SISTEME JURIDICE COMPARATE

Suport de curs
Forma de învăţământ:
AP II

Titular,
Lector univ.dr. Dumitrița Florea

1
 2018

CUPRINS

Scopul şi obiectivele cursului.....................................................................................................3

I. Dreptul în Mesopotamia.......................................................................................................4
I.1. Scurtă prezentare a istoriei Mespotamiei...........................................................................4
I.2. Primele coduri de legi din istoria dreptului.......................................................................4
I.3. Codul lui Hammurabi.........................................................................................................5

II. Dreptul roman...................................................................................................................10

II.1. Repere din istoria Romei.................................................................................................10
II.2. Izvoarele dreptului roman.............................................................................................12
II.3.Opera legislativă a împăratului Justinian.......................................................................17
II.4. Caracterizarea generală a persoanei în dreptul roman.................................................19
II.5.Familia romană................................................................................................................24

III. Dreptul în Grecia..............................................................................................................34

III.1. Constituţia ateniană.......................................................................................................34
III.2.Constituţia spartană........................................................................................................38
III.3. Dreptul în Grecia contemporană...................................................................................40

IV. Dreptul islamic..................................................................................................................44

IV.1. Coranul şi particularităţile dreptului islamic................................................................44
IV.2.Dreptul în Turcia.............................................................................................................49

V. Sistemul de drept romano-germanic................................................................................51

V.1.Sistemul juridic francez....................................................................................................51
V.2. Sistemul de drept din Italia..............................................................................................57
V.3 Administraţia Statului Vatican.........................................................................................59
V.4. Sistemul de drept din Spania...........................................................................................65
V.5.Dezvoltarea dreptului german..........................................................................................69

VI. Sistemul de drept englez - common-law.........................................................................76

VI.1.Common-law în Anglia...................................................................................................76
VI.2.Dreptul Statelor Unite ale Americii................................................................................84
VI.3.Dreptul în Canada...........................................................................................................93

Addenda...................................................................................................................................96

Bibliografie..............................................................................................................................97

2
 Scopul şi obiectivele cursului

Scopul cursului
Cursul îşi propune o trecere în revistă a marilor sisteme de drept ale lumii
contemporane, aplicabile în prezent în diferite state. Coduri de legi, decrete, reglementări
juridice, dar şi modul cum sunt aplicate în practică, principiile care le guvernează configurează
împreună sistemul juridic naţional. Istoria dreptului cunoaşte câteva procese de receptare, care
au afectat zone destul de întinse, cuprinzând uneori continente întregi.

Obiectivele cursului
În literatura de specialitate s-a convenit realizarea unei clasificări a sistemelor de drept, astfel:
 Sistemul de drept romano-germanic;
 Sistemul englez – common law;
 Sistemele de drept tradiţionale şi religioase.
Compararea drepturilor pune în lumină nu numai ceea ce acestea au deosebit şi
divergenţele din domeniu, dar descoperă şi ce au ele în comun.
Marile sisteme grupează:
sistemele naţionale, formate în raport de anumite caracteristici precis
determinate;
un anumit sistem al izvoarelor de drept, o mentalitate juridică specifică.
În capitolul I este expus Codul lui Hammurabi, cel mai important rege al Babilonului,
care reuşeşte ca în 282 de articole să înglobeze principalele instituţii şi particularităţile
dreptului mesopotamian.
În următorul capitol sunt prezentate câteva aspecte din dreptul roman referitoare la
izvoarele dreptului roman, importanţa oprerei legislative a împăratului Justnian; structura
societăţii romane, cu diferenţele dintre drepturile cetăţenilor şi condiţia umilă a sclavilor;
familia romană, tipuri de căsătorie, adopţia şi adrogaţia.
În capitolul al III-lea se regăsesc informaţii privind sistemul de drept din Atena şi
Sparta, modalităţile de funcţionare a primelor tribunale cu juri ajungând până în prezent la
elementele specifice ale dreptului din Grecia.
Dreptul islamic subiectul următorului capitol are ca punct de plecare biografia
profetului Mahomed, importanţa religiei islamice, evindenţiind principala sursă a sistemului de
drept - Coranul. Ca o particulaitate se regăsesc şi câteva aspecte privind dreptul din Turcia.
Din categoria sistemului de drept romano-germanic sunt prezentate aspecte ale
dreptului francez, italian, spaniol, german alături de administraţia statului Vatican.
În ultimul capitol sunt descrise sisteme de drept cunoscute sub denumirea de common-
law, cum ar fi particularităţile dreptului aplicabil în Marea Britanie, Statele Unite ale Americii
şi Canada.

Modul de evaluare:
Concepere proiect - 50%
Colocviu - evaluare scrisă – 50 %.

3
 I. Dreptul în Mesopotamia

Obiectivele capitolului I:

 Prezentarea primelor coduri de legi din istoria dreptului

 Prezentarea Codului lui Hammurabi

Cuvinte cheie: lugal, awelum, ordalii, satrap, patesi

I.1. Scurtă prezentare a istoriei Mespotamiei1

Valea Nilului şi Mespotamia sunt cele mai vechi centre ale civilizaţiei cunoscute până în
prezent.Cei mai vechi locuitori ai Mesoptamiei au fost începând din mileniul IV
î.e.n.sumerienii. La începutul mileniului III î.e.n. din Siria vecină au venit triburi de semiţi,
limba lor numită akkadă sau asiro-babiloniană s-a răspândit în Mesoptamia. Pe teritoriul
Sumerului principala activitate economică şi politică s-a desfăşurat în cadrul unor oraşe- cetăţi:
Ur, Lagaş, Uruk, conduse de un lugal2 sau patesi3.
În prima jumătate a mileniului III î.e.n. în Sumer sunt atestate mici regate conduse de un
lugal.

I.2. Primele coduri de legi din istoria dreptului

Cele mai vechi legi ale omenirii au fost proclamate în Mesopotamia. Trebuie precizat
însă, că acestea nu sunt coduri care să fixeze asemenea celor moderne un ansambul de reguli, ci
colecţii de dispoziţii juridice referitoare la problemele sociale mai importante care necesitau o
soluţionare promptă şi corespunzătoare.
Printre cei dintâi codificatori este regele Urukagina, care a iniţiat o serie de reforme şi
legi pentru ocrotirea cetăţenilor împotriva jafurilor, crimelor, cămătarilor.
Activitatea juridică a lui Urnammu este menţionată pe o tăbliţă scrisă pe ambele feţe
(aflată în Muzeul de Antichităţi Orientale din Istambul). Acest rege s-a îngrijit ca „orfanul să
nu cadă pradă bogatului, văduva celui puternic”. Deşi textele nu sunt prefect lizibile, totuşi
conţinutul lor arată că este vorba de texte penale care prevăd drept sancţiune în locul talionului
compoziţia legală: 10 sili pentru tăierea unui picior, o mină de argint pentru sfărmarea oaselor.
La începutul mileniului II î.e.n. Bilalama, regele Statului Eşnunna a alcătuit o legiuire
de 60 de articole cu un conţinut variat. Cele două tăbliţe descoperite în 1948 reprezintă cel mai
vechi monument juridic akkadian (în prezent se află la Muzeul de Antichităţi din Bagdad). O
parte din art. se ocupă de probleme de drept şi anume: ocrotirea proprietăţii oamenilor liberi;
fixarea unor preţuri maximale la diferite produse. Alte articole aveau un caracter penal, altele
reglementau organizarea familiei.
Codul regelui Lipit-Iştar din Statul sumerian Isin
Textul acestui Cod a fost înscris pe o tăbliţă de argilă găsită în ruinele Cetăţii Nippur,
fiind scris în limba sumeriană.Codul cuprinde: un prolog, articole de lege şi un epilog.
Cuprinde dispoziţii privind dreptul succesoral, familie, referiri la sclavi care indiferent de
provenienţă aveau un statut juridic unitar.

1
Mesopatamia era numele dat de vechii greci regiunii cuprinse între cele două fluvii Tigru şi Eufrat, care se varsă
în Golful Persic ( Mesoptamia – „ţara dintre cele două fluvii”).
2
Lugal-ul era un şef cu totul independent, un “rege” cu prerogative care depăşeau teritoriul propriului oraş,
3
Termenul de patesi desemna conducătorul religios al unui oraş subordonat din punct de vedere politic, unui
centru superior, condus de un lugal.
4
 I.3. Codul lui Hammurabi

Hammurabi (1792-1750 î.e.n)1 este cel mai important rege al Babilonului, care a
domnit 42 de ani. Pentru prima dată în istorie „ţara dintre ape” este unificată sub sceptrul lui
Hammurabi care ia titlul de „rege al universului”. Codul lui Hammurabi a fost descoperit între
1901-1902, în timpul expediţiei condusă de arheologul Morgan. Textul 2 a fost scris pe 49 de
coloane cuprinzând 4000 de rânduri şi 8000 de cuvinte. În partea superioară a blocului din
piatră este sculptat zeul soarelui Şamaş, ţănând în mână un fel de sceptru şi un inel. În faţa lui,
în picioare, regele Hammurabi ia aminte la sfaturile pe care s-ar crede că i le dă zeul, cu privire
la conţinutul, importanţa şi modul de aplicare a legilor.
Codul începe cu un prolog, în care Hammurabi declară că zeii i-au încredinţat sceptrul.
Codul nu este o lege religioasă, ci este întocmit din porunca zeilor de rege, care deţine în Stat
dreptul de a legifera: „Eu, rege ce ţin în supuşenie cele patru părţi ale lumii…am făurit eu
însumi dreptul şi dreptatea în limba ţării, făcând pe oameni să se bucure”.
Primul editor al Codului cercetătorul V. Scheil, a împărţit textul în 282 de articole,
având în vedere atât cuprinsul material al legii, cât şi unele exigenţe ale tehnicii juridice
moderne:
 primele 5 articole reglementează procedura de judecată;
 articolele 6-13 reglementează furtul, prevăzând modul în care se poate constata şi
sancţiunile aplicate;
 articolele 14-20 pedepsesc furtul de sclavi, copii, tăinuirea sclavilor fugari;
 următoarele 16 articole reglementează drepturile şi îndatoririle militarilor, regimul
proprietăţii funciare;
 articolele 42-47 precizează poziţia juridică a arendaşilor funciari;
 următoarele 5 art. reglementează drepturile creditorului asupra fructelor de pe ogorul ce
i-a fost dai în gaj;
 articolele 53-56 pedepsesc pe cei care nu folosesc canalele de irigaţie conform regulilor
fixate de autorităţi;
 următoarele două articole ocrotesc pe proprietarii funciari împotriva pagubelor aduse de
animalele din cireada altuia;
 articolele 59-66 reglementează dreptul de proprietate asupra grădinilor şi dreptul
creditorului asupra roadelor livezii debitorului;
 urmează 35 de articole care nu s-au păstrat, dar probabil prevedeau norme privind
proprietatea imobiliară şi dispoziţii referitoare la camătă;
 art. 100-107 se referă la activitatea negustorilor;
 următoarele art. se referau la cârciumi, care serveau drept case de toleranţă;
 art. 112-116 reglementează contractul de depozit;
 art. 127-195 privesc organizarea familiei;
 art. 195-225 privesc stabilirea pedepselor în caz de vătămări corporale;
 următoarele două art. îi ocrotesc pe stăpânii de sclavi;
 art. 228-235 reglementează activitatea şi răspunderea juridică a arhitecţilor şi
constructorilor de vase;
 art. 236-277 privesc regimul juridic al contractului de închiriere;
 ultimele articole cuprind dispoziţii referitoare la sclavi.

1
Hammurabi se poate traduce prin “cel cald”, “cel care vindecă”. În cei 42 de ani de guvernare a înglobat aproape
tot ţinutul cunoscut sub numele de Accad, Sumer, Elam, Eşnunna, Mari şi Aşur. A construit temple, a favorizat
agricultura, a încurajat comerţul, săpând canale pentru navigaţie. Epopeea creaţiei lumii (Enuma Eliş) şi Epopeea
lui Ghilgameş, două opere de origine sumeriană, probabil sub domnia lui Hammurabi au primit forma lor
acadiană.
2
Înălţimea blocului de piatră în care este săpat Codul lui Hammurabi este de 2,25 m, lăţimea de 1,90 m.

5
 Articolele de lege sunt apropiate de speţă, de realitatea concretă, pentru legiuitorul
babilonian nu există infracţiune, ci infractor, nu există credit, ci creditor. Acest cod
reglementează cele mai importante şi uzuale instituţii juridice, iar de cele mai multe ori textul
are în vedere cazuri concrete şi, după expunerea lor, oferă soluţia juridică corespunzătoare.
Codul se termină cu un epilog. Hammurabi îşi caracterizează codul drept „normă juridică
de echitate” precizând că prin intermediul lor a asigurat ţării ”un drept îmbrăcat în haina legii
scrise şi o bună cârmuire”. „Din porunca lui Şamaş mare judecător al cerului, dreptatea să se
răspândească prin cuvântul lui Marduk; stăpânul meu, nimeni să nu se îndepărteze de la
poruncile monumentului meu. Pe vecie şi pentru totdeauna, regele ce va domni în ţară să
citească slovele dreptăţii pe care eu l-am scris în inscripţia mea”1.
Liberi şi sclavi
Codul lui Hammurabi reglementa proprietatea după starea socială în mai multe clase. În
fruntea piramidei se aflau oamenii liberi awelum, care aveau dreptul de a poseda o proprietate
privată transmisibilă din generaţie în generaţie. Aceştia se ocupau cu comerţul, meşteşugurile şi
luau parte la conducerea cetăţii făcând parte din Consiliul Bătrânilor şibutim condus de un
primar rabianu.
Sclavii se numeau wardu, o persoană devenea sclav prin naştere sau prizonierat, era obiect
de proprietate, putea să fie vândut sau zălogit, putea să aibă în stăpânire bunuri, iar cu preţul
acestor bunuri avea posibilitatea de a se răscumpăra. Sclavii erau însemnaţi pentru a se putea
stabili cărui stăpân îi aparţin. Stăpânul nu-şi putea ucide sclavul. Existau şi sclavi publici, care
constituiau proprietatea regelui.
Între sclavii şi oamenii liberi era o pătură intermediară muşkenu însemnând supus, om de
mică valoare. Această categorie cuprindea cetăţenii de condiţie umilă: dezrobiţi, oameni liberi
luaţi ostateci până la plata datoriilor. Nu puteau să posede proprietăţi imobiliare, ci numai
sclavi şi bunuri mobilie.
Regele, slujbaşii, militarii
Având puteri depline, regele avea controlul asupra întregii activităţi politice, militare,
religioase a statului. Mare proprietar funciar, regele poseda nu doar domeniile familiale, ci şi
teritorii dobândite prin cuceriri sau cumpărare.
Ca o consecinţă a centralizării puterii de stat fondul funciar regal era încredinţat unui
intendent nubanda. Toţi cei care lucrau în apropierea regelui, în palat sunt apăraţi şi
privilegiaţi prin dispoziţiile Codului. Aceştia sunt numiţi „nobili”, „favoriţi” (art. 176,187).
Art. 8 prevedea: „ Dacă un om a furat un bou, o oaie şi aceasta aparţinea zeului sau palatului, el
va restitui de 30 de ori valoarea lor, dacă aparţinea unui muşkenu va plăti preţul. Dacă hoţul n-
are cu ce plăti, va fi pedepsit cu moartea”.
Regina juca alături de rege un rol important în conducerea statului. Dregătorii primeau
fonduri agrare dotate cu inventarul corespunzător. Proprietatea aparţinea regelui, iar la moartea
slujbaşului fondul se întorcea în stăpânirea regelui.
Din timpul lui Hammurabi oastea permanentă era formată din oameni liberi redum şi
bairum oameni de arme. Aceştia serveau statul în baza unei convenţii pe care o încheiau cu
regele şi primeau pe tot timpul vieţii un fond ilku, bun concedat de rege ostaşilor săi în
schimbul serviciului militar. Bunurile concedate nu puteau fi înstrăinate de beneficiar, nu
puteau să fie transmise soţiei sau copiilor. Dacă timp de trei ani soldatul nu s-a îngrijit de
bunuri pierdea posesiunea lor. Art. 29 prevedea: „Dacă după moartea soldatului, rămânea un
fiu minor văduva dobândea o treime din lotul soţului pentru a asigura creşterea fiului”.

Proprietatea şi tranzacţiile comerciale

Codul face deosebire între bunurile proprii şi bunurile ilku concedate ostaşilor şi
dregătorilor. Bunurile proprii făceau obiectul oricăror acte juridice, transmiterea proprietăţii
fiind însoţită de unele formalităţi. O parte din fondul funciar ce aparţine regelui era arendat
micilor agricultori, aceştia dădeau o cotă parte şi anume o treime. Exista pământ şi în
stăpânirea comunităţilor săteşti. Pământul obştei era împărţit pentru o anumită perioadă de timp
1
Codul lui Hammurabi
6
prin tragere la sorţi, ţăranilor din comunitate. Aceştia aveau un drept de folosinţă temporară.
Proprietăţile funciare private erau hotărnicite prin kudurru pietre mari ce delimitau hotarul:
„menirea acestor pietre este să arate hotarele pe vecie”. Transferul proprietăţii se făcea prin
contractul de vânzare-cumpărare, care avea trei elemente: obiectul, părţile şi preţul.
Contractul de comision. Comisionarul şamallu trebuie să dea socoteală patronului său,
negustorului tamgar ale cărui interese le reprezintă (art. 100). Art. 101 prevede cazul în care
comisionarul nu a reuşit să mărească capitalul prin afaceri rodnice, să fie obligat să-l restituie la
dublu. Art. 103 reglementează: „ Dacă în călătoria sa un tâlhar a luat ceea ce ducea cu el,
comitentul jurând pe numele unui zeu va fi disculpat”. Art. 104 prevedea: „Comisionarul
trebuie să dea socoteală patronului său referitor la tranzacţiile încheiate prezentându-i chitanţa
cu pecete pentru sumele vărsate”.
Contractul de împrumut. Se prevăd măsuri favorabile debitorului pentru a nu le
periclita situaţia faţă de creditorii care ar căuta să-i înrobească. Codul pedepseşte creditorul ce
pretinde dobânzi cămătăreşti cu pierderea creanţei - art. 91.
Art. 48 şi 51 cuprind dispoziţii în favoarea ţăranilor datornici: „dacă din pricina
inundaţiilor sau a secetei recolta a fost compromisă, pe anul în curs, debitorii vor fi scutiţi să
plătească, capitalul şi dobânzile, dar dacă nu au monedă necesară pentru achitarea datoriei, se
pot elibera plătind valoarea acesteia în cereale porivit evaluării fiscului regal”. În vederea
asigurării interselor creditorului, împrumuturile erau adesea garantate prin gajuri şi cauţiuni
personale. În general ţăranii îşi gajau ogoarele.
Datornicul insolvabil putea fi transformat în sclav. Debitorul putea da creditorului
femeia, copiii sau sclavii săi pentru ca aceştia prin munca lor să-i achite creanţa art.117-118.
Creditorul este obligat să se poarte omeneşte cu ostatecii. Dacă prin lovituri sau în urma unui
tratament prost aceştia decedează, creditorului i se ucidea un fiu. Soţia sau copiii erau obligaţi
să muncească trei anii, indiferent de cuantumul creanţei.
Contractul de depozit era încheiat în scris, în prezenţa unor martori, conform art. 122.
Formaliăţile erau cerute ad validitatem şi de aceea lipsa lor ducea la nulitatea actului.

Organizarea familiei
Conform Codului lui Hammurabi familia se întemeiază pe căsătorie. Aceasta era
precedată de o logodnă care consta dintr-o învoială între viitorul soţ şi părinţii viitoarei soţii.
Tatăl băiatului îi trimitea fetei daruri, o sumă de bani tirhatu. Aceste daruri aveau efecte
juridice. Dacă logodnicul strica logodna aceasta pierdea tirhatu (art. 159). Dacă tatăl fetei
împiedica încheierea căsătoriei era obligat să restituie dublul valorii darurilor (art. 160).
Tatăl fetei îi dădea o dotă şeriktu, care cuprindea fonduri funciare, case, sclavi,
bani.Zestrea rămânea în proprietatea femeii, dar era administrată de soţ. În timpul căsătoriei
soţul putea să-i facă soţiei donaţii nudunnu. Femeia avea capacitatea de a sta în justiţie şi de a
administra în absenţa soţului averea familiei. Dacă era bănuită de adulter, nu se putea disculpa
prin jurământ pe „numele zeului” (art. 131) sau prin ordalia apei (art. 132). Aruncată în valuri
alături de complicele ei, femeia era considerată nevinovată, dacă nu se îneca. Autoritatea
părintească era exercitată de tată, iar în lipsa acesteia de mamă sau de fraţii majori. Căsătoria
era monogamă. Dacă soţia se îmbolnăvea de o boală incurabilă, soţul nu o putea repudia, dar
putea să-şi ia o concubină (art. 145). Copiii născuţi din convieţuirea cu concubinele aveau
calitatea de copii legitimi.Căsătoria între oamenii liberi şi sclavi nu era recunoscută de lege.
Copii nu dobândeau calitatea de oameni liberi, dar tatăl îi putea declara ca fiind copiii săi.
Căsătoria se putea desface prin deces sau divorţ. Cazurile de repudierea soţiei erau
următoarele: sterilitatea femeii, comportamentul neonest al femeii, adulterul. Dacă din
căsătorie nu rezultau copiii, soţia putea să adopte. Se cunosc documente care atestă adoptarea a
doi sau trei copii, deşi părinţii aveau urmaşi legitimi.
Adopţia se făcea printr-un act încheiat între părinţii adoptivi şi persoanele care aveau
autoritatea asupra copilului adoptat. Fiii erau socotiţi moştenitorii taţilor, iar în lipsa fiilor
bunurile succesorale reveneau fratelui. Codul nu vorbeşte de un drept de moştenire al fetelor,

7
ele primeau când se căsătoreau o dotă. Văduva nu-şi moştenea soţul, dar avea drept să rămână
în casa familiei.

Infracţiuni şi pedepse

Codul lui Hammurabi refelectă, în ceea ce priveşte regimul pedepselor un sistem foarte
aspru, caracteristic procesului de formare şi consolidare a statelor sclavagiste.
Pedeapsa capitală era prevăzută în Cod de 34 de ori pentru :
 infracţiuni contra patrimoniului regelui sau a templelor;
 adăpostirea şi înlesnirea fugii sclavilor;
 infracţiuni contra statului: răscoală împotriva statului Babilonian;
 infracţiuni militare: soldaţii care nu se supuneau ordinelor militare.
Modurile de execuţie erau: înecarea, arderea, spânzurătoarea.
Codul prevedea legea talionului în mai multe cazuri: art. 109 şi 110, dacă cineva a pricinuit
prin lovituri moartea fiicei unui om liber, drept pedeapsă va fi ucisă fiica debitorului. Art. 229
şi 230 prevedeau: arhitectul constructor al unei case, care s-a năruit din cauza nepriceperii sale
va fi pedepsit cu moartea.
Se aplicau şi pedepse corporale cu valoare de sancţiune materială şi cu sens de simbol
astfel:
 Dacă copilul îşi loveşte tatăl să i se taie mâinile (art. 195);
 Chirurgul care îşi ucide pacientul sau îi cauzează leziuni grave i „se vor tăia mâinile”
(art. 218);
 Sclavului, care îi spunea stăpânului: „tu nu eşti stăpânul meu”- i se va tăia urechea.

Pedepsele reflectă concepţia de clasă a Codului astfel:

 Dacă un om liber scoate un ochi sau un dinte unui om liber se aplică legea talionului
(art. 196, 200);
 Dacă victima este un muşkenu, vinovatul va plăti pentru un ochi o amendă de o mină de
argint sau numai o treime de mină pentru un sclav;
 Dacă victima este un sclav amenda se va ridica la jumătate din preţul sclavului şi va fi
încasată de stăpân.

Procedura de judecată

Iniţial judecata era încredinţată preoţilor, însă în epoca lui Hammurabi predomină instanţele
civile. Magistraţii civili erau funcţionari de carieră daiyanu. Pe lângă judecătorii de carieră mai
judecau guvernatorii regali, primarii oraşelor, adunările bătrânilor. Regele rămâne autoritatea
judiciară supremă. Instanţa judiciară o constituia templul. Preoţii-judecători puteau să
primească doar sub prestare de jurământ declaraţiile celor învinuiţi. Hotărârile instanţelor civile
trebuiau redactate în scris de scribii grefieri, care foloseau formule tipizate: datele concrete ale
pricinii, lista martorilor, numele scribului, data întocmirii sentinţei.
Aplicarea peceţii-cilindru pe tăbliţă asigurau autenticitatea actului. Se puteau întocmi
atâtea copii câte erau necesare pentru părţile litigiante, iar originalul se păstra în arhiva
instanţei. Sentinţa pronunţată nu mai putea fi revocată de magistrat. Orice sentinţă putea fi
apelată la rege.

8
 Teste:
1.Prezentaţi importanţa Codului lui Hammurabi în dezvoltarea dreptului.
2.Prezentaţi condiţia femeii în antichitate.
3.Comparaţi legislaţia din Mesopotamia şi din Persia.
4.Codul lui Hammurabi.

Teme de referate:
1.Condiţia copilului potrivit Codului lui Hammurabi.
2.Regimul proprietăţii conform Codului lui Hammurabi.

9
 II. Dreptul roman

Obiectivele capitolului II:

 Enumerarea izvoarelor dreptului roman
 Codificarea dreptului roman
 Prezentarea familiei romane

Cuvinte cheie: patrician, plebeu, principat, dominat, pater familias, manus, adrogaţie.

II.1. Repere din istoria Romei

Perioada prestatală
După tradiţie şi conform cercetărilor istorice, Roma ar fi fost fondată în anul 754 sau
753 î.e.n., de către cei doi fraţi legendari Romulus şi Remus 1. Lăsând la o parte legenda şi
abordând din punct de vedere istoric această perioadă, Roma era la început un stat de păstori şi
agricultori ce se bucurau de o aşezare din cele mai favorabile, pe malul Tibrului, în apropierea
mării, într-o zonă de întrepătrundere a lumii latine şi etrusce.
În secolul al VIII-lea î.Hr. cele şapte coline ale Romei erau locuite de latini, sabini şi
liguri, alături de care exista şi o populaţie de origine etruscă. Această populaţie eterogenă era
polarizată în două categorii sociale, patricenii şi plebeii. Între aceste două categorii exista şi o a
treia, formată din clientes-clienţi.
Patricenii, cunoscuţi sub numele de populus romanus, formau o castă socială închisă,
în care intrau membrii triburilor fondatoare, precum şi urmaşii lor. Întreaga conducere a
societăţii aparţinea patricienilor.
Plebeii erau formaţi din populaţiile vecine învinse de romani, la care, treptat s-au
alăturat cei veniţi la Roma care exercitau diverse meserii. Trepatat numărul plebeilor sporeşte,
iar poziţia lor economică se consolidează.
Organele prestatale ce realizau această conducere erau:
 Comitia curiata era adunarea poporului la care plebeii nu aveau acces pentru că nu
erau organizaţi în ginţi;
 Regele – era ales de comitia curiata cu atribute militare, religioase şi judecătoreşti
limitate;
 Senatul – era format în urma fuziunii celor trei triburi, cuprinând 300 de membrii şi
confirma alegerea regelui şi hotărârile adunării curiate.

Apariţia statului
Potrivit tradiţiei, statul roman s-a format la jumătatea secolului al VI-lea î. Hr., ca
urmare a reformei lui Servius Tullius. Aşa numită reformă a lui Servius Tullius a fost în
realitate o revoluţie socială, prin care a pus capăt democraţiei militare, legăturilor personale de
sânge, organizării gentilice. Servius Tullius a creat o nouă adunare numită comitia centuriata,
la lucrările căreia participau deopotrivă patricienii şi plebeii, fiind împărţiţi în cinci categorii
sociale, în funcţie de averea lor.
Periodizarea istoriei statului roman s-a făcut după următoarele forme de organizare:
 Regalitatea ca formă de stat, a durat de la mijlocul secolului al VI-lea Î.Hr. până în anul
509, când ultimul rege a fost alungat şi s-a format republica;
 Republica Romană a durat de la 509 î. Hr. până la 27 î. Hr., când împăratul Augustus a
fonadat Imperiul;
 Imperiul cunoaşte în evoluţia sa două etape:
Principatul în perioada 27 î. Hr.- 284 d.Hr;
Dominatul în perioada 284 d. Hr.- 565 d. Hr.
1
Rhea Silvia, fiica lui Numitor este mama fiilor zelului Marte, Romulus şi Remus. Gemenii au fost crescuţi de
păstorul Faustulus şi alăptaţi de lupoaica pe care romanii au transformat-o într-o simbolică emblemă. Ajunşi la
maturitate, gemenii fondează pe muntele Palatin un oraş menit să pecetluiască destinul poporului roman.
10
 Regaliatatea
După reforma lui Servius Tullius, lupta dintre patricieni şi plebei a continuat să fie
principala caracteristică a vieţii sociale la Roma. În această epocă normele de drept erau ţinute
în secret de pontifi, care erau aleşi din rândul patricienilor. Căsătoriile dintre plebei şi patricieni
erau interzise.
Atribuţiile de conducere ale statului erau îndeplinite de următorii factori politici: regele,
senatul, comitia centuriata şi comitia curiata.
Regele devine după reforma lui Servius Tullius un veritabil şef de stat, cumulând
atribuţii de judecător suprem, şef al administraţiei, şef al religiei şi conducător al armatei.
Senatul reprezenta un organsim propriu democraţiei.
Comitia centuriata era principalul fcator legsilativ, cuprinzându-i pe toţi cetăţenii care
purtau arme.
Comitia curiata – competenţa acestui organism se exercita mai ales în viaţa religioasă.

Republica
La origine, Roma era o republică aristocratică, deoarece puterea politică era deţinută de o
minoritate. Puterea politică era exercitată de trei factori: adunările poporului, senatul şi
magistraţii.
Senatul devine unul din principalele organisme politice. Iniţial senatorii erau numiţi de
consuli din rândul patricienilor, mai târziu Senatul era format în majoritate din acei cetăţeni
care deţinuseră o înaltă magistratură în stat.
Magistraţii erau înalţi demnitari care deţinuseră importante atribuţiuni administrative şi
jurisdicţionale. Nu erau organizaţi într-un sistem ierarhic, competenţa lor era exprimată prin
termenii imperium: dreptul de a comanda o armată, dreptul de a convoca adunările poporului şi
potestas: dreptul de a administra.

Principatul
Principatul era denumirea dată de istoriografie formei de guvernare instaurate în statul
roman la sfârşitul războaielor civile de Octavianus Augustus, perioadă cuprinsă între 27 î.e.n. şi
285 e.n. Din punct de vedere constituţional, principatul se defineşte prin participarea, de cele
mai multe ori teoretică a senatului la opera de guvernare a statului, prin caracterul de
magistratură atribuit puterii supreme.
Baza socială a noului regim politic a constituit-o ordinul senatorial, format din rândurile
aristocraţiei romane, stăpânitoare a marilor proprietăţi funciare şi de sclavi, de origine nobilă şi
cu venit de 1 milion de sestreţi. Din rândul ordinului senatorial erau aleşi cei care îndeplineau
cele mai importante magistraturi. Al doilea ordin reprezentativ era ordinul ecvestru format din
cavaleri, oameni de afaceri ale căror venituri se ridicau la 400000 de sestreţi. Plebea urbană şi
rurală avea un rol economic din ce în ce mai redus ca urmare a sărăcirii.
Provinciile au fost reîmpărţite în anul 27 î.e.n., după noi criterii, astfel că provinciile
pacificate şi romanizate rămâneau sub administrarea senatului. Provinciile de frontieră şi cele
nepacifiacte sau neromanizate împreună cu armatele lor, erau administrate de principe prin
prefecţii săi. Egiptul era considerat proprietatea personală a principelui, dar nu în calitate de
persoană, ci de magistrat.

Dominatul
După restabilirea păcii în timpul împăraţilor Diocleţian (284-305) şi Constantin (306-
337), imaginea pe care statul roman o oferă în epoca nouă a dominatului este radical schimbată
faţă de cea a principatului. În cadrul monarhiei împăratul devine reprezentantul lui Dumnezeu
pe pământ. Pentru locuitorii imperiului monarhul devine dominus et deus, mai presus de legile
oamenilor şi statului.
Senatul şi toate magistraturile de rezonanţă republicană care mai ocupau un loc în
arhitectura principatului au dispărut sau au fost reduse la simple elemente de decor. Locul lor a

11
fost luat de atotputernicul şi atotcuprinzătorul aparat birocratic care dirijează şi controlează
toate sectoarele vieţii statale.
Structura societăţii era polarizată în două categorii sociale: potentiores şi humiliores.
Potentiores era categoria compusă din marii proprietari funciari, adică nobilimea. Deveneau
nobili cei care erau numiţi senatori sau într-o funcţie înaltă. Nobililor de la Roma le
corespundeau în provincii decurionii. Aceştia erau membrii ai senatului municipal. Humiliores
era categoria oamenilor săraci ce cuprindea marea majoritate a populaţiei libere.
Împăratul Teodosiu I a fost ultimul împărat care a domnit asupra întregului Imperiu roman.
La moartea sa în anul 395 e.n. acesta s-a divizat pe de o parte în Imperiul roman de apus, care
s-a prăbuşit în anul 476 e.n. sub loviturile unui rege barbar, numit Odoacru şi pe de altă parte în
Imperiul roman de răsărit, care a continuat să existe până la 565 e.n.
Epocile dreptului roman
Istoria dreptului roman este periodizată de către cei mai mulţi autori în trei epoci : epoca
veche, epoca clasică şi epoca post clasică.
Epoca veche începe odată cu fondarea statului şi durează până la fondarea principatului,
ceea ce înseamnă că pe planul organizării politice îi corespunde regalitatea în formă statală şi
republica.
Epoca clasică începe cu fondarea principatului şi se încheie cu fondarea dominatului.
Epoca postclasică este corespunzătoare dominatului.
Menţionăm t o t u ş i că această periodizare are un caracter întrucâtva artificial, deoarece
evoluţia ideilor si instituţiilor juridice nu poate fi clar delimitată în cadrul celor trei epoci.

