CAPITOLUL VI

DIAGNOSTICUL ŞI ECHILIBRUL FINANCIAR

AL ÎNTREPRINDERII

Analiza rentabilităţii activităţii desfăşurate de către o întreprindere se

realizează cu ajutorul unui instrument eficient-sistemul de rate.
Ratele se determină fie ca raport între rezultat şi resursă, fie între doi
indicatori de rezultate, fiind exprimate în procente.
Sistemul de rate prezintă limite, datorate imposibilităţii de a delimita exact
mărimea absolută a activităţii (cifră de afaceri, active etc). Pentru a elimina acest
dezavantaj se recurge la utilizarea ratelor în conjuncţie cu analiza ratelor în mărimi
absolute ale indicatorilor luaţi în considerare.

2.1 Rata rentabilităţii

Rentabilitatea este un indicator sintetic de importanţă capitală a

managementului financiar şi general al firmei, fiind expresia sintetică a
rezultatelor de orice fel obţinute de către firmă34.
Rentabilitatea se exprimă cu ajutorul ratelor, iar rata rentabilităţii este
expresia relativă a profitului.
Această exprimare furnizează informaţii în plus faţă de masa profitului, şi
mai ales pentru realizarea de comparaţii în timp şi spaţiu şi faţă de programe.
Rata rentabilităţii este o mărime relativă care exprimă pe de o parte
capacitatea unei unităţi economice de a realiza profit, iar pe de altă parte, gradul în
care capitalul, atât cel propriu cât şi cel permanent aduc profit35.
Rata rentabilităţii reflectă calitatea evoluţiei firmei şi este influenţată de toţi
factorii care acţionează în cadrul firmei.
Managementul firmei, acţionarii, creditorii, investitorii sunt interesaţi să
cunoască nivelul şi evoluţia indicatorilor de rentabilitate ai întreprinderii.
Rata rentabilităţii economice (R ) se exprimă sub forma raportului între
profitul net realizat de către întreprindere şi valoarea activelor totale utilizate. Rata
rentabilităţii economice poate fi analizată în dinamică sau prin compararea cu
valorile indicatorului în cazul firmelor concurente.

R =

Totalul activelor la numitor arată eficienţa utilizării capitalului total

34
I. Bogdan - Tratat de management financiar banacar, Eitura Economică, Bucureşti, 2006
35
V. Troacă - Management financiar bancar, Editura Academica Brâncuşi, Tg-Jiu, 2007
disponibil, cu alte cuvinte fără a lua în considerare structura de finanţare (ponderea
între sursele de natură proprie şi cele împrumutate sau atrase). Prezintă importanţă
pentru utilizatorii interni ai informaţiei (managementul firmei) şi mai puţin pentru
cei externi36.
Rentabilitatea economică se mai determină şi ca raport procentual între
profitul curent şi capitalul permanent, relaţia de calcul este următoarea:

R =

Importanţa ratei rentabilităţii economice ca indicator de analiză financiară,

rezidă şi din necesitatea cunoaşterii acestuia de către managementul superior al
întreprinderii şi compararea sa cu rata inflaţiei37.
Între rata reală a rentabilităţii economice (R ), rata inflaţiei şi rata
rentabilităţii nominale există o relaţie de interdependenţă, care poate fi redată
astfel:

Rata rentabilităţii financiare exprimă rentabilitatea capitalului propriu şi se

determină ca raport între profitul net obţinut de către firmă şi capitalul propriu
după relaţia:

sau

Rata rentabilităţii financiare poate fi analizată în dinamică sau prin

comparare cu valorile indicatorului în cazul firmelor concurente (cu acelaşi
domeniu de activitate). Ea exprimă eficienţa cu care au fost utilizate sursele de
natură proprie, fiind baza pentru determinarea ratelor de remunerare a capitalului
aportat de către acţionarii firmei.
Se poate stabili o relaţie între rentabilitatea financiară şi cea economică,
determinată de structura financiară a capitalului, care se concretizează în efectul de

36
E. Dinu - Analiza economică şi financiară a firmei, Editura ASE, Bucureşti, 2005
37
V. Troacă - Management financiar bancar, Editura Academica Brâncuşi, Tg-Jiu, 2007
pârghie financiară, rata dobânzii precum şi cota de impozitare a profitului:

în care:
rata dobânzii;
= valoarea datoriilor;
= cota de impozitare a profitului.
Acest model se utilizează în fundamentarea gradului de îndatorare a
întreprinderii (dacă R <R ), efectul de îndatorare este negativ).

2.2 Sistemul ratelor de aprecierea a echlibrului financiar

Lichiditatea şi solvabilitatea firmei

Lichiditatea reprezintă proprietatea elementelor patrimoniale de a se

transforma în bani38. Lichiditatea exprimă capacitatea unei entităţii economice de a
face faţă obligaţiilor sale de plată pe termen scurt.
Solvabilitatea exprimă capacitatea unei entităţi economice de a face faţă
obligaţiilor băneşti, respectiv de a-şi onora plăţile la termenele scadente, fiind în
relaţie directă cu gradul de îndatorare a acesteia.
Ţinând seama de cele două noţiuni, lichiditatea patrimoniului constituie
premisa asigurării solvabilităţii.
Disponibilităţile băneşti pot îndeplini cerinţele de plată imediată, în situaţia
în care deţin 3-5% din activele circulante sau 1,5% din totalul bilanţului (în unele
sectoare aceste valori pot varia).
Rolul lichidităţii şi solvabilităţii este acela de a identifica starea societăţii
comerciale la un moment dat, pentru a preveni insolvabilitatea acesteia şi a adopta
măsurile necesare pentru a asigura stingerea obligaţiilor.
Aceşti indicatori furnizează informaţii conducerii societăţii, organismelor
bancare, partenerilor de afaceri, potenţialilor investitori ai firmei.
Pentru determinarea acetor indicatori se utilizează ca surse informaţionale
bilanţul contabil, contul de profit şi pierdere.
Lichiditatea poate fi exprimată ca rată a lichidităţii generale, rată a
lichidităţii intermediare sau ca rată a lichidităţii imediate.
Rata lichidităţii generale ( )se obţine prin raportarea activelor circulante
la datoriile pe termen scurt şi arată în ce măsură firma poate face faţă obligaţiilor
38
A. Işfănescu - Ghid practic de analiză economico-financiară, Editor Tribuna Economică,
Bucureşti, 2008
de plată pe termen scurt, cu active de aceeaşi natură.

 dacă , atunci există o garanţie fără probleme a obligaţiilor curente;

literatura de specialitate apreciază ca normal raportul 2/1, respectiv Lg = 2;
 dacă , atunci înseamnă că activele circulante nu asigură lichidităţile
necesare stingerii datoriilor pe termen scurt, practic firma se află într-o situaţie
financiară critică;
 activele curente se stabilesc scăzând din activele circulante stocurile
nevalorificabile şi creanţele incerte; pasivele curente cuprind datoriile pe termen
scurt (până la 1 an), adică datoriile către furnizori, creditele bancare pe termen
scurt, ratele la creditele pe termen mediu şi lung scadente în perioada analizată,
impozitele şi taxele de plătit, alte cheltuieli plătibile cum ar fi cheltuielile cu
personalul.
O asemenea situaţie poate avea o redresare probabilă în condiţiile:
 reînnoirii scadenţelor datoriilor;
 asigurării unui grad al lichidităţii activelor circulante care să devanseze
exigibilitatea datoriilor;
 accelerarea rotaţiei activelor circulante în speţa stocurilor–ca de exemplu
formarea optimă a acestora, micşorarea celor greu vandabile eventual şi pe calea
soldării etc.
Rata lichidităţii intermediare ( ) ia în considerare în cadrul activelor
circulante numai activele cu gradul cel mai ridicat de lichiditate, respectiv
creanţele şi disponobilităţile băneşti şi datoriile pe termen scurt.

