MANAGEMENTUL - ÎNTRE TEORIA ŞI PRACTICA JURIDICĂ

1. Funcţiile managementului
2. Faze ale procesului de management
3. Specificitatea relaţiilor de managemen şi de mediu în activitatea juriştiţor

OBICTIVE:
 Cunoaşterea funcţiilor managementului
 Identificarea fazelor procesului de management
 Determinarea specificităţii relaţiilor de management în activitatea profesională juridică
 Evaluarea principalelor variabile care condiţionează relaţiile de management din cadrul
diverselor tipuri de organizare profesională
 Proiectarea strategiilor de management în dependenţă de cerinţele social, politice şi
economice

CONŢINUTUL TEMEI
Fiind o materie de sinteză managementul juridic încorporează cunoştinţe din mai multe
domenii: drept, economie, sociologie, psihologie, ştiinţe politice, teoria generală a sistemelor,
informatică, logică, etică etc. O definiţie cuprinzătoare, şi elocventă pentru conţinutul domeniul
dreptului este definiţia care concepe managementul ca ştiinţa care studiază procesele şi relaţiile
de management din cadrul organizaţiilor şi mediul ambiant în care acestea acţionează în vederea
descoperirii legităţilor şi principiilor care le guvernează şi conceperii de metode, tehnici şi
modalităţi de conducere care să contribuie la ridicarea eficienţei. Având în vedere caracterul
aplicativ al acestei ştiinte, un rol major în cadrul său îl deţine conceperea de noi metode şi tehnici
de management care pot fi utilizate în conducerea organizaţiei/instituţiei.
În calitate de domeniu ştiinţific managementul include principii proprii, operează cu
metode şi tehnici specifice pentru atingerea unor obiective organizaţionale. Astfel, obiectul de
studiu al ştiinţei managementului îl constituie analiza proceselor şi relaţiilor de management din
cadrul organizaţiilor şi cercetarea mediului ambiant, social, politic, cultural şi economic în care
aceste organizaţii/instituţii acţionează. Având ca reper definiţia managementului, trebuie de
explicat prin ce se exprimă fiecare dintre elementele cheie: procese de managemen; relaţii şi
mediu ambiant şi funcţiile managementului.
Din definiţia oferită managementului în general şi managementului juridic în special,
rezultă că esenţa sa este determinată de atributele de bază sau funcţiile sale. Cunoaşterea şi
înţelegerea funcţiilor managementului de către jurişti constituie o premisă majoră pentru
descifrarea conţinutului ştiinţei şi practicii riguroase a managementului juridic, pentru însuşirea
şi utilizarea eficientă a sistemelor, metodelor, tehnicilor, procedurilor şi modalităţilor ce-i sunt
proprii.
Realizarea procesului de conducere presupune îndeplinirea unor acţiuni specifice care pot
fi grupate în câteva funcţii obligatorii pentru conducător, indiferent de nivelul de conducere.
Primul, care a precizat funcţiile managementului, a fost Henri Fayol (1916). Conform
concepţiilor sale, funcţiile managementului sunt următoarele: prevederea şi planificarea
(examinarea viitorului şi elaborarea planurilor de acţiune); organizarea (întocmirea structurilor
organizatorice); conducerea (menţinerea la un nivel ridicat a activităţii şi performanţelor
subordonaţilor); coordonarea (corelarea, echilibrarea, unificarea şi armonizarea tuturor
activităţilor şi eforturilor); controlul (supravegherea, îndrumarea în vederea respectării normelor,
regulilor şi standardelor fixate)
În opinia specialiştilor Ovidiu Nicolescu şi Ion Verboncu procesul de management juridic
se poate partaja, având în vedere natura sarcinilor implicate de desfăşurarea lui şi modul de
realizare în cinci faze: previziune, organizare, coordonare, antrenare şi control-evaluare.