II.2. Izvoarele dreptului roman

Definirea conceptului de izvor de drept

Noţiunea de izvor al dreptului are mai multe accepţiuni 1.Pornind de la definiţia şi analiza
terminologiei privind izvoarele de drept, specialiştii în drept roman au ajuns la concluzia că
acestea prezintă mai multe accepţiuni: în sens material, în sens documentar şi în sens formal.
 În sens material desemnează totalitatea condiţiilor materiale de existenţă, care determină
o anumită reglementare juridică. Aşadar, întrucât fiecare soluţie se întemeiază pe relaţii de
producţie specifice, calitatea izvoarelor de drept în sens material se schimbă odată cu.
trecerea, de la un mod de producţie la altul.
 Într-o a doua accepţiune, izvoarele dreptului în sens documentar desemnează totalitatea
documentelor istorice existente la un moment dat ca izvoare. Din această categorie fac
parte textele epigrafice, papirusurile şi textele istorice şi literare.
 În fine, izvoarele dreptului în sens formal desemnează totalitatea formelor necesare
pentru exprimarea normelor juridice. Pentru ca o normă socială să devină normă de drept
sunt necesare anumite procedee de adoptare, procedee care diferă de la o societate la alta.
Prin urmare, totalitatea procedeelor utilizate în scopul transformării normelor sociale în
norme juridice constituie izvoarele formale ale dreptului.
În societatea romană izvoarele dreptului în sens formal au evoluat sub influenţa
nemijlocită a factorilor economici, sociali şi politici.
În epoca veche, imediat după fondarea statului, principalul izvor de drept a fost obiceiul,
corespunzător cerinţelor economiei naturale închise. Începând din secolul al V-lea până la
sfârşitul republicii, dreptul roman a fost exprimat, cu precădere, în forma legii.
Tot în epoca veche, în ultimele secole, edictul pretorului şi jurisprudenţa sunt
recunoscute, alături de obicei şi lege ca izvoare de .drept.
În epoca clasică, la vechile izvoare s-au adăugat altele noi : senatus-consultele şi
constituţiunile imperiale.

1
I. Cclcrchi, M. Luburici, Teoria generală a statului şi dreptului, Bucureşti, 1983, p. 339; VI. Ilanga, Drept privat
roman, Bucureşti, 1968, p. 63.
12
 În epoca postclasică,. odată cu instaurarea monarhiei absolute, normele de drept îmbracă,
în exclusivitate, forma constituţiunilor imperiale şi a obiceiurilor.

1.Obiceiul
În epoca prestatală viaţa societăţii romane era reglementată de obiceiuri nejuridice,
formate prin repetarea unor comportări, conform cerinţelor economiei primitive.
Obiceiurile nejuridice erau întemeiate pe vechi tradiţii şi exprimau interesele tuturor
membrilor societăţii, aşa încât erau respectate de bună voie.
Odată cu dezvoltarea vieţii economice, asistăm la un început de stratificare socială şi la
apariţia primelor elemente ale organizării politice. În cadrul acestei evoluţii generale
fizionomia obiceiului se schimbă, în sensul că obiceiurile convenabile şi utile minorităţii
dominante încep să fie impuse întregii societăţi. După apariţia statului această tendinţă se
cristalizează definitiv. Alături de unele obiceiuri, preluate din epoca primitivă, care au devenit
obligatorii prin sancţionarea lor de către stat, au apărut şi obiceiuri juridice noi, generate de
noile realităţi economice, sociale şi politice.
Până în secolul al V-lea, când a fost adoptată Legea celor XII Table, obiceiul a fost
singurul izvor al dreptului roman. Obiceiurile juridice, erau ţinute în secret de către pontifi, iar
aceştia pretindeau că le-au fost încredinţate de către zei, în scopul de a acredita originea divină
a dreptului. Mai mult chiar în epoca foarte veche nu exista o delimitare clară între normele de
drept (ius) şi cele religioase (fas). Pontifii, ca exponenţi ai intereselor patricienilor, erau
interesaţi să menţină această confuzie. La sfârşitul epocii vechi, odată cu dezvoltarea alertă a
economiei de schimb, obiceiul juridic simplu şi-a pierdut importanţa originară, locul său fiind
luat de acte normative mai bine adaptate la noile împrejurări de viaţă. Cu toate acestea, chiar şi
în epoca clasică, momentul înfloririi maxime a dreptului, roman, obiceiul este menţionat prin
izvoarele de drept. (Astfel, jurisconsultul Salvius Iulianus, (începutul secolului al II-lea e.n.),
spune că obiceiul exprimă voinţa comună a poporului şi că are o funcţie abrogatoare).
În epoca veche şi clasică, obiceiurile popoarelor din provincii erau recunoscute, numai în
măsura în care nu veneau în contradicţie cu principiile şi legile romane .
În epoca postclasică, odată cu decăderea producţiei şi cu reînvierea unor practici ale
economiei naturale, importanţa obiceiului creşte. Deşi politica imperială urmărea să asigure o
conducere centralizată, economia şi statul se descompun, iar marii proprietari îşi asumă
întreaga putere pe domeniile lor. În aceste condiţii, când normele de drept emanate de la
puterea centrală nu se mai aplicau, obiceiurile juridice purtând amprenta realităţilor specifice
diferitelor provincii, şi-au recăpătat vechea importanţă.

2. Legea
Legea, ca izvor de drept, a apărut pe terenul luptei dintre patricieni şi plebei. (întrucât la
origine, obiceiurile juridice erau ţinute în secret, în cazul unui conflict părţile erau nevoite să se
adreseze pontifilor pentru a afla de partea cui este dreptatea. Întrucât pontifii erau aleşi în
exclusivitate dintre patricieni, este de presupus că răspunsurile lor îi favorizau pe patricieni).
Pentru a se pune capăt acestei situaţii inechitabile, plebeii au desfăşurat o luptă
îndelungată, cerând ca obiceiurile juridice să fie codificate şi publicate. După mai multe
decenii de frământări sociale, în anul 451 î.e.n. s-a adoptat Legea celor XII Table, prima şi cea
mai importantă lege romană care a fost publicată în forum, pentru ca poporul să poată cunoaşte
normele juridice în vigoare.
La romani, cuvântul lex avea înţelesul de convenţie. Când convenţia intervenea între
două persoane fizice, lex însemna contract, iar atunci când, intervenea între magistrat şi
popor, căpăta înţelesul de lege ca formă de exprimare a dreptului.
Convenţia dintre magistrat şi popor se încheia după anumite reguli care defineau
procedura de adoptare a legilor. Magistratul făcea cunoscut proiectul de lege printr-un edict.
Poporul dezbătea propunerea magistratului în adunări neoficiale, după care era convocat în
comitii spre a se pronunţa. Cetăţenii nu puteau aduce amendamente proiectului de lege. Dacă
erau de acord cu textul propus de către magistrat, răspundeau prin da (uti rogas), iar dacă nu

13
erau de acord, prin nu (antiquo). Faţă de această procedură, Gaius afirma că legea este ceea ce
poporul decide şi hotărăşte (quod populus romanus iubet atque constituit).
După ce legea era votată de către popor, trebuia să fie supusă ratificării senatului, pentru a
se verifica dacă s-au respectat tradiţiile romane. În fapt, senatul, chemat să cenzureze
activitatea adunărilor poporului, refuza să ratifice legile care lezau interesele proprietarilor de
sclavi. În practică, magistratul avea grijă să nu prezinte în faţa poporului propuneri care ar fi
putut întâmpina opoziţia senatului.
Textul legii era depus în tezaurul statului după ce era aprobat de către senat. Un număr de
copii de pe lege erau difuzate pentru ca textul să fie cunoscut de către cetăţeni. Legea romană
purta numele magistratului care prezenta propunerea în faţa poporului1.
Structura legii.
Legea cuprinde trei părţi: praescriptio, rogatio şi sanctio2.
În praescriptio era trecut numele magistratului care a prezentat propunerea, numele
comitiilor care au votat legea şi data votării, precum şi ordinea votării în cadrul comitiilor.
Rogatio cuprindea textul legii care, după caz, putea fi împărţit în capitole şi paragrafe.
În sanctio se arata ce consecinţe decurg din încălcarea dispoziţiilor cuprinse în rogatio.

Legea celor XII Table

Normele juridice erau ţinute în secret de către pontifi, plebii au cerut cu stăruinţă ca
dreptul cutumiar să fie sistematizat şi publicat. După ce tribunul Terentilius Arsa, a formulat
zece ani succesiv această cerere, în anul 451 î.e.n. s-a format o comisie compusă din 10
persoane (decemviri legibus scribundis), împuternicită să codifice obiceiurile juridice. Comisia
a sistematizat normele de drept şi le-a publicat în forum pe 10 table de lemn. Plebeii s-au arătat
nemulţumiţi de cuprinsul legii, aşa că s-a format o nouă comisie, în componenţa căreia intrau şi
cinci plebei, iar în anul 419 noua codificare s-a publicat pe XII Table de bronz.
Prin sfera şi natura reglementărilor sale, Legea celor XII Table este un adevărat cod.
Prevederile legii sunt foarte variate, ele cuprinzând întreaga materie a dreptului public şi
privat. Potrivit opiniei lui Cicero, toate legile romane care au fost adoptate mai târziu, s-au
mărginit să dezvolte principiile cuprinse în Legea celor XII Table.
Între dispoziţiile de drept privat, un loc central revine celor privitoare la proprietate, la
succesiuni şi la organizarea familiei. (În acest cadru, se pune accent deosebit pe regimul
proprietăţii quiritare, forma juridică de organizare a proprietăţii private în epoca veche a
dreptului roman)3.
Dispoziţiile privind materia obligaţiilor sunt foarte puţine, fapt explicabil prin .aceea
că, în epoca adoptării Legii celor XII Table, romanii erau un popor de păstori şi agricultori
care trăia în condiţiile economiei naturale.
Procedura de judecată prevăzută în lege este formalistă, brutala şi primitivă. Formele
sacramentale pe care le reclama judecarea unui proces erau extrem de complicate, iar
nerespectareă lor ducea la cele mai grave consecinţe4 .
Textul original al legii nu ne-a parvenit, deoarece tablele de bronz au fost distruse încă
de la începutul secolului al IV-lea î.e.n., când Roma a fost incendiată de către gali. Totuşi,
graţie numeroaselor reconstituiri care s-au făcut, dispoziţiile sale ne sunt, în linii generale,
cunoscute. În scopul reconstituirii codului decemviral, cercetătorii au folosit numeroase opere
juridice şi literare, elaborate la sfârşitul epocii vechi şi în epoca clasică.
Cu toate că a fost expusă în public numai câteva decenii, Legea celor XII Table a intrat
pentru totdeauna în conştiinţa poporului roman, care vedea în ea un simbol al modului său de
viaţă, o creaţie care dădea identitate proprie culturii sale.
Această lege, pe care se sprijină impresionantul edificiu al dreptului roman, nu a fost
abrogată niciodată. Din punct de vedere formal, ea a fost în vigoare vreme de 11 secole. în
realitate, către sfârşitul epocii vechi şi în epoca clasică, în contextul evoluţiei generale a
1
VI. Hanga, Cetatea celor şapte coline, Bueureşti, 1957, p. 182.
2
P. F, Girard, Tcxtes de droil romain, Paris, 1937, p. 107
3
4 2
Arangio Ruiz, Instituzioni di diritto romano, Napoli, 1951, p. 179.
C. St. Toniulescu, Curierul juridic, Bucureşti, 1941, p. 353.
14
societăţii romane, când ideile şi instituţiile juridice cunosc o radicală abstractizare şi
subiectivizare, multe din dispoziţiile sale au devenit inaplicabile.
Pe de altă parte, magistraţii şi jurisconsulţii au invocat adesea texte din lege pentru a
soluţiona noile situaţii de viaţă. Printr-o interpretare subtilă şi printr-o abilă adaptare, multe din
texte au. căpătat o nouă vitalitate, fiind aplicate la cazuri pe care nu le-au avut în vedere în
momentul adoptării legii 1.

3. Edictele magistraţilor
Magistraţi romani aveau dreptul să publice, la intrarea în funcţie, un edict (ius
edicendi), valabil pe timp de un an, prin care arătau cum vor conduce domeniul lor de
activitate şi ce procedee juridice vor utiliza.
La origine, edictele erau date în formă orală, ceea ce explică logica cuvântului edict
(ex dicere), pentru ca, începând din secolul al II î.e.n., să fie afişate pe table de lemn vopsite
în alb (album). Pe edictele valabile timp de un an, cât dura şi magistratura, se dădeau edicte
ocazionale, (edicta repentina). valabile pentru un număr de zile (ex., eu ocazia sărbători).
Edictele valabile pe durata întregului an se numeau perpetue (edicta perpetua).
Între edictele date de către magistraţii romani, edictul pretorian prezintă un interes
deosebit, deoarece pretorul exercită, prin excelenţă atribuţiuni cu caracter judiciar. Ceilalţi
magistraţi deşi aveau unele atribuţiuni judiciare, îşi desfăşurau principala activitate în
domeniul administrativ.
Prin edictele lor, pretorii, cel urban şi cel peregrin, puneau la dispoziţia părţilor cele mai
potrivite mijloace procedurale pentru ca ele să-şi poată valorifica pretenţiile legitime.
Edictele erau valabile pe un singur an, ele îşi pierdeau caracterul obligatoriu la intrarea în
funcţie a noului pretor. În practică însă pretorul nou ales prelua din vechiul edict dispoziţiile
care se dovedise utile. Aşa se explică faptul că, prin preluarea succesivă de la un an la altul,
anumite dispoziţii s-au statornicit definitiv în edict .
Datorită acestor practici, partea veche a edictului, moştenită de la predecesori, se numea
edictum vetus sau translaticium, iar noile dispoziţii purtau numele de pars nova sau edictum
novum.

4. Senatusconsultele
Până la împăratul Hadrian, hotărârile adoptate de senat nu erau izvoare de drept în sens
formal. Practic, încă din epoca foarte veche, senatul a influenţat procesul de legiferare 2. Se ştie
că în epoca veche legile nu intrau în vigoare fără aprobarea senatului.
Prin urmare, atunci când o lege venea în contradicţie cu interesele proprietarilor de
sclavi, senatul refuza să o ratifice.
Senatul putea influenţa procesul de elaborare a dreptului .şi prin intermediul edictului
pretoriului. Adeseori, senatul ordona pretorului să introducă anumite dispoziţii în edict.
Pertorul, care aparţinea aceleiaşi categorii sociale cu senatorii şi, ca urmare, avea aceleaşi
interese generale, dădea curs recomandărilor primite, îmbrăcându-le în forma, juridică.
Prin reforma lui Hadrian hotărârile senatului Senatusconsultele au devenit izvoare de
drept şi în sens formal. Această reformă este oare cum în contradicţie cu locul pe care senatul
îl ocupa în statul roman la acea epocă. Aparent, competenţa senatului sporea. în fapt, senatul
era o simplă anexă a politicii imperiale, iar împăratul legifera conform bunului .său plac, sub
aparenţa că instituţiile tradiţionale continuă să-şi desfăşoare activitatea.
În vederea adoptării unui senatusconsult, împăratul sau un reprezentant al său prezentau
propunerea în faţa senatului, după care senatul vota automat. De cele mai multe ori, după
prezentarea proiectului de senatusconsult, împăratul părăsea incinta senatului fără sa mai a
aştepta rezultatul votului. Datorită acestei proceduri de adoptare a lor, senatusconsultele au fost
desemnate şi prin termenul de orationes (simple discursuri).

1
Levy-Bruhl, Revue historique ele droit francais el etranger, Paris, 1925, p. 543.
2
L Popcscu-Spineni, Chestiuni de drept roman, Bucureşti, 1932, p. 13

15
 5. Constituţiunile imperiale
La începutul epocii principatului, edictele afişate de către împăraţi aveau un regim oarecum
similar cu cel al edictelor altor magistraţi. În sensul că erau valabile numai pe timpul vieţii
autorilor lor.
Începând din epoca lui Hadrian, constituţiile imperiale au căpătat putere de lege.
Potrivit unui text din Gaius, constituio principis est quod impera-tor decrete vel edicto
vel epistula constituit (constituţia imperială este ceea ce împăratul hotărăşte prin decret, prin
edict sau prin scrisoare).
Constiţiunile imperiale sunt de patru feluri:
 Edicte;
 Mandate;
 Decrete;
 Rescripte.
Edictele cuprindeau dispoziţii cu caracter general, pe care împăratul le dădea fie în
domeniul dreptului public, fie în domeniul dreptului privat.
Mandatele erau instrucţiuni date înalţilor funcţionari de stat atât în domeniul
administrativ, cât şi în cel penal. În unele cazuri, asemenea instrucţiuni căpătau un caracter
permanent, dobândind valoare de norme sau principii de drept.
Decretele erau hotărâri judecătoreşti date de către împărat. Împăratul avea şi atribuţia de
a judeca procese, iar hotărârile sale se bucurau de o mare autoritate, datorită poziţiei pe care
împăratul o deţinea în stat şi, pe de altă parte, datorită faptului că erau date după consultarea
unor jurisconsulţi eminenţi.
De regulă, hotărârile pronunţate de către împărat erau obligatorii numai pentru părţi. În
unele cazuri însă, cu ocazia pronunţării hotărârii, împăratul formula o nouă regulă de drept,
care devenea obligatorie. În asemenea cazuri, decretele erau izvoare de drept.
Rescripta. Împăraţii, ca şi jurisconsulţii, puteau da consultaţii în probleme de drept.
Răspunsurile date magistraţilor îmbrăcau forma unor scrisori (epistula). Cele adresate
particularilor erau scrise chiar sub textul cererii. Anumite rescripte cuprindeau şi reguli cu
caracter general. Aceste Rescripta întrucât aveau o valoare aparte, erau sistematizate şi
publicate (liber rescriptorum).

6. Jurisprudenţa în epoca clasică

În epoca clasică, jurisprudenţa a atins culmea dezvoltării sale. Spre deosebire de ştiinţa
juridică modernă, caracterizată între altele, prin incursiuni istorice şi consideraţii de ordin
teoretic, ştiinţa dreptului clasic roman are un pronunţat caracter practic. Pornind de la anumite
speţe, jurisconsulţii au constatat existenţa unor elemente comune în baza cărora, printr-o
puternică sinteză, au formulat reguli şi principii juridice.
Pentru a aduce o regulă de drept până la ultimele ei consecinţe, jurisconsulţii clasici
combinau diferite cazuri creând speţe dintre cele mai complicate. Aşadar, o regulă de drept era
recunoscută ca atare numai dacă oferea soluţii pentru toate cazurile imaginabile într-un
domeniu. Permanenta raportare a principiilor juridice la realitatea socială, a prilejuit
cristalizarea lor în funcţie de cerinţele practicii. Crearea unor construcţii juridice simetrice,
abstracte şi subiectivizate, efectuarea unor ample sinteze, formularea de reguli şi principii
generale, sistematizarea pe baza lor a întregii materii cercetate, constituie o operă dinamică şi
reflectă preocuparea jurisconsulţilor de a oferi soluţii adecvate celor mai diverse cazuri.
La începutul epocii clasice s-au format două şcoli de drept, cu sensul de curente ale
gândirii juridice.
Şcoala sabiniană1 a fost fondată de către Caius Ateius Capito care avea o orientare
conservatoare, tradiţionalistă şi şcoala proculiană2 fondată de către Marcus Antistius Labeo

1
Şcoala sabiniană şi-a luat numele de la Massurius Sabinus, succesor al lui Capito
2
Şcoala proculiană, numită astfel după Proculus un celebru reprezentant al acestei şcoli.
16
cu o orientare progresistă, cu preocupări pentru introducerea unor inovaţii, pentru generalizare
şi sistematizare.
Între jurisconsulţii clasici se situează la loc de frunte Capito şi Labeo, fondatorii celor
două şcoli de drept.
Massurius Sabinus a scris o lucrare foarte apreciată, intitulată Libri tres iuris civilis,
asupra căreia jurisconsulţii de mai târziu au făcut comentarii valoroase, anumite libri ad
Sabinum.
Gaius Cassius Longinus a fost elevul lui Massurius Sabinus şi s-a bucurat de un mare
prestigiu, dovadă că, la un moment dat şcoala sabiniană era cunoscută şi sub numele de şcoala
casiană.
Salvius Iulianus a trăit în vremea lui Hadrian şi a codificat, din ordinul acestuia, edictul
pretorului.
Gaius a scris mai multe lucrări, dintre care una, numită Institutiones, ne-a parvenit pe cale
directă. Întrucât nu se ştie nimic precis despre originea şi viaţa sa, au fost emise numeroase
ipoteze. Astfel, s-a susţinut că Gaius ar fi una şi aceeaşi persoană cu Caius Cassius Longinus.
S-a afirmat de asemenea că Gaius ar fi originar din Grecia. Trebuia luată în considerare şi
preocuparea că Gaius ar fi de origine dacă. Cert este că jurisconsulţii din epoca sa nu l-au
menţionat, deşi în secolul al V-lea se bucura de mare faimă.
Institutele lui Gaius au fost descoperite în anul 1816 de către romanistul Niebuhr la
biblioteca episcopală de la Verona, pe un manuscris palimpsest (textul originar a fost şters şi în
locul său a fost scrisă o altă lucrare). Pentru a se descifra textul originar, au fost aplicaţi
anumiţi reactivi chimici, care au deteriorat manuscrisul.
În anul 1933 s-a descoperit în Egipt un fragment din aceeaşi lucrare, cunoscută sub
numele de Noul Gaius sau Gaius din Egipt.
Aemilius Papinianus a trăit la sfârşitul secolului al II-lea şi începutul secolului al III-lea,
epocă în care jurisprudenţa a ajuns la apogeu.
Papinianus a fost considerat de către contemporani ca cel mai mare jurisconsult (primus
omnium); părere însuşită şi de către cercetătorii moderni. Rigurozitatea gândirii şi precizia
metodei sale de cercetare se afirmă cu rezultate strălucite în lucrările cu caracter cazuistic
(Questiones şi Responsa).
lulius Paulus, contemporan cu Papinian, este cel mai productiv dintre jurisconsulţi. Peste
2 000 de fragmente din lucrările sale (libri ad edictum şi libri ad Sabinum) au fost utilizate la
alcătuirea Digestelor lui Justinian.
Ulpius Domitius, contemporanul şi rivalul lui Paul, se remarcă printr-un stil concis şi
accesibil, motiv pentru care lucrările lui sunt utilizate la întocmirea Digestelor lui Justinian,
chiar mai mult decât cele ale lui Paul.
Ultimul mare jurisconsult clasic a fost Modestinus, care a trăit în secolul al III-lea.
Jurisconsulţii clasici s-au remarcat printr-o activitate deosebit de laborioasă, prin calităţi
excepţionale, exprimate în capacitatea de analiză şi sinteză, de generalizare şi sistematizare,
prin logica severă cu care rezolvau diferite controverse, prin raţionalismul juridic limpede şi
elegant, ca şi prin precizia cu care fixau sensul conceptelor juridice.

II.3.Opera legislativă a împăratului Justinian

Importanţa operei legislative a lui Justinian
În dorinţa de a re vitaliza societatea romană, aflată în ultimul stadiu al descompunerii,
împăratul Justinian a iniţiat o uriaşă operă de sistematizare a dreptului clasic şi postclasic,
astfel încât să poată fi aplicat la realităţile secolului al VI-lea e.n..
Justinian era încredinţat că prin reintroducerea dreptului clasic va reuşi să transfigureze
viaţa economică şi socială a imperiului roman şi va stăvili procesul de descompunere a
sistemului sclavagist. Desigur, efortul împăratului nu a avut consecinţele pe care le-a oferit
nici pe planul relaţiilor economice, nici pe cel al structurilor sociale, deoarece procesul de
trecere la formaţiunea socială feudală nu a putut fi frânat.

17
 Pe un plan istoric general însă, legislaţia lui Justinian a avut o importanţă inestimabilă pe
care nimeni n-o putea bănui la acea epocă. Aşa cum se ştie, documentele dreptului clasic,
împreună cu alte creaţii ale culturii spirituale romane, s-au pierdut în cea mai mare parte. Din
fericire, Digestele lui Justinian, cea mai importantă lucrare a întregii opere legislative, ne-au
parvenit pe cale directă. Or, aşa cum vom vedea, Digestele cuprind numeroase fragmente din
lucrările jurisconsulţilor clasici, prin intermediul cărora umanitatea a putut cunoaşte şi
valorifica tezaurul gândirii juridice romane.
Tot aşa, constituţiunile imperiale, cuprinse în Codul lui Justinian ne dau posibilitatea să
cunoaştem evoluţia ideilor şi instituţiilor juridice atât în domeniul dreptului public, cât şi în cel
al dreptului privat.

Codilicările realizate în epoca prejustiniană

Încă de la sfârşitul secolului al III-lea e.n. s-au făcut unele încercări de sistematizare a
dreptului roman atât de către stat, ci şi de către persoane particulare. Aceste iniţiative a avut la
origine conştiinţa decăderii dreptului în epoca postclasică, precum şi dorinţa de a le a reînvia
gândirea juridică proprie epocii clasice. Menţionăm în acest sens: Codul Gregorian, Codul
Hemogenian şi Codul Theodosian.
Codul Gregorian a fost elaborat, probabil, între anii 291 şi 294 de către Gregorius; el
cuprinde constituţiunile imperiale date din epoca împăratului Hadrian până în anul 291.
Codul Hermogenian a fost întocmit în anul 295 de către Hermogenianus şi pare a fi o
continuare a Codului Gregorian.
Codul Theodosian este o culegere oficială de constituţiuni imperiale, alcătuită din
ordinul împăiatului Theodosiu al II-lea în anul 438. Codificarea cuprinde constituţiunile
imperiale date de la Constantin cel Mare până la Theodosiu al II-lea. (cele mai multe
constituţiuni se referă la dreptul public, dreptul privat ocupând un loc secundar. Lucrarea este
formată din 18 cărţi, cărţile sunt împărţite în titluri, iar titlurile în constituţiuni aşezate în ordine
cronologică, indiferent dacă erau în vigoare sau erau abrogate.

Legislaţia lui Justinian

Opera legislativă a lui Justinian cuprinde patru lucrări : Codul, Digestele, Institutele şi
Novelele. Primele trei lucrări au fost alcătuite între anii 528 şi 534, iar ultima, deşi cuprinde o
parte din legislaţia lui Justinian, a fost alcătuită după moartea împăratului, de către persoane
particulare.
Codul (Codex) a fost publicat în două ediţii. Prima ediţie datează din anul 529, iar cea ele
a doua din anul 534. Codul a fost redactat de către o comisie formată din 10 membri în frunte
cu Tribonian, autoritate de necontestat în domeniul dreptului. Alături de Tribonian au lucrat
profesorii Teofil şi Leontius, primul la Constantinopole, cel de al doilea la Beirut.
Numai cea de a doua ediţie a Codului (Codex repetitae praelectionis ) a ajuns până la
noi. Lucrarea este împărţită în cărţi, cărţile, la rândul lor, sunt împărţite în titluri, iar titlurile
în constituţiuni; unele constituţiuni sunt împărţite în paragrafe.
Fiecare constituţiune are o inscripţio în care se arată numele împăratului care a dat-o,
precum şi numele persoanei căreia îi este adresată.
La sfârşitul fiecărei constituţiuni, în subscriptio, se menţionează data şi locul emiterii
actului.
Codul lui Justinian cuprinde toate constituţiunile imperiale date din epoca lui Hadrian
până în anul534. Pe de altă parte, el cuprinde atât dreptul public, cât şi dreptul privat.
Pentru a fi aplicate cu succes, anumite constituţiuni au fost modificate deoarece unele
dispoziţii adoptate cu secole în urmă veneau în contradicţie cu realităţile din epoca lui
Justinian.
Digestele (Diejesta). Digestele sunt o culegere de fragmente extrase din lucrările
jurisconsulţilor clasici, adaptate de aşa manieră încă să poată fi utilizate în scopul soluţionării
diferitelor cazuri ivite în practică.

18
 Textele au fost selecţionate şi sistematizate de către o comisie formată din 15 persoane
sub conducerea lui Tribonian. Membrii comisiei au fost aleşi dintre avocaţi si dintre
profesorii de drept de la Constantinopole şi de la Beirut.
Sistemul de lucru al comisiei a fost stabilit de însuşi Justinian prin trei constituţiuni
succesive care au devenit apoi prefeţe ale Digestelor.
O prima dificultate de care s-a lovit comisia în redactarea materiei a fost generată de
faptul că multe din soluţiile jurisconsulţilor clasici erau controversate. Ori, textele trebuiau
astfel formulate, încât să poată fi aplicate în practică, în scopul de a face posibilă o
reglementare unitară, Justinian a dat 50 de constituţiuni (quinquaginta decisiones), prin care a
pus capăt controverselor şi a desfiinţat instituţiile depăşite.
Comisia a extras fragmente din două mii de lucrări clasice. Fragmentele extrase au fost
sistematizate în 50 de cărţi. Cărţile sunt împărţite în titluri, titlurile în fragmente, iar
fragmentele în paragrafe. La începutul fiecărui fragment se află o inscripţio în care este
menţionat numele autorului şi opera din care a fost extras textul. Pentru a cita un text din
Digeste se utilizează patru cifre: se indică, pe rând, numărul cărţii, al titlului, al fragmentului şi
al paragrafului. Textul prin care Ulpian ne redă sensul cuvântului abitsus va fi citat : D.7.5.5.1,
Numerotarea paragrafelor începe cu paragraful al doilea, deoarece primul, numit principium,
nu este numerotat.
Până în secolul trecut s-a crezut că fragmentele au fost aşezate, în cuprinsul Digestelor,
la întâmplare. În realitate, Digestele cuprind un lanţ de texte, alcătuit după anumite criterii.
Studiul aprofundat al fragmentelor ce formează diverse titluri a prilejuit constatarea că, în
cadrul fiecărui titlu, fragmentele pot fi grupate în patru categorii, după criteriul operei şi al
autorilor din care au fost extrase. Această fizionomie a fiecărui titlu îşi are explicaţia în faptul
că lucrările clasice au fost împărţite în patrii categorii, fiecare categorie de lucrări fiind pusă la
dispoziţia unei subcomisii. Cele trei subcomisii care au lucrat la elaborarea Digestelor au fost
conduse de către Teofil, Constantin şi Doroteu. Prima subcomisie a extras, în principal,
fragmente din libri ad Sabinum şi din Digestele lui Salvius Iulianus; ele sunt desemnate prin
termenul de masă sabiniană. Cea de a doua subcomisie a selecţionat fragmente din
comentariile la adresa pretorului, fragmente numite masa edictală. Fragmentele extrase de a
treia subcomisie compus masa papiniană. Fragmentele din ultima categorie (apendix) par a fi
fost extrase de către subcomisia a treia.
După ce fiecare subcomisie a extras fragmentele cele mai valoroase din lucrările care i-
au revenit, s-a trecut la aşezarea lor în ordine, în cadrul fiecărui titlu. Mai întâi s-au pus unele
sub altele fragmentele din masa sabiniană, care corespundeau unui titlu anume, apoi
fragmentele din masa edictală care se referau la materia indicată de titlul respectiv şi în fine,
fragmentele din masa papiniană şi din apendix. Aceeaşi operaţiune s-a făcut cu ocazia
alcătuirii fiecărui titlu, deşi în unele cazuri, ordinea aşezării celor patru categorii de fragmente
se schimbă.
Digestele ocupă un loc central în cadrul operei legislative a lui Justinian, pe de o parte
datorită modelului de gândire juridica pe care ni-1 oferă, pe de altă parte datorită influenţei pe
care au exercitat-o asupra legislaţiei şi asupra doctrinei juridice de mai târziu.
Cele mai valoroase ediţii ale Digestelor au fost publicate de către Theodor Mommsen în
anul 1870 şi de către Pietro Bonfante (şi colectiv) în anul 1931.
Institutiones. Institutele lui Justinian au fost publicate, ca şi Digestele, în anul 533.
Lucrarea cuprinde extrase din Institutele clasice şi se adresează studenţilor.
Spre deosebire de Institutele elaborate în epoca clasică, Institutele lui Justinian au forţă
obligatorie. Ele cuprind patru cărţi, cărţile sunt împărţite în titluri, iar titlurile în paragrafe.
Titlurile cuprind fragmente care se continuă unele pe altele, după criteriul materiei, fără a se
menţiona autorul şi lucrarea din care au fost extrase.
Novelae. După anul 534, când a fost publicată cea de a doua ediţie a Codului, Justinian a
mai dat un număr de constituţiuni, care au fost sistematizate într-o lucrare de sine stătătoare,
numită Novelae. Lucrarea se intitulează Novelae nu pentru că ar introduce noi principii de
drept, ci pentru ca dispoziţiile sale sunt noi din punct de vedere cronologic, faţă de cele

19
cuprinse în Cod. De altfel, Novelele nu au fost alcătuite de însuşi Justinian, ci de persoane
particulare, după moartea împăratului. Aşa se explică faptul ca în Novele sunt cuprinse şi
constituţiunile abrogate, ceea ce-a dus la unele repetări şi la unele contradicţii.
Opera legislativă a lui Justinian, publicată pentru întâia oară în anul 1489, a fost
denumită în secolul al XVI-lea Corpus iuris civilis (Culegere a dreptului civil), denumire
folosită şi în zilele noastre.

II.4. Caracterizarea generală a persoanei în dreptul roman

Noţiunea de persoană
Potrivit dreptului roman, pentru ca fiinţa umană să poată participa la viaţa juridică,
trebuia să aibă personalitate sau capacitate juridică. Numai oamenii liberi aveau capacitate
juridică, dar aceasta nu era unitară, ci extrem de diferenţiată în funcţie de apartenenţa la o
anumită categorie socială, de origine etnică sau de atitudine exprimată faţă de expansionismul
statului roman. Se bucurau de personalitate completă cei care întruneau următoarele elemente:
libertatea – status libertatis;
cetăţenia – status civitatis ;
calitatea de şefi ai unor familii civile - status familiae.
Potrivit textelor din opera legsilativă a lui Iustinian, oamenii se împărat în două
categorii: liberi şi sclavi. În timp ce condiţia sclavilor era în linii mari unitară, oamenii liberi
aveau un regim neomogen fiind împărţiţi în numeroase categorii.

Sclavia
Izvoarele sclaviei
O persoană devenea sclav prin naştere sau prin evenimente posterioare naşterii. În
dreptul roman opera principiul potrivit căruia copilul născut în afara căsătoriei dobândea
condiţia juridică a mamei. Dacă mama era sclavă şi tatăl era liber, copilul era şi el sclav.
Cea mai importanţă sursă de sclavie era războiul. Şi la romani ca şi la alte popoare,
prizonierii de război nu mai erau ucişi, ci erau siliţi să muncească pentru învingători în calitate
de sclavi. În epoca foarte veche orice străin venit la Roma cădea în sclavie. Cu timpul acest
principiu a fost atenuat, în sensul că străinii puteau veni la Roma cu condiţia să fie sub
protecţia unui cetăţean.
Fapte pedepsite cu pierderea libertăţii
Cetăţenii care sufereau anumite pedepse puteau să fie vânduţi ca sclavi nu la Roma, ci
trans Tiberium (peste hotare), potrivit principiului că un cetăţean roman nu poate fi sclav în
cetatea sa. În această situaţie se aflau: debitorul insolvabil, hoţul prins în flagrant delict,
dezertorul.
Condiţia juridică a sclavului
În perioada străveche şi veche sclavii erau puţini şi lucrau în case şi pe ogoare. Se
găseau în imediata apropiere şi sub supraveghere nemijlocită a stăpânilor. Aceştia proveneau
din populaţiile latine din jurul Romei sau Greciei. Autorii menţionează faptul că la un moment
dat când exista în familie un singur sclav acesta purta numele stăpânului care se adăuga
cuvântul por-puer, adică sclav, spre exemplu Marcipor. Din perioada războaielor punice, a
războaielor din Grecia, Spania sau din Africa, numărul sclavilor creşte şi preţul lor scade. În
sec. II au loc transformări importante în economia romană, luând avânt comerţul şi meseriile.
Se formează mari domenii agricole - latifundia, care sunt lucrate de sclavi supravegheaţi tot de
sclavi. Condiţiile lor grele de viaţă sunt cauza unor răscoale masive din sec. II şi I, răscoala din
Sicilia din sec. II şi răscoala lui Spartacus din sec. I.
Termenul de putere potestas este bine ales de jurişti pentru a desemna natura
facilităţilor pe care le are stăpânul asupra sclavilor: un drept de viaţă şi de moarte. Stăpânul era
judecătorul suprem al familiei. Statul nu se amesteca în relaţiile dintre stăpân şi sclav, nici în
relaţiile dintre şeful familiei şi membrii liberi ai ei.