Această rată este cunoscută şi sub denumirea de testul acid, fiind de obicei
subunitară iar intervalul considerat satisfăcător pentru această rată se situează între
.

Rata lichidităţii imediate ( ) numită şi capacitate de plată, reflectă

capacitatea firmei de a achita datoriile exigibile imediat, pe baza disponibilităţilor
băneşti (inclusiv a titlurilor de valoare).
  în condiţiile economiei româneşti când titlurile de credit (cambia şi biletul la
ordin) nu au o extensie deplină ca în ţările cu o economie de piaţă funcţională
această rată este utilă, iar nivelul normal al ei este considerat a fi între 0,2 şi 0,3.
Solvabilitatea poate fi exprimată prin intermediul mai multor indicatori,
astfel:
a) Rata solvabilităţii generale (R ):

R =
 acest indicator măsoară securitatea de care se bucură firma faţă de bancă şi de
creditori; se consideră o situaţie normală atunci când activele totale sunt de două
ori mai mari decât datoriile totale.
b) Rata solvabilităţii patrimoniale (R ):

R =

Acest indicator se foloseşte în special de către bănci, în

cadrul studiilor de bonitate şi se pareciază că valoarea minimă acceptabilă este de
0,5%.
c) Rata solvabilităţii potenţiale (R ):

R
d)Rata de îndatorare pe termen mediu şi lung (R ):

R
Acest indicator este inversul ratei solvabilităţii potenţiale putând fi
determinat şi astfel:
 Rate structurale de activ bilanţier

Cea mai sintetică grupare a activelor pe baza bilanţului este în active

imobilizate (fixe) şi active circulante. O asemenea analiză procentuală, urmărită
static şi dinamic, pune în evidenţă specificul firmei, gradul de dotare tehnică,
viteza cu care se prelucrează materiile prime şi materialele, situaţia stocurile etc.
În sistemul ratelor de structura a activelor, cele mai seminificative, ca valoare
informatică sunt: rata imobilizărilor, rata stocurilor, rata creanţelor, rata
disponibilitţilor. Acestea evidenţiază aspectele privind patrimoniul economic al
firmei, apartenenţa sectorială, natura activităţii şi mai puţin aspecte de politică
financiară39.
a) rata activelor imobilizate ( ), calculată ca raport între activele
imobilizate şi totalul bilanţului, reprezintă ponderea activelor patrimoniale ce
servesc permanent firma:

Rata activelor imobilizate cuantifică gradul de investire a capitalului în

cadrul firmei.
 unii autori calculează rata imobilizărilor prin raportarea activelor imobilizate la
cealaltă componentă patrimonială, active circulante, fără ca acest aspect tehnic să-i
schimbe conţinutul economic;
 acest indicator măsoară gradul de investire a capitalului în firma respectivă;
 nivelul normal al acestei rate diferă de la o firmă la alta, în funcţie de ramura
sau sectorul de activitate din care face parte;
 dotarea tehnică variază în funcţie de profilul, înzestrarea tehnică şi tehnologia
modernă şi este mult mai mică în firmele comerciale decât în cele din industrie.
a ) Rata imobilizărilor corporale ( ) se determină astfel:

Mărimea ratei imobilizărilor corporale depinde de natura activităţii. În

întreprinderile din industria grea această rată înregistrează o valoare sporită, iar în
în ramurile care necesită o dotare tehnică mai slabă, rata imobilizărilor corporale
este relativ redusă.
De asemenea, rata imobilizărilor corporale variază, în cadrul aceluiaşi
39
V. Manole - Firma şi banca, Editura Tribuna Economică, Bucureşti, 2007
sector, în funcţie de opţiunile strategice alese, de politica de dezvoltare, de
condiţiile concrete în care activează.
a ) Rata imobilizărilor necorporale ( ) se exprimă sub forma raportului
procentual între imobilizările necorporale şi totalul bilanţului:

a )Rata imobilizărilor financiare ( ) reflectă intensitatea legăturilor şi

relaţiilor pe care o firmă le stabileşte cu celelate, mai ales cu ocazia operaţiilor de
creştere:

Politica de investiţii financiare este dependentă de mărimea firmei. Aceasta

explică valoarile mici, respectiv mari în cazul firmelor mici, respectiv în cazul
holding-urilor.
b) Rata activelor circulante ( ) exprimă ponderea activelor circulante în
totalul bilanţului şi se determină astfel:

Între rata activelor imobilizate şi rata activelor circulante există relaţia:

+ =1

Ratele analitice operaţionale ale activelor circulante pentru procesul

decizional sunt rata stocurilor, rata creanţelor comerciale, rata disponibilităţilor şi
plasamentelor.
b ) Rata stocurilor (R ) se determină sub forma raportului procentual
dintre stocuri şi totalul bilanţului:

Dimensiunea ratei stocurilor, ca şi cea a imobilizărilor

corporale ia valori diferite în funcţie de natura activităţii.
Interpretarea ratei stocurilor necesită corelarea cu nivelul activităţii,
admiţându-se ca ecuaţie minimă de echilibru structural:
 unde:
= indicele cifrei de afaceri;
= indicele stocurilor.
Prin urmare, o creştere a volumului de activitate generează o sporire justificată
a stocurilor. Încetinirea rotaţiei stocurilor, formarea stocurilor fără mişcare sau cu
mişcare lentă se apreciază negativ datorită dificultăţilor de transformare în
lichidităţi şi consecinţelor negative asupra solvabilităţii firmei.
 stocurile sunt formate dintr-o serie de elemente ca: materii prime, produse
finite, mărfuri, iar ponderea acestor elemente în patrimoniul firmei şi evoluţia lor
în timp reprezintă informaţii indispensabile fundamentării politicii comerciale.
În acest scop se calculează următoarele rate:
1. rata materiilor prime:

2. rata produselor finite:

3. rata producţiei neterminate:

4. rata stocurilor de mărfuri:

 pentru determinarea acestor rate se poate folosi drept bază de raportare, în
funcţie de necesităţi, şi totalul activului;
 valoarea lor diferă în funcţie de natura activităţii: la firmele din sectoarele
productive cu ciclu de exploatare lung, rata producţiei neterminate înregistrează
valori ridicate, în firmele comerciale preponderente sunt stocurile de mărfuri etc.
Sporirea volumului de activitate antrenează o sporire ridicată a stocurilor.
Formarea stocurilor cu mişcare lentă sau fără mişcare se apreciază negativ datorită
dificultăţilor de transformare în lichidităţi şi consecinţelor negative asupra
solvabilităţii firmei.
Ponderea stocurilor în patrimoniul firmei şi evoluţia în timp constituie
informaţii indispensabile fundamentării politicii comerciale.
b ) Rata creanţelor comerciale ( ) exprimă ponderea activelor
comerciale în totalul activelor:

Natura relaţiilor firmei cu partenerii externi din aval, termenele de plată care
se acordă clientelei, uzanţele specifice domeniului de activitate, în materie de
termene de plată sunt factori care influenţează mărimea ratei creanţelor comerciale.
Această rată analitică înregistrează valori foarte scăzute sau egale cu zero la
firmele aflate în contact direct cu o clientelă numeroasă, care îşi achită
cumpărăturile în numerar (comerţ cu amănuntul, prestări de servicii către populaţie
etc.). În relaţiile inter-firme, dimensiunea ratei creanţelor comerciale este ridicată,
dar cu variaţii de la o întreprindere la alta în funcţie de natura activităţii.
Pentru a evidenţia implicaţiile asupra echlibrului unei firme determinarea
acestei rate analitice trebuie să aibă în vedere:
 natura creanţelor:
- creanţe legate de ciclul de exploatare (clienţi);
- creanţe diverse (creanţe asupra personalului, acţionarilor).
 certitudinea realizării lor:
- creanţe certe;
- creanţe incerte (creanţe nerealizate la termen şi a căror încasare devine
nesigură, creanţe apărute ca urmare a încălcării legislaţiei financiare);
 termenul de realizare:
- creanţe pe termen scurt;
- creanţe pe termen mediu;
- creanţe pe termen lung.
Pentru fiecare din aceste elemente se poate determina o rată
analitică de structură prin raportarea ratei respective, după caz la totalul creanţelor,
la activele circulante sau la totalul bilanţului.
b )Rata disponibilităţilor băneşti ( ) şi plasamentelor caracterizează
ponderea disponibilităţilor băneşti şi valorii mobiliare de plasament în totalul
bilanţului:

Pentru investigarea analitică se pot determina următoarele rate distincte:

Informaţiile oferite de acest indicator necesită o interpretare nuanţată de la

un caz la altul.
Mărimea disponibilităţilor băneşti poate înregistra valori de mai mari sau
mai mici la intervale foarte scurte de timp, ca urmare a unor intrări foarte
importante de fonduri, respectiv ca urmare a unor plăţi foarte concentrate în timp.
Dimensiunea disponibilităţilor poate ilustra, în acelaşi timp, o situaţie
negativă sau pozitivă.
Astfel, o valoare ridicată a disponibilităţilor poate fi semnul deţinerii unor
resurse ineficient utilizate, al unor resurse neproductive sau poate ilustra o situaţie
favorabilă în termeni de echilibru financiar.

Rate structurale de pasiv bilanţier

În bilanţ scopul este de a determina valoarea firmei ca obiectiv major în

activitatea de evaluare şi în acest sens, din totalul activelor (imobilizate şi
circulante) se scad datoriile curente. Formula de calcul mai detaliată aplicată în
bilanţ este:

unde:
VF-valoarea firmei;
Ait-active imobilizate totale;
Act-active circulante totale;
Ca-cheltuieli în avans;
Dts-datorii pe termen scurt;
Va-venituri înregistrate în avans.
În pasiv apar capitalurile proprii totale care se determină astfel:

unde:
Cprt-capitaluri proprii totale;
Cs-capital social;
Pc-prime de capital;
RRc-rezerve din reevaluare-sold creditor;
RRd- rezerve din reevaluare-sold debitor;
Rz-rezerve;
Rrec-rezultatul reportat-sold creditor;
Rred- rezultatul reportat-sold debitor;
REFc-rezultatul exerciţiului financiar-sold creditor;
REFd- rezultatul exerciţiului financiar-sold debitor,
RPr-repartizarea profitului.
Totalul activelor minus datorii curente, minus datorii ce trebuie plătite într-o
perioadă mai mare de un an, minus provizioane pentru riscuri şi cheltuieli coincide
cu totalul capitalurilor proprii. În cazul în care firma are şi patrimoniu public, se
însumează şi acesta la totalul capitalurilor.
Elementele principale în structura pasivului bilanţier sunt:
 capitalurile şi rezervele;
  provizioanele pentru riscuri şi cheltuieli;
 datoriile pe termen mediu şi lung (mai mare de 1 an);
 venituri în avans.
Ratele de structură ale pasivului sunt rapoarte între elemente de pasiv şi
grupele din care fac parte sau total pasiv şi între grupe şi total pasiv. Ratele
structurale de pasiv bilanţier permit aprecierea politicii financiare a firmei prin
ilustrarea aspectelor privind stabilitatea şi autonomia financiară.
Ratele considerate cele mai importante sunt rata stabilităţii financiare, rata
autonomiei financiare globale, rata de îndatorare globală.
a) Rata stabilităţii financiare ( ) scoate în evidenţă legătura dintre
capitalul permanent de care dispune întreprinderea pe o perioadă de cel puţin un an
şi patrimoniul total:

 din punct de vedere tehnic se ridică problema delimitării exacte a resurselor

proprii sau împrumutate cu caracter durabil, permanent, de cele instabile, destinate
a fi consumate pe termen scurt;
 o rată scăzută a acestui indicator pune în pericol stabilitatea financiară a firmei;
capitalul permanent este destinat să acopere atât activele imobilizate, cât şi fondul
de rulment.
Rata stabilităţii financiare pune problema delimitării precise a resurselor
proprii sau împrumutate cu caracter durabil, permanent, de cele stabile destinate
consumului pe termen scurt.
b) Rata autonomiei financiare globale ( ) permite determinarea gradului
de acoperire a patrimoniului cu capital propriu şi se calculează astfel:

 ponderea capitalului propriu, respectiv a datoriilor în totalul pasivelor diferă de

la un caz la altul, în primul rând, în funcţie de politica financiară a firmei
respective, de condiţii concrete ale fiecărei firme, de eficienţa deciziilor financiare;
  diversitatea de condiţii în care-şi desfăşoară activitatea firmele face dificilă
stabilirea unor rate de referinţă; totuşi anumiţi autori recomandă ca satisfăcătoare
pentru echilibrul financiar următoarea relaţie40: ; prin urmare , existenţa
unui capital propriu egal sau mai mare cu o treime din pasivul firmei este o
premisă a autonomiei financiare a acesteia.
Stabilirea unor rate de referinţă este dificilă datorită diversităţii de condiţii în
care activează firma.
Premisa autonomiei financiare a firmei o reprezintă existenţa unui capital
propriu egal sau mai mare cu o treime din totalul bilanţier.
c) Rata de îndatorare globală ( ) se construieşte prin raportarea datoriilor
totale la pasivul total:

<1

O valoare cât mai îndepărtată de cifra unu semnifică o sporire a autonomiei

financire.
d) Rata de îndatorare la termen (R ) se poate stabili pornind de la
următoarele două relaţii:

În teoria şi practica economică, ultima relaţie are o semnificaţie mai largă

deoarece permite aprecierea capacităţii de îndatorare a firmei (capacitatea de
îndatorare este saturată când
variază în jurul cifrei unu) şi totodată reflectă măsura în care firma apelează la
efectul de levier sau efectul de pârghie.
Indiferent de modalitatea sa de calcul rata de îndatorare caracterizează
dependenţa financiară a firmei şi gradul de risc al politicii sale financiare.

