ANALIZĂ ORGANIZAȚIONALĂ

BAZELE TEORETICO-METODOLOGICE

1. Analiză organizațională - abordarea conceptuală

Ca şi alte noţiuni din domeniul organizaţional, şi cea de analiză organizaţională

suferă de prea multe şi complicate definiţii. Încercarea de a afla ce este analiza
organizaţională se termină repede cu eşecul de a găsi o definiţie clară şi utilă sau măcar una
acceptată de majoritatea cercetătorilor sau a teoreticienilor. Astfel, în final, fiecare rămâne
cu definiţia sau autorul preferat şi cu domeniul de analiză ales.
Cel mai uşor mod de a înţelege analiza organizaţională este de o defini ca o metodă
sistematică de a cerceta un anumit fenomen organizaţional. Din această definiţie putem
deduce câteva lucruri utile:
 analiza urmăreşte să cerceteze, adică să examineze şi să explice
evenimentele dintr-o organizaţie; din acest motiv analiza este mai mult decât diagnoza,
adică descrierea sau identificarea unui fenomen; scopul principal al analizei este de a
înţelege, însă de a înţelege pentru a ştii, ce şi cum, să facem schimbări; orice analiză care
nu ne ajută să înţelegem ce este necesar şi suficient să schimbăm este ineficientă;
 există anumite procedee specifice şi un anumit mod de a înţelege
evenimentele care au loc într-o companie; nu orice investigaţie sau încercare de a înţelege
aceste evenimente înseamnă a face analiză organizaţională; ca pentru orice metodă, este
necesară o anumită pregătire şi experienţă profesională;
 pentru a face analiză organizaţională este necesar ca subiectul cercetat să fie
destul de complex şi obligatoriu să fie de natură organizaţională; de exemplu, doar
investigarea satisfacţiei angajaţilor faţă de anumite aspecte poate fi un studiu
organizaţional, însă nu este o analiză organizaţională; pentru a fi o analiză, satisfacţia
angajaţilor trebuie cercetată în raport cu alte aspecte sau evenimente organizaţionale.

Ce se poate analiza în cadru analizei organizaţionale?

Orice eveniment sau fenomen organizaţional poate fi supus unei analize. Cele mai
investigate sunt însă fenomenul turnoverului, al satisfacţiei şi angajamentului faţă de
companie, al productivităţii şi eficienţei unui departament, al comunicării şi leadership-
ului, al performanţei echipelor şi al calităţii managementului.
Există trei mari domenii ale analizei organizaţionale:

2
  „Anatomia” organizaţiei - structura şi raporturile dintre diferite sisteme;
 „Fiziologia” organizaţiei - activitatea sistemelor care compun organizaţia;
 „Spiritul” organizaţiei - cultura, misiunea şi strategia;

Când este necesară analiză organizaţională?

O analiză organizaţională poate fi benefică în orice moment şi pentru orice
companie. Cu toate acestea există situaţii în care analiza anumitor aspecte este necesară:
 când au loc restructurări, extinderi, reduceri, fuziuni sau alte forme de
schimbare ale organizaţiei;
 când au loc schimbări ale managementului de top;
 când există probleme organizaţionale (de turnover, producţie redusă,
stagnare, satisfacţie redusă a angajaţilor, comunicare ineficientă, coordonare slabă între
departamente, neîmplinirea unor obiective, etc)
Pentru o companie, analiza organizaţională este necesară când există întrebări de
tipul:
 de ce rata de părăsire a companiei este mai mare decât cea acceptabilă?
 de ce ritmul de creştere al productivităţii este mai mic decât cel propus?
 de ce rezultatele unei echipe sunt sub aşteptări?
 ce se poate face pentru a susţine mai bine performanţa angajaţilor?
 cum poate fi susţinută mai bine dezvoltarea pe viitor a companiei?

Care sunt recomandările pentru o analiză organizaţională de calitate?

O analiză este eficientă dacă ea conduce la alegerea celor mai potrivite acţiuni de
rezolvare a întrebărilor de la care analiza organizationala a început. Ca urmare, calitatea
unei analize stă în relevanţa şi pertinenţa formulării întrebărilor si deci obiectivelor,
alegerii metodelor de cercetare, interpretării rezultatelor şi elaborării recomandărilor.
În primul rând, principala funcţie a analizei organizaţionale este de a oferi cele mai
bune motive pentru realizarea unor planuri de optimizare organizaţională.

2. Definirea, necesitatea şi conţinutul procesului de analiză

Analiza este o metodă generală de studiere a fenomenelor şi proceselor din natură

şi societate.
Astfel, analiza apare ca o metodă generală de studiere a fenomenelor şi proceselor
din natură şi societate.

3
 Potrivit Dicţionarulul explicativ al limbii române1 termenul de analiză provine din
limba franceză “analyse”, cu sensul de “metodă ştiinţifică de cercetare care se bazează pe
studiul sistematic al fiecărui element în parte; examinarea amănunţită a unei probleme”.
După Le Petit Larousse2, termenul de analiză provine din limba greacă unde
“analisis” semnifică desfacerea întregului, “studiu elaborat în vederea diferenţierii
elementelor care compun întregul, a determinării sau explicării raporturilor dintre acestea
sau cu întregul”.
Analiza poate fi privită din trei perspective:
 metodă de cercetare – analiza este operaţiunea logică de descompunere a
unui întreg în elementele sale componente pentru a permite descoperirea factorilor şi
cauzelor de influenţă, a legăturilor de cauzalitate, precum şi explicarea modului de formare
şi desfăşurare a fenomenelor cercetate.
 disciplină de studiu –constă într-un ansamblu de concepte, metode tehnici
şi instrumente care asigură tratarea informaţiilor referitoare la o organizație şi la mediul
său, pentru cunoaşterea situaţiei economico-financiare şi a stării de performanţă, în vederea
identificării posibilităţilor de îmbunătăţire a acestora.
 activitate practică - analiza economico-financiară este un proces complex
de cunoaştere a modului de utilizare a resurselor umane, materiale şi financiare, precum şi
a factorilor şi condiţiilor care influenţează fenomenele şi procesele care se desfăşoară la
nivelul organizației, în vederea identificării posibilităţilor de ameliorare a situaţiei acestora
şi pentru a oferi soluţii managerilor pentru fundamentarea deciziilor
Cunoaşterea ştiinţifică a fenomenelor din natură şi societate face necesară folosirea
analizei în toate domeniile de activitate şi în toate ramurile ştiinţei. Cu ajutorul analizei se
adânceşte procesul cunoştinţelor de la singular la general, de la concret la abstract, de la
aparenţă la esenţă ceea ce permite descoperirea legăturilor de cauzalitate a factorilor de
influenţă precum şi a legităţilor de formare şi desfăşurare a fenomenelor cercetate. În
procesul cunoaşterii, analiza trebuie însoţită de sinteză (noţiunea de sinteză provine tot de
la un cuvânt grecesc, „sinthesis” și presupune unirea părţilor sau elementelor componente
ale unui fenomen într-un tot unitar pentru a cunoaşte diversele lui forme şi manifestări
existente în realitate).
Cu ajutorul analizei economice se cercetează fenomenele, procesele sau rezultatele
economice, fiind necesară în acest sens, descompunerea lor în elemente componente,
descoperirea structurii, verificarea şi stabilirea relaţiilor de cauzalitate, a factorilor care le

1
Dicţionarul explicativ al limbii române, Editura Academiei, 1975
2
Le Petit Larousse, Dictionnaire enciclopedique, Editura Larousse, Paris, 1993

4
generează, descoperirea legilor de formare şi desfaşurare a lor, şi, pe baza acestora se
formulează decizii privind activitatea în viitor.
Analiza economică – necesitate / particularităţi:
 se ocupă cu cercetarea şi studierea fenomenelor sau proceselor economice
 analiza fenomenelor din punct de vedere economic necesită descompunerea
lor în elemente componente, studierea relaţiilor structurale şi cauzale a factorilor de
influenţă în scopul cunoaşterii evoluţiei şi tendinţelor acestor fenomene, a descoperirii
esenţei şi legităţilor care generează apariţia şi desfăşurarea lor.
 permite cunoaşterea ştiinţifică a evoluţiei fenomenelor economice şi
adoptarea unor decizii corespunzătoare de către fiecare agent economic.
 face necesară studierea fenomenului economic în timp şi spaţiu atât sub
aspect cantitativ cât şi sub aspect calitativ
 prin îmbinarea analizei cu sinteza se pot face generalizări privind aspectele
pozitive şi negative din evoluţia fenomenelor economice şi se pot elabora decizii pentru
ameliorarea activităţii economice în viitor.
Indiferent de obiectul şi sfera de cuprindere, conţinutul procesului de analiză
economică se referă la următoarele:
 analiza porneşte de la constatarea anumitor fapte, fenomene, rezultate
exprimate cu ajutorul unor indicatori cantitativi şi calitativi precum şi a modificărilor în
timp şi spaţiu;
 determinarea elementelor componente, a factorilor de influenţă şi a
cauzelor care acţionează asupra fenomenelor studiate;
 stabilirea legăturilor cauzale dintre fiecare factor de influenţă şi fenomenul
analizat precum şi între factorii care acţionează;
 măsurarea influenţei fiecărui factor asupra fenomenului analizat şi
stabilirea factorilor cu acţiune pozitivă sau negativă precum şi rezervele interne
nefolositoare;
 sintetizarea rezultatelor analizei şi formularea concluziilor finale asupra
fenomenelor cercetate;
 elaborarea măsurilor şi fundamentarea deciziilor privind folosirea optimă a
resurselor şi sporirea eficienţei economice a activităţii în viitor.
Analiza economicăeste necesară conducerii organizației, întrucât descoperă esența
fenomenelor şi proceselor economice, cauzele modificării lor şi este în masură să elaboreze
soluții de prevenire şi înlăturare a cauzelor ce generează situații negative.

5
 Analiza economico-financiară cercetează nu numai activitatea fiecarei entități
economice, ci în egală masură poate cuprinde şi activitatea organismelor superioare: grup
de întreprinderi, ramura economică, economie națională.

3. Noţiuni utilizate în activitatea de analiză. Factorii care determină schimbări

de stare în funcţiunea sistemelor economice

În cadrul desfăşurării procesului de analiză sunt utilizate câteva noţiuni specifice

precum: fenomenul, elementul, factorul, cauza, legăturile factorial-cauzale.
Fenomenele reprezintă forme exterioare ale realităţii economice, respectiv acele
aspecte, laturi şi legături dintre actele economice care apar şi se manifestă la suprafaţa
acesteia şi care pot fi cunoscute în mod directe de către oameni.
Elementele sunt reprezentate de părţile componente ale fenomenului sau
rezultatului economic analizat.
Factorii reprezintă forţele motrice care determină apariţia şi modificarea unui
fenomen sau rezultat economic.
Cauzele reprezintă acele fenomene care provoacă şi explică apariţia unui fenomen
sau rezultat economic (fenomenul analizat sau un factor care acţionează asupra
fenomenului analizat).
Între noţiunile de cauză şi factor există o apropiere din punctul de vedere al
funcţiilor de realizare a fenomenului sau rezultatului, cu precizarea că noţiunea de factor se
utilizează pentru fenomenele noi, complexe, iar noţiunea de cauză se utilizează pentru
fenomenele primare care nu mai pot fi descompuse.
Legăturile factorial cauzale reprezintă formele conexiunii prin care interacţiunea
unor fenomene sau părţi ale acestora generează fie transformarea fenomenului, fie a altor
fenomene.
În cadrul noţiunilor prezentate un loc aparte revine factorilor, întrucât aceştia
explică schimbările ce au loc la nivelul fenomenelor sau rezultatelor.
Fenomenele şi procesele economice dintr-o întreprindere au caracter complex şi
interdependent, astfel în procesul de analiză este necesar să se stabilească cât mai corect
factorii de influenţă şi legăturile de condiţionare care apar în cazul fiecărui fenomen
studiat. În acest fel, se pot identifica posibilităţile de amplificare a factorilor cu efecte
pozitive asupra activităţii întreprinderii şi eliminarea factorilor cu efecte negative asupra
activităţii

6
 Pentru stabilirea corectă a factorilor de influenţă este necesară cunoaşterea
criteriilor de clasificare a acestora:
1) În funcţie de natura lor, factorii de influenţă pot fi grupaţi în următoarele
categorii: economici, tehnici, tehnologici, organizatorici, social-politici, demografici,
psihologici, biologici, naturali, etc.
2) După intensitatea acţiunii lor, aceştia pot fi:
- factori principali (factori cheie) – influenţa acestora în obţinerea rezultatelor este
hotărâtoare;
- factori secundari – nu au o influenţă decisivă în obţinerea rezultatelor.
3) În funcţie de modul de acţiune asupra fenomenului analizat, se disting:
- factori cu acţiune directă – îşi exercită influenţa în mod nemijlocit asupra
fenomenului analizat;
- factori cu acţiune indirectă – acţionează asupra fenomenului prin intermediul
altor factori.
4) După poziţia şi caracterul lor într-o relaţie factorial-cauzală:
- factori cantitativi - sunt purtătorii materiali ai factorilor calitativi fiind condiţia
indispensabilă a acţiunilor acestor factori şi se exprimă în unităţi de măsură diferite faţă de
fenomenul analizat; reflectă latura extensivă a fenomenului analizat.
- factori de structură - reflectă raporturile structurale dintre elementele factorilor
cantitativi şi exprimă ponderea acestor elemente în mărimea totală a factorilor respectivi
- factori calitativi - sunt de aceeaşi natură cu fenomenul analizat şi se exprimă în
aceleaşi unităţi de măsură; reflectă latura intensivă a fenomenului economic analizat
Această grupare a factorilor are o mare importanţă în desfăşurarea procesului de
analiză fiind o etapă premergătoare a metodei de comensurare a influenţei factorilor asupra
fenomenului studiat.
5) După gradul de agregare, distingem:
a) factori simpli – factori care nu mai pot fi descompuşi în alţi factori;
b) factori complecşi – care sunt alcătuiţi din mai mulţi factori simpli.
6) În funcţie de locul acţiunii lor:
a) factori interni sau endogeni – îşi au originea în interiorul întreprinderii, având
caracter determinist;
b) factori externi sau exogeni – îşi au originea în mediul ambiant, având caracter
probabilistic.
7)După efortul propriu al întreprinderii distingem:

