POLITICI ȘI OPȚIUNI PRIVIND EVALUAREA ÎN CADRUL

CONTABILITĂȚII DE ANGAJAMENTE

Necesitatea, definirea şi importanţa evaluării în contabilitate

Funcţia de informare, una dintre cele mai importante funcţii ale contabilităţii moderne,
nu ar fi credibilă dacă evenimentele şi tranzacţiile derulate de entităţi nu ar fi evaluate şi
cuantificate unitar în expresie valorică (monetară).
Evaluarea
 procedeul de determinare, stabilire sau estimare a valorii activelor, datoriilor, capitalurilor
proprii, veniturilor, cheltuielilor şi rezultatelor financiare ale unei entităţi.
 un criteriu de bază în funcţie de care sunt recunoscute elementele în bilanţ, contul de profit şi
pierderi, situaţia fluxurilor de trezorerie, situaţia modificărilor capitalului propriu şi în notele
explicative la situaţiile financiare.
Conceptele moderne utilizate în contabilitatea contemporană:
 armonizare Aduc schimbări importante în problematica evaluării;
 convergenţă aceasta devenind primordială în condiţiile aplicării
Standardelor Internaţionale de Raportare Financiară, ca
 standardizare urmare a variantelor şi opţiunilor multiple pe care
profesioniştii contabili au posibilitatea să le urmeze prin
 conformitate, etc. aplicarea raţionamentului profesional.

Evaluarea este necesară şi importantă inclusiv prin prisma variaţiilor continue a

preţurilor şi tarifelor specifice economiei de piaţă, care determină în timp valori diferite ale
structurilor din situaţiile financiare ale entităţilor.
CONCLUZIE: Evaluarea este un proces complex, continuu şi indispensabil contabilităţii,
întrucât prin aceasta se determină valorile la care sunt recunoscute şi prezentate evenimentele şi
tranzacţiile în bilanţ, contul de profit şi pierderi, notele explicative, situaţia fluxurilor de
trezorerie şi situaţia capitalurilor proprii.

Principiile contabile generale aplicabile evaluării structurilor din situaţiile financiare

Principiile contabile generale sunt enunţuri de esenţă conceptuală, care asigură cadrul
normativ cu privire la limitele evaluării şi recunoaşterii posturilor din situaţiile financiare anuale.
În conformitate cu normele şi reglementările contabile în vigoare evaluarea elementelor
din situaţiile financiare anuale trebuie realizată pe baza principiilor contabile generale aplicabile
în cadrul contabilităţii de angajamente.
Astfel, efectele evenimentelor şi tranzacţiilor trebuie recunoscute atunci când acestea se
produc şi nu pe măsură ce numerarul sau echivalentul său este încasat sau plătit, fiind înregistrate
în contabilitate şi apoi prezentate în situaţiile financiare ale perioadelor aferente.
Veniturile şi cheltuielile care rezultă din aceeaşi tranzacţie sunt recunoscute simultan în
contabilitate prin asociere directă.
 Conform Cadrului Contabil General internaţional şi a normelor naţionale în domeniu,
la evaluarea structurilor din situaţiile financiare ale entităţilor economice se aplică următoarele
principii contabile generale:

 Principiul continuităţii activităţii

 Este în acelaşi timp şi o convenţie contabilă de bază ce prezumă desfăşurarea
normală a activităţii viitoare fără ca entitatea să intre în stare de lichidare sau reducere
semnificativă a activităţii.
 Atunci când administratorii unei entităţi au luat cunoştinţă de unele elemente de
nesiguranţă, legate de anumite evenimente care pot duce la incapacitatea acesteia de a-şi
continua activitatea se vor prezenta în notele explicative, motivele care pot determina
întreruperea activităţii şi faptul că acestea sunt întocmite fără respectarea acestui
principiu.

 Principiul permanenţei metodelor

 Presupune consecvenţă cu privire la aplicarea metodelor şi politicilor contabile de la
un exerciţiu financiar la altul.
 Se accepta şi derogări de la acest principiu, dacă schimbarea metodelor sau a
politicilor contabile au ca rezultat informaţii mai relevante, inteligibile, credibile şi
comparabile faţă de situaţia anterioară.