2.3 Rate de finanţare

Ratele de finanţare evidenţiază modul de asigurare a finanţării activităţii

desfăşurate de către întreprinderi. Ratele de finanţare se pot grupa în rate de
finanţarea a imobilizărilor şi rate de finanţare a activelor circulante.
a) Rate de finanţare a imobilizărilor:
40
G. Chareaux—Gestion financiere, Edition Litec, Paris,2006
  rata de finanţare permanentă ( ):

 rata de finanţare proprie ( ):

 rata de finanţare externă ( ):

b) Rata de finanţare a activelor circulante din fondul de rulment:

 rata de finanţare cu fond de rulment ( ):

 rata de acoperire a nevoii de fond de rulment ( ):

 rata de finanţare a stocurilor ( ):

În continuare ne propunem să dezvoltăm o metodologie generală de diagnostic economico-

financiar şi să oferim puncte de vedere cu privire la zonele de interes ce pot fi abordate în cadrul
raportului de analiză-diagnostic-evaluare a firmei.

DIAGNOSTIC PROIECŢII
ECONOMIC-FINANCIAR ECONOMICO-FINANCIARE

Situaţia Contul de Alte informaţii Situaţia Contul de Alte

patrimoniului rezultate N-2 N-1 N patrimoniului rezultate informaţii
N-2 N-1 N N-2 N-1 N N+1 N+2 N+1 N+2 N+1 N+2
… … …

Tabloul de Tabloul de
cash-flow cash-flow
N-2 N-1 N N+1 N+2 …
 Figura nr. 1.1. Tipuri de analize-diagnostic

1.2. Diagnosticul financiar – patrimonial

A. Diagnosticul patrimonial net

Patrimoniul net se determină ca diferenţă între activele totale şi datoriile totale, reflectând
activele firmei negrevate de datorii la un moment dat (suma capitalurilor proprii). În esenţă,
patrimoniul net reprezintă averea întreprinderii la o anumită dată (are un caracter static).
În activitatea de evaluare a unei firmei, cunoaşterea evoluţiei patrimoniului net reprezintă
importanţă în alegerea metodelor de evaluare, precum şi în ceea ce priveşte determinarea unor
elemente necesare aplicării diferitelor metode de evaluare.
Pentru determinarea patrimoniului net, informaţiile din bilanţul contabil se structurează ca
în tabelul 1.2.
Pe baza datelor din tabel, în raportul de evaluare se fac aprecieri asupra patrimoniului net,
prezentându-se semnificaţia economică a elementelor care au determinat modificarea acestuia.
Astfel, scăderea valorii rămase a activelor imobilizate, iar în cadrul acestora a mijloacelor fixe,
poate fi pusă pe seama amortizării lor.
Creşterea valorii activelor circulante trebuie apreciată diferit în raport cu elementele care au
determinat-o. de exemplu, sporirea valorii creanţelor în lei are o influenţă negativă asupra valorii
economice a întreprinderii, întrucât acestea rămân la valoarea lor contabilă de înregistrare.
Creşterea stocului de produse finite are, de asemenea, influenţă nefavorabilă asupra valorii
întreprinderii pentru că, odată cu trecerea timpului, valoarea actuală a produselor finite este mai
mică decât cea înregistrată, iar actualizarea preţurilor de vânzare le poate face nevandabile.
Mărirea disponibilităţilor poate semnifica o accelerare a vitezei de rotaţie a activelor
circulante, situaţie care conduce la o amplificare a capacităţii de plată şi la posibilitatea onorării
la timp a obligaţiilor întreprinderii.
Stocul de producţie în curs de execuţie trebuie apreciat în funcţie de stocul şi de
posibilităţile de valorificare în activitatea viitoare, stabilită prin diagnosticul tehnic (în cadrul
acestui capitol al diagnosticului firmei se apreciază care este valoarea stocurilor de materiale care
nu mai pot fi utilizate în activitatea de producţie, precum şi eventualele comenzi sistate şi care
urmează a avea o altă semnificaţie).

Tabelul nr. 1.2

Bilanţ contabil

Nr. crt. Indicatori N-2 N-1 N

1. Active imobilizate (total), din

care:
1.1 -Imobilizări necorporale
1.2 - Imobilizări corporale, din
care:
1.2.1 - Terenuri
1.2.2 - Mijloace fixe
1.3 - Imobilizări financiare
2. Active circulante (total), din
 care:
2.1 - Stocuri
2.2 - Creanţe
2.3 - Disponibilităţi şi plasamente
3. TOTAL ACTIV (1+2)
4. DATORII TOTALE
5. PATRIMONIUL NET (3-4),
din care finanţat pe seama:
6. - Capital social
7. - Rezerve
8. - Rezultat reportat
9. - Fonduri proprii
10. - Subvenţii pentru investiţii
NOTĂ: Subvenţiile pentru investiţii se cuprind în patrimoniul net după ce s-a dedus
impozitul pe profit latent cuprins în aceste sume (se include în datorii). Patrimoniul net este
finanţat pe seama următoarelor surse:
 capital social;
 rezerve;
 fonduri proprii;
 rezultatul nerepartizat (profit nerepartizat / pierdere neacoperită);
 subvenţii pentru investiţii şi diferenţe din reevaluare;
Primele patru surse formează ceea ce în literatura de specialitate poartă denumirea de
„situaţie netă”.
Referitor la structura surselor de finanţare a patrimoniului net, se poate remarca faptul că
ponderea capitalului social scade în condiţiile unei evoluţii normale a activităţii firmei (capitalul
social ca sumă absolută menţinându-se) şi creşte ponderea rezervelor (până la o anumită limită
pentru rezervele legale) şi a fondurilor proprii, etc.

