Capitolul 2

ANALIZA POZIŢIEI FINANCIARE A ÎNTREPRINDERII

2.1. Bilanţul financiar

Scopul bilanţului financiar este acela de a inventaria averea şi angajamentele

întreprinderii şi de a le ordona pe termene de lichiditate, respectiv exigibilitate, pornind
de la informaţiile prezentate în bilanţul contabil şi în notele explicative.
Utilitatea bilanţului financiar poate fi privită din mai multe perspective:
a) Din perspectiva celor cărora li se adresează:
- acţionarii – care doresc să cunoască valoarea patrimoniului lor, evoluţia
mărimii acestuia, durata de lichidare a acestuia în eventualitatea unei
recuperări de capitaluri;
- creditorii – care doresc să cunoască valoarea patrimoniului întreprinderii ce
reprezintă garanţia realizării dreptului lor.
b) Din perspectiva modului în care satisface cerinţele şi obiectivele analizei
financiare, gruparea elementelor patrimoniale în cadrul bilanţului financiar
răspunde mai bine:
- analizei structurii financiar-patrimoniale;
- analizei echilibrului financiar;
- analizei bonităţii întreprinderii;
- analizei riscurilor;
- stabilirii valorii patrimoniale a întreprinderii.
Acesta este realizat în optica încetării activităţii firmei, urmărind modul în care
elementele de activ sunt suficiente pentru acoperirea datoriilor. Pentru aceasta,
elementele patrimoniale prezentate în bilanţul financiar sunt înregistrare în valori reale,
de piaţă, şi nu în valori contabile, aşa cum sunt prezentate în bilanţul contabil. Aceasta
presupune reevaluarea activelor bilanţiere şi eliminarea activelor fictive.
Structura bilanţului financiar se prezintă astfel:
Tabelul 2.1.
ELEMENTE DE ACTIV ELEMENTE DE PASIV
1.Active imobilizate (mai mari de un an): 1.Capitaluri permanente:
- imobilizări necorporale - capital propriu
- imobilizări corporale - datorii pe termen mediu şi lung
- imobilizări financiare mai mari de 1 an - provizioane „mai mari de un an”
- stocuri fără mişcare sau cu mişcare
lentă
- creanţe mai mari de un an
2.Active circulante (mai mici de un an): 2.Datorii pe termen scurt:
- stocuri - datorii de exploatare şi din afara
- creanţe şi imobilizări financiare mai exploatării
mici de un an - datorii financiare curente
- disponibilităţi - provizioane „mai mici de un an”

Pentru întocmirea acestuia, elementele de activ şi pasiv sunt supuse unor

corecţii. Principalele corecţii care conduc la construcţia bilanţului financiar sunt
următoarele:
- imobilizările necorporale se înregistrează la valoarea netă. În cadrul
acestora, cheltuielile de constituire şi cele de cercetare-dezvoltare sunt

20
 considerate non-valori (activ fictiv) şi, ca urmare, sunt eliminate din activ,
diminuându-se cu aceeaşi sumă şi capitalul propriu;
- imobilizările corporale se înregistrează la valoarea reală, ceea ce presupune
reevaluarea acestora. Diferenţele constatate în raport cu valoarea contabilă
vor afecta şi capitalul propriu, în sensul majorării sau diminuării acestuia;
- imobilizările financiare şi creanţele se vor separa pe termene de lichiditate şi
se vor înscrie, după caz, la active imobilizate sau active circulante;
- stocurile cu o rotaţie mai lentă de 365 zile se vor înscrie la active imobilizate,
restul stocurilor rămânând active circulante;
- cheltuielile înregistrate în avans sunt considerate non-valori şi vor fi eliminate
din activ, reducându-se corespunzător şi nivelul capitalului propriu;
- dividendele de distribuit din profitul net nerepartizat se scad din capitalul
propriu şi sunt reclasate între datoriile sub un an, bilanţul financiar fiind un
bilanţ ulterior repartiţiei rezultatului;
- provizioanele pentru riscuri şi cheltuieli care sunt justificate trebuie să fie
reclasate, în funcţia de probabilitatea de scadenţă, în rândul datoriilor sub
sau peste un an; provizioanele nejustificate sunt asimilate rezervelor pentru
partea care rămâne după aplicarea impozitului pe profit şi sunt încorporate în
capitalul propriu;
- veniturile în avans sunt asimilate capitalurilor proprii;
- datoriile din exploatare şi cele din afara exploatării pe termen scurt cuprind:
datoriile faţă de furnizori, personal, bugetul statului, creditori diverşi;
- datoriile financiare curente cuprind împrumuturile pe termen scurt.

Informaţiile furnizate de bilanţul financiar sunt utilizate în analiza statică a

situaţiei financiare, respectiv în calculul ratelor de structură financiară, a celor de
lichiditate şi solvabilitate, dar şi a unor indicatori precum fondul de rulment, necesarul
de fond de rulment şi trezoreria.
În raport de cele arătate mai sus, orice bilanţ financiar se descompune în trei
mari mase financiare:
- fondul de rulment;
- necesarul de fond de rulment;
- trezoreria.
Fondul de rulment (FR) reprezintă diferenţa dintre capitalurile permanente şi
activul imobilizat, evidenţiind acel surplus de surse permanente degajat de ciclul de
finanţare al investiţiilor ce poate fi folosit pentru reînnoirea stocurilor şi creanţelor.
Acesta este expresia realizării echilibrului financiar pe termen lung şi a contribuţiei
acestuia la înfăptuirea echilibrului financiar pe termen scurt.
Necesarul de fond de rulment (NFR) reprezintă diferenţa dintre necesităţile de
finanţare ale ciclului de exploatare şi datoriile de exploatare, rezultând din compararea
stocurilor şi creanţelor cu datoriile din exploatare şi din afara exploatării. Acesta
evidenţiază suma de bani de care trebuie să dispună întreprinderea, peste cea
necesară finanţării imobilizărilor, pentru a funcţiona normal.
În ceea ce priveşte trezoreria unei întreprinderi, prin prisma bilanţului financiar o
putem defini ca diferenţă între disponibilităţi şi datoriile financiare curente sau pe
termen scurt. Trezoreria este expresia cea mai concludentă a desfăşurării unei activităţi
eficiente în măsura în care fondul de rulment, la un moment dat, este superior
necesarului de fond de rulment. Acest excedent de finanţare este concretizat în
disponibilităţi băneşti aflate în conturi bancare şi în casă. Trezoreria pozitivă este
rezultatul întregului echilibru financiar al întreprinderii.