Previziunea, planificarea este o activitate orientată spre viitor şi reprezintă procesul de
stabilire a obiectivelor şi a ceea ce trebuie făcut pentru a atinge aceste obiective sau planificarea
este un proces prin care organizaţiile încearcă să anticipeze schimbările şi să se adapteze în aşa
fel încât să asigure atingerea obiectivelor organizaţionale. Mulţi teoreticieni ai managementului
consideră că planificarea reprezintă cea mai importantă sarcină a managerilor. Managerii decid
ce trebuie făcut, când trebuie făcut, cum trebuie făcut şi cine trebuie să o facă. (George A.
Steiner)
Previziunea (planificarea, dupa Fayol) înseamnă “a scruta” viitorul şi a întocmi planul de
acţiune considerând prevederea o componentă esenţială a managementului. Prevederea înseamnă
a pregăti viitorul, considerând că cel mai eficace instrument în această acţiune este planul.
Această funcţie stabileşte obiectivele esenţiale ale organizaţiei şi componentelor sale, precum şi
resursele şi mijloacele necesare realizării lor. De regulă, prognozele sunt normative sau
exploratorii. Spre exemplu previziune în activivitatea firmei de avocatură (cabinet individual,
cabinete asociate, societate civilă profesională) constă în ansamblul proceselor de muncă prin
intermediul cărora se determină principalele obiective şi componentele sale, precum şi resursele
li principalele mijloace necesare realizării lor.
Organizarea. Organizarea desemnează ansamblul proceselor de management juridic prin
intermediul cărora se stabilesc şi delimitează procesele de muncă, precum şi gruparea acestora pe
posturi, compartimente şi atribuirea lor personalului (avocaţi salarizaţi în interiorul profesie,
experţi sau specialişti, personal auxiliar). Organizarea defineşte ansamblul proceselor de
conducere prin intermediul cărora se divizează activitatea organizaţiei, stabilindu-se şi
determinându-se subactivităţile şi sarcinile corespunzătoare concrete. Funcţia de organizare
reuneşte ansamblul fazelor prin care se identifică procesele de muncă necesare realizării
obiectivelor planificate, se grupează (potrivit anumitor criterii) şi se repartizează spre executare
unor persoane şi grupe de persoane (compartimente de muncă).
 Funcţia de organizare se concretizează în două componente: - organizarea formală
(oficială sau institutională) si organizarea informală (neoficiala). Organizarea oficială îmbracă
două forme: • Organizarea de ansamblu a organizaţiei (organizarea structurală sau structura
organizatorică); • Organizarea pe domenii de activitate (pe funcţiuni) sau organizarea procesuală.
Prin funcţia de organizare, utilizând corect resursele de care dispune organizaţia
(materiale, financiare, umane, informaţionale) şi în concordanţă cu condiţiile mediului extern
(economico-sociale, demografice, culturale etc.) conducătorul trebuie să rezolve toate
problemele apărute, stabilind locul, rolul şi responsabilitatea fiecărui membru al organizaţiei.
Coordonare (îndrumare sau dirijare) mai este numită şi funcţia de personal. Coordonarea
poate fi definită ca o activitate conştientă cu scopul de a dobândi armonie şi unitate de efort în
urmărirea unui obiectiv împărtăşit într-o organizaţie sau comun mai multor organizaţii, ori:
coordonarea constă în ansamblul proceselor prin care se sincronizează activităţile şi eforturile
individuale ale membrilor, astfel că ele să contribuie le realizarea eficientă a obiectivelor
organizaţiei. Coordonarea include de asemenea şi administrarea personalului, scopul principal al
căreia este de a selecta persoanele cu abilităţile cele mai potrivite pentru posturile
corespunzătoare, determinarea modului de remunerare şi menţinere a lor în organizaţie, precum
şi acţiunile desfăşurate în vederea întreruperii activităţii angajaţilor din cauza pensionării,
transferului sau a concedierii.