B. Diagnosticul corelaţiei fond de rulment – necesar de fond de rulment; trezorerie netă

Fondul de rulment (FR) reprezintă acea parte a capitalului permanent destinată şi utilizată
pentru finanţarea activităţii curente, îndeosebi a celei aferente exploatării. În consecinţă, se
determină ca diferenţă dintre capitalul permanent şi activele imobilizate. În mod normal, fondul
de rulment trebuie să fie pozitiv. În situaţia în care diferenţa este negativă, întreprinderea se
confruntă cu un deficit (insuficienţă) de fond de rulment.
Nevoia de fond de rulment (NFR) reprezintă partea din activele circulante care trebuie
finanţată din fondul de rulment. Se determină ca diferenţa dintre activele circulante (exclusiv
disponibilităţile) şi obligaţiile pe termen scurt. În cazul în care diferenţa este pozitivă, aceasta
reprezintă activele circulante de natura stocurilor şi creanţelor ce urmează a fi finanţate din
fondul de rulment. Atunci când diferenţa este negativă se înregistrează o degajare de surse atrase.
Variaţia nevoii de fond de rulment este un element important în determinarea fluxului de
disponibilităţi şi, implicit, în stabilirea valorii întreprinderii prin metoda fluxurilor actualizate de
lichidităţi. Ca urmare, se impune aprofundarea analizei NFR în funcţie de elemente aferente
exploatării care au caracter de continuitate, respectiv de cele din afara exploatării.
Trezoreria netă (TN) se poate stabili ca diferenţă între fondul de rulment şi necesarul de
fond de rulment:
TN = FR – NFR

În diagnosticul corelaţie dintre fondul de rulment, nevoia de fond de rulment şi trezoreria

netă se are în vedere situaţia existentă şi dinamica în perioada analizată în vederea proiecţiei
elementelor necesare aplicării metodelor de evaluare bazate pe remunerarea capitalului. În acest
scop, informaţiile din bilanţ se structurează ca în tabelul nr. 1.3:

Tabelul nr. 1.3

Nr. crt. Indicatori N-2 N-1 N

1. Capital propriu
2. Datorii pe termen mediu şi lung
3. Capital permanent (1+2)
4. Active imobilizate
5. FOND DE RULMENT (3 - 4) sau (6 –
 9)
6. Active circulante
7. Disponibilităţi şi plasamente
8. Active circulante, exclusiv
disponibilităţi
9. Datorii pe termen scurt
10. Nevoia de fond de rulment (8 - 9)
11. Trezoreria netă (5 - 10)

Explicaţia degajării Fondului de rulment prin ambele formule (punerea în evidenţă a

relaţiilor complementare dintre elementele bilanţiere) se prezintă grafic astfel:

Utilizări permanente Active imobilizate AI

Capitaluri permanente CP Surse permanente

Fond de rulment

Utilizări ciclice UC Surse ciclice SC

Active circulante Datorii pe termen
scurt

Utilizări de trezorerie UT Surse de trezorerie ST

Figura nr. 1.4. Schema indicatorilor de echilibru financiar

În estimarea unor elemente necesare în cazul aplicării metodei de evaluare bazate pe fluxul
de lichidităţi sunt necesari şi indicatorii viteză de rotaţie a NFR şi viteza de rotaţie a FR.
Relaţiile de calcul ale vitezei de rotaţie exprimată ca durată sunt:
 unde T reprezintă numărul de zile ale perioadei.

C. Diagnosticul corelaţiei creanţe - obligaţii

Pentru activitatea financiară a firmei este importantă cunoaşterea evoluţiei dintre creanţe şi
obligaţii, întrucât aceasta influenţează în mod direct capacitatea de plată.
În ceea ce priveşte noţiunile utilizate, creanţele reprezintă anumite drepturi băneşti,
realizabile la diferite termene. Formarea lor este în legătură directă cu rotaţia capitalului, cu
momentele parcurse în procesul schimbării formei acestuia. Apariţia creanţelor este determinată,
în principal, de relaţiile care se formează între firmă, în calitate de furnizor, şi clienţii săi.
Opusul creanţelor îl reprezintă obligaţiile sau datoriile firmei către terţi, formate în cadrul
relaţiilor acesteia cu furnizorii, acţionarii, salariaţii, bugetul statului etc.
Întrucât în literatura de specialitate şi în practica economică se folosesc mai multe noţiuni,
se propune următoarea terminologie:
 obligaţii, în care să se includă datoriile firmei către terţe persoane fizice şi juridice
obligaţiile fiscale;
 datorii curente, care să cuprindă obligaţiile, împrumuturile pe termen scurt şi ratele
scadente pentru împrumuturile pe termen mediu şi lung;
 datorii totale, respectiv datoriile curente şi împrumuturile pe termen mediu şi lung.
O asemenea precizare este importantă pentru calcularea unor indicatori prin care se
caracterizează starea financiară a firmei. Întreprinderea poate contracta un împrumut pentru
producţie, deci o sursă de finanţare care poate fi utilizată pentru stingerea unei obligaţii, dar care
devine la rândul ei obligaţie la termenul de rambursare.
În cadrul diagnosticului se cercetează, în primul rând, evoluţia creanţelor şi obligaţiilor, în
raport cu cifra de afaceri, pentru a pune în evidenţă raportul dintre imobilizările capitalului firmei
şi folosirea surselor atrase.
Asemenea aspecte pot fi puse în evidenţă şi cu ajutorul indicatorilor:
 Durata de imobilizare a creanţelor (Di):
 în care:
Sd = soldul mediu debitor al conturilor de creanţe
Rd = rulajul debitor al conturilor de creanţe
CA = cifra de afaceri
T = perioada de timp considerată
În practică se foloseşte de regulă cifra de afaceri, datorită faptului că bilanţul nu furnizează
informaţii referitoare la rulajul conturilor.
 Durata de folosire a surselor atrase (Df):

în care:
Sc = soldul mediu creditor al conturilor de obligaţii
Rd = rulajul creditor al conturilor respective
Cunoaşterea acestor aspecte este absolut necesară în practica evaluării pentru a se putea
determina capitalul permanent necesar exploatării. Evaluatorul va trebui să aprecieze şi să
motiveze evoluţia probabilă a acestor indicatori, ce vor fi utilizaţi ulterior.
Pentru evaluarea întreprinderii, creanţele şi obligaţiile trebuie analizate în raport cu
vechimea lor. Intervalele utilizate sunt diferite, dar în mod normal considerăm că acestea pot fi
grupate în:
 creanţe / obligaţii până la 30 de zile;
 creanţe / obligaţii între 30 şi 90 de zile;
 creanţe / obligaţii între 90 de zile şi un an;
 creanţe / obligaţii peste un an.

D. Diagnosticul lichidităţii şi solvabilităţii întreprinderii

Lichiditatea, la modul general, poate fi definită ca fiind proprietatea elementelor
patrimoniale de a transformate în bani.
Solvabilitatea reprezintă capacitatea firmei de a face faţă obligaţiilor sale la termenele
scadente.
În unele lucrări se menţionează „Lichiditatea se referă la disponibilităţile în numerar în
viitorul apropiat, după luarea în calcul a obligaţiilor financiare aferente acestei perioade. În
schimb, solvabilitatea se referă la disponibilităţile de numerar pe o perioadă mai lungă ce
urmează să onoreze angajamentele financiare scadente”.
Pentru a caracteriza lichiditatea unei întreprinderi, în studiile de bonitate realizate de bănci,
în cazul solicitării de credite, precum şi în studiile de evaluare, se folosesc următorii indicatori:
Rata lichidităţii generale:

Se apreciază că situaţia lichidităţii generale este satisfăcătoare în condiţiile încadrării în

intervalul 1,2 şi 1,8. În unele lucrări apar şi limitele 2 - 2,25.