Modificarea politicilor contabile poate fi determinată de:

- iniţiativa entităţii, caz în care modificarea trebuie justificată în notele explicative la situaţiile
financiare
- decizia unei autorităţi competente (modificarea unei reglementări) caz în care nu trebuie
justificată modificarea ci doar precizată în notele explicative.
Exemple: de situaţii care pot determina modificarea de politici contabile pot fi:
 admiterea sau retragerea de la tranzacţionare a valorilor mobiliare pe termen scurt de pe
o piaţă reglementată;
 schimbarea acţionariatului, datorită intrării într-un grup, dacă noile metode asigură
furnizarea de informaţii mai fidele;
 fuziuni şi alte operaţiuni similare, caz în care se impune armonizarea politicilor
contabile ale societăţii absorbite cu cele ale societăţii absorbante.
Nu justifică modificarea politicilor contabile, schimbarea conducătorilor.
Cele mai frecvente cazuri de modificare a politicilor contabile vizează:
 evaluarea şi contabilizarea imobilizărilor;
 regimul amortizărilor;
 evaluarea stocurilor;
 înregistrarea de provizioane;
 ajustări şi pierderi de valoare ale activelor.
 Orice modificare a evaluării contabile, trebuie contabilizată la nivelul rezultatului pe
feluri de venituri şi cheltuieli prin influenţarea valorilor din exerciţiul curent sau precedent.
Influenţele fiscale asupra rezultatului trebuie prezentate explicit în cadrul notelor explicative.

 Principiul prudenţei
 Recomandă, aprecierea rezonabilă a evenimentelor şi tranzacţiilor astfel încât să se evite riscul
de transfer asupra viitorului a incertitudinilor prezentului.
 Conform reglementărilor contabile în vigoare, evaluarea elementelor din situaţiile financiare
anuale trebuie făcută pe o bază prudentă în special:
* în contul de profit şi pierdere poate fi inclus numai profitul realizat la data bilanţului;
* trebuie să se ţină cont de toate datoriile curente, previzibile şi pierderile potenţiale apărute în
cursul exerciţiului precedent, chiar dacă acestea devin evidente numai între data bilanţului şi data
întocmirii acestuia.
Schimbarea metodelor şi a politicilor contabile nu trebuie efectuate în scopul obţinerii de
avantaje fiscale.
Conform principiului prudenței:

a) activele şi veniturile nu trebuie supraevaluate, iar datoriile şi cheltuielile nu trebuie

subevaluate.
b) nu este admisă supraevaluarea provizioanelor, a datoriilor şi deprecierilor şi nici
subevaluarea excesivă a activelor sau veniturilor, care ar conduce la informaţii lipsite de
credibilitate.

 Principiul independenţei exerciţiului

 Impune ca veniturile şi cheltuielile să fie recunoscute în exerciţiul financiar în care

sunt generate indiferent de data încasării (veniturilor) sau data plăţii (cheltuielilor).
 Acest principiu corespunde convenţiei contabile de bază denumită contabilitatea de
angajamente.
 Se vor înregistra în conturile de venituri şi creanţe, livrările pentru care nu s-a
întocmit încă factura, respectiv în conturile de cheltuieli sau bunuri; datoriile pentru care
nu s-a primit încă factura însă sunt justificate cu alte documente legale (aviz de însoţire,
situaţii de lucrări care le atestă).
 Respectarea acestui principiu determină considerarea anului calendaristic (în prezent
în România) ca exerciţiu financiar independent de exerciţiile anterioare respectiv
viitoare. În acelaşi timp obligă entităţile să înregistreze periodic (ex. lunar) amortizări,
deprecieri, ajustări şi pierderi de valoare ale activelor precum şi inventarierea cel puţin
odată pe an a întregului patrimoniu.
 Standardele Internaţionale de Raportare Financiară, permit contabilizarea unor
evenimente şi tranzacţii apărute ulterior închiderii exerciţiului dar înainte de întocmirea efectivă
a situaţiilor financiare anuale cu obligativitatea prezentării şi justificării acestora în cadrul notelor
explicative.
 Principiul necompensării
 Reflectă faptul că orice compensare între elementele ce reprezintă active şi datorii,
respectiv între venituri şi cheltuieli este interzisă.
 Orice element de natura creanţelor şi a datoriilor trebuie înregistrat distinct în
contabilitate pe baza documentelor justificative care le atestă.
 Dacă se efectuează conform legii compensaţiei între creanţe şi datorii faţă de aceeaşi
entitate,este obligatoriu ca anterior să fie contabilizate veniturile şi cheltuielile corespunzătoare.
 În situaţia schimbului de active sau a prestaţiilor reciproce, în contabilitate se
evidenţiază distinct operaţiunea de vânzare/scoatere din evidenţă şi cea de cumpărare/intrare în
evidenţă pe bază de documente justificative cu înregistrarea tuturor veniturilor şi a cheltuielilor
aferente operaţiunilor.