Coordonarea ca funcţie a managementului este necesară datorita influenţelor pe care le
resimte organizaţia, atât în interiorul său cât şi-n exterior, datorită schimbărilor care au loc în
mediul social, politic, economic şi datorită progresului tehnic. În această situaţie managerul
organizaţiei trebuie să îndeplinească măsuri şi acţiuni de coordonare în dinamică a întreprinderii
noile condiţii reieșind din prevederile planurilor şi programelor sale. Acţiunea de coordonare are
menirea de a asigura adaptarea organizaţiei la condiţiile existente în fiecare moment al evoluţiei
sale. Pentru ca acţiunea de coordonare să se realizeze continuu şi eficient, este necesar ca la nivel
de organizaţie între diferitele elemente structurale, cât şi între oameni, să existe reţele
comunicaţionale eficiente, iar salariaţii să fie receptivi la modificările care se impun.
Această funcţie presupune desăvârşirea scopurilor organizaţiei prin intermediul resurselor
umane. În baza acestei funcţii sunt identificate trei cerinţe de bază în pregătirea conducătorului: -
pregătirea teoretico-tehnologică a conducătorului, care presupunea deţinerea unui bogat bagaj
de cunoştinţe din domeniu şi posedarea abilităţi de aplicare şi integrare practică a acestora; -
pregătirea umană, care presupune capacitatea persoanei de a conlucra cu oamenii, deprinderea
de înţelegere şi previziune a comportamentelor umane, precum şi capacitate de direcţionare a
acestora şi asumarea răspunderii personale; - pregătire conceptuală, implică capacitatea de a
avea o viziune de ansamblu globală asupra activităţii instituţiei, care va fi utilizată în scopul în
scopul armonizării activităţii organizaţiei cu procesele ce domină societatea (crize, conflicte,
tendinţe etc.).
Coordonarea urmareşte sincronizarea deciziilor şi acţiunilor personalului în cadrul
previziunilor şi ale sistemului organizatoric existent. La baza coordonării se află comunicarea
(procesul de transmitere a unui mesaj şi de receptare a acestuia de către destinatar) eficientă la
toate nivelurile managementului juridic. Asigurarea unei comunicări eficiente depinde de un
complex de factori ce reflectă atât calitatea managementului juridic organizaţional – realismul
obiectivelo, nivelul de pregătire şi instruirea a juriştilor, stilul de management – cât şi
executanţiloe (personalul auxiliar) – nivelul lor de pregătire generală şi domeniul juridic,
interesul faşă de soluţionarea problemelor implicate, receptivitate la nou etc. Forma oficială,
predominantă, prin care se realizează funcţia de coordonare, este şedinţa (reuniunea de lucru).
Antrenare/motivare. Funcţia de antrenare reuneţte ansamblul proceselor prin care se
determină personalul organizaţiei să participe la stabilirea şi realizarea obiectivelor organizaţiei.
Antrenarea are ca fundament motivarea, care presupune corelarea satisfacţiilor personale din
procesul muncii cu eforturile depuse, şi mai ales, cu rezultatele obţinute.
În literatură se menţionează două tipuri principale de strategii prin care un manager poate
încerca să influenţeze comportamentul subordonaţilor: influenţarea directă (strategiile care
reprezintă interacţiunea directă dintre manageri şi cei pe care doresc să îi influenţeze) şi
ajustările situaţionale (acele strategii proiectate să modifice natura situaţiei în care lucrează o
persoană, plecându-se de la ideea că situaţiile modificate vor influenţa motivaţiile interne). Un
conducător trebuie să conştientizeze, că motivarea eficientă presupune respectarea a trei
caracteristici de bază şi anume. Motivarea trebuie: să fie complexă, în sensul utilizării combinate
atât a stimulentelor materiale, cât şi morale; să fie diferenţiată, adică să ţină cont de
caracteristicile fiecărei persoane; să fie graduală, adică să satisfacă succesiv necesităţile
personalului.
Control şi evaluare. Controlul presupune ansamblul proceselor de urmărire a modului în
care se desfăşoară diferite acţiuni sau întreg procesul de management, cât şi de reglare a
activităţilor organizaţiei prin găsirea unor soluţii eficiente de identificare şi eliminare a efectelor
negative apărute în funcţionarea sistemului. Această funcţie se concentrează pe monitorizarea şi
evaluarea performanţelor angajaţilor cu scopul de o obţine şi menţine o îmbunătăţire continuă a
calităţii activităţii lor.
