanţarea activelor circulante (excedentul de capital permanent faţă
de activele imobilizate) sau surplusul activelor circulante nete în raport cu datoriile
temporare (partea activelor circulante nefinanţată de datoriile pe termen scurt).
Datorită acestor accepţiuni fondul de rulment net poate fi determinat în două
modalităţi:
• FRN = Capital permanent - Active imobilizate nete
• FRN = Active circulante - Datorii pe termen scurt

Situaţiile în care vom regăsi fondul de rulment net sunt:

- FRN > 0, capitalurile permanente finanţează o parte din activele circulante, ceea
ce evidenţiază faptul că se realizează echilibrul pe termen lung iar o parte din
resursele permanente contribuie la realizarea echilibrului financiar pe termen
scurt;
- FRN < 0, resursele temporare finanţează nevoi permanente, situaţie ce generează
dezechilibru financiar datorat nerespectării principiului de finanţare: nevoilor
permanente li se alocă resurse permanente;
- FRN = 0, situaţie mai puţin probabilă, care reflectă un echilibru perfect a
structurii resurselor cu necesităţile de alocare a acestora. Această stare este însă
riscantă, datorată echilibrului fragil între resurse şi utilizări.
Fondul de rulment propriu (FRP) pune în evidenţă gradul în care
echilibrul pe termen lung se asigură prin capitalurile proprii şi reprezintă excedentul
capitalurilor proprii în raport cu activele imobilizate nete. Acest indicator se
determină pe baza relaţiilor:

66
 Diagnosticul întreprinderii

• FRP = Capitalul propriu - Active imobilizate nete

• FRP = Fondul de rulment net - Datorii pe termen mediu şi lung

Fondul de rulment împrumutat (FRÎ) reflectă măsura îndatorării pe

termen lung pentru finanţarea nevoilor pe termen lung pentru finanţarea nevoilor pe
termen scurt şi se calculează cu relaţiile:

• FRÎ = Capital permanent - Capital propriu

• FRÎ = Fond de rulment net - Fond de rulment propriu

Necesarul de fond de rulment (NFR) reprezintă partea din activele curente

care trebuie finanţată din resurse permanente, calculîndu-se ca diferenţă între
activele curente şi resursele curente:

• NFR = Active curente - Pasive curente

• NFR = [Active circulante - Disponibilităţi] - [Obligaţii pe
termen scurt - (Credite curente + Soldul creditor la bănci)]

Necesarul de fond de rulment se poate găsi în una din situaţiile:

• NFR > 0, ceea ce semnifică existenţa activelor circulante de natura stocurilor şi
creanţelor care urmează să fie finanţate din fondul de rulment.
Dacă această situaţie se datorează unei politici de investiţii privind activele
imobilizate sau creşterii vânzărilor, se consideră ca fiind o situaţie normală cazul în
care necesarul de fond de rulment este pozitiv, ca urmare a unui decalaj nefavorabil
între lichiditatea activelor de exploatare pe de o parte şi exigibilitatea datoriilor din
exploatare, pe de altă parte sau, ca urmare a existenţei unor stocuri fără mişcare sau
mişcare foarte lentă, se consideră că situaţia este nefavorabilă.
• NFR < 0, ceea ce reprezintă nu o nevoie de fond de rulment ci o degajare de surse
atrase.
Această situaţie se consideră normală, dacă este rezultatul angajării unor
datorii cu scadenţe mai mari, sau al accelerării vitezei de rotaţie a activelor
circulante, sau anormală, dacă este datorată unor întreruperi în reînnoirea stocurilor.
Trezoreria (T) reprezintă surplusul sau deficitul de lichidităţi generat de
activitatea întreprinderii. Trezoreria se poate calcula în două modalităţi:
- ca diferenţă între fondul de rulment şi necesarul de fond de rulment
T = FR - NFR

- ca diferenţă între disponibilităţi şi credite de trezorerie

T = Disponibilităţi şi plasamente - Credite de trezorerie (inclusiv soldul
creditor al conturilor curente la bănci)
Diagnosticul şi evaluarea întreprinderii

Trezoreria unei întreprinderi poate fi:

• pozitivă, când reflectă o situaţie favorabilă concretizată într-o
îmbogăţire a trezoreriei, întrucât întreprinderea dispune de lichidităţi care îi permit
atât rambursarea datoriilor pe termen scurt cât şi efectuarea diverselor plasamente
eficiente pe piaţa monetară sau financiară.Obţinerea unei trezorerii pozitive, de un
nivel ridicat pe o perioadă mare poate ascunde deficienţe manageriale deoarece
scopul întreprinderii este obţinerea unei trezorerii pozitive ci antrenarea resurselor
în activităţi eficente.
• negativă, când evidenţiază un dezechilibru financiar care determină
o dependenţă faţă de resursele financiare externe şi implicit o limitare a autonomiei
financiare pe termen scurt.
2. Ratele de finanţare reflectă condiţiile de ajustare dintre resurse şi
mijloace economice şi indirect, echilibrul financiar al întreprinderii. Cele mai
utilizate rate de finanţare sunt:
- rata de finanţare a activelor imobilizate din capitaluri permanente (rfai)
reflectă măsura în care capitalurile permanente contribuie la finanţarea
imobilizărilor, calculându-se cu relaţia:
Capital permanent
rfa i =
Active imobilizat e nete
În situaţiile în care rata de finanţare a activelor imobilizate este mai mare
sau egală cu 1, echilibrul întreprinderii este respectat, pe când în cazul în care rata
de finanţare este mai mică decât 1, se manifestă o stare de dezechilibru.
Creşterea nivelului raportului corespunde unei îmbunătăţiri a structurii de
finanţare (mai ales dacă se realizează prin creşterea capitalurilor proprii), pe când
diminuarea lui reflectă o înrăutăţire a situaţiei (cu excepţia stabilizării structurii
financiare prin reducerea capitalurilor proprii sau rambursarea împrumuturilor pe
termen mediu şi lung).
Condiţia necesară pentru asigurarea finanţării integrale a activelor
imobilizate din capitaluri permanente este ca ritmul de creştere a capitalului
permanent să devanseze ritmul de creştere a valorii nete a activelor imobilizate.
- rata de finanţare a activelor imobilizate din capitaluri proprii (rfp)
reflectă măsura în care capitalurile proprii contribuie la finanţarea imobilizărilor,
calculându-se cu relaţia:
Capital propriu
rfp =
Active imobilizat e nete

68
 Diagnosticul întreprinderii

O mărime supraunitară a ratei indică faptul că nivelul capitalurilor proprii

acoperă integral activele imobilizate, iar excedentul este folosit pentru finanţarea
activelor circulante.
- rata de finanţare a necesarului de fond de rulment (rfNFR) arată
capacitatea întreprinderii de a-şi acoperi necesarul de fond de rulment din fondul de
rulment şi de a obţine o trezorerie pozitivă.
FR
rfNFR =
NFR
Obţinerea unei trezorerii nete pozitive este condiţionată de un nivel al ratei
supraunitar.
Analiza ratei de finanţare a necesarului de fond de rulment poate fi
completată cu următoarele rate:
- rata de finanţare a activelor circulante (rfAc) reflectă modul în care fondul
de rulment participă la finanţarea activelor circulante.
Fondul de rulment
rfAc =
Active circulante
- rata de finanţare a stocurilor (rfs) reflectă măsura în care fondul de rulment
finanţează stocurile.
Fondul de rulment
rfs =
Stocuri
În primul caz se consideră că activele circulante pot fi finanţate, în mod
normal, în proporţie de 50% din fondul de rulment, iar în al doilea caz, stocurile pot
fi finanţate în proporţie de 60%.
d. Indicatorii de gestiune
Exprimarea modului de gestionare a resurselor se realizează prin viteza de
rotaţie a lor, cu ajutorul căreia se măsoară durata în timp necesară parcurgerii tuturor
fazelor ciclului de exploatare şi comercializare.
Viteza de rotaţie a resurselor, pe lângă completarea informaţiilor privind
lichiditatea întreprinderii, furnizează cele mai importante informaţii calitative asupra
activităţii financiare, reflectând în ultimă instanţă modul în care managementul se
implică în folosirea resurselor disponibile.
Analiza vitezei de rotaţie permite aprecierea comportamentului fiecărei
componente, a nevoii de fond de rulment, deoarece rotaţiile măsoară ritmul de
reînnoire a elementelor patrimoniale, respectiv lichiditatea stocurilor şi crenţelor, pe
de o parte, şi exigibilitatea datoriilor de exploatare pe de altă parte.
Activitatea de exploatare presupune parcurgerea unor procese financiare
succesive de alocare de fonduri băneşti pentru desfăşurarea producţiei şi de achitare
Diagnosticul şi evaluarea întreprinderii

a obligaţiilor băneşti, pe de o parte şi de recuperare a lor din încasarea vânzărilor