21
 2.2. Analiza dinamicii şi structurii activelor

Elementele de activ sunt organizate în bilanţ în ordinea crescătoare a lichidităţii

lor, fiind grupate, totodată, şi în funcţie de modul în care participă la circuitul economic
din cadrul întreprinderii, în elemente de activ cu utilizare aciclică, care cuprind „activele
imobilizate”, şi elemente de activ cu utilizare ciclică, în care se includ „activele
circulante”.
Pentru caracterizarea nivelului şi dinamicii acestora, se calculează modificările
absolute şi procentuale care au avut loc în mărimea activelor totale (At), a activelor
imobilizate (AI) şi a activelor circulante (AC) cu ajutorul următoarelor relaţii:
At At
At = At1 - At0; At% =  100  1  100  100  I At  100
At 0 At 0
Ai  Ai 1  Ai 0 ; Ac  Ac 1  Ac 0 ;
Ai Ai
Ai%   100  1  100  100 = I Ai  100 ;
Ai0 Ai0
Ac Ac
Ac %   100  1  100  100  I Ac  100 ;
Ac 0 Ac 0
Analiza modificărilor absolute şi procentuale intervenite în nivelul activelor totale
şi pe grupe sau elemente de activ reflectă politica de alocare a resurselor şi principalele
mutaţii cantitative şi calitative intervenite în situaţia mijloacelor economice şi în
patrimoniul firmei.

Analiza structurii patrimoniului firmei se face cu ajutorul ratelor de structură

ale elementelor de activ. Acestea se determină ca raport între un element sau o grupă
de elemente de activ şi totalul activelor, sau o grupă de elemente din cadrul acestuia.
Cele mai importante rate sunt: rata activelor imobilizate şi rata activelor circulante.

1) Rata activelor imobilizate (R AI) se calculează ca raport între activele

imobilizate şi activele totale.
AI
R AI 
AT
Nivelul normal al acestei rate diferă de la o întreprindere la alta, în funcţie de
ramura şi sectorul de activitate în care funcţionează firma. Astfel, în întreprinderile din
industria prelucrătoare, nivelul său va fi mult mai mare decât în întreprinderile
comerciale. Pentru o apreciere obiectivă, este necesar ca evoluţia acestui indicator să
fie urmărită în timp, precum şi în comparaţie cu întreprinderile cu profil de activitate
similar.
Deoarece activele imobilizate cuprind mai multe componente, în analiză se pot
utiliza şi o serie de rate complementare:
1.1) Rata imobilizărilor necorporale (R IN) - arată ponderea activelor intangibile în
totalul imobilizărilor:
IN
RIN 
AI
Analiza poate continua prin urmărirea structurii imobilizărilor necorporale
calculând o serie de rate analitice:
- rata concesiunilor, brevetelor şi licenţelor;
- rata fondului comercial;
- rata imobilizărilor necorporale în curs.

22
 Aceste rate se determină ca raport între nivelul fiecărui element şi nivelul
imobilizărilor necorporale.

1.2) Rata imobilizărilor corporale (R IC), calculată ca raport între valoarea

imobilizărilor corporale (IC) şi activele imobilizate ale firmei:
IC
RIC 
AI
Această rată depinde în mod hotărâtor de natura activităţii desfăşurate, fiind mai
ridicată în cazul întreprinderilor cu proces tehnologic complex. De asemenea, ea oferă
informaţii despre flexibilitatea unei întreprinderi, respectiv capacitatea acesteia de a se
adapta la schimbările bruşte ale tehnicii sau ale cerinţelor pieţei, deoarece la o valoare
ridicată este mai dificilă conversia activelor în disponibilităţi.
Nivelul acestei rate poate fi denaturat în cazul întreprinderilor ce utilizează
mijloace fixe procurate prin leasing, deoarece acestea nu se regăsesc în bilanţul
financiar.
Structura imobilizărilor corporale arată compoziţia pe elemente a investiţiilor
materiale reflectată de:
- rata terenurilor şi construcţiilor;
- rata instalaţiilor tehnice şi maşinilor;
- rata altor imobilizări corporale;
- rata imobilizărilor corporale în curs.

1.3) Rata imobilizărilor financiare (RIF), calculată ca raport între valoarea

imobilizărilor financiare (IF) şi activele imobilizate ale firmei:
IF
RIF 
AI
Şi pentru imobilizările financiare pot fi calculate o serie de rate analitice, ce
permit caracterizarea structurii acestora.
Ultimele două rate ne permit determinarea tipului de strategie de dezvoltare a
întreprinderii. Astfel, dacă rata imobilizărilor corporale este preponderentă în raport cu
rata imobilizărilor financiare, înseamnă că întreprinderea investeşte cu prioritate pentru
dezvoltarea potenţialului tehnic intern. În caz contrar, întreprinderea mizează pe o
dezvoltare externă, prin achiziţionarea de titluri de participare la întreprinderile
concurente sau la cele cu care are relaţii de afaceri.
2) Rata activelor circulante (RAC) exprimă ponderea activelor circulante în totalul
activelor:
AC
R AC 
AT
Ca şi în cazul activelor imobilizate se pot utiliza o serie de rate complementare.
2.1) Rata stocurilor (RSt), calculată ca raport între valoarea stocurilor (St) şi
activele circulante:
St
R St 
AC
Rata stocurilor are valori diferite la nivelul firmelor, în funcţie de sectorul de
activitate al întreprinderii, fiind mai ridicată în întreprinderile din sfera producţiei şi
distribuţiei, în timp ce la întreprinderile din sfera serviciilor este mai scăzută.
De asemenea, rata stocurilor este influenţată de durata ciclului de exploatare,
fiind mai ridicată în întreprinderile cu o durată a ciclului de exploatare mai mare, în timp
ce la întreprinderile care au o durată a ciclului de exploatare mai redusă, nivelul acestei
rate este mai scăzut.