Acţiunile de control nu trebuie să se limiteze numai la evaluarea rezultatelor în raport cu
obiectivele şi normele stabilite, ci să contribuie la prevenirea tendinţelor şi fenomenelor, care
necesită luarea unor decizii de corecţie. Deci, controlul nu acţionează numai pentru sesizarea
abaterilor şi corectarea lor, ci, în primul rând, pentru prevenirea acestora.
 Procesele de management includ mai mai multe componente principale care reprezintă
funcţiile managementului: - Previziunea şi planificarea; - Organizarea; - Coordonarea; -
Antrenarea; - Control-evaluarea. Toate acestea alcătuiesc conţinutul procesului tipic de
management care se exercită în toate sistemele social-economice, inclusiv în firme de afaceri,
indiferent de caracteristicile lor. Procesul tipic de management se structurează, în funcţie de
modul în care sunt exercitate funcţiile sale, în trei faze:
a) Faza previzională – caracterizată prin predominarea previziunii şi prin exercitarea
celorlalte funcţii ale managementului într-o viziune prospectivă, axată pe anticiparea de
modalităţi, metode, soluţii organizatorice, motivaţionale şi de evaluare superioară,
corespunzatoare evoluţiei prestabilite a organizaţiei respective. Managementul de tip previzional
se concentrează asupra stabilirii de obiective pentru respectiva organizaţie, deciziile strategice
şi deciziile tactice sunt prioritare, ceea ce-i conferă un caracter anticipativ.
b) Faza de operaţionalizare (de aplicare, de executare) căreia îi corespunde
predominarea organizării, coordonării şi antrenării personalului la realizarea zilnică a
obiectivelor din planurile organizaţiei. Acestei faze îi este caracteristic managementul operativ,
cu accentuat caracter efectuoriu în care predomină adoptarea şi implementarea de decizii curente.
c) Faza finală – este faza de comensurare şi interpretare a rezultatelor obţinute (se mai
numeşte şi faza postoperativă). În această fază este preponderentă exercitarea funcţiei de control
şi evaluarea modului în care au fost realizate obiectivele planificate în prima fază.
Managementul post-operativ, specific acestei faze, are un caracter constatativ. El încheie un ciclu
de conducere şi pregăteşte condiţiile pentru reluarea următorului ciclu de conducere.
Cele trei faze există într-o strânsă interdependenţă, unitate şi intercondiţionare, fiind
dificil de disociat, ca urmare a unităţii şi complexităţii procesului de conducere. “Materia primă”
prin care se fundamentează fazele şi funcţiile ce alcatuiesc procesul de management este
informaţia. Aceasta serveşte la elaborarea deciziei, care este principalul instrument de
management prin care se manifestă, în modul cel mai pregnant, specificitatea proceselor de
management. De calitatea deciziei depinde esenţial eficacitatea managementului respectivei
organizaţii/instituţii.
Al doilea element cuprins în definiţia ştiinţei managementului îl reprezintă relaţiile de
management. Relaţiile de management reprezintă raporturile care se stabilesc între componentele
unui sistem (organizaţie, instituţie, firmă) şi între aceştia şi componenţii altor sisteme în procesul
de previzionare, organizare, coordonare, antrenare şi de control – evaluare a activităţii
organizaţiei. În cadrul dreptului există o mare dependenţă relaţionară intre instituţii şi organizaţii.
O primă relaţie de cooperare şi colaborare este între cele trei puteri: legislativă, executăvă şi
judecătorescă. Totodată mai avem şi relaţii de subordordonare şi coordonare.
 Analiza factorilor care condiţionează caracteristicile relaţiilor de management în cadrul
firmei (organizaţiei) relevă o triplă determinare a acestora: a) o determinare social-politică şi
economică; b) o determinare tehnico-materială; c) o determinare umană.
a) Referitor la determinarea social politică şi economică putem spune ca relaţiile de management
sunt determinate de forma de guvernământ şi organizare socială, tipul de proprietate. Astfel,
această determinare indică dependenţa relaţiilor de management de sistemul politic şi guvernare
(republică parlamentară sau prezidenţială) natura şi modalităţile de existenţă ale instituţiei
(finanţare din bugetul de stat, privată, public-privat, din proiecte), a capitalului de care dispune
respectiva organizaţie/instituţie. Prin această determinare se stabilesc (asigură) aceleaşi
caracteristici economico-sociale esenţiale firmelor care se bazează pe acelaşi tip de proprietate.