sau completarea cu surse împrumutate, pe de altă parte.
Aceste procese de mobilizare şi alocare de fonduri, de încasare a creanţelor
şi plată a datoriilor exprimă manifestarea dinamică a echilibrului financiar al
întreprinderii. Din acest motiv cel mai sigur echilibru financiar este cel care se
realizează pe seama încasărilor din vânzările proprii, adică pe seama cifrei de afaceri.
Cifra de afaceri este utilizată pentru acoperirea cheltuielilor de exploatare,
reînnoirea stocurilor de materii prime şi materiale, combustibil, plata furnizorilor şi
a salariilor, rambursarea creditelor şi pentru acoperirea altor nevoi ale întreprinderii.
Drept urmare, fiecare element de activ circulant va fi reînnoit într-un interval de timp
specific prin cifra de afaceri, iar fiecare datorie va fi achitată într-un anumit timp prin
componenta valorică corespunzătoare din cifra de afaceri.
Viteza de rotaţie a resurselor se urmăreşte prin:
- viteza de rotaţie a stocurilor;
- viteza de rotaţie a clienţilor,
- viteza de rotaţie a furnizorilor.
• viteza de rotaţie a stocurilor reflectă modul de gestiune a stocurilor calculându-
se:
CA
- numărul de rotaţii: nr =
Sm
Sm
- durata în zile a unei rotaţii: dz =  365
CA
unde: Sm - stocul mediu determinat de relaţia:

Si + Sf
Sm =
2
Si - stocul de la începutul perioadei
Sf - stocul de la sfârşitul perioadei
Analiza modului de gestionare a stocurilor poate fi aprofundată prin
determinarea vitezei de rotaţie pe fiecare categorie de stoc, astfel:

Costul de cumpărare al mărfurilor

viteza de rotaţie mărfuri =
Stocul mediu de mărfuri

Valoarea materiilor prime consumate

viteza de rotaţie materii prime =
Stocul mediu de materii prime

70
 Diagnosticul întreprinderii

Prod fabricată la cost de producţie

viteza de rotaţie a producţiei în curs =
Stoc mediu de producţie în curs de execuţie

Producţie fabricata la cost de producţie

viteza de rotaţie produse finite =
Stocul mediu de produse finite

Când numărul de rotaţii al stocurilor în perioada curentă este mai mic decât
în perioada anterioară sau mai mic decât al întreprinderilor concurente, imobilizările
de stocuri reprezintă un punct slab al gestiunii financiare.Dacă numărul de rotaţii al
stocurilor are tendinţa de scădere, înseamnă că înregistrăm o creştere a timpului de
transformare a stocurilor în lichidităţi, cu consecinţe nefavorabile asupra activităţii
întreprinderii.
• viteza de rotaţie a creanţelor reflectă relaţiile stabilite de
întreprindere cu clienţi şi indirect poziţia deţinută pe piaţă faţă de concurenţă,
exprimându-se prin:
- numărul de rotaţii:
CA
nr =
Creante medii
- durata în zile a unei rotaţii:
Creante medii
dz =  365
CA
Viteza de rotaţie a creanţelor, exprimată în zile, ne arată în câte zile agentul
economic îşi încasează contravaloarea produselor livrate clienţilor.
O viteză de rotaţie mică înseamnă utilizarea de către clienţi pe o perioadă
mare de timp a resurselor întreprinderii, stare nefavorabilă care este amplificată dacă
tendinţa vitezei de rotaţie este în scădere.
În situaţia în care durata în zile a unei rotaţii depăşeşte 30 de zile înseamnă
că întreprinderea se confruntă cu probleme în ceea ce priveşte încasarea facturilor.
Fără a depăşi 30 de zile considerăm că întreprinderea se află într-o situaţie favorabilă
dacă viteza de rotaţie a creditului client este mai mică decât viteza de rotaţie a
creditului furnizor.
• viteza de rotaţie a furnizorilor reflectă relaţiile stabilite cu
furnizorii şi încrederea pe care o reprezintă întreprinderea pentru furnizori,
exprimându-se prin:
- numărul de rotaţii:
Costuri materiale
nr =
Furnizori medii
Diagnosticul şi evaluarea întreprinderii

- durata în zile a unei rotaţii:

Furnizori medii
dz =  365
Costuri medii

Creditul furnizor reprezintă pentru întreprindere o sursă de finanţare pe

termen scurt, care contribuie la creşterea solidităţii financiare a întreprinderii.
În mod practic, deşi o viteză mică de rotaţie permite întreprinderii să
folosească resursele furnizorului, această stare poate conduce la înrăutăţirea relaţiilor
dintre cei doi parteneri.
Dacă reducerea vitezei de rotaţie a furnizorilor reflectă o stare nefavorabilă
pentru întreprindere, cu influenţe asupra capacităţii de plată a acesteia, presiunea
financiară asupra întreprinderii scade dacă viteza de rotaţie a creditului furnizor este
mai mică decât viteza de rotaţie a creditului client.
e. Indicatorii de randament financiar
Aprecierea randamentului resurselor utilizate se face cu ajutorul
indicatorilor de profitabilitate şi rentabilitate și randament bursier, care oferă
informaţii asupra situaţiei trecute şi prezente ale unei întreprinderi şi dau posibilitatea
estimării perspectivei afacerii.
Cel care doreşte să investească într-o întreprindere, urmăreşte, nu numai
recuperarea sumei avansate, ci să şi obţină un profit superior unui plasament fără
risc. Cu cât o întreprindere are un randament financiar mai mare, cu atât valoarea şi
implicit preţul ce se va negocia va fi mai mare.
În funcţie de mărimile utilizate în construcţia sa, măsurarea randamentului
financiar se realizează cu ajutorul următoarelor rate:
- rate de profitabilitate, cunoscute sub denumirea de rate de marjă, care se
construiesc ca raport între rezultatele de natura profitului şi venituri, respectiv
cheltuieli;
- rate de rentabilitate, construite ca raport între rezultatele de natura profitului şi
active totale sau capitaluri;
- rate de randament bursier, care urmăresc eficienţa întreprinderii pe piaţa
financiară
• rata profitabilităţii comerciale apreciază eficienţa politicii comerciale (a
procesului de aprovizionare, stocare şi vânzare) şi mai ales a politicii de preţuri
practicată de întreprindere, determinându-se ca un raport între un indicator de
rezultate (rezultatul exploatării, rezultatul exerciţiului, etc.) şi cifra de afaceri.
Principalele rate ale rentabilităţii comerciale sunt:
- rata marjei brute de exploatare indică aptitudinea proprie, a
activităţii de exploatare, de a degaja profit, indiferent de politica de
amortizare, de politica financiară şi fiscală şi de incidenţa elementelor
excepţionale. Se determină cu relaţia:

72
 Diagnosticul întreprinderii

Excedentul brut al exploatării

rEBE =  100
Cifra de afaceri

Valoarea ridicată a acestei rate reflectă posibilitatea financiară de reînnoire

rapidă a imobilizărilor corporale a întreprinderii.
Variantele acestei rate sunt:
- rata marjei nete de exploatare reflectă eficienţa activităţii de
exploatare, fiind influenţată de amortismente şi provizioane, comparativ cu
rata marjei brute. Se determină cu relaţia:
Rezultatul exploatării
rRE =  100
Cifra de afaceri

- rata marjei nete a exerciţiului exprimă eficienţa globală a

întreprinderii, respectiv capacitatea de a genera profit, calculându-se cu
relaţia:
Rezultatul exercitiului
rEx =  100
Cifra de afaceri

• rata rentabilităţii economice reflectă eficienţa activităţii desfăşurate, din

perspectiva capitalului permanent sau a elementelor materiale angajate în activitatea
întreprinderii.
Rata rentabilităţii economice are două forme de calcul, utilizate frecvent:
- în funcţie de activul total angajat, când putem determina:
- rentabilitatea economică brută (re brută):
E.B.E.
re brută =  100
Activ total

- rentabilitatea economică netă (re netă):

R.E.
re netă =  100
Activ total

- în funcţie de capitalul investit, când putem determina:

- rentabilitatea economică brută (re brută):
E.B.E.
re brută =  100
Capital investit brut

- rentabilitatea economică netă (re netă):

Diagnosticul şi evaluarea întreprinderii

R.E.
re netă =  100
Capital investit net

Capitalul investit brut se determină cu relaţia:

Capital investit brut = Active fixe brute + Variaţia de fond de rulment

+ Disponibilităţi

Capitalul investit este brut sau net după cum imobilizările includ sau nu,
amortizările şi provizioanele pentru deprecierea acestora.
Rata rentabilităţii economice măsoară aptitudinea capitalului investit de a
asigura reînnoirea şi creşterea activelor sale într-o perioadă cât mai scurtă. De aceea
se consideră corespunzătoare o rată economică mai mare de 25%, ceea ce înseamnă
că, în maxim 4 ani, întreprinderea îşi poate reînnoi capitalurile angajate.
• rata rentabilităţii financiare măsoară randamentul capitalurilor proprii, deci a
plasamentului financiar pe care acţionarii l-au făcut pentru cumpărarea acţiunilor
întreprinderii.
Principalele forme ale rentabilităţii financiare:
- rata rentabilităţii financiare nete care remunerează proprietarii
întreprinderii prin acordarea de dividende şi prin creşterea rezervelor care,
în ultimă instanţă, reprezintă o creştere a averii proprietarilor. Se calculează
după relaţia:
Profit net
rf =  100
Capital propriu