23
 Nivelul ratei stocurilor poate fi influenţat şi de anumiţi factori conjuncturali,
precum şi de condiţiile pieţei, astfel încât anumite elemente speculative pot determina
creşterea sau reducerea acestei rate, îndeosebi modificările intervenite în preţurile
materiilor prime şi materialelor.
În general, încetinirea vitezei de rotaţie a stocurilor determină formarea unor
stocuri fără mişcare sau cu mişcare lentă, creşterea imobilizărilor materiale şi
financiare, ceea ce se reflectă negativ asupra gradului de lichiditate şi solvabilitate a
firmei.
În practică, se consideră că un nivel echilibrat al ratei stocurilor este de 30% în
firmele industriale şi de 40 – 45% în comerţ.
Creşterea stocurilor poate fi justificată doar în cazul în care are loc o creştere a
volumului de activitate, iar indicele cifrei de afaceri devansează indicele stocurilor (I Ca >
ISt).
Stocurile sunt formate dintr-o serie de elemente: materii prime, producţie
neterminată, produse finite, mărfuri, ponderea lor în patrimoniul firmei şi evoluţia în timp
a acestora constituind informaţii indispensabile fundamentării politicii comerciale. În
acest scop, se pot calcula o serie de rate analitice: rata materiilor prime (R Mp), rata
producţiei neterminate (RPn), rata produselor finite (RPf) şi rata mărfurilor (RMf).
Mp Pn Pf Mf
R Mp  ; RPn  ; RPf  ; R Mf  .
St St St St
Valoarea acestor rate diferă în funcţie de natura activităţii. De aceea, la
întreprinderile din ramurile productive, cu ciclu de exploatare lung, rata producţiei
neterminate înregistrează valori ridicate, în timp ce la întreprinderile comerciale sunt
preponderente stocurile de mărfuri.

2.2) Rata creanţelor (RCr):

Creante
R Cr 
AC
Nivelul acestei rate depinde de natura relaţiilor întreprinderii cu partenerii de
afaceri şi de termenele de plată pe care le acordă clienţilor săi. Astfel, nivelul acestei
rate tinde spre zero în întreprinderile de comerţ cu amănuntul sau cele de prestări
servicii către populaţie şi înregistrează valori mai ridicate în celelalte întreprinderi.
2.3) Rata disponibilităţilor sau gradul de asigurare cu disponibilităţi. Se poate
calcula un grad net şi un grad brut de asigurare cu disponibilităţi.

2.3.1) Gradul net (Gn), se calculează cu relaţia:

Disponibilitati
Gn 
AC; AT
Se apreciază că un nivel al disponibilităţilor în proporţie de 3-5% din activele
circulante sau de 1-1,5% din activele totale asigură necesităţile financiare curente ale
întreprinderii.

2.3.2) Gradul brut (Gb) ia în calcul şi investiţiile financiare pe termen scurt:

Db  IFTS
Gb 
AC, AT
Se apreciază că un nivel al acestuia de 30% din activele circulante sau de 10%
din activele totale reprezintă o situaţie normală.
Analiza gradului de asigurare cu disponibilităţi băneşti poate reflecta o situaţie
favorabilă în cazul asigurării echilibrului financiar al firmei, dar poate evidenţia şi o
utilizare ineficientă a resurselor băneşti, ceea ce necesită o studiere a evoluţiei

24
disponibilităţilor băneşti pe perioade scurte de timp, precum şi a corelaţiei dintre
încasări şi plăţi din perioada studiată.

2.3. Analiza nivelului, dinamicii şi structurii capitalurilor firmei

Desfăşurarea normală a activităţii fiecărei firme necesită asigurarea surselor

financiare pentru acoperirea sau constituirea mijloacelor economice ale firmei. Aceste
surse pot fi grupate după mai multe criterii. Astfel, în bilanţul financiar, ele sunt grupate
în funcţie de perioada în care rămân la dispoziţia firmei în:
- capitaluri permanente, formate, la rândul lor, din capital propriu şi datorii pe
termen mediu şi lung;
- datorii pe termen scurt.
După forma de proprietate, capitalurile utilizate de o firmă cuprind:
- capital propriu, aflat în proprietatea acţionarilor;
- datorii totale, care provin de la terţi.
La rândul lor, după natura lor şi obligaţiile pe care le generează, datoriile sunt
formate din:
- datorii din exploatare şi din afara exploatării, care sunt determinate de
desfăşurarea ciclului de exploatare sau a operaţiunilor extraordinare.
Utilizarea acestora nu generează costuri pentru întreprindere atât timp cât se
află în termene normale de plată. În cadrul lor se cuprind: datoriile
comerciale, avansurile primite de la clienţi, datoriile faţă de personal,
acţionari, bugetul statului etc.;
- datorii financiare (capital împrumutat), la care întreprinderea apelează pentru
a-şi acoperi necesităţile de finanţare. Acestea sunt purtătoare de dobânzi,
astfel că utilizarea lor generează costuri pentru firmă. În categoria datoriilor
financiare intră: creditele bancare, împrumuturile din obligaţiuni, creditele
obţinute de la alţi agenţi economici etc.
Prin însumarea capitalului propriu cu capitalul împrumutat obţinem capitalul
investit.
Pentru caracterizarea nivelului şi dinamicii capitalurilor firmei, se calculează
modificările absolute şi procentuale intervenite în fiecare element sau grupă de
elemente, cu ajutorul relaţiilor:
Pi Pi
Pi = Pi1 - Pi0; Pi% =  100  1  100  100  IPi  100
Pi0 Pi0
în care:
Pi - grupele sau elementele de pasiv;
IPi – indicele elementului de pasiv.

