Capitolul 1

SCURTĂ INCURSIUNE ASUPRA CONCEPTELOR

1.1. Opinii cu privire la conceptul de analiză - diagnostic

Diagnosticarea urmează ca etapă în procesul de dezvoltare

organizaţională şi schimbare, după declanşarea studiului şi motivarea
personalului pentru participarea la procesul schimbării. Adesea, se face
referire la medicină când este vorba de diagnosticarea unei organizaţii,
pentru că, şi în acest caz, o organizaţie (pacient) este analizată
(consultată) de către un specialist în dezvoltare organizaţională (medic),
pentru a descoperi cauzele unor disfuncţionalităţi şi pentru a i se prescrie
anumite recomandări (tratamente), care să conducă la îmbunătăţire şi
dezvoltare (însănătoşire).
Spre deosebire de medicină, diagnosticarea organizaţiilor presupune
o colaborare mult mai mare între specialist şi membrii organizaţiei, pentru
descoperirea disfuncţionalităţilor şi a cauzelor care le generează. chiar şi a
soluţiilor preconizate pentru dezvoltare. Apoi, dacă în medicină se
urmăreşte aproape în exclusivitate eliminarea cauzelor generatoare de boli.
de disfuncţionalităţi, în cadrul organizaţiei se urmăreşte dezvoltarea, deci
trecerea la o stare favorabilă superioară.1
În literatura de specialitate există numeroase definiţii ale
diagnosticării sau ale analizei diagnostic aşa cum mai este cunoscută.
Toate însă converg către aceleaşi elemente definitorii, care se referă la
activităţile specifice, la scopurile urmărite şi la modalităţi le de atingere a
acestor scopuri.
Într-o lucrare de referinţă pentru dezvoltarea organizaţională,
diagnosticarea este considerată "un proces de colaborare între membrii
unei organizaţii şi un consultant în dezvoltarea organizaţională, pentru a
culege informaţii pertinente, a le analiza, şi a formula concluzii pentru
anumite intervenţii".2
O altă definiţie dată într-o lucrare de specialitate consideră că
"diagnosticarea poate fi definită ca acea metodă folosită de manageri, pe
baza constituirii unei echipe multidisciplinare, din manageri şi executanţi, al
cărei conţinut principal constă în identificarea punctelor forte şi, respectiv,
slabe ale domeniului analizat, cu evidenţierea cauzelor care le generează,
finalizată în recomandări cu caracter corectiv sau de dezvoltare". 3 Această
definiţie, foarte cuprinzătoare, condiţionează însă cercetarea de
1
M. Miles - Managementul schimbării organizaţionale. Editura Economică, Bucureşti, 2000. pag. 85
2
idem
3
idem
constituirea unor colective interdisciplinare, regulă pe care nu o considerăm
general-valabilă.
Diagnosticarea, ca metodă şi/sau etapă în dezvoltarea
organizaţională şi în procesul schimbării, reprezintă "o investigare largă a
principalelor aspecte ale activităţii organizaţiei, de natură economică,
tehnică, sociologică, juridică şi managerială, cu scopul identificării atuurilor
şi disfuncţionalităţilor, a cauzelor care le generează şi a conceperii unor
recomandări pentru perfecţionare şi dezvoltare. 4
Categoria economică de analiză-diagnostic se compune din doi
termeni ŞI anume:
- termenul de "analiză" provine din limba franceză şi are un dublu
înţeles. În primul rând prin verbul a analiza se înţelege "a cerceta un întreg,
un fenomen, examinând fiecare element parte ...". În al doilea rând
substantivul "analiză" este "o metodă ştiinţifică de cercetare care se
bazează pe studiul sistematic al fiecărui element în parte ...". 5
- termenul de "diagnostic" provine din limba greacă de la cuvântul
"diagnostikos" şi reprezintă capacitatea de discernământ, de a delimita cu
obiectivitate un subiect oarecare după manifestările acestuia. Termenul
este utilizat frecvent în practica medicală, iar prin analogie în activitatea
unei firme, ca organism social.6
Aurel Işfănescu şi colaboratorii susţin că "unul dintre cele mai
interesante şi complexe demersuri vizează abordarea diagnosticului
economico-financiar pentru evaluare, această componentă de diagnostic
având un rol cheie în procesul de evaluare a întreprinderii datorită rolului
major jucat în cadrul raportului şi anume:
- rolul de sintetizare a concluziilor rezultate din celelalte piese de
diagnostic;
- rolul de asigurare a coerenţei în cadrul relaţiei diagnostic şi aplicare
a metodelor de evaluare (îndeosebi metode de randament)" 7.
Cezar Mereuţă şi colaboratorii sunt de părere că "analiza-diagnostic
reprezintă un instrument managerial destinat să procedeze la examinarea
unui organism economic, în vederea identificării şi rezolvării problemelor cu
care acesta se confruntă. Analiza diagnostic constituie astfel un procedeu
care ajută conducerea întreprinderii să înţeleagă trecutul şi prezentul şi
totodată să determine acţiunile de desfăşurat în viitor". 8
Cunoaşterea metodei de analiză este de mare interes şi utilitate şi
pentru întreprinderile din estul Europei: ele pot astfel înţelege felul în Care
se iau deciziile în vest, identifică punctele slabe în oferta proprie şi iau
măsuri pentru îmbunătăţirea situaţiei. Multe dintre aspectele analizate nu

4
M. Miles, Op. cit., pag. 86
5
xxx - Dicţionarul explicativ al limbii române, Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti, 1998, pag. 38
6
A.Işfănescu ş.c. - Evaluarea întreprinderii, Editura Tribuna Economică, Bucureşti, 1998, pag. 36
7
A. Işfănescu ş.c. - Evaluarea întreprinderii, Editura Economica, Bucureşti, 1998, pag. 66
8
C. Mereuţă ş.c. - Analiza diagnostic a societăţilor comerciale în economia de tranziţie, Editura Tehnică, Bucureşti,
1994, pag. 13
depind de întreprinderea propriu-zisă ci de infrastructura existentă:
realizarea - şi îmbunătăţirea acesteia fiind de datoria statului.
Metoda analizei punctelor slabe şi forte constă în a identifica
domeniile importante pentru rezultatul urmărit şi, în cadrul acestora,
aspectele care trebuie analizate.9
Un element esenţial, în fundamentarea strategiei firmei, îl constituie
efectuarea de analize-diagnostic, proces extrem de laborios dacă avem în
vedere conţinutul metodologic al diagnosticării şi multidimensionalitatea
investigaţiilor pe care le reclamă.10
Diagnosticarea reprezintă, indiscutabil, punctul de pornire în
conceperea, fundamentarea şi implementarea unor soluţii strategico-tactice
de îmbunătăţire a viabilităţii economico-financiare şi manageriale a
societăţii comerciale. De aici şi necesitatea unei cunoaşteri amănunţite atât
din punct de vedere teoretic, cât şi metodologic, a acestui instrument
managerial, indispensabil managerilor individuali şi de grup.
În cadrul analizei situaţiei activităţii întreprinderii efectuarea analizei
diagnostic poate furniza date utile care să stea la baza fundamentării unei
strategii economice.
Analiza diagnostic trebuie să asigure investigarea activităţilor pe
ansamblul activităţii întreprinderii sau, după caz, a anumitor activităţi ale
întreprinderii, în funcţie de care să se poată stabili punctele forte şi
punctele slabe, cauzele care stau la baza acestora şi să se facă
recomandări pentru înlăturarea punctelor slabe şi întărirea, în continuare, a
punctelor forte şi extinderea acestora şi în alte domenii. 11
O componentă importantă a analizei interne care se face la nivelul
centrelor de afaceri în cadrul managementului strategic o constituie
determinarea punctelor tari şi punctelor slabe ale activităţii întreprinderii.
Această evaluare se face prin compararea nivelului existent în diferite
domenii funcţionale cu standardele de excelenţă stabilite.
O mare atenţie în evaluarea punctelor tari şi a punctelor slabe trebuie
acordată acelor domenii de activitate care prezintă importanţă pentru
întreprindere. La o întreprindere care îşi propune ca obiectiv strategic
punerea pe piaţă a unor produse noi sau modernizate o importanţă
deosebită o prezintă compararea situaţiei existente cu standardele de
performanţă în domeniul funcţional al producţiei, fără a se neglija însă nici
celelalte domenii funcţionale.
Identificarea punctelor tari şi a punctelor slabe şi compararea
acestora cu standardele de excelenţă interne şi cu nivelul atins în diferitele
domenii de întreprinderile concurente trebuie să aibă un caracter dinamic,
ţinând seama de faptul că în condiţiile în care în cadrul întreprinderii are loc

9
R. Mihalcea, A. Androniceanu - Management, Editura Economică, Bucureşti, 2000. pag. 310.
10
O. Nicolescu, I. Verboncu, I. Hideguti - Strategii manageriale de firmă, Editura Economică, Bucureşti, 1998, pag.
186.
11
C. Bărbulescu - Sistemele strategice ale întreprinderii, Editura Economică, Bucureşti. 1999, pag. 79.
o ridicare a nivelului unui anumit domeniu de activitate este posibil ca
această îmbunătăţire a nivelului să aibă loc şi la întreprinderile concurente.
Pentru evaluarea punctelor forte şi a punctelor slabe este foarte
importantă stabilirea standardelor de excelenţă pe diferitele domenii
funcţionale de activitate în raport cu care să se facă identificarea punctelor
forte şi a punctelor slabe. De regulă, în cadrul întreprinderilor se stabilesc
astfel de standarde de excelenţă în domeniul marketingului, al producţiei,
în cel de personal, cercetare-dezvoltare, organizarea producţiei, tehnic şi în
cel de finanţe.12
Termenul de analiză diagnostic (AD) a fost preluat din medicina
umană, unde defineşte rezultatul examinării unui pacient, identificarea unei
eventuale boli.
În conducerea activităţilor social-economice, metoda diagnosticării
este tot atât de importantă ca şi în medicină. Un diagnostic bun stă la baza
deciziilor eficiente.
Diagnosticul are un dublu caracter:
- curativ, când organizaţia este în dificultate;
- preventiv - când organizaţia este sănătoasă dar se doreşte
identificarea căilor de ameliorare a performanţelor.
Analiza-diagnostic urmăreşte ca pe baza simptomelor identificate şi a
analizei efectelor constatate să se definească adevărate cauze şi să se
propună remedii eficiente, imediate şi de perspectivă. Ca şi în medicină,
diagnosticul constată slăbiciuni, propune remedii, dar Iasă "pacientul" să
acţioneze.13
Diagnosticul urmăreşte să-l facă pe pacientul "organizaţie" să vadă
mai clar, să ştie ce şi cum trebuie făcut pentru Înlăturarea deficienţelor.
Reuşita diagnosticului depinde de dorinţa sinceră a pacientului de a
îndrepta lucrurile, dar şi de calitatea specialiştilor.
În desfăşurarea analizei diagnostic trebuie să ţinem seama de
următoarele aspecte:
• Analiza-diagnostic constă în observarea, localizarea, identificarea,
analiza problemelor şi elaborarea recomandărilor; durata este limitată, de
la câteva zile la 2-3 săptămâni şi chiar mai mult. Participanţii nu vor trebui
să cedeze evidentului şi să preconizeze măsuri corective a căror
fundamentare ar părea să reiasă de la sine;
• Diagnosticul nu prezintă în detalii şi nu dă soluţii de amănunt la
problemele pe care le evidenţiază;
• În cadrul diagnosticului, faptele trebuie constatate, "interpretate în
ansamblu", apoi se prescrie terapia necesară;
• Soluţiile în acţiunea de diagnosticare depind de modul în care a fost
convins pacientul de necesitatea unor măsuri corective. Rezultatele vor fi
bune dacă şi tratamentul prescris va fi urmarea colaborării celor doi
12
C. Bărbulescu, Op. cit., pag. 67
13
C. Rusu. M. Voicu - Managementul pe baza centrelor de responsabilitate, Editura Economica, Bucureşti. 2001,
pag. 39-40.
parteneri şi acest lucru depinde de modul în care organizaţia a participat la
acţiunea respectivă;
• În cadrul diagnosticului nu se vor prescrie soluţii "prefabricate".
Recomandările făcute în diagnostic trebuie să fie adaptate la
specificul organizaţiei.
Efectele analiza-diagnostic în cazul managementului pe baza
centrelor de responsabilitate sunt:
- Oferă o bază de date pentru luarea deciziilor;
- Identifică locurile în care cheltuielile depăşesc valorile planificate;
- Evidenţiază punctele tari şi slabe ale organizaţiei în ansamblu şi pe
domenii de activitate.
Pentru evaluarea întreprinderii este necesar ca mai întâi aceasta să
fie foarte bine cunoscută, să i se detecteze punctele slabe şi cele forte, să
se caracterizeze sensibilitatea entităţii, ca un întreg, la factorii din afară. În
succesiunea activităţilor legate de evaluare, atenţia acordată diagnosticului
întreprinderii depinde de timpul disponibil, de acordul vânzătorului de a
furniza date pentru diagnostic (cantitate, calitate, accesibilitate la serii de
date), de nivelul de experienţă al evaluatorului. în fapt, diagnosticul este o
evaluare de tip ex-post.
Diagnosticul complet presupune mai multe paliere de analiză;
diagnosticul financiar, tehnic, comercial, cel juridic şi al resurselor umane.
Diagnosticul complet este relativ puţin utilizat în practică: sunt rare situaţiile
în care vânzătorul acceptă o investigaţie, atât de profundă sa situaţiei sale,
cu atât mai mult cu cât acest diagnostic este făcut de un concurent, iar
modul de finalizare a negocierilor este necunoscut. Cel mai adesea
diagnosticul se apropie, fără a avea acelaşi scop de audit, în mod deosebit
în ceea ce priveşte estimarea mijloacelor disponibile şi eficienţa utilizării
lor.14
Primul pas în analiza unei organizaţii este diagnosticul general.
Acesta, sub aspect metodologic, desemnează investigarea organizaţiei ca
sistem şi a părţilor componente cu ajutorul unui instrumentar specific în
scopul depistării punctelor forte, slabe, oportunităţilor, a cauzelor care le
provoacă şi, pe această bază, formularea de recomandări axate pe cauzele
generatoare de puncte favorabile şi nefavorabile. 15
Diagnosticul strategic sau starea de. sănătate a unei întreprinderi are
în vedere studierea acesteia sub diverse aspecte, precum: concurenţial,
tehnologic, social şi financiar.16
Dumitru Mărgulescu şi colaboratorii consideră că într-o accepţiune
sintetică analiza-diagnostic presupune reperarea simptomelor, a
disfuncţionalităţilor unei firme, cercetarea şi analiza faptelor şi
responsabilităţilor, identificarea cauzelor şi disfuncţionalităţilor, elaborarea

14
D. Dumitrescu - Evaluarea întreprinderilor, Editura Economică, Bucureşti. 2002, pag. 50-51.
15
G. Moldovean.u - Analiză organizaţională, Editura Economică, Bucureşti, 2000, pag. 44.
16
M.Toma, F. AJexandru - Finanţe şi gestiune financiară de întreprindere, Editura Economica, Bucureşti, 1998, pag.
56.
unor programe de acţiune prin a căror aplicare practică se asigură
redresarea sau ameliorarea performanţelor".17
După părerea noastră, analiza-diagnostic presupune descompunerea
unui mecanism sau unui fenomen economic în părţile sale componente,
stabilirea factorilor de influenţă ai acestuia, măsurarea influenţei factorilor
asupra componentelor atât static cât şi în dinamică, şi în final, stabilirea
punctelor tari (forte) şi punctelor slabe ale mecanismului sau fenomenului
economic cercetat, propunând şi soluţii practice de corecţie a traiectoriei
componentelor mai puţin funcţionale.

1.2. Necesitatea şi obiectivele analizei-diagnostic

Analiza-diagnostic presupune aşadar, în ultimă instanţă, reperarea

simptomelor, disfuncţionalităţilor, stabilirea stării mecanismului cercetat şi
terapiei ce trebuie aplicată şi care trebuie care să conducă la redresarea
unei situaţii existente la un moment dat.
Raţiunea efectuării unei analize-diagnostic a performanţelor firmei
poate avea la bază atât situaţia în care aceasta are dificultăţi, respectiv,
disfuncţionalităţi, cât şi situaţia în care starea firmei este normală dar se
doreşte îmbunătăţirea acesteia.
Elaborarea diagnosticului global al unei societăţi comerciale a apărut
din necesităţi obiective ale diferiţilor utilizatori ai rezultatelor unei firme aflaţi
în situaţia de a lua o decizie privind următoarele aspecte:
- gestiunea patrimonial-financiară a firmei;
- cumpărarea sau vinderea de titluri de valoare;
- acordarea sau refuzul acordării unui credit;
- cumpărarea sau vinderea, în întregime sau parţială ,a firmei;
- angajarea unor proiecte investiţionale; şi
- decizii de redresare, lichidare sau de privatizare.
În cadrul analizei-diagnostic trebuie să-şi găsească răspuns
probleme cum sunt:
- statutul juridic al societăţii comerciale;
- care sunt rezultatele de ansamblu ale societăţii comerciale;
- dacă sunt sau nu satisfăcătoare rezultatele obţinute şi de ce;
- cum au fost obţinute rezultatele întreprinderii;
- care sunt performanţele şi obiectivele dorite;
- care este nivelul performanţelor şi ce trebuie făcut pentru atingerea
lor; şi
- ce măsuri ce urmează a fi întreprinse, atât pe termen scurt, cât şi pe
termen lung.
Încadrată în practica de întocmire a unor studii de fezabilitate, analiza
diagnostic furnizează informaţiile necesare aprecierii situaţiei trecute şi
prezente şi constituie o bază pentru estimarea elementelor necesare

17
D. Mărgulescu ş.c. - Diagnostic economico-financiar. Editura Romcart. Bucureşti, 1994. pag. 2.
aplicării diferitelor metode de evaluare. Elaborarea diagnosticului general al
firmei presupune parcurgerea următoarelor etape:
- vizitarea societăţii comerciale supusă investigării;
- analiza structurii organizaţionale;
- analiza sistemului informaţional-economic al societăţii comerciale;
- întocmirea unor chestionare în urma interviului cu factorii de decizie
din firmă; şi
- analiza comparată. cu-alte firme din acelaşi domeniu de-activitate.
În cadrul analizei-diagnostic este de preferat o abordare de tip
logistic, pornind de la funcţia de cercetare-dezvoltare, continuând cu
proiectarea, aprovizionarea, producţia, desfacerea şi terminând cu funcţia
financiar contabilă a întreprinderii. Diagnosticul general al unei firme are la
bază funcţiile întreprinderii şi anume:
- funcţia juridică privind actul de constituire şi statutul de funcţionare
al firmei:
- funcţia tehnică, de producţie care asigură derularea procesului
productiv;
- funcţia de organizare, conducere şi de personal;
- funcţia comercială: de aprovizionare şi desfacere;
- funcţia financiar-contabilă.
După părerea noastră studiile de analiză-diagnostic acoperă o paietă
largă a eşichierului economic format din diverşi utilizatori şi anume;
- creditorii societăţii comerciale;
- investitorii actuali şi cei potenţiali ai firmei;
- managerii societăţii comerciale;
- analiştii financiari ai instituţiilor-specializate;
- statul ca perceptor de impozite şi ca proprietar al unor companii.
Băncile şi bursele de valori sunt creditorii care finanţează activitatea
economică a unei firme. Fondurile sunt puse la dispoziţia investitorilor în
forme variate şi multiple. Obiectivul creditorilor este de a recupera fondurile
băneşti împrumutate sau investite şi de a încasa la timp dobânda aferentă
creditelor acordate respectiv dividendele cuvenite pentru investiţiile în
titlurile de valoare.
În acest sens politica şi strategia financiară a băncilor şi burselor de
valori, de evitare a tuturor riscurilor, îşi pune amprenta şi asupra manierei
de abordare a analizei-diagnostic.
Obiectivul investitorilor pe piaţa de capital este de a specula preţul
acţiunilor cumpărate şi de a obţine dividende cel puţin egale cu dobânda
acordată de bănci pentru sumele depuse sub formă de depozite pe diferite
termene.
Diferenţa, dintre punctul de vedere al creditorilor şi cel al investitorilor
constă,pe de-o parte, în modul în care aceştia analizează proiectele
viitoare. Pe de altă parte, investitorii urmăresc ca banii investiţi într-o
afacere să genereze profit maxim.
 Creditorii în schimb sunt preocupaţi, în principal de transformarea
banilor în active de valoare şi de recuperare la termen a ratelor curente, de
credit şi a dobânzi lor aferente creditelor acordate.
În acelaşi timp investitorii sunt conştienţi de faptul că investind într-o
afacere se expun anumitor riscuri de pierdere a investiţiei. Din acest motiv,
ei se aşteaptă ca profitul obţinut să fie pe măsura riscului la care îşi expun
resursele financiare. Creditorii, în schimb, se asigură împotriva riscului
pierderii creditelor acordate, prin constituirea unor garanţii materiale.
Interesul managementului în situaţia financiară a societăţii comerciale
este major. În acest sens, analiza-diagnostic efectuată de manageri trebuie
să fie continuă. Obiectul prioritar al. managerilor este acela de a avea un
control permanent - asupra activităţii .financiare a societăţii comerciale, în
vederea menţinerii într-un echilibru permanent, a firmei.
Analiştii financiari a unor institute specializate evaluează starea
firmelor la solicitarea unor clienţi sau anual, când se întocmeşte topul
firmelor.
Statul ca perceptor de impozite urmăreşte ca starea financiară a
firmei să fie solidă, în vederea încasării impozitelor şi taxelor conform
legislaţiei financiar-fiscale, în vigoare, la un moment dat.

1.3. Necesitatea şi obiectivele evaluării societăţilor comerciale

1.3.1. Scurtă incursiune asupra conceptului de evaluare

Evaluarea societăţilor comerciale a apărut din necesitatea stabilirii

valorii de piaţă atât a activului total al firmei cât şi a activelor sale
individuale.
Înlocuirea sistemului economic, de comandă, bazat pe pârghii
administrative, cu sistemul economiei de piaţă presupune parcurgerea unor
etape importante între care privatizarea reprezintă etapa decisivă a acestui
proces.
Evaluarea economică constă, în viziunea lui Marin Toma şi Marius
Chivulescu "Într-un complex de tehnici, procedee şi metode prin care un
bun, o grupă de bunuri, un activ, o societate etc., sunt aduse din punct de
vedere valoric, la nivelul pieţei şi prin care li se asigură comparabilitatea cu
aceasta" .18
Evaluarea reprezintă în opinia profesorului Aurel lşfănescu,
"operaţiunea de a aprecia, a stabili valoarea, preţul, numărul, a calcula, a
socoti etc."19
În operaţiunea de evaluare intervin pe de-o parte subiectul, adică
echipa de evaluatori cu pregătire economică, tehnică, juridică, iar pe de

18
M.Toma, M.Chivulescu - Ghid pentru diagnostic şi evaluare a întreprinderii, Editura CECCAR. Bucureşti, 1994,
pag.6.
19
A. lşfănescu Ş.c. - Op.cit., pag.10.
altă parte proprietăţile mobiliare, imobiliare, afaceri sau active intangibile,
care urmează a fi tranzacţionate pe piaţa concurenţială.
Fie că este vorba de întreaga firmă, fie că sunt incluse numai activele
acesteia, şi care în mod independent pot fi exploatate, vânzarea acestora
este un proces de transfer de proprietate însoţit de o schimbare a fermei
juridice a capitalului.
Transpunerea în fapt a conceptului de evaluare implică atât
identificarea elementelor şi argumentelor pentru calcularea capitalului
propriu, cât şi evaluarea potenţialului firmei sub aspect tehnic, organizatoric
şi financiar.
În acelaşi timp, evaluarea firmei presupune confruntarea a două
grupe de interese, cele ale vânzătorilor şi cele ale cumpărătorilor. Astfel,
din punctul de vedere al vânzătorilor, evaluarea presupune obţinerea unei
valori cel puţin egală cu valoarea contabilă a activului. Pe de altă parte,
cumpărătorii urmăresc ca valoarea activului să fie stabilită în conformitate
cu capacitatea acestuia de a genera profit.
Accepţiunea profesorului Lazăr Cisteiecan, 20 evaluarea poate
îmbrăca patru forme şi anume:
1. evaluarea patrimonială sau contabilă, care are ca scop de a
reflecta imaginea fidelă a patrimoniului, a situaţiei economico-financiare şi
a rezultatelor exerciţiului. Aceasta se poate realiza prin două metode şi
anume:
- prin metoda cumulării costurilor elementelor patrimoniale (în costuri
istorice, în costuri istorice indexate şi în costuri curente - actuale sau de
înlocuire); şi
- prin metoda cumulării câştigurilor patrimoniale (în valori de realizare
actuale şi în valori de uzaj - adică în câştiguri nete calculate ca diferenţă
între ziua evaluării şi ziua ieşirii din patrimoniu);
2. evaluarea economică care facilitează determinarea poziţiei pe care
firma o are în economia ramurii sau subramurii, cât şi realizarea
diagnosticului economic prin prisma indicatorilor de eficienţă, prin metode
patrimoniale şi metode bursiere;
3. evaluarea comercială care se află la baza negocierii în tranzacţiile
de vânzare-cumpărare a firmelor, proprietăţilor imobiliare, utilajelor şi
echipamentelor, şi a fundamentării deciziilor în materie de privatizare prin
metoda cumulării activelor, metoda cash-flow-urilor şi metoda vânzărilor
compara bile; şi
4. evaluarea financiară care stă la baza determinării valorii titlurilor
de plasament prin metodele: valorii patrimoniale, valorii actuale şi a valorii
de randament.
Indiferent de metoda de evaluare, totală sau parţială, tranzacţia este
percepută diferit de actorii acesteia şi anume:
- pentru vânzător, tranzacţia reprezintă ,o înstrăinare (lichidare) a
patrimoniului;
20
l. Cistelecan Ş.c. - Evaluarea firmei un concept actual, Tribuna Economica, nr.17, Bucureşti, 1994, pag.42.
 - pentru cumpărător, aceasta reprezintă o investiţie, de la care
aşteaptă profit.
Evaluarea întreprinderii este rezultatul unui proces de diagnostic,
apărând ca o linie strategică a întreprinderii, mai ales în situaţia negocierii
întreprinderii înseşi.21
Evaluarea agentului economic vizează după părerea noastră, două
coordonate şi anume:
- evaluarea statică a capitalului propriu şi a patrimoniului agentului
economic, respectiva poziţiei sale financiare;
- evaluarea în dinamică a poziţiei financiare, care constă în stabilirea
potenţialului activelor de a genera profit.
Evaluarea structurilor situaţiilor financiare este procesul prin care se
determină valorile la care structurile situaţiilor financiare vor fi recunoscute
în bilanţ şi în contul de profit şi pierdere. 22