Remunerând proprietarii, este de aşteptat ca rata rentabilităţii financiare să

fie mai mare decât rata medie a dobânzii de piaţă, pentru a face atractive acţiunile
întreprinderii şi de a creşte cursul lor bursier.
Rata rentabilităţii financiare, prin folosirea profitului net, are o serie de
inconveniente care se referă în special la regimul de calcul al amortizărilor şi
provizioanelor, al cheltuielilor deductibile şi nedeductibile pentru determinarea
bazei de calcul al impozitului pe profit.
- rata rentabilităţii financiare brute se determină prin folosirea,
în locul profitului net, a capacităţii de autofinanţare, pentru eliminarea
incidenţei practicilor de amortizare. Relaţia de calcul este:
Capacitatea de autofinantare
rf b =  100
Capital propriu

74
 Diagnosticul întreprinderii

Pentru întreprinderile cotate la bursă, rentabilitatea financiară este apreciată

cu ajutorul a două rate: rata capitalizării profiturilor şi rata capitalizării dividendelor.
- rata capitalizării profitului, datorită faptului că asupra cursului
unei acţiuni acţionează şi factori care nu depind de activitatea unei
întreprinderi, exprimă mai degrabă o mărime a imaginii bursiere a
întreprinderilor cotate. Se calculează în două modalităţi:
Profitul net pe acţiune
• rata capitalizării profitului =
Cursul bursier al acţiunii
Profitul net al exerciţiului
• rata capitalizării profitului =
Capitalizare bursieră
unde:

Profit net al exerciţiului

Profit net pe acţiune =
Număr de acţiuni emise

Ultimul curs bursier la închiderea exerciţiului

Capitalizarea bursieră =
Numărul de acţiuni
Pe piaţa bursieră este folosit inversul acestui indicator care reprezintă
coeficientul de capitalizare bursieră (PER = price earning ratio) şi se determină:

Cursul bursier al acţiunii Capitalizarea bursieră

PER = sau PER =
Profitul net pe acţiune Profitul net al exerciţiului

PER arată de câte ori investitorii sunt dispuşi să plătească profitul

întreprinderii, valorile sale fiind cuprinse în general între 8 şi 12. Un coeficient mai
mic de 8 corespunde unor valori slabe în timp ce un coeficient mai mare de 12
semnifică valori în creştere. Ratele PER sunt mari pentru întreprinderile cu
perspective mai bune de dezvoltare (în condiţii economice şi de risc constante) şi
sunt mici pentru întreprinderile ale căror afaceri sunt riscante.
O altă rată folosită tot pe piaţa bursieră este raportul valoare de piaţă/valoare
contabilă care indică valoarea pe care pieţele financiare o conferă echipei
manageriale şi structurii organizaţionale a întreprinderii.
O întreprindere cu o echipă managerială puternică şi o structură
organizaţională eficientă reprezintă o motivaţie solidă pentru posibilităţile de
creştere viitoare, ceea ce face ca valoarea de piaţă să fie mai mare sau cel puţin egală
cu valoarea contabilă a capitalului său.
Diagnosticul şi evaluarea întreprinderii

Valoarea de piaţă Cursul acţiunii

=
Valoarea contabilă Valoarea contabilă pe acţiune

Valorile acestei rate depind atât de factori care acţionează la nivelul

întreprinderii cât şi de factori economici cu caracter general ceea ce creează
posibilitatea ca valorile ratei să fie subunitare chiar dacă echipa managerială este
bună.
- rata capitalizării dividendelor la fel ca şi rata capitalizării
profitului chiar dacă nu depinde în mod special de situaţia financiară a
întreprinderii, interesează mai ales acţionarii minoritari. Şi această rată se
calculează în două modalităţi:
Dividend pe acţiune
• rata capitalizării dividendului =
Cursul bursier al acţiunii
sau