7
 a) factori dependenţi de efortul propriu – îşi au originea în eforturile depuse de
salariaţii întreprinderii şi acţionează pentru mobilizarea rezervelor interne;
b) factori independenţi de efortul propriu – provin în principal din mediul în care
întreprinderea îşi desfăşoară activitatea.
8) După posibilităţile de previziune, distingem:
- factori previzibili (determinativi) – nu implică riscuri, acţionând în cadrul unor
procese controlate;
- factori imprevizibili (aleatori) – acţionează necontrolat.
9) După sensul influenţei lor, distingem:
- factori pozitivi;
- factori negativi;
- factori indiferenţi
10) După posibilitatea de verificare a acţiunii lor:
- factori controlabili;
- factori necontrolabili;
11) După modul în care contribuie la obţinerea rezultatelor, distingem:
- factori independenţi – pot determina în mod independent rezultatul;
- factori interdependenţi - nu pot determina rezultatul decât în interacţiunea lor.
12) După durata de exercitare a influenţei:
- factori de durată;
- factori tranzitorii.
13) După posibilităţile de evaluare:
- factori determinabili;
- factori aproximabili.
Analiza economică poate fi de mai multe tipuri în funcţie de anumite criterii şi
modalităţi folosite în studierea fenomenelor economice:
1) În raport de momentul în care se efectuează analiza şi momentul desfăşurării
fenomenelor:
- analiză retrospectivă sau post factum;
- analiză prospectivă sau previzională.
Analiza retrospectivă se ocupă cu studiul fenomenelor şi proceselor economice care
deja au avut loc într-o perioadă de timp mai apropiata sau mai îndepărtată.
În funcţie de orizontul de timp analiza se divide în:
- analiză curentă (operativă) ce poate fi: zilnică, săptămânală, decadală, lunară,
trimestrială, anuală;

8
 - analiză diagnostic ce studiază evoluţia în dinamică pe o perioadă de timp (3-5
până la 10 ani). Scopul analizei retrospective este de a studia rezultatele obţinute într-o
anumită perioadă de timp în comparaţie cu obiectivele stabilite în vederea stabilirii
factorilor şi cauzelor care provoacă diferite abateri în desfăşurarea fenomenelor şi
proceselor economice şi să propună măsuri pentru reglarea şi optimizarea activităţii
economice în viitor. Acest tip de analiză se caracterizează prin faptul că se bazează pe date
şi informaţii certe despre fenomenele economice.
Analiza prospectivă se ocupă cu cercetarea fenomenelor şi proceselor care vor avea
loc într-o perioadă viitoare. Analiza prospectivă joacă un rol important în programul de
activitate a deciziilor cu caracterul static şi strategic sau alegerea variantelor optime de
acţiune. Specificul acestei analize se bazează în principal pe informaţii incerte sau aleatorii
despre evoluţia viitoare a fenomenelor.
2) În funcţie de modul de studiere în timp a evoluţiei fenomenului economic:
- analiză statică;
- analiză dinamică.
Analiza statică se ocupă cu studierea fenomenelor economice şi a legăturii de
cauzalitate care determină starea acestor fenomene la un moment dat. Acest tip de analiza
permite cunoaşterea nivelului fenomenelor sau rezultatelor economice precum şi a
abaterilor existente la un moment de referinţă ales.
Analiza dinamică studiază fenomenele şi procesele în mişcare şi condiţionarea lor
reciprocă, evidenţiind poziţia pe care o deţin şi modificările survenite în momente ale
evoluţiei lor. Pe baza analizei dinamice se stabilesc factorii care acţionează asupra
schimbării poziţionale a fenomenelor economice precum şi tendinţele în evoluţia viitoare a
acestora.
3) În raport cu însuşirile şi caracteristicile fenomenelor studiate:
- analiză calitativă;
- analiză cantitativă.
Analiza calitativă se ocupă cu studierea laturii intensive a fenomenelor şi
proceselor economice. Cu ajutorul acesteia se stabilesc însuşirile esenţiale ale fenomenelor
economice şi factorii care sunt de aceeaşi natură cu fenomenele cercetate.
Analiza cantitativă cercetează latura extensivă a fenomenelor economice exprimată
prin diferite determinări cantitative precum şi modificările structurale intervenite în
mărimea acestor fenomene.
4.) În funcţie de sfera de cuprindere şi obiectivul analizat:
- analiza globală pe ramuri, subramuri, întreprindere;

9
 - analiza parţială (pe probleme).

Dintre acestea, analiză diagnostic se poate diferenţia pe ramuri de activitate.

4. Elemente fundamentale ale analizei diagnostic

Etimologic, cuvântul „diagnostic” provine din limba greacă şi este tradus prin
sintagma „apt pentru a discerne”, iar accepţiunea conferită termenului „diagnostic” în
contextul utilizării sale în analiza economico-financiară este foarte apropiată de cea din
medicină (unde semnifică analiza simptomelor şi determinarea cauzelor interne sau externe
ale unor stări anormale). Acesta a căpătat astăzi o utilizare mai largă, fiind, deci, preluat şi
în domeniul microeconomic.
Termenul de diagnostic apare în domeniul microeconomic ca o metodă de
cunoaştere al cărei obiect este cercetarea caracteristicilor esenţiale şi funcţionale ale
întreprinderii, cu scopul de a identifica punctele forte (generate de oportunităţile mediului
economic) şi punctele slabe (riscuri datorate mediului economic.
În literatura de specialitate pot fi întâlnite o varietate de abordări privind definirea
noţiunii de diagnostic.
Astfel, diagnosticul poate fi abordat, pe de o parte, ca fază a muncii managerului
în exercitarea sarcinilor de control-evaluare ce îi revin, situaţie în care acesta are un
caracter individual, fiind operativ şi referindu-se cel mai adesea la elemente ale activităţii
curente. Pe de altă parte diagnosticul poate fi utilizat pentru examinarea unei problematici
complexe, ca o metodă de sine stătătoare.
Diagnosticul reprezintă un demers care permite înţelegerea situaţiei actuale a
întreprinderii, demers care diferă funcţie de obiectivele urmărite, şi totodată fundamentarea
opţiunilor de evoluţie viitoare.
În accepţiune cvasiunanim acceptată, analiza diagnostic asigură investigarea
firmei şi a componentelor sale structurale şi procesuale, cu ajutorul unui instrumentar
specific în vederea identificării principalelor puncte forte şi puncte slabe, reprezentând
aşadar, o primă etapă în cunoaşterea stării de fapt a unei întreprinderi şi stabilirea măsurilor
şi recomandărilor necesare corectării deficienţelor şi redresării sau ameliorării
performanţelor întreprinderii.
Necesitatea, obiectivele şi trăsăturile diagnosticului
Cazurile în care apare necesitatea efectuării unui diagnostic pot fi împărţite în
două mari categorii, respectiv:

10
  întreprinderea se găseşte în dificultate, caz în care scopul diagnosticului
constă în identificarea şi remedierea disfuncţionalităţilor întreprinderii şi
prin aceasta a lămuririi cauzelor care au condus la această stare;
 situaţia întreprinderii este bună, scopul diagnosticului fiind acela de
identificare a posibilităţilor de îmbunătăţire a performanţelor şi alegerea
celor mai adecvate strategii de dezvoltare a întreprinderii.
Diagnosticul, de un real ajutor în cunoaşterea situaţiei economico-financiare,
furnizează informaţiile necesare aprecierii situaţiei trecute şi prezente şi care constituie
totodată o bază pentru estimările viitoare, ajutând conducerea întreprinderii să determine
acţiunile ce trebuie desfăşurate în viitor.
Caracterizarea stării interne a întreprinderii înseamnă relevarea performanţelor
obţinute şi decelarea dificultăţilor existente într-un domeniu sau altul al activităţii sale.
Operaţia de diagnosticare se poate face la nivelul unei probleme specifice sau pe
ansamblul politicii economico-financiare, în situaţii de normalitate şi în situaţii de alertă
(când se manifestă disfuncţionalităţi majore). Astfel, efectuarea unei analize diagnostic nu
este motivată doar în situaţia în care întreprinderea se confruntă cu dificultăţi ci şi atunci
când „întreprinderea are o bună stare de sănătate”
Prin intermediul diagnosticului o firmă poate să-şi identifice propriile-i puteri şi
slăbiciuni, în raport cu mijloacele de care dispune, precum şi cu oportunităţile ivite şi
ameninţările la adresa ei. Astfel, conducerea întreprinderii are posibilitatea de a găsi soluţii
de rezolvare a problemelor sau de optimizare a activităţii.
În contextul unor disfuncţionalităţi observate analiza caută să depisteze cauzele
care au determinat aceste fenomene (gestiune proastă a activităţii, resurse ineficiente); în
cunoştinţă de cauză firma poate stabili măsurile de redresare. Dacă analiza se face în
condiţii de prosperitate a firmei, rezultatele obţinute ajută la stabilirea realistă a
obiectivului de dezvoltare şi a căilor pentru atingerea lui.
Obiectivele diagnosticului sunt deosebit de complexe, complexitate ce decurge
din varietatea poziţiilor ocupate de cei ce-l realizează, precum şi datorită diversităţii de
puncte de vedere şi obiective pe care şi le propun.
Sintetizând, motivaţia diagnosticului, indiferent de poziţia celui care-l efectuează,
o constituie:
- cunoaşterea şi înţelegerea stării de sănătate a întreprinderii;
- informarea partenerilor sociali cu privire la starea întreprinderii,
performanţele, eficienţa utilizării resurselor;

11
 - stabilirea factorilor cheie ai dezvoltării întreprinderii şi a corelaţiilor dintre
aceştia;
- stabilirea măsurilor de redresare sau de ameliorare a performanţelor;
- identificarea şi înţelegerea contextului concurenţial în care operează
întreprinderea;
- fundamentarea direcţiilor strategice de dezvoltare într-un mediu concurenţial
dinamic.
În final, diagnosticul întreprinderii trebuie să aibă în vedere, în principal:
identificarea punctelor tari şi a punctelor slabe ale întreprinderii; identificarea
oportunităţilor şi incertitudinilor mediului extern al întreprinderii.
Analiza diagnostic poate fi caracterizată, în principal, prin următoarele trăsături:
- caracterul post-operativ: aprecierea situaţiilor analizate se face prin compararea
rezultatelor obţinute cu obiectivele previzionate pentru aceeaşi perioadă, cu valorile
normale ale funcţionării sistemului (bugete, programe, previziuni), cu nivelul mediu al
sectorului de activitate, cu rezultatele înregistrate în anii precedenţi;
- abordarea cauzală a fenomenelor şi proceselor economice care alcătuiesc
obiectul diagnosticului; esenţa analizei diagnostic constă tocmai în concentrarea asupra
identificării şi evaluării relaţiilor cauză-efect aflate la baza simptomelor pozitive şi
negative;
- caracterul anticipativ asigurat de recomandările cu care se încheie studiul de
diagnosticare şi a căror aplicare practică să asigure redresarea sau ameliorarea
performanţelor;
- complexitatea analizei diagnostic, fundamentată atât pe complexitatea
domeniului investigat cât şi aspectele multiple abordate în cadrul acesteia (juridice,
tehnice, economice, financiare, etc.).
- rigurozitatea şi obiectivitatea sunt caracteristici cu însemnătate pragmatică
ridicată; o posibilă neglijare a unor aspecte pozitive sau negative esenţiale pentru domeniul
analizat împreună cu cauzele reale asociate acestora este în măsură să altereze iremediabil
utilitatea diagnosticului şi chiar să contribuie la amplificarea disfuncţionalităţilor
constatate.
Tipologia analizei diagnostic
Analiza diagnostic poate avea grade diferite de detaliere, se poate referi la
perioade diferite, urmărind finalităţi diferite, realizarea unei analize de tip diagnostic fiind
recomandată funcţie de scopurile şi obiectivele pe care le urmăreşte atunci când:

12
  se doreşte o analiză profundă a unui anumit domeniu evidenţiindu-se
deficienţele de funcţionare şi cauzele acestora (puncte slabe), avantajele
competitive ale întreprinderii (puncte forte), riscurile la care este supusă
întreprinderea şi oportunităţile oferite de mediul în care-şi desfăşoară
activitatea;
 se impune fundamentarea şi elaborarea unor strategii globale sau parţiale;
 se impune privatizarea firmei, evidenţiindu-se critic situaţia economico-
financiară a acesteia;
 se doreşte restructurarea firmei;
 se elaborează planuri de afaceri;
 se elaborează studii de fezabilitate;
 evaluarea întreprinderii, analiza diagnostic fiind necesară ca bază pentru
aplicarea metodelor de evaluare,
 cunoaşterea situaţiei reale dintr-o întreprindere aflată într-un moment de
criză şi estimarea impactului unor modificări din întreprindere;
 acordarea unui împrumut bancar important sau a unei subvenţii bugetare.
Literatura de specialitate evidenţiază o varietate de diagnosticări delimitate după
diverse criterii, fiecare dintre acestea caracterizate prin trăsături specifice, cel mai
important şi cuprinzător considerând că este gradul de detaliere a analizei diagnostic.
Funcţie de acesta se poate elabora:
 diagnosticul global: se referă la firmă în ansamblul său şi urmăreşte
analiza principalelor funcţii ale întreprinderii (juridică, comercială, tehnic-
operaţională, de personal, financiar-patrimonială);
 diagnosticul special (parţial): vizează analiza în detaliu a uneia sau mai
multor componente procesuale ale întreprinderii (diagnostic financiar,
diagnostic comercial, diagnostic juridic); urmăreşte depistarea cauzală a
punctelor forte şi slabe particularizate pe domenii distincte.
După conţinutul şi problematica abordată, diagnosticul poate fi:
 diagnostic economic;
 diagnostic financiar;
 diagnostic strategic.
Un alt criteriu important şi anume cel al obiectivelor urmărite, face deosebirea
între:

13
  diagnosticarea de sănătate: compară performanţele realizate la un moment
dat cu obiectivele prestabilite şi cu nivelul rezultatelor obţinute într-o
perioadă anterioară, evidenţiind astfel „starea de sănătate” a firmei.
 diagnosticare de ambianţă: vizează analiza firmei în calitate de subsistem
al unor macrosisteme, concentrându-se preponderent pe interfaţa dintre
firma investigată şi alte componente ale macrosistemului şi cu mediul
ambiant;
 diagnosticare de criză: efectuată în cadrul firmelor aflate în dificultate,
vizând o examinare globală a situaţiei şi performanţelor acestora sau
potenţialul acestora de a face faţă viitorului dând soluţii cu privire la
capacitatea de redresare a acestora.
 diagnosticare de evaluare: are în vedere stabilirea gradului de realizare a
obiectivelor şi furnizarea informaţiilor necesare previzionării obiectivelor
viitoare; poate fi considerat şi o sinteză a tuturor tipurilor enumerate
anterior.
După nivelul de decizie managerială, pentru a servi în mod eficient la formularea
judecăţilor de valoare şi la fundamentarea strategiei întreprinderii, diagnosticul poate fi
particularizat pe diverse trepte de interes managerial, astfel:
 diagnostic al rezultatelor;
 diagnostic al acţiunilor tactice;;
 diagnostic al strategiei întreprinderii;
 diagnosticul resurselor;
 diagnosticul politicilor întreprinderii.