 Principiul intangibilităţii
 Obligă entităţile ca bilanţul de deschidere (la începutul anului) pentru fiecare exerciţiu să
corespundă cu bilanţul de închidere a exerciţiului financiar precedent.
 În cazul modificării politicilor contabile şi corectării erorilor aferente perioadelor
precedente, nu va fi modificat bilanţul perioadei anterioare celei de raportare.
 Modificarea politicilor contabile se face numai la începutul exerciţiului şi numai
pentru perioadele viitoare neadmiţându-se modificări ale politicilor contabile pe parcursul
exerciţiului financiar.
 Dacă entitatea descoperă erori semnificative ale perioadelor precedente, corectarea lor
se va face pe seama rezultatului reportat, fără ca aceasta să fie considerată o încălcare a
principiului intangibilităţii.

 Principiul evaluării separate a elementelor de active şi de datorii

 Se aplică la întocmirea bilanţului contabil şi prevede ca elementele de active respectiv
de datorii să fie evaluate şi prezentate separat.
Pe lângă cele şapte principii prezentate şi care trebuie respectate de entităţile care
întocmesc situaţii financiare simplificate, normele internaţionale şi reglementările naţionale
(OMFP 1802/2014) prevăd că entităţile care au obligativitatea elaborării de situaţii financiare
formate din cinci componente să respecte încă două principii: al prevalenţei economicului asupra
juridicului şi al pragului de semnificaţie.
  Principiul prevalenţei economicului asupra juridicului
 Obligă entităţile ca la prezentarea valorilor din bilanţ şi contul de profit şi pierdere
să ţină seama de fondul economic al tranzacţiilor sau a operaţiunii raportate şi nu
numai de forma juridică a acestora.
*în situaţii considerate obişnuite, forma juridică a unui document trebuie să
fie în concordanţă cu realitatea economică;
*în cazuri rare atunci când există diferenţe între fondul sau natura economică
a unei operaţiuni sau tranzacţii şi forma sa juridică, entitatea va înregistra în
contabilitate aceste operaţiuni cu respectarea fondului economic al acestora.

OMFP 1802/2014 prevede situaţiile când se aplică acest principiu respectiv:

a) încadrarea de către utilizatori a contractelor de leasing operaţional sau financiar;
b) încadrarea operaţiunilor de vânzare în nume propriu sau comision respectiv
consignaţie;
c) recunoaşterea veniturilor respectiv a cheltuielilor în contul de profit şi pierdere sau ca venituri
respectiv cheltuieli în avans;
d) încadrarea participaţiilor ca fiind deţinute pe terme lung sau pe termen scurt;
e) încadrarea reducerilor acordate respectiv primite la reduceri comerciale şi financiare;
f) alte operaţiuni similare.
Prin acest principiu apartenenţa juridică nu este exclusă ci se consideră că în anumite
situaţii este insuficientă pentru a exprima realitatea, ceea ce impune o analiză mai atentă a
efectelor economice reale generate de evenimentele şi tranzacţiile ce fac obiectul înregistrărilor
contabile.

 Principiul pragului de semnificaţie

b)
 Este denumit şi principiul „importanţei relative”, întrucât prevede ca:
*orice element care are o valoare semnificativă să fie prezentat distinct în situaţiile
c)
financiare;
d)
* iar elementele de aceeaşi natură, cu funcţii similare şi valori nesemnificative să
e)
poată fi combinate dacă oferă un nivel mai mare de claritate, cu condiţia ca elementele
combinate f) să fie prezentate separat, distinct în notele explicative.