Analiza modificărilor absolute şi procentuale intervenite în nivelul capitalurilor

firmei permite aprecierea politicii financiare a întreprinderii, prin reflectarea unor
aspecte privind stabilitatea şi autonomia financiară a acesteia, precum şi gradul de
îndatorare al firmei. Pentru o imagine mai exactă asupra acestor modificări, dinamica
elementelor de pasiv trebuie corelată cu dinamica indicatorilor de rezultate (cifră de
afaceri, rezultatul din exploatare, rezultatul total), o situaţie favorabilă înregistrându-se
atunci când rezultatele cresc într-un ritm superior creşterii capitalurilor.
În privinţa structurii capitalurilor firmei, analiza acesteia urmăreşte aprecierea
principalelor strategii şi politici financiare ale firmei, privind modul de formare a
resurselor financiare pe categorii de surse şi pe termene de exigibilitate. De aceea,
structura financiară poate fi urmărită după mai multe criterii, respectiv:

25
 - după criteriul exigibilităţii;
- după forma de proprietate.
Metodologic, analiza se bazează pe utilizarea ratelor de structură financiară.

a) Analiza structurii capitalului după criteriul exigibilităţii

O asemenea analiză permite aprecierea modului în care firma reuşeşte să-şi

procure resursele financiare adecvate structurii patrimoniului. În acest scop, se
utilizează trei rate financiare:
- rata stabilităţii financiare;
- rata datoriilor pe termen scurt;
- rata structurii finanţării.

1) Rata stabilităţii financiare (RSF) reflectă ponderea capitalului permanent (Kper)

în capitalul total al întreprinderii (Kt).
Kper
R SF 
Kt
Un nivel ridicat al acestei rate reflectă caracterul permanent al finanţării
activităţii, conferind un grad ridicat de siguranţă prin stabilitate în finanţare, în timp ce
un nivel scăzut pune în pericol stabilitatea financiară a întreprinderii, deoarece ea se
bazează în proporţie prea mare pe datoriile pe termen scurt cu o scadenţă apropiată.
Această rată trebuie să ia valori mai mari decât rata activelor imobilizate, deoarece
activele imobilizate trebuie finanţate în întregime prin resurse permanente. Totuşi, se
recomandă un nivel minim al acestei rate de 50%, în timp ce nivelul normal este de
circa 66%.
2) Rata datoriilor pe termen scurt (R DTS) reflectă măsura în care datoriile curente
(Dts) participă la formarea capitalului total şi la finanţarea activităţii.
Dts
RDts 
Kt
Se apreciază că valoarea maximă admisibilă pentru o firmă industrială nu poate
depăşi 50%, deoarece ar compromite stabilitatea financiară şi gradul de îndatorare, în
timp ce valoarea normală oscilează în jurul valorii de 33%. Creşterea nivelului acestei
rate semnifică o creştere a ponderii datoriilor pe termen scurt în totalul finanţării.
Aceasta se apreciază favorabil dacă este determinată de creşterea datoriilor de
exploatare prin obţinerea de la furnizori a unor termene de plată mai îndepărtate, cu
condiţia să nu depăşească valoarea maximă admisibilă. Dacă, dimpotrivă, nivelul
acestei rate creşte pe seama creşterii nivelului creditelor pe termen scurt, se apreciază
nefavorabil deoarece, pe de o parte, creşte gradul de dependenţă a firmei faţă de
bănci, iar, pe de altă parte, cresc costurile financiare. De aceea, se impune
determinarea unor rate analitice, care să surprindă structura datoriilor pe termen scurt,
respectiv:

2.1) Rata datoriilor financiare (RDfin):

Dfin
R Dfin 
Dts; Dt
2.1) Rata datoriilor comerciale (RDcom):
Dcom
RDcom 
Dts; Dt
2.1) Rata altor datorii nefinanciare (R Ad):

26
 Ad
R Ad 
Dts; Dt
Dintre acestea, preponderentă trebuie să fie rata datoriilor comerciale, cu
condiţia ca nivelul său ridicat să fie efectul relaxării termenelor de plată al acestor
datorii, respectiv al reducerii nivelului creditelor bancare.

3) Rata structurii finanţării (R str) reflectă raportul dintre datoriile pe termen scurt şi
capitalurile permanente.
Dts
R str 
Kper
Acest indicator se compară cu caracterul nevoilor de finanţat, care depinde de
specificul activităţii firmei. Nivelul maxim admisibil este de 100%, iar cel normal este de
circa 50%.

b) Analiza structurii capitalului pe forme de proprietate

Urmărirea structurii capitalului pe forme de proprietate oferă informaţii despre

autonomia financiară şi riscurile la care se expune firma. În acest scop, se utilizează
ratele de autonomie financiară şi ratele de îndatorare.

1) Rata autonomiei financiare globale (R AFG) se determină ca raport între

capitalul propriu (Kpr) şi capitalul total.
Kpr
R AFG 
Kt
Un nivel al acestei rate mai mare de 30-40% se apreciază ca fiind satisfăcător
pentru asigurarea echilibrului financiar, în timp ce nivelul normal se situează în jurul
valorii de 50%. Peste aceste limite, firma poate apela la credite bancare, cu condiţia ca
rata rentabilităţii economice să fie mai mare decât rata dobânzii.