5. Conţinutul procesului de analiză diagnostic

Analiza diagnostic a activităţii trebuie să aibă un caracter complex, să fie abordată

din perspectiva : activităţii tehnice şi de producţie, comercială, financiară, managementului
şi organizării, domeniul resurselor umane, domeniul social, ecologic şi strategic.
Efectuarea analizei diagnostic presupune, în principal parcurgerea următoarelor
etape:
- documentarea preliminară;
- prelucrarea informaţiilor şi stabilirea stării pe fiecare funcţie (domeniu) a
întreprinderii;
- sinteza procesului de analiză.

14
 Documentarea preliminară are ca scop reunirea unui fond primar de informaţii
relevante referitoare la problematica ce urmează să fie abordată şi asigură baza de date
necesară aplicării metodologiei de analiză diagnostic. În cadrul acestei etape trebuie să se
urmărească:
 cunoaşterea întreprinderii şi a mediului său, respectiv evidenţierea
principalelor elemente de localizare şi evidenţiere a societăţii într-un anumit context.
Aspectele la care se vor face referiri sunt:
- date de identificare a societăţii: denumire, adresă, telefon/fax, formă de societate;
- informaţii privind modul de constituire, scurt istoric al societăţii (întreprinderea
din care provine, transformări succesive care au avut loc), temeiul legal în care
funcţionează;
- scurtă prezentare a profilului societăţii şi obiectul de activitate actual;
 prezentarea în dinamică a situaţiei economico – financiare a societăţii
analizate; aceasta implică examinarea unor situaţii ce reflectă performanţele economico-
financiare ale societăţii într-un interval de timp suficient de concludent. În opinia celor mai
mulţi specialişti, intervalul de timp la care se referă indicatorii prezentaţi este de 3-5 ani. În
situaţia cercetării unui sector cu profunde mutaţii după 1989, cum este cel minier, pentru a
avea o imagine clară şi pertinentă a schimbărilor intervenite consider necesar a se acorda
atenţie întregii perioade de după 1989, respectiv 1990-până în prezent
 date referitoare la perspectivele de dezvoltare a domeniului de activitate,
care pun în evidenţă elementele ce vor influenţa activitatea viitoare a întreprinderii:
schimbări de strategie, crize şi consecinţe ale acestora, investiţii, schimbări în legislaţie,
schimbări privind pieţele, alte aspecte reprezentative pentru întreprindere.
Surse documentare de unde se pot culege o serie de informaţii sunt: programul de
activitate al întreprinderii, diferite acte normative, contracte economice, bugetul de venituri
şi cheltuieli, documente de evidenţă contabila, financiară şi de gestiune.
Un rol important în analiza diagnostic revine informaţiilor din bilanţul contabil,
anexele la bilanţ, contul de profit şi pierdere.
De asemenea se poate recurge şi la unele date din afara evidenţei economice, cum
sunt: rapoarte prezentate în consiliile de administraţie, procese verbale încheiate de
organele de control financiar-bancar, materiale apărute în presă şi altele.
Prelucrarea informaţiilor
Pentru o diagnoză pertinentă datele şi informaţiile reprezentative vor fi inventariate
pe domenii de activitate sau funcţiuni ale întreprinderii în vederea evidenţierii unei situaţii
reale, concrete a acesteia. Concret, diagnosticul va cuprinde următoarele componente:

15
 - diagnosticul juridic,
- diagnosticul potenţialului tehnic şi tehnologic;
- diagnosticul potenţialului uman;
- diagnosticul managementului;
- diagnosticul comercial;
- diagnosticul financiar;
Diagnosticul juridic va avea în vedere analizarea aspectelor legale privind
activitatea firmei legate de dreptul comercial, dreptul fiscal, dreptul muncii, drept civil,
dreptul mediului ori eventuale litigii existente.
În acest context se verifică:
-legalitatea constituirii societăţii;
-legalitatea drepturilor şi obligaţiilor generate de raporturile întreprinderii cu
partenerii;
-modul în care se respectă reglementările fiscale, situaţia plăţilor restante, eventuale
litigii fiscale;
-existenţa contractelor de muncă individuale şi colectiv, regulamentele de ordine
interioară, eventuale litigii cu salariaţii, relaţiile cu sindicatul sau conflicte sociale;
-concordanţa activităţii întreprinderii cu prevederile legale de mediu ori existenţa şi
legalitatea autorizaţiilor de mediu;
Concluziile diagnosticului juridic vor evidenţia înfiinţarea şi funcţionarea legală a
societăţii şi punctele forte şi slabe ale acestui domeniu. Puncte forte ale acestui domeniu ar
fi următoarele: existenţa unui statut şi contract corespunzător mărimii întreprinderii,
absenţa litigiilor, îndeplinirea la timp a obligaţiilor fiscale şi contractuale ori absenţa
împrumuturilor restante. Puncte slabe: contract şi statut necorespunzător, existenţa
litigiilor contractuale cu salariaţii şi terţii, existenţa conflictelor de muncă sau neonorarea
obligaţiilor fiscale
Diagnosticul potenţialului tehnic şi tehnologic. În vederea aprecierii acestui
domeniu se va urmări determinarea valorii şi stării mijloacelor de producţie (volumul,
gradul de uzură, posibilităţi de modernizare, structura acestora) şi măsura în care acestea
răspund nevoilor actuale şi viitoare ale întreprinderii.
Criteriile de diagnosticare ai acestui domeniu sunt foarte variate, relevante pentru
specificul activităţii societăţii analizate fiind:
-concordanţa dintre disponibilul de mijloace fixe şi necesarul pentru realizarea
obiectivelor programate;
-starea echipamentelor de producţie cu indicarea gradului de uzură al acestora;

16
 -nivelul tehnic al mijloacelor de muncă şi posibilităţile de modernizare a acestora;
-structura pe categorii de utilaje;
-indicatori de productivitate şi randament care să oglindească eficacitatea folosirii
acestora;
-activitatea tehnică de întreţinere;
-activitatea de cercetare-dezvoltare.
Tot la acest capitol al analizei diagnostic se vor face referiri la producţia realizată
(fizică, valorică, structura pe sortimente), ce va fi comparată cu capacităţile de producţie
existente evidenţiindu-se gradul de utilizare al acestora.
Concluziile privind diagnosticul tehnic şi tehnologic vor fi evidenţiate prin prisma
punctelor forte şi a punctelor slabe. Puncte forte pot fi considerate: dotarea întreprinderii
cu utilaje performante; întreţinerea corespunzătoare a utilajelor; productivitate ridicată;
există posibilităţi de modernizare şi retehnologizare; există concordanţă între capacitatea
de producţie existenţă şi gradul de utilizare al acesteia; corelarea capacităţii de producţie cu
cererea. Punctele slabe pot fi sintetizate astfel: în dotarea întreprinderii există utilaje cu
performanţe medii sau chiar slabe, ori aflate într-un stadiu de uzură avansată; întreţinere
necorespunzătoare a utilajelor; planificare defectuoasă a producţiei; nu există posibilităţi de
retehnologizare ori modernizare.
Opiniile ce decurg din analiza diagnostic referitor la tehnologii, starea mijloacelor
de producţie prezintă o importanţă deosebită pentru propunerile de restructurare ţi
rentabilizare a societăţii.
Diagnosticul potenţialului uman vizează în principal stabilirea caracteristicilor
resurselor umane folosind un sistem de indicatori care să facă referire atât la dimensiunea,
structura, calificarea personalului, cât şi la eficienţa utilizării personalului şi
comportamentul la locul de muncă. Abordarea din această perspectivă trebuie avută în
vedere în strânsă interdependenţă cu resursele materiale şi financiare.
În cadrul acestei etape se vor face o serie de analize cu privire la:
-dimensiunea şi structura potenţialului uman prin prisma: asigurării cu personal
(dacă există concordanţă între numărul de personal şi cel necesar pentru îndeplinirea
sarcinilor); calificării personalului (concordanţa între cerinţele postului şi nivelul de
calificare al salariatului); structura personalului pe categorii de salariaţi (ponderea
muncitorilor, ponderea personalului tehnico-operativ, ponderea personalului de deservire),
pe categorii de vârstă şi sexe, pe nivele de pregătire şi vechime în muncă.
-comportamentul personalului. În analizarea comportamentului personalului se
urmăreşte: gradul de utilizare a timpului de lucru; indicatori ai fluctuaţiei şi circulaţiei

17
personalului (coeficientul intrărilor, coeficientul plecărilor, coeficientul mişcării totale);
rata generală a absenteismului.
-gradul de conflictualitate: număr de greve, număr de zile de grevă, coeficientul de
importanţă al grevei, durata în zile a unei greve.
-eficienţa utilizării potenţialului uman exprimată cu ajutorul indicatorilor de
productivitate şi profitabilitate a muncii.
-nivelul de salarizare şi motivare a personalului urmărindu-se nivelul salariului şi
venitului salarial mediu brut în comparaţie cu cel al sectorului de activitate a zonei sau
economiei naţionale şi modul de stabilire a salariului.
-analiza condiţiilor de muncă prin examinarea: condiţiilor generale de muncă şi
respectarea prevederilor legale specifice domeniului; rata accidentelor de muncă.
-climatul social din întreprindere;
-metodele de angajare şi selectare a personalului.
Concluziile diagnosticului potenţialului uman grupate în puncte forte şi puncte
slabe ar putea fi sintetizate după cum urmează. Puncte forte: numărul de personal existent
corespunde necesarului; nivelul de calificare este corespunzător cerinţelor postului;
structura personalului este echilibrată; gradul de îndeplinire a normelor este ridicat;
tendinţă de creştere a nivelului productivităţii şi profitabilităţii muncii; absenţa grevelor,
etc. Puncte slabe: utilizarea necorespunzătoare a timpului de lucru; supradimensionarea
personalului; existenţa conflictelor de muncă; creşterea numărului de greve; etc.
Este important a se acorda o atenţie deosebită acestui domeniu de diagnosticare la
nivelul sectorului minier (în speţă la nivelul Companiei Naţionale a Huilei), întrucât una
din direcţiile principale de restructurare a fost şi va rămâne cea a restructurării
personalului.
Diagnosticul managementului vizează modul de organizare a întreprinderii, stilul
de conducere, calitatea managementului. În principal vor fi analizate următoarele elemente:
-componenţa echipei de conducere;
-stilul de conducere adoptat de manageri;
-modul de îndeplinire de către echipa de conducere a obiectivelor stabilite, în
principal cele ce vizează strategia societăţii: evoluţia volumului de activitate (realizarea
producţiei); evoluţia rezultatelor financiare (diminuarea pierderilor); priorităţi în domeniul
restructurării (volumul investiţiilor, surse de finanţare), îmbunătăţirea poziţiei pe piaţa
internă.
-gradul de implicare a reprezentanţilor Consiliului de Administraţie în îndeplinirea
obiectivelor stabilite;

18
 -colaborarea cu sindicatele.
Pentru o apreciere mai concludentă aspectele referitoare la acest capi6tol e de dorit
a se analiza ca o componentă a diagnosticului potenţialului uman.
Diagnosticul financiar. Diagnosticul financiar are ca obiectiv aprecierea activităţii
financiare prin prisma rezultatelor obţinute, gestiunii resurselor, echilibrului financiar,
eficienţa utilizării resurselor. O apreciere completă asupra acestui domeniu se poate obţine
prin utilizarea arborelui de rate.
Ratele utilizate în construirea arborelui sunt :
1. Rate de structură operaţională, pentru aprecierea performanţelor activităţii: rata
valorii adăugate; ponderea rezultatului exploatării în excedentul brut de exploatare;
ponderea rezultatului exploatării în rezultatul brut al exerciţiului; ponderea cifrei de afaceri
în veniturile din exploatare; ponderea veniturilor din exploatare în venituri totale; ponderea
rezultatului net în rezultatul brut; cheltuieli totale efectuate pentru a obţine venituri totale.
2.Rate de structură patrimonială, pentru aprecierea modului de formare şi utilizare
a resurselor şi activelor :
a) rate de structură a activelor :- rata activelor imobilizate; rata elementelor de
imobilizări; rata activelor circulante; ratele elementelor de active circulante;
b) rate de structură a pasivului :stabilitatea financiară; grad de finanţare curent;
autonomia financiară; gradul de îndatorare globală.
3.Rate de finanţare, pentru aprecierea echilibrului dintre resursele şi utilizările
firmei: rata de finanţare permanentă; rata de finanţare curentă.
4.Rate de bonitate, pentru aprecierea riscului incapacităţii de plată :lichiditatea
curentă; solvabilitatea generală.
5.Rate de gestiune, pentru aprecierea eficienţei utilizării activelor şi resurselor
financiare :
a) rate de gestiune a activelor :rotaţia activului; rotaţia activelor imobilizate şi a
elementelor de imobilizări; rotaţia activului circulant şi a elementelor componente.
b) rate de gestiune a pasivului :rotaţia capitalurilor proprii; rotaţia resurselor atrase
şi împrumutate; rotaţia capitalurilor permanente; rotaţia resurselor curente.
6.Rate de randament, pentru aprecierea profitabilităţii activităţii şi rentabilităţii
capitalurilor :rata rentabilităţii financiare; rata rentabilităţii economice; rentabilitatea
veniturilor; rentabilitatea cheltuielilor; marja brută; rentabilitatea comercială.
Concluziile diagnosticului financiar se vor prezenta de asemenea sub forma
punctelor forte şi a punctelor slabe.