Orice abatere cu ocazia evaluării elementelor din situaţiile financiare de la principiile

contabile trebuie prezentată în notele explicative, alături de motivele care le-au determinat
împreună cu o evaluare a efectului asupra activelor, datoriilor, capitalurilor proprii, veniturilor,
cheltuielilor şi rezultatelor financiare.
Politici şi tratamente contabile utilizate în evaluare

Procesul de evaluare presupune apelarea la una sau mai multe baze de măsurare.
Acestea sunt atribute monetare ale elementelor ce compun situaţiile financiare anuale ale
întreprinderii. Expresiile monetare ale acestora se obţin prin aplicarea politicilor contabile şi a
tehnicilor de măsurare.
Politicile contabile cuprind ansamblul principiilor, bazelor, convenţiilor, regulilor şi
practicilor specifice adoptate de o întreprindere în vederea reflectării fidele a evenimentelor şi
tranzacţiilor, recunoaşterea şi prezentarea structurilor în situaţiile financiare.
Tehnicile de estimare sunt metode şi estimări adoptate de agenţii economici pentru
a determina valorile monetare ce corespund bazelor de măsurare, selectate pentru active,
cheltuieli, datorii, capitaluri proprii, venituri şi rezultate financiare.
În materie de contabilitate bazele de măsurare au fost reglementate în funcţie de etapele
parcurse în reforma contabilităţii.
Cele mai utilizate baze de măsurare sunt:
a. costul istoric;
b. costul de înlocuire;
c. valoarea netă de realizare curentă;
d. valoarea justă.

În cadrul contabilităţii normalizate evaluarea se realizează în baza unor reglementări

specifice denumite tratamente contabile.
În funcţie de politica adoptată de întreprindere, de nevoile de informare şi nu în ultimul
rând în funcţie de raţionamentul profesional pot fi adoptate două tratamente:
 tratamentul de bază - exprimă opinii şi convenţii general acceptate;
 tratamentul alternativ - variante, opţiuni şi posibilităţi particulare desprinse pe
baza raţionamentului profesional.
Criteriile de bază ale evaluării contabile

În teoria şi practica contabilă s-au conturat mai multe criterii cu privire la evaluarea
fluxurilor şi stocurilor de active, datorii, cheltuieli şi venituri.
Acestea sunt:
a) valoarea de utilitate;
b) valoarea justă (reală);
c) valoarea de piaţă;
d) timpul.

a) Valoarea de utilitate este reprezentată de preţul presupus a fi acceptat de un potenţial

cumpărător în funcţie de:
- valoarea de întrebuinţare;
 - preţul pieţei;
- starea sau amplasarea elementului supus evaluării.
Valoarea de utilitate defineşte valoarea recunoscută de vânzător şi cumpărător în cadrul
tranzacţiilor directe.
 Valoarea de utilitate trebuie privită şi prin prisma pierderilor, pe care le-ar suporta
un agent economic, dacă nu ar deţine un anumit bun absolut necesar activităţii sale.
 Pentru un element de datorii, valoarea de utilitate este reprezentată prin sumele
acceptate a fi plătite în schimbul obligaţiei create, sau cele ce urmează a fi plătite ca: impozite,
taxe sau alte obligaţii bugetare.
b) Valoarea justă (valoarea reală) este suma la care poate fi tranzacţionat un activ sau
decontată o datorie de bună voie între părţi aflate în cunoştinţă de cauză, în cadrul unei tranzacţii
în care preţul este determinat obiectiv.
 Are la bază cunoaşterea de formă şi conţinut, a elementelor ce fac obiectul
evaluării fiind recunoscută de piaţă.
 În cazul în care costul de achiziţie sau de producţie al unui activ nu este cunoscut
şi nu există informaţii privind preţurile sau cheltuielile necesare pentru determinarea lui sau în
cazul în care astfel de informaţii nu pot fi obţinute va fi reprezentat de valoarea justă (reală)
atribuită activului.
c) Valoarea de piaţă a unui activ reprezintă preţul care poate fi obţinut pe o piaţă activă.
 În realitate valoarea de piaţă se stabileşte prin raportul cerere – ofertă pe o piaţă
complet liberă, în care ofertanţii şi cumpărătorii cunosc în detaliu parametrii tranzacţiei.
d) Timpul are în vedere o anumită dată calendaristică (zi, lună, an), la care se realizează
evaluarea. Aceasta poate fi: în trecut, în prezent sau în viitor.
 Este consecinţa principiului continuităţii activităţii, conform căruia orice activitate,
eveniment sau tranzacţie provine din trecut, trece prin prezent şi produce efecte în viitor.
 Conform reglementărilor actuale evaluarea evenimentelor şi tranzacţiilor la
intrarea în gestiune se realizează pe baza costului istoric din trecut ce va genera fluxuri,
evenimente şi tranzacţii viitoare, concretizate în ieşiri de active şi datorii.