20
 Din sec. I munca sclavilor invadează toate domeniile vieţii economice: agricultura,
meseriile, serviciul în casă, medicina, învăţământul, funcţiile inferioare în aparatul de stat:
contabil, casier, administrator, funcţionar fiscal. Ocupaţiile militare şi politice revin oamenilor
liberi.
Familia sclavului
Convieţuirea sclavilor se numea contubernium. În timpul dominatului, în caz de
vânzare sau de împărţire a pământului, copiii nu pot fi separaţi de mama lor sclavă. Concubina
şi copilul natural al debitorului nu sunt cuprinşi în bunurile debitorului şi nu sunt vânduţi.
Peculiul sclavului
Orice persoană avea dreptul să aibă un peculiu. Peculiul era o masă de bunuri sau un
singur bun pe care şeful familiei îl încredinţa persoanei în putere pentru administrare şi
fructificare. Peculiul cuprindea vite, drepturi de creanţă, servituţi prediale, bani, diverse lucruri
mobile, chiar sclavi. Peculiul poate fi definit şi ca un ansamblu de drepturi şi datorii. Peculiul
se micşora prin distrugerea lucrurilor, prin acte juridice, prin voinţa stăpânului care retrage o
parte sau întreg peculiul de la sclavul său.
Sclavul titular de peculiul încheia orice fel de operaţii juridice cu privire la peculiul fie
cu străinii, fie cu persoane din familie, chiar cu stăpânul său. Operaţiile le încheia în numele şi
pentru stăpân, pentru că sclavului nu-i era recunoscută personalitatea juridică.
Sclavul care avea un important peculiu era un sclav privilegiat. Avea o anumită
independenţă şi se bucura de o viaţă mai bună. Putea să facă economii cu care să-şi răscumpere
libertatea. Peculiul aparţinea şefului familiei şi forma un capitol separat în contabilitatea sa.
În vechiul drept, peculiul apare din momentul în care pater separă un bun sau o masă de
bunuri din averea lui constituind-o peculiu al sclavului. La începutul epocii clasice se considera
că peculiul apare numai în urma unei concesii speciale, dar sclavul are asupra lui puteri largi de
dispoziţie şi administrare. În sec. II se admitea ca peculiul să apară fără ştirea stăpânului. Tot
ceea ce câştiga sclavul intra în averea stăpânului şi în peculiul său. Sclavul era lăsat să se
folosească de micile lui câştiguri pentru a fi cointeresat în muncă, pentru a avea speranţa
eliberării.
Oamenii liberi
Potrivit reglementărilor vechiului drept civil, numai cetăţenii romani se bucurau de
libertate. La origine, libertatea se confunda cu cetăţenia.

Cetăţenii
Drepturile cetăţenilor romani.
Cetăţenii se bucurau de plenitudinea drepturilor politice şi civile, pe când necetăţenii
aveau o condiţie juridică inferioară. Drepturile cetăţenilor romani erau următoarele: ius
commercii, ius connubii, ius militiae. ius suffragii, ius honorum.
Ius commercii sau commercium era dreptul de a încheia acte juridice potrivit
dreptului civil roman.
Ius connubii sau connubium consta în dreptul de a încheia o căsătorie valabilă
conform dreptului civil.
Ius militiae era dreptul de a fi .soldat în legiunile romane.
Ius suffragii era dreptul de a alege.
Ius honorum dreptul de a candida la o magistratură.

Numele cetăţeanului.
Numele cetăţeanului era compus din cinci elemente: tria nomina (praenomen, nomen
genticlicum şi cognomen) indicaţiunea filiaţiunii şi indicaţiunea tribală.
Praenomen era determinativul prin care cetăţeanul se individualiza în cadrul societăţii,
cognomen sau porecla servea la individualizarea cetăţeanului în sânul familiei, iar nomen
gentilicium indica ginta căreia îi aparţinea cetăţeanul. Indicaţiunea filiaţiunii preciza care este
prenumele tatălui, iar indicaţiunea tribală - tribul (cartierul) în care cetăţeanul îşi exercita
dreptul de vot. Cicero se numea Marcus Tullius Marci filius Cornelia tribu Cicero.

21
 Dobîndirea cetăţeniei.
a. Modul originar de dobândire a cetăţeniei romane este naşterea. Copilul născut în
sânul căsătoriei dobândea condiţia juridică a tatălui din momentul în care l-a conceput, iar cel
născut în afara căsătoriei condiţia juridică a mamei din momentul în care l-a născut.
b. Cetăţenia mai putea fi dobândită şi prin beneficiul legii. Străinul care întrunea
condiţiile cerute de lege pentru dobândirea cetăţeniei devenea cetăţean roman .
c. Străinii mai puteau dobândi cetăţenia şi prin naturalizare, când se vota o lege
specială pentru persoane bine individualizate.
d. Sclavul dezrobit de un cetăţean dobândea şi el cetăţenia.

Pierderea cetăţeniei.
a. Întrucât libertatea era cea dintâi premisă a cetăţeniei, pierderea libertăţii ducea la
pierderea cetăţeniei.
b. Cetăţenia se putea pierde şi prin efectul principiului inadmisibilităţii dublei
cetăţenii. Cetăţeanul roman care devenea cetăţean al altui stat, pierdea automat cetăţenia
romană.
c. Pierdeau cetăţenia şi cei care erau exilaţi din Roma.
d. Cei care comiteau un delict faţă de un anumit stat şi erau predaţi în vederea
exercitării dreptului de răzbunare, dar nu erau primiţi de către acel stat, pierdeau, de asemenea,
cetăţenia romană.

Legile de acordare a cetăţeniei.

În secolul I î.e.n. s-au votat legile Iulia şi Plautia Papiria prin care aproape toţi
locuitorii liberi din Italia-au primit cetăţenia romană. Aceste legi au fost date ca urmare a
răscoalei cetăţilor din Italia, cu care Roma avea tratate de alianţă, dar care, de fapt, erau
subordonate.
În anul 212 e.n., printr-un edict, împăratul Caracalla a acordat cetăţenia aproape
tuturor locuitorilor liberi ai imperiului. La originea acestui edict au stat raţiuni de ordin
financiar şi nu dorinţa imperială de a pune principiul echităţii la baza organizării sociale, aşa
cum s-a afirmat. într-adevăr, prin această constituţiune au fost supuşi la plata impozitului de 5
la sută, pe succesiune, toţi locuitorii liberi ai statului roman; acest impozit era plătit numai de
către cetăţeni.

Latinii
Cuvântul latin desemna atât condiţia juridică a unei persoane cât şi originea etnică.
Cei mai vechi latini se numeau vetres şi erau locuitorii Latiumului rude de sânge cu
romanii şi aveau următoarele drepturi: ius commercii, ius connubii, ius suffragii. La început
latinii veteres trăiau în cadrul unei confederaţii cu romanii. Cei care locuiau în coloniile
fondate în Italia după anul 268 se numeau latini coloniari şi aveau ius commercii. Locuitorii
din provincii care primeau condiţia juridică a latinilor coloniari se numeau latini fictivi. O
categorie aparte o formau latinii iuniani, aceştia erau sclavii dezrobiţi fără respectarea formelor
solemne, ei trăiau liberi, dar mureau sclavi pentru că nu aveau dreptul de a dispune de bunurile
lor prin testament.
Peregrinii
În dreptul clasic, străinii oameni liberi care nu erau cetăţeni, nici latini, intrau în
categoria peregrinilor. Peregrinii obişnuiţi puteau uza de dreptul cetăţii în care locuiau
deoarece Roma tolera dreptul din provincii, în măsura în care acesta nu venea în contradicţie cu
principiile dreptului roman. Peregrinii nu aveau acces la cărţile de drept civil, dar puteau folosi
în raporturile cu cetăţenii dispoziţiile dreptului ginţilor.
O altă categorie o reprezentau peregrinii dediticii, care erau locuitorii cetăţilor care s-au
opus faţă de pretenţiile de dominaţie ale romanilor.Ca măsură de pedeapsă romanii le
distrugeau aşezările. Dediticii nu puteau dobândii cetăţenie romană şi nu aveau dreptul de a
veni la Roma.

22
 Dezrobiţii
Erau sclavii eliberaţi de către stăpânii lor prin utilizarea, anumitor forme. În realitate,
dezrobitul apărea ca un om liber numai faţă de terţi, căci faţă de stăpân rămânea dependent şi
pe mai departe cu persoana şi bunurile sale.
Formele dezrobirii
În vechiul drept dezrobirea se făcea sub trei forme solemne:
Dezrobirea vindicta: consta într-o declaraţie solemnă făcută de către stăpân în faţa
magistratului: vreau ca acest sclav să fie liber, declaraţie însoţită de anumite gesturi rituale,
magistratul ratifica această declaraţie prin cuvântul: addico.
Dezrobirea censu: se făcea prin trecerea sclavului între oamenii liberi cu ocazia
recensământului.
Dezrobirea testamento: se putea face direct sau indirect. În cazul dezrobirii directă,
testatorul îşi exprima dorinţa de a elibera pe un anumit sclav. La dezrobirea indirectă, testatorul
lăsa moştenitorului sarcina de a dezrobi un sclav printr-un act ulterior şi distinct de testament.
Oamenii liberi cu o condiţie juridică specială
Persoane in mancipio
Erau persoane in mancipio fiii de familie vânduţi de către părinţii lor în scopul realizării
unui câştig, precum şi fiii de familie delicvenţi, abandonaţi în mâinile victimei delictului,
pentru ca aceasta să-şi exercite dreptul de răzbunare. Potrivit Legii celor XII Table, vânzarea
unui fiu de familie era valabilă pe termen de cinci ani, iar în acest timp, fiul de familie se afla
sub puterea cumpărătorului, putere desemnată prin termenul de mancipium.
Addicti - erau debitori insolvabili, atribuiţi creditorilor lor. Cei care erau atribuiţi în
baza unei sentinţe de condamnare se numeau iudicati şi erau ţinuţi timp de 60 de zile în
închisoarea personală a creditorului. După expirarea acestui termen dacă nu-şi plăteau datoriile,
urmau să fie vânduţi ca sclavi tran Tiberim. Cea de-a doua categorie de debitori insolvabili era
formată de nexi, aceştia numai aşteptau să fie chemaţi în judecată şi condamnaţi, ci din proprie
iniţiativă încheiau un contract cu creditorul şi se obligau să muncească un număr de zile în
contul datoriei.
Auctorati – erau oamenii liberi care se angajau ca şi gladiatori.
Redempti ab hostibus – erau personale răscumpărate de la duşmani, rămâneau sub
puterea persoanelor care i-au răscumpărat până când le remiteau suma de bani plătită cu ocazia
răscumpărarii.

Colonii
Colonatul a apărut în sânul societăţii sclavagiste romane ca un sistem ce prefigurează
relaţiile economice de tip feudal. Apariţia colonatului este una din consecinţele extinderii
latifundiilor pe seama loturilor micilor proprietari. În lipsa mijloacelor de subsistenţă, ţăranii
ruinaţi erau nevoiţi să arendeze anumite terenuri, în schimbul unei sume de bani sau a unei
părţi din recoltă.
Categorii de coloni:
- La origine, oamenii liberi care de bunăvoie arendau o suprafaţă de pământ se numeau
coloni voluntari;
- La sfârşitul sec. al II-lea e.n., alături de colonii voluntari au apărut şi colonii siliţi;
Colonul serv era legat de pământul pe care îl lucra, neputând să-l părăsească pământul.
Colonii nu puteau fi înstrăinaţi separat de moşie, dar în cazul transmiterii moşiei erau
înstrăinaţi şi colonii. Colonul avea şi unele drepturi, astfel el putea contracta o căsătorie
valabilă, putea stăpâni anumite bunuri, chiar o suprafaţă de pământ distinctă de cea pe care se
afla alipi, după cum putea să-şi lase bunurile moştenite.

II.5.Familia romană

În dreptul Roman cuvântul familia avea mai multe accepţiuni:

23
 totalitatea sclavilor aflaţi în proprietatea cuiva;
un grup de persoane aflate sub aceiaşi putere;
totalitatea bunurilor şi persoanelor aflate sub puterea lui pater familias.

Pater familias

Pater familias exercita în cadrul familiei romane o putere care îşi avea originea în
societatea gentilică primitivă anterioară societăţii romane, societate cu specific patriarhal
caracterizată prin autoritatea şefului de familie asupra tuturor membrilor acesteia ea
extinzându-se şi asupra bunurilor.
În epoca veche, această putere era unică şi nelimitată purtând numele de manus. Ulterior,
cu trecerea timpului şi totodată cu schimbarea condiţiilor materiale de existenţă a societăţii
romane determinate de evoluţia de la o economie naturală închisă către o economie deschisă de
schimb, care a influenţat şi relaţiile din cadrul familiei romane, unica putere manus s-a
pulverizat într-o mulţime de alte puteri derivate numite după persoanele sau bunurile asupra
cărora se exercita. Astfel, în ceea ce priveşte persoanele ea a evoluat şi s-a diversificat în
următoarele forme: patria potestas, manus, şi mancipio, iar în ceea ce priveşte bunurile
dominica potestas şi dominium.

a. Puterea lui pater familias asupra persoanelor:

 Patria potestas.
Această putere se exercita asupra descendenţilor şi era una din cele mai importante puteri
ale lui pater familias în cadrul familiei romane.

 Puterea maritală.
În dreptul evoluat, dar tot în epoca veche puterea maritală a preluat numele fostei puteri
unice manus, schimbându-şi însă conţinutul semantic în sensul că ea desemna acum o putere
specifică, diferită de cea iniţială, respectiv puterea soţului asupra soţiei în cadrul căsătoriei
numită cu manus, adică cu puterea bărbatului asupra femeii.

 Mancipio.
Această putere se exercita asupra persoanelor cumpărate prin mancipatio ce constituia un
mod originar de realizare a operaţiunii juridice de vânzare prin îndeplinirea unor forme solemne
ce constau în existenţa unor condiţii fără de care nu era posibilă recunoaşterea actului. Astfel, erau
necesare prezenţa a cinci martori cetăţeni romani, a libripensului (cantaragiului), a balanţei, a
părţilor, respectiv mancipant şi accipiens, cât şi a lucrului care făcea obiectul vânzării.
Persoanele care cădeau sub această putere erau numite persoane in mancipio.
Recunoscându-se condiţia lor juridică ca fiind specială, ei se găseau într-o stare temporară de
semilibertate; cei vânduţi puteau reintra după cinci ani sub puterea lui pater familias care i-a
mancipat.

b. Puterea lui pater familias asupra bunurilor:

În ceea ce priveşte exercitarea acestei puteri trebuie menţionat faptul că romanii aveau o
concepţie proprie referitoare la dreptul de proprietate pe care îl considerau ca fiind exprimarea
unei puteri asupra lucrurilor şi persoanelor; de aceea ca o consecinţă dreptul de proprietate putea
fi exercitat numai dacă exista o putere asupra lucrului sau mai corect spus o proprietate putere.
Această concepţie a avut o consecinţă şi asupra modurilor de dobândire sau transmitere a
proprietăţii pe care ei o identificau cu însăşi lucrul asupra căruia se exercita şi care se realiza
prin constituirea acesteia printr-un mod specific cum de pilda era mancipaţiunea.
 Dominica potestas.
Aceasta era puterea asupra sclavilor îmbrăcată în haina dreptului de proprietate, în virtutea
faptului că sclavul era asimilat cu un lucru - res.

24
 Datorită acestui fapt el făcea parte în cadrul clasificării bunurilor după criteriul res mancipi
şi res nec mancipi, din prima categorie împreună cu alte lucruri de o valoare economică mai mare,
ca pământul şi vitele mari. Sclavul ar fi fost primul res mancipi, primul lucru care a intrat în
proprietatea familiei preromane în timpurile străvechi. În timpurile mai recente a apărut termenul
de dominica potestas care desemna proprietatea putere a stăpânului asupra sclavului. Stăpânul
avea drept de viaţă şi de moarte asupra sclavului - ius vitae necisque şi un drept de corecţie
nelimitat - ius verberandi. Stăpânul putea vinde, dona, închiria sclavul sau îl putea abandona
noxal în virtutea lui dominica potestas.
În epoca veche puterea stăpânului - dominus asupra sclavilor era nelimitată din punct de
vedere juridic. Totuşi situaţia de fapt nu era aşa dezastruoasă, dimpotrivă putem afirma că ea era
mai bună în comparaţie cu cea de mai târziu când odată cu războaiele de cucerire ce au avut
drept consecinţă înmulţirea sclavilor, aceştia au suportat un regim de exploatare cruntă,
constituind în esenţă, baza sistemului economic sclavagist al statului roman.
Dominium era puterea exercitată de stăpân - dominus asupra tuturor celorlalte bunuri
existente în cadrul familiei romane.

Persoane sui iuris şi persoane alieni iuris

Persoane sui iuris
Cei care nu se aflau sub puterea cuiva intrau în categoria persoanelor sui iuris. În epoca
veche numai pater familias era persoană sui iuris, deoarece copiii se aflau sub puterea tatălui,
iar femeia căsătorită cădea sub puterea bărbatului.
Pater familias înseamnă şef de familie şi nu tată de familie. Astfel, putea fi pater
familias un bărbat necăsătorit sau chiar un copil, deoarece vechii romani înţelegeau prin
termenul de familia atât un grup de persoane, cât şi un grup de bunuri; copilul fără părinţi era
şef de familie, în sensul că exercita dreptul de proprietate asupra unor bunuri.
Persoane alieni iuris
Toţi cei aflaţi sub puterea lui pater familias intrau în categoria persoanelor alieni iuris.
Erau alieni iuris soţia, copiii şi nepoţii din fii. La origine, puterea lui pater familias asupra
persoanelor alieni iuris, ca şi asupra bunurilor, era nelimitată. La moartea lui pater familias
soţia şi copiii deveneau sui iuris.
Rudenia
Potrivit dreptului vechi, numai rudenia civilă, numită agnaţiune, producea efecte
juridice. Rudenia de sânge sau cognaţiunea a fost multă vreme lipsită de efecte juridice.
Agnaţiunea (rudenia civilă)
Agnaţiunea era legătura dintre persoanele aflate la un moment dat sub aceeaşi putere,
dintre persoanele care au fost sub aceeaşi putere în trecut sau dintre persoanele care s-ar fi aflat
sub aceeaşi putere, dacă pater familias ar mai fi trăit în momentul naşterii lor.
Dreptul civil cunoştea, aşadar, trei categorii de agnaţi1:
 în prima categorie intrau toţi cei aflaţi sub puterea lui pater familias la un
moment dat: soţia, copiii, nepoţii din fii;
 din categoria a doua făceau parte cei care au fost în trecut sub aceeaşi putere,
dar care apoi au devenit sui iuris : fraţii după moartea tatălui lor;
 cea de a treia categorie de agnaţi era formată din persoane care nu s-au aflat
vreodată sub aceeaşi putere, dar s-ar fi putut afla dacă pater jamilias ar mai fi
trăit în momentul naşterii lor : verii primari născuţi după moartea bunicului.
La limita exterioară a celei de a treia categorii de agnaţi se aflau gentilii. Erau gentili cei
care nu puteau dovedi cu certitudine că se trag din acelaşi pater familias, deşi existau anumite
indicii în acest sens. Gentilitatea, ca formă de rudenie civilă, îi unea pe membrii aceleiaşi ginţi.
Gentilii se moşteneau între ei dar, numai în lipsa agnaţilor.

1
Cele trei cercuri ale agnaţiunii nu sunt fixe ci mobile, aşa încât rudele de sânge de un anumit grad, în funcţie de
împrejurări, se pot afla în oricare categorie de agnaţi. Astfel, doi veri primari sunt în primul cerc al agnaţiunii dacă
bunicul lor trăieşte, trec în al doilea cerc, după ce devin persoane sui iuris, şi fac parte din al treilea cerc, dacă se
nasc după moartea bunicului.
25
 Cognaţiunea (rudenia de sânge)
Cognaţiunea sau rudenia de sânge era legătura dintre cei care aveau un autor comun,
indiferent dacă se găseau sau nu sub aceeaşi putere.
Cognaţii nu sunt întotdeauna şi agnaţi. Astfel, sora trece prin căsătorie sub puterea
bărbatului şi încetează să mai fie agnată cu fratele ei rămas sub puterea tatălui, dar continuă să
fie cognată cu el.
Pe lângă cognaţiunea reală, care îşi are izvorul în natură, romanii cunoşteau şi
cognaţiunea fictivă. Izvorul cognaţiunii fictive se afla în regulă că toţi agnaţii sunt cognaţi.
Prin urmare, indiferent dacă erau sau nu rude de sânge, agnaţii deveneau în mod automat şi
cognaţi. Astfel, adoptatul devine agnat cu membrii familiei adoptantului, întrucât se afla sub
aceeaşi putere. Fiind agnat, adoptatul devine şi cognat eu membrii familiei adoptive, cu toate
ca nu este si rudă de sânge. Aşadar, dacă toţi agnaţii sunt cognaţi, nu toţi cognaţii sunt rude de
sânge (cognaţii fictivi).

Căsătoria în dreptul roman

Izvoarele dreptului roman ne fac cunoscute mai multe definiţii ale căsătoriei: prima
aparţine juristului Modestin din secolul III e.n. – „Căsătoria era o uniune între bărbat şi
femeie, o asociere pentru toată viaţa, o împărtăşire a dreptului divin şi uman” - nuptiae sunt
coniunctio maris et feminae, consortium omnis vitae, divini et humani iuris
communicatio1; iar a doua definiţie este menţionată în manualul de drept al lui Justinian –
căsătoria este „uniunea bărbatului cu femeia, care constă într-o unitate de viaţă, de nedespărţit”.

I. Formele căsătoriei: căsătoria cu manus, căsătoria fără manus, concubinatul.

Romanii au cunoscut mai multe feluri de căsătorie corespondente într-o anumită măsură
epocilor de drept care s-au succedat şi totodată au coexistat unele cu altele.
 Căsătoria cu manus
Cea mai veche formă de căsătorie romană era căsătoria numită cum manus. Femeia astfel
căsătorită rupea orice legătură cu vechea ei familie şi, intrând în familia soţului, cădea sub
puterea (manus) şefului de familie. Această formă de căsătorie, singura compatibilă cu puterea
nelimitată pe care ordinea juridică o acorda lui pater familias, îi asigura o deplină autoritate
asupra soţiei. Femeia intra astfel într-o adevărată supunere faţă de capul familiei, având poziţia
juridică a unei fiice (loco filiae) sau a unei nepoate (loco neptis). Atât de strâns era legată ideea
de putere (manus) de instituţia căsătoriei, încât dobândirea unei astfel de puteri însemna,
implicit, încheierea căsătoriei.

Căsătoria fără manus

Căsătoria fără manus era căsătoria specifică dreptului clasic cu toate că ea coexista şi cu
căsătoria cu manus, care era oricum mai rară în această epocă. Era o căsătorie mai simplă şi cu
toate controversele ce au existat asupra ei se pare că ea exista încă din epoca veche, mai ales că
era menţionată de către Legea celor XII Table, fiindcă probabil era folosită de plebei.
Prin căsătoria fără manus adică fără puterea bărbatului exercitată asupra femeii, aceasta
rămânea în familia de origine găsindu-se astfel sub patria potestas a lui pater familias2.

 Concubinatul (pelicatum)
1
Modestim, D. 23, 2, 1.
2
Faţă de mamă copiii erau străini găsindu-se în poziţia de rude de sânge.
26
 Era căsătoria specifică dreptului postclasic, o căsătorie inferioară celor două anterioare, care în
dreptul vechi şi dreptul clasic nu constituia decât o simplă uniune de fapt. Justinian a fost acela
care a ridicat concubinatul la rangul de căsătorie, dându-i efecte juridice, creând un drept de
moştenire faţă de tatăl lor pentru copiii naturali născuţi în afara căsătoriei fără manus.
Denumirea concubinatului folosită în dreptul vechi era pelicatum1.
Deci pelicatul sau concubinatul era recunoscut ca o uniune de fapt între un bărbat
căsătorit sau necăsătorit cu una sau mai multe femei.
La sfârşitul republicii odată cu marile cuceriri romane, când condiţiile vieţii materiale au
modificat concepţia de viaţă a romanilor în sensul că moravurile s-au depreciat, au decăzut, iar
vechea familie romană se destrăma, ca o consecinţă a acestei cauze a apărut căsătoria fără manus.
Aceasta avea un dublu aspect: unul privea concubinatul şi celălalt însăşi căsătoria fără manus ca
instituţie pe deplin legitimă2.
Împăratul Constantin, iniţial a căutat să desfiinţeze concubinatul prin toate mijloacele
deoarece creştinismul considera unirea sexuală în afara căsătoriei ca pe un păcat. Pentru a-1 evita
nu exista decât un singur mijloc ce consta în contractarea unei căsătorii. De aici neadmiterea iniţială
a concubinatului, iar apoi admiterea sa ca o formă de căsătorie inferioară pentru a se înscrie totuşi
în principiile moralei creştine.
Copiii naturali aveau dreptul la succesiunea ab intestat - faţă de tatăl lor natural, exista
de asemenea obligaţia alimentară a acestuia, iar copiii puteau să aibă un nume special.
În ceea ce priveşte pe concubină, aceasta avea acum o situaţie onorabilă, iar copiii ei
aveau un tată cert din punct de vedere juridic. Concubinatul capătă astfel un caracter
monogam, durabil şi a fost considerat ca o uniune contractată cu o persoană necăsătorită.

II. Încheierea căsătoriei.

De obicei dar nu obligatoriu, încheierea căsătoriei era precedată de logodnă - sponsalia3,
ce era o învoială prin care viitorii soţi, ori personal ori prin intermediul părinţilor, se obligau ca
mai târziu să se căsătorească.
Pentru încheierea căsătoriei trebuiau îndeplinite anumite condiţii:

Condiţii de fond
Sunt aceleaşi atât pentru căsătoria cu manus cât şi pentru căsătoria fără manus. Astfel:
1. Connubium (ius connubii), era acel drept recunoscut unei persoane de a încheia o
căsătorie valabilă conform cu ius civile (iustae nuptiae, iustum matrimonium).
Operau două feluri de incapacităţi provenind din lipsa lui ius connubii: o incapacitate
absolută şi una relativă.
Incapacitatea absolută era cea care împiedica o persoană să contracteze o căsătorie
valabilă cu o altă persoană. De exemplu cei care nu aveau calitatea de cetăţeni.

1
C. St. Tomulescu, Concubinatul în dreptul roman, 1953, pag. 96.
2
De aici chiar cuvântul paelex (de la pelicat) însemna pe de-o parte femeia care trăia cu un bărbat neînsurat şi pe de
alta, cea care trăia cu un bărbat însurat.
3
Logodna era o cermonie de familie, în cursul căreia părinţii se angajau să-şi căsătorească copiii. Logodnicul
făcea un dar logodniecei sale după care ei schimbau inelele. Logodna putea fi ruptă prin consimţământ mutual.
Teoretic băiatul se putea căsători la 14 ani, iar fata la 12 ani.
27
 Incapacitatea relativă era aceea care împiedica pe cei ce se bucurau de ius conubii de a
contracta iustae nuptiae cu anumite persoane. Aceasta dădea naştere unor piedici la căsătorie care
erau următoarele: rudenia, alianţa, condiţia socială şi legea.
a. Rudenia. În linie directă era piedică la căsătorie la infinit, pe când rudenia în linie
colaterală numai până la un anumit grad. În epoca principatului s-a admis în mod excepţional,
chiar şi căsătoria între colateralii de gradul trei: unchi şi nepoată de frate.
b. Alianţa, (afinitas) era legătura care unea pe unul dintre soţi cu rudele celuilalt soţ.
Astfel, soţul supravieţuitor nu se putea căsători cu fiica soţiei sale rezultată dintr-o altă
căsătorie.
c. Niciunul dintre viitori soţi să nu fie căsătorit, bigamia fiind prohibită.
d. Condiţia socială. Pănă la Legea Canuleia căsătoria dintre plebei şi patricieni a fost
interzisă, iar până la Augustus căsătoria dintre cetăţenii născuţi liberi - ingenui şi dezrobiţi, care
însă a tolerat-o cu scopul de a încuraja căsătoriile într-o perioadă când familia romană era în
declin.
e. Legea, constituind o piedică la căsătorie atunci când prin diferite dispoziţii legale se
oprea căsătoria între diferite persoane, ca de exemplu între guvernator şi o femeie din provincia
pe care o guverna.
2.Consimţământul - affectio maritalis. În epoca veche se cerea consimţământul
viitorilor soţi numai dacă erau persoane sui iuris. Pentru femeie se cerea consimţământul
tutorelui. Dacă viitorii soţi se aflau sub puterea părintească, era suficient consimţământul celor
doi şefi de familie. În epoca clasică se cerea consimţământul viitorilor soţi chiar dacă erau
persoane alieni iuris.
3.Vârsta admisă pentru căsătorie era stabilită pentru fete la 12 ani, iar pentru băieţi s-a
stabilit vârsta de 14 ani.

Condiţii de formă:
Acestea priveau numai căsătoria cu manus:
- confarreatio, căsătoria specifică numai patricienilor care beneficiau exclusiv de
îndeplinirea unor ritualuri religioase de la care erau excluşi plebeii. În cadrul acestora se oferea
zeului Jupiter o pâine făcută din grâu, farreus panis, de unde şi denumirea de confarreatio, se
pronunţau solemn anumite cuvinte cu semnificaţie rituală, certa et solemnia verba, în faţa
unui număr de zece martori, a flaminului lui Jupiter1 şi a lui pontifex maximus (pontifex – cel
care deschide căile către zei)2. Viitoarea soţie trebuia să poarte pe cap un voal de culoare roşie ce
semnifica consacrarea către zeul Marte, zeu atât al războiului cât şi al agriculturii.
- usus, constă în coabitarea femeii cu bărbatul timp de un an de zile, la capătul căruia femeia
intra în mod automat sub puterea bărbatului3.
- coemptio, consta dintr-o mancipaţiune făcută de însăşi femeie către viitorul ei soţ. Deci
aceasta era o vânzare cumpărare simulată a femeii către bărbat, o formă de căsătorie inventată
de către plebeii care nu aveau acces la confarreatio, cu scopul de a dobândi şi ei putere, manus
asupra soţiilor lor după modelul patricienilor.
1
La Roma erau 15 preoţi numiţi flamini, dar neconstituiţi într-un colegiu deoarece fiecare dintre ei slujea unui zeu
particular. Marii flamini erau cei ai lui Jupiter, Marte şi Quirinus. Erau numiţi de marele pontif (de la August de
împărat). Flaminul suprem era a lui Jupiter, uşor de recunoscut în public prin boneta sa asemănătoare cu o cască
asucţită (apex) şi după mantaua sa.
2
Pontifex maximus era numit pe viaţă, invesitit cu prerogativele religioase ale vechilor regi.
3
Dacă aceasta nu întrerupea prin ius trinoctii, termenul, adică dreptul de a absenta trei zile consecutiv de la
domiciliul bărbatului.
28
 Pentru căsătoria fără manus nu exista vreo condiţie specială privind forma. Aceasta se realiza
simplu prin instalarea femeii în casa bărbatului, ocazie cu care se dădea o petrecere de către
acesta.

III. Efectele căsătoriei.

Efectele căsătoriei asupra persoanelor:

- I. Relaţiile personale dintre soţi. Căsătoria stabilea între soţi o comunitate de vieţuire,
soţii datorându-şi unul altuia fidelitate. În căsătoria fără manus femeia rămânea în familia de
origine. Dacă erau alieni iuris, ea îşi păstra mai departe acest statut. Pentru că nu făcea parte din
familia soţului ei, dacă era persoană sui iuris, se bucura de o libertate completă din punct de
vedere al bunurilor şi persoanei, neexistând pentru ea obligaţia de fidelitate şi nici de a locui la
domiciliul soţului ei.
Tatăl femeii măritate fără manus putea interveni oricând în coabitarea soţilor, fapt ce
explica ideea adânc înrădăcinată a puterii părinteşti în concepţia romanilor. Totuşi indiferent de
excepţie trebuiesc remarcate câteva reguli de bază, respectiv: soţii îşi datorau fidelitate unul altuia,
adulterul fiind pedepsit; soţii nu puteau intenta acţiune unul împotriva celuilalt, în caz contrar
suportând pedeapsa infamiei.
În epoca clasică i s-a dat soţului posibilitatea de a aduce pe soţie la domiciliul conjugal
printr-un interdict împotriva tatălui. În ceea ce priveşte fidelitatea, prin lex Iulia de adulteriis
din vremea împăratului Augustus, se pedepsea adulterul femeii, dar nu şi în aceeaşi măsură şi al
bărbatului.
- II. Copiii născuţi din căsătorie. Faţă de aceştia au apărut următoarele efecte:
legitimitatea, paternitatea, filiaţia şi puterea părintească.
Legitimitatea se referă exclusiv la copiii născuţi în cadrul căsătoriei - legitimi iusti.
Paternitatea nu se stabilea decât prin căsătorie prin regula: mama întotdeauna era sigură
chiar de ar fi zămislit în afara căsătoriei; tatăl însă era acela pe care îl arăta căsătoria.
Privitor la filiaţiune aceasta se proba prin dovedirea maternităţii şi paternităţii.

Efectele căsătoriei asupra bunurilor

Relaţiile patrimoniale dintre soţi.
Acestea par relativ complexe, dar dacă privim regimul bunurilor după felurile căsătoriei,
respectiv căsătoria cu manus şi cea fără manus, lucrurile sunt simple.
Astfel, la căsătoria cu manus acţionează regimul comunităţii de bunuri, adică tot ceea ce
dobândeşte soţia intră în patrimoniul familiei, care era proprietatea lui pater familias, respectiv
soţul. În cazul morţii acestuia soţia primea o parte egală cu partea pe care o primea fiecare
copil.
În căsătoria fără manus soţii trăiau în regimul separaţiei de bunuri, ei fiind independenţi din
punct de vedere patrimonial unul faţă de celălalt.
Relaţiile patrimoniale dintre soţi se refereau la câteva instituţii precis reglementate de
dreptul roman în funcţie de necesităţile vieţii familiei romane pe de-o parte şi pe de alta de
interesele aceleiaşi societăţi care le-a impus. Acestea se refereau la: dotă (dos, zestre), parafernă,
donaţie, donaţiunea ante nuptias şi donaţiunea propter nuptias.
a. Dota era acel grup de bunuri pe care soţia le aducea pentru a susţine patrimoniul
căsătoriei cu ocazia încheierii acesteia.