1.3.2. Necesitatea şi obiectivele evaluării

Necesitatea evaluării indiferent de obiectivele sale decurge din

nevoia cunoaşterii valorii de piaţă a activelor care formează obiectul
tranzacţiilor comerciale. Informaţiile oferite de evaluator sunt necesare atât
investitorilor cât şi creditorilor societăţii comerciale. Ca urmare a unor astfel
de operaţiuni de evaluare, în ultimele decenii, pe piaţa capitalului
internaţional, s-a conturat necesitatea determinării valorii totale a activelor
şi a componentelor acestora, ca o latură indispensabilă a teoriei şi practicii
economice, utilă nu numai proceselor, consacrate, de tranzacţionare pe
piaţa externă de capital, dar şi procesului de privatizare a societăţilor
comerciale cu capital majoritar de stat.
În acest sens Toma Marin şi Marius Chivulescu sunt de părere că "o
economie de piaţă şi cu atât mai mult o economie, cum este cea
românească care a rupt chingile centralismului, şi se află în tranziţie spre o
economie de piaţă liberă, este într-un permanent proces de autoreglare. de
auto-stabilizare, dispărând acele pârghii pur administrative prin care
organizaţiile economice erau încorsetate; s-a creat mediul concurenţial în
care acestea se află într-o continuă mişcare, iar pentru a-şi da seama unde
se află în evoluţia lor şi a se asigura că nu s-au încadrat pe o traiectorie
greşită în spaţiul economic intern şi extern, recurg sistematic la unele
procedee de orientare, prin care îşi asigură comparabilitatea proprie cu
restul economiei, cu piaţa concurenţială.” 23
Necesitatea evaluării şi reevaluării apare pregnant în anumite situaţii,
cum ar fi:
- cumpărarea sau vânzarea unei societăţi comerciale sau numai a
unui fond comercial al acesteia;
21
M.Toma, F. Alexandru - Op. Cit., pag. 55
22
Standardele Internaţionale de Contabilitate 2000, Editura Economica, Bucureşti, 2000, pag. 68.
23
M.Toma, M.Ch.ivulescu - Op.cit.. pag.6.
 - căutarea unor asociaţi susceptibili de a se interesa de întreprindere
în vederea subscrierii unei părţi de capital;
- calcularea valorii de asigurare a bunurilor din patrimoniu;
- partajarea unei întreprinderi între moştenitori;
- exproprierea unei întreprinderi cu compensaţie;
- fuziuni sau sciziuni ale unor societăţi;
- lichidarea unor societăţi;
- condiţii de criză inflaţionistă când valoarea de inventar a bunurilor
din patrimoniu nu mai reflectă o realitate acceptată, estimarea acţiunilor
sau părţilor sociale ale unor întreprinderi necotate la bursă etc. 24
Necesitatea evaluării rezultă din faptul că orice acţiune produce
distorsiuni, neconcordanţe între bilanţul contabil şi bilanţul economic al unei
firme, datorită a cel puţin trei factori şi anume:
- preţurile libere;
- cursul de schimb al monedei naţionale;
- gestiunea financiară a agenţilor economici.
Preţurile libere sunt indispensabile atât actului de vânzare-cumpărare
cât şi bazei de calcul şi evidenţiere a. patrimoniului agenţilor economici.
Cursul" de-schimb al monedei naţionale influenţează în mod direct şi
indirect mărimea patrimoniului agenţilor economici, prin raportarea acestuia
la o monedă străină influenţată mai puţin de inflaţie şi de instabilitate
economică, politică şi socială.
Gestiunea financiară vizează pe de-o parte asigurarea cu resurse, iar
pe de altă parte eficienţa utilizării resurselor angajate într-o afacere. În
acest sens este prioritară organizarea şi conducerea contabilităţii analitice
şi sintetice în aşa fel încât să se obţină informaţii de sinteză necesare
evaluării patrimoniale.
Obiectivele evaluării rezidă din însăşi esenţa procesului de
tranzacţionare în care ţintele fiecărui negociator sunt diferite, şi de aceea
cei interesaţi caută, găsesc şi plătesc specialiştii în evaluare,specialişti care
stăpânesc tehnicile şi metodele adecvate evaluării firmei,oferind
solicitanţilor puncte de plecare în negocieri, alegeri de oferte, intenţii,
decizii etc.
Circumstanţele în care se realizează diferite evaluări sunt
numeroase, între acestea cele mai frecvente sunt:
- lichidarea firmei în cazul în care s-a ajuns la termenele prevăzute în
contractul de asociere, în caz de faliment sau prin voinţa părţilor;
- schimbarea titlurilor de proprietate, emiterea de titluri de proprietate
noi sau de acţiuni noi şi pregătirea pentru participarea la bursă;
- creşterea valorii agentului economic, prin elemente exterioare cum
ar fi majorarea de capital, fuziunea sau altă firmă, absorbţia sau cesiunea;
şi
- vânzarea parţială a unor active independente sau vânzarea
integrală a afacerii.
24
M.Toma, F. Alexandru. - Op.Cit. pag; 55.
 Capitolul 2
CONŢINUTUL PROCESULUI DE ANALIZĂ-DIAGNOSTIC

2.1. Cadrul legislativ privind conţinutul analizei-diagnostic

Conţinutul cadru al studiului de fezabilitate a privatizării a fost

prevăzut în art. 7 din Legea nr.77/1994 25 şi în Normele pentru aplicarea
O.G nr.13/199526 (ambele abrogate) şi care constituie modele orientative.
Comitetul de iniţiativă, cu asistenţa societăţii comerciale, în condiţiile
legii, include orice alte documente, studii, rapoarte, expertize, după caz,
considerate relevante în raport cu prevederile normelor metodologice de
aplicare a Legii nr.77/1994 şi ale G.G nr.13/1995.
Pentru societăţile comerciale mici prevăzute în art.10 lit.”a” din
normele metodologice de aplicare a Legii 77/ 1994, la care preţul de
vânzare al acţiunilor se stabileşte pe baza activului net contabil, studiul de
fezabilitate ca conţine:
- memorandumul de prezentare al societăţii comerciale;
- activul net contabil, sub semnătura directorului general al societăţii
sau a managerului, după caz, şi a directorului financiar-contabil (contabil
şef), certificat de cenzorii(auditorii) societăţii comerciale;
- rulajul contului de capital social de la înfiinţarea societăţii comerciale
conform Legii nr.15/199027 până la data întocmirii studiului de fezabilitate,
cu explicarea fiecărei modificări înregistrate în rulajul debitor sau creditor al
contului de capital social, baza legală a acestor modificări şi actele
doveditoare (în copie) a respectării procedurii legale pentru fiecare
modificare (cerere de înscriere de menţiuni la Registrul comerţului etc.).
Pentru societăţile mijlocii şi mari, studiul de fezabilitate va conţine:
 analiza-diagnostic a societăţii comerciale care cuprinde:
- planul de afaceri;
- proiectul de investiţii;
- evaluarea prin metoda fluxurilor financiare actualizate;
- raportul de evaluare a societăţi comerciale întocmit de un agent
economic specializat. Cele două metode de evaluare obligatorii sunt
metoda activului net actualizat şi metoda fluxurilor financiare actualizate;
- memorandumul de prezentare, determinarea activului net contabil.
Şi rulajul contului de capital social prevăzute anterior.

25
Legea nr. 77/1994 privind asociaţiile salariaţilor şi membrilor conducerii societăţilor comerciale care se
privatizează publicata în M. Of. nr.209 din 11 august 1994.
26
O.G. nr.13/1995 privind privind măsurile de accelerare a procesului de restructurare a regiilor autonome şi a
societăţilor comerciale cu capital majoritar de stat, întărirea disciplinei financiare, publicată în M.Of. nr. 26 din
03/02/1995.
27
Legea nr.15/1990 privind reorganizarea unităţilor economice de stat ca regii autonome şi societăţi comerciale,
publicată în M.Of. nr. 98 din 8 august 1990.
 Pentru societăţile comerciale mici menţionate la excepţiile 'prevăzute
de art. 10 lit."a" din normele metodologice, studiul de fezabilitate va
conţine:
- memorandumul de prezentare;
- raportul de evaluare;
- rulajul contului de capital social.
Potrivit prevederilor art. 3 punctul 1, din O.G nr.13/1995 28, agenţii
economici care nu au avut întocmite anterior studii de restructurare, le vor
elabora, astfel încât să cuprindă, în principal următoarele elemente:
- prezentarea agentului economic;
- analiza-diagnostic;
- rezultatele activităţii economico-financiare; şi
- propuneri privind restructurarea activităţii.
Conţinutul cadru al studiului de fezabilitate prevăzut în prezent de
legislaţia financiar fiscală vizează contractele de parteneriat public şi
privat.29
Potrivit acestor reglementări studiul de fezabilitate trebuie să conţină
cel puţin analiza următoarelor elemente:
- aspecte generale privind obiectivele proiectului;
- fezabilitatea tehnică a proiectului;
- fezabilitatea economică şi financiară a proiectului;
- aspecte de mediu;
- aspecte sociale;
- aspecte instituţionale.
Între factorii care asigură sustenabilitatea proiectului public-privat se
înscrie analiza economico-financiară a proiectului, inclusiv calculul
veniturilor şi al cheltuielilor prognozate pentru întreaga durată a proiectului,
precum şi închiderea financiară a proiectului.
În prezent privatizarea societăţilor comerciale se face pe baza O.U.G.
nr.88/1997, aprobată prin Legea nr. 44/1998, prin Legea nr. 99/1999, prin
H.G. nr.450/1999, prin H.G. nr.443/2001 şi prin H.G. nr.550/2001.

2.2. Etapele procesului de analiză şi diagnoză

În literatura de specialitate nu există o concepţie unitară referitoare la

etapele analizei-diagnostic.
Astfel, Ovidiu Nicolescu30 sintetizează etapele analizei-diagnostic
astfel:
- documentarea prealabilă (preliminară);
- identificarea simptomelor semnificative pe bază multicriterială;
evidenţierea cauzală a principalelor disfuncţionalităţi;

28
O.G. nr. 13/1995, Op.cit.
29
H.G. nr. 621/2002 pentru aprobarea normelor metodologice de aplicare a Ordonanţei Guvernului nr. 16/2002
privind contractele de parteneriat public-privat, publicata rn M. Of. nr. 481 din 5 iulie 2002 .
30
O. Nicolescu - Sisteme manageriale de firmă, Editura Economica, Bucureşti, 1998. pag. 187-203
 - reliefarea cauzală a principalelor puncte forte;
- determinarea potenţialului de viabilitate şi a intensităţii necesităţii
restructurării strategice a societăţii comerciale sau regiei autonome;
- - formularea recomandărilor strategico-tactice.
Constantin Bărbuiescu31 sintetizează etapele analizei-diagnostic
astfel:
- documentarea preliminară;
- identificarea aspectelor semnificative pe bază multicriterială;
evidenţierea cauzală a diferitelor funcţionalităţi;
- realizarea cauzală a principalelor puncte forte;
- determinarea potenţialului de viabilitate şi a intensităţii necesităţii
restructurării strategice a întreprinderii;
- formularea recomandărilor strategico-tactice.
George Moldoveanu32 este de părere că etapele de diagnosticare
sunt următoarele:
- premisele diagnosticului - pregătirea analizei şi documentarea
preliminară;
- identificarea simptomelor semnificative pe bază multicriterială;
evidenţierea cauzală a principalelor disfuncţionalităţi;
- evidenţa cauzală a principalelor puncte forte;
- determinarea potenţialului de viabilitate şi a intensităţii necesităţii
restructurării strategice a organizaţiei;
- formularea recomandărilor strategico-tactice.
Aşa cum se observă cei trei autori Îşi canalizează cercetarea pe şase
etape de analiză-diagnostic.
Costache Rusu este de părere că analiza-diagnostic se desfăşoară
în trei etape, fiecare etapă conţinând un număr diferit de faze. 33
Astfel în etapa de pregătire a analizei-diagnostic se au în vedere
două faze şi anume:
- faza de stabilire a necesităţii şi oportunităţii analizei-diagnostic;
- faza de pregătire a analizei.
În etapa de investigare şi de analiză se au în vedere următoarele
faze:
- culegerea, selectarea şi sistematizarea datelor;
- identificarea simptomelor semnificative;
- identificarea punctelor forte şi slabe, pe domenii de activitate şi a
cauzelor care le generează;
- stabilirea puterii interne globale a organizaţiei;
- evidenţierea oportunităţilor şi ameninţărilor;
- elaborarea recomandărilor.
În etapa de post-diagnostic se are în vedere parcurgerea
următoarelor faze:
31
C. Barbulescu - Op. Cit, pag:79-85
32
G. Moldoveanu - Op. Cit., pag. 44-49.
33
C. Rusu - Op.Cit., pag. 42-43 .
 - difuzarea studiului către cei implicaţi;
- discutarea şi definitivarea studiului;
- stabilirea planului de implementare;
- controlul şi urmărirea implementării.
Dalina Dumitrescu este de părere că pentru. Elaborarea
diagnosticului întreprinderii este necesar parcurgerea următoarelor etape: 34
- prezentarea economică a sectorului de activitate;
- prezentarea istoricului întreprinderii;
- accesul la informaţii a echipei de analişti (etape de culegere a
informaţiilor);
- stabilirea calităţii informaţiilor culese;
- stabilirea punctelor forte şi a punctelor slabe ale întreprinderii;
- fundamentarea de prognoze a indicatorilor necesari în aplicarea
metodei de evaluare alese.
După părerea noastră, elaborarea diagnosticului general presupune
parcurgerea următoarelor etape:
1. Prediagnosticul întreprinderii;
2. Analiza sistemului existent:
3. Postdiagnosticul întreprinderii.
În continuare. prezentăm conţinutul fiecărei etape.

2.2.1. Prediagnosticul întreprinderii

În această etapă se definesc toate problemele de analizat, se

stabilesc termenele de execuţie ale fiecărui obiectiv în parte şi se constituie
echipa de analişti şi evaluatori formată din economişti, jurişti şi ingineri.
Elaborarea planului porneşte de la circumscrierea scopului fiecărei
componente a mecanismului de analiză şi diagnoză. după care se stabilesc
ţintele care trebuie atinse din problematica activităţii agentului economic.
Precizarea clară a scopului activităţii de analiză şi diagnoză asigură
corectitudinea culegerii materialului necesar şi preîntâmpină referirile inutile
la aspectele colaterale, minore.
Prin plan, se fac precizări cu caracter metodologie privind sistemul de
indicatori utilizat. metodele, procedeele şi tehnicile utilizate în prelucrarea
datelor, modul de prezentare a rezultatelor etc.
Planul trebuie să conţină data începerii şi data terminării fiecărui
segment, locul şi mijloacele folosite, echipa de analişti şi evaluatori, precum
şi atribuţiile acesteia.
În procesul de analiză şi diagnoză se vor avea în vedere
particularităţile agentului economic investigat, precum şi mediul natural şi
economic în care acesta îşi desfăşoară activitatea.
Tot în această etapă se analizează rezultatele înregistrate de
competitorii interni şi externi, mediul extern ale întreprinderii şi tendinţele de
bază în domeniul în care funcţionează întreprinderea.
34
D. Dumitrescu - Op.Cit, pag. 52-53.
 2.2.2. Analiza sistemului existent

Este etapa În care echipa de analişti în diagnostic desfăşoară

activităţi specifice acestui proces, de corectitudinea cărora va depinde
calitatea recomandărilor pentru schimbarea strategiei întreprinderii. Analiza
sistemului existent cuprinde următoarele etape:
- culegerea, verificarea şi sistematizarea datelor;
- analiza propriu-zisă a datelor;
- sinteza rezultatelor analizate.

2.2.2.1. Culegerea, verificarea şi sintetizarea datelor

Această etapă se structurează în trei părţi şi anume:

- culegerea datelor;
- verificarea datelor;
- sistematizarea datelor.
A) Culegerea datelor este operaţiunea tehnico-economică care
presupune cunoaşterea modului de funcţionare a sistemului informaţional
al firmei, precum şi posibilităţile de a acţiona asupra acestuia în scopul
obţinerii unor informaţii necesare elaborării diagnosticului general.
În acest sens informaţia juridică, tehnică şi economică trebuie să
îndeplinească cumulativ următoarele cerinţe:
- să fie exactă şi veridică, profundă şi completă, actuală, operativă şi
oportună, ceea ce conferă informaţiei calitate şi valoare;
- să fie diferenţiată ca volum şi conţinut În funcţie de tipul de analiză
(curentă, anuală şi previzionaIă), de nivelul ierarhic la care se efectuează
(magazin, secţie, sector, firmă) şi de latura activităţii studiate: juridică,
comercială, tehnică, managerială şi financiară.
Sursele de date utilizate de analiză se grupează în două categorii şi
anume:
- surse externe sau exogene ;
- surse interne sau endogene.
Sursele externe sunt formate din legi, hotărâri de guvern, ordonanţe
al guvernului, ordonanţe de urgenţă ale guvernului, ordine ale ministerelor,
norme de aplicare a unor reglementări, precizări privind normele de
aplicare a diferitelor reglementări. decizii ale administraţiei publice centrale
sau locale, Codul Comercial Român, Codul Civil şi altele.
Sursele interne cuprind totalitatea documentelor care constituie
suportul informaţiei economice, tehnice şi juridice a sistemului informaţional
al firmei.
În funcţie de volumul informaţiei furnizate, sursele interne se
grupează în două categorii şi anume:
- surse efective care reflectă la un moment dat starea juridică, de
exploatare şi economică a societăţii comerciale;
 - surse previzionate care cuprind informaţii privind evoluţia viitoare a
agentului economic, cum ar fi bugetul de venituri şi cheltuieli, bilanţul
previzionat, contul de profit şi pierdere previzionat, precum şi cashflow-ul
previzionat.
Starea juridică a societăţii comerciale este reflectată în documente
privind: constituirea şi funcţionarea agentului economic, raporturile
contractuale cu terţii, cu salariaţii, litigiile agentului economic ş.a.
Starea de exploatare cuprinde date referitoare la dotarea cu
echipamente, structura de fabricaţie, gradul de încărcare a capacităţii de
producţie, consumurile înregistrate pe diferite faze de execuţie a
produselor, etc.
Starea economică a societăţii comerciale este reflectată în evidenţa
economică care îmbracă trei forme şi anume: evidenta statistică evidenţa
tehnic-operativă şi evidenţa financiar-contabilă.
Evidenţa statistică oferă informaţii de sinteză privind volumul fizic al
producţiei, numărul mediu scriptic de personal, gradul de realizare a unor
indicatori economico-financiari etc.
Evidenţa tehnic-operativă, prin înregistrarea datelor la locul şi în
momentul producerii fenomenelor furnizează operativ şi siatematic
informaţii necesare studierii cauzelor care generează modificarea
fenomenelor. În acest sens se au în vedere: prezenţa la lucru a salariaţilor,
consumurile specifice, reparaţiile şi reviziile etc.
Evidenţa financiar-contabilă reflectă, în documente financiar-
contabile legale aprobate de Ministerul Finanţelor Publice, evoluţia sănătăţii
economice a firmei, documente între care amintim următoarele: balanţele
de verificare analitice şi sintetice, documente de postcalculul, declaraţii
financiare privind impozitul pe profit, taxa pe valoarea adăugată, calculul,
reţinerea şi vărsarea impozitului pe salarii, şi situaţii financiare prevăzute
de Ordinul Ministrului Finanţelor Publice (O.M.F.P.) nr.94/ 2001 35 şi
O.M.F.P. nr. 306/200236 adică, bilanţul, contul de profit şi pierdere. situaţia
fluxurilor de trezorerie, etc.
B) Verificarea datelor este operaţiunea care trebuie să se deruleze în
paralel cu activitatea de culegere a datelor şi care îmbracă două forme şi
anume: verificarea formei şi verificarea de fond a datelor culese.
Verificarea formei datelor cuprinde activitatea de constatare a
modului de întocmire a documentelor primare şi a documentelor de sinteză,
în concordanţă cu legislaţia comercială, economică şi financiar-fiscală în
vigoare, sub aspectul completării documentelor. rectificării documentelor,
certificării întocmirii documentelor şi aprobării operaţiunilor derulate pe
parcursul exerciţiului financiar precedent.

35
O.M.F.P. nr, 94/2001 pentru aprobarea reglementărilor contabile armonizate cu Directiva a IV-a a Comunităţilor
Economice Europene şi cu Standardele Internaţionale de Contabilitate, publicat în M. Of. nr. 85 din 20.02.2001
36
O.M.F.P. nr. 306/2002 pentru. aprobarea reglementărilor contabile simplificate armonizate cu directive!e
europene, publicat in M. Of. nr 279 bis din 25.04.2002.
 Verificarea de fond a datelor, constă în examinarea veridicităţii
informaţiei culese, a gradului în care aceasta reflectă fidel modul de
producere a fenomenelor investigate în acest sens, se analizează corelaţia
dintre diferite documente, precum şi corelaţia între documentele întocmite
şi legislaţia în vigoare. Tot în această etapă se verifică exactitatea
calculelor rezultate în urma aplicării unor algoritmi de calcul a indicatorilor
economico-financiari.
Sistematizarea datelor implică gruparea acestora în funcţie de tipul
de diagnostic urmărit şi anume: juridic, comercial; de exploatare,
managerial şi financiar.

2.2.2.2. Analiza propriu-zisă a datelor culese

În cadrul acestei etape se urmăreşte aplicarea procedeelor,

metodelor şi tehnicilor specifice analizei şi diagnozei între care amintim:
gruparea datelor, compararea datelor, descompunerea rezultatelor şi
substituţia datelor.
Gruparea datelor are în vedere abordarea multicriterială a
problemelor de natură juridică, tehnică şi economică prin care se
evidenţiază toate aspectele care sunt implicate în evoluţia agentului
economic.
Compararea datelor evidenţiază evoluţia stării generale a agentului
economic faţă de alte firme aflate în aceeaşi competiţie, şi faţă de ţintele
prestabilite.
Descompunerea rezultatelor vizează structura factorilor şi cauzelor,
care au influenţat starea generală a firmei, pe factori de gradul I, II, ..., N. în
acest sens evidenţiem:
- descompunerea în timp a rezultatelor care evidenţiază abaterile faţă
de perioadele precedente, precum şi dinamica fenomenelor şi proceselor
analizate;
- descompunerea în spaţiu, pune în evidenţă locurile în care s-au
semnalat abateri faţă de ţintele prestabilite;
- descompunerea în părţi componente şi factori de influenţă
evidenţiază mărimea rezervelor interne existente la nivelul firmei analizate.
Acest ultim tip de descompunere se poate realiza în două moduri:
- pornind de la modelul iniţial se menţine constant numărătorul şi se
schimbă succesiv numitorul, astfel încât numitorul primei fracţii să fie egal
cu numărătorul fracţiei următoare:

- pornind de la modelul iniţial se menţine constant numitorul şi se

schimbă succesiv numărătorul astfel încât numărătorul primei fracţii. să fie
egal cu numitorul fracţiei următoare.
 Substituţia datelor se bazează pe principiul substituţiei, potrivit căruia
factorul substituit rămâne substituit până la separarea totală a influenţei
factorilor.

2.2.2.3. Sinteza rezultatelor analizate

Sinteza procesului de analiză şi diagnoză se va regăsi într-un raport

în care trebuie să fie evidenţiate starea şi evoluţia fiecărui obiectiv
prestabilit.
Sinteza trebuie să prezinte faptele într-o anumită ordine pornindu-se
de Ia general la particular, de la complex la simplu. În cadrul fiecărui
segment al analizei se prezintă punctele tari şi punctele slabe ale
obiectivului cercetat. Formularea concluziilor şi propunerilor trebuie să fie
clară, să nu conţină contradicţii şi să cuprindă răspunsuri exacte la
obiectivele prestabilite. Concluziile formulate trebuie să vizeze problemele
esenţiale ale activităţii agentului economic, iar propunerile trebuie să
evidenţieze măsurile concrete de întreprins, care să determine creşterea
eficienţei întregii activităţii economice.