19
 Puncte forte privind structura financiară :structură corespunzătoare de formare pe
surse de provenienţă a resurselor financiare; firma are o structură corespunzătoare de
formare pe termene a resurselor financiare; gradul de îndatorare globală este relativ redus;
gradul de îndatorare la termen este de asemenea redus; stabilitatea financiară este ridicată;
autonomia financiară globală este medie; autonomia financiară globală este bună; structura
finanţării corespunde în mare măsură nevoilor activităţii; gradul de imobilizare a activului
este în limite normale.
Puncte forte privind echilibrul financiar :există un echilibru financiar sănătos în
ceea ce priveşte resursele şi utilizările permanente; marja de siguranţă a finanţării
permanente se încadrează în limitele admisibile; firma are o structură acceptabilă de
formare pe surse de provenienţă a fondului de rulment; tendinţa echilibrului între resursele
şi utilizările permanente; marja de siguranţă a finanţării ciclice se încadrează în limitele
normale;
Puncte forte din punctul de vedere al bonităţii financiare :siguranţă în ceea ce
priveşte posibilitatea acoperirii datoriilor curente; siguranţă în posibilitatea acoperirii
datoriilor curente pe seama disponibilităţilor şi creanţelor; siguranţă în ceea ce priveşte
posibilitatea acoperirii datoriilor totale şi financiare pe seama activelor totale; siguranţă
relativ bună în ceea ce priveşte posibilitatea acoperirii datoriilor totale pe seama
elementelor de autofinanţare.
Puncte forte privind gestiunea resurselor :reducerea rotaţiei datoriilor curente;
reducerea rotaţiei datoriilor din exploatare; reducerea rotaţiei creditului-furnizor; creşterea
rotaţiei activelor totale; creşterea rotaţiei activelor imobilizate;
Puncte forte privind randamentul financiar :tendinţa de creştere a profitabilităţii
resurselor consumate; tendinţa de creştere a profitabilităţii veniturilor obţinute; tendinţa de
creştere a rentabilităţii comerciale, a marjei brute şi nete; nivelul rentabilităţii economice
satisface cerinţele economice de eficienţă ;tendinţa de creştere a rentabilităţii economice;
tendinţa de creştere rentabilităţii financiare;
Punctele slabe privind structura financiară: deprecierea autonomiei financiare
globale prin creşterea mai ales a datoriilor pe termen scurt; deprecierea lentă a gradului de
îndatorare globală prin creşterea datoriilor pe termen scurt; tendinţa de înrăutăţire a
structurii datoriilor; reducerea gradului de lichiditate a activelor circulante pe seama
creşterii duratei medii de încasare a creanţelor; ponderea foarte redusă a disponibilităţilor
în total active circulante; tendinţa de înrăutăţire a structurii stocurilor; tendinţa de
înrăutăţire a structurii creanţelor.

20
 Puncte slabe privind echilibrul financiar: existenţa unui dezechilibru în ceea ce
priveşte resursele şi utilizările ciclice; structura necorespunzătoare a necesarului de fond de
rulment global; trezorerie netă negativă cu tendinţă de accentuare a deficitului;
Puncte slabe privind bonitatea financiară : siguranţă redusă în posibilitatea
acoperirii datoriilor curente pe seama disponibilităţilor băneşti; siguranţă redusă în
posibilitatea acoperirii creditelor de trezorerie prin disponibilităţi din conturi bancare şi
casierie; tendinţă de reducere în general a indicatorilor de solvabilitate pe seama creşterii
mai rapide, ca ritm, a datoriilor totale faţă de elementele de activ destinate acoperirii lor.
Puncte slabe privind gestiunea resurselor : reducerea rotaţiei activelor circulante;
reducerea rotaţiei stocurilor totale; reducerea rotaţiei stocurilor materiale; reducerea rotaţiei
stocurilor de produse finite; reducerea rotaţiei stocurilor de mărfuri; reducerea rotaţiei
creanţelor curente; reducerea rotaţiei creanţelor din exploatare; reducerea rotaţiei
creditului-client.
Diagnosticul comercial are drept obiectiv estimarea poziţiei pe piaţă a
întreprinderii, în cadrul acestuia fiind analizate în principal elementele ce influenţează
activitatea societăţii, respectiv: clienţii, furnizorii, concurenţa, urmărindu-se în principal
următoarele aspecte:
-evoluţia vânzărilor estimată în funcţie de tendinţa cifrei de afaceri;
-produsele comercializate şi principalele caracteristici ale acestora;
-relaţiile cu clienţii;
-relaţiile cu furnizorii,
Se vor analiza practic, toţi factorii din mediul extern ce pot constitui oportunităţi şi
pot influenţa pozitiv evoluţia afacerii sau dimpotrivă pot constitui ameninţări, având
influenţă negativă asupra acesteia.
Sinteza procesului de analiză diagnostic poate fi structurată astfel încât să prezinte
următoarele aspecte:
- prezentarea rezultatelor şi identificarea disfuncţionalităţilor;
- stabilirea măsurilor şi recomandărilor necesare pentru înlăturarea
disfuncţionalităţilor;
- adoptarea deciziilor necesare în vederea punerii în aplicare a măsurilor
preconizate.
Diagnosticarea activităţii pe domenii trebuie să scoată în evidenţă toate aspectele
care contribuie la procesul de degradare şi aspectele pozitive care constituie puncte tari ale
activităţii şi care trebuie valorificate constituind oportunităţi viitoare ale activităţii

21
întreprinderii. O analiză diagnostic bine condusă clarifică în mod concludent variantele de
restructurare şi de dezvoltare.

6. Metode cantitative utilizate în analiza diagnostic

Metodele utilizate de analiza economică servesc la cunoaşterea fenomenelor şi

proceselor economice ce au loc la nivelul organizației în toată complexitatea şi
interacţiunea lor, a influenţei exercitate de diferiţi factori ceea ce permite fundamentarea
temeinică a deciziilor, alegerea variantei optime de acţiune şi sporirea eficienţei întregii
activităţi economice.
Pentru analiza cantitativă a activităţii organizațiilor se pot folosi mai multe metode
şi procedee cu caracter general sau specific.
Metodele generale folosite sunt de regulă metode statistico-matematice cum ar fi:
metoda grupărilor, metoda corelaţiei, metoda funcţiei de producţie, metoda cercetării
operaţionale.
În afară de aceste metode cu caracter general, se mai folosesc şi unele metode şi
procedee specifice cum ar fi:
- metoda comparaţiei rezultatelor economice;
- metoda diviziunii sau descompunerii rezultatelor economice;
- metoda stabilirii factorilor de influenţă;
- metoda măsurării influenţei factorilor;
- metoda generalizării.
În procesul de analiză trebuie să se îmbine metodele generale cu metodele şi
procedeele specifice fapt care permite studierea complexă a fenomenelor economice şi
luarea măsurilor corespunzătoare pentru îmbunătăţirea activităţii întreprinderii.
Metoda comparaţiei rezultatelor economice
Această metodă are un rol important în procesul de analiză pentru că fiecare
rezultat al activităţii întreprinderii se studiază nu numai ca mărime, ci şi în raport cu un
anumit criteriu luat ca bază de comparaţie ceea ce permite cunoaşterea abaterilor
intervenite în timp şi spaţiu.
În funcţie de baza de comparaţie folosită se pot efectua următoarele tipuri de
comparaţii:
a) comparaţii în timp între rezultatele efective şi rezultatele prevăzute, între
rezultatele efective sau prevăzute din perioada curentă şi cele din perioadele anterioare;

22
 b) comparaţii în spaţiu între rezultatele verigilor organizatorice din întreprindere,
între rezultatele obţinute de întreprinderea analizată şi rezultatele medii pe întreaga ramură;
c) comparaţii mixte - îmbinarea comparaţiilor în timp şi spaţiu;
d) comparaţii cu caracter special, care pot interveni în general în alegerea
variantei optime de acţiune.

Prin comparaţie se asigură raporatrea nivelului indicatorilor economico-financiari

faţă de nivelul aceloraşi indicatori consideraţi într-o bază de comparaţie. Pentru
realizarea comparaţiei este necesar să se asigure alegerea criteriilor sau bazei de
comparaţie şi omogenizarea termenilor comparaţi.

Criteriile (baza) de comparaţie pot fi:

- realizările din perioada precedentă;
- nivelul planificat al indicatorilor economico-financiari;
- nivelul realizărilor medii în cadrul ramurii;
- nivelul realizărilor de vârf în unităţi similare;
- nivelul optim al unor indicatori, etc.

Omogenizarea termenilor comparaţi presupune asigurarea unui conţinut unitar al

indicatorilor care se compară, utilizarea aceleiaşi metodologii şi aceloraşi procedee de
calcul.

Rezultatele comparării se concretizează în:

ABATEREA ABSOLUTĂ ΔR = R1 – R0
ABATEREA RELATIVĂ Δ%R = (ΔR / R0) x 100
INDICELE IR = (R1/R0) x 100
ABATEREA INDICELUI ΔIR = ΔR/R0 – 100

Metoda diviziunii sau descompunerii rezultatelor economice

Aplicarea acestei metode se foloseşte pentru studierea rezultatelor economice prin
descompunerea sau diviziunea lor după anumite criterii.
Principalele criterii după care poate avea loc descompunerea fenomenelor şi a
rezultatelor economice sunt următoarele:
a) diviziunea în timp a rezultatelor economice;
b) diviziunea în spaţiu a rezultatelor economice;
c) diviziunea pe părţi sau pe elemente componente a rezultatelor economice.

23
 Descompunerea sau diviziunea în timp a rezultatelor economice permite
cunoaşterea evoluţiei în timp a fenomenelor analizate şi evidenţierea abaterilor intervenite
pe fiecare diviziune de timp între rezultatele efective şi cele previzionate. Pe această cale
se poate stabili contribuţia fiecărei diviziuni de timp (zi, săptămână, decadă, lună,
trimestru, an) la modificarea totală a fenomenelor cercetate pe o anumită perioadă de timp.
Descompunerea sau diviziunea în spaţiu a rezultatelor economice permite
cunoaşterea rezultatelor obţinute de fiecare verigă organizatorică a unei întreprinderi
(atelier, secţie, uzină) precum şi stabilirea contribuţiei fiecărei verigi organizatorice la
modificarea generală a fenomenelor studiate.
Descompunerea sau diviziunea pe părţi sau pe elemente componente a rezultatelor
economice contribuie la adâncirea analizei activităţii economice a întreprinderii prin
stabilirea contribuţiei fiecărui element asupra modificării acestor fenomene.
Descompunerea pe părţi sau elemente componente se poate aplica majorităţii indicatorilor
care reflectă diferite laturi ale întreprinderii, fapt care permite efectuarea unor analize
structurale asupra indicatorilor calitativi şi cantitativi. Totodată diviziunea pe părţi şi
elemente componente constituie o etapă premergătoare a stabilirii factorilor care
acţionează asupra fenomenelor analizate şi a măsurării influenţei lor.
Metoda stabilirii factorilor de influenţă
Cu ajutorul acestei metode se stabilesc factorii care acţionează asupra fenomenelor
sau rezultatelor economice analizate precum şi legăturile cauzale dintre aceştia.
Prin factori de influenţă se înţeleg acele forţe motrice care determină apariţia şi
modificarea unui fenomen sau rezultat economic.
Întrucât fenomenele şi procesele economice dintr-o întreprindere cu caracter
complex şi interdependent în procesul de analiză este necesar să se stabilească cât mai
corect factorii de influenţă şi legăturile de condiţionare care apar în cazul fiecărui fenomen
studiat.
Principiile care stau la baza acestei metode sunt următoarele:
a) Stabilirea factorilor de influenţă se face prin descompunerea în trepte a
fenomenelor cu ajutorul abstracţiunii ştiinţifice. Pe această cale are loc trecerea de la
general la particular şi cunoaşterea tuturor factorilor principali şi secundari cu acţiune
directă sau indirectă până la cauzele finale care acţionează asupra fenomenului analizat;
b) Pentru stabilirea corectă a factorilor de influenţă, analiza economică trebuie să
parcurgă un drum invers în raport cu evoluţia reală a fenomenului studiat. Astfel cauzele
finale descoperite în procesul de analiză reprezintă de fapt cauzele generale care au generat
apariţia fenomenului cercetat;

24
 c) Determinarea legăturilor de condiţionare dintre fiecare factor de influenţă şi
fenomenul analizat precum şi între factorii care acţionează.
Metoda măsurării influenţei factorilor
Cu ajutorul acestei metode se determină mărimea şi sensul influenţei fiecărui factor
care acţionează asupra fenomenului analizat. În acest fel se scot în evidenţă factorii cu
acţiune pozitiva sau negativă asupra fenomenelor studiate precum şi posibilităţile de
îmbunătăţire a activităţii unei întreprinderi.
Metodele folosite pentru cuantificarea influenţei factorilor variază în funcţie de
tipul legăturilor de condiţionare dintre factori şi de scopul analizei economice.
În general legăturile de condiţionare dintre fenomenele economice analizate şi
factorii de influenţă pot fi de două tipuri principale:
- legături de tip funcţional sau determinist;
- legături de tip stohastic sau probabilistic.
Legăturile de tip funcţional se întâlnesc atunci când pentru fiecare valoare dată
variabilei independente sau factoriale se obţine o valoare bine determinată pentru variabila
dependentă sau rezultativă. Acest tip de legături indică o dependenţă foarte strânsă între
fenomenele analizate şi sunt exprimate matematic prin funcţia: y = f(x), în care y
reprezintă variabila dependentă/rezultativă sau fenomenul efect, iar x reprezintă variabila
independentă/factorială sau fenomenul cauză. Legăturile de tip funcţional pot îmbrăca
forma relaţiei de produs, raport, sumă sau diferenţă între factori.
Legăturile de tip stohastic se întâlnesc atunci când pentru fiecare valoare a
fenomenelor independente sau factoriale se obţin mai multe valori pentru variabila
dependentă eşalonate într-o zona de probabilitate cu o limită minimă şi una maximă. Acest
tip de legături au caracter probabilistic, aleatoriu şi pot fi exprimate prin diferite funcţii
statistico-matematice de tip liniar sau neliniar.
Ţinând seama de tipul relaţiilor de condiţionare dintre fenomenele economice şi de
scopul analizei pentru măsurarea influenţei factorilor şi a intensităţii legăturilor de
cauzalitate dintre fenomene, se pot folosi următoarele metode şi procedee:
- metoda substituirilor în lanţ;
- metoda balanţieră;
- metoda soldului;
Metoda substituirilor în lanţ
Această metodă se foloseşte pentru măsurarea influenţei factorilor asupra
modificării fenomenelor sau rezultatelor economice, atunci când între fenomenul analizat

25
şi factorii săi de influenţă există legături de tip funcţional exprimate sub forma relaţiei de
produs sau raport între factori.
Esenţa acestei metode constă în determinarea succesivă a influenţei fiecărui factor
asupra modificării fenomenului analizat ceilalţi factori rămânând constanţi.
Metoda substituirilor în lanţ se poate prezenta sub două variante:
- metoda substituirilor în lanţ în formă desfăşurată;
- metoda substituirilor în lanţ în formă simplificată.
Cele două procedee se pot aplica pentru calcularea influenţei factorilor atât în cazul
exprimării factorilor în mărimi absolute, cât şi în mărimi relative sau sub formă de indici.
La baza acestei metode se află următoarele principii :
- aşezarea factorilor în relaţia de cauzalitate se face în ordinea poziţionării lor
economice : factori cantitativi, factori structurali şi factori calitativi;
- substituirea factorilor se face în mod succesiv începând cu factorii cantitativi şi
terminând cu cei calitativi;
- factorul substituit anterior rămâne substituit până la sfârşitul procesului de analiză
şi se ia în calcul la valoarea lui efectivă;
- factorul care urmează a fi substituit ulterior se ia în calcul la valoarea sa
previzionată sau din perioada de bază.
Metodologia de calcul a influenţei factorilor
A) CAZUL RELAŢIEI DE PRODUS ÎNTRE FACTORI
Considerăm un fenomen sau un rezultat economic, notat cu R, care este influenţat
de trei factori notaţi cu a, b, c, între care există relaţia de produs, respectiv :
R  f (a, b, c) sau R  a bc
 Mărimea rezultatului analizat în perioada de bază sau cea previzionată
(notată cu R0) şi mărimea efectivă (notată cu R1) vor fi :
R 0  a 0  b0  c0 R 1  a 1  b 1  c1