2) Rata autonomiei financiare la termen (R AFT) se poate calcula în două variante:

Kpr
a) R AFT  Kper , când trebuie să fie mai mare de 50%.
Sub această limită, firma se află într-o situaţie nefavorabilă în ceea ce priveşte
riscul de insolvabilitate. În dinamică, se apreciază că această rată trebuie să aibă
tendinţa de creştere, situaţie favorabilă atunci când se datorează creşterii capitalului
propriu şi reducerii datoriilor pe termen mediu şi lung. Reducerea nivelului acestei rate
poate fi acceptată în situaţia în care firma face investiţii, iar pentru finanţarea acestora
apelează la împrumuturi pe termen mediu şi lung, cu condiţia ca firma să beneficieze
de efectul de levier financiar.
Kpr
b) R AFT  , când trebuie să fie mai mare de 100%.
Dtml
unde: Dtml - datorii pe termen mediu şi lung.

3) Rata de îndatorare globală (RÎG) măsoară ponderea datoriilor în totalul

capitalurilor utilizate de firmă. Se calculează ca raport între datoriile totale (Dt) şi
capitalul total:
Dt
R IG 
Kt
Această rată este complementară cu rata autonomiei financiare globale.
Valoarea maximă admisibilă este de circa 66%, iar nivelul normal este de 50%. O

27
situaţie favorabilă se înregistrează atunci când nivelul acestei rate scade pe seama
rambursării creditelor contractate. Creşterea nivelului acestei rate reflectă o situaţie
normală numai dacă este determinată de creşterea datoriilor comerciale prin obţinerea
unor termene de plată mai îndepărtate de la furnizori.

4) Rata de îndatorare la termen (R ÎT) se calculează ca raport între datoriile pe

termen mediu şi lung şi capitalul permanent sau capitalul propriu:
Dtml
R IT 
Kper; Kpr
Nivelul său trebuie să fie mai mic de 50% în primul caz şi mai mic de 100% în
cel de-al doilea caz, ceea ce semnifică existenţa unor datorii pe termen lung mai mici
decât capitalul propriu. Aceasta constituie o garanţie a rambursării creditelor
contractate de la bănci.

2.4. Analiza echilibrului financiar

În teoria economică, noţiunea de echilibru are semnificaţii multiple. Într-o

concepţie generală, echilibrul economico-financiar la nivelul întreprinderii se realizează
atunci când se recuperează integral mijloacele consumate, respectiv când veniturile
sunt egale cu costurile. O asemenea înţelegere are un caracter reducţionist, nu pune în
evidenţă legătura ansamblului cu componentele echilibrului general, cu stările parţiale
ale lui, care se constituie într-un sistem de proporţionalitate şi relaţii prin care se
realizează şi se menţine starea generală.
Pentru aprecierea echilibrului financiar, trebuie avute în vedere mai multe tipuri
de “egalităţi” şi “corelaţii” între “necesităţile” şi “posibilităţile” întreprinderii, respectiv
între sursele financiare şi mijloacele economice necesare desfăşurării activităţii de
exploatare şi comercializare pe termen lung şi scurt. În starea generală de echilibru se
circumscriu atât ”egalităţi” ale elementelor, cât şi “inegalităţi”, cu semnificaţia lor
economică.
Analiza echilibrului financiar poate fi urmărită pe termen lung şi pe termen scurt,
iar realizarea şi menţinerea acestuia se manifestă ca o tendinţă, prezentând şi unele
momente de dezechilibru sau de neconcordanţă între sursele financiare şi necesităţile
de resurse ale firmei.
Existenţa fluxurilor băneşti, concomitent cu cele materiale impune luarea în
considerare în definirea echilibrului financiar a elementelor implicate de aceste fluxuri
prin indicatori specifici de caracterizare. Rezultă că echilibrul economico-financiar al
întreprinderii trebuie înţeles ca fiind un ansamblu de corelaţii care se formează în
procesul de rotaţie a capitalului. Menţinerea echilibrului financiar reprezintă un obiectiv
permanent al politicii financiare, care poate fi considerat realizat atunci când exerciţiul
financiar se încheie cu o trezorerie pozitivă.
Asigurarea echilibrului financiar reprezintă o condiţie de bază pentru
desfăşurarea unei activităţi profitabile, iar realizarea acestui echilibru financiar se poate
obţine prin reglarea dezechilibrelor care se manifestă în activitatea curentă a firmei.
În abordarea echilibrului financiar, de-a lungul timpului s-au conturat două
orientări:
- analiza statică, bazată pe studiul bilanţului contabil;
- analiza dinamică, bazată pe studiul fluxurilor financiare ce permite îmbinarea
coerentă a studiului echilibrului financiar cu cel al performanţelor
întreprinderii.

28
 Analiza statică a echilibrului financiar al firmei necesită studierea următoarelor
aspecte:
 analiza lichidităţii şi solvabilităţii întreprinderii;
 analiza corelaţiei dintre fondul de rulment, necesarul de fond de rulment şi
trezoreria netă;