2.2.3. Postdiagnosticul întreprinderii

Cuprinde acţiuni de difuzare a studiului către organismele şi

compartimentele implicate, prezentarea recomandărilor, întocmirea planului
de implementare a schimbărilor, prilej cu care se precizează termenele şi
competenţele care revin fiecărei structuri organizatorice în parte în acelaşi
timp se elaborează scenarii privind evoluţia viitoare a firmei.
Prin urmare, elaborarea diagnosticului general al agenţilor economici
este un proces complex, cu o sferă largă de cuprindere. proces care se
descompune, după părerea noastră, În următoarele segmente:
- diagnosticul juridic;
- diagnosticul comercial;
- diagnosticul producţiei şi exploatării;
- diagnosticul managerial şi de personal;
- diagnosticul economico-financiar.
Toate aceste tipuri de diagnostic sunt rezultatele unor analize
minuţioase care vizează domeniul juridic, comercial, producţiei şi
exploatării domeniul managerial şi al resurselor umane şi domeniul
economico-financiar al firmei.
2.3. Metodologia analizei-diagnostic a societăţii comerciale

Metodologia de analiză şi diagnosticare a stării firmei cuprinde pe de-

o parte metodele specifice de diagnosticare iar pe de altă parte procedeele
specifice analizei economico-financiare.
 2.3.1. Metode de diagnosticare a întreprinderii

Fiecare specialist în diagnosticare porneşte în desfăşurarea

activităţilor specifice de la o anumită concepţie despre întreprindere despre
modul de funcţionare a acesteia, deci ce informaţii trebuie culese şi
analizate. Aceste concepţii, despre modul de funcţionare a întreprinderii, al
subdiviziunilor organizatorice ale acestora, se concretizează în modele de
diagnosticare.
Modelele de diagnosticare reprezintă "concepţia unor teoreticieni sau
practicieni, despre modul de funcţionare a organizaţiei sau a subdiviziunilor
componente ale aceste ta , despre relaţiile dintre diferitele componente şi
despre ce informaţii trebuie culese şi analizate, pentru identificarea
atuurilor şi disfuncţionaIităţilor acesteia". 37 Modelele reprezintă simplificări
ale realităţii, prin care se caută să se
evidenţieze aspectele critice, definitorii ale realităţii obiective.

2.3.1.1. Modelul sistemelor deschise

Acest model are la bază concepţia sistemică, potrivit căreia orice

întreprindere poate fi considerată un sistem format din mai multe
componente (subsisteme), concretizate în departamente de cercetare,
vânzări, producţie etc. întreprinderea este un sistem deschis pentru că ea
are legături cu mediul ambiant extern prin intrările şi ieşirile din cadrul
acesteia, aşa cum se poate observa din figura 1.

Intrări
Transformări Ieşiri
Informaţii
Tehnologice Produse finite
Energie
Sociale Servicii
Oameni
Materiale Lucrări
Idei

37
M. Miles, Opt. cit., pag.86
 Figura 1 - Întreprinderea ca sistem deschis

Potrivit acestei concepţii, întreprinderile sunt influenţate de anumite

restricţii din mediul extern, referitoare la disponibilitatea unor materii prime,
materiale, la cererea din partea clienţilor, sau de reglementările
guvernamentale. Înţelegerea acestor influenţe poate ajuta la înţelegerea
modului de funcţionare internă a organizaţiei.
Această concepţie presupune o ierarhizare verticală a componentelor
sistemului, astfel că fiecare sistem este format din subsisteme. Spre
exemplu, societatea este compusă din organizaţii, organizaţiile sunt
compuse din diferite grupări (compartimente), acestea din indivizi ş.a.m.d.
Deşi sistemele pot să difere din punct de vedere al complexităţii, toate
prezintă următoarele caracteristici:
a) intrările, transformările şi ieşirile;
b) graniţele;
c) feed-back-ul;
d) echifinalitatea;
e) relaţiile dintre componente.
Intrările, transformările şi ieşirile sunt cele trei părţi ale oricărui
sistem, care să se concretizeze în elemente diferite în funcţie de natura
sistemului şi a mediului în cadrul căruia acesta funcţionează. Pentru o
întreprindere productivă, spre exemplu, intrările sunt reprezentate de
materiile prime, materialele, utilajele, informaţiile, oamenii etc.. preluate din
mediul extern.
Transformările sunt reprezentate de procesele tehnologice, sociale,
prin care se obţin ieşirile. Procesele - tehnologice cuprind toate operaţiile
de producţie menite să, conducă la transformarea materiilor prime,
materialelor etc.; în ieşirile care reprezintă obiectul de bază al întreprinderii.
Procesele sociale constau în relaţiile dintre oameni, care iau naştere
în procesul muncii. Ieşirile sunt rezultatul transformărilor din sistem, care au
ca destinaţie mediul extern. Ele se concretizează în produse, servicii,
lucrări, informaţii, care pot şi ele să se prezinte sub diferite forme, în funcţie
de specificul întreprinderii respective.
Graniţele sistemului au menirea de a delimita respectivul sistem de
alte sisteme şi de mediul extern. Un sistem închis se caracterizează prin
graniţe rigide, impenetrabile, pe când un sistem deschis dispune de graniţe
uşor de penetrat, flexibile. În practică este uneori destul de dificil de
delimitat graniţele unui sistem, mai ales în cazul sistemelor sociale,
deoarece multiplele subsisteme au linii de demarcaţie diferite.
Feed-back-ul este reprezentat de informaţiile despre rezultatele
întreprinderii, care sunt folosite pentru a controla funcţionarea viitoare a
sistemului. Feed-back-ul poate fi utilizat pentru a menţine sistemul într-o
anumită stare de funcţionare sau pentru a se adapta la schimbările
înregistrate în mediul extern.
 Echifinalitatea semnifică faptul că rezultate similare pot fi obţinute în
condiţii iniţiale diferite şi pe mai multe căi. Ca urmare, specialiştii în
managementul schimbării pot utiliza diferite intrări, care, prin diferite
transformări, să conducă la aceleaşi rezultate dorite. Deci, în management
nu există o singură cale, o singură soluţie universal valabilă pentru
obţinerea unor rezultate dorite.
Relaţiile dintre componentele sistemului se explică prin legăturile
dintre intrări şi transformări, dintre acestea şi ieşiri şi dintre subsistemele
componente. Cunoaşterea şi analiza acestor relaţii ajută specialistul să
scoată în evidenţă mai corect modul de funcţionare a sistemului. atuurile şi
disfuncţionalităţile şi să conceapă măsuri raţionale de îmbunătăţire.

2.3.1.2. Modelul nivelurilor ierarhice

O întreprindere poate fi diagnosticată pe niveluri ierarhice, în funcţie

de scopurile urmărite şi de sfera de cuprindere a diagnosticului. Astfel, la
un prim nivel pot fi diagnosticate strategia întreprinderii, organizarea
structurală şi organizarea procesuală a întreprinderii. La acelaşi nivel pot fi
diagnosticate diferite subdiviziuni organizatorice (divizii, unităţi strategice
de afaceri etc.) Ia următorul nivel pot fi diagnosticate departamentele şi
relaţiile dintre ele, iar la un alt nivel poate fi diagnosticată munca fiecărui
individ.
Potrivit acestui model, diagnosticarea se poate face la toate nivelurile
sau numai la unul dintre acestea. Ceea ce este important să ştie
specialistul este cum influenţează fiecare nivel pe celelalte. Reprezentarea
grafică a unui astfel de model general de diagnosticare a organizaţiei pe
niveluri ierarhice se prezintă în figura 2.
Modelul prezentat în figura 2 arată că, în principal, două elemente
afectează orientarea strategică a întreprinderii, mediul extern şi structura
ramurii din care face parte. Aşadar, diagnosticarea, ca o etapă în procesul
schimbării, trebuie să înceapă cu acest nivel superior, reprezentat de
mediu care funcţionează întreprinderea şi cu ramura din care aceasta face
parte.

Orientarea strategică Ieşiri

(Componentele) Performanţele
Intrări
organizatorice
Mediul extern
Strategi Productivitatea
Structura ramurii
a Satisfacţia
proprietarilor

Figura 2 - Model general de diagnosticare pe niveluri ierarhice

 Mediul extern este reprezentat de ansamblul elementelor exogene
cal afectează activitatea şi atingerea obiectivelor întreprinderii. EI se
prezintă sub mai multe variabile de natură economică, socială, tehnologică,
ecologici politică, toate cu influenţe majore asupra organizaţiei.
Structura ramurii din care face parte întreprinderea este definită de
Michael Porter, prin cele cinci forţe reprezentate de furnizori, beneficiari,
competitori, potenţiali competitori şi produse substitut. Toate aceste forţe
care acţionează în cadrul ramurii trebuie cunoscute şi analizate în contextul
unde analiza diagnostic, pentru a identifica locul pe care-l ocupă
organizaţia în cadrul ramurii şi, în funcţie de acesta, să poată fi stabilite
cele mc: reprezentative obiective şi cele mai adecvate modalităţi de
realizare a acestor obiective.38
Atât mediul extern, cât şi structura ramurii de care face parte
întreprinderea reprezintă un prim nivel la care trebuie să se desfăşoare
diagnosticarea, pentru a putea trece la primul nivel al organizaţiei.
În strânsă legătură cu intrările, reprezentate de caracteristicile
mediului extern general şi de structura ramurii, trebuie, potrivit acestui
model, să fie analizate, la un alt nivel, componentele orientării strategice a
întreprinderii, reprezentate de strategia şi structura acesteia.
Strategia, ca o modalitate de utilizare a resurselor, pentru obţinerea
avantajului competitiv, poate fi descrisă prin misiune, obiective, modalităţi
de realizare a obiectivelor (opţiuni strategice), resurse, termene.
Structura organizatorică are la bază ansamblul activităţilor ce se
desfăşoară în întreprindere, ponderea diferitelor activităţi în ansamblul
întreprinderii, resursele umane ale acesteia şi relaţiile dintre ele, toate
acestea strâns legate de cultura întreprinderii.
Modelul cuprinde şi un alt nivel de desfăşurare a analizei diagnostic,
acela al ieşirilor, concretizate în performanţele întreprinderii, productivitate
şi într-un anumit grad de satisfacţie a grupurilor interesate în funcţionarea
acesteia, în primul rând a proprietarilor.
Performanţele organizaţiei se referă la profit, câştigul pe acţiune şi
alte rezultate financiare ce caracterizează eficienţa cu care s-au folosit
factorii de producţie.
Productivitatea muncii măsoară eficacitatea personalului şi poate să
se măsoare prin vânzări pe salariat, calitate, sau producţia pe oră.
Satisfacţia grupurilor interesate în funcţionarea întreprinderii, în
primul rând a proprietarilor, reflectă măsura în care au fost realizate
aşteptările acestor grupuri. Spre exemplu, satisfacţia investitorilor poate fi
măsurată prin venituri pe acţiune, deci în primul rând prin preţ, satisfacţia
salariaţilor se măsoară prin nivelul veniturilor salariale etc.
În afara acestor analize .care trebuie să se desfăşoare, potrivit
concepţiei modelului prezentat, este necesar să se verifice şi unele
concordanţe dintre diferitele elemente cuprinse în model astfel:
- dintre strategia întreprinderii şi intrări;
38
M. Miles, Op, Cit., pag.89.
 - dintre componentele strategiei întreprinderii (misiune, obiective,
opţiuni strategice, resurse, termene);
- dintre componentele structurii organizatorice (ansamblul de
activităţi, ansamblul de persoane, posturi, niveluri ierarhice etc.);
- dintre componentele strategiei şi componentele organizării
structurale a organizaţiei.
Acest model prezintă cadrul general de analiză diagnostic pe niveluri
ierarhice, în care sunt prezentate pentru fiecare nivel ierarhic anumite
elemente de analiză. În aceeaşi concepţie, au fost elaborate şi alte modele
de diagnosticare pe niveluri ierarhice, care se deosebesc prin elementele
care trebuie să fie analizate în concepţia autorilor lor. Astfel, în aceeaşi
categorie pot fi menţionate modelul lui Nadler şi Tushman şi modelul lui
Weisbord.39

2.3.1.3. Modelul Nadlere şi Tushman

În elaborarea modelului lor, Nadler şi Tushman pornesc de la mai

multe variabile ce trebuie analizate, la cele trei niveluri reprezentate de
intrări, procese de transformare şi ieşiri (figura 3). 40
Mult mai complex, prin prisma numărului de variabile luate în
considerare, modelul Nadler - Tushman are la bază aceeaşi concepţie
despre întreprindere ca sistem deschis, având legături strânse cu mediul
prin intrările din mediu, care, prin procese de transformare, devin ieşiri
către mediu.
Variabilele de intrare, care trebuie să facă obiectul diagnosticului, în
opinia celor doi autori, sunt reprezentate de caracteristicile mediului (piaţa,
competiţia, legăturile cu guvernul, cu furnizorii etc.), de resursele
disponibila (capital, tehnologii, oameni, fabrici etc.), un anumit istoric
reprezentat de norme şi valori specifice, dar şi de o strategie, ca opţiune a
managementului pentru folosirea resurselor pentru obţinerea avantajului
concurenţial.

Figura 3 - Modelul Nadler şi Tushman

Transformările evidenţiate de autorii modelului se concretizează la

nivelul organizării formale şi informale a sarcinilor şi calităţilor persona le
ale individului. Ieşirile se etalează la trei niveluri, al întreprinderii, sub forma
realizării obiectivelor, utilizării resurselor şi capacităţii de adaptare, al
grupurilor, sub forma colaborării şi comunicării, şi la nivelul individului, prin
performanţele înregistrate, comportamentul afişat şi prin capacitatea de
afiliere la interesele grupului şi organizaţiei.

39
M. Miles. Op. cit., pag.90
40
Idem.
 2.3.1.4. Modelul Weisbord
Acest model se axează mai mult pe un diagnostic intern al
organizaţiei, prin intermediul unor variabile între care există o
interdependenţă, poziţia centrală fiind rezervată leadership-ului (figura 4). 41
M. Weisbord considera că analiza diagnostic a unei întreprinderi
trebuie să ţină seama de influenţa variabilelor din mediul ambiant extern,
pe care le evidenţiază în model sub forma intrărilor, în funcţie de acestea,
un leadership eficace asigură analiza principalelor elemente de
caracterizare a organizaţiei, reprezentate de strategia acesteia, de sistemul
de recompense, de mecanismele utilizate în procesele organizaţionale şi
de relaţiile care s-au stabilit şi caracterizează organizaţia respectivă, 42
Misiunea
(strategie biective)
Structură
Relaţii (diviziunea muncii
(managementul Leaderschip relaţii)
conflictului) (eficientizarea
proceselor, motivarea)

Recompensare
Mecanisme utilizate (recunoaşterea
(coordonarea performanţelor)
controlului)

Intrări în mediu

Figura 4 - Modelul Weisbord

2.3.1.5. Modelul de analiză SWOT

Pentru a se dezvolta, o firmă trebuie să găsească echilibrul între

oportunităţile pieţei şi propriile sale abilităţi şi resurse. Ea trebuie să-şi
armonizeze resursele, capacităţile şi obiectivele cu condiţiile mediului
existent. Pentru a alege asupra căror oportunităţi din mediu să se
focalizeze, firma trebuie să-şi pună şi să-şi răspundă la următoarele
întrebări:
- Ce putem face vizavi de fiecare oportunitate care apare în mediu?
- Care este lucrul pe care îl facem cel mai bine, ţinând cont de
abilităţile, resursele şi capabilităţile de care dispune?
- Ce trebuie să facem pentru a avea succes pe o anumită piaţă sau
cu un anumit produs?

41
Idem.
42
Idem.
 Pentru a răspunde la aceste întrebări firma trebuie să evalueze care
sunt starea şi poziţia sa în sine şi în raport cu mediul ambiant. Un
instrument potrivit pentru a răspunde la aceste întrebări este analiza
SWOT. Semnificaţiile sunt următoarele: Strengths, Weaknesses,
Opportunities and Threats adică puncte forte, puncte slabe, oportunităţi şi
ameninţări - FSOA.
O abordare a analizei diagnostic a întreprinderii a fost propusă în
1982 de H. Weihrich, profesor la Universitatea din San Francisco. sub
forma matricei din figura 5. "Ameninţări, Oportunităţi. Puncte forte şi Puncte
slabe".43

Factori interni
Puncte forte de Puncte slabe
luat în de luat în
consideraţie consideraţie
(F) (F)
- -
- -
- -
Factori externi Oportunităţi (O) FO SO
Ameninţări (A) FA SA
Figura 5 - Matricea „Ameninţări, Oportunităţi, Puncte forte, Puncte slabe"

Pe baza unei astfel de matrice bine întocmită se pot stabili orientă

strategice care trebuie adoptate de întreprindere, putându-se face
interpretare a ansamblului de elemente pe care le procură diagnostic
interne şi externe.
Această matrice se bazează pe modelul de formulare a unei strategi
propus de W. Hofer şi D.E. Schendel, care ia în considerare punctele forte
punctele slabe ale întreprinderii, printr-un intern, cu identificarea acestora
raport cu mediul înconjurător, pe baza unui diagnostic intern, aşa cum se
an în figura 6.
Matricea propusă de profesorul H. Weihrich, prezentată în figura
permite să se stabilească orientările strategice ţinând seama de punctele
forte şi luând în consideraţie oportunităţile oferite de mediul înconjurător,
aceste orientări fiind trecute în cadranul FO. O dată cu acestea trebuie
luate în consideraţie şi punctele slabe, care pot fi ameliorate, ţinând seama
de oportunităţile care se oferă, orientările rezultate fiind trecute în cadranul
SO.
În mod asemănător se vor lua în consideraţie punctele forte rezultate
sin diagnosticul intern, în raport cu ameninţările care rezultă pentru
întreprinde din diagnosticul extern, orientările rezultate fiind trecute în
cadranul FA punctele slabe ale întreprinderii în raport cu ameninţările,
orientările rezultatele fiind trecute în cadranul SA.
43
C. Sarbulescu - Op. Cit, pag. 70-72.
 Din figura 5 se poate constata o primă linie orizontală denumită de
caracter ofensiv, formată din cadranul FO, cu orientări strategice ofensive
clare, şi din cadranul SO, care pune problema valorificării oportunităţilor în
condiţiile înlăturării punctelor slabe, şi o a doua linie orizontală, denumit
defensivă, care ia în consideraţie punctele forte interne, în condiţiile unde
ameninţări din mediul extern, cu orientări trecute în cadranul FA, precum şi
punctele slabe ale întreprinderii combinate cu ameninţările care vin din
mediul extern, orientările care decurg de aici fiind trecute în cadranul SA.

Oportunităţi şi Puncte forte şi

riscuri ale puncte slabe ale
mediului
înconjurător organizaţiei

Strategii economice
posibile

Preferinţele Preferinţe
grupului de ale grupului
control al Procesu
activităţii externe conducător
l de
decizie
strategic
ă

Strategia adoptată

Figura 6 - Modelul simplificat de formulare a strategiei, după W. Hofer şi

D.E. Schendel care stă la baza metodei "Puncte forte - puncte slabe"

Analiza SWOT este, după părerea altor autori, o tehnică pe care o

firmă o poate folosi atât pentru a evalua în detaliu mediul său intern,
identificând punctele sale tari şi punctele slabe, cât şi mediul extern,
identificând oportunităţi le şi ameninţările venite din exterior. 44 Analiza
SWOT urmăreşte identificarea factorilor critici pentru activitatea firmei.
Analiza SWOT urmăreşte să răspundă la următoarele întrebări:
- care sunt punctele forte şi punctele slabe ale firmei vizavi de
competitori ? Cu alte cuvinte, de ce ar prefera clienţii firmei să facă afaceri
cu firma dvs. şi nu competitor sau invers?
- ce oportunităţi oferă piaţa?
44
O. Nicolescu, L. Nicolescu - Sisteme, metode şi tehnici manageriale ale organizaţiei, Editura Economică,
Bucureşti, 2000, pag. 389.
 - care sunt ameninţările prezente şi viitoare ale firmei pe fiecare
segment de piaţă pe care operează?
După identificarea acestor factori critici, firma trebuie să urmărească
să întărească punctele forte existente, să corecteze punctele slabe
existente, să valorifice oportunităţile semnificative şi să evite ameninţările
ce pot duce la dezastru.45
Analiza SWOT tratează organizaţia din punctul de vedere a patru
atribute:
1) forţa (strengh);
2) puncte slabe (weaknesses);
3) oportunităţi (oportunities);
4) ameninţări (threats).
Forţa defineşte componenta întreprinderii care are un sens
comparativ cu concurenţa. Recunoaşterea publică a unei organizaţii îi
conferă forţa. De asemenea, forţa unei organizaţii este definită de
capacitatea de a avea eficienţă, expertiză într-un domeniu relevant.
Punctele slabe stabilesc la ce nu este bună o organizaţie,
dimensiunile învechite ale acesteia, dezavantajele pe care le conferă într-
un sistem concurenţial.
Punctele slabe constituie forţa de muncă necalificată, inflexibilitatea
acesteia, sistemul tehnic învechit, lipsa informaţiei sau a resurselor
financiare etc.
Oportunităţile se concretizează în apariţia de noi pieţe, existenţa unui
boom, factori macroeconomici de amplificare a cererii, subvenţii, dobânzi
scăzute, curs favorabil de schimb, avantajul concurenţial etc.
Ameninţările exista în cadrul unei perioade de recesiune, barierelor
internaţionale restrictive, reducerii expertizei, mono-producţiei sau mono-
serviciului, crimei, terorismului social etc.
Recomandările strategico-tactice nu au un caracter decizional, ci
conturează domenii de activitate în care se poate interveni pentru a se
atenua sau elimina cauzele care provoacă disfuncţionalităţi pentru a le
genera pe cele care produc forţă.
Analiza SWOT, deşi are ca punct de plecare sistemul deschis, nu
elimină evidenţierea influenţelor pozitive şi negative interne organizaţiei,
acestea nefiind altceva decât oportunităţi şi ameninţări. Organizaţia este
într-o stare de echilibru între sistemul închis şi cel deschis (figura 7).

45
Idem.
 Sistemul închis Sistemul deschis

Forţa Puncte slabe Oportunităţi Ameninţări

Echilibru

Figura 7 - Echilibrul dintre sistemul închis şi sistemul deschis

Analiza SWOT focalizează atât atributele sistemului închis, cât şi ale

celui deschis, ceea ce măreşte posibilităţile de investigare. Astfel, dacă
oportunităţi precum constituirea unei organizaţii îşi găsesc un corespondent
într-un punct forte al organizaţiei cum ar fi flexibilitatea operaţională
ridicată, atunci ea va avea mai multe şanse de a deveni realitate, decât
dacă este asociată unui punct slab cum ar fi pierderea clienţilor din cauza
standardelor de calitate necorespunzătoare este cuplată cu un punct slab,
cum ar fi incapacitatea de a face fată schimbării, poate deveni dăunătoare.
Accentuarea punctelor forte ale oportunităţilor şi eliminarea sau
diminuarea punctelor slab ale ameninţărilor se pot realiza printr-un sistem
managerial şi/sau administrativ.

2.3.2. Procedee de analiză şi diagnosticare a întreprinderii

Metodologia de analiză şi diagnoză vizează două categorii de

procedee şi anume:
a) procedee aplicabile în cazul relaţiilor certe;
b) procedee aplicabile în cazuri de incertitudine.

2.3.2.1. Procedee de analiză deterministe în cadrul acestei categorii

evidenţiem:
- procedeul substituţiilor în lanţ;
- procedeul coeficienţi lor de repartiţie;
- procedeul balanţier;
- procedeul indicilor;
- procedeul ASC
 2.3.2.1.1. Procedeul substituţiilor în lanţ

Premise
a) Aplicarea procedeului are loc în cazul relaţiilor de produs, raport
sau a celor complexe;
b) În procesul de separare a influenţei factorilor, un factor substituit
rămâne în această stare până la sfârşitul procesului de substituţie.
Etape de realizare
1. Stabilirea modelului de analiză a fenomenului şi evidenţierea
factorilor cantitativi şi calitativi;
II. "Determinarea modificării absolute a fenomenului;
III. Determinarea succesivă a influenţei factorilor;
IV. Stabilirea relaţiilor de adevăr prin compunerea valorii influenţelor
simple, în influenţe agregate.
Aplicarea procedeului în cazul relaţiei de produs
1. Stabilirea modelului de analiză
F=x.y
Presupunem că factorii de influenţă se află În această ordine:
x - reprezintă factorul cantitativ;
y - reprezintă factorul calitativ.
Separarea influenţei factorilor se face astfel:
II. Determinarea modificării absolute a fenomenului

Capitolul 4
ANALIZA-DIAGNOSTIC A ASPECTELOR COMERCIALE ALE
SOCIETĂŢII COMERCIALE

Analiza-diagnostic a mediului comercial urmăreşte evidenţierea a

două aspecte şi anume:
a) analiza produselor;
b) analiza pieţei.
Fiecare segment al analizei-diagnostic se structurează în mai multe
aspecte pe care le prezentăm în cele ce urmează.