Parametrii evaluării în contabilitate

Parametrii evaluării sunt reprezentaţi de variabile independente, sau mărimi proprii ale
bunurilor, activităţilor, evenimentelor şi tranzacţiilor ce permit caracterizarea sub aspect monetar
a activelor, datoriilor şi capitalurilor proprii.
Conform Standardelor Internaţionale de Contabilitate (IAS), cei mai reprezentativi
parametrii ai evaluării sunt:
- valoarea de intrare;
- valoarea contabilă netă;
 - valoarea curentă;
- valoarea actualizată;
- valoarea realizabilă;
- valoarea realizabilă netă;
- valoarea de utilizare;
- valoarea recuperabilă;
- valoarea reziduală.
a) Valoarea de intrare (costul istoric) reprezintă expresia monetară a activelor şi
datoriilor la data intrării în unitate, denumită şi valoare de intrare.
Valoarea de intrare a activelor exprimă numerarul sau echivalentele de numerar ce au
fost decontate furnizorilor în momentul achiziţiei (mai puţin TVA) respectiv costul de producţie
în cazul celor rezultate din producţie proprie.
Valoarea de intrare a datoriilor reprezintă valoarea echivalentelor obţinute în schimbul
obligaţiei sau în anumite împrejurări, valoarea ce se aşteaptă să fie plătită în numerar, sau
echivalente ale numerarului, pentru a stinge datoriile potrivit cursului normal al afacerilor.
b) Valoarea contabilă netă reprezintă suma la care este înregistrat un activ în bilanţ,
după deducerea tuturor deprecierilor (amortizări, ajustări, diferenţe de preţ, etc.).
c) Valoarea curentă, sau costul de înlocuire este reprezentată de echivalentul valoric, pe
care întreprinderea acceptă să-l plătească, pentru a dobândi la nivelul preţurilor prezente, un bun
similar cu cel delimitat ca obiect al evaluării.
d) Valoarea actualizată reprezintă o estimare prezentă a echivalentelor, fluxurilor
viitoare de intrări de numerar generat de elementele de activ, ca urmarea a desfăşurării în condiţii
normale a activităţii, respectiv echivalentul fluxurilor nete viitoare de numerar necesare pentru
stingerea obligaţiilor, ca urmare a desfăşurării normele a activităţii, în cazul pasivelor.
e) Valoarea realizabilă este dată de echivalentul de numerar, ce poate fi obţinut prin
vânzarea prezentă în condiţii normale a activelor întreprinderii.
f) Valoarea realizabilă netă este dată de preţul de vânzare a unui activ, mai puţin
costurile necesare cedării.
g) Valoarea de utilizare este reprezentată prin valoarea actualizată a fluxurilor de
numerar viitoare, estimate din utilizarea continuă a unui activ şi din cedarea sa la sfârşitul duratei
de viaţă utile.
h) Valoarea recuperabilă este suma pe care întreprinderea se aşteaptă să o recupereze
din utilizarea viitoare a unui activ, inclusiv valoarea sa reziduală în momentul înstrăinării.
i) Valoarea reziduală reprezintă valoarea netă pe care o întreprindere estimează să o
obţină, prin cedarea unui activ la încheierea duratei sale de utilizare, după deducerea cheltuielilor
aferente cedării.
CONCLUZII: Normele contabile internaţionale şi europene utilizează ca parametru de bază în
evaluarea activelor şi pasivelor patrimoniale valoarea de intrare denumită şi cost istoric.
Cu toate acestea, este posibilă şi combinarea cu alţi parametrii sau folosirea unor
alternative bazate pe costul istoric recuperabil, respectiv conceptul de menţinere a nivelului
capitalului fizic sau financiar.
Astfel, trebuie adoptat conceptul de capital fizic, dacă principala preocupare a
investitorilor o reprezintă capacitatea de exploatare a întreprinderii şi conceptul de capital
financiar, în cazul în care utilizatorii situaţiilor financiare sunt preocupaţi de menţinerea
capitalului nominal investit sau a puterii de cumpărare a acestuia.
Reevaluarea contabilă