a) Ratele de lichiditate şi solvabilitate

O restricţie importantă ce condiţionează buna desfăşurare a activităţii

întreprinderii o reprezintă asigurarea lichidităţii şi solvabilităţii acesteia.
Lichiditatea patrimonială caracterizează capacitatea unei firme de a-şi onora la
termen, cu mijloacele băneşti de care dispune, obligaţiile scadente pe termen scurt.
Aceasta se obţine prin compararea activelor circulante (mai mici de un an) cu datoriile
pe termen scurt (mai mici de un an). Lichiditatea patrimonială a unei întreprinderi nu
trebuie confundată cu lichiditatea activelor, aceasta din urmă desemnând proprietatea
activelor disponibile de a se transforma rapid în bani.
Pentru caracterizarea lichidităţii patrimoniale se utilizează mai multe rate:
a) Lichiditatea generală (Lg): se calculează ca raport între activele curente şi
datoriile curente.
Active curente
Lg =
Datorii curente
Activele curente cuprind:
- disponibilităţile băneşti existente în casierie şi în conturi la bănci;
- valorile mobiliare cu un grad ridicat de lichiditate;
- creanţele faţă de clienţi;
- stocurile.
În calculul acestei rate nu vor fi luate în considerare următoarele elemente de
activ:
- valoarea materiilor prime şi a materialelor fără posibilităţi de valorificare;
- valoarea produselor finite fără comenzi;
- valoarea lucrărilor executate şi a produselor şi serviciilor facturate, cu
caracter litigios, fără posibilităţi certe de încasare;
- debitorii litigioşi greu de încasat.
Activele curente pot fi stabilite şi indirect, plecând de la activele circulante din
care se scad stocurile nevalorificabile şi creanţele incerte.
Datoriile curente cuprind datoriile pe termen scurt, fiind formate din următoarele
elemente:
- datoriile faţă de furnizori;
- împrumuturile bancare pe termen scurt;
- ratele la creditele pe termen lung scadente în perioada considerată;
- impozitele şi taxele de plătit;
- alte cheltuieli plătibile (de ex. cheltuieli cu personalul).
Lichiditatea generală este cel mai utilizat mod de apreciere a lichidităţii, pentru
că indică măsura în care drepturile creditorilor pe termen scurt sunt acoperite de
valoarea activelor care pot fi transformate în lichidităţi până la scadenţa datoriilor.
Nivelul acestei rate trebuie să fie mai mare de 100%, însă el trebuie comparat şi cu
nivelul mediu înregistrat în ramura în care îşi desfăşoară activitatea firma.
Valoarea supraunitară a acestei rate reprezintă expresia existenţei unui fond de
rulment pozitiv, care îi permite firmei să facă faţă obligaţiilor curente de plată, în timp ce
o valoare redusă a lichidităţii generale poate reflecta apariţia unor dificultăţi în achitarea
datoriilor firmei.

29
 Totuşi, valoarea subunitară a acestei rate nu constituie un pericol pentru
solvabilitatea firmei, atunci când stocurile se reduc treptat, în scopul achitării datoriilor
exigibile pe termen scurt, fără a afecta însă continuitatea ciclului de exploatare.
Nivelul normal al acestei rate se situează între 1,8 şi 2. În activitatea practică
trebuie evitată, însă, o evoluţie descendentă a acestei rate, deoarece reflectă o
activitate în declin, determinând creditorii şi furnizorii să devină circumspecţi în
acordarea de noi credite comerciale şi bancare.

b) Lichiditatea curentă (Lc) se calculează prin scăderea valorii stocurilor din

valoarea activelor curente şi împărţirea diferenţei astfel obţinute la datoriile curente.
Active curente - Stocuri
Lc =
Datorii curente
Acest raport se consideră un test acid pentru măsurarea capacităţii firmei de a-şi
onora obligaţiile pe termen scurt, a cărui valoare trebuie să fie cuprinsă între 80% şi
100%.

c) Lichiditatea imediată (Li) reflectă capacitatea întreprinderii de rambursare

rapidă a datoriilor exigibile imediat, pe baza disponibilităţilor existente. Se calculează
astfel:
Disponibilitati banesti (Db)
Li =
Datorii curente
Pentru aprecierea corectă a acestei rate, trebuie să se ţină seama de condiţiile
de desfăşurare a activităţii firmei, de corelaţia dintre termenele de plată a obligaţiilor şi
cele de încasare a creanţelor, precum şi de viteza de rotaţie a capitalurilor.
O valoare ridicată a acestei rate reflectă o lichiditate ridicată, dar care poate fi
consecinţa unei utilizări mai puţin eficiente a resurselor disponibile. De asemenea, un
nivel ridicat al acestei rate nu reprezintă o garanţie a solvabilităţii, dacă celelalte
elemente ale activelor circulante au un grad scăzut de lichiditate.
În teoria economică, se apreciază că un nivel al acestei rate cuprins între 0,2 şi
0,3 reflectă o bună administrare a firmei din punct de vedere financiar.

Solvabilitatea exprimă capacitatea întreprinderii de a face faţă scadenţelor cu

surse proprii. Pentru caracterizarea acesteia, se folosesc următoarele rate:
a) Solvabilitatea generală (Sg) - se calculează ca raport între activele totale şi
datoriile totale:
Active totale
Sg =
Datorii totale
Acest indicator măsoară securitatea de care se bucură creditorii întreprinderii.
Pentru a avea o situaţie normală, este necesar ca activele totale să reprezinte dublul
datoriilor totale.
b) Solvabilitatea patrimonială (Sp), numită şi rata autonomiei financiare, se
calculează ca raport între capitalul propriu şi capitalul total:
Capital propriu
Sp =
Capital total

Se consideră că valoarea minimă acceptabilă a acestei rate este de 30%, iar

nivelul său normal este de 50%.

30
 b) Analiza corelaţiei dintre fondul de rulment, necesarul de fond de rulment
şi trezorerie

Fondul de rulment reprezintă un indicator frecvent utilizat în analiza financiară

pentru caracterizarea stării de echilibru / dezechilibru financiar a unei întreprinderi, la un
moment dat. Acesta exprimă surplusul de resurse permanente peste valoarea activelor
imobilizate, care serveşte la finanţarea activelor circulante. Regula de bază este aceea
că resursele durabile trebuie să asigure finanţarea nevoilor stabile, în timp ce resursele
ciclice trebuie să servească la finanţarea nevoilor ciclice. Când resursele permanente
sunt mai mari decât utilizările permanente, întreprinderea dispune de o marjă de
securitate, respectiv de fond de rulment, care îi permite să facă faţă unor situaţii
neprevăzute pe termen scurt. El constituie premisa menţinerii solvabilităţii întreprinderii,
respectiv a unei independenţe financiare a acesteia faţă de creditori.
Având în vedere descompunerea bilanţului financiar în două mari mase, o masă
relativ permanentă, formată din activele imobilizate şi capital permanent, şi o masă
mobilă, formată din active circulante şi datorii pe termen scurt, fondul de rulment poate
fi determinat în două moduri:

a) Pe baza elementelor cu caracter permanent (de la vârful bilanţului financiar)