29
 Procedura juridică de constituire a dotei era variată şi se realiza prin următoarele
modalităţi: datio dotis, promisio dotis şi dotis dictio.
Datio dotis consta în transferul de proprietate făcut soţului de către soţie prin mijloace
diferite ca traditio, mancipatio.
Promisio dotis consta într-o stipulatio - contract verbal de promisiune prin care se
constituia dota.
Dotis dictio - promisiunea de dotă era forma specifică pentru constituirea dotei. Diferite
persoane, ca însăşi fata ce urma să se căsătorească, tatăl, bunicul ei dinspre tată şi chiar debitorul
acesteia putea să se oblige prin dotis dictio pronunţând cuvinte solemne în faţa viitorului soţ, să facă
o prestaţie cu titlu de dotă. Faţă de stipulatio, în acest caz numai o singură persoană pronunţa
cuvintele solemne, respectiv cel care constituia dota.
În epoca clasică dotis dictio a căzut în desuetudine.
Dota era foarte importantă la romani, iar lipsa acesteia era considerată drept o dovadă de
dezonoare.
Procedura de constituire a dotei, oricare ar fi fost modalitatea folosită depindea de
condiţia ca ulterior să fi avut loc căsătoria căci în caz contrar această constituire nu mai
producea efecte.
Dota intra în proprietatea soţului care trebuia s-o folosească numai pentru susţinerea sarcinilor
căsătoriei. La desfacerea căsătoriei dota trebuia restituită drept consecinţă a faptului că la
încheierea ei aceasta era constituită numai pentru susţinerea sarcinilor căsătoriei.

Regimul juridic al bunurilor dotale.

Soţul devenea proprietar al bunurilor dotale. În epoca veche soţul avea drepturi nelimitate
asupra bunurilor dotale, nu numai în timpul căsătoriei dar şi după desfacerea acesteia pentru
motivul că acest regim devenise abuziv, în sensul că la sfârşitul republicii ca o consecinţă a
slăbirii legăturilor de familie, crescând numărul de divorţuri şi foarte multe familii
destrămându-se, s-a impus ca dota care susţinea sarcinile căsătoriei să fie restituită celui care a
constituit-o, şi a nu se da posibilitatea unei categorii de bărbaţi să se îmbogăţească prin dotă.
Totuşi chiar dacă soţul restituia dota, el putea reţine din ea o parte din bunurile dotale în
următoarele cazuri: pentru a se asigura creşterea copiilor rezultaţi din căsătorie; pentru
cheltuielile făcute de soţ pentru întreţinerea dotei; ca sancţiune pentru soţia ce a sustras bunuri
de la soţ sau care s-a compromis imoral.
Pentru limitarea practicilor căsătoriilor din interes, respectiv pentru dobândirea dotei, s-a luat
iniţial măsura restituirii dotei în caz de divorţ, numită cautio rei uxoriae - stipulaţia prin care
bărbatul promitea restituirea dotei în caz de desfacere a căsătoriei. Stipulaţia era sancţionată prin
actio ex stipulatu, dar dacă femeia nu avea ea însăşi grijă să încheie această stipulaţie, nu avea la
dispoziţie nici un mijloc juridic de recuperare a dotei.
De aceea pretorul a creat un regim juridic unitar al bunurilor dotale printr-o acţiune - actio
rei uxoriae, prin care femeia putea solicita restituirea dotei dacă a omis să încheie stipulaţia de
restituire a dotei.
Împăratul Augustus prin lex Iulia de adulteriis a interzis înstrăinarea de către soţ a
imobilelor italice ale femeii care făceau obiectul dotei. Împăratul Justinian a extins această regulă
în sensul că toate imobilele dotale nu puteau fi înstrăinate, indiferent unde s-ar fi aflat acestea.
b. Paraferna, constituia bunurile femeii - existente pe lângă zestre. În căsătoria fără
manus, femeile căutau să-şi asigure o anumită independenţă şi de aceea nu-şi constituiau zestre

30
toată averea, ci păstrau o parte din ea pentru ele. Femeia rămânea sau proprietară a lucrurilor sau
titulară a drepturilor ce formau obiectul parafernei. Totuşi soţia îi putea acorda soţului anumite
drepturi asupra parafernei ca: administrarea bunurilor parafernei.
Pentru asigurarea înapoierii parafernei, soţia avea o ipotecă generală asupra bunurilor
soţului ei.
c. Donaţiunea între soţi, constituia un caz special al donaţiunii între vii. Ea a apărut odată
cu căsătoria fără manus, căsătorie în care femeia putea să aibă bunuri ce constituiau patrimoniu
şi deci să primească alte bunuri cu titlu de donaţiune.
Pentru motivul că soţii exercitau presiuni reciproce pentru a fi determinaţi să facă donaţii,
romanii au interzis donaţiunea între soţi. Totuşi în practică soţii îşi făceau donaţii eludând
interdicţia.
d. Donaţiunea ante nuptias şi donaţiunea propter nuptias. Se obişnuia ca logodnicii să-şi
facă cadouri unul altuia înainte de căsătorie. Acest obicei s-a impus ca o regulă în sensul că
bărbatul înainte de căsătorie, să dea femeii o donaţie care odată cu constituirea dotei intrau în
patrimoniul acestuia. O astfel de donaţie, deoarece era făcută înainte de căsătorie se numea
donaţiunea ante nuptias.
În vremea împăratului Justinian donaţiunea ante nuptias s-a transformat în donaţiunea
propter nuptias, în sensul că această donaţiune se putea face pe de-o parte în momentul
încheierii căsătoriei şi deci nu înainte, ori pe de alta se putea face în timpul căsătoriei.
În ceea ce priveşte regimul juridic al acestor bunuri nu exista obligaţia ca în cazul
desfacerii căsătoriei acestea să fie restituite.

IV. Desfacerea căsătoriei.

Aceasta se realiza în mod forţat sau în mod voluntar.
În mod forţat căsătoria se desfăcea prin moarte şi prin pierderea libertăţii sau a
cetăţeniei unuia dintre soţi.
În mod voluntar căsătoria se desfăcea prin voinţa părţilor, făcându-se distincţia între
căsătoria cu manus şi cea fără manus.
În acest context căsătoria cu manus se desfăcea în virtutea principiului simetriei, prin
forme inverse decât cele prin care s-a încheiat. Astfel confarreatio se desfăcea prin
difarreatio, coemptio sau usus prin remancipatio, femeia ieşind de sub puterea maritală a
bărbatului, căsătoria desfăcându-se.
În ceea ce priveşte căsătoria fără manus, pentru că la încheierea ei nu existau condiţii de
formă, pe cale de consecinţă nici la desfacerea ei nu trebuiau să existe asemenea condiţii. Era
de ajuns să nu mai existe affectio maritalis cât şi ceea ce jurisconsulţii romani numeau honor
matrimonii, adică convieţuirea în comun pentru ca o astfel de căsătorie să fie desfăcută.
De fapt intenţia părţilor de a se despărţi constituia divortium. Afară de acesta mai exista
repudium, atunci când una din părţi susţinea în scris sau cu martori voinţa de a se despărţi.
Desfacerea căsătoriei prezenta efecte pe de-o parte asupra persoanelor, iar pe de alta
asupra bunurilor.
În ceea ce priveşte persoana soţilor, după desfacerea căsătoriei foştii soţi dispuneau de
persoana lor şi dacă doreau puteau încheia alte căsătorii.
Privitor la persoana copiilor, când căsătoria se desfăcea prin moartea soţului care era
pater familias, copiii deveneau persoane sui iuris. Când căsătoria se desfăcea prin divorţ, copiii
rămâneau la soţul nevinovat şi tatăl le purta de grijă pentru creştere.

31
 În ceea ce priveşte efectele desfacerii căsătoriei asupra bunurilor, principalul efect era
obligaţia de restituire a dotei de către soţ, la fel şi a parafernei1.

Adopţiunea, adrogaţiunea şi legitimarea

Adopţiunea
Era un mod artificial de creare a puterii părinteşti ce constă în trecerea unui fiu de familie
(alieni iuris) de sub puterea unui pater familias sub puterea unui alt pater familias.
Adopţiunea se realiza printr-un proces tehnic ce consta în două etape:
- În prima etapă fiul era scos de sub puterea lui pater familias prin trei vânzări şi două
dezrobiri succesive în baza unei dispoziţii a Legii celor XII Table care prevedea: dacă şeful de
familie îşi vinde de trei ori pe fiul său, acesta putea să iasă de sub puterea lui.
- A doua etapă avea loc în faţa magistratului, unde intervenea adoptatorul, care declara că
de fapt copilul este al său revendicându-l de la terţul cumpărător. Acesta în calitate de pârât tăcea,
iar magistratul ratifica declaraţia în cadrul procesului fictiv numit in iure cessio.
Adopţiunea impunea următoarele condiţii de fond:
 adoptatorul să fie pater familias;
 să existe consimţământul adoptantului şi cel al lui pater familias al adoptatului;
 să fie o diferenţă de cel puţin 18 ani între adoptat şi adoptant.
Adopţiunea avea drept efect faptul că adoptatul devenea agnat cu agnaţii adoptantului şi în
acelaşi timp şi cognat fictiv. Rudenia civilă cu familia originară înceta menţinându-se cea de
sânge. Adoptatul dobândea dreptul la moştenire în noua familie, dar îl pierdea faţă de familia de
origine.
Adrogaţiunea
Constituia un caz special de adopţiune prin care un pater familias intra sub puterea unui alt
pater familias împreună cu toată familia, adică cu toate persoanele şi bunurile sale.
Adrogaţiunea fiind un act de o mare importanţă se făcea în faţa comisiei calate (curiate).
Numele instituţiei vine de la rogare ce înseamnă a se pune o întrebare poporului adunat în
comisii.
Adrogaţiunea impunea următoarele condiţii: adrogantul să fie pater familias, să fie trecut de
60 de ani şi să nu aibă moştenitor, să fie mai în vârstă decât adrogatul având natura drept model,
să fie capabil.
Efectul asupra adrogaţiunii era acela că dispărea o familie şi se năştea o alta, situaţie de
natură să modifice echilibrul de forţe dintre familiile patriciene.În perioada principatului,
adrogaţiunea se făcea prin rescript imperial şi totodată acum pot fi adrogate şi femeile. Treptat
adrogaţiunea devine o instituţie în favoarea adrogatului tinzând să se aproprie de adopţiune.

Legitimarea
Era un mod artificial de creare a puterii părinteşti prin care copiii naturali erau asimilaţi
celor legitimi.
Legitimarea era de trei feluri: prin căsătorie subsecventă, oblaţie făcută curiei şi rescript
imperial.
o Prin căsătorie subsecventă.

1
Avere care aparține soției căsătorite în regim dotal și asupra căreia soția își păstrează drepturile de administrare
și de folosință.
32
 Împăratul Constantin a permis concubinilor să legitimeze pe copiii lor dacă se căsătoresc,
dar aceasta se aplica numai cazurilor existente deja în momentul apariţiei constituţiei sale.
Împăratul Anastasie a luat măsura permanentizării acesteia.
o Prin oblaţie făcută curiei - oblatio ad curiem.
Tatăl putea legitima pe copilul său dacă îl făcea decurion 1, dându-i o suprafaţă de pământ cu
care răspundea pentru neplata impozitelor statului de către contribuabili, impozite cu a căror
strângere erau însărcinaţi.
o Prin rescript imperial.
Acest mod a fost introdus de către împăratul Justinian. Autorizaţia împăratului era dată
numai la cererea tatălui, cerere care se putea face şi printr-un testament. Ea putea fi refuzată dacă
căsătoria între mamă şi tată era încă posibilă şi dacă tatăl avea copii legitimi.

Teste:
1. Prezentaţi structura Codului lui Iustinian.
2. Enumeraţi diviziunile dreptului roman.
3. Explicaţi noţiunea de ius gentium.
4. Căsătoria în dreptul roman.

Teme de referate:
1.Prezentaţi izvoarele dreptului roman
2.Prezentaţi condiţia femeii conform principiilor romane
3.Evidenţiaţi caracteristicile instituţiei adopţiei din perspectiva dreptului roman.

III. Dreptul în Grecia

Obiectivele capitolului III:

 Prezentarea Constituţiei ateniene
 Prezentarea Constituţiei spartane

Cuvinte cheie: tiranie, oligarhie, polis, Areopag, arhonte, deme, ostracism, arhonte eponim,
arhonte basileu, Ecclesia, meteci, Pritania, leiturghia, Aplella, efori, hiloţi, Gerusia.

III.1. Constituţia ateniană

Organizarea politică, socială şi administrativă

Insulele din Marea Egee şi Grecia continentală au fost populate din mileniul V-lea î. Hr.
de populaţii venite din Asia Mică, care au adus elemente de civilizaţie neolitică. Istoria
elenilor, numiţi greci de romani- începe cu venirea indo-europenilor în jurul anilor 2000 î. Hr.
Veniţi din nordul Mării Negre grecii formaţi din mai multe ramuri: ahei, ionieni,
dorieni s-au aşezat în centrul şi sudul Peninsulei Balcanice. O parte din ei au trecut în Asia
Mică, iar cei mai mulţi au ocupat Peloponesul, unde au supus populaţia băştinaşă. Cele mai
reprezentative oraşe ale civilizaţiei aheilor au fost Micene şi Trint, în Pelopones. Ionenii s-au
aşezat pe ţărmul Mării Adriatice, în Atica, unde au întemeiat oraşul Atena. Dorienii de origine
indo-europeană ca şi aheii au ocupat nordul Greciei, iar din anul 1150 î. Hr. s-au extins spre
sud.

1
Decurion (decurio)- membru al unui senat municipal, care avea o componenţă asemănătoare cu cea a senatului
din Roma.
33
 Cea mai veche civilizaţie din Grecia continentală a aparţinut aheilor şi s-a numit
miceniană. Perioada civilizaţiei miceniene 1550-1150 î. Hr. a fost desluşită cu ajutorul
epopeilor homerice Iliada şi Odissea.
Deşi Grecia a fost o ţară mică, înconjurată în cea mai mare parte de ape, locuitorii săi
nu au reuşit să formeze în antichitate un stat unitar. Începând din secolul al VIII-lea î.Hr.
Grecia apare constituită dintr-o mulţime de stătuleţe în jur de 200, numite polis-uri. Până la
jumătatea secolului al VI-lea, Miletul a fost prin numărul locuitorilor, bogăţie şi putere cea mai
importantă cetate greacă. După decăderea acestuia sub perşi îi vor lua locul două oraşe-cetate
din Grecia propriu-zisă, Sparta şi Atena.
Nu toţi locuitorii unei cetăţi se bucurau de aceleaşi drepturi. Se distingeau: cetăţenii,
singurii care aveau drepturi politice, sclavii şi unele categorii intermediare care se bucurau de
drepturi economice.
Cetăţenii erau grecii liberi, stăpâni pe o regiune, având ca datorie de bază apărarea
cetăţii, ei fiind singurii care aveau dreptul de a participa la apărarea cetăţii.
Sclavii proveneau din prizonierii de război, din cei pedepsiţi de lege şi din cei cu părinţi
sclavi. Existau şi surse interne de sclavie. Astfel, un părinte îşi putea vinde fiii sau îşi putea
abandona copilul nou-născut, care devenea sclavul celui care îl lua acasă şi îl creştea. Sclavii
erau de două categorii: sclavii aparţinând unor particulari şi cei care erau proprietatea statului.
Stăpânii aveau dreptul să-i vândă, dar nu puteau să-i abandoneze.
Existau şi categorii intermediare: periecii în Sparta şi metecii în Atena. Nu aveau
drepturi cetăţeneşti, dar aveau posibilitatea de a desfăşura activităţi economice.
Metecii erau foşti prizonieri de război, sclavi eliberaţi, de profesie negustori,
meşteşugari, medici. Nu aveau acces la magistraturi, nu luau parte la adunări şi nu puteau fi
proprietari de pământ. Erau obligaţi să plătească anual o taxă specială şi să servească în armată.
Pe de altă parte, statul le garanta libertatea cultului şi le apăra proprietatea. Erau permise
căsătoriile între meteci şi cetăţenii atenieni, însă copiii născuţi din căsătoriile mixte nu puteau
deveni cetăţeni.
Desfăşurarea unei vieţi organizate într-un cadru stabil, polis-ul, în care activităţile
economice încep să aibă un rol esenţial, a dus la apariţia unor familii bogate influente,
constituind aristocraţia. În întreaga lume greacă erau peste 200 polis-uri, comunităţi autonome,
suverane şi independente.
Reformele lui Solon. Ales arhonte în 594 î.Hr. pentru a evita conflictele la Atena, Solon
a realizat unele reforme.
În plan social a anulat datoriile contractate de ţăranii săraci şi a eliberat din sclavie pe
toţi cei care ajunseseră în acesată situaţie din cauza datoriilor şi a împărţit cetăţenii în patru
categorii. A înfiinţat un tribunal popular numit Heliaia.
Instituţia arhonatului a apărut probabil în jurul anului 800 î.e.n., când aristocraţia a
impus regelui doi arhonţi – unul ca şef al administraţiei, celălalt al armatei. În sec. VII î.e.n.
numărul arhonţilor s-a ridicat la nouă, aleşi pe un an şi cu atribuţii care s-au menţinut şi în
secolele următoare. Cel mai important dintre arhonţi, judecătorul suprem, era „arhontele
eponim”, cu alte cuvinte cel care dădea numele său anului în care a fost ales. Urmau – în
ordine: „arhontele basileu”, şeful cultului religios, supraveghetorul, organizatorul şi
îndrumătorul serbărilor religioase şi al sacrificiilor publice; „arhontele polemarh”, conducătorul
treburilor militare; ceilalţi şase erau tesmoteţii (legislatorii), cei care dictau legi şi dispoziţii
juridice în toate cauzele civile. Cilistene a făcut ca arhonţii să nu mai fie aleşi numai dintre
aristocraţi, ci să fie propuşi de deme; iar începând din 457 î.e.n. a făcut ca funcţia de arhonte să
fie accesibilă oricărui cetăţean.
Instituţia ostracismului a fost creată de Cilistene (în 507 î.e.n.) pentru a preîntâmpina
revenirea tiraniei, când un cetăţean devenit prea popular, prea influent, era bănuit că aspiră să
devină conducătorul cetăţii. În fiecare an Adunarea Poporului era întrebată dacă avea asemenea
bănuieli; în caz afirmativ cetăţenii scriau pe un ciob de vas numele în cauză; dacă 6000 de
cetăţeni scriau acelaşi nume, persoana respectivă era trimisă în exil pe timp de 10 ani. Nu i se
formula vina, nu era vorba de o sentinţă: ostracizarea era doar o măsură preventivă, nu o

34
pedeapsă. Cei ostracizaţi – printre care au fost nume ilustre de bărbaţi cărora Atena le datora
recunoştinţă, ca de pildă Temistocle sau Aristide – nu îşi pierdeau prin aceasta nici drepturile
politice, nici patrimoniul, nici onorabilitatea. Adevărul este că această procedură a fost
practicată doar de10 ori în decurs de 90 de ani – până în anul 417 î.e.n. când ostracismul a fost
abrogat.
Cel care a luptat timp de 30 de ani pentru democratizarea statului atenian a fost Pericle
(cca 500-429 î.e.n.). Culmea atinsă în timpul său de regimul democratic, de economia, de
cultura şi de arta ateniană a justificat denumirea acestei epoci de „ Secolul lui Pericle”. În
această calitate a luat unele măsuri prin care regimul democratic a devenit o realitate pentru toţi
cetăţenii Atenei. Multe funcţii erau trase la sorţi, oferindu-se tuturor cetăţenilor o şansă egală.
De asemenea, funcţiile erau plătite pentru ca cetăţenii săraci să poată avea acces la ele. S-a
hotărât ca cetatea să plătească bilete de teatru celor săraci, pentru ridicarea nivelului cultural şi
participarea acestora la viaţa publică.

Constituţia ateniană a secolului al V- lea î.e.n. organiza întreaga viaţă a Atenei –

politică, socială, administrativă, juridică, militară, - pe baza suveranităţii Adunării Populare
(Ecclesia), organul suprem al statului din punct de vedere legislativ, executiv şi judecătoresc.
Membrii ei toţi cetăţenii bărbaţi care împliniseră vârsta de 20 de ani participau direct la
guvernarea statului. (Nu erau consideraţi „cetăţeni” femeile, străinii stabiliţi în Attica metecii şi
sclavii; precum nici cei ai căror părinţi nu erau amândoi atenieni de origine). Adunarea
Poporului se întrunea pe colina Pnyx din apropierea Acropolei, de patru ori pe lună, pentru a
hotărî în chestiunile mai importante: în cele privind războiul şi încheierea păcii, în
aprovizionarea oraşului, în afacerile juridice sau administrative, controlând şi activitatea
slujbaşilor statului, până la cei mai înalţi. Pentru a se lua o hotărâre mai importantă era nevoie
de un minimum de 6 000 de votanţi (din totalul de circa 40 000 de membri, de cetăţeni
atenieni). Ordinea de zi era anunţată cu 4 zile înainte. Votarea se făcea prin ridicare de mână;
dar în anumite cazuri, prin scrutin secret. Orice cetăţean putea lua cuvântul (dacă era autorizat
de adunare) şi în limitele constituţionale, putea face orice propunere. Opinia publică nu
admitea ca un cetăţean să se dezintereseze de treburile statului; de altminteri, cetăţeanul atenian
înţelegea că interesele sale individuale nu pot fi separate de cele legate de prosperitatea
colectivităţii, a statului. Mai târziu, cetăţenii care luau parte la adunările Ecclesiei primeau o
oarecare indemnizaţie. Măsura aceasta era dreaptă în primul rând pentru cetăţenii mai săraci:
această îndatorire civică, această activitate politică îi sustrăgea suficient de la interesele lor
private, căci o întrunire dura uneori o zi întreagă, iar întrunirile aveau loc săptămânal.
O emanaţie a Adunării Poporului şi strict subordonată acesteia, organ consultativ care
funcţiona permanent era „Consiliul celor 500” (bulé), compus din cetăţeni care împliniseră
vârsta de 30 de ani (buleuţi), câte 50 de fiecare trib traşi la sorţi. Înainte de intrarea lor în
funcţie, Consiliul al cărui mandat expira îi supunea unui examen riguros privind competenţa şi
moralitatea lor. „Consiliul celor 500”, al cărui mandat era pe timp de un an, pregătea lucrările
Adunării şi ordinea de zi a şedinţelor, îndeplinea şi controla toate funcţiile administrative,
ocupându-se de rezolvarea problemelor curente. Membrii Consiliului primeau o indemnizaţie
inferioară însă salariului unui lucrător ziler. Cum cei 500 de membri ai Consiliului nu se puteau
întruni zilnic, în sânul ei funcţiona permanent un fel de comitet executiv (pritania), compus din
cei 50 de membri ai fiecărui trib, care funcţiona pe rând în fiecare zi cate 36 de zile.
În fiecare zi unul din pritani, ales de ceilalţi, prezida lucrările zilei respective, păstra
sigiliul statului şi cheile anexelor templelor în care era depozitat tezaurul şi dacă în acea se
reunea şi Adunarea Poporului – prezida şi lucrările Adunării, devenind astfel, pentru o zi,
adevăratul şef al statului. Pe toată durata funcţiei lor (de 36 de zile) pritanii locuiau zi şi noapte
într-o clădire specială ( Prytaneion), - care era totodată şi „casa de onoare „a oraşului, unde
erau găzduiţi invitaţii statului, ambasadorii altor state şi învingătorii de la Jocurile Olimpice”.
Pritanii constituiau deci magistratura supremă a statului. Fireşte că în afara lor mai erau
şi ceilalţi funcţionari administrativi ai statului, reuniţi aproape întotdeauna în colegii de câte 10
(unul de fiecare trib) – cu toţii fiind controlaţi, direct sau indirect, de Adunarea Poporului. Toţi

35
funcţionarii superiori trebuiau să prezinte periodic Adunării rapoarte asupra activităţii lor; erau
discutaţi de Adunare şi, dacă era cazul, puteau fi destituiţi sau condamnaţi.
În ierarhia funcţionarilor civili primul loc îl ocupau arhonţii; funcţionarii militari erau
strategii. Cei 9 arhonţi (număr la care Clistene adăugase pe al zecelea, cu funcţie de secretar,
pentru ca numărul să corespundă cu cele 10 triburi) se ocupau fiecare dintre ei de un trib.
Prerogativele lor de odinioară, numeroase şi de maximă importanţă, erau reduse acum la câteva
funcţii religioase şi la instrucţia unei anumite categorii de procese. Nici chiar arhontele strateg
– odinioară comandant suprem al armatei – nu mai avea acum decât competenţa proceselor
privindu-i pe străini, sau organizarea funeraliilor naţionale pentru cetăţenii atenieni căzuţi în
luptă. Funcţiile militare de comandă reveneau acum exclusiv celor 10 strategi; date fiind
atribuţiile lor care necesitau o precisă competenţă specifică, ei erau aleşi de Adunarea
Poporului, iar prin tragere la sorţi ca arhonţii şi tot spre deosebire de aceştia, puteau fi realeşi
de mai multe ori. Atribuţia prin definiţie a strategilor era apărarea militară a statului; dar
influenţa lor în toate domeniile treburilor statului era considerabilă. Aceasta explică şi faptul că
Pericle a fost conducătorul real, unic, al Atenei timp atât de îndelungat, deşi calitatea lui era
doar de prim –strateg. Spre deosebire de toţi ceilalţi funcţionari ai statului, strategii erau
singurii care nu prezentau dări de seamă anuale Adunării Poporului.
În atribuţia arhonţilor şi a strategilor intra şi desemnarea cetăţenilor celor mai bogaţi
cărora le revenea îndatorirea de a îndeplini o prestaţie în beneficiul poporului (leiturghia),
suportând pe cheltuiala lor primirea fastuoasă a unor înalţi oaspeţi străini, sau spezele
festivităţilor cu ocazia unor sărbători; sau organizarea concursurilor teatrale sau echiparea unei
nave de război sau patronarea timp de un an a unui „gimnaziu”. Sarcina unei leiturghia nu
putea fi refuzată; în perioada de mare prosperitate a Atenei era considerată o cinste şi era
îndeplinită bucuros, căci satisfăcea din plin şi orgoliul celui care o îndeplinea; dar în unele
cazuri obligaţia era atât de apăsătoare, costisitoare, încât pentru a nu-l ruina pe cel ce trebuia să
o suporte, sarcina era împărţită între mai mulţi bogătaşi. Oricum, Instituţia leiturghiei era
fondată pe un principiu democratic: cel bogat trebuie să aibă nu numai beneficii, ci şi obligaţii
– sub forma acestor servicii publice – faţă de colectivitate.
În concordanţă cu aceste principii generale ale constituţiei democratice ateniene erau şi
structura şi organizarea justiţiei greceşti (Numai despre cea ateniană avem informaţii).

Justiţia
Administrarea justiţiei era încredinţată (cu excepţia cazurilor citate mai sus, rămase de
competenţa Areopagului) Adunării Poporului. Instanţa judiciară supremă era tribunalul cu
juraţi (heliaia) – emanaţie a ecclesiei. Heliaia se compunea din 6000 de juraţi (heliaşti) traşi la
sorţi din listele propuse de cele 10 triburi – deci câte 600 de fiecare trib. Juraţii erau distribuiţi
în diferite tribunale, în competenţa cărora (fiecare tribunal îşi avea competenţa sa specifică)
intrau cele mai variate cauze cu excepţia celor rezervate Areopagului şi a crimelor contra
siguranţei statului – crime judecate direct de Adunarea Poporului. distribuirea heliaştilor în
diversele tribunale era însoţită de diferite şi foarte complicate precauţiuni, care să garanteze că
acuzatul său nu cunoscuse pe nici un membru al juriului.
Nu existau nici judecători, nici avocaţi de profesie, nici acuzator public. De formă, unul
dintre healişti îndeplinea rolul de preşedinte. Un proces era pornit nu din iniţiativa unuia dintre
magistraţii statului, ci totdeauna din iniţiativa unui simplu cetăţean, fie pentru că fusese lezat
ei, fie pentru că el socotea că fusese lezat statul. Cum delaţiunea era încurajată oficial printr-o
consistentă recompensare în bani a delatorului (recompensă care echivala o jumătate sau cu
chiar cu două treimi din amenda aplicată celui condamnat), s-a ajuns să se constituie categoria
delatorilor de profesie, a sicofanţilor – una din petele negre ale democraţiei ateniene. Cetăţenii
implicaţi într-un proces, fie acuzatori, fie ca acuzaţi, îşi expuneau singuri cauza verbal. Dacă
cel implicat nu se simţea în stare să o facă, îşi comanda textul expunerii unui profesionist
(logograf), text pe care apoi trebuia să-l înveţe pe de rost. De asemenea, trebuia să fie ajutat
(sau chiar înlocuit) de un prieten mai elocvent, care pleda, se apăra sau acuza în locul său.

36
 Minorii, femeile, străinii (metecii) şi sclavii erau reprezentaţi în proces de părinţi, de
soţi, de tutorii sau stăpânii lor. Heliaştii tăceau tot timpul, n-aveau voie să pună întrebări.
Sentinţa era dată fără o prealabilă deliberare: fiecare healist potrivit conştiinţei sale şi prin vot
secret. Dacă acuzatul era absolvit, acuzatorul era condamnat la o mare amendă, sau chiar la
pierderea drepturilor civile. Mărturia sclavilor nu era valabilă decât dacă era obţinută prin
mijloace de tortură; drept care, partea în, cauză îşi aducea sclavii proprii ca să fie supuşi la
cazne1. În cauze de omucidere sclavul putea depune ca martor, dar numai cu asentimentul
stăpânului său şi dacă partea adversă consimţea la această; şi în acest caz martorul era supus în
prealabil la tortură. Dacă pentru anumite cazuri nu era stabilită de lege, mai întâi i se cerea
vinovatului să-şi propună singur pedeapsa, pe care apoi i-o fixa definitiv juriul. Sentinţele
acestor jurii populare erau fără drept de apel.
În ultimii ani ai secolului al V –lea î.e.n. a apărut în organizarea judiciară a Atenei un
element original: arbitrii publici aleşi dintre cetăţeni în vârstă de 60 de ani. Intervenind în
numeroase acţiuni private spre a degaja tribunalele cu juraţi de cauze prea numeroase, arbitrii
publici aveau sarcina de a încerca să îi împace pe împricinaţi. Dacă în această primă fază
obligatorie într-un mare număr de procese civile arbitrii publici reuşeau să împace părţile, ei
dădeau o sentinţă care rămânea definitivă numai dacă părţile o acceptau; contrar, sentinţa
arbitrilor publici era apelabilă în tribunal.
Natura pedepselor aplicate varia în funcţie de condiţia socială a celor vinovaţi: pedepse
pecuniare (amenzi, confiscarea parţială sau totală a averii), exilul temporar sau definitiv,
pierderea drepturilor civile, închisoarea (pedeapsă care nu se aplica însă cetăţenilor) şi
supliciile, aplicate exclusiv sclavilor, jugul, însemnarea cu fierul roşu şi tragerea pe roată.
Trădătorii şi profanatorii locurilor sacre erau condamnaţi la moarte, ucişi cu pietre sau aruncaţi
într-o prăpastie. În schimb, nu se ştie care era modul obişnuit de pedeapsă capitală.
Justiţia ateniană avea carenţe evidente. Lipsa unui cod de legi şi a unui corp juridic ca
să nu mai vorbim de caracterul de clasă al acestui sistem lăsa loc mult arbitrarului şi exceselor
unor heliaşti fără nici o pregătire în materie şi adeseori conducându-se după dispoziţiile lor de
moment, subiective. Dar în raport cu trecutul, această justiţie înregistrase progrese indiscutabile
suprimând de pildă „legea talionului”; sau pedeapsa colectivă; subliniind în schimb limitele
arătate mai sus imparţială.
Privită în ansamblul ei, sub multe aspecte constituţia democraţiei ateniene nu era
perfect democratică (cel puţin în înţelesul modern al cuvântului). Treburile publice erau cît
mai mult posibil încredinţate diletanţilor. Aversiunea atenienilor pentru profesionism în acest
domeniu este cât se poate de clară.
Totuşi, acest „guvern de amatori” avea pasiunea de a discuta, de a administra şi în
general de a îndeplini toate funcţiile în care se angaja, - funcţii de obicei neretribuite sau
retribuite aproape numai simbolic. Dar faptul cel mai important şi absolut evident este că acest
„amatorism” sau „diletanism” era eficient. Grecii din statele cu o constituţie democratică nu şi-
au delegat câteva persoane care să îi reprezinte tocmai pentru a putea participa ei înşişi, în mod
direct, la viaţa şi treburile statului. Nu şi-au creat un guvern reprezentativ tocmai pentru a nu fi
guvernaţi de alţii. În felul în care era structurat sistemul lor politic, cu marele număr de buleuţi,
pritani, arhonţi, healişti, oricare cetăţean avea posibilitatea să ajungă, măcar pentru un timp cât
de limitat, la cele mai înalte funcţii în conducerea treburilor statului.
Dar eficienţa, perfect dovedită, a acestei forme de guvernare se explică în primul rând
prin faptul ca statul grec, un polis, fiind mic, cetăţenii cunoşteau în mod direct toate problemele
principale ale cetăţii lor; în al doilea rând, problemele de rezolvat erau prin însăşi natura
organizării statului infinit mai puţin complexe decât cele de azi. Cât priveşte posibilitatea
practică a cetăţenilor de a-şi dedica într-o atât de mare măsură timpul lor liber participării
active, intense şi multilaterale, la viaţa statului, aceasta se mai explică şi prin faptul că aceşti
cetăţeni erau proprietari de sclavi (cel puţin unu sau doi sclavi ), care îi ajutau sau îi susţineau
în muncile pe care stăpânii ocupaţi cu treburile publice nu le puteau face; precum şi prin felul
de viaţă extrem de simplă sub raportul nevoilor pe care o duceau vechii greci.
1
La Atena, un om liber nu putea fi niciodată supus la tortură.
37
 Formula de viaţă politico-socială a grecilor epocii clasice ne apare azi într-o dublă
perspectivă. Când democraţia ateniană asigura doar unei minorităţi de aproximativ 40 000 de
cetăţeni dreptul de a participa direct la guvernarea unui stat de peste o jumătate de milion de
locuitori, o anumită imagine convenţională care idealiza instituţiile democraţiei ateniene se
cererea revizuită.
Dar nu e mai puţin adevărat, pe de altă parte, că viaţa şi constituţia democratică a
Atenei au realizat pentru prima dată în istoria antichităţii idealul libertăţii civile a omului chiar
dacă numai pentru o minoritate de cetăţeni. Pericle lăuda libertatea din Atena, unde domneşte
legea imparţială, iar demnităţile şi onorurile publice sunt rezervate celor ce le merită; unde
lipseşte orice formă de violenţă, unde domneşte toleranţa în raporturile sociale şi moderaţia în
viaţa publică, motive care explică de ce Atena este plină de atâtea bunuri spirituale,
intelectuale. „Noi – adaugă Pericle, cu cuvintele pe care ni le relatează Plutarh – suntem
generoşi nu din oportunism, ci din convingere; în sfârşit, oraşul nostru stat este un model de
educaţie pentru întreaga lume”.