 Analiza fenomenului sau a rezultatului economic studiat porneşte de la

determinarea modificării absolute şi procentuale a acestuia, în perioada efectivă faţă de
plan sau perioada de bază, astfel :
- modificarea absolută (R) :
R= R1 – R0 = (a 1  b1  c1 )  (a 0  b 0  c 0 )

- modificarea relativă (R%)

R R  R0
R%=  100  1  100
R0 R0

26
 R1
sau R%= I R  100 unde IR   100
R0

 Influenţa modificării sau variaţiei fiecărui factor asupra modificării

fenomenului studiat se stabileşte în mod succesiv după cum urmează :
- influenţa modificării factorului a asupra modificării rezultatului R ( aR ) :

aR  (a 1  b1  c1 )  (a 0  b 0  c 0 )  (a 1  a 0 )  b 0  c 0

aR
  a
R  100
R0

- influenţa modificării factorului b asupra modificării rezultatului ( bR ) :

bR  (a 1  b1  c 0 )  (a 1  b 0  c 0 )  a 1  (b1  b 0 )  c 0
bR
 %b
R  100
R0

- influenţa modificării factorului c asupra modificării rezultatului ( cR ) :

cR  (a 1  b1  c1 )  (a 1  b1  c 0 )  a 1  b1  (c1  c 0 )
cR
 %c
R  100
R0

 Suma algebrică a influenţelor factorilor trebuie să corespundă cu

modificarea fenomenului sau rezultatului economic analizat, adică :
aR  bR  cR  R sau  a , b ,c
R  R

respectiv :
aR %  bR %  cR %  R%

B) CAZUL RELAŢIEI DE RAPORT ÎNTRE FACTORI

În cadrul aplicării metodei substituirilor în lanţ la relaţia de raport între factori,
exprimaţi în mărimi absolute sau relative se pot întâlni două situaţii :
b1) când factorul cantitativ se găseşte la numărător şi, deci, substituirea va începe
cu numărătorul şi apoi cu numitorul;
b2) când factorul cantitativ se găseşte la numitor, iar substituirea va începe cu
numitorul şi apoi cu numărătorul.
b1) factorul cantitativ se află la numărător :
 Presupunem un fenomen sau un rezultat economic R, influenţat de doi
factori a şi b între care există relaţia de raport.
a
R  f (a , b ) R
b

27
  Mărimea rezultatului în perioada efectivă şi cea previzionată va fi :
a0 a1
R0  R1 
b0 b1

 Modificarea absolută şi procentuală a fenomenului analizat va fi :

- modificarea absolută (R) :
a1 a 0
R  R 1  R 0  
b1 b 0

- modificarea procentuală (R%) :

R
R %   100 sau R %  I R  100
R0

R1
unde I R   100
R0

 Influenţele celor doi factori se stabilesc astfel :

- influenţa modificării factorului a (factor cantitativ)
a1 a 0 a1  a 0 aR
aR    ; aR %   100
b0 b0 b0 R0
- influenţa modificării factorului b
a1 a1 bR
bR   ; bR %   100
b1 b 0 R0

 Suma influenţelor celor doi factori trebuie să fie egală cu modificarea

fenomenului analizat

 a ,b
R  R şi  a ,b
R %  R %

b2) factorul cantitativ se află la numitor

a
R  f (a , b ) ; R
b
b reprezintă factorul cantitativ
a1 a 0
R  R 1  R 0  
b1 b 0
R
R %   100
R0

 Determinarea influenţelor modificării factorilor se va face astfel :

- influenţa modificării factorului b (factor cantitativ)

28
 a0 a0 R bR
bR   ; R bR %   100
b1 b 0 R0
- influenţa modificării factorului a :
a a a  a0 aR
  1 0  1
a
R ;  %
a
R  100
b1 b1 b1 R0

 Suma influenţelor celor doi factori trebuie să fie egală cu modificarea

fenomenului analizat :

 a ,b
R  R iar  a ,b
R %  R %

Acest tip de relaţie se întâlneşte cel mai des în procesul de analiză, respectiv la
studierea majorităţii indicatorilor de eficienţă economică, unde se compară efectul obţinut
cu efortul depus sau invers, cum ar fi : productivitatea muncii, eficienţa mijloacelor fixe,
cheltuieli la 1000 lei cifră de afaceri, rata rentabilităţii.

Metoda balanţieră – se foloseşte pentru determinarea influenţei factorilor atunci

când între fenomenul analizat şi elementele sale componente există relaţii de sumă şi
diferenţă.
Metodologia stabilirii influenţelor este următoarea :
 Considerăm un fenomen sau rezultat economic, notat cu R, influenţat de trei
elemente (a, b, c) între care există relaţia de sumă sau diferenţă:
R= a + b – c
 Mărimea rezultatului în perioada de bază şi cea efectivă va fi :
R 0  a 0  b0  c0
R 1  a 1  b 1  c1

 Modificarea efectivă faţă de plan sau perioada de bază va fi :

- modificarea absolută (R)
R  R1  R 0  (a1  b1  c1 )  (a 0  b 0  c 0 )

- modificarea relativă (R%) :

R
R %   100
R0

 Influenţa factorilor se calculează astfel :

- influenţa modificării factorului a asupra modificării rezultatului R
aR  a 1  a 0
- influenţa modificării factorului b asupra modificării rezultatului R

29
 bR  b1  b 0
- influenţa modificării factorului c asupra modificării rezultatului R
cR (c1 )  (c 0 )  (c1  c 0 )

 Suma influenţelor factorilor trebuie să fie egală cu modificarea absolută a

rezultatului :
aR  bR  cR  R sau 
a , b ,c
R  R

- deci influenţa fiecărui factor sau element component se determină ca diferenţă

între mărimea efectivă şi cea previzionată sau din perioada de bază a elementului respectiv,
ţinând seama de semnul său algebric din relaţia de condiţionarea analizată.
Metoda balanţieră poate fi considerată ca un caz particular al metodei substituirilor
în lanţ, deoarece dacă s-ar utiliza această metodă ar fi obţinut aceleaşi rezultate.
Metoda soldului – cu ajutorul acesteia se poate determina influenţa unui singur
factor atunci când se cunosc influenţele pentru (n-1) factori, precum şi modificarea
fenomenului analizat (R). Influenţa necunoscută se poate stabili pe baza soldului.
De exemplu, într-o relaţie de condiţionare care poate îmbrăca forma de produs,
raport, sumă sau diferenţă între factori, intervin trei factori de influenţă (a, b şi c). În
procesul de analiză au fost stabilite deja influenţele factorilor a şi b, precum şi modificarea
fenomenului studiat (R), dar nu se cunoaşte influenţa factorului c. Această influenţă se
poate prin metoda soldului astfel :
cR  R  (aR  bR )
Metoda generalizării
Cu ajutorul acestei metode se scot în evidenţă principalele aspecte pozitive sau
negative din activitatea unităţii economice şi se fac aprecieri asupra evoluţiei fenomenelor
analizate.
De asemenea, pe baza generalizării se precizează diagnosticul şi măsurile de reglare
a activităţii fiecărei întreprinderi în vederea valorificării resurselor interne şi a îmbunătăţirii
rezultatului economico-financiar.
Metoda generalizării permite utilizarea concluziilor analizei în procesul managerial
pentru fundamentarea deciziilor cu caracter tactic şi strategic la diverse nivele ierarhice. Pe
baza generalizării se asigură finalizarea întregului proces de analiză diagnostic şi
formularea unor concluzii cu caracter general privind aprecierea evoluţiei fenomenelor
studiate şi a posibilităţilor de reglare şi optimizare a performanţelor activităţii unităţilor
economice în viitor.

30
 ANALIZA GESTIUNII RESURSELOR UMANE

Munca reprezintă principalul factor al procesului de producţie, de aceea, asigurarea

la timp a întreprinderilor cu forţa de muncă necesară şi folosirea raţională a acesteia,
influenţează hotărâtor nivelul performanţelor economico-financiare înregistrate de agenţii
economici.
Obiectivele principale ale analizei asigurării şi utilizării resurselor umane în cadrul
organizațiilor sunt următoarele:
- asigurarea cu personal pe total şi pe categorii;
- situaţia calificării personalului;
- circulaţia şi fluctuaţia forţei de muncă;
- utilizarea timpului de lucru;
- productivitatea muncii şi căile sale de creştere.

1. Analiza asigurării întreprinderilor cu forţă de muncă

Onorarea obligaţiilor asumate de o societate comercială faţă de diverşi beneficiari

presupune asigurarea cu forţa de muncă necesară din punct de vedere cantitativ, calitativ şi
structural.
Necesarul de personal e în principiu determinat de nivelul şi evoluţia a doi factori:
volumul producţiei (exprimat prin producţia fizică/valorică); eficienţa utilizării
personalului, măsurată cu nivelul productivităţii muncii.
Pentru urmărirea modului de asigurare a întreprinderilor cu forţă de muncă se
foloseşte indicatorul „număr mediu de salariaţi” care reflectă situaţia forţei de muncă pe o
anumită perioadă de timp (lună, trimestru, an).
Datele necesare acestei analize se obţin din:
- situaţii statistice privind forţa de muncă şi de salarizare;
- balanţa mişcării forţei de muncă;
- evidenţa operativă şi statistică la nivelul întreprinderilor;
- proiecte de investiţii.

31
 În vederea analizei asigurării cu forţă de muncă sub aspect cantitativ şi structural
trebuie să se ţină seama de posibilităţile de grupare ale personalului unei întreprinderi în
funcţie de anumite criterii.
Din punct de vedere al legăturii cu activitatea industrială, personalul se poate
împărţi în: personal industrial şi personal neindustrial. În funcţie de rolul deţinut în cadrul
procesului de producţie şi comercializare, personalul se grupează în:
- muncitori;
- personal tehnic-productiv compus din ingineri, subingineri, maiştri,
tehnicieni;
- personal de conducere şi administraţie;
- personal de deservire;
- personal de pază şi pompieri.
Întrucât, muncitorii reprezintă forţa de muncă ocupată nemijlocit în procesul de
producţie, o atenţie deosebită trebuie acordată acestei categorii. Astfel muncitorii pot fi
grupaţi :
 în funcţie de raportul faţă de procesul de producţie: - muncitori de bază /
auxiliari;
 în funcţie de nivelul de calificare: - muncitori calificaţi / necalificaţi;
 în funcţie de posibilitatea determinării manoperei pe unitatea fizică /
valorică de producţie: - muncitori direct productivi / indirect productivi.
Structura personalului se apreciază cu ajutorul:
- ponderii categoriilor de personal rezultate din aplicarea criteriului în totalul
salariaţilor (raportul dintre numărul de salariaţi pe categorii şi totalul salariaţilor);
- numărul de salariaţi din alte categorii ce revin la 100 muncitori
(exemplu: numărul de ingineri la 100 muncitori , numărul de personal TESA la 100
muncitori).
Evoluţia structurii salariaţilor se apreciază prin:
- compararea ponderii (greutăţii specifice) diferitelor categorii de personal din
perioada curentă cu cea din perioada precedentă;
- compararea indicilor de modificare a numărului de personal pe categorii cu
indicele pe total salariaţi.
Analiza structurii salariaţilor poate fi aprofundată prin luarea în considerare şi a
altor criterii şi anume: - gruparea după vârstă (grupele de vârstă constituite din intervale
de 3,5,7,10 ani sau alte intervale considerate adecvate activităţii studiate formează
piramida vârstei salariaţilor); - gruparea după vechimea în muncă (se poate utiliza drept

32
criteriu de grupare: vechimea totală în muncă, vechimea în aceeaşi unitate, vechimea în
aceeaşi profesie, vechimea în post); - gruparea pe sexe.
În cadrul analizei asigurării cu personal sub aspect cantitativ se urmăreşte
modificarea absolută şi procentuală a personalului atât pe total cât şi pe fiecare categorie,
conform relaţiilor:
N  N1  N 0

N1 N
N %   100  100   100
N0 N0

în care: N1 - numărul mediu de personal în anul curent;

N 0 - numărul mediu de salariaţi în anul de bază.

Urmărirea şi analiza modificării numărului de salariaţi se face şi pe categorii,
deoarece aceste modificări nu influenţează în aceeaşi măsură asupra realizării programului
de producţie. Astfel modificarea numărului de muncitori trebuie apreciată prin prisma
evoluţiei indicatorilor ce caracterizează programul de producţie, a tehnicităţii producţiei şi
a organizării producţiei şi a muncii, stabilindu-se în acest sens economia sau depăşirea
relativă conform relaţiei:
N '  N1  N a

în care: N ' - economia sau depăşirea relativă;

N a - numărul mediu admisibil de muncitori.
Numărul mediu admisibil de muncitori se calculează după formula:
Na  N0  IQ

unde: I Q - indicele modificării producţiei.

Numărul mediu admisibil reflectă de fapt, numărul de muncitori pe care putea să-i
utilizeze întreprinderea, ţinând seama de modificarea producţiei şi respectându-se nivelul
planificat al productivităţii muncii.
În legătură cu celelalte categorii de salariaţi, trebuie făcută distincţie între
personalul care are legături directe cu producţia, la care modificarea se poate stabili la fel
ca în cazul muncitorilor şi restul personalului, la care se urmăreşte respectarea schemei de
încadrare.
Analiza modificărilor absolute intervenite în numărul muncitorilor se poate adânci
prin studierea modificărilor care au avut loc în cadrul principalelor categorii de muncitori,
pe profesii, calificări, precum şi pe secţii şi locuri de muncă.

33
 Pentru a scoate în evidenţă modificările intervenite în personalul unei întreprinderi,
e necesar să se stabilească şi structura acestuia prin raportarea numărului de personal din
fiecare categorie de personal la totalul personalului din întreprinderea respectivă. La
aprecierea modificărilor intervenite în structura personalului trebuie să se ţină seama de
schimbările care au avut loc în volumul de activitate al întreprinderii, în profilul şi
structura organizatorică a acesteia precum şi în nivelul dotării tehnice.

2. Analiza calificării personalului

Asigurarea cantitativă şi în structură a resurselor umane trebuie să fie întregită şi

prin asigurarea calitativă a personalului, respectiv a calificării salariaţilor. Pentru analiza
calificării forţei de muncă e necesar să se studieze următoarele aspecte:
- situaţia calificării muncitorilor şi a celorlalte categorii de personal ;
- situaţia concordanţei dintre complexitatea lucrărilor executate şi nivelul calificării
forţei de muncă;
- măsurile luate pentru ridicarea calificării tuturor categoriilor de personal.
Pentru aprecierea nivelului de calificare se folosesc indicatorii: durata medie de
şcolarizare şi coeficientul mediu al calificării.
 