În acest caz, fondul de rulment exprimă excedentul de resurse permanente

peste valoarea activelor imobilizate şi se calculează cu relaţia :

FR = Capital permanent - Active imobilizate = Kper – AI

Acest mod de calcul reflectă echilibrul financiar pe termen lung şi pune accent
pe originea fondului de rulment. În practică, pot fi întâlnite două situaţii :
Kper > AI => FR > 0, când se apreciază că echilibrul financiar pe termen lung
este asigurat, existând un surplus de resurse ce va fi
utilizat pentru finanţarea activelor pe termen scurt;
Kper < AI => FR < 0, când avem o situaţie de dezechilibru financiar, ce trebuie
analizată în funcţie de specificul activităţii desfăşurate.
Întreprinderea va avea dificultăţi în achitarea datoriilor pe
termen scut, fiind afectată lichiditatea acesteia.

b) Pe baza elementelor pe termen scurt (de la baza bilanţului financiar)

Potrivit acestei accepţiuni, fondul de rulment evidenţiază acea parte a activelor
circulante care nu poate fi finanţată pe baza datoriilor pe termen scurt. Se determină cu
relaţia:

FR = Activele circulante - Datoriile pe termen scurt = AC – Dts

Această relaţie pune în evidenţă echilibrul financiar pe termen scurt, reflectând

utilizarea fondului de rulment pentru finanţarea activelor circulante.
În măsura în care activele circulante sunt superioare datoriilor pe termen scurt,
înseamnă că firma dispune de un excedent de lichidităţi potenţiale pe termen scurt faţă
de exigibilităţile potenţiale aferente aceleiaşi perioade, ceea ce se constituie într-o
premisă a asigurării echilibrului financiar.

În analiza financiară, nivelul fondului de rulment se recomandă a fi urmărit în

corelaţie cu specificul sectorului de activitate. Sectorul de activitate exercită o influenţă

31
hotărâtoare asupra mărimii fondului de rulment (pentru întreprinderile industriale la care
stocurile se încadrează în niveluri normale, se consideră că fondul de rulment trebuie
să reprezinte circa 10% din cifra de afaceri sau 20% din activele circulante).

Analiza fondului de rulment poate fi realizată şi prin metoda ratelor.

Principalele rate utilizate în analiza fondului de rulment sunt:
1) Finanţarea imobilizărilor (FI), calculată ca raport între capitalul permanent şi
activele imobilizate:
Kper
FI 
AI
Această rată ne permite aprecierea modului în care sunt finanţate imobilizările,
care trebuie finanţate prin resurse permanente, deci nivelul ratei trebuie să fie mai mare
decât 1. Ea poate fi privită ca o formă de exprimare a fondului de rulment în mărimi
relative. Când Kper > AI, înseamnă că întreprinderea are un fond de rulment pozitiv,
ceea ce constituie o premisă a asigurării echilibrului financiar. În caz contrar,
întreprinderea are un deficit de fond de rulment, deoarece o parte din activele
imobilizate sunt finanţate prin datorii pe termen scurt, cu consecinţe nefavorabile
asupra menţinerii echilibrului financiar.

2) Finanţarea imobilizărilor prin capital propriu (FI Kpr) măsoară proporţia în care
capitalul propriu asigură finanţarea activelor imobilizate de care dispune o firmă. Nivelul
său se calculează ca raport între capitalul propriu şi activele imobilizate:
Kpr
FIKpr 
AI
O situaţie favorabilă se înregistrează atunci când nivelul acestei rate are tendinţa
de creştere.

3) Acoperirea capitalurilor investite (AKI) presupune ca resursele permanente să

finanţeze nu numai activele imobilizate, ci şi necesarul de fond de rulment (NFR). Se
calculează cu relaţia:
Kper
AKI 
Ai  NFR
Nivelul acestei rate trebuie să fie în jur de 100%, ceea ce înseamnă că resursele
permanente sunt suficiente pentru a finanţa imobilizările, dar şi cea mai mare parte din
NFR.
4) Ponderea FR în capitalul permanent (GKper) serveşte la caracterizarea
structurii capitalului permanent în funcţie de modul de alocare a acestuia:
FR
GKper 
Kper
Nivelul acestei rate trebuie urmărit în strânsă legătură cu necesităţile de
finanţare ale ciclului de exploatare. Astfel, pentru firmele cu rotaţie lentă a activelor
circulante, este necesar ca o bună parte din acestea să fie acoperite pe baza fondului
de rulment, deci se cere un nivel ridicat al acestei rate. În acelaşi timp, un nivel prea
mare poate reflecta unele deficienţe în utilizarea resurselor, deoarece capitalurile
permanente sunt, în general, mai scumpe decât cele pe termen scurt.

5) Rata de finanţare a activelor circulante (R AC) :

FR
R AC   100
AC

32
 Permite aprecierea proporţiei în care fondul de rulment acoperă, din punct de
vedere financiar, activele circulante (respectiv stocurile dacă numitorul ar fi reprezentat
de acestea). Pentru o firmă industrială, se apreciază că un nivel mai mare de 20% al
acestei rate este considerat suficient.

6) Rata de finanţare a stocurilor (RSt) :

FR
R St   100
St
Se consideră că fondul de rulment asigură o finanţare normală a stocurilor dacă
acoperă 2/3 din totalul acestora.

7) Rata de acoperire a necesarului de fond de rulment total (R NFR):

FR
RNFR   100
NFR
Această rată oferă o imagine, în termeni financiari, a derulării ciclului de
exploatare. Dacă ea este mai mare decât 100%, rezultă că fondul de rulment a asigurat
finanţarea integrală a necesarului de fond de rulment şi o parte din trezoreria de activ.