Dividende totale
• rata capitalizării dividendului =
Capitalizare bursieră

2.2.2. Diagnosticul performanţei financiare

Contul de profit şi pierdere reprezintă situaţia financiară care arată

performanţa societăţii comerciale în decursul perioadei analizate. Măsurarea
performanţei se face prin măsurarea diferenţei dintre veniturile înregistrate şi
cheltuielile aferente acestor venituri.
Contul de profit şi pierdere permite urmărirea activităţii desfăşurate de
întreprindere pe tipuri de activităţi. Desfăşurarea activităţii pentru atingerea scopului
întreprinderii nu este altceva decât o înlănţuire continuă de operaţiuni de achiziţii,
plăţi, producţie, vânzări şi încasări care influenţează contul de rezultate.
Fiecare dintre aceste operaţiuni este subordonată obţinerii unui rezultat net,
prin obţinerea unui surplus financiar la fiecare nivel de activitate.
Pentru calculul şi analiza formării progresive a rezultatului exerciţiului se
folosesc soldurile intermediare de gestiune (S.I.G.), care sunt indicatori calculaţi „în
cascadă”, sub formă de solduri ce pun în evidenţă etapele formării rezultatului
exerciţiului. Indicatorii calculaţi cu ajutorul soldurilor intermediare de gestiune pot
fi grupaţi în:
• indicatori de producţie şi comercializare: marja comercială (Mc),
producţia exerciţiului (Qex), cifra de afaceri (CA) şi valoarea adăugată
(VA) ;

76
 Diagnosticul întreprinderii

• indicatori parţiali ai rentabilităţii: excedentul brut al exploatării (EBE),

rezultatul exploatării (RE), rezultatul curent (Rc), rezultatul extraordinar
(REx);
• indicatori globali ai rentabilităţii: rezultatul exerciţiului (Rex) (înainte
şi după repartizare).

Marja comercială (Mc) determină performanţele întreprinderilor care

funcţionează în sfera distribuţiei şi comercializării iar, în cazul întreprinderilor din
alte domenii, performanţele rezultate din activitatea de comerţ.
Producţia exerciţiului (Qe) este un indicator specific unităţilor industriale,
măsurând volumul global al activităţii desfăşurate. Ea include valoarea bunurilor şi
serviciilor „realizate” de întreprindere pentru a fi vândute, stocate sau utilizate pentru
nevoile proprii.
Pe baza informaţiilor din conturile de venituri, producţia exerciţiului se
determină cu relaţia:
Qe = Qv + (Scqs – Sdqs) + Qi

unde:

Qv - producţia vândută (conturile 701+702+703+704+705+706+ 707+708);

Scqs - soldul creditor al veniturilor din producţia stocată (contul 711);
Sdqs - soldul debitor al veniturilor din producţia stocată (contul 711);
Qi - producţia imobilizată (conturile 721+722).

Producţia vândută include veniturile din vânzarea de produse finite,

semifabricate, produse reziduale, executarea de lucrări, prestări de servicii, venituri
din studii şi cercetări, venituri din redevenţe, locaţii de gestiune şi chirii, venituri din
activităţi conexe. Producţia vândută este evaluată în preţuri de vânzare.
Producţia stocată reprezintă variaţia în plus (caz de stocaj) sau în minus (caz
de destocaj) între valoarea la cost de producţie efectiv a stocurilor de produse şi
producţia în curs de execuţie de la finele perioadei şi valoarea stocurilor iniţiale a
produselor şi producţiei în curs.
Producţia imobilizată reprezintă producţia exerciţiului ce este conservată de
întreprinderi sub forma imobilizărilor. Atât în cazul imobilizărilor corporale, cât şi
necorporale evaluarea se face la nivelul costului de producţie.
Cifra de afaceri (CA) este formată din vânzările de mărfuri şi producţia
vândută, fiind indicatorul care măsoară volumul activităţii de comercializare al unei
societăţi comerciale.
Ca şi modalitate de calcul, cifra de afaceri se determină prin însumarea
veniturilor rezultate din livrările de bunuri, executarea de lucrări şi prestarea de
Diagnosticul şi evaluarea întreprinderii

servicii şi altor venituri din exploatare, mai puţin rabaturile, remizele şi alte reduceri
acordate clienţilor.
Valoarea adăugată (VA) este indicatorul care exprimă creşterea de valoare
realizată de întreprindere prin utilizarea factorilor de producţie într-o perioadă de
gestiune şi indirect capacitatea unei întreprinderi de a crea bogăţie. Această creştere
de valoare, peste valoarea bunurilor şi serviciilor provenind de la terţi este generată
de activităţi de producţie şi comercializare. Valoarea adăugată se calculează, pe baza
soldurilor intermediare de gestiune, prin metoda deductivă, ca diferenţă între
producţia globală a exerciţiului şi consumul intermediar.
Valoarea adăugată reprezintă pentru o societate comercială sursa de
acumulări băneşti care este utilizată pentru remunerarea participanţilor direcţi şi
indirecţi la activitatea sa. Valoarea adăugată va reveni:
• personalului şi organismelor sociale, sub forma cheltuielilor cu
personalul;
• statului, sub formă de impozite, taxe, vărsăminte asimilate şi impozit pe
profit;
• acţionarilor, sub forma dividendelor;
• creditorilor, sub forma cheltuielilor financiare;
• societăţii comerciale, sub formă de autofinanţare (amortizare şi profit
net repartizat întreprinderii).
Pornind de la această modalitate de repartizare a valorii adăugate, putem
utiliza pentru calculul indicatorului o altă metodă numită metoda aditivă, care
presupune însumarea elementelor componente a acestuia:

VA = S + Am + Db + I + Pn
unde:
S - salarii; Am - amortizare anuală;
Db - dobânzi; I - impozite, taxe şi vărsăminte asimilate;
Pn - profit net.
Soldurile intermediare prezentate până acum se mai cunosc, în literatura de
specialitate, şi sub denumirea de indicatori ai activităţii (marjă comercială, producţia
exerciţiului, cifra de afaceri, valoarea adăugată).
În cazul unei societăţi comerciale industriale, între indicatorii activităţii este
recomandabil să existe următoarele corelaţii:
ICA ≥ IQe – dinamica cifrei de afaceri să depăşească dinamica producţiei exerciţiului
ca urmare a vânzării întregii producţii fabricate destinate vânzării
(producţia vândută şi producţia stocată);
IVA ≥ ICA – dinamica valorii adăugate să fie superioară dinamicii cifrei de afaceri,
ceea ce reflectă creşterea bogăţiei realizată de întreprindere.

78
 Diagnosticul întreprinderii

Excedentul brut al exploatării (EBE), dacă indicatorul înregistrează

valori pozitive, sau Insuficienţa brută de exploatare (IBE), dacă indicatorul
înregistrează valori negative, reflectă rezultatul economic brut al întreprinderii
degajat de activitatea de exploatare, fiind considerat primul sold intermediar de
gestiune cu semnificaţie în termeni de profitabilitate.
Cuvântul „brut” din denumirea indicatorului semnifică faptul că EBE se
determină înaintea deducerii amortizării şi provizioanelor.
EBE = (VA + Subvenții pentru exploatare) –
(Cheltuieli cu personalul + Impozite, taxe, vărsăminte)
Excedentul brut al exploatării obţinut prin deducerea remunerării statului şi
a factorului muncă din valoarea adăugată reprezintă de fapt contribuţia capitalului la
crearea bogăţiei întreprinderii, permiţând menţinerea şi dezvoltarea capitalului
tehnic şi remunerarea capitalurilor investite.
Ca indicator care evidenţiază performanţele economice ale unei societăţi
comerciale legate de activitatea de exploatare (operaţii legate de producţie, de
activitatea comercială sau prestări de servicii), excedentul brut al exploatării este
resursa principală a societăţii comerciale care influenţează atât indicatorii de
eficienţă cât şi capacitatea de autofinanţare a întreprinderii. Din acest motiv se
consideră că excedentul brut al exploatării reflectă contribuţia capitalului la crearea
bogăţiei întreprinderii.
Pe de altă parte se consideră că indicatorul constituie un rezultat parţial, în
sensul că nu ţine cont de toate cheltuielile suportate de întreprindere în activitatea sa
de exploatare (neluând în considerare cheltuielile cu amortizarea şi nici
provizioanele din exploatare)..
Ca şi destinaţie EBE este folosit pentru:
• remunerarea capitalurilor investite, proprii sau împrumutate (plata
dividendelor şi plata dobânzii către creditori);
• plata impozitului pe profit;
• rambursarea împrumuturilor;
• menţinerea echipamentului, pe baza amortizării;
• dezvoltarea întreprinderii prin sumele repartizate din profitul net
Rezultatul exploatării (RE) evidenţiază toate cheltuielile şi veniturile
privind exploatarea şi exprimă mărimea absolută a rentabilităţii activităţii de
exploatare (producţie şi comercializare).
La fel ca şi excedentul brut al exploatării, rezultatul exploatării este
independent de politica financiară, fiscală şi de dividend a întreprinderii, dar ţine
seama de politica de amortizare şi de politica de provizioane.
Spre deosebire de EBE, rezultatul exploatării nu este influenţat de
importanţa relativă a capitalului şi a forţei de muncă, ca factor de producţie şi nici
de evoluţia lor în timp (de exemplu, înlocuirea muncii cu echipamente). Ca urmare,
Diagnosticul şi evaluarea întreprinderii

rezultatul exploatării permite o mai bună comparaţie între întreprinderi, cu toate că

luarea în considerare a deprecierilor la activele de exploatare poate influenţa într-un
sens sau altul performanţele economice.
Rezultatul exploatării se poate determina în două modalităţi:
▪ pornind de la excedentul brut al exploatării :
RE= EBE + Alte venituri din exploatare + Venituri din provizioane –
(Cheltuieli cu amortizarea și provizioanele + Alte cheltuieli de exploatare) ;