4.1. Analiza produselor şi serviciilor

4.1.1. Prezentarea produselor şi serviciilor

În concepţia clasică produsul este o sumă de atribute şi caracteristici

tangibile. fizice şi chimice reunite intr-o formă identificabilă. 46
În concepţia de marketing produsul reprezintă ansamblul elementelor
corporale şi necorporale care declanşează cererea exprimată de
consumator pe piaţă şi trebuie prezentat într-o concepţie de sistem care
integrează, alături de substanţa materială a bunului, întreaga ambianţă ce-l
înconjoară formată dintr-o paietă largă de elemente necorporale, simbolice,
informaţionale.47
Având în vedere aceste considerente, componentele care definesc
un produs pot fi grupate în felul următor:
 componente corporale care cuprind:
- dimensiunile calitative ce ţin de formă;
- gabarit şi capacitate;
- structură şi conţinut;
- greutate şi densitate;
- putere instalată şi rezistenţă la factorii de mediu.
 componente necorporale şi anume:
- numele şi marca produsului;
- instrucţiuni de utilizare;
- protecţia legală prin brevet;
- licenţă de fabricaţie sau comercializare;
- preţul produsului;
- orice serviciu acordat pentru produs şi anume:
• instalare;
• punere în funcţiune;
• service-ul;
• termenii de garanţie.
 comunicaţiile privitoare la produs, ce cuprind:
- informaţiile transmise de producător sau distribuitor, cumpărătorului;
- acţiuni de publicitate;
- promovare la locul vânzării;
- merchandising,etc.
 imaginea produsului,care semnifică sinteza reprezentărilor mentale:
- de natură:
• cognitivă;
• afectivă:
• socială:
• personală a produsului în rândul cumpărătorilor.
- de percepere a unui produs sau a unei mărci de către utilizatori şi
consumatori.
În cadrul analizei-diagnostic se are în vedere etapele care constituie
ciclul de viaţă al produsului ,şi anume:

46
Popescu A. C. – Marketing, Editura Economică, Bucureşti, 2002, pag.222
47
idem.
 - crearea produsului care presupune transformarea unei idei într-un
produs. In această etapă vânzările sunt aproape nule iar costurile sunt
foarte ridicate.
- Iansarea pe piaţă a produsului este etapa de creştere uşoară a
vânzărilor, pe măsura introducerii produselor pe piaţă. Volumul cheltuielilor
este destul de mare. ceea ce face ca, în această perioadă, unitatea să nu
înregistreze profit.
- creşterea este etapa în care se. formează clientela loială firmei.
vânzările cresc spectaculos, firma înregistrând profituri foarte mari din
valorificarea pe piaţă a produselor.
- maturitatea este etapa în care ritmul desfacerilor înregistrează o
uşoară scădere, iar profitul firmei se situează la un nivel constant.
- declinul corespunde momentului în care clienţii consideră produsul
învechit, fapt reflectat de reducerea vânzărilor şi profiturilor, produsele fiind
retrase de pe piaţă, iar producţia acestor sortimente este sistată.
În cadrul acestui segment se vor evidenţia următoarele aspecte:
- descrierea generală a produselor şi serviciilor societăţii;
- produsele şi serviciile sunt certificate din punct de vedere a calităţii
conform H.G. 167/199248;
- segmentarea activităţii agentului economic;
- identificarea activităţilor pentru care firma are exclusivitate:
- analiza avantajelor comparative ale societăţii comerciale;
- analiza cifrei de afaceri pe ultimii 3 ani;
- politica de preţ a societăţii comerciale în care se are în vedere
competitivitatea preţurilor practicate şi corelarea acestora cu costurile,
politicile bancare şi politicile macroeconomice guvernamentale privind
menţinerea inflaţiei în limitele bugetare
- promovarea produselor prin acţiuni publicitare şi impactul
cheltuielilor cu publicitatea asupra vânzărilor.

4.1.2. Prezentarea activităţii de export

În activitatea de export se urmăresc în principal următoarele aspecte:

- organizarea activităţii de export;
- obiectivele exportului;
- clienţii externi ai societăţii comerciale;
- veniturile. realizate din export şi ponderea exportului în totalul
vânzărilor;
- modul de urmărire a realizării contractelor de export.

4.2. Analiza pieţei şi a distribuţiei

48
H.G. nr. 167 din 06/04/1992 privind constituirea şi funcţionarea Sistemului raţional de certificare a calităţii,
publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 70 din 21/04/1992.
 În cadrul acestei etape se are în vedere prezentarea poziţiei
strategice a societăţii comerciale în raport cu mediul pieţei, abordare care
permite evaluarea pieţei în raport cu un produs sau cu servicii specializate.
În acelaşi timp se are în vedere evaluarea condiţiilor de desfăşurare
a concurenţei şi care sunt restricţiile desfăşurării acesteia. Analiza-
diagnostic a pieţii şi distribuţiei vizează următoarele aspecte:
- analiza pieţei;
- prezentarea principalilor clienţi şi furnizori;
- organizarea distribuţiei.

4.2.1. Analiza pieţei

4.2.1.1. Conţinutul şi sfera pieţei întreprinderii

Piaţa reprezintă terenul valorificării unui cerc larg şi eterogen de

firme.
Fiecare firmă în parte, urmăreşte ocuparea unei anumite poziţii, în
ansamblul pieţei, care să-i asigure realizarea eficientă a
produselor(serviciilor) oferite spre vânzare. Prin activitatea desfăşurată,
întreprinderea va căuta să-şi menţină sau chiar să-şi îmbunătăţească
poziţia deţinută la un moment dat. Realizarea unui asemenea obiectiv
presupune delimitarea propriilor coordonate în cadrul pieţei, precizarea
raporturilor în care se află firma şi produsele sale cu ceilalţi participanţi, la
activitatea de piaţă.
În sfera pieţei, în general, se poate cuprinde un ansamblu de condiţii
economice, sociale, demografice, etc., care determină dinamica ofertei şi
cererii de mărfuri, raporturile dintre ele, mişcarea preţurilor şi nu în ultimul
rând evoluţia vânzărilor. Într-o abordare practică trebuie să se facă
distincţia între piaţa efectivă şi piaţa potenţială. Piaţa efectivă, adică Ia
tranzacţiile de piaţă efectiv desfăşurate, evidenţiază măsura în care a avut
loc confruntarea cererii cu oferta şi în urma căreia s-au încheiat actele de
vânzare-cumpărare. Piaţa potenţială evidenţiază dimensiunile posibile ale
pieţei, limitele cele mai largi în cadrul cărora urmează să aibă loc
confruntarea cererii cu oferta. Piaţa potenţială se realizează cu o anumită
probabilitate, în funcţie de raportul în care se vor afla factorii formativi la
momentul respectiv.

4.2.1.2. Structura pieţei

Prin structura pieţei se înţelege ponderea pe care diferitele segmente

de piaţă le deţin în totalul pieţei. Având în vedere această accepţiune, piaţa
poate fi structurată după mai multe criterii.
Astfel, după obiectul tranzacţiilor piaţa se structurează în două mari
componente şi anume:
• piaţa bunurilor materiale, care se subdivide în:
 - piaţa produselor destinate derulării normale a activităţilor de
producţie (echipamente, utilaje, etc.);
- piaţa produselor destinate consumului populaţiei (bunuri de
consum);
• piaţa serviciilor. care se structurează în:
- piaţa serviciilor de producţie;
- piaţa serviciilor de consum.
În funcţie de complementaritatea produselor, piaţa se structurează în
patru componente49, şi anume:
• piaţa principală, care cuprinde produsele asemănătoare din punctul
de vedere al utilităţii acestora;
• piaţa învecinată, care cuprinde produse diferite de produsul
principal, dar care satisfac aceleaşi nevoi;
• piaţa suport, care este reprezentată de ansamblul produselor care
au legătură cu produsul principal şi fără de care acesta nu şi-ar găsi
utilizarea finală;
• piaţa generică. care cuprinde toate produsele ce satisfac acelaşi
gen de nevoi, pentru care este căutat produsul principal.
În funcţie de locul unde se desfăşoară tranzacţiile piaţa poate fi
externă şi internă.
Totalitatea pieţelor externe formează piaţa internaţională.
În cadrul pieţei interne relaţiile de piaţă marchează o anumită
concentrare teritorială, în funcţie de localizarea producţiei, de concentrarea
populaţiei, de puterea economică a zonei în care este situată piaţa, de
direcţia şi intensitatea mişcării populaţiei, etc. .
Atât pieţele interne cât şi cele externe se structurează după arealul în
care se situează, în pieţe zonale, locale, urbane, rurale, etc.

4.2.1.3. Capacitatea pieţei

În vederea stabilirii influenţei pieţei asupra echilibrului economico

financiar a firmei, se impune evaluarea pieţei în limitele căreia urmează să
se desfăşoare activitatea firmei, adică se impune analiza capacităţii pieţei.
Capacitatea pieţei poate fi exprimată cu ajutorul unui sistem de
indicatori exprimaţi atât in unităţi fizice cât şi valorice.
Un primul mod evaluare a capacităţii pieţei constituie dimensiunea
ofertei, a cererii sau volumul vânzărilor în funcţie de care se calculează
cota de piaţă a firmei.
Volumul ofertei poate fi determinat de numărul furnizori lor şi de cifra
de afaceri anuală a acestora.
Volumul cererii este indicat de capacitatea pieţei de a absorbi
produsele oferite de producători. Diferenţa între producţia vândută şi
producţia stocată reprezintă capacitatea de absorbţie a pieţei., Astfel, în
cazul în care producţia vândută este superioară producţiei stocate, În două
49
Popescu A.C.- op.cit.,pag 45.
perioade succesive, atunci înseamnă că a crescut capacitatea de absorbţie
a pieţei.
Capacitatea pieţei poate fi exprimată şi după alţi indicatori cum ar fi:
- numărul de clienţi ai firmei;
- numărul de consumatori ai produselor firmei.

4.2.1.4. Dinamica pieţei

Piaţa întreprinderii se află într-o continuă modificare, transformat ca

urmare a modificării structurii acesteia, determinată la rândul ei de o sene
de factori obiectivi şi subiectivi.
Astfel un prim factor de care depinde dinamica pieţei, îl reprezintă
continua diversificare a trebuinţelor, care au evoluat de la cele elementare,
la trebuinţe complexe, elevate.
Un alt factor de care depinde dinamica pieţei îl reprezintă gradul de
accesibilitate a produsului pentru consumatori, care depinde la. rândul său
de raportul preţ-calitate, de raportul venit-preţ, precum şi de raportul dintre
preţul unui produs şi preţul produsului substituibil.
Un factor a cărui importanţă este în creştere, îl reprezintă vârsta
produselor, Astfel, în funcţie de acest criteriu dinamica pieţei poate fi
ascendentă pentru produsele noi, solicitate de clienţi, sau poate fi
descendentă pentru produsele învechite care nu mai satisfac trebuinţele
diversificate ale clientelei.
Raportul resurse-nevoi reprezintă un alt factor important în funcţie de
care poate fi analizată dinamica pieţei. Astfel, în situaţia în care acest
raport este in permanenţă supraunitar, atunci in dinamică se va înregistra o
evoluţie ascendentă a pieţei.
Dinamica pieţei depinde şi de dezvoltarea activităţii de piaţă care se
poate realiza prin două căi: extensivă şi intensivă.
Dezvoltarea extensivă a pieţei, presupune atragerea de noi
cumpărători pentru produsele firmei.
Evoluţia ascendentă a pieţei pe cale intensivă, presupune creşterea
cumpărăturilor medii pe o persoană, în două perioade succesive.

4.2.1.5. Conjunctura pieţei şi indicatorii de analiză a acesteia

Starea economiei intr-o anumită perioadă, privită ca efect al

interacţiunii dintre elementele componente formează conjunctura
economică dintr-o ţară, regiune sau de pe plan mondial. Starea economiei
se' poate caracteriza prin diferite evoluţii, şi anume: creştere, stagnare,
reducere a activităţii economice şi redresare (înviorare). Aceste evoluţii se
concretizează printr-o variaţie diferenţiată a pieţei determinată la rândul ei
de raportul dintre cerere şi ofertă.
 Fluctuaţiile care se înregistrează între cerere şi ofertă, într-o perioadă
de timp, tendinţele de ansamblu exprimate de raportul dintre ele şi efectele
pe care le generează formează conjunctura pieţei.
Conjunctura pieţei este determinată de influenţa unor factori care se
pot grupa după mai multe criterii între care amintim: natura factorilor,
semnificaţia factorilor, intensitatea şi acţiunea lor în timp şi alţii.
După intensitatea şi acţiunea lor în timp factorii care influenţează
conjunctura pieţei pot fi grupaţi În factori:
- de durată;
- cu acţiune ciclică;
- sezonieri;
- întâmplători, accidentali.
Factorii de durată acţionează pe termen lung, determinând tendinţa
evoluţiei pieţei, motiv pentru care aceşti factori se mai numesc factori de
tendinţă. În această categorie se au în vedere resursele naturale, resursele
de muncă, starea tehnică a echipamentelor etc.
Factorii cu acţiune ciclică apar la intervale neregulate de timp şi sunt
consecinţa modului de evoluţie a economiei, caracterizată prin alternanţa
fazelor ciclului economic: înviorare avânt depresiune şi criză.
Factorii sezon ieri determină oscilaţii periodice, de regulă anual, ale
principalilor indicatori, ce caracterizează conjunctura pieţei. Ei se manifestă
cu intensităţi diferite de la o perioadă la alta a fiecărui sezon, ceea ce face
ca şi stările conjuncturii să fie diferite. Astfel de situaţii apar în cazul unor
mărfuri, producţia sau consumul cărora sunt afectate de sezon, ca de pildă
produsele agricole, combustibilii, unele materii prime, etc.
Factorii întâmplători(accidenta/i) determină abaterea temporală a
pieţei de la tendinţă. Aceştia apar imprevizibil şi modifică starea conjuncturii
pieţei. În această grupă se includ:
- conflictele dintre state;
- seceta;
- inundaţiile;
- grevele;
- unele măsuri politice ale statelor. etc.
Evaluarea conjuncturii într-o anumită perioadă şi evidenţierea
trendului pieţei se pot realiza cu ajutorul unui sistem de indicatori care se
pot grupa În două categorii:
- indicatori generali(comuni) care caracterizează conjunctura
economiei mondiale şi economia ţărilor lumii;
- indicatori specifici care evidenţiază conjunctura unor pieţe
particulare.
a) Indicatorii conjuncturii economiei mondiale. pe zone şi pe ţări
exprimă ansamblul fenomenelor care au loc în economie la un moment dat,
interdependenţele dintre ele şi modul în care se reflectă în. fizionomia
pieţei. În această categorie se au în vedere următorii indicatori:
- produsul intern brut
 - producţia industrială;
- gradul de utilizare a capacităţilor de producţie;
- investiţiile de capital;
- consumul
- comerţul interior;
- fluxurile economice externe;
- politica monetară şi financiară.
Produsul intern brut exprimă forţa economică dintr-o ţară reflectată
de valoarea nou creată într-o perioadă de timp determinată, de obicei
perioada exerciţiului financiar.
Producţia industrială explică evoluţia produsului intern brut (PIB)
relevând Ia aspecte importante ale pieţei prin indicatorii specifici acesteia
ca de pildă:
- volumul producţiei industriale;
- productivitatea muncii;
- indicele producţiei industriale, etc.
Gradul de utilizare a capacităţi/or de producţie evidenţiază fazele
ciclului economic în care se află economia la un moment dat. Astfel, o
reducere a indicatorului evidenţiază o diminuare a ritmului de dezvoltare
economică a unei ţări, aspect care se reflectă de asemenea, prin creşterea
ratei şomajului.
Investiţiile de capital indică tendinţele structurale ale economiei. Pe
baza raportului dintre investiţiile socio-culturale şi cele industriale, a
raportului dintre sursele de finanţare a investiţiilor ( capital intern şi extern)
şi orientării lor. pe ramuri economice sunt anticipate mutaţiile în structura
ofertei şi implicaţiile acestora asupra satisfacerii cererii.
Consumul este analizat ca unul dintre factorii de creştere economica,
în evaluarea conjuncturii economice, analiza consumului vizează atât
volumul absolut cât şi structura acestuia. Din punctul de vedere al structurii,
consumul se analizează pe două grupe principale şi anume:
- consum productiv: şi
- consum neproductiv.
În strânsă corelaţie cu consumul se analizează veniturile şi rata
inflaţiei, indicatori care exprimă aspecte complexe ale conjuncturii
economice interne şi internaţionale.
Comerţul interior pune în evidenţă principalele procese ce au loc în
cadrul pieţei bunurilor de consum, oglindind starea producţiei şi a diferitelor
sectoare de activitate. Indicatorii specifici comerţului interior sunt:
- deverul (volumul realizărilor) care evidenţiază tendinţele, ciclicitatea
şi oscilaţiile sezoniere ale pieţei produselor şi serviciilor;
- nivelul stocurilor care pune în evidenţă raportul dintre cerere şi
ofertă. Fluxurile economice externe reflectă raporturile de schimb care au
loc în cadrul pieţei mondiale, evidenţiind principalele mutaţii şi tendinţe care
au loc între diferite ţări în privinţa poziţiei pe care aceasta o ocupă în
comerţul internaţional. Indicatorii specifici acestor fluxuri sunt: soldul
balanţei comerciale, deficitul contului curent, volumul exportului, volumul
importului, cursul de referinţă al Băncii Naţionale etc.
Indicatorii activităţii financiar-monetare oferă indicii importante privind
conjunctura economică dintr-o ţară. Distingem în acest sens indicatori
precum: nivelul dobânzilor, taxa scontului stabilit de BNR, situaţia
rezervelor valutare, etc.
b) Indicatorii conjuncturii principalelor pieţe de mărfuri reflectă
consecinţele conjuncturii economice asupra pieţei, motiv pentru care
explicarea evoluţiei fenomenelor exprimate de aceştia se realizează prin
analiza interdependenţei dintre componentele mediului economico-social şi
elementele constitutive ale pieţei. Indicatorii specifici analizei pieţelor
particulare sunt: producţia şi oferta; consumul şi cererea; importul şi
exportul şi preţurile practicate pe diverse pieţe.
Producţia şi oferta sunt urmărite prin evidenţierea volumului şi
structurii acestora într-o perioadă determinată. În acest sens sunt analizaţi
furnizorii, poziţia lor geografică, posibilităţile de producţie ale acestora,
raporturile dintre diferiţi furnizori,etc.
Consumul şi cererea sunt evaluate prin prisma modificărilor care
intervin în volumul şi structura acestora, a localizării lor şi a modului de
manifestare specific pe o piaţă particulară.
Importul şi exportul pun în evidenţă posibilităţile de sporire sau de
restrângere a ofertei de pe piaţă. Indicatorii specifici importului şi exportului
sunt: raportul dintre producţie şi consum, structura şi orientarea geografică,
raportul de schimb, balanţa comercială şi balanţa de plăţi, etc.
Preţurile exprimă esenţa conjuncturii unei anumite pieţe. Analiza
acestora se realizează prin prisma raportului cerere-ofertă, urmărindu-se
măsura în care se reflectă corect acest raport, abaterile şi cauzele care le
determină, tendinţele şi mai ales, durabilitatea lor.
În cadrul analizei-diagnostic a pieţei, evaluatorul trebuie să prezinte
sinteza situaţiei generale a firmei în raport cu mediul pieţei evidenţiind
următoarele aspecte:
- definirea pieţei pe care acţionează societatea comercială;
- mărimea pieţei şi caracteristicile acesteia;
- tendinţele pieţei pe următorii 3-5 ani;
- poziţia societăţii pe piaţă faţă de liderul pieţii;
- evoluţia reglementărilor legale privind segmentul de piaţă respectiv;
- prezentarea produselor cele mai rentabile.
Poziţia firmei pe piaţă se poate calcula ca un raport procentual între
cifra de afaceri netă a acesteia (CAN) şi cifra de afaceri netă a liderului
(CANL) pieţei, adică:
PF = CAN/CANL x 100
Dacă indicatorul tinde spre 100 înseamnă că poziţia firmei pe piaţă
se întăreşte din punctul de vedere al competiţiei.
Evoluţia-pieţelor în contextul economic actual, cu implicaţii majore
asupra poziţiei strategice a firmei în mediul pieţei are o tendinţă de
globalizare, care face ca disputa concurenţială să câştige teren local,
regional şi naţional pentru a căpăta, în final, o dimensiune internaţională.

4.2.2. Prezentarea clienţilor şi a furnizorilor societăţii comerciale

Analiza-diagnostic a clientului va evidenţia în principal următoarele

aspecte:
- numărul clienţilor;
- repartiţia clienţilor;
- fragilitatea relaţiilor cu clienţii;
- ponderea clienţilor interni faţă de cei externi şi dinamica acesteia pe
o perioadă de 3-5 ani;
- fidelitatea şi soliditatea financiară a principalilor clienţi.
Analiza-diagnostic a furnizorilor va reliefa criteriile care au stat la
baza selectării furnizorilor (distantă, relaţii tradiţionale, preţ, calitate,
facilităţi de plată, garanţii acordate), raportul de dependenţă faţă de anumiţi
furnizori, calitatea serviciilor în termenele de garanţie etc.

4.2.3. Organizarea distribuţiei

Analiza-diagnostic are ca scop, în acest caz, identificarea reţelelor de

distribuţie, eficienţa serviciilor de vânzare şi performanţele serviciilor după
vânzare. Aceste date se reîntregesc cu o serie de informaţii referitoare Ia:
- forma juridică a distribuitorului (exclusiv concesionar);
- obiective pentru reţeaua de distribuire;
- obligaţiile reţelei de distribuire şi modul de respectare a acestora
(constituirea de stocuri, angajări de vânzători etc.);
- obligaţiile agentului economic faţă de reţeaua de distribuire;
- situaţia conflictuală şi natura litigiilor cu distribuitorii.

4.3. Sinteza diagnosticului comercial

Cuprinde atuurile pe care le are firma şi erorile pe care agentul

economic le comite pe piaţa concurenţială.
Punctele forte ale agentului economic pot fi următoarele:
- resursele societăţii pe piaţă;
- agentul economic deţine o bună poziţie pe piaţă la majoritatea
produselor şi serviciilor prestate;
- există relaţii tradiţionale cu beneficiarii;
- clienţii tradiţionali deţin o pondere de peste 50 % în totalul clientelei
firmei;
- nu există restricţii cantitative în aprovizionarea cu materii prime şi
materiale;
 - agentul economic acţionează într-un mediu concurenţial
semnificativ dar prin produsele sale devine competitivă şi are perspectivă
pentru valorificarea în continuare a produselor;
- agentul economic este unic producător şi (sau) distribuitor.
Punctele slabe pot fi sintetizate prin:
- lipsa resurselor financiare care pot întrerupe aprovizionarea unităţii;
- capacităţile actuale de producţie şi nivelul tehnic al acesteia
limitează penetrarea pe alte segmente de piaţă;
- scăderea (în termeni reali) a veniturilor realizate din activităţile
importante;
- desfăşurarea unor activităţi nerentabile sau cu rentabilitate scăzută.

Capitolul 5

ANALIZA-DIAGNOSTIC A PRODUCŢIEI ŞI EXPLOATĂRII SOCIETĂŢII

COMERCIALE

Obiectivul acestei analize-diagnostic îl constituie pe de-o parte

evidenţierea gradului de dotare cu echipamente, utilaje, gradul de uzură şi
gradul de utilizare al acestora, iar pe de altă parte evidenţierea valorificării
potenţialului productiv al societăţii comerciale. Aspectele esenţiale ale
analizei diagnostic, în acest caz, sunt următoarele:
- analiza infrastructurii;
- descrierea procesului productiv;
- prezentarea procesului investiţional.

5.1. Analiza-diagnostic a dotării tehnice a societăţii comerciale

În cadrul acestui segment se au în vedere următoarele aspecte:

- amplasamentul societăţii comerciale şi al eventualelor sucursale
sau filiale;
- utilizarea. suprafeţelor productive;
- clădirile, caracteristicile clădirilor, posibilităţile de extindere a
clădirilor, evaluarea tehnică a acestora:
- căile (mijloacele) de acces;
- echipamentele de producţie şi de transport;
- energia şi utilităţile folosite de agentul economic.
Alte aspecte . ale analizei-diagnostic a dotării tehnice se referă la
evidenţierea:
- proprietăţii asupra imobilizărilor corporale de natura mijloacelor fixe;
- valorii şi structurii imobilizărilor corporale de natura mijloacelor fixe
în conformitate cu prevederile Legii nr.15/1994 republicată 50, H.G.
50
Legea nr.15/1994 privind amortizarea capitalului imobilizat în active corporale şi necorporale, publicată în M.Of.
nr.242/31.05.1999
nr.909/199751, O.G. nr.5/199852, H.G. nr.568/200053, O.M.F.P. nr.
94/200154, O.M.F.P. nr. 306/200255.
- stării imobilizărilor corporale cu ajutorul unor indcatori specifici între
care amintim:
-- coeficientul uzurii;
-- coeficientul reînnoirii parcului de maşini, utilaje şi instalaţii de
lucru;
- utilizării imobilizărilor corporale pe baza unui sistem de indicatori
specifici între care amintim:
-- indicele eficienţei utilizării imobilizări corporale:
-- cifra de afaceri netă la 1000 lei imobilizări corporale;
-- profit net la 1000 lei imobilizări corporale, etc.