Durata medie de şcolarizare d sc = se calculează ca raport între numărul total de

om-ani şcolarizare şi specializare şi numărul total de personal, după relaţia:

d sc 
N s  d sc
Ns

unde: d sc - numărul de ani de şcolarizare şi specializare;

N s - numărul de salariaţi.
Acest indicator arată nivelul mediu de pregătire al personalului, dar prezintă
dezavantajul că ne arată doar o imagine de ansamblu mai mult a nivelului de instruire
generală decât a gradului de calificare.
Coeficientul mediu de calificare K cf  = exprimă categoria medie de încadrare a

muncitorilor şi se calculează ca o medie aritmetică ponderată a numărului de muncitori pe

categorii de calificare cu cifra care indică categoria de încadrare şi numărul total de
muncitori:

K cf 
N k mi i

N m

unde: N mi - numărul de muncitori din categoria respectivă;

34
 ki - categoria de încadrare;

N m - numărul total de muncitori.

În legătură cu calificarea forţei de muncă, trebuie să se studieze o serie de aspecte
care o determină cum ar fi : pregătirea personalului, vechimea în profesie, vechimea totală,
vârsta muncitorilor. Între aceste caracteristici şi calificare există relaţii de directă
proporţionalitate.
În cadrul analizei se urmăreşte şi dacă întreprinderea a fost asigurată cu muncitori
cu calificare corespunzătoare categoriei medii de încadrare a lucrărilor şi operaţiunilor.
Oricare ar fi neconcordanţa între cei doi indicatori se reflectă negativ în activitatea
economică şi financiară a întreprinderii. Dacă într-o anumită perioadă categoria medie a
lucrărilor e mai mare decât coeficientul mediu de calificare a muncitorilor înseamnă că
unele lucrări au fost efectuate de muncitori cu calificare inferioară celei cerute de execuţia
lucrărilor respective, fapt ce poate avea repercusiuni asupra calităţii produselor fabricate şi
a productivităţii muncii. În cazul în care coeficientul mediu de calificare e mai mare decât
categoria medie a lucrărilor înseamnă că se efectuează lucrări cu muncitori cu o calificare
mai mare decât cea necesară , ceea ce presupune o folosire neraţională a acesteia.
Un alt aspect urmărit în cadrul analizei e legat de preocuparea pentru ridicarea
calificării forţei de muncă, de care depinde eficienţa folosirii acesteia, precum şi
problemele privind asigurarea protecţiei sociale şi recalificarea şomerilor.
Efectele calificării, perfecţionării şi creşterii calităţii resurselor de muncă se
manifestă direct în:
- îmbunătăţirea calităţii produselor;
- creşterea productivităţii muncii;
- reducerea consumurilor specifice de materii prime şi materiale;
- exploatarea raţională şi eficientă a utilajelor;
- creşterea veniturilor individuale.
Pentru asigurarea, menţinerea şi adaptarea nivelului de calificare la cerinţele
factorilor care impun calitatea forţei de muncă, se poate acţiona pe următoarele direcţii:
- recrutarea şi încadrarea de personal cu un nivel de calificare concordant cu
cerinţele proceselor tehnologice;
- şcolarizarea prin cheltuieli proprii a viitorului personal în şcoli profesionale,
licee de specialitate, şcoli postliceale de maiştri, universităţi;
- organizarea şi promovarea formelor de calificare prin ucenicie şi practică la
locurile de muncă;

35
 - organizarea de cursuri de reciclare şi perfecţionare în cadrul societăţii
comerciale, pentru toate categoriile de personal;
- perfecţionarea personalului în instituţii de învăţământ şi cercetare
specializate;
- introducerea de examinări şi /sau teste teoretice şi practice periodice pentru
confirmarea pe post şi/sau pentru promovarea personalului pentru toate categoriile de
salariaţi.

3. Analiza stabilităţii forţei de muncă

Mişcarea personalului /circulaţia acestuia e reprezentată de modificările care

intervin în mărimea personalului unei întreprinderi datorită intrărilor şi plecărilor care au
avut loc în cursul unei perioade de timp.
Mişcarea personalului poate fi determinată de cauze obiective cum ar fi:
modificarea volumului de activitate, modificarea gradului de înzestrare tehnică a
întreprinderii, pensionări, decese, plecări la studii/pentru satisfacerea stagiului militar,
precum şi de cauze subiective ca: plecări fără aprobarea întreprinderii, demisii, desfacerea
contractului de muncă pentru absenţe nemotivate şi abateri disciplinare.
Pentru caracterizarea mişcării personalului se pot folosi următorii indicatori:
coeficientul intrărilor; coeficientul plecărilor; coeficientul circulaţiei totale; coeficientul
stabilităţii.
Coeficientul intrărilor Ki  - exprimă raportul dintre numărul de personal intrat(
încadrat, angajat) şi numărul mediu scriptic de personal din perioada analizată:
I
Ki   100
Np

unde: I – numărul de personal intrat;

Ki - coeficientul intrărilor;

N p - numărul mediu scriptic de personal.

Acest indicator arată ponderea personalului nou angajat în total personal şi se poate
calcula pe total personal sau pe categorii de personal utilizând diferite criterii de structurare
a salariaţilor.
Coeficientul plecărilor K p  - se stabileşte ca raport între numărul de personal

plecat din întreprindere şi numărul mediu scriptic de personal, în perioada analizată:

36
 P
Kp   100
Np

unde: K p - coeficientul plecărilor;

P - numărul de personal plecat.

Indicatorul măsoară ponderea în totalul personalului al celor plecaţi din
întreprindere într-o anumită perioadă şi ajută la aprecierea intensităţii ieşirilor de personal.
Coeficientul circulaţiei totale Kc  - se determină ca raport între numărul total de

personal intrat şi plecat într-o perioadă de gestiune şi numărul mediu scriptic de personal:
1 P
Kc   100
Np

unde: K c - coeficientul circulaţiei totale.

Acesta măsoară ponderea mişcării totale a personalului (intrări şi plecări) în totalul
personalului şi se poate calcula pe total salariaţi ,pe categorii de personal sau pe subunităţi
organizatorice ale întreprinderii.
Coeficientul stabilităţii K s  - se poate determina :

a) raport dintre numărul de personal în vechime mai mare de 5ani în întreprindere şi

numărul mediu scriptic (limita de vechime luată în calcul poate fi adaptată în funcţie de
specificul şi particularităţile unităţii);
b) coeficientul stagiului în aceeaşi unitate calculat ca raport între vechimea în
întreprinderea analizată (t) a fiecărui lucrător şi vechimea totală (T) în muncă, exprimată în
ani:

Ks 
t
T
c) vechimea medie în aceeaşi unitate:

V 
N t
p

N p

Acesta exprimă ponderea personalului cu stabilitatea relativ ridicată, în totalul

personalului şi se poate calcula pe total personal, pe categorii de personal sau pe sectoare
de activitate. Cu cât gradul de stabilitate e mai ridicat se înregistrează efecte pozitive
manifestate prin:
- scăderea frecvenţei acţiunilor de recrutare şi încadrare cu personal;
- creşterea productivităţii şi a eficienţei resurselor de muncă.
Principalele măsuri ce pot fi întreprinse de către agentul economic pentru
stabilitatea forţei de muncă sunt:

37
 - aplicarea principiilor cointeresării materiale;
- îmbunătăţirea condiţiilor de muncă, de transport şi de locuit;
- crearea unui climat favorabil în colectivele de muncă;
- respectarea normelor de etică;
- îmbunătăţirea activităţii de recrutare, angajare şi promovare.

4. Analiza utilizării timpului de lucru

Timpul total de lucru al personalului dimensionează nivelul resurselor de muncă

pentru o perioadă de gestiune. Principalele obiective ale analizei utilizării timpului de lucru
se referă la:
- aprecierea disponibilului de resurse umane;
- folosirea deplină şi raţională a timpului de lucru;
- identificarea cauzelor care determină neutilizarea timpului de lucru;
- estimarea efectelor neutilizării timpului de lucru;
- fundamentarea măsurilor şi acţiunilor pentru diminuarea şi eliminarea
pierderilor de timp.
Pentru analiza utilizării timpului de lucru se folosesc datele din balanţa timpului de
lucru al muncitorilor şi al celorlalte categorii de salariaţi.
Principalele categorii de timp utilizate pot fi exprimate în om-zi /om-ore şi sunt
următoarele:
a) Fond de timp calendaristic Tc  - se determină înmulţind numărul mediu al
muncitorilor cu numărul zilelor calendaristice din perioada respectivă (dacă e exprimat în
om-zile) şi se va ţine seama şi de durata legală a zilei de lucru (dacă e exprimat în om-ore):
- în om-zile: Tc  N p  Zc ;

- în om-ore: Tc  N p  Z c  h

în care: Tc - fond de timp calendaristic;

N p - număr de personal;

Zc - număr de zile calendaristice;

h – durata legală a zilei de lucru (durata normală).
b) Fond de timp maxim disponibil ( Td ) – se determină scăzând din fondul de timp

calendaristic timpul aferent concediilor legale de odihnă, a zilelor de repaus şi sărbătorilor

legale.

38
 Td  Tc  to  tl 

în care: Td - fond de timp maxim disponibil;

to - timp aferent concediilor de odihnă;

tl - timp aferent zilelor de repaus şi sărbătorilor legale.

c) Fond de timp efectiv lucrat (utilizat) ( Te ) – reprezintă numărul de om-zile / om-

ore efectiv lucrate într-o perioadă de timp, indiferent dacă sunt normale / suplimentare:
Te  Td  Tn

în care: Te - fond de timp efectiv lucrat (utilizat);

Tn - fond de timp neutilizat.

d) Fond de timp neutilizat ( Tn ) – exprimă mărimea pierderilor de timp justificate şi

nejustificate care au avut loc în cursul perioadei de gestiune.

Astfel, între fondul de timp disponibil, cel efectiv lucrat şi cel neutilizat există
următoarele relaţii:
Td  Te  Tn

Tn  Td  Te

Te  Td  Tn
Indicatorul om-zile indică zilele în care muncitorii s-au prezentat la lucru,
indiferent dacă au lucrat ziua întreagă conform duratei legale sau nu au lucrat ziua întreagă,
ori dacă au prestat ore suplimentare. Deci acesta nu ia în calcul pierderile de timp din
cadrul zilei de lucru.
Indicatorul om-ore exprimă mărimea timpului efectiv lucrat, respectiv numărul de
ore în care lucrătorul a fost prezent la lucru.
Pentru a caracteriza gradul de utilizare a timpului de lucru se folosesc următorii
indicatori ai utilizării timpului de lucru:
a) Gradul de folosire a fondului de timp disponibil KTd   - se determină prin

raportarea fondului de timp efectiv lucrat la fondul de timp maxim disponibil:

Te
K Td   100
Td
În practica întreprinderilor, în cadrul timpului efectiv se înregistrează, în afară de
timpul util consumat pentru obţinerea produselor bune şi o serie de alte elemente de timp
consumat neraţional, ca de exemplu timpul consumat pentru produsele rebutate.

39
 Pentru caracterizarea reală a gradului de utilizare a timpului de lucru e necesar ca
din timpul efectiv să se elimine toate categoriile de timp folosite în mod neraţional.

b) Durata medie a zilei de lucru h - măsoară numărul de ore lucrate în medie pe
zi de un salariat. Nivelul său poate fi comparat cu durata normală a unei zile de lucru,
identificându-se următoarele situaţii:
- h  h , când se lucrează în afara programului normal stabil;
- h  h , se utilizează integral orele normale de activitate;
- h  h , neutilizarea timpului de lucru.
c) Gradul de utilizare a numărului mediu de muncitori I N   - care se calculează
s

ca raport între numărul mediu al muncitorilor care s-au prezentat efectiv la lucru N e  şi

numărul mediu scriptic din perioada respectivă N s :

Ne
INs   100
Ns
În cadrul analizei se urmăreşte mărimea totală a fondului de timp neutilizat precum
şi structura acestuia. Mărimea timpului neutilizat se poate stabili prin însumarea pierderilor
de timp din întreruperi datorită concediilor medicale, concedii fără plată, învoiri, absenţe
nemotivate, etc.
Pierderile de timp pot fi justificate / nejustificate, fapt pentru care trebuie să se
stabilească ponderea deţinută de aceste pierderi pe cauze, în mărimea totală a pierderilor de
timp.
Cauzele neutilizării timpului de lucru disponibil pot fi grupate pe 3 categorii:
 cauze obiective :
- concedii de boală, concedii de maternitate;
- program redus pentru boală / maternitate; concedii pentru studii ;
- cazuri de forţă majoră.
 cauze subiective
- absenţe nemotivate; concedii fără plată;
- nerespectarea programului de lucru (întârzieri, plecări mai devreme);
 cauze datorate conducerii şi organizării:
- întreruperi de zile întregi / în cadrul schimbului generate de:
- lipsa de materii prime, materiale; lipsa de energie, combustibil;
- prelungirea duratelor de execuţie a reviziilor şi reparaţiilor;
- deficienţe de natură organizatorică (dimensionarea loturilor, programare
operativă, pregătirea fabricaţiei);

40
 - greve.
Utilizarea incompletă a timpului de lucru are o serie de consecinţe negative asupra
activităţii întreprinderii, cum sunt:
- diminuarea volumului producţiei; scăderea productivităţii muncii;
- folosirea neraţională a mijloacelor de producţie; prestarea de ore
suplimentare;
- creşterea costului de producţie.
Pentru caracterizarea modului de folosire a forţei de muncă, a timpului de lucru se
poate folosi şi coeficientul de schimburi. Sporirea acestuia duce la obţinerea unor creşteri
însemnate de producţie cu acelaşi capital fix, la economisirea fondurilor de investiţii, la
ridicarea rentabilităţii precum şi la preîntâmpinarea pericolului uzurii morale.
Mărimea coeficientului de schimburi se poate determina:
a) prin raportarea numărului de muncitori care lucrează în toate schimburile la
numărul de muncitori din schimbul cu activitate maximă, care de regulă e schimbul întâi:

N1  N 2  N3  N
Ks  
N1 N maz
b) prin raportarea timpului efectiv lucrat în toate schimburile exprimat în om-zile /
om-ore, la timpul efectiv lucrat în schimbul cu activitatea cea mai mare:
T1  T2  T3 T
Ks  
T1 Tmax
Determinarea coeficientului de schimburi în funcţie de numărul de om-ore efectiv
lucrate e cea mai reală, deoarece ţine seama de pierderile de timp înregistrate în cadrul
schimburilor, iar mărimea lui va fi mai mică.
De asemenea, pentru caracterizarea gradului de acoperire a locurilor de muncă, se
calculează coeficientul folosirii locurilor de muncă prin împărţirea numărului de om-zile
lucrate în schimbul cu activitate maximă ( Tmax ) la numărul locurilor de muncă (L), înmulţit

cu numărul zilelor lucrătoare ( Z1 ) din acea perioadă:

Tmax
Kl   100
L  Z1
Pentru limitarea şi eliminarea pierderilor de timp şi utilizarea cât mai completă a
timpului disponibil trebuie să se acţioneze în următoarele direcţii:
- aprovizionarea ritmică cu materii prime şi materiale atât a unităţii cât şi a locurilor
de muncă;
- organizarea judicioasă a producţiei şi a muncii;

41
 - respectarea termenelor (şi reducerea )de efectuare a reparaţiilor şi reviziilor
periodice;
- efectuarea la timp şi de calitate a operaţiilor de întreţinere curente şi reglare pentru
a evita căderile accidentale;
- aplicarea unor măsuri coercitive pentru nerespectarea programului de lucru şi
pentru absenţe nemotivate;
- corelarea veniturilor cu efortul şi rezultatele muncii;
- crearea unui climat de muncă stimulativ;
- stabilirea şi repartizarea sarcinilor pe lucrări astfel încât să se asigure încărcarea
raţională şi completă a timpului disponibil pe un muncitor, etc.