Reevaluarea reprezintă o formă particulară a evaluării, realizată la anumite intervale de

timp ce constă în substituirea valorii contabile de înregistrare a imobilizărilor cu valoarea justă.
În urma reevaluării se înregistrează în contabilitate rezerva din reevaluare.
Rezerva din reevaluare exprimă plusul sau minusul rezultat din reevaluarea imobilizărilor
corporale.
Plusul sau minusul rezultat din reevaluarea imobilizărilor corporale trebuie tratat în
conformitate cu prevederile IAS 16 „Imobilizări corporale” şi Codul fiscal (L.571/2003
republicată) şi contabilizat cu ajutorul contului 105 „Rezerve din reevaluări”.
Cu ocazia reevaluării imobilizărilor, trebuie avute în vedere următoarele valori:
 valoare justă, în cazul terenurilor şi clădirilor, determinată de evaluatori autorizaţi
(de regulă este valoarea de piaţă determinată prin evaluare);
 valoarea de piaţă, în cazul celorlalte categorii de imobilizări corporale, când există
posibilitatea determinării acesteia;
 valoarea de înlocuire, mai puţin amortizarea, atunci când nu există posibilitatea
determinării valorii de piaţă.
Reevaluarea imobilizărilor corporale se face la valoarea justă de la data bilanţului.

*Valoarea justă se determină pe baza unor evaluări efectuate de regulă de profesionişti

calificaţi în evaluare, membrii au unui organism profesional în domeniu recunoscut
naţional şi internaţional.

*Majorarea de valoare constatată prin reevaluare trebuie recunoscută ca venit sau câştig
realizat, în măsura în care, aceasta compensează o descreştere din reevaluarea aceluiaşi
activ, recunoscută anterior ca o cheltuială.

*Rezerva din reevaluare se calculează numai atunci când se constată creşterea sau
diminuarea de valoare şi este sigură sau durabilă.
*Mărimea rezervei din reevaluare depinde de evoluţia valorii juste a imobilizărilor şi de
frecvenţa reevaluărilor. Atunci când valoarea justă se modifică semnificativ, se impun
reevaluări anuale, iar când modificările nu sunt importante, reevaluările pot fi efectuate
la 3 – 5 ani.

Orice diminuare rezultată din reevaluare trebuie scăzută direct din orice surplus din
reevaluare corespunzător, în măsura în care diminuarea nu depăşeşte valoarea
înregistrată anterior, ca surplus din reevaluare pentru acelaşi activ.

Rezerva din reevaluare trebuie prezentată în bilanţ la un subpost separat, în cadrul

postului de capital şi rezerve respectiv în notele explicative.

Surplusul din reevaluare inclus în capitalurile proprii poate fi transferat direct la

rezerve, atunci când acest surplus este realizat şi reprezintă un câştig.

Transferul surplusului din reevaluare la rezerve se face prin formula:

105 „Rezerve din = 1065 „Rezerve reprezentând

reevaluare” surplusul realizat din rezerva

din reevaluare”

Se consideră că întregul surplus este realizat la casarea sau cedarea activului. Cu toate
acestea, o parte din surplus poate fi realizat, pe măsură ce activul este folosit de
întreprindere.

În acest caz, valoarea surplusului realizat este dată de diferenţa dintre amortizarea
calculată pe baza valorii contabile reevaluate şi valoarea amortizării calculate pe baza
costului iniţial al activului.

Amortizarea cumulată la data reevaluării trebuie tratată în următoarele două moduri:

a) Se recalculează amortizarea proporţional cu schimbarea valorii contabile brute a
activului, astfel încât valoarea contabilă a activului după reevaluare să fie egală cu
valoarea sa reevaluată. (Este recomandată atunci când activul este reevaluat pe baza
unui indice). Este denumită metoda valorii brute.