III.2.Constituţia spartană
Situată în câmpia Laconiei din Pelopones, Sparta a luat fiinţă în secolul al IX-lea prin
reunirea mai multor state. Locuitorii spartei dorienii s-au stabilit în Pelopones începând cu
secolul al XI-lea î.Hr., supunându-i pe ahei, vechii locuitori reducându-i la servitute. Astfel
Sparta a devenit cea mai întinsă cetate cu o armată puternică.
Tradiţia afirmă că legile Spartei au fost stabilite de Licurg, un legislator legendar.
Sparta era astfel organizată încât cetăţenii săi să fie gata oricând de război.
Spartanii în număr de 8-9 000 proveneau din rândul dorienilor şi erau singurii cetăţeni.
Fiecare cetăţean deţinea un lot din pământul agricol, care erau moştenite de fiul cel mai mare şi
erau lucrate de populaţia aservită.
Periecii erau locuitorii regiunilor muntoase care înconjurau Laconia, erau oameni liberi,
dar fără drepturi politice. Periecii trebuiau să plătească impozite şi să lupte în armată alături de
spartani.
Hiloţii constituiau marea masă a populaţiei subjugate. Mai multe familii de hiloţi lucrau
lotul unui spartan. Se deosebeau de sclavi prin faptul că deşi lipsiţi de libertate, puteau să
dispună de o parte din produsele obţinute.
A doua categorie a celor neliberi erau sclavii. Proveneau din rândurile prizonierilor de
război, ale supravieţuitorilor din oraşele cucerite. Existau şi surse interne de sclavie. Astfel, un
părinte îşi putea vinde fiii sau îşi putea abandona copilul nou-născut, care devenea sclavul celui
care îl lua acasă şi îl creştea. Sclavii erau de două categorii: sclavii apariţinând unor particulari
şi cei care erau proprietatea statului.
Sparta oferă exemplul tipic al unui stat extrem de conservator legat ca nici un altul de
schemele politice străvechi. Nici un stat grec nu a avut un sistem social rigid, cu clase sociale
categoric ierarhizate. Nici un alt stat oraş-stat grecesc nu avea un sistem de viaţă atât de
inuman –de viaţă personală şi familială complet scarificate şi subordonate militarismului
brutal, care a făcut din Sparta cel mai puternic stat militar grecesc. Nici un alt oraş-stat grec nu
a fost atât de izolat, interzicând cetăţenilor să călătorească în afara graniţelor statului şi
supraveghindu-i sever pe cetăţenii străini aflaţi pe teritoriul său.
Sparta a fost singurul stat grec în care monarhia s-a menţinut până în secolul IV.
Constituţia spartană era o formă politică mixtă, reunind trei organe de guvernământ –
monarhic, aristocratic, democrat. Adunarea Poporului Apella în principiu primul organ de
guvernământ şi care se întrunea o dată pe lună, era constituită din toţi egalii trecuţi de 30 de
ani. Apella alegea eforii, pe membrii Consiliului Bătrânilor Gerusia şi decidea în toate
problemele satului. Această Adunare însă nu avea un caracter democratic pentru că poporul nu
exercita în mod real o putere suverană.
Eforii erau numiţi pe o perioadă de un an aveau sarcina de a se ocupa de educaţia
copiilor şi a tineretului, de a veghea ca legile să fie respectate, de a-i controla pe regi, pe
magistraţi, de a judeca ei înşişi cauzele civile, de a convoca Apella, de a-i conduce lucrările; de

38
a supraveghea administrarea bunurilor statului, ordine publică, viaţa publică şi privată a
cetăţenilor şi întreaga activitate a regilor.
Al treilea organ de conducere era Consiliul Bătrânilor Gerusia compus din cei doi regi
plus 28 de cetăţeni în vârstă de cel puţin 60 de ani aleşi pe viaţă. Rolul Consiliului era să decidă
în materie de politică externă, să judece procesele importante în materie criminală, să
pregătească lucrările Apellei şi să aprobe sau să respingă hotărârile ei.
Caracterul războinic al cetăţii a dat naştere unui tip special de educaţie, al cărei scop era
pregătirea tinerilor pentru luptă. Încă de la naştere băieţii intrau sub controlul comunităţii, iar
de la 7 ani băieţii nu mai aparţineau familiei. Un rol important revenea educaţiei morale şi
civice care urmărea să inoculeze tinerilor respectul faţă de bătrâni, îndurarea privaţiunilor şi
supunerea oarbă faţă de comandanţi.

Alexandru Macedon a devenit în anul 336 î. Hr. rege al Macedoniei în urma decesului
tatălui său Filip al II-lea.
Deşi admirator al Greciei a reprimat cu cruzime toate oraşele care i s-au opus. După ce
a înăbuşit toate răscoalele interne şi-a îndreptat atenţia spre răsărit, spre Imperiul Persan. În
anul 334 î. Hr. a trecut în Asia Mică şi în trei ani a supus întreaga peninsulă, Fenicia şi Egiptul,
unde a fondat oraşul Alexandria. S-a îndreptat spre Persia şi l-a învins în anul 331 î. Hr. la
Arbela pe regele Darius al III-lea, devenind succesorul acestuia “regele regilor”.
După ce a ocupat toate strapiile din nord-est s-a hotărât să cucerească India. Nevoit să
se întoarcă în Babilon a murit în anul 323 î. Hr.
În cei 11 ani de expediţii a străbătut 26 000 kilometri, fără să fi pierdut nicio bătălie, a
construit peste 70 de oraşe dintre care cei mai mulţi îi poartă numele.

III.3. Dreptul în Grecia contemporană

Organizarea statului
După căderea dictaturii şi câştigarea puterii de către o coaliţie de centru-dreapta au fost
organizate alegeri libere. Printr-un referendum a fost abolită monarhia şi confirmată republica.
în anul 1975 a fost votată noua Constituţie, potrivit căreia Grecia este o democraţie
reprezentativă cu un regim parlamentar şi un Preşedinte ca Şef de Stat. Numele oficial al ţării
este Republica Elenă. Din 1981, Grecia este un membru plin al Uniunii Europene.
Conform Constituţiei, intrate în vigoare la 11.06.1975, amendate ultima oară în martie
1986, Grecia este o republică parlamentară. Şeful statului, preşedintele, este ales de
Parlament, pentru cel mult două mandate de 5 ani. Grecia este un stat unitar caracterizat printr-
o centralizare puternică a sistemului administrativ. De altfel, se poate considera că
centralizarea sistemului administrativ este un element de tradiţie în Grecia.
Autoritatea legislativă
Aparţine Parlamentului care are o singură cameră şi reuneşte un număr de 300 deputaţi,
aleşi pentru o perioadă de patru ani.
Deputaţii trebuie să aibă vârsta minimă 25 de ani. Mandatele nu pot fi cumulate. Din
numărul total de locuri 12 sunt rezervate pentru Deputaţii de Stat, care nu sunt aleşi potrivit
procedurii electorale.
Iniţiativa legislativă aparţine Parlamentului şi Guvernului, cu excepţia legilor care
implică aspecte de ordin financiar, determinare de venituri şi cheltuieli, aspecte care ţin de
administrarea patrimoniului statului care pot fi iniţiate doar de Guvern.
Adunarea Naţională poate fi dizolvată de Preşedintele Republicii, dar pentru aceasta
este nevoie de un vot de neîncredere împotriva Guvernului, sau membrilor lui, ce trebuie
semnat de 61% din deputaţi.
Autoritatea legislativă îşi desfăşoară activitatea în comisii parlamentare care
analizează proiectele de acte normative. Aceste comisii îşi desfăşoară activitatea în
următoarele domenii: cultural, apărare naţională, afaceri externe, economic, social,
administraţie publică, ordine publică şi justiţie, producţie şi comerţ. Aceste comisii reunesc

39
40-50 membri, iar structura lor este influenţată de factorul politic. Comisiile pot decide
audierea unei persoane: funcţionar public, reprezentant al autorităţii locale, sindicatelor sau a
experţilor atunci când se solicită intervenţia sau Parlamentul consideră necesară implicarea
lor. Deciziile sunt adoptate prin votul majorităţii în cadrul unor şedinţe care nu sunt publice.
Comisiile Parlamentare speciale sunt constituite ad-hoc când desfăşurarea activităţii
legislative implică iniţierea lor. De obicei acestea sunt formate din 10-20 deputaţi, şi sunt
complet dizolvate după încheierea misiunii pentru care au fost constituite iniţial.

Autoritatea executivă
Aparţine Preşedintelui Republicii şi Guvernului.
Guvernul este condus de Primul Ministru, numit de Preşedinte. El trebuie să fie şeful
partidului care a obţinut majoritatea în alegeri sau o persoană acceptată de membrii coaliţiei.
Pentru acest motiv Primul Ministru concentrează în mod efectiv puterea guvernamentală în
propriile sale mâini.
Amendamentul adus Constituţiei în anul 1986 a schimbat efectiv centrul de greutate
în exercitarea autorităţii executive, în sensul că Primul Ministru are autoritatea
executivă cea mai mare şi este ales de populaţie spre deosebire de Preşedinte care este ales prin
vot indirect şi are un rol limitat.

Funcţiile Primului Ministru sunt:

- asigură unitatea şi coordonarea activităţii Guvernului şi a propriilor iniţiative;
- conduce administraţia publică astfel încât să pună în aplicare politica guvernului;
- urmăreşte implementarea conţinutului legilor;
- propune înfiinţarea sau desfiinţarea unui minister, respectiv numirea sau demisia unui
ministru;
- ca şef arbitrează neînţelegerile care au loc între membrii propriului Cabinet;
- nominalizează secretarii de stat şi serviciile independente (ataşate ministerelor).
Serviciile aflate sub autoritatea Primului Ministru sunt:
- Biroul Primului Ministru;
- Serviciul Naţional de Informatică;
- Comisia Centrală pentru Elaborarea Legilor.
Primul Ministru, ca Şef al Guvernului oferă suportul logistic (administrativ şi financiar)
pentru aceste servicii, dar există de asemenea posibilitatea ca, la recomandarea Primului
Ministru şi a Ministrului de Finanţe, Preşedintele să le transforme prin decret prezidenţial în
servicii independente.
Biroul Primului Ministru reuneşte 130 persoane dintre care 15 îşi desfăşoară activitatea
în posturi publice importante de supervizare. Nominalizarea lor se face prin Decret de către
Primul Ministru publicat într-un ziar oficial.
Secretariatul Cabinetului în 1990 era un serviciu public independent aflat în subordinea
directă a Primului Ministru. Postul Secretariatului de Cabinet şi alte 10 posturi de asistenţi sunt
vacante şi pot fi ocupate doar după promulgarea unui decret de Primul Ministru. Restul
personalului este numit pentru o perioadă de trei ani printr-un Ordin al Primului Ministru
publicat într-un jurnal oficial.
Astăzi Secretariatul Cabinetului este un serviciu administrativ şi nu are un rol atât de
important ca de exemplu Secretariatul General al Guvernului Franţei.
Principalele sarcini ale angajaţilor acestui compartiment sunt: pregătirea şi urmărirea
aplicării deciziilor guvernului, programarea şedinţelor cabinetului, publicarea actelor într-un
jurnal oficial. în prezent în cadrul Secretariatului de Cabinet lucrează aproximativ 15 persoane,
dintre care 5 sunt titulari de funcţii publice de supervizare.
Cabinetul cuprinde: Primul Ministru; Vice-Preşedintele Guvernului; Miniştrii; Miniştrii
adjuncţi; Miniştrii fără portofoliu.

40
 Secretarii de stat nu sunt membri, dar pot fi cooptaţi de Primul Ministru să participe la
şedinţele Guvernului, fără ca să aibă drept de vot. Vice-Preşedintele Cabinetului şi miniştrii
sunt titularizaţi prin decret prezidenţial la recomandarea Primului Ministru. Vice-Preşedintele
poate ţine locul Primului Ministru atunci când acesta este absent sau nu e disponibil.
Atribuţiile Cabinetului sunt următoarele: determină şi conduce politica generală a ţării
potrivit Constituţiei; recomandă promulgarea ordonanţelor(care au conţinut legislativ); propune
decrete pentru promulgare atunci când este nevoie de acestea; decide în orice problemă
care ţine de competenţa Guvernului, a unui, compartiment din structura acestuia, a
ministerelor.

Reprezentarea Administraţiei Centrale la Nivel Local

Administraţia statului are trei niveluri descentralizate:
Districtul: subprefectură, canton, eparhie;
Departamente (nomos);
Regiunea.

Secretarul General de Regiune este şeful Consiliului Regional responsabil pentru

planificarea, coordonarea şi dezvoltarea regională. Membrii acestuia sunt prefecţii, şefii
departamentelor constituite, Şeful Consiliului General (al doilea nivel al guvernului local) şi
reprezentanţii uniunilor locale de la nivelul municipalităţilor, ale fiecărui departament. Între secretarul
general al regiunii şi prefecţii din departamentele corespunzătoare nu există relaţii ierarhice, deoarece
fiecare este şef la câte un nivel descentralizat al guvernului şi are propria responsabilitate.
La conducerea fiecărui departament este Prefectul, considerat reprezentantul direct al
Guvernului la acest nivel. El este numit sau demis în mod liber de către Guvern şi se
subordonează Ministerului Public dar şi altor ministere ale căror responsabilităţi le exercită la
acest nivel.
El este responsabil pentru aplicarea politicii Guvernului ca organ suprem al administraţiei la
nivel local. Prefectul este superior din punct de vedere ierarhic faţă de toate serviciile civile, poliţie,
autorităţi portuare, dar nu faţă de autorităţile juridice reprezentate de Curtea de Conturi. De
asemenea este şeful serviciilor publice descentralizate ale ministerelor şi are toate responsabilităţile
în aplicarea deciziilor transmise de ministere pentru a fi aplicate la acest nivel.
Consiliul de Departament
Este o instituţie creată pentru a soluţiona problemele de interes social, economic,
profesional. Are responsabilităţi în domeniul decizional, consultativ şi da planificare.
La conducerea fiecăruia din cele 9 districte (sub-prefecturi, cantoane, eparhii) se află sub-
prefectul (eparh). Consiliul Districtului are puteri similare cu cel ala Consiliului de Departament,
dar la nivelul districtului. în plus are competenţei decizionale delegate de la Consiliul de
Departament.
Guvernul local
Conţine ca subunităţi administrative locale demi şi kinotites.
Grecia se caracterizează printr-un grad înalt de divizare, prin urmare guvernul la nivel local
reuneşte 5921 municipalităţi (361 demi şi 5560 kinotites) din care 4724 au o populaţie mai mică
de 1000 locuitori. Marele număr de municipalităţi reprezintă într-adevăr o problemă pentru autorităţile
administrative din această ţară.
Municipalităţile sunt administrate de Consiliile Municipale şi de Primari; (pentru Demi)
sau de un şef (pentru kinotites) aleşi prin vot direct universal pentru o perioadă de 4 ani.
Primarul este ales direct de cetăţeni. Consiliul Municipal al unui demi are între 11- 42
membri şi al unui kinotites între 7-11 membri, în funcţie de populaţia municipalităţii. Oraşele
Atena, Pire şi Salonic sunt împărţite.
Pentru buna desfăşurare a activităţii la acest nivel se constituie comisiile municipale,
care sunt responsabile pentru executarea deciziilor Consiliului Municipal în limitele prevăzute
de lege.

41
 Comisiile sunt constituite de vice-primarul desemnat de Primar şi alţi 6 membri, funcţie
de mărimea Consiliului Municipal.

Autoritatea judecătorească
În Grecia există două tipuri de curţi:
instanţe: civile şi penale;
administrative.
Fiecare dintre acestea are o legislaţie specifică şi proceduri distincte pentru fiecare caz
în parte.
Autoritatea juridică se exercită şi în Grecia prin mai multe tipuri de instituţii:
- Curtea de Apel care este instituţia cu cea mai înaltă autoritate care intervine în cazurile
civile şi penale;
- Consiliul de Stat care este curtea supremă pentru probleme de ordin administrativ cu un rol
comparabil cu cel al Curţii de Apel, care acţionează în special în cazurile de abuzuri de
putere;
- Curtea de Conturi, datează din 1833 şi este o curte administrativă specială care intervine în
cazurile de pensionare, de urmărire a situaţiei financiare a agenţiilor publice, de identificare
şi rezolvare a situaţiilor în care statul este prejudiciat.
Consiliul de Stat şi Curtea de Conturi sunt create după modelul instituţiilor franceze
similare. Membrii lor sunt magistraţi, nu funcţionari publici.
Curtea Supremă Specială, înfiinţată în 1975 verifică validitatea rezultatelor
referendumurilor şi alegerilor, decide în cazurile de incompatibilităţi de funcţii publice şi
soluţionează conflictele dintre curţi şi autorităţile administrative dar şi între Curtea de Conturi
şi alte instituţii.

Teste:
1.Prezentaţi comparativ atribuţiile Areopagului şi atribuţiile Apellei.
2.Cine erau eforii ?
3.Prezentaţi comparativ sistemul de drept al Atenei şi al Spartei.
4.Ce înţelegeţi prin ostracism?
5.Ce înţelegeţi prin sintagma “Secolul lui Pericle”?

Teme de referat:
1.Prezentaţi dreptul în Atena.
2.Prezentaţi procesul lui Socrate.
3.Prezentaţi modul de viaţă în societatea spartană.

42
 IV. Dreptul islamic

Obiectivele capitolului IV:

 Identificarea particularităţilor Islamului
 Prezentarea Coranul
Cuvinte cheie: aslama, şeriat, imam, haram, levirat, hadit, diya, fakah

IV.1. Coranul şi particularităţile dreptului islamic

Islamul este a treia mare religie monoteistă după iudaism şi creştinism. A apărut în
lumea arabă în secolul al VII-lea d.Hr. Cuvântul islam desemnează religia monoteistă
întemeiată de profetul Mahomed1( 570-632), religie care are la bază Coranul. Termenul mai
defineşte şi spaţiul, totalitatea ţărilor şi popoarelor islamice, iar adepţii se numesc musulmani
sau mahomedani. Rădăcina cuvântului islam este aslama, care în limba arabă înseamnă a se
supune, iar după alte interpretări înseamnă a fi pătruns de pacea lui Dumnezeu. Cuvântul
musulman înseamnă supus întru totul lui Allah.
Istoria arabilor înainte de secolul al VII-lea d. Hr. este puţin cunoscută. De origine
semită (conform Bibliei erau urmaşii lui Israel, fratele lui Isaac), arabii ocupau Peninsula
Arabiei, între Asia şi Africa, un teritoriu aspru de stepă şi deşert cu deschiderea la Golful Persic
şi Marea Roşie. Acest teritoriu era locuit de numeroase triburi conduse de emiri sau şeici care
îşi disputau controlul asupra drumurilor comerciale. Marea majoritate a triburilor arabe erau
nomade. Tribul constituia singura realitate politică, în pofida încheierii unor confederaţii
efemere. Mecca era un important loc de pelerinaj mai ales în “luna sfântă”, când legile
nescrise, dar respectate, cereau încetarea războaielor intertribale.
Ca şi iudaismul şi creştinismul, celelalte două mari religii monoteiste, islamul este tot o
religie relevată. Musulmanii consideră islamul adevărata religie, mesajul ultim a lui Dumnezeu
relevat profetului Mahomed, uneori prin mijlocirea arhanghelului Gabriel, alteori direct.
Mahomed începe să-l mărturisească în public pe Dumnezeu unic, creatorul omului şi a naturii.
În ziua Judecăţii de Apoi, acest Dumnezeu va pedepsi şi va răsplăti pe fiecare după meritele

1
„Când Mahomed a împlinit 40 de ani, Dumnezeu l-a trimis către el pe îngerul Gabriel pentru a-i aduce o viziune”
(cronicarul islamic al-Tabari). S-a născut în anul 570, în anul 595 s-a căsătorit cu Kadidja, o văduvă bogată. În
perioada 610-613 primeşte pentru prima dată cuvântul lui Allah şi începe să predice. „Scoală-te, înştiinţează
oamenii şi cheamă-i la Dumnezeu” îi cere arhanghelul Gabriel. Primii convertiţi sunt soţia şi fiul Ali.
43
sale. Atunci când îi denunţă pe idolii din Mecca în numele unicităţii divine, mica comunitate
adeptă a profeţiilor lui Mahomed este nevoită să emigreze – Hegira în oraşul Yatrib, care în
timp se va numi Medina. La Yatrib se afla o numeroasă comunitate iudaică, Mahomed fiind
influenţat de iudaism, iar un anumit număr de prescripţii reiau legea mozaică. În anul 628
Mahomed hotărăşte să transforme Mecca în centrul noii religii, iar în anul 630 adepţii săi se
reîntorc la Mecca. Astfel Arabia este convertită în întregime.

Coranul
Este un îndreptar de viaţă pentru omul obişnuit; etica pe care o predică este bazată pe
cumpătare şi bun-simţ. Dispreţul bogăţiei, umilinţa, generozitatea sunt recomandate de
învăţăturile Coranului.
Din ordinul califului Abu-Bekr, învăţăturile profetului au fost adunate de unul din
discipolii acestuia, Zaid, într-o carte numită Coran (termenul poate fi tradus prin cuvântul
“istorisire”), devenită cartea sfântă a lumii islamice. Coranul cuprinde 6200 verste, împărţite în
114 capitole. Sursele de inspiraţie dogmatică sunt Vechiul Testament şi Talmudul. Religia
islamică nu propune credinciosului idealuri cu neputinţă de atins; este o învăţătură preeminent
practică. Allah este divinitatea supremă; este unic. Allah este evocat prin 99 de nume-atribute.
În jurul anului 600 Mecca era centrul religios cel mai important din Peninsula Arabice,
unde se află templul Kaaba, un edificiu de formă aproape cubică.

Religia şi şeriat-ul

Mulţi jurişti au afirmat că studiul dreptului musulman este lipsit de sens pentru
comparatişti, deoarece este atât de diferit de dreptul occidental, fiind astfel imposibil de
comparat. Această afirmaţie nu rezistă în faţa realităţii contemporane, prin acea că dreptul
musulman este aplicat în toate statele arabe, guvernând circa 300 milioane de oameni. Singura
ţară islamică care a adoptat o legislaţie de tip european este Turcia.
Trebuie să clarificam deosebirea între religie şi șariat. Șeriat-ul (Legislaţia musulmană -
Șaria) care cuprinde o serie de legi, norme şi reguli de practicare a credinţei, de comportare în
viaţă de toate zilele, într-un cuvânt un îndreptar care pune în ordine viaţa comunităţii
musulmane.
De-a lungul timpurilor aceste legi, aceste norme şi reguli au fost supuse unor
modificări, şi îmbunătăţiri. Fiecare profet în parte în funcţie de condiţiile existente într-o
perioadă dată, a adus cu sine un alt seriat.
Acest proces a continuat până la profetul Mohamed, care a adus un șeriat care îi va
călăuzi pe oameni până la sfârşitul lumii. Religia a rămas absolut aceeaşi, dar seriat-ul atât de
cuprinzător şi generos, adus de profetul Mohamed, le-a anulat pe toate celelalte.

Sursele șeriat-ului
Există două surse importante de informare în ceea ce priveşte seriat-ul profetului
Mohamed: Coranul şi Hadis-ul. Coranul este o creaţie divină şi fiecare cuvânt al sau aparţine
lui Allah, iar Hadis-ul este o colecţie a spuselor lui Mohamed cu diferite prilejuri şi de
asemenea consemnări privind obiceiurile profetului. Spusele şi obiceiurile profetului au fost
consemnate şi prelucrate de către unele personalităţi ale islamului. În acest sens cărţile
elaborate de către imamii Muslim, Timiza, Ebu Dauud, Nesea şi Ebnu Mage.
Fakah-ul (jurisprudenţa)
Mai mulţi teologi musulmani s-au ocupat de jurisprudenţa musulmană, elaborând mai
multe lucrări importante în acest domeniu. În pofida acestei situaţii, în prezent toate aceste
concepţii şi păreri se concentrează în jurul a patru doctrine. Acestea sunt:
1. Jurisprudenţa Hanefi a fost redactată cu colaborarea şi pe baza culegerilor efectuate de
către Abu Hanife Numan Ibin Sabit, Abu Yusuf, Zufar şi alte mari personalităţi ale ştiinţei
religiei islamice.
2. Jurisprudenţa Safii - întemeiată de către Mohamed Ibni Idris-es Safii.

44
3. Jurisprudenţa Malika. Întemeietorul acestei jurisprudenţe este Malika Iban Anas.
4. Jurisprudenţa Hambali avându-l ca autor pe Ahmed Ibin Hanbel.
Toate cele patru doctrine juridice au căpătat contur aproximativ după două sute de ani
de la dispariţia profetului. Analizând cele patru doctrine ne putem da seama de seriozitatea şi
soliditatea părerilor şi argumentelor cuprinse. Tocmai de aceea musulmanii acceptă şi aprobă
toate aceste patru doctrine.
Fakah-ul (jurisprudenţa) are menirea de a rezolva chestiunile practice exterioare ale
comportamentului uman, pe când Tasa’uuf-ul are în vedere spiritul.
Conceptul de drept islamic şaria nu presupune un ansamblu sistematic organizat de legi
şi practici juridice, sfera sa este mult mai largă extinzându-se şi în domeniul prescripţiilor etice,
de comportare socială, de ritual religios Şaria nu este legea reală, ci legea ideală; semnificaţia
cuvântului nu se limitează la lege, la drept ci adeseori este mai amplă apropiindu-se de sensul
de revelaţie. Acest ansamblu de norme este stabilit în primul rând de textul Coranului,
completat pe baza tradiţiilor haidit, iar în perioada secolelor VIII-XIII a fost amplu dezvoltat şi
în principiile de jurisprudenţă ale diferitelor şcoli de drept.
De la moartea profetului, islamul este condus de califi, iar din anul 661 aceştia fac parte
din familia Omeiazilor.
În timpul lui Mohamed practica juridică bazată pe cutume era încredinţată arbitrajului
unei persoane, care exercita funcţia de judecător de pace în conflictele ivite între triburi sau
indivizi. Profetul a încercat să contopească vechile uzanţe tradiţionale cu noile sale principii
islamice. În timpul primilor patru califi activitatea judecătorească constituia o parte a activităţii
generale administrative, singura reglementare juridică existentă era bazată pe Coran şi hadit.
Sentinţele erau pronunţate de califi sau de guvernatorii provinciilor, mai târziu aceştia au
delegat ca judecători qadi anumiţi funcţionari, care n-aveau o pregătire juridică specială, dar
care trebuiau să interpreteze sau să completeze prescripţiile coranice, fără ca hotărârea lor să
aibă putere de lege. În oraşele mari ale imperiului s-au format grupuri de persoane, cu o bună
pregătire în materie religioasă, care se adunau în moschei, criticau unele sentinţe date de
guvernatori sau judecători. În secolele VIII şi IX “ se înfiinţează vechile şcoli juridice”, fondate
de jurişti de prestigiu.
Fără a avea la bază o concepţie juridică organică, fără o riguroasă sistematizare şi fără a
fi aplicat în mod uniform în toate ţările imperiului, dreptul islamic avea un caracter empiric:
prezenta problema, enunţuri şi prevederi în materie penală, de organizare a vieţii de familie, a
dreptului de proprietate şi a tranzacţiilor comerciale.
Pedepsele pentru delictele minore erau lăsate la aprecierea judecătorilor, a prefectului
poliţiei sau a muhtasib-ului. Aceste pedepse arbitrare trebuiau să varieze după categoria socială
a delincventului, mai blânde pentru teologi sau pentru emiri, dar loveau cu asprime în oamenii
din popor.
Omuciderea sau rănirea voluntară dădeau familiei victimei dreptul la răzbunare,
conform legii talionului. Dreptul islamic căuta să înlocuiască vendeta prin plata unui preţ de
răscumpărare diya, dar numai pentru omor, nu şi în caz de recidivă. Coranul recomandă să faci
binele în locul răului, permiţând celui ce iartă fericirea raiului.
În dreptul familiei supravieţuiau mai multe cutume preislamice. Căsătoria în dreptul
islamic este privită ca un contract în care mireasa este obiectul contractului, la fel şi suma de
bani oferită de familia mirelui. În dreptul şiit există o formă de căsătorie temporară, care
produce efectele unei căsătorii obişnuite, mai puţin în materia succesorală. Coranul autorizează
poligamia, dar o limitează la patru soţii legitime, fără a stabili şi numărul concubinelor sclave.
Dacă un musulman nu are destulă avere, poate lua în căsătorie o sclavă. Coranul aboleşte
vechea cutumă a leviratului, bărbatul nu era obligat ca la evrei să ia în căsătorie pe soţia
fratelui. Bărbaţii se pot căsători cu femei creştine sau evreice, dar femeile musulmane numai cu
musulmani. Văduvele se puteau recăsători după patru luni şi zece zile de la moartea soţului lor.
Adulterul era pedepsit cu o sută de lovituri de bici pentru ambii vinovaţi. Legea islamică
acordă bărbatului o autoritate necontestată în familie, în timp ce femeii îi impune anumite
interdicţii. Soţul îşi putea repudia soţia, dar în acest caz soţia îşi lua zestrea cu care a venit la

45
contractarea căsătoriei. O femeie însărcinată nu poate fi repudiată, iar după naşterea copilului
soţul era obligat să o întreţină timp de doi ani.

Divorţul în islam:
Printre morivele de divorţ întâlnim apostazia (trecerea la o altă credinţă a unuia dintre
soţi), adulterul, repudierea, divorţul mutual şi cel pronunţat de justiţie.
Coranul reaminteşte copiilor îndatoririle faţă de părinţi, iar orfanilor le acordă o atenţie
deosebită, recomandând administrarea corectă a bunurilor care le-au revenit ca moştenire.
Era recunoscut dreptul de proprietate, cu excepţia sclavilor. Dispoziţii extrem de
minuţioase reglementau condiţiile moştenirii şi vizau protejarea femeilor. Orice act trebuia
încheiat în prezenţa a doi martori. Mărturia mincinoasă era considerată o crimă şi se pedepsea
ca atare. Furtul se pedepsea cu tăierea mâinii drepte, iar tâlhăria cu moartea. Împrumutul cu
dobândă era interzis expres.
Tranzacţiile comerciale erau foarte riguros reglementate, astfel în actul de vânzare-
cumpărare trebuiau specificate clar şi exact natura şi starea obiectului vândut. Legea islamică
interzice acapararea mărfurilor în scop de speculă. Împrumutul cu dobândă este interzis expres
de prescripţiile coranice.
O inovaţie juridică cu totul originară o constituia recomandarea de constituire a unui
fond de bunuri imobiliare care să servească drept sursă de întreţinere a unei fundaţii
filantropice, fie cu caracter general, fie de utilitate publică ale cărei venituri rămâneau pentru
un timp unor membri ai familiei fondatorului.
Populaţia era împărţită în trei categorii sociale pe baza unor criterii de ordin
confesional. În prima categorie se aflau califul împreună cu familia, aristocraţia şi curtea
suveranului. A doua categorie o formau cei convertiţi la islamism. A treia categorie “protejaţii”
era formată din membrii cultelor monotesite: creştini, iudaici, considerate religii tolerate.
Aceştia nu aveau voie să poarte arme, erau obligaţi la plata unui tribut pentru protecţia
acoradtă, îşi practicau în mod liber religia.

Legea islamică le interzicea musulmnailor să îi aducă pe coregionarii lor în stare de

sclavie, căci islamismul decretase egalitatea absolută a tuturor celor care aparţin acestei religii.
Sclavul putea să dispună liber de bunurile provenite din economiile realizate. Se puteau
căsători legal, copiii rămâneau sclavi, dar nu puteau să fie vânduţi înainte de vârsta de 7 ani
decât împreună cu mama lor. Legea islamică recomanda credincioşilor să-şi elibereze sclavii.
Sclavul era integrat în familia stăpânului, nu erau folosiţi la muncile agricole.

Organizarea politică, juridică şi administrativă

Califul reprezenta singura sursă a puterii politice. Califul era executantul legii stabilite
de profet, îndeplinind funcţia de iamam al musulmanilor. Era totodată comandantul suprem al
armatei, controla modul cum erau folosite veniturile statului, precum şi buna funcţionare a
justiţiei.
Conducerea cancelariei şi a întregului aparat financiar a fost încrdinţată unui mare vizir.
Acesta conducea administraţia centrală, numea şi revoca guvernatorii de provincii, deţinea
sigilul califatului, trimitea ambasadori.
Administratea justiţiei era încredinţată unui qadi – judecător, bun cunoscător al
dreptului canonic. Hotărârile pronunţate de qadi nu aveau putere de lege şi aveau dreptul să
judce numai cazurile musulmanilor. Exista şi demintatea de muftiu, persoană calificată în
probleme de dreptul familiei.
Islamul se bazează pe cinci principii având la bază afirmaţia că nu există alt Dumnezeu
decât Allah şi ca Muhammad este mesagerul lui Allah.Ele sunt cunoscute ca fiind cei cinci
stâlpi de bază ai credinţei islamice (Arkanul Islam).
Cele cinci principii de baza aşa cum apar ele menţionate în Hadith sunt:
*Shahadah-(declaraţia) mărturisirea de credinţă în Allah şi a faptului că Mahomed este
profetul;

46
 *Salah- rugăciunea zilnică, de cinci ori pe zi, obligatorie pentru toţi musulmanii,
cuprinzând verste din Coran şi prosternări cu fruntea pe pământ către Mecca;
*Zakah- contribuţia la bunăstarea celorlalţi. Se consideră că răspândirea rapidă a
credinţei islamice s-a făcut, în egală măsură, prin forţa ideilor şi prin avantajele sociale.
*Hajj- pelerinajul la Makkah (Mecca). În timpul pelerinajului diferenţele sociale dispar.
Este strict interzisă intrarea în Mecca a celor care nu sunt musulmani. Se fac pelerinaje şi în
alte locuri cum ar fi Medina, unde se află mormântul Profetului sau la Ierusalim, unde se află
Mosecheea Stâncii, construită de Omar.
* Sawm - postul în perioada Ramadanului. În acest timp nu se mâncă din zori şi până la
asfinţit şi au un comportament cât mai moral.

Principiile șeriatului
Șeriatul este o expresie a voinţei lui Allah şi constituie o călăuză deosebit de importantă
în ordinea, în modul cel mai bun al vieţii oamenilor. În această lege nu există nici o prevedere
care să îngrădească, în vreun fel, posibilităţile sau drepturile oamenilor descurajând ascetismul,
viaţa de pusnic.
Principiul de baza al Șeriatului este de a veni în întâmpinarea tuturor necesităţilor şi
dorinţelor reale ale omului, de a apăra toate interesele şi de a-i facilita, în final, ca omul să
reuşească în viaţă. În atingerea acestor idealuri nu este suficient ca omul să fie corect, să nu
atenteze la bunurile şi drepturile altora, ci trebuie neapărat să ţină seama şi de unele principii
morale şi etice ca solidaritatea, într-ajutorarea şi cooperarea cu ceilalţi semeni ai săi.