5. Analiza productivităţii muncii şi a căilor sale de creştere

Productivitatea muncii este unul dintre cei mai importanţi indicatori sintetici ai
eficienţei activităţii economice a întreprinderilor, care exprimă rodnicia cu care este
cheltuită munca vie.
Creşterea productivităţii muncii constituie cel mai important factor de sporire a
volumului producţiei, de reducere a costurilor de producţie şi de creştere a rentabilităţii şi
competitivităţii produselor pe piaţa internă şi externă.
Principalele obiective ale analizei productivităţii muncii sunt:
a) analiza situaţiei generale a productivităţii muncii;
b) analiza efectelor economice ale modificării productivităţii muncii;
c) analiza productivităţii marginale a muncii;
d) analiza căilor de creştere a productivităţii muncii.

Analiza situaţiei generale a productivităţii muncii

Productivitatea muncii se manifestă ca raport între rezultatele activităţii de
exploatare şi comercializare şi consumul total de muncă (producţia pe unitatea de consum
de muncă ) sau ca raport între consumul total de muncă şi rezultatele totale (consum de
muncă pe unitatea de rezultate).
Q T
W  sau t
T Q
în care: W – productivitatea muncii;
Q – volumul producţiei;
T – consumul total de timp de muncă;

42
 t – consumul de timp de muncă pe unitatea de produs.
Deci, nivelul productivităţii muncii exprimă volumul producţiei obţinute într-o
unitate de timp de muncă sau timpul de muncă cheltuit pe unitatea de produs, iar creşterea
productivităţii muncii presupune sporirea volumului producţiei cu aceleaşi cheltuieli de
muncă sau reducerea consumului de muncă pe unitatea de produs.
Între nivelul celor doi indicatori ai productivităţii muncii există un raport de inversă
proporţionalitate, astfel:
1 1
W  ; t
t W
În funcţie de sfera de cuprindere, productivitatea muncii îmbracă două forme:
productivitatea muncii sociale şi productivitatea muncii individuale.
Productivitatea muncii sociale exprimă eficacitatea consumului total de muncă vie
şi materializată la nivelul întregii societăţi, în condiţiile sociale de producţie dintr-o
anumită perioadă.
Productivitatea muncii individuale indică eficacitatea cu care este cheltuită forţa de
muncă de către un muncitor sau de un colectiv de lucrători dintr-o secţie, întreprindere sau
ramură în condiţii specifice de înzestrare tehnică, calificare şi intensitate normală a muncii.
Ea arată, de obicei, gradul de economisire a muncii vii şi se măsoară prin timpul de muncă
individual cheltuit pentru producerea unui anumit produs sau prin cantitatea de produse
obţinute de către un muncitor sau de întregul colectiv al secţiei, întreprinderii sau ramurii
respective.
Principalii indicatori ai volumului producţiei utilizaţi în calculul productivităţii
muncii pot fi: producţia exerciţiului, producţia marfă, cifra de afaceri, valoarea adăugată.
Nivelul productivităţii muncii stabilit pe baza indicatorilor valorici ai producţiei industriale
trebuie apreciat prin prisma avantajelor şi deficienţelor pe care le prezintă aceşti indicatori.
În funcţie de unităţile de măsură a timpului de muncă, productivitatea muncii poate
fi orară, zilnică şi anuală. Pentru calcularea productivităţii muncii orare sau zilnice, timpul
de muncă se exprimă în om-ore şi respectiv om-zile, iar în cazul productivităţii anuale, ca
unitate de măsură a timpului de muncă se foloseşte indicatorul „ număr mediu de muncitori
sau de salariaţi ”.
Pentru analiza situaţiei generale a productivităţii muncii exprimată valoric se pot
utiliza următorii indicatori:
- productivitatea muncii anuală;
- productivitatea muncii zilnică;
- productivitatea muncii orară.

43
 Nivelul productivităţii muncii anuale se stabileşte prin raportarea producţiei
exerciţiului, producţiei marfă, cifrei de afaceri sau valorii adăugate la numărul mediu de
personal sau de muncitori:
Qe ; Q f ;VA; CA
Wa 
N p ; Nm

Productivitatea muncii anuale nu evidenţiază influenţa numărului de zile nelucrate

în timpul anului şi pentru a înlătura acest neajuns, este necesar să se determine
productivitatea zilnică.
Nivelul productivităţii muncii zilnice se poate stabili fie prin raportarea producţiei
exerciţiului, producţiei marfă sau a valorii adăugate la numărul total de om-zile lucrate, fie
prin raportarea productivităţii muncii anuale la numărul mediu de zile lucrate de un
muncitor sau o persoană angajată într-un an:
Qe ; Q f ;VA; CA Wa
Wz  sau Wz 
z z

în care: z – numărul mediu de zile lucrate într-un an de un muncitor sau o persoană

angajată;

z – numărul total de om-zile lucrate într-un an de către toţi muncitorii

sau de întregul personal.

Nivelul productivităţii muncii orare se determină fie prin raportarea producţiei
exerciţiului, producţiei marfă, cifrei de afaceri sau valorii adăugate la numărul total de om-
ore lucrate de către toţi muncitorii sau întregul personal, prin raportarea productivităţii
muncii anuale la numărul mediu de ore lucrate de un muncitor sau o persoană angajată
într-un an, sau ca raport între productivitatea muncii zilnice la numărul mediu de ore
lucrate de un muncitor sau o persoană angajată într-o zi:
Qe ; Q f ;VA; CA Wa Wz
Wh  ; Wh  ; Wh 
h ha hz

în care: ha – numărul mediu de ore lucrate într-un an de un muncitor sau de o

persoană angajată;
hz – numărul mediu de ore lucrate într-o zi (durata medie a zile de lucru)
de un muncitor sau o persoană angajată;

h – numărul total de om-ore lucrate de toţi muncitorii sau întregul

personal în perioada analizată.

După determinarea nivelului productivităţii muncii trebuie să se stabilească:
 abaterea absolută a productivităţii muncii:

44
 W  W1  W0
- diferenţa, în mărimi absolute, dintre nivelul productivităţii din perioada curentă
şi cea de bază;
 indicele productivităţii muncii :
W1
IW   100
W0
- proporţia în care se regăseşte nivelul productivităţii din perioada curentă în
nivelul perioadei de bază;
 abaterea în mărimi relative a productivităţii muncii:
W W  W0
W %   100  1  100
W0 W0
W1
W %  IW  100   100  100
W0

Analiza factorială a productivităţii muncii se realizează cu ajutorul metodei

substituirilor în lanţ.
Astfel, productivitatea muncii anuală depinde în mod direct de numărul mediu de
zile lucrate de un muncitor sau o persoană angajată, numărul de ore lucrate într-o zi şi de
nivelul productivităţii muncii orare. Aceste legături se exprimă astfel:
Wa  z  Wz

Wz  hz  Wh

Wa  z  hz  Wh

Wa  z  Wz  z  hz  Wh
Măsurarea sensului şi mărimii factorilor:
1. Modificarea numărului mediu de zile lucrate de un muncitor:
zWa  z1  Wz 0  z0  Wz 0   z1  z0   Wz 0

2. Modificarea productivităţii muncii zilnice:


WWza  z1  Wz1  z1  Wz 0  z1 Wz1  Wz 0 
2.1. Modificarea numărului mediu de ore lucrate într-o zi:

 
hWz a  z1  hz1  Wh0  z1  hz 0  Wh0  z1 hz1  hz 0  Wh0

2.2.Modificarea productivităţii muncii orare:


WWha  z1  hz1  Wh1  z1  hz1  Wh0  z1  hz1 Wh1  Wh0 

45
 Analiza productivităţii marginale a muncii
În urmărirea productivităţii muncii, pe lângă nivelul acestui indicator, stabilit ca o
medie la nivelul unităţii economice, se impune şi analiza eficienţei consumatorilor
suplimentare (marginale) a forţei de muncă şi care se apreciază prin intermediul
productivităţii muncii marginale:
Q
Wm 
T
în care: Wm – productivitatea marginală a muncii;
∆ Q – sporul de producţie determinat de consumul suplimentar de muncă;
∆ T – consumul suplimentar de muncă.
Consumul suplimentar de muncă poate viza sporirea producţiei sau îmbunătăţirea
calităţii produselor şi implicit a cifrei de afaceri şi a valorii adăugate. Se justifică un
consum suplimentar de muncă atunci când ritmul de creştere a producţiei devansează pe
cel al evoluţiei consumului de muncă. În aceste condiţii productivitatea marginală va fi
superioară productivităţii medii a muncii.

Analiza căilor de creştere a productivităţii muncii

Nivelul şi dinamica productivităţii muncii sunt influenţate de o serie de factori
naturali, tehnico-organizatorici, economici, social-politici, psihologici şi structurali.
Căile principale de creştere a productivităţii muncii sunt:
- introducerea progresului tehnic;
- ridicarea calificării forţei de muncă;
- introducerea unor metode moderne de management;
- perfecţionarea stimulării materiale a salariaţilor.
Pentru stabilirea corectă a căilor de creştere a productivităţii muncii este necesar să
se ţină seama de toţi factorii care acţionează asupra nivelului şi dinamicii productivităţii
muncii, precum şi de particularităţile procesului de producţie din fiecare ramură şi
întreprindere.
Introducerea progresului tehnic constituie principala cale de creştere a
productivităţii muncii, de economisire a muncii vii şi materializate în fiecare întreprindere.
În cadrul analizei se urmăreşte situaţia introducerii progresului tehnic sub toate formele
sale precum şi a consecinţelor acestuia. În acest scop trebuie să se studieze situaţia
mecanizării, automatizării şi cibernetizării producţiei, dotarea întreprinderilor cu maşini şi
utilaje de înalt nivel tehnic, precum şi introducerea procedeelor tehnologice avansate.

46
 Situaţia mecanizării producţiei se analizează cu ajutorul gradului de mecanizare
stabilit ca raport între volumul producţiei, lucrărilor sau operaţiilor efectuate mecanizat şi
volumul total de activitate, adică:
Qm
Gm   100
Qt

în care: Gm - gradul de mecanizare;

Qm - volumul producţiei, lucrărilor sau operaţiilor efectuate mecanizat;

Qt - volumul total de activitate.

O formă superioară de introducere a progresului tehnic o reprezintă automatizarea.
Situaţia automatizării proceselor de producţie se urmăreşte cu ajutorul gradului de
automatizare al producţiei şi al muncii, stabilit ca raport între volumul producţiei obţinută
în mod automatizat Qa  şi volumul total al producţiei fabricate sau ca raport între numărul

de muncitori care lucrează la liniile automatizate Na  şi numărul total al muncitorilor,

adică:
Qa Na
Gap   100 ; Gam   100
Qt Nm

în care: Gap - gradul de automatizare al producţiei;

Gam - gradul de automatizare al muncii.

În mod asemănător, se poate stabili şi gradul de chimizare sau cibernetizare a
producţiei prin raportarea producţiei obţinute prin asemenea procedee la volumul total al
producţiei fabricate.
Introducerea progresului tehnic sub toate formele sale are consecinţe pozitive
asupra activităţii întreprinderilor, concretizată în sporirea producţiei şi a productivităţii
muncii, reducerea timpului de muncă pe unitatea de produs şi a necesarului relativ de
muncitori, reducerea costurilor de producţie, ridicarea rentabilităţii, etc.
Perfecţionarea metodelor de organizare a producţiei şi a muncii reprezintă o cale
importantă de sporire a producţiei şi a productivităţii muncii, chiar şi în condiţiile în care
tehnica şi nivelul înzestrării tehnice a muncii nu se modifică, ceea ce permite economisirea
fondurilor de investiţii.
Perfecţionarea organizării producţiei şi a muncii cuprinde trei laturi principale:
perfecţionarea metodelor de conducere, perfecţionarea managementului producţiei şi
perfecţionarea organizării muncii.
Perfecţionarea metodelor de conducere necesită introducerea metodelor moderne
de conducere şi decizie, perfecţionarea sistemului informaţional, îmbunătăţirea structurii

47
organizatorice a întreprinderii, delimitarea corectă a competenţelor şi răspunderilor, etc. În
cadrul analizei se pot urmări unele aspecte legate de eficienţa activităţii de conducere, cum
ar fi: mărimea cheltuielilor de conducere, modul de fundamentare a deciziilor, numărul
nivelelor ierarhice şi mărimea ponderii ierarhice, volumul lucrărilor efectuate, cantitatea,
calitatea, circuitul şi costul informaţiilor, etc.
Perfecţionarea managementului producţiei presupune: optimizarea concentrării,
specializării şi cooperării în producţie, îmbunătăţirea pregătirii, programării, lansării şi
urmăririi operative a producţiei, organizarea raţională a fluxului tehnologic şi amplasarea
judicioasă a utilajelor, eliminarea locurilor înguste, a întreprinderilor şi golurilor de
producţie, aprovizionarea ritmică a întreprinderilor, secţiilor şi locurilor de muncă cu
materii prime, materiale, piese de schimb, scule, dispozitive, verificatoare, asigurarea
documentaţiei şi asistenţei tehnice corespunzătoare, organizarea riguroasă a controlului
calităţii producţiei.
Perfecţionarea organizării muncii contribuie la creşterea producţiei şi a
productivităţii muncii prin folosirea deplină şi eficientă a timpului de lucru, prin eliminarea
pierderilor de timp nejustificate, perfecţionarea sistemului de normare a muncii,
organizarea raţională a locului de muncă şi asigurarea unor condiţii optime de muncă în
conformitate cu principiile ergonomiei.
O altă cale importantă de sporire a productivităţii muncii o constituie ridicarea
calificării forţei de muncă şi folosirea eficientă a acesteia.
În cadrul analizei se studiază concordanţa dintre nivelul tehnico-organizatoric al
producţiei cu nivelul de calificare şi folosire a forţei de muncă, măsurile întreprinse pe linia
ridicării calificării şi consecinţele acestora.
Un rol important în sporirea productivităţii muncii revine perfecţionării
cointeresării materiale a salariaţilor. În această direcţie se urmăreşte îmbinarea stimulării
materiale pentru rezultatele obţinute în producţie cu răspunderea materială pentru daunele
provocate în activitatea depusă, perfecţionarea formelor şi metodelor de salarizare, de
premiere, de participare la profit.