Etapele parcurse în cazul acestei metode sunt:

1. se determină valoarea contabilă netă (VCN)

VCN = Valoarea de intrare (Vi) – Amortizarea cumulată (Amcm)

2. se determină valoarea de intrare actualizată (ViAct) şi abaterea (ΔVi)

ViAct = Vi x [Valoarea justă (Vj) /VCN]

Δ Vi = Vi Act – Vi

3. se determină amortizarea cumulată actualizată (AmCmAct) şi abaterea

(ΔAmCm)

AmCmAct = AmCm x (Vj/VCN)

ΔAmCm = AmCmAct – AmCm

4. se determină rezerva din reevaluare (RzRv)

RzRv = Vj – VCN

În contabilitate se vor efectua înregistrările:

213 „Instalaţii tehnice…” = 105 „Rezerva din reevaluare” /(ViAct – Vi)

105 „Rezerva din = 2813 „Amortizări privind imobilizările

reevaluare” corporale”/(AmCmAct – AmCm)

sau

213 „Instalaţii tehnice…” = % /(Viact – Vi)

2813 „Amortizări privind imobilizările

corporale”/(AmCmAct – AmCm)

105 „Rezerva din reevaluare” / (RzRv)

b) Se elimină amortizarea din valoarea brută a activului iar valoarea netă, se determină
în urma corectării cu ajustările de valoare recalculate la valoarea reevaluată a activului.
(Este specifică clădirilor reevaluate la valoarea de piaţă.) Este denumită metoda valorii
nete.

În contabilitate se vor efectua înregistrările:

2813 = 213 / (AmCm)

213 = 105 / (RzRv)

sau

% = 105 / (RzRv)

2813 / (AmCm)

213 / (Vj – Vi)

CONCLUZII:

 Sumele reprezentând diferenţe de natura veniturilor şi cheltuielilor rezultate

la reevaluare trebuie prezentate separat în contul de profit şi pierdere.

 Nici o parte din rezerva din reevaluare nu poate fi distribuită direct sau
indirect cu excepţia cazului în care activul reevaluat a fost valorificat, situaţie în care
surplusul din reevaluare reprezintă câştig efectiv realizat.

 Atunci când s-a efectuat reevaluarea unei imobilizări în notele explicative

trebuie prezentate informaţii privind:
 *valoarea la cost istoric a imobilizării evaluate şi suma ajustărilor de valoare;

*valoarea la data bilanţului a diferenţei dintre valoarea rezultată din reevaluare şi

costul istoric şi când este cazul valoarea ajustărilor suplimentare de valoarea.

 Dacă o imobilizare corporală complet amortizată mai poate fi folosită, se

impune reevaluarea acesteia, stabilindu-se şi o nouă durată de utilizare economică
corespunzătoare perioadei estimate a se utiliza.

Categorii de preţuri şi tarife utilizate în evaluarea contabilă

Evaluarea în general şi cea contabilă în mod special au ca obiectiv principal

determinarea costului denumit şi valoare de intrare.

Baza stabilirii valorii de intrare la care sunt înregistrate activele şi datoriile unei
întreprinderi o reprezintă preţurile şi tarifele.

Preţul reprezintă numărul unităţilor monetare (echivalentul bănesc) necesar pentru a

vinde/cumpăra un bun, produs, marfă, etc. de pe piaţă în baza raportului cerere – ofertă
intervenit ca urmare a negocierii dintre furnizor şi beneficiar.

Tarifele reprezintă modalitatea de particularizare a preţurilor pe piaţă în cazul

lucrărilor, serviciilor şi prestaţiilor ce fac obiectul tranzacţiilor comerciale dintre
prestatori (executanţi) şi beneficiari.

În funcţie de destinaţiile şi traseul pe care îl parcurg bunurile pe piaţă se disting mai

multe categorii de preţuri.

a) Preţul de vânzare al producătorului (Pvp) (preţul de livrare) se formează luând în

calcul:
 costurile directe materiale (Cdmt);
 costurile directe cu manopera (Cdmp);
 alte costuri directe de producţie (Acdp);
 costurile indirecte de producţie (Cindp) repartizate;
 marja brută de producţie (Mbp) sau contribuţia de acoperire brut (profitul
producătorului).
 Pvp = Cdmt + Cdmp + Acdp + Cind + Mbp

 Dacă se adaugă taxa pe valoarea adăugată se obţine preţul de vânzare al

producătorului cu TVA.