5.1.1. Analiza-diagnostic a structurii şi stării imobilizărilor corporale

Analiza structurii imobilizărilor corporale evidenţiază ponderea pe

care componentele acestora o deţin în totalul imobilizărilor.
Structura imobilizărilor se diferenţiază în funcţie de modul de aplicare
a Standardelor Internaţionale de Contabilitate, astfel.
1) pentru firmele care nu aplică standardele, structura imobilizărilor
corporale este prevăzută în Legea nr.15/1994 republicată. şi anume:
a) terenurile,inclusiv investiţiile pentru amenajarea acestora;
b) mijloacele fixe.
Sunt considerate mijloace fixe obiectul sau complexul de obiecte ce
se utilizează ca atare şi îndeplineşte cumulativ următoarele condiţii:
- are o valoare de intrare mai mare decât limita stabilită prin hotărâre
de Guvern (în prezent limita minimă este de 8 milioane lei) 56;
- are o durată normală de utilizare mai mare de un an.
Imobilizările corporale se structurează în următoarele grupe:
- terenuri;
- construcţii;
- echipamente tehnologice (maşini,utilaje şi instalaţii de lucru);
- aparate şi instalaţii de măsurare, control şi reglare;
- mijloace de transport;
- animale şi plantaţii;

51
H.G.nr.909/29.12.1997 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a Legii nr.15/1994 privind
amortizarea capitalului imobilizat In active corporale şi necorporale,modificată şi completată prin O.G. nr.54/1997,
publicată în M.Of. nr.4/8.01.1998
52
O.G. nr. 5/21.01.1998 pentru completarea Legii nr.15/1994 privind amortizarea capitalului imobilizat în active
corporale şi necorporale, publicată în M.Of. nr.26/25.01.2000.
53
H.G.568/3.07.2000 pentru modificarea şi completarea Normelor metodologice de aplicare a Legii nr.15/1994
privind amortizarea capitalului imobilizat în active corporale şi necorporale, cu modificările ulterioare, aprobate prin
H.G. nr.909/1997, publicată în M.Of. nr.333/18.07.2000
54
O.M.F.P. nr.94/2001 ,Op.cit. pag.8
55
O.M.F.P. nr.306/20.02.2002 Op.cit., pag.54
56
H.G. nr.424 din 25.04.2001 privind stabilirea valorii de intrare a mijloacelor fixe. publicată în M.Of. nr. 228 din
4.05.2001.
 - mobilier. aparatură de birotică, echipamente de protecţie a valorilor
umane şi materiale şi alte active corporale.57
Pentru firmele care aplică IAS-urile58 imobilizările corporale se
structurează astfel:
- terenuri şi construcţii;
- instalaţii tehnice şi maşini;
- alte instalaţii, utilaje şi mobilier;
- avansuri şi imobilizări corporale în curs de execuţie.
Pentru firmele care aplică reglementările contabile simplificate,
armonizate cu directivele europene 59, imobilizările corporale se
structurează astfel:
- terenuri şi amenajări de terenuri;
- construcţii;
- instalaţii tehnice, mijloace de transport, animale şi plantaţii;
- mobilier, aparatură birotică, echipamente de protecţie a valorilor
umane şi materiale şi alte active corporale;
- imobilizări .corporale în curs.
Starea imobilizărilor corporale este evidenţiată cu ajutorul a doi
indicatori:
- coeficientul uzurii imobilizărilor corporale de natura mijloacelor
fixe(ku), care se calculează ca un raport procentual între uzura
imobilizărilor(U) şi valoarea medie anuală a acestora(Vm):
Ku = (U/Vm) x100
- coeficientul reînnoirii parcului de echipamente, maşini, utilaje şi
instalaţii (ki), care se determină ca un raport procentual între valoarea
medie a intrărilor de echipamente(Vmi) şi valoarea medie anuală a
imobilizărilor(Vm):
Ki = (Vmi/Vm) x100
În general o reducere a coeficientului uzurii în două exerciţii
financiare consecutive semnifică o consolidare a infrastructurii firmei, pe
baza căreia are loc sporirea capacităţii de producţie a firmei.
Pe de altă parte. o sporire a coeficientului reînnoirii parcului de utilaje
şi echipamente, semnifică modernizarea tehnologiei existente ceea ce va
spori competitivitatea produselor.

5.1.2. Analiza-diagnostic a utilizării imobilizărilor corporale

Utilizarea eficientă sau ineficientă a activelor corporale poate fi

evidenţiată cu ajutorul unui sistem de indicatori, astfel:

57
H.G. nr.403/19.05.2000 privind reevaluarea imobilizărilor corporale,publicată în M.Of. nr.252 din 7.06.2000
H.G. nr.964/23.12.1998 pentru aprobarea clasificaţiei şi a duratelor normale de funcţionare a mijloacelor
fixe,publicată în M.Of. nr.520 din 30.12.1998.
58
O.M.F.P. nr.94/2001, Op.cit. pag.8.
59
O.M.F.P. nr.306/2002, Op.cit., pag.54
 - indicele eficienţei mijloacelor fixe (Em) care se determină ca un
raport procentual între venituri din exploatare (Ve) şi valoarea medie
anuală a mijloacelor fixe (Vm), astfel:
Em = (Ve/VM) x100
- cifra de afaceri netă la 1000 lei mijloace fixe (Ev), pune în evidenţă
eficienţa efectivă a utilizării mijloacelor fixe şi se determină ca un raport
intre cifra de afaceri netă (CAN) şi valoarea medie anuală a mijloacelor fixe
(Vm),astfel:
En = (CAN/Vm) x1000
- profitul net la 1000 lei mijloace fixe (En) pune în evidenţă eficienţa
finală a utilizării mijloacelor fixe, şi se determină ca un raport între profitul
net (Pn) şi valoarea medie anuală a mijloacelor fixe (Vm),astfel:
En = (Pn/Vm) x 1000
În general o sporire a valorii acestor indicatori, evidenţiază o creştere
a eficienţei utilizării mijloacelor fixe.

5.2. Analiza-diagnostic a procesului productiv

Pe baza datelor culese de la agentul economic se va aprecia tipul de

tehnologie utilizată precum şi modul de organizare a procesului tehnologic.
În prezent există două mari tipuri de fabricaţie şi anume:
- fabricaţia de serie mare;
- fabricaţia la comandă.
Fabricaţia de serie mare constituie pentru un număr important de
agenţi economic, tipul de fabricaţie predominant. Problema centrală pentru
acest tip de fabricaţie este de a se adapta operativ cerinţelor clienţilor,
adică de a trece "din mers" la fabricaţia de comandă.
Analiza-diagnostic a procesului productiv vizează în principiu două
aspecte şi anume:
- organizarea producţie, lansarea şi urmărirea fabricaţiei; şi
- fluxul de producţie.
În privinţa organizării producţiei, a lansării şi urmăririi fabricaţiei se au
în vedere factorii principali care influenţează acest proces între care se
înscrie cererea şi disponibilul bănesc al societăţii pentru asigurarea
resurselor necesare.
Totodată se evidenţiază dacă lansarea în fabricaţie se face în funcţie
de necesarul zilnic (nz) şi consumul specific (Cs) adică:

unde:
Si,SF - reprezintă stocul iniţial (S i) respectiv stocul final (S F) de materii
prime, furaje etc.;
I- reprezintă aprovizionările cu materii prime, materiale, furaje etc.
 Se va evidenţia dacă lansarea în fabricaţie se bazează pe reţete de
fabricaţie aprobate de Consiliul de Administraţie, şi dacă acestea sunt
certificate de şeful de echipă, maistrul şi şeful secţiei.

5.3. Analiza-diagnostic a fluxului de producţie

Pune în evidenţă tehnologia utilizată, anul punerii în funcţiune a

liniilor tehnologice, durata ciclului productiv, evidenţa operativă a derulării
circuitului productiv. Cu această ocazie se .va evidenţia modul de
organizare şi exploatare a sistemului de întreţinere şi repara re a utilajelor
şi echipamentelor aflate in dotarea agentului economic.

5.4. Analiza-diagnostic a activităţii de investiţii

În această etapă se evidenţiază:

- obiectivele cuprinse în planul de investiţii:
- costurile obiectivelor de investiţii defalcate pe următoarele
componente:
-- mijloace fixe;
-- infrastructura din afara obiectivelor:
-- lansarea în execuţie;
-- necesarul de fond de rulment:
-- dobânda pe perioada construcţiei obiectivelor:
- planul de finanţare a investiţiei, care trebuie să ofere siguranţa că în
orice moment, pe durata execuţiei şi în primii ani de exploatare, sunt
disponibile suficiente fonduri pentru a acoperi costurile de investiţie şi
necesarul anual de fond de rulment;
- dacă previziunile financiare ale obiectivelor de investiţii s-au
adeverit, şi în caz contrar care sunt abaterile, în termeni absoluţi şi relativi,
faţă de planul de finanţare a investiţiei;
- în cazul punerii în funcţiune a obiectivelor de investiţii se va preciza
în ce măsură s-au atins parametrii de funcţionare ai acestora.
- unitatea a efectuat investiţii directe în conformitate cu prevederile
O.U,G. nr.921199760, H.G. nr.94/199861 şi'H.G. nr.323/199862.

5.5. Sinteza diagnosticului producţiei şi a exploatării

Sinteza acestei componente a diagnosticului general constă în
evidenţierea punctelor tari şi a punctelor slabe privind infrastructura,
procesul productiv şi procesul investiţional.
60
O.U.G. nr. 92 din 30/12/1997. privind stimularea investiţiilor directe, publicata în Monitorul Oficial Partea I nr.
386 din 30/12/1997-
61
H.G.nr. 94 din 21/02/1998, privind aprobarea Normelor metodologice ce aplicare a Ordonanţei de urgenţă a
Guvernului nr. 92/1997 privind stimularea investiţiilor directe, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 89 din
25/02/1998.
62
H.G. nr. 323 din 22/06/1998, pentru completarea articolului 9 cin Norme!e metodologice de aplicare a Ordonanţei
de urgenţă a Guvernului nr. 92/1997 privind simularea investiţiilor directe, aprobate prin Hotărârea Guvernului nr.
94/1998, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 230 din 24/06/1998.
 Punctele tari pot fi rezumate astfel:
- utilizarea optimă a suprafeţelor productive;
- echipamentele şi utilajele sunt performante;
- utilajele folosite prezintă un grad scăzut de uzură;
- are loc sporirea eficienţei folosirii mijloacelor fixe;
- fondurile financiare permit desfăşurarea în condiţii optime a
procesului productiv;
- are loc diminuarea consumurilor specifice;
- unitatea dispune de un sector specializat de întreţinere şi reparare a
mijloacelor fixe;
- obiectivele prevăzute în planul de investiţii sunt date în folosinţă la
termenele prevăzute;
- respectarea termenelor de execuţie la obiectivele de investiţii;
- nu există abateri semnificative faţă de costurile lucrărilor de
investiţii.
Punctele slabe pot fi rezumate astfel:
- dotări învechite sau sumare;
- scăderea producţiei fizice;
- grad scăzut de utilizare a capacităţilor de producţie;
- depăşirea consumurilor specifice;
- fonduri financiare insuficiente pentru organizarea în condiţii optime
a procesului productiv;
- planul de investiţii nu s-a realizat în conformitate cu obiectivele
prevăzute.

Capitolul 6

ANALIZA-DIAGNOSTIC A MANAGEMENTULUI ŞI A RESURSELOR

UMANE

Această componentă a analizei-diagnostic vizează pe de-o parte

structura resurselor umane folosite, iar pe de altă parte capacitatea
acestora de a-şi da concursul la realizarea activităţilor societăţii comerciale.
Analiza-diagnostic urmăreşte în acest caz, anticiparea unor decizii şi
evaluarea costurilor antrenate de evoluţia previzibilă a firmei în domeniile
angajării, conducerii, pregătirii şi salarizării.

6.1. Analiza-diagnostic a managementului societăţii comerciale

În cadrul acestui segment se au în vedere următoarele aspecte:

 nivelul şi utilizarea potenţialului managerial caracterizat prin:
- structură managerială;
- calitatea echipei manageriale;
- structură organizatorică;
 - sistemul informaţional;
- rezultatele financiare înregistrate de societatea comercială
 organigrama de conducere a societăţii comerciale formată din:
- adunarea generală a acţionarilor;
- consiliul de administraţie(condus de un manager sau de directorul
general);
- conducerea executivă;
- comisia de cenzori sau auditorii financiari.
Pentru fiecare membru care face parte din conducerea executivă din
A.GA şi din comisia de cenzori sau din echipa de auditori financiari, trebuie
prezentat curriculum vitae-ul.
Se va evidenţia capacitatea organizatorică a echipei manageriale cu
vechime şi experienţă în domeniul de activitate, care a obţinut rezultate
pozitive.
Se vor menţiona obiectivele contractului de management conform:
- O.G. nr.364/199963 modificată prin H.G. nr.608/1999 64 între care
amintim:
• evoluţia volumului de activitate din activitatea de exploatare (cifra de
afaceri netă, volumul producţiei, rotaţia stocurilor);
• evoluţia rezultatelor financiare din activitatea de exploata re
(creşterea profitului, diminuarea pierderilor, diminuarea creanţelor şi a
nivelului datoriilor);
• evoluţia indicatorilor de flux financiar;
• priorităţi ale restructurării (eforturi şi efecte, volumul de investiţii,
surse de finanţare);
• îmbunătăţirea poziţiei de piaţă internă şi externă: balanţa de import
export, cota de piaţă, volumul desfacerilor;
• pregătirea privatizării (clarificarea situaţiei patrimoniale, atragerea
de investitori, pregătirea dosarului societăţii comerciale in vederea
privatizării),
În acelaşi timp se vor preciza criteriile de performanţă care stau la
baza aprecierii activităţii manageriale şi anume: rata profitului net, rata
rentabilităţii exploatării, productivitatea muncii exprimată in preţuri curente
şi în preţuri comparabile, perioada de recuperare a creanţelor, perioada de
rambursare a datoriilor, rotaţia stocurilor, rata lichidităţii generale, rata
lichidităţii parţiale (intermediare), ponderea cheltuielilor cu personalul în
valoarea adăugată, consumul specific de energie electrică exprimat în
preţuri curente şi în preţuri comparabile, consumul specific de combustibil
convenţional exprimat în preţuri (curente şi în preţuri comparabile,

63
H.G. nr.364 din 10.05.1999 pentru aprobarea Normelor metodologice privind încheierea contractelor de
administrare a companiilor/societăţilor naţionale a societăţilor comerciale, la care statul sau o autoritate a
administraţiei publice locale este acţionar majoritar precum şi a regiilor autonome publicata în M.Of. nr 213 din
14.05.1999
64
H.G. nr. 608 din 29.07.1999 pentru completarea H.G. nr.364/1999 prin aprobarea Normelor metodologice privind
încheierea contractelor de administrare a companiilor/societarilor naţionale a societăţilor comerciale, la care statul
sau o autoritate a administraţiei publice focale este acţionar.
 6.2. Analiza-diagnostic a resurselor umane

Obiectivele analizei diagnostic în domeniul resurselor umane sunt:

- urmărirea gradului de asigurare a întreprinderii cu personal;
- analiza circulaţiei, fluctuaţiei şi gradului de stabilitate a personalului;
- analiza utilizării timpului de lucru a personalului;
- analiza productivităţii muncii;

6.2.1. Analiza asigurării întreprinderii cu personal ca număr, structură

şi calificare

În vederea desfăşurării in condiţii optime a activităţii productive

fiecare întreprindere trebuie să-şi dimensioneze personalul în funcţie de
comenzile primite şi de unele criterii de eficienţă economică.
Modul de asigurare cu personal poate fi pus in evidenţă În urma
comparării a trei indicatori, şi anume:
- indicele cifrei de afaceri netă (ICAN );
- indicele numărului mediu de personal (I N); şi
- indicele productivităţii muncii (IW);
Din compararea celor trei indicatori se pot identifica două situaţii şi
anume:
- situaţia in care întreprinderea este asigurată cu personal: majoritar.
precum şi a regiilor autonome publicată în M.Of. nr 213 din 14.05.1999,
M.Of, nr.365 din 30.07.1999

situaţia în care întreprinderea nu este asigurată cu personal:

Analiza n structură a personalului vizează ponderea pe care o deţine

fiecare categorie de personal în totalul personalului întreprinderii. Astfel,
pentru desfăşurarea în condiţii optime a activităţii productive se impune ca
ponderea muncitorilor de bază să fie triplă în comparaţie cu personalul
auxiliar. Tot în acest sens se va analiza modul de asigurare cu personal
tehnic de specialitate (ingineri, maiştri) pe schimburi.
Analiza calificării personalului pune în evidenţă impactul pe care îl
are pregătirea personalului asupra calităţii produselor. Calificarea
personalului poate fi pusă în evidenţă cu ajutorul coeficientului mediu al
calificării (Kc) care se determină ca o medie ponderată între numărul de
personal (Nj) şi categoria de calificare(kj):
 În situaţia în care valoarea coeficientului este în creştere în două
exerciţii consecutive, înseamnă că a fost îmbunătăţită calificarea
personalului. De asemenea dacă calificarea de la nivelul întreprinderii
depăşeşte media calificării pe ramură, atunci calificarea personalului este
asigurată.
Un alt aspect urmărit în cadrul analizei vizează calitatea personalului.
În acest sens se determină coeficienţii parţiali ai calităţii personalului,
şi anume:
- coeficientul pregătirii şcolare;
- coeficientul mediu al calificării;
- coeficientul vechimii în muncă;
- coeficientul de fidelitate;
- coeficientul normelor de muncă.
Fiecare coeficient parţial (cu excepţia coeficientului mediu al
calificării) se determină ca o medie ponderată intre numărul de personal de
o anumită calitate(de exemplu 12 clase, 10 clase etc.) şi punctajul acordat
calităţii respective(cu condiţia ca suma punctajelor să fie egală cu 1), astfel:

6.2.2. Analiza circulaţiei, fluctuaţiei şi gradului de stabilitate a

personalului

Prin circulaţia personalului se înţelege variaţia numărului de personal

într-o perioadă de timp determinată, exprimată prin intrările şi ieşirile de
personal în şi din întreprinderea analizată.
Circulaţia personalului vizează: două coordonate ale modificări
contractului individual de muncă şi anume:
- modificarea temporară a contractului individual de muncă pe
angajări, respectiv delegări şi detaşări în interesul serviciului;
- modificarea definitivă a contractului individual de muncă prin
transfer lichidare sau din cauze subiective.
Circulaţia personalului poate fi caracterizată cu ajutorul unui sistem
indicatori şi anume:
- coeficientul circulaţiei parţiale a intrărilor(K i), care se determină ca
raport între numărul personalului intrat în unitate(N i) şi numărul mediu
scriptic de personal(Nm),astfel :
Ki = Ni/Nm
- coeficientul circulaţiei parţiale a ieşirilor de personal, care determină
ca un raport intre numărul plecărilor definitive cu unitate (N e) şi numărul
mediu scriptic de personal (Nm):
Ke = Ne/Nm
- coeficientul circulaţiei totale (Kt) care se determină prin însumare
celor doi coeficienţi prezentaţi anterior:
K t = Ki + Ke
 În general o creştere a valorii coeficienţi lor circulaţiei semnifică
diminuare a stabilităţii personalului, cu consecinţe nefaste asupra stă,
economico-financiare a întreprinderii.
Circulaţia parţială a intrărilor se bazează pe motivaţia extind el
volumului de activitate, întineririi personalului ca urmare a deceselor
demisiilor, pensionărilor, etc.
Circulaţia parţială a ieşirilor se datorează restrângerii activităţii di
unitate, restructurării întreprinderii sau părăsirii unităţii de unele persoane di
motive obiective sau subiective.
Între cauzele obiective ale circulaţiei personalului amintim:
- restrângerea activităţii;
- restructurarea activităţii;
- privatizarea întreprinderii;
- pensionări;
- transferări;
- şomaj.
Cauzele subiective ale circulaţiei personalului pot fi:
- absenţe nemotivate;
- neîndeplinirea normelor de producţie;
- calitatea inferioară a produselor;
- părăsirea nemotivată a locului de muncă;
- nerespectarea programului zilnic de lucru.
Cauzele subiective ale ieşirilor de personal întreţin şi determină
fenomenul fluctuaţiei.
Fluctuaţia personalului este determinată în mare măsură de factori
generali, particulari şi individuali de natură diversă. Evaluarea corectă a
fluctuaţiei se poate face numai prin raportarea acesteia la cerinţele
persoanei şi a tuturor activităţilor conexe cu care fluctuaţia se interferează
şi intercondiţionează.
Fluctuaţia personalului constituie un fenomen anormal care
determină reducerea numărului de personal, ca urmare a ieşirilor din
întreprindere fără aprobarea conducerii administrative, prin demisii,
concedieri pentru absenţe nemotivate şi alte încălcări ale disciplinei
contractuale.
Prin fluctuaţie fiecare persoană urmăreşte să-şi adapteze specificul şi
contextul muncii prestate la aptitudinile, cunoştinţele şi interesele
profesionale, în condiţii de efort normal şi satisfacţie maximă.
Fluctuaţia apare fie ca un proces de stabilire a unui echilibru între
cerinţele individului şi cele ale locului de muncă, fie ca o modalitate de
depăşire a unei relaţii arbitrare între cele două categorii de cerinţe. Iată de
ce fluctuaţia personalului este un raport stabilit intre fiecare persoană şi
societatea comercială în care îşi desfăşoară activitatea, concretizată în
părăsirea locului de muncă de către o persoană pentru încadrarea în altă
întreprindere.
 Fluctuaţia personalului poate fi diagnosticată cu ajutorul a doi
indicatori, şi anume:
- coeficientul fluctuaţiei parţiale a personalului (K fp) care se determină
ca un raport între personalul care a părăsit întreprinderea din cauze
subiective (Es) şi numărul total al ieşirilor de personal din întreprindere (E)
dintr-o perioadă de timp analizată, astfel:
Kfp = Es/E
- coeficientul fluctuaţiei totale a personalului (K ft) care se determină
ca un raport între numărul personalului care a părăsit întreprinderea din
motive subiective (Es) şi numărul mediu scriptic de personal (N m), adică:
Kft = Es/Nm
În general o sporire a valorii acestor coeficienţi ai fluctuaţie semnifică
o intensificare a circulaţiei personalului din motive subiective cu consecinţe
negative asupra stabilităţii economice a personalului.
Analiza în timp a mobilităţii permite identificarea tendinţelor
fenomenului şi adoptarea unor strategi de limitate a acestuia. În acest sens
analiza se va adânci pe subunităţi, în vederea diagnosticării cauzelor şi
locurilor în care intensitatea mobilităţii este mare. O atenţie specială trebuie
acordată formelor fluctuaţiei şi anume fluctuaţia activă şi fluctuaţia latentă.
Fluctuaţia activă sau efectivă este privită ca un fapt consumat,
fenomen asupra căruia nu se mai poate interveni preventiv.
Fluctuaţia latentă sau potenţială se poate transforma în fluctuaţie
activă in cazul in care nu s-au adoptat decizii de preîntâmpinare a acesteia
şi care poate influenţa negativ climatul psihosocial din firmă.
Proporţiile fluctuaţiile reliefează gradul de integrare a oamenilor în
muncă, în profesie, în firmă. climatul de muncă din compartimente, relaţiile
formale şi ne-formale, satisfacţia muncii precum şi condiţiile psihosociale şi
economice, gradul de stimulare materială a personalului, condiţiile de
muncă şi-alţi factori subiectivi.
Limitarea tendinţei de fluctuare şi de transformare a fluctuaţiei
potenţiale în fluctuaţie activă produce efecte favorabile asupra echilibrului
economic al firmei.
Lipsa unor decizii optime in acest domeniu poate avea consecinţe
negative asupra stabilităţii personalului şi anume:
- diminuarea productivităţii muncii;
- reducerea cifrei de afaceri:
- scăderea calităţii produselor;
- reducerea profitului;
- deprecierea stării de lichiditate şi solvabilitate financiară şi altele.
Diagnosticarea stabilităţii personalului poate fi evidenţiază cu ajutorul
Indicatorului coeficientul stabilităţii (Ks) determinat ca un raport între
numărul personalului cu o vechime mai mare de 5 ani în întreprindere (N V)
şi numărul mediu de personal (Nm), astfel:
Ks = Nv/Nm
 Gradul de stabilitate creşte pe măsură ce valoarea coeficientului se
apropie de unitate.

6.2.3. Analiza utilizării timpului de lucru al personalului

Folosirea integrală a timpului de muncă reprezintă cale a extensivă

de utilizare a personalului în procesul productiv, întru cât maximizarea
producţiei depinde, în acest caz, de folosirea completă a timpului de lucru
de către angajaţii firmei. În acest sens, un rol determinant îl are economisi
rea timpului de lucru al personalului, care se poate realiza în două moduri
şi anume:
- pe cale extensivă. prin reducerea pierderilor de timp de muncă,
exprimate in ore sau zile;
- pe cale intensivă, prin reducerea cheltuielilor de timp de muncă
identificat pe produs.
Diagnosticarea utilizării timpului de lucru vizează pe de-o parte
descoperirea rezervelor interne existente în întreprinderea în vederea
adoptări unor strategii adecvate de utilizare completă a timpului de lucru
disponibil. Între acelaşi timp se urmăreşte identificarea cauzelor care au
determinat utilizarea incompletă a timpului de lucru, prilej cu care se
stabilesc efectele economice ale mobilizării a-rezervelor interne identificate
în întreprindere.
Sistemul de indicatori, care reflectă modul de formare şi utilizare a
timpului de lucru, cuprinde între alţii:
- fondul calendaristic (Fc) care reprezintă fondul de timp maxim aflat
la dispoziţia întreprinderii, care se determină ca un produs între numărul de
zile calendaristice aflat în portofoliul unităţii (Zc), numărul de schimburi pe
zi (Ks) şi numărul de ore pe schimb (h), adică:
Fc = Zc * Ks *h
- fondul de timp maxim disponibil (Tmd) rezultă în urma deducerii din
fondul calendaristic a concediilor de odihnă, a sărbătorilor şi a zilelor de
repaus legal. Indicatorul are două componente, şi anume:
-- timpul efectiv lucrat (TI), exclusiv timpul suplimentar;
-- timpul neutilizat (Tnl), care se datorează unor cauze obiective
sau subiective.
Între cauzele obiective amintim:
- întreruperi în zile întregi, datorate lipsei de comenzi, lipsei de
energie, lipsei materiilor prime, etc.;
- întreruperi în cadrul schimbului, accidentale, datorate funcţionării
defectuoase a utilajelor şi echipamentelor;
- concedii de boală, maternitate, de studii, aprobate de Consiliul de
Administraţie al întreprinderii.
Între cauzele subiective enumerăm:
- absenţe nemotivate;
- nerespectarea contractului individual de muncă.
 6.2.4. Analiza-diagnostic a productivităţii muncii

Productivitatea muncii este legată numai de munca omului, singura

capabilă să creeze noi valori. Factorii materiali ai producţiei creează doar
condiţiile obiective pentru ca activitatea omului să fie productivă. Prin ei
însăşi aceşti factori nu pot fi consideraţi productivi. deoarece fără
intervenţia omului nu este posibil să se producă bunuri.
Reflectând eficienţa procesului de producţie, productivitatea muncii
exprimă influenţa dintre:
- obiectele muncii şi mijloacele de muncă;
- tehnologie, mijloacele de muncă şi diferitele elemente ale tehnicii; şi
- interacţiunea dintre tehnică şi forţa de muncă.
Pe de altă parte caracterul social al procesului de producţie face ca
productivitatea să reflecte şi raporturi social-economice. Astfel, rodnicia
muncii depusă într-un anumit sector de activitate, este legată de alte
activităţi depuse în alte sectoare, care îi influenţează mijloacele de
producţie.
În sensul cel mai larg conceptul de productivitate apare ca o însuşire
a unui lucru sau a unui proces de a fi productiv. Potrivit acestui înţeles,
similar cu cel al rodniciei şi considerând munca drept un proces conştient şi
înseamnă că productivitatea muncii reprezintă capacitatea omului de a
obţine în anumite condiţii date, rezultate variabile, concretizate într-o am
cantitate de bunuri şi servicii Într-o unitate de timp determinată.
Productivitatea muncii este un indicator sintetic care pune faţă în
rezultatele obţinute într-un proces productiv, cu cheltuiala de muncă
depusă în cadrul acestui proces, şi care conferă productivităţii un caracter
calitativ.