Cum ar fi spre exemplu activitatea sistemului judecătores şi a procuraturii – care au surse
similare de finanţare; sau activitea notarilor, avocaţilor şi a executorilor judecătoreşti).
Determinarea tehnico-materială constă în dependenţa trăsăturilor managementului de
caracteristicile uneltelor, obiectelor muncii şi mijloacelor de munca utilizate. Ele constituie
suportul tehnico-material al încadrării organizaţiilor, instituţiilor, firmelor în ramuri şi subramuri.
Prin aceasta se imprimă o serie de particularităţi în activitatea organizaţiilor, instituţiilor,
firmelor şi implicit relaţiilor de management practicate în interiorul acestora. Determinarea
tehnico-materială a relaţiilor de management constituie fundamentul divizării managementului
organizaţiilor, instituţiilor, firmelor, întreprinderilor. În acest fel, se asigură premise mai bune
pentru luarea în considerare a specificităţii relaţiilor de management, determinate de domeniul de
activitate, profiluri, specializări diferite. Determinarea tehnico-materială explică diferenţele
existente, în planul managementului, între instituţii, organizaţii, firme aparţinând diferitelor
ramuri şi subramuri ale organizării activităţii profesionale juridice.
c) Determinarea umană constă în faptul că, o apreciabilă influenţă asupra relaţiilor de
management o are şi componenta colectivităţii fiecărei organizaţii (calitatea resurselor umane).
Aici includem: capacitatea managerială a conducătorului; nivelul de calificare al lucrătorilor şi
specialistilor; raporturile dintre salariaţi. Toate aceste aspecte îşi pun amprenta asupra modului
de manifestare a reţatiilor de management în numeroase privinţe. Această determinare reprezintă,
de fapt, o reflectare a recunoaşterii rolului pe care resursele umane îl deţin în conducerea şi
activitatea organizaţiei. Determinarea umană explică diferenţele care se manifestă pe planul
relaţiilor de management între organizaţii similare, asemănătoare din celelalte puncte de vedere
(a naturii proprietăţii şi a resurselor materiale).
În ultimă instanţă, deosebirile de eficienţă dintre diferitele organizaţii reflectă deosebirile
(diferentele) în ceea ce priveşte relaţiile de management existente în cadrul lor şi, implicit, în
factorul uman.
 În esenta, principalele variabile care condiţionează relaţiile de management din cadrul
oricărei organizaţii sunt următoarele: dimensiunea organizaţiei/instituţiei, firmei şi complexitatea
activităţii; sfera de atribuţii, competenţe şi responsabilităţi specifice; nivelul dotării tehnice;
potenţialul uman; dispersia teritorială a unităţilor; caracteristicile sistemului de organizare a
tipului de activitate (standarte profesionale a judecătorilor, procurorilor etc.), natura relaţiilor de
dependenţă de celelalte subsiste; legislaţia în vigoare; concepţia conducătorilor asupra
managementului; parametrii organizării informale s.a.
Prin mediu ambiant al organizaţiei – a treia componentă a obiectului de studiu al ştiinţei
managementului – întelegem toate elementele exogene organizaţiei, de natură politică,
demografică, economică, tehnologică, organizatorică ce influenţează stabilirea obiectivelor
proprii, obţinerea şi alocarea resurselor necesare şi adoptarea deciziilor de realizare a
obiectivelor fixate. Cunoaşterea în detaliu a caracteristicilor mediului ambiant este o condiţie
esenţială a satisfacerii (cantitative şi calitative) a unei anumite categorii de trebuinţe de către
instituţie, organizaţie, firmă. Pe această bază, se asigură şi elaborarea unei strategii adecvate de
relaţii cu publicul larg, menită să asigure racordarea activităţii instituţiei, organizaţiei, firmei la
cerinţele societăţii în întregime şi clienţilor (cum ar fi în cazul activităţii avocaţilor) şi
valorificarea superioară a resurselor pentru obţinerea performanţelor şi să satisfacă cerinţele
înaintate faţă de acestea.