Pvp cu TVA = Pvp + (Pvpx C%TVA)

 Preţul de vânzare al producătorului se poate obţine şi pornind de la costul

complet comercial (Ccc) influenţat cu rata profitului (rp%).

Ccc= Cdmt + Cdmp + Acdp + Cind + Cdsf + Cga

în care:

Cdsf – costuri de desfacere directe şi indirecte

Cga – costuri generale de administraţie.

Pvp = Ccc + (Ccc x rp%);

rp% - rata profitului

 Dacă se adaugă taxa pe valoarea adăugată obţinem preţul de vânzare cu

TVA:

Pvp cu TVA = Ccc + (Ccc x rp%) + [Ccc + (Ccc x rp%)] x C%TVA

 Pentru bunurile considerate de lux în preţul de vânzare al producătorului se

includ şi accizele (Acc) sau alte impozite pe circulaţie (Aic) formând preţul de livrare (Pl).

Pl = Pvp + Acc + Aic

 Preţul de vânzare al producătorilor (preţul de livrare) cunoaşte mai multe forme de
manifestare şi anume:

- preţul de producţie, folosit de întreprinderile din sfera producţii de bunuri materiale de

larg consum;

- preţul de deviz aferent lucrărilor de construcţii – montaj;

- preţul de contractare şi achiziţie pentru produsele agricole.

b) Preţul importatorului, este aferent bunurilor, lucrărilor şi serviciilor provenite din

import.
Se formează pe baza următoarelor elemente:

 valoarea externă în vamă (Vev) a bunului importat la preţ de cumpărare, rezultat

din transformarea valorii, din valută în lei la cursul de schimb oficial existent la data
tranzacţiei.

 cheltuielile de transport şi asigurare pe parcurs extern(Chtra) în valută

transformate în lei;

 taxele vamale (Tv);

 comisioanele vamale (Cv);
 accizele (Acc) pentru unele produse considerate de lux;
 marja importatorului (Mi) (comisionul importatorului);
 taxa pe valoarea adăugată (TVA) pentru elementele ce intră sub incidenţa
acesteia.

Pimp = Vev + Chtra + Tv + Cv + Acc + Mi + TVA

c) Preţul comerciantului, se formează în sfera circulaţiei mărfurilor la nivelul fiecărei

verigi comerciale, până la consumatorul final.

Cunoaşte două forme de manifestare:

- preţul de vânzare cu ridicata (en gross);

- preţul de vânzare cu amănuntul (en detail).

Preţul de vânzare cu ridicata, numit şi preţul engrosistului este aferent mărfurilor

comercializate în loturi (partizi) mari.

Întreprinderile cu ridicata sunt considerate verigi intermediare dispuse între societăţile cu

activitate de producţie sau între producători şi comercianţii cu amănuntul, în vederea
furnizării de mărfuri diversificate şi în cantităţi mari.

Preţul de vânzare cu amănuntul este preţul la care se vând bunurile şi serviciile către
populaţie în cantităţi mici (cu bucata) prin magazine specializate de desfacere a
mărfurilor cu amănuntul.

Preţul comercianţilor (Pc) indiferent de forma de manifestare se formează din:

- costul de achiziţie (preţul de cumpărare fără TVA) (Ca);

- adaosul comercial (Ac); Pc = Ca + Ac + TVA

- taxa pe valoarea adăugată (TVA).

Adaosul comercial reprezintă surplusul de valoare adăugat de comercianţi la preţul de

cumpărare (în sumă fixă sau în cote procentuale) din care aceştia îşi acoperă cheltuielile
de comercializare şi obţin un anumit profit necesar funcţionării şi dezvoltării activităţii.
 Standardele Internaţionale de Raportare Financiară, permit contabilizarea unor
evenimente şi tranzacţii apărute ulterior închiderii exerciţiului dar înainte de întocmirea efectivă

 Principiul necompensării
 Reflectă faptul că orice compensare între elementele ce reprezintă active şi datorii,
respectiv între venituri şi cheltuieli este interzisă.
a situaţiilor financiare anuale cu obligativitatea prezentării şi justificării acestora în cadrul notelor
explicative.