8) Rata de finanţare a cifrei de afaceri (R CA) sau viteza de rotaţie a fondului de

rulment exprimă numărul de zile în care fondul de rulment se reconstituie prin cifra de
afaceri. Se determină cu relaţia :
FR
R CA   360
CA
Un nivel în scădere al acestei rate semnifică o recuperare mai rapidă a fondurilor
şi, deci, un necesar mai mic de resurse permanente pentru realizarea aceleiaşi cifre de
afaceri. Se apreciază că, pentru majoritatea întreprinderilor, această rată trebuie să fie
cuprinsă între 30 şi 90 de zile.

Analiza necesarului de fond de rulment

Desfăşurarea activităţii de exploatare antrenează formarea nevoilor de finanţare,

dar, în acelaşi timp, presupune şi constituirea, în contrapartidă, a resurselor necesare
finanţării acestor nevoi. Procedând la compararea globală a nevoilor de finanţare ale
ciclului de exploatare cu resursele de finanţare corespunzătoare, se naşte necesarul
de fond de rulment (NFR).
Necesarul de fond de rulment poate fi definit ca reprezentând acele capitaluri pe
care întreprinderea trebuie să le deţină pentru finanţarea stocurilor şi a decalajelor
temporare dintre plata furnizorilor şi a altor datorii de exploatare şi încasarea creanţelor
de la clienţi.
Nivelul său poate fi determinat astfel:
NFR = (Stocuri + Creanţe) - Datorii de exploatare pe termen scurt
= (St + Cr) - Dets
Datoriile de exploatare pe termen scurt cuprind datoriile faţă de furnizori,
salariaţi, bugetul statului etc. (mai puţin datoriile faţă de bănci).
În practică, pot fi întâlnite situaţii când necesarul de fond de rulment este negativ,
ceea ce reflectă existenţa unui surplus de resurse din exploatare în raport cu
necesităţile din exploatare. Situaţia se apreciază favorabil dacă este determinată de
rotaţia rapidă a stocurilor şi creanţelor, respectiv de angajarea unor datorii de
exploatare cu termene de plată mai îndepărtate. În caz contrar, ea poate fi rezultatul
unor întreruperi ale procesului de aprovizionare cu materiale, cu consecinţe
nefavorabile pentru perioada următoare.

33
 Analiza necesarului de fond de rulment se poate face în mărime absolută dar şi
pe baza unor rate, dintre care mai utilizate sunt:
1) Rata necesarului de fond de rulment:
NFR
R  360
CA
Între necesarul de fond de rulment şi cifra de afaceri există o strânsă legătură,
deoarece creşterea vânzărilor este în strânsă dependenţă, pe de o parte, cu deţinerea
de stocuri şi acordarea de credite clienţi, iar, pe de altă parte, cu obţinerea unor credite
furnizori. Se apreciază că situaţia este favorabilă când nivelul acestei rate scade, ceea
ce semnifică o ameliorare a trezoreriei. În condiţii normale, această rată trebuie să ia
valori între 30 şi 60 de zile.
2) Rata de finanţare a necesarului de fond de rulment totală prin trezorerie:
Sold de trezorerie
R  100
NFR
Mărimea acestei rate este subunitară şi reflectă măsura în care trezoreria
concură la acoperirea financiară a NFR.

Analiza trezoreriei nete

Trezoreria este strâns legată de operaţiunile financiare pe termen scurt realizate

de întreprindere. Pentru a face faţă nevoilor financiare pe termen scurt, întreprinderea
trebuie să dispună de resurse financiare, respectiv resurse de trezorerie. Resursele de
trezorerie sunt furnizate de partenerii financiari şi reflectă gestiunea financiară pe
termen scurt a întreprinderii.
Activitatea desfăşurată degajă excedente monetare, care-i permit întreprinderii
acoperirea diverselor nevoi de trezorerie. Expresie a desfăşurării unei activităţi
rentabile, trezoreria netă rezultă din scăderea din nevoile de trezorerie a resurselor
aferente. Nivelul său poate fi determinat astfel:
T = Disponibilităţi - Datorii financiare curente = Db - Dfc
sau
T = FR – NFR.
Datoriile financiare curente cuprind creditele bancare pe termen scurt, inclusiv
soldul creditor al contului curent de la bancă.
Nivelul său poate să fie pozitiv sau negativ. Un nivel pozitiv al trezoreriei
semnifică realizarea echilibrului financiar pe termen scurt al întreprinderii, deoarece
întreprinderea dispune de lichidităţi care să îi permită acoperirea fără probleme a
datoriilor pe termen scurt. În plus, o trezorerie pozitivă conferă întreprinderii şi o
autonomie financiară sporită, aceasta neavând credite pe termen scurt. Pe termen
lung, menţinerea unui nivel ridicat al trezoreriei pozitive poate afecta performanţele
financiare ale întreprinderii, datorită costurilor de oportunitate, cu efecte negative
asupra remunerării capitalurilor.
Trezoreria negativă poate reprezenta semnalul unei stări de dezechilibru
financiar pe termen scurt, deoarece necesarul de fond de rulment nu poate fi acoperit
în totalitate prin resurse permanente, întreprinderea fiind obligată să apeleze la
împrumuturi bancare. Totuşi, o asemenea situaţie poate fi considerată normală pentru
majoritatea firmelor, atât timp cât nivelul îndatorării nu depăşeşte pragul critic şi, în plus,
firma beneficiază de efectul pozitiv al efectului de levier.
În concluzie, putem aprecia că o situaţie favorabilă se înregistrează atunci când
nivelul trezoreriei pozitive sau negative tinde către zero, ceea ce, pe de o parte, reduce
riscul de a gestiona prost surplusul de resurse, iar, pe de altă parte, conferă
întreprinderii un nivel satisfăcător al autonomiei financiare.

34
35