Drepturile şi îndatoririle omului după șeriat

Sistemul de viaţă pe care îl concepe islamul este alcătuit dintr-un şir de drepturi şi
îndatoriri, pe care orice musulman se obligă să le respecte şi să le aducă la îndeplinire. În
principiu, islamul prevede patru tipuri de drepturi şi îndatoriri:
 Drepturile divine pe care orice persoană trebuie să le îndeplinească;
 Drepturile pe care le are omul faţă de el însuşi, faţă de propria sa persoană;
 Drepturile unor oameni asupra altor oameni;
 Drepturile privind puterea şi posibilitatea pe care le oferă Allah oamenilor, în interesul
personal.
A le respecta, a le îndeplini cu cea mai mare seriozitate şi conştiinciozitate, constituie
îndatorirea obligatorie a fiecărui adevărat musulman. Șeriat-ul tratează, abordează toate tipurile
de drepturi şi le analizează cu cea mai mare scrupulozitate. În acelaşi timp, se apleacă cu cea
mai mare atenţie şi asupra mijloacelor de îndeplinire a tuturor îndatoririlor pentru ca toate
drepturile, fără nici o excepţie să fie respectate.

Drepturile individuale
Seriat-ul interzice cu desăvârşire orice lucru care prejudiciază grav existenţa fizică,
intelectuală şi morală a omului. Se consideră haram (nepermis) consumarea sângelui,
băuturilor alcoolice, cărnii de porc, cărnii animalelor de pradă otrăvitoare şi murdare, întrucât
toate acestea au efecte nocive asupra stării fizice intelectuale, morale şi spirituale ale omului.
Islamul interzice cu desăvârşire sinuciderea.
Drepturile colective
Ca să prevină şi să evite conflictul între individ şi societate, islamul s-a străduit să
stabilească un echilibru între interesele individului şi cele ale societăţii. Toţi oamenii trebuie să
colaboreze în vederea aplicării legilor lui Allah.
Islamul interzice cu desăvârşire hoţia, mita, falsul, înşelăciunea, camăta. Câştigurile
obţinute prin mijloacele amintite mai sus sunt profituri realizate în detrimentul altor oameni,
jocurile de noroc, sub orice formă s-ar manifesta ele. Sunt interzise toate genurile de afaceri în
care o singură parte câştigă. Sunt interzise tendinţele de a monopoliza şi a acapara bunurile
oamenilor. Bursa neagra este de asemenea interzisă.

47
 Adulterul şi orice fel de raport sexual anormal sunt interzise. Temelia societăţii este
familia. Trăsăturile de caracter fundamentale ale omului se formează în sânul familiei. De
aceea, familia, din acest punct de vedere este leagănul civilizaţiei umane.
Normele islamului în ceea ce priveşte familia sunt deosebit de clare. Islamul pune în
sarcina bărbatului întreţinerea totală a familiei şi apărarea ei în faţa unei situaţii deosebite, iar
sarcina femeii este de a asigura administrarea căminului, educarea în cele mai bune condiţii a
copiilor, asigurarea unui climat adecvat de viaţă soţului şi copiilor. Datoria copiilor este de a
arăta respect şi supunere faţă de părinţi. Pentru ca familia să constituie într-adevăr o instituţie
socială de bază, islamul a instituit o serie de prevederi esenţiale. Soţului i se recunoaşte rolul
de şef al familiei. Toate problemele existente în cămin, inclusiv educaţia copiilor, revin în
sarcina femeii. Pentru ca treburile familiei să se rezolve în cele mai bune condiţii, islamul
stabileşte această diviziune a responsabilităţilor în cadrul unei familii.
Islamul stabileşte unele norme în relaţiile dintre membrii unei familii. Aceste norme pot fi
sintetizate în felul următor:
Este interzisă căsătoria între unele grade de rudenie. Astfel, este interzisă căsătoria între
mamă şi fiu, tată şi fiică, tată vitreg şi fiica vitregă, mama vitregă şi fiul vitreg, frate şi soră,
unchi şi nepoată, mătuşă şi nepot.
Seriat-ul îi îndeamnă pe musulmani să încheie relaţii de rudenie cu familii cumsecade
Este un principiu al islamlui faptul ca rudele au drepturi şi îndatoriri reciproce.
Expresia arabă silatul rahim (legături de rudenie) denumeşte exact relaţiile existente
între rude. Legile islamului în privinţa moştenirii sunt în aşa fel elaborate, încât ele stipulează
că această moştenire nu se poate concentra în mâinile unui singur om. Islamul împarte toată
moştenirea, între rudele apropiate, în conformitate cu drepturile fiecăruia la această moştenire.
Fiul, fiica, soţul, soţia, tata, mama şi fraţii sunt rudele cele mai apropiate şi de aceea ele au
prioritate la împărţirea moştenirii.
În situaţia inexistenţei acestora, moştenirea revine rudelor de gradul al doilea. În toate
aceste situaţii se preîntâmpina acumularea întregii averi în mâinile unei singure persoane.

IV.2. Dreptul în Turcia

Dintre toate ţările islamice, Turcia a adoptat un sistem de drept european şi anume
principiile dreptului elveţian. Această situaţie se explică prin faptul că, victorioasă revoluţia
junilor turci condusă de Kemal Ataturk a urmărit să şteargă urmele trecutului imperial şi astfel
puternica tradiţie islamică. Receptarea codurilor de legi elveţiene a avut loc în anul 1926, care
au fost traduse cuvânt cu cuvânt.
Au fost necesare însă o serie de modificări, ţinând cont că spre deosebire de Confederaţia
Eleveţiană, Republica Turcă este un stat unitar, împrejurare care a impus eliminarea tuturor
dispoziţiilor care îşi găseau raţiunea în specificul structurii statale.
Abrogarea dreptului islamic al familiei şi înlocuirea acestuia cu o reglementare de factură
occidentală s-a realizat fără proteste sociale deosebite.
Receptarea dreptului elveţian a fost desăvârşită prin adoptarea unui cod de procedură civilă,
tradus după codul cantonului Neuchatel. Astfel s-a produs unul din cele mai interesante
fenomene din dreptul privat contemporan.
Organizarea statului
Turcia este o republică prezidenţială, conform Constituţiei aprobate prin referendum la
07.11.1982 şi amendate în 1987 şi 1995. Puterea legislativă este exercitată de un Parlament
unicameral, Marea Adunare Naţională Turcă, format din 550 membri, aleşi prin vot direct,
pentru un mandat de 5 ani. Autoritatea executivă este exercitată de preşedinte şi de un Cabinet
condus de un Prim Ministru numit de preşedinte. Şeful statului, Preşedintele, este ales de
Marea Adunare Naţională Turcă, pentru un singur mandat de 7 ani.
Turcia este o republică cu un regim politic multipartid şi o democraţie parlamentară. De
asemenea este un stat unitar centralizat a cărui administrare teritorială este guvernată de sistemul
provinciilor care funcţionează potrivit principiilor deconcentrării (delegarea puterii de la nivel

48
central la nivelul provincial al administraţiei teritoriale). Aceasta explică faptul că provinciile sunt
divizate în districte.
Constituţia Turciei a fost adoptată prin referendum în anul 1982 şi este caracterizată
prin puterea mare a executivului.
Şeful statului şi al executivului este Preşedintele Republicii, ales pentru un mandat de
şapte ani de către Marea Adunare Naţională a Turciei, în principal dintre membrii acesteia.
Preşedintele nominalizează Primul Ministru şi, la propunerea acestuia, nominalizează
miniştrii. El poate conduce şedinţele Cabinetului dacă apreciază necesar, poate decide implicarea
forţelor armate şi poate numi rectorii universităţilor şi membrii înaltului Consiliu pentru
Educaţie. In domeniul legislativ acesta desemnează membrii înaltei Curţi. Decretele şi
ordonanţele semnate de Preşedinte nu pot fi atacate.
Preşedintele are un birou personal în care sunt reuniţi 15 specialişti în domeniile:
legislaţie, politic, economic, şi financiar şi cinci consilieri personali. Ei primesc sarcini direct de la
Preşedinte şi se află în subordinea Secretariatului General al Preşedinţiei.

Teste:
1.Enumeraţi sursele Seriatului.
2.Enumeraţi drepturile persoanelor, conform doctrinei islamului.
3.Dezvoltaţi conceptele de permis şi interzis, în doctrina Coranului.

Teme de referat:
1.Prezentarea Coranului.
2.Condiţia juridică a femeii în doctrina islamică.
3.Prezentaţi comparativ sistemul de drept, la alegere, într-una din ţările islamice.

49
 V. Sistemul de drept romano-germanic

Obiectivele cursului:
 Prezentarea sistemului juridic francez
 Sistemul juridic german

Cuvinte cheie: ancien droit, consulat, Burgerliches Gestzbuch, cutumiere,

Kaiserrecht, Allgemeines Landrecht

V.1.Sistemul juridic francez

Istoria dreptului francez se împarte în trei perioade:
Prima perioadă se numeşte „ancien droit” şi se întinde de la origini până la 17 iunie
1789, când s-a format adunarea constituantă.
A doua perioadă, cea a revoluţiei franceze este cunoscută sub numele de dreptul
intermediar şi durează până la începutul perioadei codificărilor napoleoniene.
A treia perioadă a fost începută în timpul imperiului şi care continuă şi până astăzi.
Prin „ancien droit”, vechiul drept se înţeleg numeroasele cutume aflate în vigoare pe
întreg teritoriul Franţei de astăzi. Acest teritoriu era împărţit de o linie de demarcaţie bine
stabilită. Partea de nord-est a Franţei reprezenta acea „pays de droit ecrit”, în care predominau
instituţiile dreptului roman, în timp ce jumătatea de sud-vest era ţara dreptului nescris, a
cutumei. Cutume importante cum erau cele din Auvergne sau Flandra recunoşteau expres
dreptului roman caracterul de drept comun. Au apărut mari culegeri de cutume numite
cutumiere, dintre care amintim „Marele cutumier al Normandei” din secolul XII sau „foarte
vechea cutumă din Bretania “ din secolul XIV. În anul 1454 regele Charles al VII- lea a emis
ordonanţa din Montil-les Tours, prin care a stabilit obligaţia redactării cutumelor. Cutuma din
Paris considerată ca fiind cel mai bine redactată cuprindea 362 de art., iar cea din Orleans avea
492 de art.
În afara dreptului cutumiar trebuie semnalate edictele, declaraţiile, scrisorile patente
cunoscute sub numele de ordonanţe, acte normative şi care-şi găseau aplicarea pe întreg
regatul. Astfel trebuie menţionată Ordonanţă asupra comerţului de la Versailles din 1673, care
a reprezentat nucleul codului de comerţ din 1807 sau Ordonanţa asupra marnei din 1861.
Revoluţia franceză a furnizat substanţa profundelor transformări legislative petrecute în
perioada aşa-numitului „drept intermediar”. Sensul numeroaselor legi adoptate după 17 iunie
1789, dată la care Statele generale s-au transformat în Adunarea Constituantă a constat în
sfărmarea mecanismului statului feudal şi în crearea unui mecanism propriu celui modern.
Actul cel mai important sub raportul dreptului privat, votat de Adunarea Constituantă a
fost abolirea regimului feudal şi instaurarea relaţiilor de proprietate proprii economiei de piaţă
care au format obiectul unor decrete adoptate în anii 1789 şi 1790. Alte decrete din aceeaşi

50
perioadă eliminau vestigiile dreptului canonic, autorizând împrumutul cu dobândă, suprimând
inegalitatea dintre moştenitori, dând dreptul la părţi egale din succesiunea tuturor
moştenitorilor de grad egal sau stabilind reprezentarea în materie succesorală în linie directă
descendentă până la infinit. Prin legea din 1794 se atribuie copiilor născuţi din afara căsătoriei
aceleaşi drepturi succesorale ca şi copiilor născuţi din căsătorie, cu excepţia copiilor adulterini
care nu moşteneau decât o treime din ceea ce ar fi moştenit dacă ar fi fost legitimi. Un decret
din 1795 stabilea un amplu regim ipotecar, organizând publicitatea ipotecară şi reglementând
ipoteca.

Declaraţia drepturilor omului

La 26 august 1789, Adunarea naţională constituantă a Franţei adopta textul Declaraţiei
universale a drepturilor omului. Format dintr-un preambul şi 17 articole, textul se inspiră din
preambulul Declaraţiei de independenţă americane din 1776. În primul articol al Declaraţiei se
stipulează “Oamenii se nasc şi rămân liberi în drepturi”. Este proclamată libertatea de gândire
şi de opinie permite existenţa partidelor şi a presei, iar toleranţa religioasă le promite evreilor şi
protestanţilor cu totul altceva decât clandestinitatea.
Elaborarea proiectului noului cod civil a început în timpul Consulatului fiind
încredinţată unei comisii, numită prin Hotărârea din 24 Thermidor anul VIII-lea al revoluţiei.
Comisia a fost supravegheată de Napoleon. Elaborarea proiectului nu a durat decât patru luni.
Proiectul a fost trimis spre observaţii şi tribunalelor şi apoi supus discuţiei Consiliului de Stat.
Ajuns în dezbatere parlamentară, proiectul a fost prezentat de Portalis. Codul a fost adoptat
între anii 1803 şi 1804 sub forma unui număr de 36 de legi, care au fost reunite într-un singur
cod la 21 martie1804. Napoleon Bonaparte afirma: „Gloria mea nu este aceea de a fi câştigat
40 de bătălii. Ceea ce nimeni nu va stinge, ceea ce va trăi etern este Codul meu Civil”.
Înlăturând vestigiile feudale din regimul proprietăţii mobiliare şi imobiliare, din
raporturile succesorale, noul cod promova principiile de libertate, egalitate şi fraternitate
proclamate de revoluţia franceză. În privinţa proprietăţii codul consacră abolirea regimului
feudal şi libera circulaţie a pământurilor. Codul se bazează pe proprietatea privată şi pe
principiile consensualismului. Dreptului de proprietate îi sunt consacrate 1766 de art. faţă de
500 câte sunt consacrate persoanei. În materie succesorală, codul cuprinde o serie de dispoziţii
care înseamnă o anumită întoarcere faţă de principiile revoluţionare. Astfel codul restabileşte
voinţa şefului de familiei care redobândeşte într-o măsură considerabilă dreptul de a dispune
mortis causa de bunurile sale, păstrându-se însă instituţia rezervei succesorale, care limita
dreptul de dispoziţie. În reglementarea relaţiilor de familie, codul ocrotea familia legitimă,
lipsind de drepturi copiii născuţi în afara căsătoriei. A reintrodus consimţământul părinţilor la
căsătoria copiilor până la 25 ani pentru băieţi şi 21 de ani pentru fete. Femeia căsătorită era
incapabilă din punct de vedre juridic, având nevoie de autorizarea soţului pentru a săvârşi
anumite acte juridice.
Anul 1964 reprezintă o mare dată în istoria legislaţiei civile din Franţa, marcând
începutul unei ere de revizuire radicală a dreptului civil. În mai puţin de 15 ani dreptul civil
francez a fost fundamental renovat
Pregătirea codului comercial a început în anul 1801 şi a fost încredinţată unei comisii
formată din 6 specialişti. Codul este împărţit în patru cărţi. Cea dintâi intitulată “ Despre
comerţ în general”, cuprinde în afara dispoziţiilor referitoare la comercianţi, anumite materii
speciale: societăţi, burse, agenţi de schimb, comisionari, biletul la ordin. Cea de-a doua carte
priveşte în întregime dreptul maritim, cea de-a treia cuprinde reglementarea falimentului
bancar şi a bancrutei, iar cea de-a patra se referă la jurisdicţia comercială.
Pregătirea codului de procedură civilă a durat aproape un an, comisia de redactare
având ca model o ordonanţă regală din 1667. Codul a intrat în vigoare la 1 ianuarie 1807. Prin
aceste trei coduri sistemul juridic de drept privat francez se găseşte conturat în liniile sale
definitorii.
Legea franceză a fost introdusă prin forţa armelor în Belgia, Marele ducat al
Luxemburgului, o parte din Elveţia, din Germania şi în Italia.

51
 Franţa este republică prezidenţială1, conform Constituţiei adoptată prin referendum la
29.09.19582, amendată ultima oară în 1999. Puterea legislativă este exercitată de Parlament,
format din Senat şi Adunarea Naţională. Ca una dintre primele republici ale Europei moderne,
puterea este împărţită între Preşedintele ţări, Guvern şi Adunarea Naţională de la Paris.
Senatul are 321 de membri, dintre care 296 reprezintă Franţa metropolitană, 13 teritorii
de peste mări şi 12 francezii din străinătate. Senatorii sunt aleşi pentru un mandat de 9 ani, de
un colegiu electoral alcătuit din delegaţi ai Adunării Naţionale şi reprezentanţi ai Consiliilor
departamentale şi municipale. O treime din membri Senatului sunt realeşi la o perioadă de 3
ani.
Adunarea Naţională are o componenţă de 577 membri, aleşi prin vot direct, pentru un
mandat de 5 ani; 555 din Franţa şi 22 din teritoriile de peste mări;
Puterea executivă este exercitată de preşedinte, care numeşte Consiliul de Miniştri,
condus de un prim-ministru. Primul-ministru este numit de către Preşedintele Republicii.
Şeful statului: preşedintele este ales din 2002 prin vot direct, pentru cel mult două
mandate de 5 ani.

Diviziuni administrative
Autorităţi regionale
Regiunile sunt teritorii libere administrate de Consilii alese. Pentru partea
metropolitană a Franţei acestea sunt în număr de 22, la care se adaugă patru
districte/departamente care se află în străinătate. Au statut de regiune: Martinique, Guadeloupe,
Reunion Guyana. Sistemul guvernamental aplicat în Corsica are câteva particularităţi. In aceste
comunităţi din afara graniţelor ţării au fost constituite adunări deliberative şi consilii regionale,
ai căror membrii sunt aleşi prin vot universal pentru şase ani. Consiliul votează bugetul
regional. Executivul este supervizat de Preşedintele Consiliului Regional. Fiecare regiune are
de asemenea un grup de consultanţă economică şi comitete sociale formate din personalităţi în
domeniile: social, muncă şi economic. Prefectul regiunii reprezintă statul şi este împuternicit să
desfăşoare acţiuni legale pentru a proteja interesele acestuia din urmă.
Autorităţile departamentale
Spre deosebire de regiuni care au fost create recent, districtele există încă din timpul
Revoluţiei Franceze. în prezent există 96 districte, la care se adaugă alte patru în străinătate şi
comunităţile teritoriale din Mayotte şi St - Pierre et Miquelon. Există şi entităţi teritoriale ca
Adunarea aleasă şi Consiliul General. Consilierii generali sunt aleşi pentru şase ani pe baza
unui scrutin electoral cunoscut sub numele de „district elections” organizat în cadrul fiecărui
district. Scrutinul se desfăşoară la fiecare trei ani pentru jumătate din membrii Consiliului
General. In cadrul districtelor se realizează şi furnizează servicii publice. Statul este reprezentat
prin prefectul de district, care semnează contractele cu departamentele executive, asigură
fondurile pentru derularea unor acţiuni de investiţii pentru dezvoltare şi facilitează contactele
cu comunele în număr de peste 36500.
Organizarea modernă a sistemului judiciar francez trebuie căutată încă în timpul
Revoluţiei franceze. Justiţia vechiului regim francez se caracteriza prin diversitatea şi
multiplicitatea jurisdicţiilor. Cea mai importantă lege a acestei perioade istorice a fost Legea
din 16 şi 24 august 1790, care a introdus câteva principii fundamentale ce guvernează şi azi
instituţiile judiciare, cum sunt principiul separaţiei puterilor, principiul egalităţii în faţa justiţiei,
principiul gratuităţii justiţiei şi principiul dublului grad de jurisdicţie. Printr-o lege din 27
1
Revoluţia franceză din 14.07. 1789, cucerirea Bastiliei culminează cu proclamarea în 1792 a primei Republici
franceze. După lovitura de stat din 1799, Napoleon Bonaparte instaurează un regim autoritar sub forma
Consulatului, iar din 1804 sub forma imperiului. În urma Revoluţiei din feb. 1848 este proclamată a doua
Republică până în 1852, când Ludovic Napoleon se proclamă împărat (1852-1870). A III-a republică
1870-1940. Constituţia din oct. 1946 proclamă cea de-a IV republică şi transformă imperiul colonial în Uniunea
Franceză. În 1958 gen. de Gaulle procalmă cea de-a V-a Republică.
2
Constituţia celei de-a V Republici a fost modificată în 1960, 1962 (stabileşte alegerea preşedintelui prin vot
universal), 1969, 1974, 1999.
52
septembrie şi 1 decembrie 1790 a fost creat Tribunalul de Casaţie, cu scopul de a realiza o
operă de interpretare uniformă a dreptului. În timpul Consulatului a fost creat Consiliul de Stat
şi tribunalele de apel. Perioada următoare a fost marcată de apariţia Legii din 20 aprilie 1810,
cu privire la organizarea sistemului judiciar şi la administrarea justiţiei.
Constituţia din anul 1958 a marcat un moment crucial în reorganizarea sistemului
judiciar şi a justiţiei franceze. Noile reforme au vizat nu numai organizarea judiciară propriu-
zisă, ci şi personalul judiciar. De asemenea, noile coduri de procedură penală şi civilă au intrat
în vigoare în 1959 şi respectiv în anul 1981 (Codul de procedură civilă a fost adoptat în anul
1975, dar în forma actuală a intrat în vigoare doar 6 ani mai târziu). Organizarea sistemului
judiciar este statornicită în prezent în dispoziţiile legii promulgate prin Decretul nr. 78-329 din
16 martie 1978 şi care poartă denumirea de Codul organizării judiciare. Acest cod
reglementează însă numai modul de organizare a jurisdicţiilor ce aparţin ordinului judiciar.
Codul tribunalelor administrative şi a curţilor administrative de apel a fost promulgat prin
decretul din 13 iulie 1973. Franţa este ţara care cunoaşte două sisteme de jurisdicţie:
jurisdicţiile de drept comun, realizate prin intermediul instanţelor judecătoreşti, în fruntea
cărora se află Curtea de Casaţie şi jurisdicţiile administrative, în frunte cu Consiliul de Stat.
Cele două jurisdicţii au o autonomie deplină şi se caracterizează prin lipsa oricărui
control reciproc, nici una dintre ele ne-fiind supraordonată celeilalte. De aceea, în Franţa pentru
rezolvarea eventualelor conflicte de competenţă se poate apela numai la un tribunal special
organizat, compus pe baze paritare din judecători de la cele două ordine de jurisdicţie - Curtea
de Casaţie şi Consiliul de Stat, care este Tribunalul de conflicte.
Sistemul judiciar francez, ca orice alt sistem de organizare a instanţelor judecătoreşti,
este structurat într-o "formulă" piramidală, în vârful căruia se află Curtea de Casaţie. în cadrul
acestui sistem sunt organizate atât jurisdicţiile civile, comerciale şi sociale, cât şi cele având un
caracter penal. Astfel cum vom vedea în continuare, sistemul francez se caracterizează şi prin
existenţa unor instanţe specializate. Toate acestea sunt instanţe de fond sau de prim grad. Al
doilea grad de jurisdicţie se realizează în faţa curţilor de apel.

Jurisdicţiile civile, comerciale şi sociale

Categoria jurisdicţiilor civile, comerciale şi sociale cuprinde Ies tribunaux de grande
instance (tribunalele de mare instanţă), les tribunaux d'instance (tribunalele de instanţă), Ies
tribunaux de commerce (tribunalele comerciale), les conseils de prud'hommes (tribunalele
de muncă), les tribunuax paritaires de baux ruraux (tribunalele paritare pentru bunurile rurale
sau tribunalele agricole) şi les juridictions en matiere de securile sociale (jurisdicţiile în
materie de securitate socială).
Les tribunaux de grande instance
Tribunalele de mare instanţă sunt instanţe de drept comun. Ele joacă în cadrul
sistemului judiciar francez rolul pe care în dreptul românesc îl ocupă judecătoriile.În fiecare
departament funcţionează, în prezent, cel puţin un tribunal de mare instanţă. în total, există în
Franţa metropolitană şi în ţările de peste mări (departements d'outre-mer) 181 de tribunale de
mare instanţă. Ele sunt conduse de către un preşedinte şi alcătuite din cel puţin un judecător, un
judecător de instrucţie şi un procuror. Tribunalele de mare instanţă care au mai mult de cinci
membri sunt constituite în secţii specializate, care sunt conduse de către un prim-
vicepreşedinte.

Tribunaux d'instance
Tribunalele de instanţă sunt jurisdicţii pentru micile creanţe. Ele au fost create sub
influenţa exemplului olandez şi englez, precum şi a spiritului revoluţionar de la sfârşitul
secolului al XlX-lea. Competenţa materială a tribunalelor de instanţă este limitată la litigiile
privitoare la micile creanţe, cum sunt: acţiunile personale şi mobiliare până la valoarea de
50.000 de franci (cea. 9.000 Euro). De asemenea, competenţa sa se extinde şi asupra unor
acţiuni rurale, cum sunt cele privitoare la graniţuire şi servituti. Un judecător al tribunalului de
instanţă îndeplineşte şi funcţiile unui judecător de tutelă. În această ultimă calitate, judecătorul

53
de tutelă prezidează şi consiliul de familie. În fine, se cuvine să menţionăm că legea îi
recunoaşte judecătorului de instanţă şi unele atribuţii nejurisdicţionale, cum sunt cele privitoare
la autentificarea şi eliberarea unor acte de notorietate.
Tribunaux de commerce
Tribunalele comerciale sunt cele mai vechi jurisdicţii franceze. Instituţia a fost
introdusă în Franţa în secolul al XV-lea pentru a judeca neînţelegerile privitoare la operaţii
comerciale realizate cu prilejul diferitelor târguri. Ea a fost în acea epocă doar o jurisdicţie
temporară, ce funcţiona în perioada târgurilor. Utilitatea acestor jurisdicţii a făcut ca printr-un
edict al lui Carol al IX-lea din anul 1563 să se înfiinţeze mai multe tribunale comerciale
permanente în câteva mari oraşe comerciale, ca Lyon, Toulouse şi Rouen. În Franţa există în
prezent un număr de 227 de tribunale comerciale, încadrate cu un număr de peste 3.000 de
judecători consulari. Particularitatea principală a tribunalelor de comerţ vizează modul lor de
alcătuire. într-adevăr, în Franţa judecătorii consulari (comerciali) sunt aleşi, iar nu numiţi,
dintre comercianţii care întrunesc condiţiile impuse de lege. Alegerea judecătorilor se face în
două trepte: în primul rând, comercianţii industriaşii aleg delegaţii consulari, iar aceştia din
urmă, cu membrii jurisdicţiilor şi camereior de comerţ aleg, la rândul lor, judecătorii
comerciali.
Judecătorii consulari sunt aleşi dintre persoanele înscrise pe listele electorale de
delegaţi, şi care au împlinit vârsta de 30 de ani, au desfăşurat o activitate comercială timp de
cel puţin 5 ani şi nu au făcut obiectul unei proceduri de reorganizare sau de lichidare judiciară.
Mandatul judecătorilor consulari este de 2 ani, dar acest mandat poate fi reînnoit pe perioade de
câte 4 ani. După expirarea a patru mandate, judecătorii nu sunt reefigibili, decât după trecerea
unui interval de timp de cei puţin un an.
O altă particularitate importantă a tribunalelor comerciale rezidă şi în faptul că
judecătorii consulari nu sunt retribuiţi pentru activitatea desfăşurată, împrejurare ce a generat şi
acuzaţii grave împotriva acestora în legătură cu lipsa lor de imparţialitate.
Competenţa de atribuţiune a tribunalelor consulare este stabilită în considerarea naturii
litigiilor, fiind conformă cu însăşi scopul pentru care a fost creată o atare jurisdicţie:
soluţionarea diferendelor dintre comercianţi. Drept urmare, tribunalele de comerţ judecă
litigiile privitoare la actele de comerţ, contestaţiile dintre comercianţi sau asociaţii unei
societăţi comerciale, precum şi toate procedurile colective de redresare sau lichidare judiciară
care îi privesc pe comercianţi. De notat şi faptul că în litigiile comerciale având o valoare de
până la 13.000 de franci (cea. 2.000 Euro), tribunalele de comerţ au o competenţă exclusivă,
respectiv în primă şi ultimă instanţă.
Conseils des prud'hommes
Tribunalele de muncă îşi au originea în Vechiul Regim, când exista la Lyon o
jurisdicţie paritară însărcinată să judece litigiile dintre fabricanţii de mătase şi muncitorii lor.
Această instanţă a fost suprimată în timpul Revoluţiei franceze. Dar numai după câţiva ani de
la desfiinţarea acestei jurisdicţii, Napoleon a primit, în timpul unei treceri prin Lyon, o cerere
de reînfiinţare a jurisdicţiei menţionate. După întoarcerea la Paris, sedus de ideea ce i s-a
prezentat, Napoleon a promulgat legea din 18 martie 1806 prin care s-a organizat un conseil de
prud'homme la Lyon. Legea autoriza şi înfiinţarea de către guvern a altor asemenea tribunale.
Aşa au luat naştere tribunalele de muncă în Franţa, numărul lor crescând treptat, astfel încât, în
prezent, sunt 270 de asemenea instanţe.
Tribunalele de muncă sunt instanţe de drept comun în materia litigiilor de muncă. Rolul
lor nu este numai acela de a soluţiona, cu putere de lucru judecat, litigiile dintre angajatori şi
angajaţi, ci şi de a încerca concilierea părţilor.
Les Tribunaux paritaires des baux ruraux
Tribunalele paritare pentru bunurile agricole au fost create pentru prima dată printr-o
Ordonanţă din 4 decembrie 1944. Aceste tribunale au fost înfiinţate în scopul de a soluţiona
litigiile dintre proprietarii de bunuri rurale, respectiv dintre arendaşi şi chiriaşi. în prezent,
există în Franţa 415 tribunale agricole. Potrivit legii, în circumscripţia fiecărui tribunal de
instanţă funcţionează cel puţin un tribunal agricol. Tribunalul este prezidat de către un

54
judecător de la tribunalul de instanţă şi este asistat de 4 membri: doi asesori reprezentând
arendaşii şi 2 asesori reprezentând chiriaşii.
Les juridictions de securile sociale
Jurisdicţiile de securitate socială sunt divizate în două categorii: o jurisdicţie socială şi o
jurisdicţie de ordin pur medical. Prima se realizează prin intermediul tribunalelor de securitate
socială, care s-au organizat în Franţa după adoptarea legii de securitate socială din 24
octombrie 1946.
Tribunalele de securitate socială au o competenţă generală, în sensul că ele soluţionează
toate litigiile dintre organismele de securitate socială şi beneficiarii acestora. înainte de anul
1958, existau comisii de securitate socială, ca organe de jurisdicţie de primă instanţă şi de apel.
în prezent, tribunalele de securitate socială reprezintă, în mod exclusiv, o jurisdicţie de primă
instanţă.

Jurisdicţiile penale
Jurisdicţiile penale în Franţa sunt şi ele de o mare diversitate, iar în cadrul acestora
trebuie să distingem, în primul rând, între jurisdicţiile de instrucţie şi cele de judecată. În cadrul
celor din urmă, distingem între jurisdicţiile de drept comun şi jurisdicţiile de excepţie.
Jurisdicţiile de instrucţie
Instrucţia unei cauze penale implică determinarea probelor care pot conduce la
soluţionarea cauzei, stabilirea vinovăţiei, luarea măsurilor de arestare a învinuitului sau
inculpatului şi de continuare a procedurii prin sesizarea instanţei competente. Activitatea de
instrucţie nu este proprie procesului penal. Şi în materie civilă, pronunţarea sentinţei implică cu
necesitate o activitate prealabilă de administrare a probelor şi de luare a altor măsuri
pregătitoare. Dar în materie penală, activitatea de instruire a cauzei şi de judecată este
exercitată de organe diferite.
În cadrul jurisdicţiilor de instrucţie (jurisdiction d'instruction) se distinge între cele de
drept comun şi cele de excepţie. Judecătorul de instrucţie este, în dreptul comun, un magistrat
al tribunalului de mare instanţă. Acesta este numit prin decret de Preşedintele Republicii. El
este considerat uneori ca omul cel mai puternic din Franţa (l'homme le plus puissant de
France). Sesizarea judecătorului de instrucţie este obligatorie în cazul crimelor şi facultativă în
cazul delictelor. Judecătorul de instrucţie poate fi sesizat de ministerul public sau de victimă.