48
 DIAGNOSTICUL MANAGEMENTULUI ŞI ORGANIZĂRII

1. Diagnosticul managementului

Pentru aprecierea managementului general evaluatorul trebuie să urmărească cel

puţin următoarele probleme:
1. Personalitatea şi pregătirea managerului – este dată de cunoştinţele profesionale,
însuşirile psihologice şi comportamentale (atitudini, aptitudini etc.). Toate acestea stau la
baza conturării unui anumit tip de conducător, care în viziunea lui W. J. Reddin generează
următoarele tipuri comportamentale:
a) conducătorul evaziv sau ezitant caracterizat, în esenţă, prin aceea că evită pe cât posibil
adoptarea deciziilor;
b) conducătorul birocratic – manifestă preocupare pentru respectarea regulamentului, a
indicaţiilor ierarhice. De obicei nu are păreri proprii sau nu îndrăzneşte să le prezinte sau să
le utilizeze, ceea ce face productivitatea sa şi a colectivului să fie reduse şi să nu valorifice
iniţiativele şi posibilităţile colaboratorilor săi;
c) conducătorul conciliant, delăsător sau negativ – se caracterizează prin lipsa de interes
pentru muncă, pentru eficacitate, pentru problemele colaboratorilor;
d) conducătorul autocrat este orientat îndeosebi în direcţia realizării obiectivelor imediate,
aşa cum au fost acestea formulate. Acesta nu acceptă punerea în discuţie sau amendarea
unei sarcini, preferă deciziile pe care le adoptă singur şi nu pe cele care ar decurge dintr-o
consultare colectivă;
e) conducătorul autocrat binevoitor – sub aspect personal desfăşoară o activitate susţinută,
obţine randamente bune, însă sub aspectul ansamblului echipei, acestea nu sunt
satisfăcătoare, deoarece nu reuşeşte să antreneze echipa. Acest conducător este, de obicei,
supraaglomerat cu probleme, în timp ce o serie de subordonaţi nu sunt utilizaţi la întreaga
lor capacitate;
f) conducătorul altruist – pentru care elementul predominant al actului de conducere îl
constituie relaţiile umane, doreşte relaţii amicale chiar dacă acestea influenţează negativ
activitatea. Astfel de conducător evită deciziile care pot deranja colaboratorii, sau care
generează conflicte, ceea ce afectează eficienţa lui şi a întregului grup;

49
g) conducătorul creator, inventiv sau promotor – se preocupă, în special, de crearea unei
atmosfere propice pentru munca echipei. El stimulează abilităţile şi posibilităţile
colaboratorilor, se străduieşte să le dezvolte şi să le valorifice;
h) conducătorul eficient, realizatorul – este cel care întruneşte în cea mai mare măsură
competenţa necesară muncii de manager. Acesta ştie să-şi atragă colaboratorii, le cunoaşte
posibilităţile şi nevoile, se interesează de satisfacerea cerinţelor, alege cu discernământ
momentele în care decizia trebuie luată individual sau prin consultare colectivă, dezvoltă
critica şi practică autoritatea sinceră şi deschisă.
2. Coeziunea echipei de conducere amplifică sau diminuează potenţialul
managementului fiind bine cunoscut faptul că principalele strategii se discută în echipă.
Experienţa managerială din economiile de piaţă avansate a demonstrat că pentru
întreprindere este mai benefic un management fără personalităţi deosebite, dar bine
organizate şi centrate pe activitate decât cel format din individualităţi de excepţie care însă
nu reuşesc un minim de consens în problemele esenţiale. Parametrii pe care diagnosticianul
trebuie să-i urmărească pentru a aprecia coeziunea echipei de conducere sunt: divergenţele
de stil şi opinii, tendinţele centrifuge, relaţiile interpersonale.
3. Atitudinea faţă de privatizare mai ales în această perioadă poate constitui un
semnal privind competenţa managerului. Acolo unde există profesionalism şi putere de
înţelegere, necesitatea şi oportunitatea privatizării nu este pusă la îndoială, în schimb un
management incompetent încearcă să prezinte deformat privatizarea şi să o amâne pe cât
posibil. În mod practic această atitudine este evidenţiată de stadiul lucrărilor şi
demersurilor efectuate pentru declanşarea procesului de privatizare prin metoda adecvată
dimensiunilor şi specificului firmei.
4. Relaţia cu sindicatul evidenţiază abilitatea managementului de a gestiona
afacerile întreprinderii fără să intre în conflict şi să lezeze interesele salariaţilor. Experienţa
celor 12 ani în România a dovedit că acolo unde managementul a avut o manifestare
populistă pactizând cu sindicatele împotriva criteriilor de eficienţă şi raţionalitate, există
serioase probleme, perspectivele acestor întreprinderi fiind incerte.
5. Rezultatele obţinute de întreprindere relevă în modul cel mai sintetic eficienţa
managementului. Desigur, nu întotdeauna când programul de producţie a fost realizat
înseamnă neapărat că managementul este competent. Diagnosticianul trebuie să ţină seama
de influenţa inerţialităţii în desfăşurarea unei activităţi, poziţia de monopol sau nu a
întreprinderii şi alţi factori care nu au nimic de a face cu managementul.

50
 Totuşi analiza programelor de producţie şi investiţii, oportunitatea creditelor pe
termen mediu şi lung se constituie în repere fundamentale în aprecierea eficienţei şi
competenţei managementului.

2. Diagnosticul organizării

2.1. Organizarea conducerii

Principalele aspecte referitoare la organizare sunt:

a) Calitatea structurii organizatorice urmărită cel puţin din perspectiva următoarelor
criterii:
- adecvarea organigramei la specificul activităţii şi concordanţa dintre conţinutul ei şi
situaţia existentă;
- ponderea ierarhică şi nivelul ierarhic;
- determinarea riguroasă a compartimentelor şi delimitarea răspunderilor prin
specificarea lor în fişele de post şi diagrama de relaţii (aici diagnosticianul trebuie
să urmărească în mod special dacă există o delimitare clară între relaţiile de
autoritate, cooperare şi control) etc.;
b) Calitatea sistemului informaţional ca şi criteriu de apreciere a organizării conducerii,
deşi este considerat de unii fără utilitate practică, experienţa în evaluare a condus la
concluzia că uneori ea este esenţială pentru funcţionarea eficientă a activităţii.
c) Tipologia decizională trebuie urmărită din perspectiva exercitării la nivelul unei firme
de conducere a deciziilor strategice, tactice şi operaţionale.
d) Utilizarea timpului de lucru al conducătorului. Managerii eficienţi îşi programează de
aşa manieră timpul de lucru încât să acopere integral toate atributele conducerii:
previziunea, coordonarea, organizarea, antrenarea, controlul.
e) Formele şi metodele de lucru ale managementului. Diagnosticianul trebuie să
urmărească dacă se aplică sau nu metodele şi tehnicile moderne de conducere. În condiţiile
perioadei actuale, trebuie să se urmărească dacă AGA şi Consiliul de Administraţie se
implică în problemele firmei sau există doar ca organe de conducere formale.
f) Asigurarea cu personal a posturilor are în vedere evidenţierea acelor posturi de
conducere la care cerinţele de pregătire prevăzute în fişele posturilor nu sunt asigurate cu
personal adecvat.

51
 2.2. Organizarea producţiei

Criteriile după care diagnosticianul trebuie să aprecieze organizarea producţiei sunt

mai multe. Numărul şi gradul de detaliere a acestora depinde de specificul activităţii
fiecărei firme. Obiectivele principale care trebuie urmărite sunt următoarele:
a) Organizarea procesului de producţie la care trebuie să se aibă în vedere:
- mişcarea şi manipularea materiilor prime, semifabricatelor şi produselor. Într-un
proces de producţie bine organizat, lungimea traseelor parcurse este minimă,
duratele de aşteptare sunt mici, ciclul de fabricaţie este optim, iar gradul de
continuitate al procesului este ridicat. Pentru a putea face aceste aprecieri,
evaluatorul trebuie să calculeze durate ciclului de fabricaţie, continuitatea
procesului de producţie, proporţionalitatea acestuia, lungimea traseelor, precum şi
durata de aşteptare pe parcursul acestor trasee;
- activitatea de aprovizionare a locurilor de muncă trebuie urmărită prin prisma
ritmicităţii aprovizionării şi a gradului de aprovizionare cu materii prime şi
materiale;
- profilarea, specializarea şi tipizarea. Aici este necesar să se determine gradul
general de specializare, gradul de specializare pe obiect, gradul de specializare
tehnologică şi gradul de tipizare;
- pregătirea tehnică a producţiei se evaluează prin calcularea şi aprecierea gradului
de înnoire a producţiei şi a gradului de mecanizare şi automatizare a procesului de
producţie;
- programarea, lansarea şi urmărirea producţiei cunoscută şi sub denumirea de
organizarea în timp a producţiei, urmăreşte: corelarea programelor operative cu
capacitatea de producţie, utilizarea metodelor moderne de programare şi lansare a
producţiei, urmărirea realizării producţiei cu specificarea factorilor perturbatori
interni şi externi, etc.;
- utilizarea capacităţilor de producţie. În perioada actuală, firmele din România
înregistrează un grad redus de utilizare a capacităţilor de producţie. Pentru a realiza
un diagnostic corect, evaluatorul trebuie să identifice cauzele care generează
această inutilizare. În acest sens este necesar să se calculeze: gradul de utilizare a
mijloacelor de muncă (intensivă, extensivă, globală); gradul de utilizare a parcului
de utilaje; gradul de utilizare a capacităţii proiectate; gradul de utilizare a
suprafeţelor de producţie.

52
 - utilizarea materiilor prime, materialelor, combustibililor şi energiei. Deşi nivelul
consumurilor de materii prime şi materiale este stabilit prin proiectarea produselor,
modul de organizare al procesului de producţie are un rol determinant în încadrarea
sau depăşirea acestora. Diagnosticianul poate identifica aceste influenţe calculând
indicatorii: gradul de utilizare a materialelor, gradul de reducere a deşeurilor;
gradul de reducere a materialelor rebutate; gradul de reducere a consumului
specific; gradul de creştere a înlocuitorilor mai ieftini.
b) Organizarea depozitării. După anul 1989 la multe firme private au avut loc
modificări în profilul de fabricaţie impuse de cerinţele pieţei. Prin renunţarea la unele
activităţi şi dezvoltarea altora s-a ajuns în situaţia în care starea iniţială a depozitelor s-a
schimbat. În acest caz, utilizarea pe orizontală şi verticală s-a redus foarte mult. De toate
aceste aspecte diagnosticianul trebuie să ţină seama pentru că de fapt se vinde utilitatea
depozitului şi nu structura şi destinaţia iniţială a acestuia. Trebuie să se evalueze gradul de
organizare a depozitelor ţinând seama de cele precizate anterior considerate ca elemente
obiective, dar şi deficienţele de origine internă, subiective. În acest sens se vor calcula
indicatorii: gradul de utilizare a suprafeţei; gradul de utilizare a înălţimii depozitelor şi
magaziilor; gradul de utilizare a volumului depozitelor şi magaziilor.
c) Organizarea transportului intern urmăreşte: corelarea necesarului de transport,
gradul de extindere a activităţii de transport intern executată centralizat, gradul de
paletizare a transportului intern, corelarea activităţii de transport intern cu activitatea de
producţie etc.
d) Organizarea întreţinerii şi reparaţiilor se apreciază după următoarele criterii:
metode moderne de programare a reparaţiilor; asigurarea necesarului de piese de schimb,
inclusiv prin recondiţionare; gradul de extindere a activităţii de întreţinere şi reparaţii
executată centralizat; dotarea cu bază materială şi umană, etc.
e) Organizarea producerii şi întreţinerii SDV-urilor, la care trebuie să se aibă în
vedere organizarea producerii de SDV-uri, gradul de asigurare cu SDV-uri, gradul de
extindere a activităţii de producere şi întreţinere a SDV-urilor executată centralizat etc.
f) Organizarea controlului de calitate în condiţiile creşterii concurenţei trebuie să
devină unul dintre obiectivele de bază ale managementului producţiei. Diagnosticianul
trebuie să aprecieze această activitate cel puţin după următoarele criterii: existenţa unui
sistem coerent, integrat de urmărire a calităţii pe toate fazele ciclului de producţie până la
ajungerea produsului la beneficiari; asigurarea cu personal şi standuri de verificare a
calităţii; ponderea valorică a refuzurilor pe motiv de calitate în total producţie livrată.

53
 2.3. Organizarea muncii

Organizarea muncii este apreciată în funcţie de:

a) Organizarea locurilor de muncă. Aici diagnosticianul trebuie să urmărească:
gradul de extindere a organizării locurilor de muncă conform normelor prevăzute; gradul
de monotonie a lucrărilor; cooperarea în muncă; polideservirea; gradul de asigurare a
condiţiilor de muncă optime (iluminat, temperatură, puritatea aerului, zgomot, vibraţii);
b) Organizarea diviziunii muncii percepută prin diviziunea tehnologică a muncii şi
gradul de extindere a specializării locurilor de muncă;
c) Organizarea normării muncii – trebuie să evidenţieze metodele de normare
utilizate şi gradul de extindere a normelor tehnice. Se recomandă evaluatorului să
urmărească în ce măsură sistemul de salarizare se fundamentează pe normele tehnice. Se
recomandă evaluatorului să urmărească în ce măsură sistemul de salarizare se
fundamentează pe normele de muncă;
d) Organizarea forţei de muncă pe schimburi şi formaţii de lucru. Aprecierea
trebuie să fie făcută în funcţie de specificul activităţii ţinându-se în special seama de
corelaţiile obiective dintre capacităţile de producţie pe sectoare. Indicatorii ce pot fi
utilizaţi pentru a aprecia acest criteriu sunt următorii: uniformizarea asigurării cu forţă de
muncă a schimburilor; gradul de asigurare cu asistenţă tehnică pe schimburi; gradul de
extindere a muncii în formaţiuni de lucru constituite.

54