Rata lichidităţii curente (intermediare):

Intervalul 0,65 – 1 se consideră ca fiind satisfăcător. În mod normal, raportul trebuie să

fie supraunitar.

Rata lichidităţii imediate:

Rata solvabilităţii patrimoniale:

Valoarea minimă a ratei solvabilităţii patrimoniale se apreciază că trebuie să se încadreze în

limitele 0,3 – 0,5, iar peste 0,5 situaţia poate fi considerată normală.
 Rata solvabilităţii globale:

Această rată indică în ce măsură datoriile totale sunt acoperite cu active circulante. Cu cât
valoarea ratei solvabilităţii generale este mai mare decât 1, cu atât situaţia financiară de
ansamblu a întreprinderii e mai bună.

E. Diagnosticul pe baza ratelor de echilibru economico - financiar

Echilibrul financiar al firmei reprezintă un sistem de corelaţii prin care se stabilesc anumite
proporţionalităţi în cadrul şi între diferite fluxuri financiare. El reprezintă o premisă, dar şi o
consecinţă a desfăşurării normale a activităţii firmei, în conformitate cu obiectul de activitate.
Ca premisă, trebuie avute în vedere corelaţiile obiective dintre necesităţile de resurse,
materiale (în sens general) şi posibilităţile de finanţare. De modul în care sunt utilizate şi
valorificate aceste resurse, depinde asigurarea echilibrului economico-financiar sau dereglarea
acestuia. Evident, pentru fiecare corelaţie şi flux financiar există indicatori specifici, care au fost
utilizaţi în cadrul acestui diagnostic.
Pentru exprimarea sintetică a multiplelor corelaţii implicate de echilibrul financiar,
literatura de specialitate oferă o mulţime de indicatori (uneori calculaţi în mod diferit sau cu
diverse denumiri). în practică se utilizează cu precădere următorii indicatori:

Rata autonomiei financiare:

Rata de finanţare a stocurilor:

 Rata de finanţare activelor circulante:

Rata de finanţare a necesarului de fond de rulment:

Rata de autofinanţare a activelor:

Rata datoriilor:

F. Diagnosticul rentabilităţii
În teoria şi practica finanţelor, managementului financiar, analizei şi evaluării economico -
financiare, diagnosticul rentabilităţii prezintă o deosebită importanţă, întrucât oferă informaţii
asupra situaţiei trecute şi prezente, realizând premise utile pentru prefigurarea viitorului afacerii.
Cumpărătorul potenţial al unei firme, cel care investeşte, doreşte nu numai să recupereze
suma avansată, dar şi să obţină un profit superior unui plasament fără risc. Cu cât o afacere este
mai rentabilă, cu atât valoarea rentabilităţii este absolut necesară pentru aplicarea metodelor de
evaluare bazate pe randament, indiferent de modul de exprimare a acestuia (profit net, dividend
pe acţiune, flux de disponibilităţi etc.). În activitatea de evaluare a întreprinderii, diagnosticul
rentabilităţii poate fi structurat in forme diferite, care să valorifice cât mai bine informaţia
furnizată de sistemul contabil.
Principala sursă de informare in realizarea diagnosticului rentabilităţii o reprezintă „Contul
de profit şi pierdere” care arată modul in care s-a atins o anumită stare, un anumit rezultat, care
au fost fluxurile de venituri şi cheltuieli.
 Se recomandă ca diagnosticul rentabilităţii să cuprindă probleme privind situaţia generală a
rezultatelor, analiza factorială pe baza ratelor de rentabilitate, determinarea punctului critic şi a
intervalului de siguranţă.
F.1. Situaţia generală a rezultatului pe baza contului de profit şi pierdere
Prezentarea situaţiei generale a rezultatului vizează, în special, două aspecte importante
pentru operaţiunea de evaluare, respectiv evoluţia profitului şi modul de formare. Primul dintre
aspecte este necesar pentru aprecierea „trendului”, iar al doilea in formularea unor judecăţi de
valoare asupra activităţilor desfăşurate de firmă in trecut şi posibilităţile existente pentru
perioada de previziune (prognoză).
Informaţiile furnizate de contul de profit şi pierdere pot fi structurate ca în tabelul nr. 4.8
(model pentru aplicaţii):
Tabelul nr. 1.5
Nr. Indicatori Anul N-2 Anul N-1 Anul N
crt.
1. Vânzări (cifra de afaceri netă)
2. Subvenţii
3. Alte venituri
4. Total venituri din exploatare (1 + 2 + 3)
5. Cheltuieli variabile aferente veniturilor
6. Marja brută de exploatare (4 – 5)
7. Cheltuieli fixe (nedeductibile) – se suportă
din rezultate
8. Rezultatul exploatării (6 – 7)
9. Rezultatul financiar (Venituri fin. –
cheltuieli fin.)
10. Rezultatul extraordinar (Venituri extr. –
cheltuieli extr.)
11. Rezultatul înainte de impozitare – profit
brut (8+9+10)
12. Impozitul pe profit (16%)
13. Profitul net (11 – 12)

Pe baza acestor date se formulează concluzii cu privire la:

 dinamica rezultatului total şi din exploatare;
 modul de formare a rezultatului;
 explicarea modificării rezultatului prin componentele sale.
Întrucât datele sunt exprimate în preţurile curente ale, perioadei, pentru aprecierea cât mai
corectă a situaţiei se recomandă şi folosirea preţurilor comparabile.
Asemenea elemente sunt necesare pentru estimarea rezultatelor în perioada de prognoză.

F.2. Diagnosticul factorial al rezultatului exploatării

În operaţiunea de evaluare, diagnosticul factorial al rezultatului din exploatare este necesar
pentru a explica, care au fost principalii factori care, au contribuit la modificarea acestuia de la o
perioadă la alta. Cunoscându-se aceste elemente, ele pot fi valorificate de echipa de evaluare în
stabilirea rezultatului probabil pentru perioada de prognoză.
Literatura de specialitate recomandă mai multe modele. Astfel, un model cu aplicabilitate
generală, indiferent de profilul de activitate al firmei, este:

în care:
RE = rezultatul exploatării;
V = venituri din exploatare;
Ch = cheltuieli aferente veniturilor din exploatare.
Modificarea rezultatului faţă de perioada precedentă se explică prin:
1) Influenţa sumei veniturilor din exploatare:
 2) Influenţa rezultatului la 1 leu venituri (sau a cheltuielilor la 1 leu venituri):

În baza diagnosticului, echipa de evaluare va alege şi aplica soluţia pe care o consideră

fezabilă pentru perioada de prognoză, respectiv sporirea veniturilor cu menţinerea relativ
constantă a ratei rentabilităţii sau o combinaţie a posibilităţilor existente.
Pentru societăţile comerciale cu profil industrial, diagnosticul rezultatului (profitului P)
aferent producţiei vândute poate fi realizat pe baza modelului:

în care:
q= cantitatea vândută;
p = preţul de vânzare (fără T.V.A.);
c = costul pe unitatea de produs.
După cum se apreciază în lucrările de specialitate, factorii direcţi care influenţează
rezultatul din exploatare sunt analizaţi cu ajutorul următoarelor relaţii de calcul:
 influenţa cantităţii vândute (volumului producţiei) = P0 x Iq – P0
 influenţa structurii producţiei vândute = (

 influenţa costului pe unitatea de produs = - ( )

 influenţa preţului de vânzare =

Iq reprezintă indicele producţiei vândute stabilit pe baza relaţiei:

Pentru aplicarea acestei metodologii este necesar ca informaţiile furnizate de contul de

profit şi pierdere să fie completate cu doi indicatori:
 producţia vândută (sau cifra de afaceri) recalculată , respectiv cantitatea
vândută din perioada curentă exprimată în preturile de vânzare din baza de comparaţie;
 cheltuielile aferente producţiei vândute recalculate respectiv, cantitatea
vândută din perioada curentă exprimată în costurile din baza de comparaţie.
 În urma acestor calcule pot fi formulate concluzii cu privire la:
 politica preţurilor de vânzare în condiţiile unei rate a inflaţiei date în ce măsură aceasta
poate fi continuată şi în perioada de prognoză şi care va fi efectul asupra vânzărilor;
 evoluţia volumului vânzărilor, ritmul acestora şi informaţiile necesare pentru prognoza
acestuia;
 orientarea întreprinderii spre produse sau grupe de produse în raport de rentabilitate a
acestora. Folosirea factorului de structură trebuie practicată cu prudenţi Întrucât modificarea
raportului cerere - ofertă poate influenţa substanţial rentabilitatea unor produse;
 evoluţia costurilor reprezintă o deosebită importanţă în stabilirea competitivităţii
produselor.
În urma acestei analize, echipa de evaluare îşi poate forma o imagine asupra rezultatelor
obţinute în activitatea de bază a întreprinderii şi, cunoscând domeniul, îşi formulează opţiunile
pe perioada prognozată.
Asemenea calcule permit formularea unor concluzii utile evaluatorului pentru activitatea
practică, cu privire la:
 influenţa numărului de personal, în condiţiile în care întreprinderea se află într-un proces
de restructurare şi se impune o redimensionare a necesarului de personal;
 investiţiile puse în funcţiune, precum şi influenţa lor asupra productivităţii muncii şi
implicit asupra volumului de activitate;
 evoluţia cheltuielilor la 1 leu venituri din exploatare şi efectul lor asupra profitului;
 modificarea gradului de valorificare a producţiei exerciţiului şi cauzele care au generat-o.
Pentru întreprinderile comerciale, diagnosticul rezultatului din exploatare poate fi realizat
cu ajutorul unor modele specifice, ca de exemplu:

în care:
= cota medie de adaos comercial
= nivelul mediu al cheltuielilor de circulaţie

1.3 Diagnosticul factorial al profitului brut

 Metodele de evaluare pe bază de randament operează cu profitul total al întreprinderii, şi nu
numai cu cel din exploatare. În acelaşi timp, activitatea de exploatare poate fi complexă, în ea se
pot regăsi mai multe ramuri de activitate. Or pentru previzionarea profitului este necesar să se
cunoască nivelul de rentabilitate pe sectoare de activitate, precum şi contribuţia acestora la
formarea rezultatului total al întreprinderii.
Pentru o astfel de analiză sunt necesare date suplimentare care pot fi obţinute din
contabilitatea financiară şi de gestiune.
Modelul de analiză este:
P = Vt x R
în care:
P = profitul înaintea impozitării
Vt = venitul total
R = rata rentabilităţii veniturilor totale
sau:

în care:
Vi = veniturile pe categorii de activităţi
Ri = rata rentabilităţii veniturilor pe categorii de activităţi
Modificarea rezultatului total faţă de anul precedent se explică prin influenţa:
 sumei veniturilor: Vt1 x R0 – Vt0 x R0;
 structurii veniturilor pe activităţi: Vt1 x R’ – Vt1 x R0;
 ratei rentabilităţii veniturilor pe categorii de activităţi: Vt1 x R1 x Vt1 x R’
Notă: R' reprezintă rata rentabilităţii veniturilor, recalculată în funcţie de structura din
perioada curentă şi rata rentabilităţii pe activităţi din baza de comparaţie. Prin compararea
rezultatelor întreprinderii cu cele medii pe ramură sau la alte societăţi comerciale, analistul şi
evaluatorul va aprecia în ce măsură, în viitor, mai poate fi aplicată o asemenea strategie.

F.3. Pragul de rentabilitate şi intervalul de siguranţă

Cunoaşterea pragului de rentabilitate şi a intervalului de siguranţă este utilă în activitatea practică de evaluare,
întrucât se pot face judecăţi corespunzătoare asupra comportamentului firmei în cazul modificării unor variabile care
influenţează mecanismul de funcţionare al acesteia.
Potrivit metodologiei oferite de literatura de speciali late, pragul de rentabilitate, respectiv cifra de afaceri
minimă care asigură în cazul iniţierii unei afaceri recuperarea cheltuielilor, este dată de suma cheltuielilor variabile
şi fixe sau folosindu-se relaţia (în cazul iniţierii unei afaceri):

Q = cifra de afaceri minimă;

F = Suma cheltuielilor fixe;
= cheltuieli variabile
Pentru o afacere în derulare se foloseşte relaţia:

Pentru activitatea practică de evaluare, cunoaşterea unei asemenea situaţii este deosebit de
importantă în alegerea metodelor de evaluare, precum şi pentru previzionarea profitului care se
va lua în calcul.
Metodele de diagnostic al rentabilităţii prin intermediul sumei profitului trebuie considerate ca
fiind „tipuri” în baza cărora pot fi construite şi alte modele, în raport cu specificul fiecărei unităţi.
F.4. Diagnosticul pe baza ratelor de rentabilitate
În efectuarea diagnosticului firmei, ratele de rentabilitate permit realizarea de comparaţii în
spaţiu, precum şi în raport cu anumite norme sau standarde elaborate şi acceptate de organisme
abilitate în domeniul evaluărilor .
Exprimarea relativă a nivelului de rentabilitate completează diagnosticul prin capacitatea
informaţională a indicatorilor respectivi. Fiecare formă de exprimare a rentabilităţii,în raport cu
elementele luate în calcul, are o anumită putere informaţională, îndeplinind o funcţie specifică în
activitatea practică de gestionare a capitalului şi plasamentelor de capital.
Literatura de specialitate operează cu o multitudine de rate, având diverse denumiri,
indicându-se şi anumite limite, considerate a fi normale, în care trebuie să se înscrie acestea.
Pentru activitatea practică de evaluare considerăm că se pot utiliza, în principal,
următoarele forme de exprimare a rentabilităţii:
 a) Rata rentabilităţii veniturilor (Rv), care se determină prin raportul:

în care:
P = profitul înaintea impozitării;
V = veniturile totale aferente perioadei.
Prin conţinut, rata rentabilităţii veniturilor caracterizează eficienţa întregii activităţi a firmei
în cursul exerciţiului şi este utilă în poziţionarea firmei pe piaţă în raport cu altele cu care este în
concurenţă.
b) Rata rentabilităţii economice a activului (Re) caracterizează eficienţa elementelor
patrimoniale angajate în activitatea firmei. Opţiunea pentru o asemenea rată este dată de
faptul că întregul capital folosit de firmă este investit în elemente de activ, care într-o formă sau
alta, direct sau indirect, contribuie la obţinerea profitului. Acest indicator prezintă importanţă în
gestionarea capitalului, în dimensionarea eforturilor pentru obţinerea unui anumit profit în raport
cu rezultatele concurenţei sau diferite mărimi normative, specifice domeniului în care
funcţionează întreprinderea:

unde A reprezintă totalul activului, respectiv active imobilizate (Ai) şi active circulante
(Ac) (se recomandă folosirea de valori medii anuale).
Pentru analiza ratei rentabilităţii economice a activului poate fi utilizată şi următoarea
relaţie:

în care:
V/A = viteza de rotaţie a activului;
P/V = rata rentabilităţii veniturilor.
Aceşti doi factori determină modificarea ratei rentabilităţii economice a activului faţă de un
anumit criteriu.
Ca parte componentă poate fi şi rata rentabilităţii economice aferente exploatării, ceea ce
presupune luarea în calcul a rezultatului exploatării şi, corespunzător, activele de exploatare.
 Modificarea ratei rentabilităţii economice se explică prin influenţa:
 vitezei de rotaţie a activului:

 rentabilităţii veniturilor:

În activitatea practică se impune analiza structurii activului, în vederea depistării

elementelor materiale care au contribuit la modificarea vitezei de rotaţie, având în vedere faptul
că fiecare element are o semnificaţie proprie şi, în consecinţă, se impun măsuri specifice pentru
dimensionarea lor normală. În aceste condiţii se recomandă următorul model de analiză a ratei
rentabilităţii economice a activului, derivat din cel prezentat anterior:

în care:
Ai/V = 1/R, unde R reprezintă randamentul activelor imobilizate;
Ac/V = 1/n, unde n este viteza de rotaţie a activelor circulante, exprimată în număr de
rotaţii. .
Ca atare:

În consecinţă, factorii care influenţează modificarea ratei rentabilităţii economice a

activului sunt:
 randamentul activelor imobilizate:
  viteza de rotaţie a activelor circulante:

 rata rentabilităţii veniturilor:

Acest model îl completează pe precedentul, întrucât viteza de rotaţie a activului este

defalcată pe elementele componente.
Rata rentabilităţii resurselor consumate (Rc) (în literatura de specialitate se regăseşte sub
denumirea de rentabilitatea costurilor). Aşa după cum rezultă din denumire, rata rentabilităţii
resurselor consumate caracterizează eficienţa costurilor. În activitatea practică ea prezintă
importanţă în estimarea şi negocierea preţurilor de vânzare a produselor sau tarifelor pentru
prestări de servicii. De asemenea, permite poziţionarea produselor sub aspectul rentabilităţii faţă
de media pe întreprindere. Elementele de calcul al ratei rentabilităţii resurselor consumate sunt
rezultatul exploatării (RE) şi cheltuielile de exploatare (∑ q x c) aferente producţiei vândute:

Din relaţia de mai sus rezultă factorii direcţi de influenţă, respectiv:

 structura cifrei de afaceri (producţiei vândute):
  costurile pe produse:

 preţurile de vânzare pe produse:

În practica evaluării întreprinderii, rata rentabilităţii costurilor este utilă în estimarea

profitului aferent producţiei vândute, ca parte importantă a cifrei de afaceri pentru întreprinderile
industriale.
O altă grupă de rate vizează eficienţa capitalului investit, respectiv utilizat. Literatura de
specialitate recomandă, în principal, doi indicatori, şi anume:
 rata rentabilităţii financiare a capitalului propriu (Rf), calculată ca raport între profitul net
(Pn) şi capitalul propriu (Kp):

 rata rentabilităţii financiare a capitalului permanent (Rp) (denumită impropriu în unele

lucrări şi rentabilitate economică)1:

în care:
P = profit brut;
Ki = capital împrumutat pe termen mediu şi lung.
În contabilitatea financiară, respectiv în structura contului de profit şi pierdere, nu apare
noţiunea de profit brut. De aceea, în activitatea practică s-a folosit profitul înaintea impozitării
sau rezultatul exerciţiului înainte de deducerea sarcinilor financiare, respectiva dobânzilor şi
impozitului pe profit.
Criteriul principal în orientarea plasamentului de capital îl constituie corelaţia dintre rata
rentabilităţii financiare a capitalului propriu (Rf), rata rentabilităţii financiare a capitalului
1
permanent (Rp) şi rata dobânzii (d). În consecinţă, pentru calculul ratei rentabilităţii financiare a
capitalului permanent se poate lua în calcul profitul net la care se adaugă dobânda plătită pentru
capitalul împrumutat pe termen mediu şi lung (costul capitalului).
În acest caz, legătura dintre cele două rate de rentabilitate financiară se exprimă prin relaţia:

Firma poate apela la credite pe termen mediu şi lung pentru finanţarea activităţii când Rp >
d, asigurându-şi astfel şi un profit suplimentar.
Întrucât rezultatul final este în directă legătură cu ansamblul activităţii firmei, rata
rentabilităţii financiare a capitalului propriu poate fi evidenţiată prin relaţia:

în care:
Pn = profitul net;
V = veniturile totale;
A = activele totale.
Din relaţia de mai sus rezultă că rata rentabilităţii financiare a capitalului propriu este
dependentă de:
 viteza de rotaţie a activelor totale (V/A), care exprimă volumul vânzărilor pe unitate
monetară investită. Cu cât rotaţia activelor este mai mare, cu atât sporeşte eficienţa capitalului
investit, dacă în activitatea de exploatare se obţine profit;
 pârghia financiară (A/Kp), prin care se exprimă în mod sintetic corelaţia dintre structura
financiară şi capitalul împrumutat;
 rentabilitatea netă a veniturilor (Pn/V) în care se reflectă, în principal, eficienţa activităţii
de exploatare. În acelaşi timp, indicatorul este util în poziţionarea firmei în raport cu altele din
aceeaşi ramură sau domeniu de activitate. Dacă rata este peste media sectorului (ramurii) există
un avantaj competiţional faţă de concurenţi, ceea ce constituie un element de siguranţă în
activitatea viitoare.
În finalul etapei de diagnostic, echipa de evaluare trebuie să realizeze o sinteză a
principalelor concluzii (favorabile sau nefavorabile) în baza cărora se vor face estimările
principalilor indicatori economico-financiari, necesari în aplicarea unor metode de evaluare.