Jurisdicţiile penale de judecată

Legislaţia penală franceză face distincţie între contravenţii, delicte şi crime, iar această
diviziune tripartită se repercutează şi asupra competenţei de soluţionare a cauzelor. Astfel,
contravenţiile se judecă de către tribunalul de poliţie, delictele de către tribunalul corecţional,
iar crimele de către curtea cu juraţi. Toate aceste instanţe constituie jurisdicţii de drept comun
în materie penală. Ele sunt în acelaşi timp jurisdicţii de fond, adică de primă instanţă. Vom
examina pe scurt componenţa acestor instanţe şi competenţa lor.
Tribunalul de poliţie (Tribunal de police) nu este altceva decât tribunalul de instanţă,
care are şi competenţa de a judeca în penal. Totuşi, Codul organizării judiciare a permis şi
înfiinţarea unor tribunale de poliţie cu competenţă exclusivă în materie penală. Aşa s-au
înfiinţat tribunalele de poliţie din Paris, Marsilia şi Lyon. În tribunalele mici, acelaşi judecător
statuează atât în materie civilă, cât şi ca judecător de poliţie.
Competenţa materială a tribunalului corecţional se răsfrânge asupra faptelor calificate
delicte de iegea penală. Tribunalul corecţional poate, prin excepţie, judeca şi contravenţiile
aflate în raport de conexitate cu delictele pentru care a fost sesizată această instanţă. De
asemenea, el se poate pronunţa şi asupra acţiunii civile alăturate acţiunii penale.
Curtea cu juraţi este considerată o jurisdicţie originală atât prin modul său de
organizare, cât şi de funcţionare. Ea este o instanţă de drept comun în materie de fapte
calificate de legea penală drept crime. Sunt exceptate de la competenţa acestei instanţe doar
crimele date în competenţa unor instanţe de excepţie, cum sunt crimele săvârşite de minori,
militari şi miniştri. Structura particulară a curţii cu juraţi rezidă în chiar modul său de alcătuire,

55
denumirea sa fiind de altfel destul de sugestivă în această privinţă. Juraţii sunt persoanele care
formează majoritatea unei asemenea curţii. Totuşi, legiuitorul francez a optat şi pentru
alcătuirea curţii cu un număr de judecători de profesie.
În prezent, curtea cu juraţi este alcătuită din trei judecători de profesie şi 9 juraţi. Unul
dintre cei trei judecători este desemnat preşedinte de către primul preşedinte al curţii de apel. El
este desemnat dintre preşedinţii de secţii sau dintre consilierii curţii de apel. Ceilalţi doi
judecători sunt desemnaţi tot de către preşedintele curţii de apel dintre consilierii acestei curţi
sau ai tribunalului de mare instanţă.
Legea determină şi criteriile şi procedura destul de complexă de alegere a juraţitor. Pot
fi aleşi juraţi numai cetăţenii francezi care au împlinit vârsta de 23 de ani, ştiu să citească şi să
scrie şi au exerciţiul drepturilor civile. Nu pot dobândi însă calitatea de juraţi membri
Guvernului, ai Parlamentului, magistraţii, membrii prefecturii, funcţionarii de poliţie şi
militarii activi.
Procedura de desemnare a juraţilor este relativ complexă. Ea se realizează, în esenţă,
prin sistemul tragerii la sorţi. într-o primă etapă, fiecare comună întocmeşte, pe baza listelor
electorale, o listă cu juraţii traşi la sorţi. Listele astfel întocmite se centralizează la grefa curţii
cu juraţi. Printr-o nouă tragere la sorţi se stabileşte lista anuală cu juraţi. Din această listă se
trag la sorţi alţi 35 de juraţi. Aceştia alcătuiesc lista de juraţi pentru o sesiune. Cei 9 juraţi care
compun curtea se trag la sorţi din lista anterior menţionată de către preşedintele acesteia,
înainte de examinarea fiecărei cauze.
Există şi cauze penale care se soluţionează de 7 judecători de profesie, cu excluderea
juraţilor. Completul de 7 judecători este competent să judece crimele cu caracter terorist,
crimele cu caracter militar şi cele care privesc secrete legate de apărarea naţională.
Începând din anul 1941, curtea cu juraţi se pronunţă în întregul ei atât asupra faptelor,
cât şi asupra legii. Până la această dată, juraţii aveau funcţia exclusivă de a se pronunţa asupra
materialităţii faptelor şi asupra culpabilităţii acuzatului. Judecătorii aveau doar sarcina de a
aplica dreptul, calificând faptele şi aplicând pedeapsa prevăzută de lege.
Remarcăm şi existenţa unei prevederi legale de natură a înlătura orice posibilitate de
influenţare a juraţilor de către judecătorii de profesie. Astfel, orice decizie defavorabilă
acuzatului nu poate fi luată, potrivit legii, decât cu o majoritate de 8 voturi.
Hotărârile pronunţate de curţile cu juraţi nu sunt supuse apelului. Aceasta constituie una
din particularităţile cele mai importante ale acestei jurisdicţii, numită uneori şi „jurisdicţie
populară”. Lipsa unui al doilea grad de jurisdicţie a provocat critici vehemente, iar recent s-a
propus să se permită condamnatului să fie judecat din nou de o altă curte cu juraţi.

V.2. Sistemul de drept din Italia

Organizarea statului
Conform Constituţiei intrate în vigoare la 01.01.1948, Italia este o republică
parlamentară, împărţită în 20 de regiuni care se bucură de o largă autonomie.
Italia este o republică parlamentară, organizată după modelul francez, cu o importantă
delegare de autoritate la nivelurile inferioare ale structurii administrative, respectiv cel regional,
al provinciilor şi municipalităţilor.
Specialiştii apreciază ca Italia are o Constituţie cu un conţinut rigid, motiv pentru care
frecvent este necesară amendarea ei. Constituţia oferă însă cetăţenilor o serie de posibilităţi de
participare la abrogarea conţinutului unor legi prin referendum, prin iniţiativa unui număr de
500000 de cetăţeni cu drept de vot sau prin solicitarea formulată expres de patru Consilii
Regionale.

Autoritatea legislativă
Iniţiativa legislativă în Italia aparţine:
- Guvernului;
- Camerei Deputaţilor;

56
 - Senatului;
- Adunărilor Regionale;
- Consiliului Naţional pentru Economie şi Probleme de Muncă.
Parlamentul este bicameral, Camera Deputaţilor şi Senatul Republicii. Ambele Camere
au aceeaşi autoritate şi funcţii identice: fiecare lege trebuie să fie aprobată de ambele Camere,
ceea ce în Italia se numeşte „bicameralism perfect”. Membrii ambelor camere sunt aleşi pentru
cinci ani şi pot fi eliberaţi din funcţii înainte de expirarea mandatului dacă nu reuşesc să
formeze majoritatea guvernului. Camera Deputaţilor îşi desfăşoară activitatea în Palazzo di
Montecitorio şi este compusă din 630 deputaţi aleşi prin vot direct universal. Numărul deputaţilor
este proporţional cu populaţia, iar vârsta lor trebuie să fie peste 25 de ani.
Senatul Republicii se află în Palazzo Madame, şi este format din 315 senatori aleşi plus
10 de drept, senatorii aleşi pe viaţă (primul Preşedinte al Republicii şi cinci senatori numiţi de
Preşedintele Republicii). Senatorii sunt aleşi la nivelul regiunilor şi trebuie să aibă,ca vârstă mai
mult de 40 ani.
Desfăşurarea activităţii în cadrul Camerelor este susţinută de implicarea directă a comisiilor
parlamentare diferite ca număr de la o cameră la alta. Camera Deputaţilor are 14 comisii
permanente, fiecare cu aproximativ 45 de membri. Acestea sunt structurate în subcomisii şi
subcomisii ad-hoc. Senatul are 12 comisii, fiecare cu câte 30 de membrii structuraţi pe subcomisii,
subgrupuri şi grupuri de lucru.
Comisiile Parlamentare au autoritate în a dezbate actele normative primite de la Guvern şi
de a analiza propunerile legislative formulate de către cealaltă Cameră. Aceste propuneri urmează
a se dezbate şi aproba în plen. Frecvent comisiile sunt împuternicite să exercite direct puterea
legislativă. De asemenea comisiile parlamentare sunt implicate în exercitarea funcţiei de control şi
chiar în derularea de investigaţii în legătură cu activitatea desfăşurată de Guvern.

Autoritatea executivă
Puterea executivă este exercitată de Consiliul de Miniştri, condus de un Prim Ministru.
Preşedintele numeşte Primul Ministru şi la recomandarea acestuia, pe ceilalţi miniştri. Şeful
statului, Preşedintele, este ales pentru un mandat de 7 ani de un colegiu electoral alcătuit din
reprezentanţi ai celor două camere ale Parlamentului şi 58 de reprezentanţi ai regiunilor.
Consiliul de Miniştri este format din toţi miniştrii guvernului cu şi fără portofoliu. Pe
baza unor legi nescrisa miniştrii sunt de obicei membri ai Parlamentului. Consiliul de Miniştri este
principal instituţie de fundamentare a deciziilor, responsabilă pentru toate proiectele Guvernului
care urmează a fi aprobate înainte de prezentarea în Parlament.
Responsabilităţile ministerelor pot fi modificate. Fiecare minister este condus de un
ministru, responsabil pentru activitatea propriului minister şi de cel puţin un secretar de stat.
Acesta este asistat de un birou format din şeful biroului şi persoane responsabil pentru problemele
legislative şi relaţii cu presa.
Guvernele locale
În fiecare din cele 92 de provincii există un Prefect al Republicii, potrivit modelului
francez, numit de Consiliul de Miniştri. Acesta acţionează ca reprezentantul guvernului în
provincie şi este subordonat Ministerului Public. Până în 1970, anul în care s-au constituit
regiunile, competenţele Prefectului de Republică erau destul de mari, astăzi însă principala lui
funcţie este să garanteze ordinea publică şi să intervină în cazurile de calamităţi naturale.
Fiecare municipalitate are un secretar municipal ataşat, care se subordonează direct
Ministerului Public. El este de fapt un funcţionar public de stat, supervizează şi coordonează
administraţia la nivel local.
Guvernul central numeşte un Comisar Guvernamental pentru fiecare regiune. Acesta este
responsabil pentru controlul funcţiilor administrative delegate de stat regiunilor şi pentru
coordonarea la nivel regional a funcţiilor statului şi administraţiei regionale. Comisarul
Guvernamental are de asemenea puterea de a examina concordanţa conţinutului legilor regionale
cu competenţele constituţionale atribuite regiunilor.
Guvernul regional

57
 Există 21 de regiuni, 15 cu statut ordinar şi 6 cu statut special, determinat de
particularităţile teritoriale, de exemplu pe teritoriile insulare există o puternică identitate de
limbă.
La nivelul regional se organizează Consiliul Regional, care este instituţia cu cele mai mari
competenţe în regiune. Consiliul Regional are putere legislativă, este format din persoane alese pe
cinci ani dintre cetăţenii rezidenţi în regiune. Dintre membri Consiliului se alege Preşedintele. La
acest nivel, autoritatea executivă cunoscută sub numele de Junta este condusă de un Preşedinte
care este şi şeful executivului. Regiunile se bucură de o considerabilă autonomie în ceea ce
priveşte administrarea şi organizarea, deoarece fiecare regiune are propriul ei statut.
Regiunile au putere legislativă substanţială, ele pot iniţia legi în acele domenii pentru care
au competenţe.
Principalele niveluri ale administraţiei locale sunt provinciile şi municipalităţile. La
sfârşitul anului 1988 erau 8097 municipalităţi, doar şase aveau mai mult de 500.000 locuitori.
Legea 142/1990, care menţionează în conţinutul ei schimbări majore în sistem italian local de
guvernare, precizează că se pot constitui noi municipalităţi cu mai puţin de 10.000 locuitori şi de
asemenea încurajează dezvoltarea municipalităţilor existente cu o populaţie de mai puţin de
5000 locuitori.
Instituţiile prin care se realizează guvernarea în Italia la acest nivel, al municipalităţilor
şi provinciilor sunt Consiliul şi Junta (executivul).Consiliul este ales pentru o perioadă de cinci
ani de populaţia rezidentă de pe teritoriul respectiv. Consiliul alege şeful executivului, care este
Primarul municipalităţii şi Preşedintele Juntei.

Autoritatea judecătorească
Constituţia italiană stabileşte că există o separare a autorităţii între executiv şi juridic.
Executivul este responsabil pentru implementarea legilor, în timp ce autoritatea juridică este
responsabilă pentru a urmări dacă aceste legi sunt aplicate corect, atât în ceea ce priveşte
drepturile cetăţenilor cât şi în ceea ce ţine de relaţia lor cu administraţia publică.
Structura curţilor
În Italia există două tipuri de curţi: ordinare care sunt de două tipuri: civile şi penale şi
administrative.
Fiecare are cel puţin două niveluri de judecată. O sentinţă pronunţată la primul nivel
poate fi anulată de autorităţile juridice de pe nivelul superior. În cazul curţilor ordinare există
un al treilea nivel reprezentat de Curtea de Casaţie care are şi dreptul de a analiza situaţiile de
jurisprudenţă.
Constituţia garantează independenţa ambelor tipuri de curţi de celelalte autorităţi ale
statului. Prin urmare, judecătorii nu pot fi transferaţi printr-o decizie a executivului, ei sunt
recrutaţi doar prin concurs şi sunt subordonaţi numai legii. Activitatea lor este reglementată de
Consiliul Superior de Justiţie, ai cărui judecători pot fi numiţi politic.
Judecătorii Curţii Constituţionale pledează pentru Guvernul Central şi guvernele
regionale. Curtea este compusă din 15 judecători, o treime din ei sunt numiţi de Preşedintele
Republicii, o treime de Parlament şi o treime de membrii curţilor ordinare şi administrative.
Judecătorii sunt numiţi pentru nouă ani şi nu pot fi reînnoiţi. Ei îşi aleg un Preşedinte dintre
proprii membri.
Cea mai înaltă instituţie juridică administrativă este Consiliul de Stat, al cărui Preşedinte
este numit de Preşedintele Republicii. Consiliul are şi o funcţie consultativă, formulând în toate
cazurile opinii şi răspunsuri la solicitările guvernului.

V.3 Administraţia Statului Vatican

Înfiinţarea statului Vatican

Statul Cetăţii Vaticanului a apărut în urma Pactului Lateran, semnat cu Benito
Mussolini pe 11 februarie 1929, în timpul pontificatului lui Pius al Xl-lea. Prin acest pact,
Biserica şi guvernul italian au încheiat disputa ce dura din 1870 datorită pierderii Statelor

58
Pontificate. Acordul stabilea crearea statului independent Vatican şi recunoaşterea de către stat
a proprietăţii exclusive şi a jurisdicţiei suverane asupra unui cartier din NV Romei care garanta
libertatea totală a Papei.
Statul papal ia fiinţă în secolul al XVIII-lea când papa dobândeşte în stăpânire fostele
posesiuni bizantine din Italia Centrală, făcând din Roma centrul politic şi religios al bisericii
catolice. În Evul Mediu statul papal joacă un important rol pe eşicherul politic european. După
ocuparea Romei de către trupele italiene în anul 1870, papa se retrage în Vatican. Statul
Vatican ia fiinţă prin tratatul de la Lateran (11.2.1929), când statul italian recunoaşte Vaticanul
ca proprietate exclusivă şi cu jurisdicţia suverană. Conclavul Vaticanului alege la 16.10.1978
pe cardinalul Karol Wojtyla, arhiepiscop de Cracovia drept cel de-al 266-lea papă, Ioan Paul al
doilea devenind primul papă neitalian din 1523 şi cel mai tânăr din ultimul secol.
Se află localizat în vestul Romei, pe Mons Vaticanus, cea de-a opta colină a Romei,
foarte aproape de malul drept al Tibrului, de dimensiuni liliputane (suprafața totală fiind de
0,44km²). S-a dezvoltat în timp ca reşedinţă papală în jurul bisericii construite de împăratul
Constantin (sec.IV) pe locul mormântului Apostolului Petru.
Sistemul administrativ
Întregul teritoriu al Statului Vatican este sub protecţia Convenţiei de la Haga din mai
1954, cu privire la protecţia bunurilor culturale în caz de conflict armat. Statul este astfel
recunoscut, chiar în convenţiile internaţionale, ca un patrimoniu moral, artistic şi cultural care
merită să fie respectat şi protejat.
Statul Vatican are moneda sa proprie şi emite propriile mărci poştale. Moneda sa
circulă legal atât în Italia cât şi în San Marino, în virtutea unor tratate speciale semnate cu
fiecare. Placa de înmatriculare pentru vehiculele înscrise în registrul automobilelor Vaticanului
este S.C.V. Simbolul internaţional este V.
Steagul Vaticanului este de formă pătrată. Pânza este împărţită în galben (spre băţ) şi
alb, iar în centrul părţii albe se află cheile încrucişate, aşezate sub tiară.
Vaticanul este ultimul stat din Europa în care există un suveran absolut. Conform
articolului 1 din constituţia Vaticanului, Papa întruneşte într-o persoană puterea legislativă,
executivă şi judecătorească.
Alegerea a unui nou Suveran Pontif
Papa este ales de către Colegiul Cardinalilor, care se întâlnesc în Conclav atunci când
Scaunul Apostolic este vacant. Papa Paul al VI-lea a făcut schimbări importante în
regulamentul Conclavurilor, prin promulgarea în 1975 a Constituţiei Apostolice „Romano
Pontifico Eligendo”. El a exclus din Conclav pe toţi Cardinalii cu vârsta peste 80 de ani şi a
luat măsuri ca secretul întrunirilor din Capela Sixtină să nu poată fi dezvăluit prin eventuale
microfoane.
După aceste reguli a fost ales Papă Patriarhul Veneţiei, Albano Luciano - Papa Ioan
Paul I, şi puţin mai târziu Cardinalui Arhiepiscop de Cracovia, Karol Wojtzla - Papa Ioan Paul
al II-lea.
Papa Ioan Paul al II-lea a modificat şi el regulile, prin Constituţia Apostolică "Universi
Dominici Gregis". Deşi schimbările nu au fost radicale, sunt totuşi importante:
 dacă nici un Cardinal nu a fost ales Papă de două-treimi din majoritate după mai multe
încercări, atunci desemnarea se poate face şi cu acordul majorităţii absolute
(jumătate+1);
 singura metodă de alegere este prin scrutin, de exemplu prin vot secret, orice altă
metodă (de exemplu prin aclamare) fiind exclusă;
 Cardinalii cu vârsta peste 80 de ani nu pot intra în Conclav dar se pot implica în
întrunirile preparatorii;
 regulile privind secretul sunt şi mai stricte.
Când Papa moare, Cardinalul Camerlengo trebuie să verifice moartea, în mod tradiţional
prin strigarea numelui Papei de trei ori. Trebuie apoi să autentifice certificatul de deces şi să
facă evenimentul cunoscut public prin anunţarea Cardinalului Vicar al Diecezei de Roma
(actualmente Cardinalul Camillo Ruini). Cardinalul Camerlengo sigilează apoi apartamentul
59
privat al Papei. Se îngrijeşte apoi de distrugerea "inelului de pescar" şi sigiliului papal.
Urmează apoi pregătirile pentru ritualul funerar papal, aşa numitul novemdieles, adică cele
nouă zile de doliu.
Pe timpul în care Scaunul Papal este vacant, interregnum, responsabil pentru guvernarea
Bisericii este Cardinalul Camerlego. Acesta se îngrijeşte de funeraliile şi înmormântarea Papei,
îndrumând procesul de alegere a noului Papă, asistat de trei Cardinali, aleşi de Colegiul
Cardinalilor, şi de alţi trei Cardinali aleşi în fiecare zi alţii.
Toţi capii dicasterelor (it.: minister/departament) Curiei Romane (aparatul administrativ al
Sfântului Scaun) sunt suspendaţi din exerciţiul funcţiei lor pe perioada interregnum, şi se
aşteaptă ca ei să îşi depună demisia din proprie iniţiativă. Singurele excepţii se fac pentru
Cardinalul Camerlengo, pentru Cardinalul Vicar de Roma, pentru Cardinalul Penitenţeriei
Apostolice, Cardinalul Bazilicii San Pietro şi Cardinalul Vicar-General al Vaticanului.
După 15-20 de zile adunări generale, de predici în bisericile în care sunt titulari şi de doliu
după Papa, Cardinalii Electori intră în Conclav pentru a alege care dintre ei va fi Pontiful
Roman. Ei trebuie să presteze un jurământ înainte de intrarea în Conclav, prin care să se
angajeze la respectarea regulilor, şi deci la păstrarea secretului absolut privind deliberările sau
votarea. Pentru dezvăluirea oricărui fapt din Conclav, pedeapsa automată este excomunicarea.
Cardinalii iau loc în cerc în Capela Sixtină şi primesc un buletin de vot pe care este scris:
„Eligo in suumum pontificem” - adică „Eu aleg ca Pontif Suprem”. Fiecare scrie un nume,
împătură buletinul de vot şi vin pe rând spre altar, unde un potir stă cu o patenă deasupra.
Ajunşi la altar ei ridică buletinul de vot ca semn că au votatm îl pun pe patenă şi apoi îl
strecoară în potir. Voturile sunt numărate de Cardinalul Camerlengo şi cei trei asistenţi ai lui.
Fiecare asistent citeşte numele scris pe buletinul de vot, îl anunţă apoi cu voce tare, îl scrie pe o
hârtie unde se fac calculele, apoi dă buletinul de vor mai departe la următorul asistent. Al
treilea asistent are un ac cu aţă pe care îl trece prin mijlocul buletinelor de votare pentru a le
strânge la un loc. Dacă s-au îndeplinit condiţiile de alegere a Papei (majoritatea necesară),
atunci voturile sunt arse pentru a da un fum alb. Dacă nu s-a ajuns la un consens se ard cu fum
negru, pentru ca mulţimea de afară şi lumea întreagă să ştie că procesul continuă.
Pentru a fi ales Papă, un Cardinal are nevoie mai mult de două treimi din voturi. Dar dacă
după 30 de alegeri nici un Cardinal nu se distanţează suficient prin numărul de voturi, se poate
recurge la o nouă alegere la care este suficientă majoritatea simplă. Această schimbare este
poate cea mai importantă adusă în ultimul timp. În trecut, în lipsa acestei reglementări, dacă un
Cardinal avea voturile majorităţii absolute dar nu două treimi, se recurgea la un compromis
prin alegerea unui alt cadidat care fie era foarte în vârstă (astfel încât să nu mai treacă mult
până la următorul Conclav), fie "deranja" cel mai puţin. Diferenţa introdusă de noua regulă va
fi aceea că, dacă în timpul primelor votări un candidat are sprijinul majorităţii, acea majoritate
va fi mai puţin motivată să facă un compromis, fiind suficient, pentru a câştiga, să-şi menţină
voturile timp de 30 de runde.
Cardinalii votează după-masă în prima zi, apoi de două ori în fiecare dimineaţă şi o singură
dată în fiecare după-masă. Dacă nu au ales pe nimeni după nouă runde de alegeri, Cardinalii îşi
pot dedica ziua următoare rugăciunii şi discuţiilor. Pot repeta această zi după fiecare şapte
runde de alegeri eşuate.
Cardinalilor nu le este permis nici un contact cu lumea exterioară: nici telefoane, nici ziare
sau televizor, nici să dea orice scrisori sau mesaje unor persoane din exterior. Camerele sunt
verificate cu regularitate pentru a găsi eventualele dispozitive de ascultare. Cardinalii pot fi
văzuţi de lume cel puţin de două ori pe zi, când se deplasează între Domus Sanctae Marthae,
hotelul unde sunt cazaţi, şi Capela Sixtină.
O dată ce un Cardinal a obţinut numărul de voturi necesare, Decanul Colegiului
Cardinalilor îl întreabă dacă primeşte alegerea şi ce nume doreşte să aibă ca şi Papă. După
obţinerea consimţământului şi alegerea noului nume, Cardinalul vizat devine Pontif Roman.
Ceilalţi Cardinali îi promit apoi ascultare. Noul Papă se îmbracă apoi în veşmintele albe,
disponibile din timp în toate dimensiunile. Decanul Colegiului Cardinalilor părăseşte în

60
balconul principal al Vaticanului şi spune lumii: "Habemus Papam!", adică "Avem un Papă!".
Noul Papă apare în balcon şi dă bincuvântarea lui apostolică întregii lumi.
La scurt timp după alegere, înainte de întoarcerea acasă a Cardinalilor, are loc o ceremonie
formală în care îi este înmânat paliul. Papa Ioan Paul I a anulat procesiunea de încoronare a
Papei. Tradiţional, Papa trebuia transportat în jurul Pieţei San Pietro în Sediua Gestatoria
(tronul papal) purtând tiara papală pe cap. Ultimii trei Papi (Ioan Paul I, Ioan Paul al II-lea şi
Bebedict al XVI-lea) au renunţat la simbolismul monastic al papalităţii (inclusiv la acel plural
de "noi"), punând accentul pe rolul lor de „Servus Servorum Dei”, adică Servitorul Servitorilor
lui Dumnezeu.
Colegiul Cardinalilor
O tradiţie veche în cadrul Bisericii face ca din rândul Colegiului Episcopilor anumiţi
Episcopi sau Arhiepiscopi să fie ridicaţi în rang ca şi Cardinali, în aşa numitul Colegiu al
Cardinalilor. Aceştia, numiţi şi "Prinţii Bisericii", sunt chemaţi să îl asiste pe Sfântul Părinte în
guvernarea Bisericii. Majoritatea Cardinalilor sunt fie Arhiepiscopi ai unor Dieceze/Eparhii
mari, fie preşedinţi a unor Conferinţe Episcopale, fie conducătorii dicasterelor Curiei Romane
(ministerele de stat ale Bisericii, cu alte cuvinte).
Desigur, rolul cel mai important al Cardinalilor este alegerea noului Pontif, atunci când
scaunul este vacant.
Dat fiind chemarea pe care Cardinalii o au de a-l ajuta pe Papa în conducerea Bisericii şi
dat fiind că Papa este şi Episcopul Romei, fiecare Cardinal este legat într-un mod special de
Dieceza de Roma. Astfel, fiecare Episcop/Arhiepiscop al unei Dieceze din imediata vecinătate
a Diecezei de Roma, este din start Cardinal. Ceilalţi Cardinali sunt implicaţi direct, într-un mod
mai mult teoretic, în guvernarea Diecezei de Roma. Astfel, fiecărui Cardinal îi este încredinţată
spre "guvernare" o parohie din dieceza de Roma. Mai mult, fiecare Cardinal este sfătuit să îşi
păstorească credincioşii repartizaţi.
Colegiul Cardinalilor, cunoscut până la apariţia Dreptului Canonic din 1983 ca Sacrul
Colegiu, este format din toţi Cardinalii. Există trei ranguri sau grade în cadrul acestui Colegiu:
 Cardinali Episcopali (de rang episcopal)
 Cardinali Presbiteriali (de rang presbiterial sau preoţesc)
 Cardinali Diaconali (de rang diaconal)
Această clasificare nu corespunde treptei ordinului sacru corespunzător (Episcop, preot sau
diacon) ci poziţiei lor în cadrul Colegiului Episcopilor. Cardinalii noi sunt în general Cardinali
Diaconali. Această distincţie are din punct de vedere practic o foarte mică importanţă, fiind
folosită de exemplu în cazul ceremoniilor, pentru a marca ordinea dintre Cardinali.
La 21 februarie 2001, Papa Ioan Paul al II-lea a creat 42 de noi Cardinali, dezvăluind
de asemenea numele a doi Cardinali numiţi "in pectore" în Consistoriul anterior. Aceasta
înseamnă că ei au fost numiţi dar numele lor nu a fost făcut atunci public, în general pentru a-i
proteja în cazul unor contexte de persecuţie. (Un exemplu este numirea ca şi Cardinal "in
pectore" a Episcopului Iuliu Hossu de către Papa Paul al VI-lea, Episcopul greco-catolic fiind
la data numirii în domiciliu forţat la Căldăruşani.) Dacă Papa ar fi murit înainte de a dezvălui
numele lor, aceştia nu ar fi putut cere recunoaşterea rangului de Cardinal. Până la dezvăluirea
numelor lor, ei nu au drept de vot, dar odată făcute public numele, ei sunt recunoscuţi ca şi
Cardinali din data numirii lor "in pectore" şi nu de la data dezvăluirii numelor lor.
Numirea de Cardinal se numeşte creare. În timpul pontificatului Papei Ioan Paul al II-
lea a avut loc opt sesiuni de creare de Cardinali 1. Papa Paul al VI-lea, prin Constituţia
Apostolică "Romano Pontifici Eligendo", promulgată pe 1 octombrie 1975, a stabilit un număr
limită pentru Colegiul Cardinalilor. Se prevedea ca acei Cardinali are au depăşit vârsta de 80 de
ani să nu mai intre în Conclav, şi totodată ca numărul Electorilor să nu depăşească numărul

1
Acestea au fost pe rând în: 30 iunie 1979 (15 Cardinali dintre care unul "in pectore"); 2 februarie 1983 (18
Cardinali); 25 mai 1985 (28 de Cardinali); 28 iunie 1988 (24 - de fapt au fost 25, dar unul a murit înainte de
Constitoriu); 28 iunie 1991 (22 de Cardinali); 26 noiembrie 1994 (30 de Cardinali); 21 februarie 1998 (20 de
Cardinali); 21 februarie 2001 (42 de Cardinali).

61
120. Papa Ioan Paul al II-lea a menţinut această limitare atunci când a revocat Constituţia
Apostolică "Romano Pontifici Eligendo" şi a introdus un nou set de reguli pentru alegerea
Papei în documentul "Universi Dominici Regis" din 1996. În timpul Constitoriului din 2001
însă, Sfântul Părinte a ignorat limitarea şi a numit un număr mare de Cardinali, depăşind limita
de 80 de Cardinali Electori. Electorii sunt Cardinalii cu drept de vot în alegerea Papei. Colegiul
este prezidat de un Decan şi de un Vice-Decan, ambii aleşi, şi de un Secretar numit de Papa.
Actualmente numărul Cardinalilor este 173, din care 115 sunt Electori.
Curia Romană
Curia Romană este reuniunea dicasterelor şi a celorlalte organisme care îl asistă pe
Sfântul Părinte în exerciţiul lui. În cadrul Curiei există diferite departamente, fiecare cu
responsabilităţile şi competenţele lui. În ordinea importanţei trebuie amintit Secretariatul de
Stat, precum şi diferitele Congregaţii şi Comisii Pontificale. Apoi mai sunt diverse Consilii
Pontificale şi alte organisme.
Colegiul Cardinalilor este aparte de Curia Romană. Sfântul Părinte convoacă acest
Colegiu pentru a se consulta nu doar cu Cardinalii implicaţi în organismele Curiei Romane, ci
cu toţi Cardinalii, din întreaga lume. Papa Ioan Paul al II-lea s-a folosit de această consultare,
ceea ce este o noutate în istoria modernă a predecesorilor lui în pontificat.
Termenul de Curie vine de la Curia romanilor, adică locul unde se întâlnea Senatul pe
aceea vreme. Papa Paul al VI-lea, după Conciliul Vatican II, a reorganizat Curia pentru a
răspunde mai bine nevoilor Bisericii universale. Responsabilităţile Curiei pot fi reînnoite din
cinci în cinci ani sau la moartea unui Papă.
Curia Romană are în componenţa ei:
 Secretariatul de Stat;
 Congregaţii: Congregaţia pentru Doctrina Credinţei, Congregaţia pentru Bisericile
Orientale, Congregaţia pentru Cultul Divin şi Disciplina Sacramentelor, Congregaţia
pentru Cauzele Sfinţilor, Congregaţia pentru Evanghelizarea Popoarelor, Congregaţia
pentru Cler, Congregaţia pentru Institutele de Viaţă Consacrată şi Societăţile de Viaţă
Apostolică, Congregaţia pentru Educaţia Catolică, Congregaţia pentru Episcopi;
 Tribunale: Penitenţeria Apostolică, Tribunalul Suprem al Signaturii Apostolice,
Tribunalul Rotei Romane;
 Consilii Pontificale: Consiliul Pontifical pentru Laici, Consiliul Pontifical pentru
Promovarea Unităţii Creştine , Consiliul Pontifical pentru Familie, Consiliul Pontifical
pentru Justiţie şi Pace, Consiliul Pontifical "Cor Unum", Consiliul Pontifical pentru
Asistenţa Pastorală a Migranţilor şi Itineranţilor, Consiliul Pontifical pentru Pastorala
Serviciilor de Sănătate, Consiliul Pontifical pentru Textele Legislative, Consiliul
Pontifical pentru Dialogul Inter-religios, Consiliul Pontifical pentru Cultură Consiliul,
Pontifical pentru Comunicaţiile Sociale.
Secretariatul de Stat
Secretariatul de Stat este dicasterul Curiei Romane cel mai apropiat de Suveranul
Pontif, care îl ajută în exercitarea misiunii sale supreme (Pastor Bonus, art. 39). Secretariatul
de Stat îşi are originea în secolul al XV-lea: Constituţia Apostolică Non debet reprehensibile,
din 31 decembrie 1487, a instituit Secretariatul apostolic, compus din 24 de secretari
apostolici, dintre care unul, numit Secretar particular (Secretarius domesticus), deţinea un rol
proeminent.
Papa Leon al X-lea a creat un alt post, cel al Secretarului privat (Secretarius intimus),
pentru a-l ajuta pe Cardinalul responsabil cu afacerile Statului şi pentru corespondenţa în alte
limbi decât latina, în special cu Nunţii Apostolici (care în acea vreme făceau parte din
reprezentanţe diplomatice stabile). Astfel, în special în perioada Conciliului din Trent, a
început să se dezvolte Secretariatul de Stat.
Secretarul privat, numit şi Secretarul Papei (Secretarius Papae) sau Primul Secretar
(Secretarius maior), a fost aproape întotdeauna un prelat, adesea investit cu demnitatea
episcopală. Începând însă cu pontificatul Papei Inocenţiu al X-lea, această sarcină a fost
încredinţată unei persoane care era deja Cardinal şi care nu era membru al familiei papale.
62
 La 19 iulie 1814, Papa Pius al VII-lea a fondat Sfânta Congregaţie pentru Afacerile
Eclesiastice Extraordinare, extinzând Congregaţia Super negotiis ecclesisticis regni
Galliarum instituită de Papa Pius al VI-lea în 1793. Prin Constituţia Apostolică Sapienti
Consilio din 29 iunie 1908, Sfântul Papa Pius al X-lea a împărţit Sfânta Congregaţie pentru
Afacerilor Eclesiastice Extraordinare după prevederile Codului de Drept Canonic (Codex
Iuris Canonici) din 1917 (can. 263) şi a fixat sarcinile fiecăreia din cele trei secţiuni: prima se
ocupa în special de afacerile extraordinare; a doua de afacerile ordinare; iar a treia, organism
autonom până atunci (Cancelaria Brevelor Apostolice), avea drept misiune vegherea pregătirii
şi expedierii Brevelor pontificale.
Prin Constituţia Apostolică Regimini Ecclesiae Universae din 15 august 1967, Papa
Paul al VI-lea, îndeplinind voinţa exprimată de Episcopi la Conciliul Vatican II, a reformat
Curia Romană şi i-a dat o nouă înfăţişare Secretariatului de Stat, suprimând Cancelaria
Brevelor Apostolice, fosta cea de-a treia secţiune, şi transformând fosta cea dintâi secţiune,
Sfânta Congregaţie a Afacerilor Ecleziastice Extraordinare, într-un organism distinct de
Secretariatul de Stat, şi totuşi strâns legat, cu numele de Consiliul pentru Afacerile Publice ale
Bisericii.
La 28 iunie 1988, Papa Ioan Paul al II-lea a promulgat Constituţia Apostolică Pastor
Bonus, care a reformat Curia Romană şi a împărţit Secretariatul de Stat în două secţiuni:
Secţiunea pentru Afacerile Generale şi Secţiunea pentru Relaţiile cu Statele, în care a fost
absorbit Consiliul pentru Afacerile Publice ale Bisericii. Astfel erau asigurate, pe de o parte
unicitatea scopului urmărit, şi pe de altă parte specificitatea proprie slujirii pe care Secretariatul
de Stat este chemat să o aducă Papei.
Secretariatul de Stat este prezidat de un Cardinal, care ia titlul de Secretar de Stat. Prim-
colaborator al Papei în guvernarea Bisericii Universale, Cardinalul Secretar de Stat poate fi
considerat drept responsabilul principal de activitatea diplomatică şi politică a Sfântului Scaun,
reprezentând, în anumite circumstanţe, însăşi persoana Suveranului Pontif.
Secţiunea pentru Afacerile Generale
Conform articolelor 41-44 din Constituţia Pastor Bonus, Secţiunea pentru Afaceri
Generale, sau Prima Secţiune, se ocupă de îndatoririle cotidiene ale Suveranului Pontif, atât
privind Biserica Universală, cât şi relaţiile cu Dicasterele Curiei Romane. Secţiunea lucrează la
redactarea documentelor încredinţate ei de către Sfântului Părine. Se ocupă de actele care
privesc numirile în Curia Romană şi păstrează Sigiliul de Plumb, precum şi Inelul Pescarului.
Coordonează îndatoririle şi activitatea reprezentanţilor Sfântului Scaun, mai ales în raporturile
cu Bisericile locale. Se ocupă de tot ce ţine de Ambasadele acreditate pe lângă Sfântul Scaun.
Monitorizează organele oficiale de presă ale Sfântului Scaun şi este responsabilă de publicarea
Actele Scaunului Apostolic (Acta Apostolicae Sedis) şi a Anuarului pontifical (Annuario
Pontificio).
Prima Secţiune a Secretariatului de Stat este condusă de un Arhiepiscop, Substitutul
pentru Afacerile Generale, asistat de un prelat, Asesorul pentru Afacerile Generale. Figura
Substitutului apare prima oară în ierarhia eclesială a Secretariatului de Stat în anul 1814.
Secţiunea pentru Relaţiile cu Statele
Conform articolelor 45-46 din Constituţia Pastor Bonus, Secţiunea pentru Relaţiile cu
Statele, sau Secţiunea a Doua, are drept misiune proprie supravegherea problemelor care
implică guvernele civile. În competenţa sa stau relaţiile diplomatice ale Sfântului Scaun cu
Statele, inclusiv stabilirea Concordatelor sau acordurilor similare, reprezentarea Sfântului
Scaun pe lângă conferinţele şi organismele internaţionale, în circumstanţe deosebite, la
însărcinarea Suveranului Pontif şi, după consultarea Dicasterelor competente ale Curiei,
pregătirea numirilor Episcopilor din ţările care au încheiat cu Sfântul Scaun tratate sau acorduri
de drept internaţional, în colaborare cu Congregaţiile pentru Episcopi.
Această Secţiune îşi are originea în Congregaţia pentru Afaceri Ecleziastice ale
Regatului Galiilor (Super negotiis eccesiasticis regni Galliarum), fondată de Papa Pius al VI-
lea la 28 mai 1793 (Constituţia Solicitudo omnium ecclesiarum), pentru a răspunde
problemelor puse Bisericii de Revoluţia franceză. În 1814, Papa Pius al VII-lea a extins la