6.2.4.1. Analiza de ansamblu a productivităţii muncii

Analiza de ansamblu reflectă aspectele deficitare ale utilizării

incompletă a resurselor de muncă dintr-o firmă, prin compararea în dinamic
productivităţii muncii pe diferite niveluri.
Astfel dacă indicele productivităţii muncii pe un muncitor este supra
indicelui productivităţii muncii pe o persoană, aspectul este favorabil,
explicabil, prin scăderea relativă a personalului tehnic din unitate:
Iwm > Iwp
În cazul în care indicele productivităţii anuale este superior indicele
productivităţii zilnice, atunci programul de muncă săptămânal este
respectat în totalitate:
Iwa > Iwz
În situaţia în care indicele productivităţii zilnice este inferior indicele
productivităţii orare, firma înregistrează pierderi de ore în cadrul programul
zilnic, şi care se vor transforma în pierderi de venituri din activitate
exploatare:
 Iwy < Iwz
Un alt aspect urmărit în cadrul analizei de ansamblu îl reprezintă
corect dintre indicele productivităţii anuale şi indicele salariului mediu
anual. Astfel dacă indicele productivităţii anuale este superior indicelui
salariului astfel atunci există posibilitatea economică pentru creşterea
salariilor personalului exerciţiul financiar următor:
Iwa > Isa

6.4.2.2. Rezerve de creştere a productivităţii muncii

Nivelul productivităţii muncii se formează sub influenţa unui număr de

factori principali şi secundari, direcţi şi indirecţi, care se întrepătrund şi
intercondiţionează reciproc, acţionând uneori în sensuri diferite.
Interacţiunea factorilor determină variaţia productivităţii muncii în două
momente succesul.
O analiză amănunţită asupra factorilor, oferă posibilitatea determină
rezervelor şi căilor de creştere a productivităţii muncii şi permite adoptarea
celor mai eficiente măsuri economice, tehnice şi organizatorice în vederea
mobilizării rezervelor de sporire a productivităţii muncii.
Rezervele de sporire a productivităţii muncii se pot grupa în patru
categorii şi anume:
 rezerve privind echipamentele şi utilajele prin:
- sporirea gradului de mecanizare, automatizare, roboti zare,
introducerea proceselor tehnologice noi, tipizarea pieselor şi produselor;
- creşterea randamentelor utilajelor şi echipamentelor;
- reducerea consumului specific de materii prime şi materiale.
 rezerve privind managementul organizaţional şi de personal care pot
fi puse în evidenţă prin:
- îmbunătăţirea normelor de deservire a utilajelor;
- îndeplinirea normelor de muncă;
- îmbunătăţirea folosirii timpului de lucru al personalului prin
prevenirea şi eliminarea întreruperilor, stagnărilor şi absenteismului
nemotivat;
- sporirea gradului de calificare a personalului.
 rezerve privind factorii naturali şi anume fertilitatea solului,
concentraţia substanţei utile din minereuri etc.
 rezerve privind factorii psihosociali între care menţionăm condiţiile de
muncă, condiţiile de viaţă, relaţiile formale şi ne-formale din echipa
de lucru şi altele.
Din cele prezentate anterior rezultă că analiza-diagnostic a resurselor
de muncă are în vedere următoarele aspecte:
- numărul de personal, structura pe sexe şi dinamica acestuia pe un
orizont de cinci ani;
- dacă criteriile de selecţie care au stat la baza angajării personalului
au fost:
 -- pregătirea;
-- vârsta;
-- experienţa;
- dacă angajarea se face prin concurs;
- motivele care au stat la baza micşorării numărului de personal între
care amintim:
-- disponibilizări de personal datorate reducerii activităţii;
-- disponibilizări de personal datorate restructurării, în
conformitate cu prevederile O.U.G. 98/1999 65 şi cu prevederile Legii
53/200366.
-- abateri disciplinare;
-- plecări din iniţiativa salariaţilor;
-- pensionări;
- repartizarea personalului pe limite de-vârstă şi evoluţia pe o
perioadă de cinci ani;
- evoluţia structurii personalului În funcţie de nivelul de pregătire
(studii) şi anume:
-- studii primare şi şcoli profesionale;
-- studii medii;
-- studii superioare.
- evoluţia personalului direct productiv pe categorii de calificare şi
anume: categoria 1, II, II, IV, V, VI, VII;
- structura personalului şi evoluţia acestuia pe grupe de vechime în
muncă din care:
-- vechime până la 5 ani;
-- vechime între 5 şi 10 ani;
-- vechime între 10 şi 15 ani;
-- vechime între 15 şi 20 ani;
-- vechime peste 20 ani;
- repartiţia şi structura personalului din punct de vedere al încadrării
în funcţii pentru :
-- personalul administrativ şi de conducere;
-- personalul productiv;
- evoluţia fluctuaţiei şi a gradului de stabilitate a personalului pe baza
indicatorilor specifici:
-- coeficienţii circulaţiei norma le a personalului;
-- coeficienţii fluctuaţiei;
-- coeficienţii de stabilitate:
- evoluţia utilizării fondului de timp maxim disponibil, timpul de muncă
lunar (exprimat în ore) şi numărul de zile lucrate pe săptămână; durata
concediilor anuale de odihnă;

65
O.U.G. nr. 98 din 24/06/1999, privind protecţia sociala a persoanelor ale căror contracte individuale de muncă vor
fi desfăcute ca urmare a concedierilor colective, publicată În Monitorul Oficial, Partea I nr.303 din 29/06/1999.
66
Legea nr.53 din 24/0112003, Codul Muncii, publicată În Monitorul Oficial. Partea I nr. 72 din 05/0212003.
 - sistemul de salarizare, protecţia socială şi evoluţia salariului mediu
anual în comparaţie cu evoluţia productivităţii anuale. În acest sens se
prezintă grila de salarizare, sporurile acordate, conform contractului
colectiv de muncă din care: sporul de vechime, pentru condiţii grele, pentru
lucrul pe timp de noapte, pentru exercitarea atribuţiilor unei alte funcţii,
orele suplimentare în zile libere şi sărbători legale. De asemenea se
menţionează tipurile de adaosuri practicate: adaosul de acord, premii din
fondul de premiere, cota de profit care se repartizează salariaţilor.
- dacă activitatea salariaţilor este reglementată prin Contractul
colectiv de muncă şi Regulamentul de ordine interioară;
- dacă în ultimii ani au existat conflicte sociale şi modul de rezolvare
a acestora;
- numărul de locuri de muncă grupate din punct de vedere a
condiţiilor de muncă şi anume:
-- locuri cu condiţii de muncă normale; .
-- locuri cu condiţii de muncă deosebite din care: grele,
periculoase, nocive.

6.3. Sinteza analizei-diagnostic a managementului şi a resurselor

umane

a) În domeniul managementului
Puncte tari
- pregătirea, competenţa şi experienţa bună a echipei manageriale;
- promovarea la toate nivelurile, se face pe bază de competenţă;
- se îmbină eficient munca colectivă cu responsabilitatea individuală;
- productivitatea muncii este în creştere.
Puncte slabe
- sistemul informaţional are disfuncţionalităţi şi este insuficient
adoptat unei conduceri operative moderne;
- insuficienta preocupare pentru stimularea salariaţilor.
b) În domeniul resurselor umane
Puncte tari
- personalul firmei este calificat, capabil să se adapteze la reînnoire;
- pondere ridicată a personalului tânăr (sub 35 ani);
- nu există probleme în asigurarea personalului având în vedere
specificul activităţii care nu implică o calificare deosebit de complexă;
- relativă stabilitate a personalului datorită managementului
performant;
- protecţia muncii este corespunzătoare, fiind marcată prin reducerea
în ultimii an a accidentelor de muncă.
Puncte slabe
- utilizarea necorespunzătoare a timpului de lucru, ca urmare a
pierderilor de timp de muncă exprimate in zile, ore, precum şi evidenţierea
unui coeficient de schimburi necorespunzător;
 - insuficienta preocupare pentru stimularea creativităţii salariaţilor;
- circulaţia intensă a personalului, marcată de o creştere a frecvenţei
intrărilor şi ieşirilor din motive obiective, precum şi fluctuaţie;
- diminuarea continuă a stabilităţii personalului în unitate;
- condiţii grele de muncă pentru o parte a personalului;
- nivelul salarizării se situează sub media ramurii sau sub nivelul
salariului mediu pe economie.

Capitolul 7
ANALIZA-DIAGNOSTIC A STĂRII ECONOMICE ŞI FINANCIARE
SOCIETĂŢII COMERCIALE

Analiza-diagnostic a stării economice şi financiare se prezintă sub

forma unui studiu metodologie al poziţiei financiare sub aspectul structurii
financiare a lichidităţii şi solvabilităţii financiare,a performanţei financiare pe
baza contului de profit şi pierdere, a modificărilor poziţiei financiare pe baza
fluxurilor de trezorerie pe o perioadă de 3-5 ani, eliminându-se nonvalorile
de care constată, şi care nu este posibil să apară în viitor.
O componentă importantă a analizei economico-financiare o
constituie analiza pe bază de indicatori calculaţi sub formă de rapoarte
procentuale între două posturi sau grupe din bilanţ, fie între doi indicatori
din contul de profit şi pierdere, fie un post din bilanţ şi un indicator din
contul de profit şi pierdere sau între un post din bilanţ şi un indicator din
situaţia fluxurilor de trezorerie.
Pentru o determinare unitară a valorii indicatorilor şi în vederea
elaborării unor concluzii reale privind trendul acestora, se va proceda la o
serie de regrupări a datelor din bilanţ prin agregare de date şi/sau divizări,
obţinându-se bilanţul monetar.
Cu ajutorul datelor din bilanţul monetar, analiza financiară se
structurează pe mai multe grupe de indicatori şi anume:
- indicatori de structură;
- indicatori de analiză a fluxurilor;
- indicatori de echilibru financiar;
- indicatori de risc:
- indicatori de gestiune;
- indicatori de rentabilitate.
Menţionăm că structura şi evoluţia elementelor componente ale
bilanţul este determinată de o serie de influenţe conjuncturale şi anume:
- lipsa unui etalon comun de preţuri în evaluarea elementelor de
activ;
- imobilizările corporale sunt evidenţiate în preţuri istorice;
- stocurile şi creanţele includ valori cumulate din perioade diferite
gestiune;
- disponibilităţile băneşti exprimă, la sfârşitul exerciţiului financiar la
anumită putere de cumpărare;
 - efectele inflaţiei se manifestă in mod diferit pe grupe de elemente

Evoluţia structurii imobilizărilor necorporale

Tabelul 3
Denumirea posturilor tn-5 tn-4 tn-3 tn-2 tn-1 tn
Cheltuieli de constituire
şi de cercetare-
dezvoltare
Alte imobilizări
Imobilizări în curs
Total imobilizări 100% --- --- --- --- 100%
necorporale

Evoluţia structurii imobilizărilor corporale

Tabelul 4
Denumirea posturilor tn-5 tn-4 tn-3 tn-2 tn-1 tn
Terenuri şi amenajări
de terenuri
Construcţii
Instalaţii tehnice şi
maşini
Alte instalaţii, utilaje şi
mobilier
Imobilizări corporale în
curs
Total imobilizări 100% --- --- --- --- 100%
corporale

Evoluţia structurii imobilizărilor financiare

Tabelul 5
Denumirea posturilor tn-5 tn-4 tn-3 tn-2 tn-1 tn
Titluri de participare
Construcţii
Interesele de
participare
Creanţe imobilizate
Total imobilizări 100% --- --- --- --- 100%
financiare

În general structura imobilizărilor financiare indică dimensiune

investiţiilor de capital în afacerile altor firmei. O imobilizare consistentă în
aceste active poate conduce la o stare de lichiditate redusă.
 Analiza evoluţiei activelor circulante pune în evidenţă modificările ce
a intervenit în decurs de 3-5 ani, precum şi ponderea pe care fiecare
element reprezintă în totalul activelor circulante şi anume:
Evoluţia structurii activelor circulante
Tabelul 6
Denumirea posturilor tn-5 tn-4 tn-3 tn-2 tn-1 tn
Stocuri
Alte active circulante
Total active circulante 100% --- --- --- --- 100%

Pentru evidenţierea cauzelor care au condus la modificarea ponderi

fiecărei componente, analiza se adânceşte la nivelul fiecărei grupe şi
anume:
Evoluţia structurii stocurilor
Tabelul 7
Denumirea posturilor tn-5 tn-4 tn-3 tn-2 tn-1 tn
Stocuri de materii
prime şi materiale
consumabile
Stocuri de producţie în
curs de execuţie
Produse finite şi
mărfuri
Avansuri pentru
cumpărări de stocuri
Total stocuri 100% --- --- --- --- 100%

Structura stocurilor diferă de la o unitate la alta în funcţie de natura

procesului productiv şi de durata ciclului de fabricaţie. În general o creştere
a stocurilor semnifică o imobilizare temporară de fonduri financiare, care
trebuie asigurate atât din surse proprii cât şi din surse atrase sau
împrumutate.
Evoluţia structurii altor active circulante
Tabelul 8
Denumirea posturilor tn-5 tn-4 tn-3 tn-2 tn-1 tn
Creanţe comerciale
Sume de încasat de la
societăţile din cadrul
grupului
Sume de încasare din
interesele de
participare
Alte creanţe
Creanţe privind
 capitalul subscris şi
nevărsat
Investiţii financiare pe
termen scurt
Casa şi conturi la bănci
Total alte active 100% --- --- --- --- 100%
circulante

După părerea noastră, o creştere a ponderii creanţelor este benefică

în termeni comerciali pentru extinderea afaceri/or, dar pe termen lung,
neîncasarea la termen a creanţelor poate crea probleme de lichiditate
financiară.
Ponderea numerarului şi echivalentelor de numerar are o dublă
semnificaţie şi anume:
- pe de-o parte o sporire a acesteia, semnifică o situaţie favorabilă in
termeni de echilibru financiar-monetar;
- pe de altă parte, o valoare consistentă a numerarului şi
echivalentelor de numerar, dublată de o încetinire a vitezei de rotaţie a
banilor semnifică o neangajare a firmei in afaceri.

7.1.2. Analiza-diagnostic a structurii pasivului (datorii şi capitaluri

proprii)

A doua investigare se referă la structura pasivelor datorii şi cap

proprii), scop în care se urmăreşte ponderea şi modificările structura
intervin între componentele pasivului şi anume:
- a datoriilor;.
- a provizioanelor pentru riscuri şi cheltuieli;
- a veniturilor înregistrate în avans
- a capitalurilor:
Evoluţia structurii pasivului
Tabelul 9
Denumirea posturilor tn-5 tn-4 tn-3 tn-2 tn-1 tn
Datorii
Construcţii
Provizioane pentru
riscuri şi cheltuieli
Venituri înregistrate în
avans
Capitaluri total
Total pasive 100% --- --- --- --- 100%
Analiza se adânceşte, apoi, la nivelul fiecărei grupe pentru a se
identifica cauzele care au contribuit la evoluţia structurii pasivului.
 Evoluţia structurii capitalurilor
Tabelul 10
Denumirea posturilor tn-5 tn-4 tn-3 tn-2 tn-1 tn
Capital
Prime de capital
Rezerve din reevaluare
Rezerve
Rezultatul reportat
Rezultatul exerciţiului
Total capitaluri proprii
Patrimoniul public
Total capitaluri 100% --- --- --- --- 100%
Evoluţia structurii provizioanelor
Tabelul 11
Denumirea posturilor tn-5 tn-4 tn-3 tn-2 tn-1 tn
Provizioane pentru
pensii şi alte obligaţii
similare
Alte provizioane
Total provizioane 100% --- --- --- --- 100%
pentru riscuri şi
cheltuieli

Analiza datoriilor vizează pe de-o parte ponderea pe care datoriile

curente şi datoriile pe termen lung o deţine în totalul datoriilor, iar pe de altă
parte ponderea fiecărei categorie de obligaţie în totalul datoriilor, indiferent
de exigibilitatea acesteia.
Evoluţia structurii datoriilor după perioada de exigibilitate
Tabelul 12
Denumirea posturilor tn-5 tn-4 tn-3 tn-2 tn-1 tn
Datorii ce trebuie
plătite într-o perioadă
de un an
Datorii ce trebuie
plătite într-o perioadă
mai mare de un an
Total datorii 100% --- --- --- --- 100%
Evoluţia structurii datoriilor după componenţă
Tabelul 13
Denumirea posturilor tn-5 tn-4 tn-3 tn-2 tn-1 tn
Împrumuturi din
emisiuni de obligaţiuni
Sume datorate
instituţiilor de credit
 Avansuri în casate în
contul comenzilor
Datorii comerciale
Efecte de comerţ de
plătit
Sume datorate
societăţilor din cadrul
grupului
Sume datorate privind
interesele de
participare
Alte datorii, inclusiv
datorii fiscale şi alte
datorii pentru
asigurările sociale
Total datorii 100% --- --- --- --- 100%

În general o creştere a ponderii capitalurilor proprii în totalul pasivelor

determină sporirea capacităţii de autofinanţare a agentului economic.
Creşterea ponderii împrumuturilor şi a altor datorii este pe de-o parte
benefică pentru finanţarea investiţiilor şi finanţarea temporală a activelor
curente, dar pe de altă parte accentuează creşterea serviciului datoriei
agentului economic.

7.2. Analiza-diagnostic a fluxurilor

Analiza-diagnostic vizează în acest caz pe de-a parte evoluţia

structurii fluxurilor, iar pe de altă parte, evoluţia efectivă a modificărilor
fluxului financiar în două perioade consecutive. 67 Tot în cadrul acestei
secţiuni se evidenţiază evoluţia ponderii valorii în totalul cifrei de afaceri
precum şi distribuţia valorii adăugate.

7.2.1. Analiza-diagnostic a structurii fluxurilor

Această componentă a analizei-diagnostic evidenţiază pe de-o parte

evoluţia structurii fiecărei componente, venituri şi cheltuieli, ca pondere în
totalul veniturilor respectiva cheltuielilor, iar pe de altă parte analiza-
diagnostic evidenţiază evoluţia structurii fiecărei componente pe cele trei
dimensiuni: exploata re, financiară şi extraordinară.
Evoluţia structurii fluxului general
Tabelul 14
Denumirea posturilor tn-5 tn-4 tn-3 tn-2 tn-1 tn
Venituri din exploatare

67
O. M. F. P. nr. 94/2002, Op. cit.
 Venituri financiare
Venituri extraordinare
Venituri totale
Cheltuieli de exploatare
Cheltuieli financiare
Cheltuieli extraordinare
Cheltuieli totale
Cheltuieli de exploatare
la 100 lei venituri din
exploatare
Cheltuieli financiare la
100 lei venituri
financiare
Cheltuieli extraordinare
la 100 lei venituri
extraordinare
Cheltuieli totale la 100 100% --- --- --- --- 100%
lei venituri totale

Pentru a identifica cauzele care au condus la modificarea fiecărei

grupe, de venituri şi cheltuieli, analiza se adânceşte pe elementele
componente ale acestora şi anume:
Evoluţia structurii veniturilor din exploatare
Tabelul 15
Denumirea posturilor tn-5 tn-4 tn-3 tn-2 tn-1 tn
Cifra de afaceri netă
Variaţia stocurilor
Producţia imobilizată
Alte venituri din
exploatare
Total venituri din 100% --- --- --- --- 100%
exploatare

Din analiza datelor prezentate în tabelul 15, rezultă că cu cât creşte

ponderea cifrei de afaceri netă în totalul veniturilor din exploatare cu atât
sporeşte şi forţa economică a firmei. După părerea noastră, sporirea cifrei
de afaceri netă trebuie dublată de o creştere a încasărilor, pentru a nu se
crea probleme de lichiditate financiară.
Evoluţia structurii cheltuielilor de exploatare
Tabelul 16
Denumirea posturilor tn-5 tn-4 tn-3 tn-2 tn-1 tn
Cheltuieli materiale
Cheltuieli privind
mărfurile
 Cheltuieli cu personalul
Amortizări şi
provizioane pentru
deprecierea
imobilizărilor corporale
şi necorporale
Alte cheltuieli de
exploatare
Total cheltuieli de 100% --- --- --- --- 100%
exploatare

Analiza se adânceşte pe cele două componente ale cheltuielilor

pentru exploata re şi anume: cheltuieli materiale şi cheltuieli cu personalul.
Evoluţia structurii cheltuielilor materiale
Tabelul 17
Denumirea posturilor tn-5 tn-4 tn-3 tn-2 tn-1 tn
Cheltuieli cu materii
prime şi materialele
consumabile
Alte cheltuieli materiale
Alte cheltuieli din afară
(cu energie şi apă)
Total cheltuieli 100% --- --- --- --- 100%
materiale

Sporirea cheltuielilor materiale determină reducerea valorii adăugate

realizată în urma vânzărilor.
Evoluţia structurii cheltuielilor cu personalul
Tabelul 18
Denumirea posturilor tn-5 tn-4 tn-3 tn-2 tn-1 tn
Salarii
Cheltuieli cu asigurările
şi protecţia socială
Cheltuieli cu personalul 100% --- --- --- --- 100%

Sporirea cheltuielilor cu personalul se poate justifica numai dacă

ritmul acestora este inferior ritmului de sporire a valorii adăugate pe de-o
parte, şi a productivităţii anuale pe de altă parte. Limita superioară până la
care poate să crească cheltuielile cu personalul este de 80% din valoarea
adăugată.68
Evoluţia structurii veniturilor financiare
Tabelul 19
Denumirea posturilor tn-5 tn-4 tn-3 tn-2 tn-1 tn
68
H.G. 364 din 10.05.1999, op. cit.
 Venituri din interese de
participare
Venituri din alte
investiţii financiare şi
creanţe care fac parte
din activele imobilizate
Venituri din dobânzi
Alte venituri financiare
Total venituri financiare 100% --- --- --- --- 100%

Sporirea veniturilor din interese de participare şi a veniturilor din alte

investiţii financiare şi creanţe care fac parte din activele imobilizate,
evidenţiază eficienţa investiţiilor de capital a societăţii comerciale, iar
sporirea veniturilor din diferenţe de curs valutar evidenţiază eficienţa
exporturilor firmei.
Evoluţia structurii cheltuielilor financiare
Tabelul 20
Denumirea posturilor tn-5 tn-4 tn-3 tn-2 tn-1 tn
Ajustarea valorii
imobilizărilor financiare
şi a investiţiilor
financiare deţinute ca
active circulante
Cheltuieli privind
dobânzile
Alte cheltuieli
financiare
Total cheltuieli 100% --- --- --- --- 100%
financiare

Sporirea cheltuielilor privind dobânzi;e evidenţiază dimensiunea

costului serviciului datoriei bancare a societăţii comerciale, aşa după cum
sporirea cheltuielilor privind titlurile de plasament cedate evidenţiază
diferenţa nefavorabilă dintre valoarea contabilă a titlurilor de plasament şi
preţul de cesiune a acestuia. Sporirea cheltuielilor din diferenţe de curs
valutar evidenţiază ineficienţa importurilor făcute de societatea comercială.
Evoluţia structurii veniturilor şi cheltuielilor extraordinare
Tabelul 21
Denumirea posturilor tn-5 tn-4 tn-3 tn-2 tn-1 tn
Venituri din subvenţii
pentru evenimente
extraordinare şi altele
similare
Cheltuieli privind
 calamităţile şi alte
evenimente
extraordinare
Cheltuieli la 100 lei 100% --- --- --- --- 100%
Venituri extraordinare

Nivelul indicatorului de eficienţă (cheltuieli la 100 lei venituri

extraordinare) evidenţiază dimensiunea efortului financiar făcut de firmă
pentru eliminarea urmărilor unor calamităţi sau catastrofe naturale.