▪ ca diferenţă între veniturile din exploatare şi cheltuielile de exploatare :

RE = Venituri din exploatare – Cheltuieli din exploatare
Rezultatul financiar (RF) este expresia politicii de finanţare şi de plasament
adoptată de societate, calculându-se ca diferenţă între veniturile financiare şi
cheltuielile financiare.
Veniturile financiare includ:
• venituri din participaţii, alte imobilizări financiare şi creanţe
imobilizate;
• venituri din titluri de plasament;
• venituri din diferenţe de curs valutar;
• venituri din dobânzi;
• venituri din provizioane;
• alte venituri financiare.
Cheltuielile financiare includ:
• cheltuieli din creanţe legate de participaţii;
• cheltuieli privind titlurile de plasament cedate;
• cheltuieli din diferenţe de curs valutar;
• cheltuieli privind dobânzile;
• cheltuieli cu amortizările şi provizioanele;
• alte cheltuieli financiare.
Rezultatul curent al exerciţiului (RC) măsoară rezultatul degajat de
activitatea curentă a întreprinderii, activitate care cuprinde activitatea de exploatare
şi activitatea financiară. În acest caz nu se ţine seama de politica fiscală şi de
rezultatul extraordinar, dar se ia în considerare efectul politicii financiare a
întreprinderii.Nefiind perturbat de elementele extraordinare, rezultatul curent
exprimă eficienţa utilizării resurselor întreprinderii în mod normal.
Rezultatul extraordinar (Rextr) se determină ca diferenţă între veniturile
extraordinare şi cheltuielile extraordinare. De cele mai multe ori acest rezultat este
întâmplător, neavând un caracter de regularitate.
Rezultatul exerciţiului înaintea impozitării (rezultatul brut al
exerciţiului) este format din rezultatul curent şi rezultatul extraordinar al

80
 Diagnosticul întreprinderii

exerciţiului. Se poate determina şi ca diferenţă între veniturile totale (exploatare,

financiare, extraordinare) şi cheltuielile totale (exploatare, financiare, extraordinare).
Dacă nivelul cheltuielilor totale este superior nivelului veniturilor totale
atunci rezultatul brut al exerciţiului se concretizează în pierdere şi va avea acelaşi
nivel cu rezultatul net al exerciţiului (pierdere). În situaţia inversă rezultatul brut al
exerciţiului se materializează în profit care va fi supus impozitării.
Rezultatul impozabil (rezultatul fiscal) este format din rezultatul
exerciţiului înaintea impozitării la care se adaugă depăşirile faţă de nivelurile legale
la unele categorii de cheltuieli (cheltuieli de protocol, cheltuieli de transport,
cheltuieli de diurnă) şi cele neadmise a se scade din rezultatul impozabil (amenzi,
penalităţi, provizioane nedeductibile) şi se scad deducerile fiscale prevăzute (rezerve
legale, pierderi raportate, sume încasate din vânzarea mijloacelor fixe, mai puţin
valoarea neamortizată şi cheltuielile de valorificare a acestora, sume încasate din
vânzarea activelor, mai puţin impozitul aferent acestora, alte sume deductibil legal).
Rezultatul exerciţiului după impozitare (Rex) se determină ca diferenţă
între rezultatul exerciţiului înaintea impozitării şi impozitul pe profit.
Contul de profit şi pierdere permite determinarea profitului generat de
fiecare din activităţile întreprinderii: exploatare, financiară, extraordinară. Această
descompunere oferă posibilitatea calculării celor trei indicatori parţiali ai
profitabilităţii şi a indicatorului global a acesteia. Calculând rezultatele ca diferenţă
între venituri şi cheltuieli se observă modul de acţiune pe care îl poate adopta o
societate comercială pentru a-şi ameliora aceste rezultate: fie majorând veniturile (în
condiţiile menţinerii constante a cheltuielilor), fie diminuând cheltuielile (în
condiţiile menţinerii constante a veniturilor), fie sporind ambele componente (în
condiţiile în care ritmul de creştere a veniturilor devansează ritmul de creştere al
cheltuielilor).
Concluziile privind diagnosticul financiar se regăsesc în puncte forte și
puncte slabe ale activității financiare.
Punctele forte se pot referi la :
- abundența resurselor și lichidităților ;
- calitatea portofoliului activelor și creanțelor ;
- calitatea relațiilor cu mediul financiar ;
- nivelul ridicat al performanțelor financiare.
Punctele slabe se pot regăsi în :
- fragilitatea echilibrului financiar ;
- performanțe financiare slabe ;
- saturarea capacității de îndatorare ;
- lipsa resurselor de finanțare ;
- fragilitatea structurii financiare.