Managementul, ca teorie şi practică constituie de fapt, o cale ştiinţifică de
rezolvare a problemelor puse în faţa conducerii unei instituţii statale, organizaţii sau firme
în condiţiile complexităţii interdependenţelor şi schimbărilor care caracterizează lumea modernă
atât de dinamică. Managementul asigură identificarea problemelor organizaţiei, formularea
lor corectă, înlăturarea falselor probleme, stabilirea scopurilor, a obiectivelor şi priorităţilor,
precum şi abordarea sistematică în vederea obţinerii de rezultate reale. Provocarea cea mai mare
în cele mai importante schimbări vizează conducerea de vârf, respectiv funcţiile, legăturile şi
responsabilităţile sale.
De asemenea, într-o societate pluralistă, managerii tuturor organizaţiilor vor trebui să
înveţe, să gândească politic. În limbajul politic, satisfăcător, înseamnă compromis acceptabil.
Acest compromis trebuie să-l realizeze managerul în armonizarea resurselor aflate la dispoziţie
cu obiectivele exprimate sub formă de rezultate.
Pentru a lua deciziile strategice de natură a determina, în timp, direcţia de dezvoltare a
organizaţiilor, managerii vor trebui să ţină seama de:
 viitoarea dinamică şi structură a populaţiei;
 revoluţia economiei mondiale - globalizarea;
 consecinţele crizei economice;
  schimbările în mediul de natură social, politică şi economică;
 evoluţia conceptelor şi proceselor politice;
 orientarea strategică a politicii de stat;
 politica instituţiie/organizaţiei;
 obiectivele asumate;
 criticile şi nemulţumirile sociale.
Astfel, managementul juridic, concomitent poate fi abordat ca ştiinţă, ca artă, ca practică
socială. Managementul ştiinţific reprezintă ansamblul proceselor prin care elementele teoretice
ale ştiinţei managementului sunt aplicate în practica organizaţiilor/instituiţiilor. De aceea putem
spune că managementul instituţiilor/organizaţiilor este, în primul rând ştiinţă, deoareace cuprinde
un ansamblu de concepte, teorii, principii, legităţi cu privire la conducerea organizaţiilor.
Managementul este artă (arta artelor) întrucât el presupune arta dirijării talentelor altora, arta
de a conduce oamenii, care au un anume comportament, o anume personalitate, au anumite
interese şi idealuri. Deaceea, modelarea acţiunii şi comportamentului oamenilor spre îndeplinirea
anumitor decizii presupune arta şi talentul de a înţelege factorul uman, natura umană. Domeniul
dreptului prin excelenţă este o artă, dat fiind faptul că în marea majoritate a cazurilor este vorba
de oameni, de soarta acestora şi a familiilor lor.
Managementul ca activitate pragmantică presupune un ansamblu de procese prin care se
aplică conceptele, metodele şi tehnicile de conducere în cadrul diverselor organizaţii, instituţii,
firme, adică aplicarea cunoştinţelor de management în practica conducerii. Reuşita
managementului, ca practică, depinde de: - conpetenţa profesională; - cunoaşterea conceptelor
teoretice de management; - priceperea managerilor (conducatorilor) de a le transpune, a le utiliza
în practică.

RECOMANDĂRI BIBLIOGRAFICE:
1. Constutuţia Republicii Moldova
2. Avram I. Management juridic. Bucureşti: Ed. Eficient. 2001
3. Carp C., Panaite D. Ghidul avaocatului de succes. Bucureşti: Ed. All BECK, 2003
4. Nicolescu O., Verboncu I. management. Bucureşti: Ed. Economică, 1995.
5. Ward M. 50 de tehnici esenţiale de management. Bucureşti: Ed. Codecs şi Ed. Class, 1997.