7.2.2. Analiza-diagnostic a fluxurilor de trezorerie

7.2.2.1. Opinii privind cash-flow-ul întreprinderii

A treia situaţie financiară de bază a unei companii. pe lângă bilanţ şi

contul de profit şi pierdere o reprezintă "Situaţia fluxurilor de trezorerie" sau
Cash - flows Statement.
Dacă bilanţul reflectă averea unei companii, contul de profit şi
pierdere evidenţiază profitabilitatea acesteia, situaţia fluxurilor de trezorerie
surprinde modificările in poziţia financiară a unei firme.
Pentru orice manager, cash-flow-ul trebuie să reprezinte o ştiinţă
permanentă în vederea adoptării unei strategii financiare care să menţină
firma în afaceri.
În literatura economică din ţară şi străinătate cash-flow (fluxul de
numerar) este definit în mod diferit.
Constantin Stănescu, Aurel lşfănescu şi Aurel Băicuşi sunt de părere
că ,o componentă importantă a analizei situaţiei financiar-patrimoniale o
constituie cercetarea fluxului de disponibilităţi întrucât, în practica
economică se consideră că orice activitate trebuie să „degajă bani", să
rezulte un surplus de capital faţă de cel investit în afaceri. O societate
comercială poate să fie rentabilă, să realizeze profit. dar să nu fie solvabilă,
din cauza lipsei de lichidităţi ca urmare a decalajului dintre încasările şi
plăţile pe care le face în cadrul ciclului financiar” 69.
Aurel Giurgiu pune semnul egalităţii între fluxul de încasări şi cash-
flow a unei investiţii70.
„În interiorul şi exteriorul întreprinderii se nasc o mulţime de fluxuri.
Între acestea, cele băneşti deţin un rol şi un loc important. Aceste fluxuri
sunt legate de formarea capitalului şi remunerarea acestuia, de sporire a
capitalului fie prin creşterea numărului acţionarilor, fie prin finanţare
externă, fie prin cota ţie la bursă - susţine Stere Popescu 71.

69
C. Stănescu, A lşfanescu, A Baicuşi - Op. Cit., pag.258
70
A Giurgiu - Mecanismul financiar al Întreprinzătorului, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1995, pag.60
71
S. Popescu - Politica şi strategia economico-financiară a firmelor, Editura Lumina!ex , Bucureşti, 1996, pag. 157
 Toma Mihai înţelege prin „cash-flow excedentul de trezorerie. care
poate îmbrăca forma brută şi forma efectivă72.
În opinia lui Ion Stancu "creşterea trezoreriei nete pe perioada
exerciţiului financiar reprezintă cash-flow-ul perioadei (CF) respectiv fluxul
monetar net al exerciţiului73.
Deşi nu defineşte explicit „cash-flow-ul”, Nicolae Antoniu şi
colaboratorii sunt de părere că fluxurile monetare dintr-o întreprindere sunt
formate din fluxuri de intrare (de exploatare, împrumuturi, creştere de
capital) şi fluxuri de ieşire (cheltuieli de exploatare, de investiţii, dividende
plătite, impozitul pe profit)74.
Sorin V. Stan defineşte cash-flow ca o metodă a actualizării
veniturilor viitoare "prin acestea înţelegând veniturile care remunerează
factorul capital, respectiv profitul net şi amortizarea imobilizărilor corporale
şi necorporale. O altă exprimare posibilă este metoda actualizării
disponibilităţilor nete sau a cash-flow-ului "liber disponibil (free cash-flow)".
Acelaşi autor este de părere că noţiunea de flux de numerar nu este cea
mai fericită pentru definirea termenului de cash-flow "deoarece noţiunea de
"numerar" se referă, în teoria economică, numai la acea parte a masei
monetare formată din bancnote şi masă metalică" în acelaşi timp Sorin V.
Stan susţine că "un flux de disponibilităţi nete rezultă din diferenţa dintre
intrările (încasările) şi ieşirile (plăţile) efectuate de întreprindere pe
parcursul exerciţiului financiar”75.
Gheorghe Stâneanu şi Constantin Avornicului sunt de părere că
"întreprinderea degajă progresiv, datorită activităţii sale, un surplus
monetar numit cash-flow brut reprezentat de beneficiul înainte de
amortizări, impozite distribuiri acţionarilor şi salariaţilor'' 76.
Maria Mihalciuc şi colaboratorii susţin că termenul de cash-flow este
de origine anglo-saxonă, care semnifică fluxul de lichidităţi intr-o perioadă
de timp, calculat ca diferenţă între încasările curente şi plăţile curente
Cash-flow ... este format, in esenţă, din profitul net şi amortizarea
imobilizărilor în sens restrâns (cash-flow) se referă numai la fluxul de
numerar înscris în bugetul de casă al întreprinderii. Se calculează ca
diferenţă intre încasările şi plăţile în numerar (cash)". 77
Lucia Abil, afirmă că termenul anglo-saxon ”cash-flow" -
"desemnează cash-flow, adică diferenţa dintre veniturile şi cheltuielile unei
perioade determinate. Cash-flow-ul este un element important în
aprecierea unei societăţi, în vederea unui plasament". 78
Vasile Cocriş şi Vasile lşau pun semnul egalităţii intre "cash-flow" şi
fluxurile de lichidităţi nete. În acest sens autorii precizează că "lichidităţile
72
M. Toma – Finanţe şi gestiune financiara, E.D.P.RA, Bucureşti, 1994, pag.182-183
73
I. Stancu - Gestiunea financiara a agenţilor economici, Editura Economică, Bucureşti. 1994, pag.39
74
N. Antoniu ş.c. - Finanţele întreprinderilor, E.D.P.R.A., Bucureşti 1993, pag. 103-104
75
S.v. Stan - Evaluarea întreprinderilor, Editura Teora. Bucureşti 1996, pag.36
76
Gh. Staneanu, C. Avornicului - Fondul de rulment al firmei. Editura Genesis, Cluj-Napoca. 1995 pag.66.
77
M. Mihalciuc ş.c. - Dicţionar poliglot explicativ, Editura Enciclopedică, Bucureşti. 1995, pag. 33.
78
L. Abil - Dicţionar bursier, Editura Economica, Bucureşti,1997; pag. 44- 45
nete poate fi analizate atât ca nivel potenţial cât şi ca mărime reală.
a) Fluxul de lichidităţi nete potenţial se bazează pe profitul net şi
amortismente
b) Fluxul de lichidităţi real constituie diferenţa între totalul încasărilor
şi totalul plăţilor unei perioade. Or, amortismentul nu constituie o plată la fel
ca şi constituirea de provizioane.79
Conceptul de "cash-flow" se regăseşte şi în legislaţia financiară a
României.
Astfel în anexa 11/3 la Normele' pentru aplicarea O.G.13/1995 80,
aprobate prin H.G.172/199581 este reprezentată structura tabloului fluxului
de numerar (cash-flow), structură corelată cu formularele de raportare
trimestrială pe anul 1994, flux care se descompune astfel:
- Disponibil la începutul perioadei;
- Profit net (pierderi);
- Rezerve şi provizioane;
- Creşteri de capital;
- Împrumuturi pe termen mediu şi lung;
- Creşteri de active fixe;
- Creşteri de active financiare;
- Variaţia capitalului de lucru;
- Disponibil 19 sfârşitul perioadei.
În Anexa 1 la Normele pentru aplicarea prevederilor O.U.G.
nr.9/199782 aprobate prin H.G.203/199783, este prezentat modelul „Fluxului
financiar", corelat cu bilanţul contabil pe anul 1996, care se descompune
în:
- flux de numerar din activitatea de exploatare:
- flux de numerar din activitatea de investiţii;
- flux de numerar din activitatea financiară;
- flux de numerar din alte activităţi.
Din părerile. exprimate mai sus rezultă că termenul oocash-flow" este
de origine anglo-saxonă care poate fi definit prin:
- flux de disponibilităţi care "degajă" un surplus de capital faţă de cel
investit in afaceri;
- flux de încasări al unei investiţii;
- creşterea fluxurilor băneşti;
- excedent de trezorerie:
- flux monetar net;
- metodă de actualiza re a veniturilor viitoare;
79
F. Cocriş, V. lşau- Economia afacerilor, Editura Graphix, laşi. 1995. pag.198-199
80
O.G. 13/1995. Op. Cit. pag.2
81
H.G. nr.172 din 27.03.1995 privind aprobarea Normelor de aplicare a prevederilor O.G. nr. 13/1995. publicata în
M.Of. nr. 62 din 4.04.1995, pag. 3
82
O.U.G. nr.9 din 14.041997 cu privire la unele masuri de protecţie pentru persoanele ale căror contracte individuale
de muncă vor fi desfăcute ca urmare a concedierilor colective prin aplicarea programelor de restructurare,
privatizare, lichidare publicată în M.Of. nr. 64 din 15.04.1997. pag.3-4
83
H.G .nr. 203 din 19.05.1"997 privind aplicarea prevederilor O.U.G nr. 9/1997 publicata în M.Of. nr. 96 din
21.05.1997, pag. 4
 - flux de disponibilităţi nete (intrări şi ieşiri de numerar):
- surplus monetar;
- flux de lichidităţi;
- flux de trezorerie.
Încercând, să facem o grupare a acestor opinii, rezultă că prin ,cash-
flow analiştii români înţeleg:
- flux de disponibilităţi (de trezorerie, monetar, de lichidităţi) care
degajă- un surplus (excedent) de capital (trezorerie) faţă de cel investit
iniţial în afacere;
- flux de disponibilităţi (monetare) nete, calculate ca diferenţă între
intrările şi ieşirile de numerar;
- metodă de actualizare a veniturilor viitoare.
Cash-flow-ul este frecvent abordat în lucrările de specialitate din
străinătate, în special din ţările anglo-saxone. Prezentăm, în cele ce
urmează, câteva dintre aceste opinii.
Roman L. Weil, Clyde P.Stickney şi Sidney Davidson sunt de părere
că prin ,cash-flow" se înţelege diferenţa între încasările de numerar şi
plăţile pentru bunuri achiziţionate, într-o anumită perioadă de timp
determinată". Analiza financiară utilizează adesea, susţin autorii citaţi mai
sus, ,termenul de "cash-flow" prin care înţelege însumarea următoarelor
elemente: venitul net + amortizarea.
John Freear, înţelege prin ,cash-flow" un proces investiţional în urma
căruia compania este capabilă să obţină fonduri suplimentare, de cash.
M.W.E. Glautier & B.Underdown, evidenţiază faptul că în analiză,
fluxurile de cash, de intrare şi de ieşire ale afacerilor unei firme sunt: cele
mai importante momente pe care se bazează evaluările contabile.
Managementul şi investitorii în particular, sunt foarte interesaţi de fluxurile
de cash generate de activele companiei. Aceste fluxuri de cash constituie
nu numai problema centrală a supravieţuirii unei companii, dar în acelaşi
timp fluxurile de cash sunt esenţiale în realizarea obiectivelor unei
companii...".
Cash-flow reprezintă "un proces de transformare succesivă în
decursul unei perioade a banilor, în stocuri, în creanţe şi apoi din nou în
lichidităţi şi care reprezintă sângele vieţii oricărei companii. Dacă acest
circuit este încetinit în mod determinant, starea de insolvabilitate poate să
apară. este de părere Robert Higgins.)
"Starea de cash-flow - susţin profesorii Belverd E. Needles Jr.. Henry
R.Anderson şi James C.Caldwell - este o stare financiară care arată
sursele şi utilizările banilor într-un exerciţiu financiar.
Cash-flow este un ciclu continuu de transformare a banilor în produse
şi servicii, utilizarea banilor pentru finanţarea producţiei, vânzarea
produselor. Şi apoi încasarea propriu-zisă a acestora, apreciază Bryan
E.Milling.
În vocabularul economic şi financiar, Yves Bernard şi Jean Glaude
Colii sunt de părere că starea de cash-flow reprezintă "diferenţa între
încasările curente şi plăţile curente ale unei întreprinderi. (În limba engleză,
literal: "flux de bani lichizi")" .84
Profesorii Paul Halpern. J.Fred Waston şi Eugene F.Brigham sunt de
părere că "analiza grafică a fluxului de numerar ("cash-flow analysis") se
poate prezenta într-o formă numerică şi se poate include în documentele
prezentate anual, sub denumirea de tabloul modificărilor în poziţia
financiară, sau tabloul fluxurilor de numerar ("Statement of Changes in
Financial Position"). Acest document este construit astfel încât:
(1) să arate în ce măsură activităţile firmei au afectat lichiditatea
acesteia, măsurată prin fluxurile de numerar;
(2) să scoată în evidenţă relaţiile dintre fluxurile de numerar provenite
din activitatea productivă, cele din investiţii şi cele provenite din operaţiuni
financiare".85
Rezultă aşadar că în înţelegerea analiştilor citaţi anterior, prin "cash-
flow" se înţelege:
- diferenţa între încasări şi plăţi;
- venitul net împreună cu amortizarea;
- proces investiţional generator de fonduri suplimentare;
- momente ale evaluărilor conta bile;
- problema centrală a supravieţuirii unei companii;
- stare financiară care opune sursele cu utilizările banilor;
- ciclu continuu de transformare a banilor;
- flux de bani lichizi.
Aceste opinii se pot grupa, după părerea noastră, astfel:
- "cash-flow" reprezintă un ciclu continuu de transformare a banilor,
calculat fie prin diferenţa între încasări şi 'plăţi fie prin însumarea venitului
net cu amortizarea;
- "cash-flow" este un proces investiţional generator de fonduri
suplimentare;
- "cash- flow" este o stare financiară care opune sursele (fondurile
băneşti) cu utilizările (destinaţiile) acestora.
Din cele două grupe mari de păreri. ale analiştilor români şi străini,
prezentate anterior se pot desprinde, după părerea noastră, următoarele
concluzii:
1. În primul rând "cash-flow" este un proces investiţional continuu de
bani într-o afacere, care are ca ţintă obţinerea unui surplus monetar.
2. În al doilea rând „cash-flow" este o stare financiară a firmei care
reflectă atât formarea fondurilor băneşti, cât şi utilizarea acestora;
3. În al treilea rând prin „cash-flow" se evaluează câştigurile
monetare pe care le poate obţine un antreprenor dintr-o afacere.
După părerea noastră86, în abordarea acestei problematici trebuie

84
Y.Bemard, J.C. Colii Vocabular economic şi financiar Editura Humanitas, Bucureşti,1994, pag.88 .
85
P. Balpen, J.F. Watson, E.F. Brigam - Finanţe manageriale, Editura Economică, Bucureşti, 1998, pag. 97
86
M. Batrancea. I. Batrancea – Cash-floe, un concept financiar modern, Revista Tribuna Economica, nr. 21.
Bucureşti 1999, pag 21.
analizate următoarele aspecte:
- circuitul fondurilor băneşti;
- sursele şi destinaţiile fondurilor băneşti.

7.2.2.2. Puţină istorie despre fluxurile de trezorerie

Institutul american al experţilor contabili (American Institute of Certific

Public Accountants - A.I.C.PA) fondat în anul 1897, a înfiinţat în anul 1936
Comitetul Procedurilor Conta bile (Committe Accounting Procedures -
CAP.), în vederea elaborării reglementărilor conta bile americane.
Acest comitet şi-a desfăşurat o activitatea timp de 20 de ani, fiind
înlocuit în anul 1959 de Bordul Principiilor Contabilităţii (Accounting
Principles Board A.P.B.)
În perioada 1959 - 1973, organizaţia A. P. B. a emis 31 de opinii
(Opinions) şi 4 recomandări, între care se înscrie şi opinia 19 referitoare la
cash - flow.
În opinia 19, publicată de A. P. B. în anul 1971, a fost impusă regula
ca firmele cotate la bursă, să întocmească, pe lângă cele două situaţii de
bază (bilanţul - Balance Sheet şi Contul de venituri - Income Statement), o
situaţie specială şi anume situaţia modificărilor poziţiei financiare a
companiei.
Această situaţie financiară urmărea să prezinte investitorilor efectele
intrărilor şi ieşirilor de "fonduri" ale unei companii în decursul unei perioade
de timp determinată. Opinia nr. 19 A. P. B. a permis managementului să
definească fondurile fie prin "numerar" sau prin "capital de lucru" (adică
active curente m-ai puţin datorii curente). La început multe firme au
întocmit această situaţie pe baza algoritmului "capitalului de lucru", dar cu
timpul companiile americane au preferat să întocmească situaţia
modificărilor în poziţia financiară pe baza S. C. F.
De altfel, F. A. S. B. (Financial Accounting Standard Board), adică
Bordul Standardelor de Contabilitate Americane, înfiinţat în anul 1973, a
impus ca începând din iulie 1986, companiile americane să înlocmească
situaţia modificărilor în poziţia financiară cu situaţia fluxurilor de numerar
(Cash - flows Statement - S. C. F).
Conform O. M. F. nr. 616 din 4 mai 2000 fluxul de numerar net se
structurează în trei componente şi anume:
- flux de numerar din activitatea de exploatare;
- flux de numerar din activitatea de investiţii;
- flux de numerar din activitatea financiară.
Una din situaţiile financiare anuale ale întreprinderii alături de bilanţ,
contul de profit şi pierdere şi notele la conturile anuale este situaţia
fluxurilor de trezorerie, aprobată prin O. M. F. P. nr. 94 din 29.01.2002.
Conform acestei reglementări financiare "situaţia fluxurilor de
trezorerie" se poate întocmit prin două metode:
- metoda directă;
 - metoda indirectă.
În capitolul al IV-lea ar O.M.F.P. nr. 306 din 20.02.2002 se prevede
modelul simplificat al fluxurilor de trezorerie, structurat tot în 3 părţi şi
anume:
- fluxuri de numerar din activităţi de exploatare;
- fluxuri de numerar din activităţi de investiţii;
- fluxuri de numerar din activităţi de finanţare.
Fiecare flux se compune din două segmente şi anume: încasări şi
plăţi.

7.2.2.3. Modalităţi de construire a fluxurilor de trezorerie (S. C. F)

Primul pas, în întocmirea S. C. F. îl constituie clasificarea tuturor

tranzacţiilor şi evenimentelor înregistrate în contabilitate în trei activităţi şi
anume:
- activităţi de exploatare;
- activităţi de investiţii;
- activităţi de finanţare.
AI doilea pas, pe care analistul trebuie să aibă în vedere, în
construirea S. C. F. îl reprezintă cuantificarea efectelor tranzacţiilor şi non-
tranzacţiilor asupra S. C. F.
Efectele trebuie analizate. după părerea noastră, atât prin prisma
modificărilor de numerar. cât şi prin prisma modificărilor care intervin
asupra profitului.
În acest sens, fiecare înregistrare contabilă trebuie analizată prin
prisma modificărilor asupra celor două situaţii financiare: S .C. F pe de-o
parte şi contul de profit şi pierdere pe de altă parte.
În final încasările şi plăţile din activităţile de exploatare. de investiţii şi
de finanţare se centralizează pe categoriile prevăzute în lAS - 7.

7.2.2.4. Standardul internaţional de contabilitate I. A. S - 7 privind

situaţiile fluxurilor de numerar

7.2.2.4.1. Obiectivul, aria de aplicabilitate şi importanţa fluxurilor de

numerar

Obiectivul principal al acestui standard 87 este de a evidenţia istoricul

mişcărilor de numerar şi a echivalentelor de numerar al unei firme prin
intermediul cash-flow-ului.
Pe această bază se evaluează capacitatea unei firme de a genera
cash-flow, precum şi momentul şi certitudinea generării acestor fluxuri de
numerar.
Aria de aplicabilitate a acestui standard vizează atât firmele
productive cât şi instituţiile financiare şi în general. orice activitate
87
X X X - Standarde!e Internaţionale de Contabilitate 2000, Editura Economică, Bucureşti, 2000 pag.135
producătoare de venituri şi generatoare de obligaţii.
Importanţa fluxurilor de numerar rezultă cel puţin din următoarele
considerente:
- cash-flow-ul permite utilizatorilor să evalueze modificarea activului
net al firmei;
-cash- flow-ul permite utilizatorilor 88 ;evalueze structura financiară
lichiditatea şi solvabilitatea firmei;
- cash-flow-ul permite evaluarea capacităţii unei firme de a influenţa
valoarea unei firme şi a momentului de apariţie a acestuia in vederea
adaptări firmei la noile oportunităţi;
- cash-flow-ul permite firmei să evidenţieze capacitatea firmei de a
genera numerar sau echivalent de numerar;
- cash-flow-ul permite unei firme să construiască modele performante
de analiză a valorii prezente pentru simularea cash-flow-ului viitor;
- cash-flow-ul permite comparabilitatea intre firme a rezultatelor din
exploatare întrucât elimină efectele utilizării unor tratamente contabile
diferite pentru aceleaşi tranzacţii şi evenimente;
- cash-flow-ul este un indicator al valorii, momentului apariţiei şi
siguranţei viitoarelor cash-flow-uri;
- cash-flow-ul este folositor in verificarea exactităţii evaluărilor trecute,
în vederea evidenţierii, cu ajutorul aceloraşi modele, a cash-flow-ului viitor;
- cash-flow-ul istoric este utilizat în analiza corelaţiilor dintre
profitabilitate, cash-flow-ul actual şi variaţia curentă a preţurilor.

7.2.2.4.2 Structura fluxurilor de numerar

Situaţiile cash-flow-ului trebuie să pună în evidenţă existenţa,

mişcarea şi transformarea numerarului pe trei tipuri de activităţi şi anume:
- activităţi de exploatare;
- activităţi de investiţii:
- activităţi de finanţare.
a) Cash-flow-ul din activităţile de exploatare are un rol determinant
pentru evoluţia viitoare a firmei, întrucât aceste activităţi sunt componente
principale ale veniturilor, iar acest flux este principala resursă de finanţare a
producţiei, a investiţiilor şi de achitare a dividendelor către acţionari.
Fluxul de numerar din activitatea de exploatare se structurează pe
două segmente, de încasări şi plăţi şi anume:
- încasări din vânzarea bunurilor şi prestarea de servicii;
- încasări din redevenţe, onorarii, comisioane şi alte venituri;
- plăţi către furnizorii de bunuri şi servicii
- plăţi către şi in numele angajaţilor;
- încasări şi plăţi ale unei societăţi de asigurare pentru prime şi
despăgubiri, anuităţi şi alte beneficii din poliţe de asigurare;

88
 - plăţi sau restituiri de impozite pe profit care nu pot fi identificate pe
activităţile de investiţii şi financiară;
- încasările şi plăţile provenite din contracte încheiate in scopuri de
plasament sau de tranzacţionare.
b) Cash-flow-ul specific activităţilor de investiţii pune în evidenţă pe
de-o parte măsura în care aceste activităţi s-au autofinanţat, iar pe de altă
parte sumele cheltuite pentru investiţii pot genera fluxuri pozitive de
numerar în viitor, încasările şi plăţile specifice cash-flow urui investiţional
pot fi:
- plăţile efectuate pentru achiziţionarea de active corporaIe şi
necorporale pe termen lung, precum şi cele executate în regie proprie;
- încasările din vânzarea de terenuri, clădiri, instalaţii, echipamente şi
active necorporale achiziţionate anterior pe termen lung;
- plăţile pentru achiziţia de instrumente de capital propriu şi de
creanţă ale altor firme şi interesele în asocierile în participaţie (altele decât
plăţile pentru aceste instrumente considerate a fi echivalente ale
numerarului sau acelea păstrate cu scop de plasament şi de
tranzacţionare);
- încasările din vânzarea de instrumente de capital propriu şi de
creanţă ale altor întreprinderi şi interesele în asocierile în participaţie (altele
decât încasările pentru acele instrumente considerate a fi echivalente ale
numerarului sau acelea păstrate în scopuri de plasament şi de
tranzacţionare);
- avansurile în numerar şi împrumuturile efectuate către alte părţi;
- încasările din rambursarea avansurilor şi împrumuturilor efectuate
către alte părţi;
- plăţile în numerar pentru contractele futures, forward, contractele de
opţiuni şi contractele swap, în afară de cazul în care contractele sunt
deţinute în scop de plasament sau de tranzacţionare sau când plăţile sunt
clasificate drept activităţi de finanţare;
- încasările în numerar din contracte futures, contracte forward,
contracte de opţiuni sau de swap, în afara cazului în care contractele sunt
deţinute în scopuri de plasament sau de tranzacţionare sau când încasările
sunt clasificate drept activităţi de finanţare.
c) Cash-flow-ul din activităţile de finanţare pune în evidenţă evoluţia
viitoare a numerarului provenit din partea finanţatorilor externi.
Componentele acestui flux se referă la:
- veniturile obţinute din emisiunea de acţiuni şi alte instrumente de
capital propriu;
- plăţile efectuate către acţionari pentru achiziţia sau răscumpărarea
acţiunilor firmei;
- veniturile monetare din emisiunea de bonuri de tezaur obligaţiuni,
credite, ipoteci şi alte împrumuturi pe termen scurt sau lung:
- rambursările ale unor sume importante;
 - plăţile în numerar ale locatarului pentru reducerea obligaţiilor legate
de o operaţiune de leasing financiar.

7.2.2.4.3. Metode de evaluare şi de raportare a fluxurilor de numerar

Fluxurile de numerar pot fi evaluate în funcţie de activităţile de

exploatare, prin două metode şi anume:
- metoda directă, cu ajutorul căreia sunt prezentate clasele majore de
plăţi şi de încasări brute de numerar;
- metoda indirectă, prin care profitul net sau pierderea netă sunt
ajustate cu efectele tranzacţiilor ce nu au natura de - numerar, amânările
sau angajamente de plăţi sau încasări în numerar din exploatare trecute şi
elementele de venituri şi cheltuieli asociate cu fluxurile de numerar din
investiţii sau finanţări.

7.2.2.4.3.1. Metoda directă de calculare a fluxurilor de numerar

Metoda directă a cash-fIow-ului se descompune în următoarele

elemente:
A. Fluxuri de numerar din activităţi de exploatare
+ Încasări de la clienţi
- Plăţi
+ = Numerar generat din exploatare
- Dobânzi plătite
- Impozit pe profit plătit
+ = Flux de numerar înainte de elemente extraordinare
+ Câştiguri din asigurarea împotriva cutremurelor
+ O = Numerar net din activităţi de exploata re
B. Fluxuri de numerar provenite din activităţi de investiţie
- Achiziţia unei filiale fără numerarul dobândit (conform notei A)
- Achiziţionarea de terenuri, clădiri, instalaţii şi echipamente
(nota B)
+ Încasări din vânzări de echipamente
+ Dobânzi încasate
+ Dividende încasate
+ O = Numerar net folosit în activităţi de investiţii
C. Fluxuri de numerar din activităţi de finanţare
+ Venituri din emisiunea de capital social
+ Încasări din împrumuturi pe termen lung
- Plăţi pentru operaţiunile de leasing financiar
- Dividende plătite
+ O = Numerar net utilizat în activităţi de finanţare
+ Creşterea netă a numerarului şi echivalentelor de numerar
+ Numerar şi echivalente la începutul perioadei (nota C)
 = Numerar şi echivalente de numerar la finele perioadei (nota
C)
Structura notelor de numerar se prezintă astfel:
1) Nota A privind achiziţia unei filiale are următoarea compunere:
+ Numerar
+ Stocuri
+ Creanţe
+ Terenuri, clădiri, instalaţii şi echipamente
- Furnizori
- Datorii pe termen lung
= Preţul total al achiziţiei
- Numerarul filialei achiziţionate
= Fluxul de numerar din achiziţia fără numerarul achiziţionat
2) Nota B privind achiziţia de terenuri şi mijloace fixe se referă numai
la plăţile efective astfel:
- Costul achiziţiei terenurilor şi mijloacelor fixe
+ Leasingul financiar aferent acestor achiziţii
= Plata efectivă aferentă acestor achiziţii
3) Nota C vizează evoluţia numerarului şi a echivalentelor de
numerar la începutul şi finele perioadei, adică a disponibilităţilor băneşti,
soldurilor bancare şi a investiţiilor în instrumente ale pieţei monetare şi
anume:
+ Disponibilităţi băneşti şi soldurile bancare
+ Investiţii pe termen scurt
= Numerar şi echivalent de numerar raportată anterior
± Efectele variaţiei ratei de schimb
= Numerar şi echivalente de numerar corectată
Numerarul cuprinde disponibilităţile băneşti la vedere. Echivalentele
de numerar sunt investiţiile financiare pe termen scurt şi extrem de lichide
care sunt uşor convertibile în numerar, şi la care preschimbarea în cash
este foarte mică.
Echivalentele de numerar sunt păstrate în scopul îndeplinirii
angajamentelor pe termen scurt. În general o investiţie poate fi considerată
echivalent al numerarului dacă are o scadenţă mai mică de trei luni de la
data achiziţiei. Investiţiile în acţiuni nu sunt considerate echivalent al
numerarului, cu excepţia cazului când acţiuni preferenţiale sunt
achiziţionate cu puţin timp înaintea scadenţei şi cu o dată de răscumpărare
specificată.
Împrumuturile bancare sunt considerate a fi activităţi de finanţare. Cu
toate acestea descoperirile de cont (overdraft) sunt incluse în categoria
numerarului şi echivalentului de numerar. De aceea aceste aranjamente
bancare pot avea sold pozitiv sau sold negativ (descoperit).

7.2.2.4.3.2. Metoda indirectă de evaluare a fluxurilor de numerar

 Fluxurile de numerar pot fi evidenţiate pe cele trei segmente de
activităţi prin metoda indirectă a activităţii de exploatare astfel:
A. Fluxuri de numerar din activităţi de exploata re
+ Profitul net înainte de impozitare şi elemente extraordinare
± Ajustări pentru:
+ Amortizare
+ Pierderi din diferenţe de curs valutar
- Venituri din Investiţii financiare
+ Cheltuieli cu dobânzi bancare
+ = Profit din exploatare înainte de modificările capitalului
circulant
+ Creşteri ale creanţelor comerciale şi de altă natură
- Scăderea stocurilor
- Scăderea datoriilor către furnizori
+ = Numerar generat din exploatare
- Dobânzi plătite
- Impozit pe profit vărsat
= Fluxuri de numerar înaintea elementelor extraordinare
+ Încasarea asigurării
+ O = Numerarul net provenit din activităţi de exploatare
B. Fluxuri de numerar provenite din activităţi de investiţie
- Achiziţia unei filiale fără numerarul dobândit (conform notei A)
- Achiziţionarea de terenuri, clădiri, instalaţii şi echipamente
(nota B)
+ Încasări din vânzări de echipamente
+ Dobânzi încasate
+ Dividende încasate
+ O = Numerar net folosit în activităţi de investiţii
C. Fluxuri de numerar din activităţi de finanţare
+ Venituri din emisiunea de capital social
+ Încasări din împrumuturi pe termen lung
- Plăţi pentru operaţiunile de leasing financiar
- Dividende plătite
+ O = Numerar net utilizat în activităţi de finanţare
+ Creşterea netă a numerarului şi echivalentelor de numerar
+ Numerar şi echivalente la începutul perioadei (nota C)
= Numerar şi echivalente de numerar la finele perioadei (nota
C)
În vederea calculării fluxurilor de numerar prin metoda directă este
necesar să se evidenţieze contul de profit şi pierdere consolidat perioade
analizate şi care are următoarea structură:
+ Vânzări
- Costul brut
+ = Profit brut
- Amortizare
 - Cheltuieli administrative şi de vânzare
- Cheltuieli cu dobânzi
+ Venit din investiţii financiare
- Pierderi din diferenţe de curs valutar
+ = Profit net înaintea impozitării şi elementelor extraordinare
+ Elemente extraordinare (încasări din asigurarea împotriva
cutremurelor)
+ = Profit net după elementele extraordinare
- Impozitul pe profit
= Profit net
Pe de altă parte reevaluarea variaţiei unor active şi pasive se face pe
baza datelor din bilanţul consolidat al perioadei (începutul şi sfârşitul
perioadei) şi care are următoarea structură:
Active S2 S1
Numerar şi echivalente ale acesteia + +
Creanţe + +
Stocuri +
Investiţii de portofoliu + +
Terenuri, clădiri, instalaţii şi
echipamente la cost + +
Amortizarea acumulată - -
Terenuri clădiri, instalaţii şi
echipamente la valoarea netă + +
Total active + +
Obligaţii
Furnizori + +
Dobânzi de plătit + +
Impozit pe profit de plătit + +
Datorii pe termen lung + +
Total pasive
Capital propriu
Capital social + +
Profit recapitalizat + +
Total capital propriu + +
Totalul obligaţiilor şi capitalului propriu + +

Profitul din exploatare înainte de modificarea capitalului circulant se

poate determina, în cazul metodei indirecte, astfel:
+ Venituri cu excepţia veniturilor din investiţii
- Cheltuieli de exploatare cu excepţia amortizării
= Profitul din exploatare înainte de modificarea capitalului circulant
În concluzie, evidenţierea pe componente a cash-flow-ului oferă
posibilitatea utilizatorilor interni şi externi ai societăţii comerciale să
înţeleagă corect mecanismele. factorii şi cauzele care contribuie la
dinamizarea afacerilor sau la regresul companiei.
 Numai în acest fel, credem noi, managerii şi acţionarii vor putea
identifica adevărata "mişcare" a numerarului, in vederea adoptării unor
decizii curente sau strategice, pentru menţinerea companiei în competiţia la
care aceasta participă.
Din cele prezentate anterior rezultă că fluxul de numerar al
întreprinderii evidenţiază evoluţia absolută a dimensiunii monetare a firmei
pe componentele acesteia: activitatea de exploatare, activitatea de investiţii
şi activitatea de finanţare.
O modalitate operativă de calcul a fluxurilor de numerar este
prezentată în tabelul 22.
Evoluţia structurii fluxurilor de trezorerie
Tabelul 22
Tipul Indicatori tn-1 tn tn-tn-1
corelaţiei

+ Profit sau pierderi X

+ Amortizări şi provizioane X
- Variaţia stocurilor (±)
- Variaţia creanţelor (±)
+ Variaţia furnizorilor şi conturilor
asimilate (±)
+ Variaţia clienţilor creditori (±)
+ Variaţia altor datorii (±)
- Variaţia altor elemente de activ (±)
+ Variaţia altor elemente de pasiv (±)
+ = Fluxul de numerar din activitatea de
exploatare (A)
+ Sume din vânzarea şi valorificarea X
activelor şi mijloacelor fixe
+ Alte sume, inclusiv taxa de X
dezvoltare conform O.G. nr.
29/1994, aprobată prin Legea nr.
136/1994
- Investiţii efectuate – total X
Din care:
- achiziţionate + alte cheltuieli de X
investiţii
- executate în regie proprie X
+ = Flux numerar din activitate de X
investiţii (B)
+ Variaţia creditelor şi a X
împrumuturilor (±) – total, din care:
+ credite şi împrumuturi pentru X
 activitatea curentă
- rambursări de credite şi X
împrumuturi pentru activitatea
curentă
- credite şi împrumuturi pentru X
investiţii
- rambursări de credite şi X
împrumuturi pentru investiţii
+ = Flux de numerar din activitatea
financiară (C)
+ Disponibilităţi băneşti la începutul X X
perioadei
= + Flux de numerar net (A+B+C) X X
= Disponibilităţi băneşti la sfârşitul X
perioadei

Din datele de analiză prezentate in tabelul de mai sus rezultă

contribuţia fiecărei activităţi de fluidizarea resurselor monetare a societăţii
comerciale.

7.2.3. Analiza-diagnostic a valorii adăugate

Valoarea adăugată este un indicator care evidenţiază gradul de

participare a firmei la obţinerea produselor, in decursul unei perioade de
timp determinate, care de obicei se suprapune cu exerciţiul financiar.
Determinarea indicatorului "valoarea adăugată” se face in două moduri:
- după metoda de producţie;
- după metoda de repartiţie.
Metoda de producţie este o metodă indirectă de calcul a valorii
adăugate şi anume.
VA=MC-MI
MC=VM-CM
MI = [QV -YS+QI) - [CM+CPE]
QE = QV+VS+QI

În care: MC MI QE QV VS QI CM

MC - reprezintă marja comercială;

MI - reprezintă marja industrială;
QE - reprezintă producţia exerciţiului;
QV - reprezintă producţia vândută;
VS - reprezintă variaţia stocurilor;
QI - reprezintă producţia imobilizată;
CM - reprezintă cheltuielile materiale;
 CPE – reprezintă cheltuieli privind prestaţiile externe.
În cheltuielile materiale luate în calculul valorii adăugate se au în
vedere următoarele elemente:
- valoarea materiilor prime şi materialelor consumabile;
- alte cheltuieli materiale;
- alte cheltuieli din afară: energie şi apă, primite de la terţi;
- alte cheltuieli materiale;
Metoda de repartiţie constă în însumarea elementelor componente
ale valorii adăugate şi anume:
- cheltuieli cu personalul;
- cheltuieli cu alte impozite, taxe şi vărsăminte asimilate;
- cheltuieli cu dobânzile bancare;
- alte elemente ale valorii adăugate;
- profitul brut al exerciţiului.

7.2.3.1. Analiza-diagnostic a evoluţiei valorii adăugate

În cadrul analizei-diagnostic se evidenţiază evoluţia procentuală a

valorii adăugate faţă de valoarea producţiei exerciţiului astfel:
Evoluţia valorii adăugate
Tabelul 23
Indicatori tn-5 tn-4 tn-3 tn-2 tn-1 tn
Valoarea producţiei Mii lei
exerciţiului
Cheltuieli materiale Mii lei
Cheltuieli cu prestaţiile
externe
Marja industrială Mii lei
Marja % %
industrială/valoarea
producţiei exerciţiului
Venituri din vânzarea
mărfurilor
Cheltuieli privind
mărfurile
Marja comercială
Marja % --- --- --- --- %
comercială/venituri din
vânzarea mărfurilor
Valoarea adăugată
Marja % --- --- --- --- %
industrială/valoarea
adăugată
Marja % --- --- --- --- %
 comercială/valoarea
adăugată

Din datele de analiză rezultă că o sporire a valorii adăugate se poate

obţine pe de-o parte prin sporirea valorii producţiei exerciţiului şi a
vânzărilor de mărfuri iar pe de altă parte prin reducerea cheltuielilor
materiale aferente livrărilor primite de la terţi.

7.2.3.2. Analiza-diagnostic a distribuţiei valorii, adăugate

Valoarea adăugată constituie sursa de finanţare proprie a remunerării

următoarelor componente;
- personalul prin cheltuielile cu salariile;
- statul prin plata contribuţiilor, taxelor, impozitelor şi vărsămintelor
asimilate;
- băncilor prin cheltuielile cu dobânzile şi spezele bancare;
- capitalului propriu prin profitul net repartizat sub formă de dividende
sau prin profitul reinvestit.
Evoluţia distribuţie valorii adăugate
Tabelul 24
Indicatori tn-5 tn-4 tn-3 tn-2 tn-1 tn
Personal %
Stat %
Bănci şi alţi creditori %
Capital propriu %
Valoarea adăugată 100% 100%

7.3. Analiza-diagnostic a echilibrului financiar

Echilibrul financiar reflectă stabilitatea financiară a unei societăţi

comerciale crin componentele sale, echilibrul funcţional şi echilibrul
monetar.

7.3.1. Analiza-diagnostic a echilibrului funcţional

Echilibrul funcţional îmbracă mai multe forme. O primă formă o
reprezintă egalitatea dintre fondul de rulment (FR) pe de-o parte şi
trezoreria netă (TN) şi nevoia de fond de rulment (NFR) pe de altă parte.
adică
FR =TN + NFR
Fondui de rulment este partea din capitalurile permanente (KPM)
care depăşesc valoarea activelor imobilizate (AI) adică
FR = KPM - AI
Capitalurile permanente se compun din capitalurile proprii (KPR) şi
împrumuturile (creditele) pe termen lung (ITL), adică:
 KPM = KPR + ÎTL
Fie voia de fond de rulment arată mărimea stocurilor şi creanţelor ce
trebuie finanţate pentru a menţine firma în afaceri. Indicatorul se calculează
ca

7.4. Analiza-diagnostic a riscului afacerii

Orice întreprinzător, odată cu evaluarea resurselor de care dispune,

trebuie să cuantifice riscul pe care-l implică angajarea sa în afaceri. În
acelaşi timp odată cu derularea investiţiei, agentul economic trebuie să
urmărească în permanenţă modul de realizare a afacerii pentru a putea
preîntâmpina diferite riscuri la care poate fi supusă compania.
Riscul, în general. reprezintă o stare de incertitudine a realizării unui
anumit scop. În mediul economic, riscul reprezintă o sub-stare care
condiţionează derularea permanentă a unei afaceri, şi poate îmbrăca două
forme:
- riscul potenţial;
- riscul efectiv.
Riscul potenţial se traduce prin responsabilităţile pe care şi le asumă
un întreprinzător atunci când îşi investeşte capitalul într-o afacere.
Riscul efectiv înseamnă de fapt materializa rea riscului potenţial, în
pierderi efective pe care le înregistrează un întreprinzător, in urma derulării
unei afaceri.
Riscul unei afaceri (activităţi) poate fi evidenţiat cel puţin prin evoluţia
a trei indicatori:
- capitalul propriu:
- datoriile:
- trezoreria netă.

7.4.1. Analiza-diagnostic a capitalurilor proprii

Capitalurile proprii este o componentă a capitalurilor totale care

asigură autofinanţarea afacerii.
Contribuţia capitalurilor proprii la derularea unei afaceri se
evidenţiază, după părerea noastră, cu ajutorul a trei indicatori şi anume:
- stabilitatea financiară (SF), calculată ca un raport procentual între
capitalul permanent(KPM) şi activele totale (AT)
SF = (KPM/AT) x 100
- ponderea imobilizărilor în total active:
Gi = (AI/AT) x 100
- gradul de finanţare a investiţiilor în active permanente:
GF = KPM/AI
Ultimii doi indicatori sunt şi factorii de influenţă ai stabilităţii financiare
adică:
Evoluţia indicatorilor de capital
Tabelul 27
Indicatori tn-5 tn-4 tn-3 tn-2 tn-1 tn
Stabilirea financiară % %
Ponderea imobilizărilor % %
Grad de finanţarea
investiţiilor

În cazul în care capitalurile permanente nu acoperă finanţarea

imobilizărilor, înseamnă că finanţarea acestora din urmă s-a făcut din
fonduri destinate activităţii curente, Consecinţele imeddiate vor fi:
incapacitate de plată şi falimentul firmei.

7.4.2. Analiza-diagnostic a datoriilor

Unul din pericolele majore care pot conduce la starea de faliment o

reprezintă creşterea datoriilor faţă de terţi până la un prag, peste care,
agentul economic nu mai face faţă scadenţelor, intrând în incapacitate de
plată, Indicatorul de evidenţiere a aceste, stări este rata serviciului datoriei
(RSD) calculată ca un raport procentual între totalul datoriilor (DT) şi activul
bilanţier (AT) astfel:
RSD = (DT/AT)x 100=(CBT/AT)x 100 – (F/AT)x 100 + (AD/AT) x 100
În care:
CBT - reprezintă împrumuturi totale;
F - reprezintă obligaţiile faţă de furnizori;
AD - reprezintă alte obligaţii.
Evoluţia structurii obligaţiilor
Tabelul 28
Indicatori tn-5 tn-4 tn-3 tn-2 tn-1 tn
Datorii totale Mii lei
Active totale Mii lei
Rata serviciului datoriei %
Împrumuturi Mii lei
Rata împrumuturilor %
Furnizori Mii lei
Rata furnizorilor %
Alte datorii Mii lei
Rata altor datorii %

În general o tendinţă de creştere a indicatorului rata serviciului

datoriei indică faptul că afacerea este finanţată din capital împrumutat.
Un curs descendent al indicatorului indică faptul că firma şi-a întărit
capacitatea de autofinanţare printr-o activitate eficientă. sau că acţionarii
au suplimentat capitalul social vărsat iniţial.
 În cazul în care rata serviciului datoriei depăşeşte 50 %. firma este
riscantă, şi creditorii îşi asumă un risc mai mare decât proprietarii firmei.

7.4.3. Analiza-diagnostic a trezoreriei nete

Trezoreria netă se poate determina, la un moment dat prin diferenţă

între numerarul şi echivalentul de numerar existent în casă şi în cont (OB)
şi creditele pe termen scurt (CBS) adică:
TN = DB - CBS
Dacă trezoreria netă înregistrează valori negative înseamnă că
societatea mu dispune de suficiente disponibilităţi băneşti proprii, adică de
fond de rulment care să finanţeze nevoia de fond de rulment şi firma
apelează la credite bancare pe termen scurt. Această situaţie conduce la
diminuarea profitabilităţii firmei şi va afecta încrederea investitorilor in
viitorul firmei.
Evoluţia trezoreriei nete
Tabelul 29
Indicatori tn-5 tn-4 tn-3 tn-2 tn-1 tn
Disponibilităţi băneşti %
Credite pe termen scurt %
Trezoreria netă %

7.5. Analiza-diagnostic a gestiunii patrimoniului

Eficienţa modului de gestionare a patrimoniului este evidenţiată cu

ajutorul următorilor indicatori:
- rotaţia stocurilor;
- rotaţia altor active circulante;
- rotaţia datoriilor.

7.5.1. Analiza-diagnostic a gestiunii stocurilor

Eficienţa gestionării stocurilor poate fi evidenţiată cu ajutorul

indicatorului viteza de rotaţie a stocurilor, calculat pe componentele
acestuia, fie ca număr de rotaţii fie ca durată in zile a unei rotaţii.
Evoluţia rotaţiilor stocurilor
Tabelul 30
Indicatori tn-5 tn-4 tn-3 tn-2 tn-1 tn
Durata de rotaţie a Zile
stocurilor din care:
- materii prime şi Zile
materiale
- producţie în curs de Zile
execuţie
 - produse finite Zile
- stocuri aflate la terţi Zile
- animale Zile
- mărfuri şi ambalaje Zile

Sporirea numărului de zile necesar unei rotaţii semnifică o încetinire

a vitezei de rotaţie a stocurilor cu consecinţe negative asupra echilibrului
financiar al firmei. Cauzele pot fi: diminuarea veniturilor şi creşterea
stocurilor.
Pentru a afla cauzele care au condus la evoluţia stocurilor se va
analiza evoluţia ponderii fiecărei componente a stocului in total active
adică:
Evoluţia ponderii stocurilor
Tabelul 31
Indicatori tn-5 tn-4 tn-3 tn-2 tn-1 tn
Materii prime şi % %
materiale
Producţia în curs de % %
execuţie
Produse finite % %
Stocuri aflate la terţi % %
Animale % %
Mărfuri şi ambalaje % %
Stocuri total Mii lei Mii lei
Total active Mii lei Mii lei
Stocuri/total active % %

În cadrul analizei stocurilor se urmăreşte categoria de stoc care a

avut evoluţia ascendentă cea mai spectaculoasă, şi se vor formula măsuri
de diminuare a acestui nivel, în condiţiile în care vânzările se menţin la
nivelul perioadei precedente.

7.5.2. Analiza-diagnostic a gestiunii altor active circulante

În această categorie se au în vedere pe de-o parte clienţii şi conturile
Asimilate, iar pe de altă parte alte creanţe.
Evoluţia vitezei de rotaţie a acltor active circulante
Tabelul 32
Indicatori tn-5 tn-4 tn-3 tn-2 tn-1 tn
Durata de rotaţie a %
creanţelor
Durata de rotaţie a altor %
creanţe
 În general o sporire a valorii indicatorului semnifică o dinamizare a
afacerilor firmei, care însă ridică probleme de finanţare a creditului
comercial acordat clienţilor.

7.5.3. Analiza-diagnostic a gestionării datoriilor

Datoriile agentului economic se structurează in trei categorii:

- Împrumuturi;
- furnizori;
- alte datorii.
Eficacitatea gestionării acestor obligaţii înseamnă pe de-o parte
amânarea la plată a datoriilor, iar pe de altă parte obţinerea, din partea
creditorilor. a unui credit comercial fără dobândă.
Evoluţia vitezei de rotaţie a obligaţiilor
Tabelul 33
Indicatori tn-5 tn-4 tn-3 tn-2 tn-1 tn
Rotaţia împrumuturilor %
Rotaţia furnizorilor %
Rotaţia altor datorii %
Rotaţia datoriilor totale %

În general o încetinire a vitezei de rotaţia a obligaţiilor este benefică

pentru firmă, dacă aceasta nu este urmată de penalităţi şi majorări de
Întârziere la plată a acestor obligaţii.

7.6. Analiza-diagnostic a stării de profitabilitate

Starea de profitabilitate poate fi evidenţiată printr-un sistem de

indicatori şi anume:
- rata brută a rentabilităţii economice (RRE), calculată ca un raport
procentual între rezultatul brut al exerciţiului (RBE) şi activul total (A T):
RBE = (RBE/AT) x 100
- rata brută a rentabilităţii exploatării (RREX) se determină ca un
raport procentual intre rezultatul brut al exploatării (REX) şi activul total
(AT):
RREX = (REX/AT) x100
- rata brută a rentabilităţii capitalului propriu (RKP) se determină ca
un raport procentual intre rezultatul brut al exerciţiu lui şi capitalul propriu
(KPR):
RKP = (RBE/KPR) x100
- rata rentabilităţii (RR) se calculează ca un raport procentual Între
rezultatul net al exerciţiului (RNE) şi cifra de afaceri netă:
RR = (RNE/CAN) x 100
 - rata rentabilităţii generale (RRG) se calculează ca un raport
procentual între rezultatul net al exerciţiului (RNE) şi cheltuielile totale ale
exerciţiului (CTE). adică:
RRG = (RNE/CTE) x 100
- rata rentabilităţii financiare (RRF) se determină ca un raport
procentual intre rezultatul net al exerciţiului şi capitalul social subscris şi
vărsat (CS), adică:
RRF = (RNE/CS) x 100
Evoluţia ratelor de rentabilitate
Tabelul 34
Indicatori tn-5 tn-4 tn-3 tn-2 tn-1 tn
Rentabilitatea %
economică
Rentabilitatea %
exploatării
Rentabilitatea %
capitalului propriu
Rentabilitatea %
vânzărilor
Rentabilitatea costurilor %
Rentabilitatea %
financiară

În general o sporire a acestor rate indică o însănătoşire generale a

agentului economic.

7.7. Sinteza analizei-diagnostic a stării economice şi financiar

În cadrul sintezei se evidenţiază punctele tari şi punctele forte pe

parcursul analizei stării economice şi financiare a firmei, şi
Puncte tari
- structura pasivului semnifică creşterea stabilităţii financiare
- pondere scăzută a datoriilor către bugetul de stat in totalul activelor
- accelerarea vitezei de rotaţie a stocurilor;
- structură optimă a stocurilor;
- durata de încasare a creanţelor este în scădere;
- tendinţa de reducere a duratei de achitare a obligaţiilor
- corelaţie între evoluţia productivităţii şi evoluţia salariul
Puncte slabe
- nivelul relativ scăzut al disponibilităţilor in totalul activelor
- pondere în scădere a valorii adăugate în cifra de afaceri
- fondul de rulment este negativ;
- trezoreria netă negativă;
- lichiditatea în scădere;
- insuficienţa capitalului propriu pentru finanţarea investiţii finanţare);
- rentabilitate scăzută.