63
lumea întreagă competenţa acestui serviciu, pe care l-a numit Congregaţia Extraordinară
pentru Afacerile Ecleziastice din Lumea Catolică (Congregatio extraordinaria praeposita
negotiis eccesiasticis orbis catholici). Câţiva ani mai târziu, Papa Leon al XII-lea i-a dat noul
nume de Congregaţia pentru Afacerile Ecleziastice Extraordinare (Congregatio pro negotiis
ecclesiaticis extraordinariis). Această denumire a rămas până în anul 1967, când Papa Paul al
VI-lea a separat acest organism de Secretariatul de Stat, numindu-l Consiliul pentru Afacerile
Publice ale Bisericii, care a fost înlocuit, la rândul său, de ceea ce astăzi este Secţiunea pentru
Relaţiile cu Statele.
Cea de-a doua Secţiune a Secretariatului de Stat este condusă de un Arhiepiscop,
Secretarul pentru Relaţiile cu Statele, ajutat de un prelat cu funcţia de Subsecretar pentru
Relaţiile cu Statele şi asistat de Cardinali şi de Episcopi.
Monumente: Vatican este o sumă de monumente istorice, de artă şi arhitectură. Se
impune basilica San Pietro, cea mai mare biserică din lume, Capela Sixtină (pictată de
Michelangelo Buonarotti la cererea Papei Iulius II ), Apartamentele Borgia (pictate de
Pinturicchio), Pinacoteca.
Important centru de cultură: Academia Pontificală de Ştiinţe, alte 6 academii,
universităţi (între care Pontificias Universitas Gregoriană); activitate editorială (cărţi, un
cotidian, "L'Osservatore Romano", periodice), post de radio cu programe în 37 de limbi.
Este mărginit de ziduri, iar în Piaţa Sfântul Petru, de benzile circulare care unesc cele
două braţe ale colonadelor lui Bernini. Intrările în Cetatea Vaticanului sunt: Arcul clopotelor,
pe partea stângă a intrării în Bazilica San Pietro, sub clopote; Poarta de bronz, care este
intrarea oficială în Palatul Apostolic, şi este situată la capătul din dreapta al colonadelor lui
Bernini; Sfânta Ana, intrarea obişnuită la Vatican, renumită pentru biserica parohială, pe "Via
di Porta Angelica", 100 de metri în dreapta pieţei Sfântul Petru; intrarea Petrină sau a
"Sfântului Oficiu", prin care se intră în Aula "Paul VI"; intrarea Perugino, la sudul Vaticanului,
şi intrarea la Muzeele Vaticanului, pe latura de nord.
Pe teritoriul Vaticanului sunt incluse Bazilica San Pietro şi marea piaţă cu acelaşi nume,
locul în care mii de credincioşi se adună cu ocazia slujbelor care se oficiază chiar de Papă.
Papii au fost printre primii suverani care au permis ca importantele colecţii de artă din palatele
lor să poată fi admirate şi de marele public, în ideea de a promova istoria, arta şi cultura.
Muzeul Vaticanului reprezintă de fapt un complex alcătuit din diverse muzee şi galerii
pontificale, ideea înfiinţării unor astfel de edificii venind de la Papii Clement XIV şi Pius VI, în
anii 1700. In secolul următor, Papa Gregoriu XVI fondează Muzeul Gregorian consacrat artei
egiptene şi artei etrusce. Un alt muzeu fondat de Papa Gregoriu XVI este Muzeul Lateran
Profan care adăposteşte statui, basoreliefuri, sculpturi şi mozaicuri din era romană şi care nu
puteau fi expuse corespunzător în Palatul Vaticanului. Muzeele Vaticanului mai cuprind, de
asemenea, Galeria Tapiţeriilor, ce cuprinde colecţii de tapiţerii din secolele XV-XVII, şi o
Galerie de Hărţi. Obiecte de artă greco-romană pot fi admirate în cadrul Muzeului Pio
Celementino, iar sculptura antică, în cadrul Muzeului Chiaramont. Statul-cetate-oraş mai
include Biblioteca Vatican, înfiinţată în secolul al XV-lea de Papa Nicolae V, şi Academia
Pontificală de Ştiinţe. Palatul Vatican, un ansamblu de palate de fapt, a fost construit în mai
multe etape succesive, începând din secolul al XV-lea. Arhitectura palatului este atribuită
arhitectului renascentist Donato Bramante.
Sfântul Scaun este reprezentat pe lângă organizaţiile internaţionale guvernamentale
incluzând sediul Naţiunilor Unite din New York, USA, Instituţiile şi Oficiile specializate ale
ONU din Geneva, Elveţia, Agenţia Internaţională pentru Energia Atomică din Viena, Austria,
Organizaţia pentru Cooperare şi Securitate în Europa (OSCE), Viena, Consiliul Europei,
Strasbourg, Franţa, Organizaţia Statelor Americane, Washington, USA. El are relaţii
diplomatice, de asemenea, cu Comunitatea Europeană.

V.4. Sistemul de drept din Spania

Conform Constituţiei promulgate la 29.12.1978, Spania este o monarhie parlamentară.
Organizarea administrativă a Spaniei cuprinde 50 de provincii grupate în 17 regiuni autonome

64
(15 regiuni continentale-din care 4 regiuni autonome şi 2 regiuni insulare) şi teritoriile
dependente, posesiunile spaniole din nordul Africii. Din cele 17 regiuni autonome, care includ
52 de departamente, Ceuta şi Mellila au un grad ridicat de independenţă.
Puterea legislativă este exercitata de către un parlament bicameral, Adunarea Naţională
(Cortes Generales), formată din Senat (208 membri aleşi prin vot direct şi 47 aleşi de
parlamentele regionale) şi Congresul Deputaţilor (350 membri, aleşi prin vot direct). Mandatul
Parlamentului este de 4 ani. Puterea executivă este exercitată de Consiliul de Miniştri, condus
de un preşedinte (prim-ministru), desemnat de rege şi aprobat de Adunarea Naţională. Ceilalţi
miniştri sunt numiţi de primul ministru. Consiliul de Stat (23 membri) este organul consultativ
suprem. Cele 17 regiuni se bucură de o largă autonomie, având organe legislative şi executive
proprii.
Coroana este instituţia care cuprinde Şeful Statului şi nu este integrată în nici una din
autorităţile statului. Potrivit Constituţiei, regele are două categorii de funcţii: generice şi specifice.

Funcţiile generice sunt:

simbol al unităţii statului cu respect faţă de guvernele regionale (comunidades
autonomas), pentru a contrabalansa diviziunea care există între autorităţile juridică,
legislativă şi executivă;
reprezentare în relaţiile internaţionale;
arbitru, dificil de definit depinzând în mare măsură de personalitatea monarhului.

Funcţiile specifice sunt:

avizarea şi promulgarea actelor parlamentare (aceasta este o intervenţie pur formală
întrucât Regele nu poate să refuze promulgarea chiar dacă este total împotriva
acesteia);
convocarea şi demiterea Parlamentului şi iniţierea alegerilor generale;
iniţierea referendumului naţional potrivit Constituţiei.

În legătură cu implicarea în exercitarea autorităţii executive, Regele are următoarele

atribuţii:
propune către Parlament şi numeşte Şeful Guvernului (Primul Ministru), după
consultarea cu partidele politice;
numeşte şi revocă membrii Guvernului, la propunerea Primului Ministru;
contrasemnează decretele aprobate de Consiliul de Miniştri; actele regelui trebuie să fie
semnate de Şeful Guvernului şi evident de ministrul care le promovează;
poate prezida şedinţele Consiliului de Miniştri la cererea Preşedintelui
Guvernului;
regele este comandantul forţelor armate cu toate că puterea sa este una formală şi nu poate
decide singur;
deţine o mare parte din Academia Regală.

În legătură cu exercitarea autorităţii juridice se poate afirma că justiţia este administrată în

numele Regelui, care are putere de graţiere, potrivit legii.
Regele are de asemenea şi alte atribuţii între care: numirea şefului executivului de la nivel
regional, declararea stării de război cu aprobarea Parlamentului şi acreditarea ambasadorilor în
străinătate. El poate să exprime consimţământul statului în ce priveşte obligaţiile internaţionale
prin tratate potrivit Constituţiei şi celorlalte legi.
Spania a aderat ca toate statele democratice de altfel la separarea puterilor în stat astfel că
executivul este responsabil pentru procesului politicilor publice, în timp ce autoritatea juridică
este responsabilă pentru urmărirea modului în care sunt aplicate şi respectate acestea de către
administraţie şi cetăţeni.

Autoritatea judecătorească

65
 Ca în alte state şi în Spania există o structură clară a curţilor: Curtea Supremă, este
superioară celorlalte curţi şi are competenţa de a interveni atunci când celelalte curţi nu o pot
face, respectiv în cazurile care implică drepturi constituţionale şi interpretări ale Curţii
Constituţionale. Curtea Constituţională este independentă motiv pentru care nu este considerată
întotdeauna parte a autorităţii juridice, dar sentinţele ei pot anula orice lege sau reglementare
legală chiar şi sentinţe ale Curţii Supreme. Există patru tipuri de curţi de justiţie în Spania: civilă,
penală, administrativă şi a muncii. Fiecare are cel puţin două niveluri şi sentinţele pronunţate la
primul nivel pot fi anulate la cel de al doilea. În cazurile speciale, Curţile Supreme pot anula
sentinţele date de curţile de la nivelul cel mai de jos.
Sistemul juridic este unitar pentru întreaga ţară dar este organizat la nivel regional şi
fiecare regiune are propriul său sistem de curţi incluzând înalta Curte Regională, ale cărei
reguli nu sunt întotdeauna acceptate de Curtea Supremă.
Consiliul General al Puterii Juridice este un compartiment reprezentativ al autorităţii
juridice. Constituţia garantează independenţa autorităţii juridice. Judecătorii nu pot fi transferaţi
dar au un statut special potrivit legii. Funcţiile lor sunt reglementate de Consiliul General al
Puterii Juridice, ceea ce explică independenţa magistraţilor.
Autoritatea legislativă
Parlamentul naţional numit „Cortes” este autoritatea legislativă care aprobă bugetul
anual şi controlează activităţile guvernului. Acesta este format din două camere: Congresul şi
Senatul.
Congresul este superior Senatului pentru că are mai multe atribuţii specifice şi poate
revoca deciziile celeilalte camere. Este astfel un exemplu de sistem bicameral imperfect, în care
puterea camerelor nu este egală.
Congresul este compus din membri aleşi prin vot direct, liber şi secret în cadrul
districtelor electorale din provincii. Numărul de reprezentanţi ai provinciei este determinat de
numărul populaţiei.
Pentru Senat fiecare provincie alege patru senatori prin vot direct, universal şi secret.
Există câteva excepţii cum ar fi:
provinciile insulare: din fiecare insulă mare se aleg trei senatori şi din fiecare
oraşele Ceuta şi Melilla aleg fiecare câte doi senatori.
Comunităţile autonome desemnează un senator fiecare şi un altul pentru fiecare milion de
locuitori din teritoriile respective. Desemnarea, pe bază de reprezentare proporţională
corespunde legislaţiei Adunării Legislative a Comunităţii Autonome.
Parlamentul îşi desfăşoară activitatea în cadrul comisiilor şi trebuie reţinut faptul că numai
în plen camerele îşi exercită toate atribuţiile parlamentare.
În cadrul Parlamentului funcţionează Comisiile Parlamentare care au în principal atribuţia
de a pregăti conţinutul actelor, dar pot primi delegare de competenţe de la camere atunci când
lucrează în plen.
Comisiile sunt compuse din membri aleşi de grupurile parlamentare (de obicei partide
politice) şi reprezintă puterea partidelor în cameră. Fiecare Comisie are propriile ei funcţii atât în
ceea ce priveşte propunerile dar şi iniţiativele legislative. Există comisii legislative şi
nonlegislative dar şi comisii ad-hoc stabilite pentru obiectivele specifice.
Constituţia arată că aceste comisii legislative constituite elaborează şi transmit proiectele
legislative când sesiunea plenară le deleagă competenţe. Fiecare Comisie alege unul sau mai
mulţi speakeri pentru a pregăti un raport iniţial despre hotărârile care urmează a fi pregătite şi
formulează propuneri pentru dezbateri în sesiunea plenară.
Grupurile parlamentare reunesc membri care aparţin aceluiaşi partid politic. Grupurile
parlamentare trebuie să fie formate din 15 persoane ceea ce înseamnă că micile partide
colaborează creându-se frecvent aşa numitele grupuri mixte care devin astfel o mixtură şi din
punct de vedere ideologic.
Autoritatea executivă
Şeful Guvernului primeşte titlul de Preşedinte al Guvernului (Prim Ministru) şi este
Preşedinte al Consiliului de Miniştri. Este considerat superior ierarhic faţă de ceilalţi membri ai

66
guvernului şi un „primus inter pare”. Este propus şi numit de Rege, după consultarea şi acordul
partidelor politice. Preşedintele Guvernului are puterea de a nominaliza şi schimba toţi miniştrii
şi poate propune demiterea Parlamentului.
Vicepreşedintele Guvernului îşi asumă exercitarea funcţiilor prezidenţiale în cazurile de
deces, boală sau absenţă a Preşedintelui.
Cu toate că există un Cabinet al Preşedintelui Guvernului care are o structură
organizatorică proprie, biroul lui este format din:
 Vicepreşedintele Guvernului;
 Ministrul pentru Relaţia cu Parlamentul;
 Secretariatul General al Guvernului condus de un ministru care este şi Secretarul
 Consiliului de Miniştri;
 Ministrul pentru Relaţia Guvernului cu alte instituţii;
 Cabinetul Preşedintelui Guvernului.

Consiliul de Miniştri reprezintă Guvernul. Puterea Consiliului de Miniştri implică

managementul general al politicii interne şi internaţionale, administraţiei civile, militare şi apărării
statului.
Consiliul de Miniştri este cel mai înalt grup de fundamentare a deciziilor administrative.
Funcţiile Consiliului de Miniştri sunt în principal exercitate în următoarele
domenii:
politic - elaborează politica internă şi internaţională;
legislativ - are responsabilitatea pentru aprobarea decretelor, legilor, şi hotărârilor de Guvern
înainte de prezentarea în Parlament;
administrativ şi economic - reproiectează structura organizatorică a sistemului şi
formulează propunerea de buget.
În mod tradiţional, Statul este reprezentat la nivel local prin guvernatori, foarte
asemănători prefecţilor de tip napoleonian. În fiecare provincie este un guvernator civil numit
de Consiliul de Miniştri şi formal subordonat Ministerului Administraţiei Publice. El este
reprezentantul administraţiei centrale în unitatea administrativ teritorială şi este şeful tuturor
serviciile publice desfăşurate la acest nivel în cadrul provinciilor. Odată cu dezvoltarea statelor
regionale, s-a redus mult rolul guvernatorului şi astăzi acesta se rezumă la securitate publică şi
situaţii de urgenţă.
În fiecare Comunitate Autonomă (regiune) există un Delegat al Guvernului Central,
care nu are autoritate peste administraţia regională, însă funcţiile lui sunt de a coordona şi ghida
administraţia civilă a statului la nivelul provinciilor.
Guvernele regionale
Guvernul Regional a fost constituit foarte recent în administraţia spaniolă. Potrivit
Constituţiei provinciile cu particularităţi istorice, culturale şi economice se pot organiza în
Comunităţi Autonome urmărindu-se un proces care include aprobarea Parlamentului şi
organizarea unui referendum naţional. Comunităţile autonome, cum arată şi denumirea lor, sunt
autonome şi respectă conţinutul constituţiei regionale. Organizarea autonomă se concretizează în
următoarele organizaţii autonome: Adunarea Legislativă, aleasă prin vot universal cu o
reprezentare proporţională, Consiliul Guvernului, cu putere executivă, cu un Preşedinte, Şeful
Consiliului de Guvernământ, ales de Adunare, şi Superiorul Curţii de Justiţie. Comunităţile
autonome depind, din puncte de vedere financiar, de veniturile proprii (taxe, valori patrimoniale
recuperate, operaţiuni de creditare), în funcţie de care se stabileşte nivelul veniturilor.
Distribuirea puterii între Guvernul Central şi cel local este prevăzută de Constituţie. Cel
mai înalt grad de autonomie regională se manifestă în domeniile: administraţie, cultură,
protecţia mediului, transporturi regionale, alte activităţi de interes public pe teritoriile lor.
Guvernul local
Potrivit Constituţiei, guvernele locale se constituie în provincii şi municipalităţi.
Municipalităţile au existat şi înainte şi sunt universal acceptate, dar diviziunea provinciilor este
relativ recentă.
67
 Provinciile spaniole sunt create după modelul departamentelor napoleoniene. Provinciile
sunt compuse dintr-un grup de municipalităţi şi obiectivele lor sunt acelea de a exercita funcţiile
de bază dincolo de capabilităţile resurselor umane ale municipalităţilor. Există 50 provincii în
Spania. Guvernul Provincial şi administraţia formează Consiliul Provincial care are un număr de
membri proporţional cu populaţia rezidentă în aceste provincii (între 25-51 persoane). Aceşti
membri sunt aleşi în al doilea tur de scrutin.
Structura Consiliului Provincial este următoarea:
Consiliul Provincial este format de Preşedinte şi consilierii provinciali. Acesta îşi
desfăşoară activitatea în sesiuni plenare şi aprobă bugetul, programul legislativ şi
planurile de sistematizarea teritoriului provinciei;
Preşedintele este ales în sesiune plenară şi este şeful Guvernului Provincial şi al
administraţiei;
Comisia Consiliului Executiv al Provinciei.
Obiectivele principale ale provinciilor sunt să garanteze buna desfăşurare a serviciilor
publice municipale în teritoriul provinciei şi să coordoneze administraţia locală cu administraţiile
şi Comunităţile Autonome.
Municipalităţile
Sunt componenta organizaţională de bază pe teritoriul Spaniei. Consiliul Oraşului alege
prin vot direct şi universal Primarul dintre membrii săi. Actul după care se realizează
conducerea este Actul Guvernului Local. De obicei municipalităţile se ocupă cu administrarea
activităţii în următoarele domenii: alimentare şi distribuirea apei în reţea, drumuri locale,
iluminatul public, igienizarea oraşului.Resursele financiare pentru municipalităţi provin din taxe
proprii, de la stat şi din contribuţiile autorităţilor autonome, transferuri de la Guvernul Regional
sau Central.

V.5.Dezvoltarea dreptului german

Sistemul judiciar german ocupă un loc particular în cadrul marii familii a dreptului
romano-germanic, iar aceasta se datorează în mare parte structurii federale a statului german.
Statele federaţiei - numite landuri - sunt autonome şi au propriile lor organe administrative,
legislative şi judiciare.
Cea mai importantă particularitate a sistemului judiciar german constă în existenţa mai
multor categorii de jurisdicţii. Potrivit art. 95 din Constituţia Germaniei, în materiile jurisdicţiei
ordinare, jurisdicţiei administrative, jurisdicţiei financiare, jurisdicţiei de muncă şi jurisdicţiei
sociale, Federaţia trebuie să constituie Curţi Supreme federale, respectiv o Curte Federală de
Justiţie, o Curte Administrativă Federală, o Curte Federală de Finanţe, o Curte Federală de
Muncă şi o Curte Federală de Contencios Social.
Fiecare ordin judiciar dispune de propriile sale instanţe judecătoreşti. Sistemul judiciar
vest-german s-a introdus treptat şi în cele 5 noi landuri create în baza Tratatului de unificare
din partea est-germană a federaţiei. În continuare, vom examina cele 5 ordine de jurisdicţie.
Cercetarea istoriei dreptului german pune lesne în evidenţă unitatea fundamentală dintre
acesta şi dreptul francez. Există în conţinutul lor normativ, dar şi în expresia tehnică ale
acestora diferenţe care pentru specialist prezintă o importanţă deosebită. Se poate lesne observa
un fond normativ comun datorat atât receptării paralele a dreptului roman, cât şi a unor
numeroase elemente identice ce se puteau întâlni în cutumele franceze şi germane.
În Germania la început a fost cutuma. Adagii populare definind mentalitatea epocii
spuneau: ”cutuma este sfântă” sau “cutuma este dreptul”. Cu începere din secolul al XIII-lea îşi
fac apariţia acele consolidări ale cutumei care poartă denumirea de “ Oglinzi”. Peste acest drept
cutumiar s-a suprapus începând din secolul al XV-lea dreptul roman. Receptarea a fost mult
uşurată de faptul că Sfântul Imperiu Roman de origine germană se socotise continuatorul
imperiului roman astfel încât dreptul acestuia apărea în ochii juriştilor timpului ca însăşi
dreptul imperiului german. Institutele lui Iustinian erau aplicate în mod direct sub numele de
Kaiserrecht- drept imperial.

68
 Dreptul roman a devenit aplicabil, dar numai cu titlu subsidiar. Partea care invoca în
susţinerea pretenţiilor norme de drept roman se bucura de fundata intentio, în sensul că
adversarului său îi revenea sarcina de a dovedi existenţa unei norme de drept german care
înlocuise regula romană. Astfel în cazul în care o astfel de probă nu se putea face, dreptul
roman se aplica fără nici o rezervă.
Un moment de seamă este reprezentat de codificarea realizată în Prusia în anul 1794.
Iniţiativa elaborării unui cod general, care să cuprindă nu numai materia dreptului privat, dar şi
pe cea dreptului constituţional, penal a aparţinut lui Frederic cel Mare. Allgemeines Landrecht
cuprinzând 17000 de paragrafe este opera unui mare jurist practician al timpului Carl Svarez.
Marea perioadă de înflorire a dreptului german a rămas însă în secolul al XIX-lea.
Fărămiţarea Imperiului German nu a condus la desfiinţarea dreptului privat, care sub
denumirea de “drept comun” a rămas acelaşi pe ruinele fostului imperiu. Cele mai însemnate
legislative ale acestui secol au fost codul civil Burgerliches Gestzbuch, promulgat în 1869 şi
intrat în vigoare la 1 ianuarie 1900 şi codul civil austriac Allgemaines Burgerliches
Gesetzbuch. Întreaga dezvoltare a dreptului privat în ţările de limbă germană a avut loc în jurul
acestor două coduri.
În 1849 a fost adoptat un cod comercial unificat pentru toate statele germane şi s-a luat
hotărârea unui cod comunal obligaţiilor, care nu a fost finalizat niciodată.
Codul civil german reprezintă unul dintre cele mai importante, dar şi cele mai originale
monumente legislative ale marelui sistem juridic romano-germanic. Elementele inedite,
limbajul tehnic pe care-l promovează îl fac să difere într-o mare măsură de codul francez,
asigurându-i o poziţie particulară în cadrul marelui sistem de drept. Cea mai mare parte a
soluţiilor promovate de cod îşi găsesc izvorul în dreptul comun german de origine romană.
Elementul caracteristic constă în faptul că există o parte generală a codului, care cuprinde toate
principiile ce stau la baza reglementării raporturilor civile. Cartea a doua cuprinde materia
obligaţiilor. Cartea a treia cuprinde materia bunurilor, cea de a patra se referă la dreptul
familiei. Limbajul codului este inaccesibil persoanelor neiniţiate. Studierea codului devine şi
mai dificilă din cauza tehnicii trimiterilor de la un paragraf la altul.
Un alt element specific codului este “cazuistica abstractă”. Codul ajunge la 1385 de
paragrafe. Codul civil german evită formulările generale, regulile cu un conţinut larg pentru o
puzderie de reguli de detaliu, care face distincţii de o subtilitate excesivă. Unii autori găsesc în
această subtilitate un avantaj.
O altă caracteristică a codului german este reprezentată de existenţa aşa-numitelor
clauze generale, care îi conferă o fizionomie proprie. Una din cele mai însemnate clauze
generale este cea privitoare la buna-credinţă. Această regulă se numeşte în dreptul german
denumirea de “ Treue und Glauben”- fidelitate şi credinţă. Sensul acestei clauze este că în
interpretarea contractelor trebuie ţinută seama de cerinţa lealităţii şi a încrederii reciproce.
Sistemul clauzelor generale reprezintă în fond o adevărată supapă în mâinile judecătorului
modern, care găseşte deschisă posibilitate ocolirii textelor neconvenabile în numele unor
principii generale de largă aplicare.
Nu vom găsi în acest cod o definiţie a proprietăţii. Dar în art. 903 există o prezumţie în
favoarea posesorului bunului când un terţ îi contestă dreptul de a folosi şi dispune de acel bun.
O reglementare specială este consacrată proprietăţii funciare căreia codul îi conferă un regim
destul de impropriu pentru a asigura o circulaţie uşoară a pământurilor. Transmiterea
proprietăţii se realizează printr-un act solemn, prin care proprietarul şi dobânditorul îşi declară
acordul asupra transferului de proprietate, care trebuie urmat de o înscriere în cartea funciară.
Într-o astfel de situaţie, dobânditorul rămâne proprietarul bunului, dar poate fi obligat de cel
care I-a transmis bunul la plata unor despăgubiri bazate pe o îmbogăţire fără cauză.
După război codul a rămas aplicabil în ambele state germane. În Germania de Est s-a
aplicat până în 1976, când a fost adoptat un nou cod civil, de o factură radical diferită. “Cu
toate aceste modificări-scrie F. Sturm- codul civil a păstrat trăsăturile sale caracteristice
originale. El continuă să poarte amprenta timpului său. Fruct al şcolii pandectiste şi al

69
conceptualismului juridic german din secolul al XIX-lea el duce abstracţia la extrem şi se
exprimă într-un limbaj în acelaşi timp riguros şi de neînţeles pentru profan”.
Cel de al doilea monument legislativ este codul de comerţ. Acest cod Allgemeine
Deutsches Handelsgesetzbuch A.D.H., datează din 1861. Noţiunea centrală a dreptului
comercial a devenit cea de întreprindere comercială. Modificări importante au avut loc după
anul 1887. Primul volum al codului tratează despre comercianţi, registrele comerciale şi
radierea firmelor. Cel de al doilea cuprinde materia societăţilor comerciale, al treilea
reglementează materiile contractelor, expediţiei mărfurilor, în timp cel al patrulea se ocupă de
reglementarea comerţului maritim. În 1892 o lege de mare însemnătate a introdus de asemenea
o inovaţie şi anume societatea cu răspundere limitată, instituţie care a fost receptată În
Portugalia-1901, Austria-1906, Polonia-1923. Ideea legiuitorului a fost aceea de acrea un tip de
societate care nu reclamă formalităţile riguroase ale societăţii anonime, fără însă ca asociaţii să-
şi asume o răspundere nelimitată. Era o formă foarte potrivită pentru întreprinderile mijlocii,
utilizată în cazul societăţilor de familie foarte răspândite în economia germană.
Germania este republică parlamentară, stat federal, conform Legii Fundamentale.
Intrată în vigoare în 1949 în zonele de ocupaţie britanică, americană şi franceză, Legea
Fundamentală a servit drept constituţie provizorie, iar după unificarea Germaniei în 1990 a
devenit Constituţia întregii Germanii.
Germania este o republică federală, formată din 16 state. În partea de vest există 11
landuri (Baden-Wurttemberg, Bavaria, Berlinul de Vest, Bremen, Hamburg, Hesse, Saxonia
inferioară, Westfalia de Nord, Rhineland-Palatinate, Saarland, şi Schleswig-Holstein) au fost
redivizate după 1945 pentru a forma Germania de Vest în 1949. Cinci landuri din Germania de
Est (Brandenburg, Mecklenburg-Vorpommern, Sachsen-Anhalt, Saxonia şi Thuringen) au fost
reconstituite în iulie 1990 şi au devenit parte din Germania la 3 octombrie 1990. Landurile
diferă semnificativ ca mărime şi structură politică. Fiecare land are Constituţie, Parlament şi
Guvern propriu. Germania este un exemplu reprezentativ de democraţie. Toate puterile
suverane revin cetăţenilor care în mod indirect exercită puterea lor în stat prin procesul
electoral. Cei aleşi sunt membrii Bundestag-ului. Forme democratice, ca petiţiile populare sau
referendumul, pot fi întâlnite în câteva Constituţii ale câtorva landuri. Constituţiile landurilor
trebuie să respecte principiile unui stat democratic şi social, care se fundamentează pe legile de
bază. In afara de aceasta, fiecare land este liber să fundamenteze propria sa Constituţie dar, în
acest proces trebuie să ţină seama de Constituţia Federală.

Şeful statului
Şeful statului german este Preşedintele Federal, ales de Convenţia Federala
(Bundesversammlung), un grup constituţional din care fac parte deputaţii, membrii Bundestag-
ului şi un număr egal de membrii aleşi de adunările generale ale landurilor. Convenţia Federală
se întruneşte numai pentru realizarea acestui obiectiv. Preşedintele Biroului Federal este ales pe
cinci ani, iar realegerea este permisă o singură dată. In general, funcţiile Preşedintelui Federal
sunt doar de reprezentare. Preşedintele Federal este reprezentantul Germaniei în relaţiile
internaţionale. El propune Bundestag-ului un candidat pentru Biroul Cancelarului Federal şi la
sugestia Cancelarului reuneşte sau demite miniştrii Cabinetului. Dacă apare o moţiune sau o
situaţie conflictuală complexă în activitatea Bundestag-ului, Preşedintele Federal poate cere
dizolvarea Bundestag-ului, la propunerea Cancelarului Federal.

Autoritatea legislativă
Parlamentul Federal este format din două Camere: Bundestag (Adunarea Federală)
şi Bundesrat(Consiliul Federal). Bundestag-ul reuneşte 662 membri care reprezintă
legislativului responsabil pentru alegerea Cancelarului Federal şi are ca principală atribuţie
controlul asupra activităţii Guvernului. Membrii primei Camere sunt aleşi pe 4 ani prin
sistemul de reprezentare proporţională şi majoritate simplă. Cea de a doua Cameră conţine 69
membri aleşi de cele 16 guverne ale landurilor, fiecare având între 3 şi 6 locuri în funcţie de
populaţie.

70
 Bundesrat-ul este instituţia care reuneşte reprezentanţii prin care landurile participă la
activitatea legislativă a Federaţiei. Spre deosebire de Bundestag, Bundesrat-ul nu este format
din membrii aleşi direct, aceştia sunt membri ai guvernelor landurilor sau delegaţi ai acestora.
Fiecare land are cel puţin trei reprezentanţi, cele mai cunoscute landuri au dreptul chiar şi la
şase persoane. Propunerile pot fi introduse de orice deputat din Bundesrat sau de către
Guvernul Federal, iar dacă în urma dezbaterilor acesta întruneşte majoritatea voturilor,
propunerea este înaintată Bundestag-ului. Dacă Bundestag-ul şi Bundesrat-ul nu pot să ajungă
la un consens este constituită o Comisie de Mediere formată din membri ai ambelor Camere.
Fiecare land are propriul său Parlament ales şi un Guvern Local. De asemenea, cea mai
mare parte a activităţilor desfăşurate în cadrul poliţiei, justiţiei, culturii şi învăţământului, de la
nivelul primar la cel universitar, sunt administrate la nivel de land. Principiul suveranităţii
landurilor confirmă faptul că Parlamentul Federal nu poate obiecta la legile avansate de
parlamentele landurilor. Curţile Constituţionale ale landului trebuie să decidă atunci când
constituţionalitatea legilor este pusă sub semnul întrebării.

Autoritatea executiva
Germania este un stat Federal cu trei niveluri ale administraţiei: federal, land si local.
Această structură policentrică are puternice conotaţii istorice şi politice. Fiecare nivel al
administraţiei are autonomie legală şi este, în principiu, independent în realizarea prevederilor
constituţionale. În general, principala funcţie a Guvernului Federal este să pregătească
deciziile politice şi legislative, în timp ce responsabilităţile administrative sunt delegate către
landuri.

Guvernul federal central

Sistemul de guvernare din Germania este adesea cunoscut ca o "democraţie a
cancelarului", care reflectă puternica poziţie a Cancelarului Federal.
El este doar membru al Guvernului ales de Bundestag şi are responsabilitate formală
pentru activitatea desfăşurată. Legea de bază, Constituţia cuprinde un "vot constructiv de
neîncredere", care înseamnă că, dacă majoritatea membrilor Parlamentului doresc să acorde
votul de neîncredere Cancelarului, aceştia trebuie să aleagă în acelaşi timp succesorul lui cu
majoritate de voturi. Cancelarul Federal nominalizează membrii Guvernului. Cancelarul
Federal conduce activitatea guvernului şi determină coordonatele politicii care urmează a fi
implementată de către ministere. El determină şi precizează gradul de responsabilitate care
revine fiecărui minister. In Germania există un "principiu ministerial" încă în vigoare. Potrivit
acestuia fiecare minister optează, în mod autonom, pentru politica sa şi are responsabilitate
proprie în cadrul ministerului respectiv. Sistemul politic german se caracterizează prjntr-o
absenţă relativă a constituţionalităţii autorităţii ierarhice a Şefului Guvernului asupra
ministerelor. Şeful ierarhic este liber să aleagă membrii ministerelor care, o dată instalaţi în
funcţii, se bucură de un înalt grad de independenţă ţinând seama doar de principiile politice de
bază.

Biroul Şefului Guvernului

Cancelaria Federală, formată în 1989 din 500 de membrii, are misiunea de a oferi
Cancelarului Federal informaţii care să-i permită coordonarea activităţilor necesare şi
dezvoltarea corespunzătoare a politicii guvernamentale. Structura Cancelariei Federale o
reflectă pe cea a ministerelor, iar şeful Cancelariei Federale este responsabil pentru
organizarea activităţii interne a Cancelariei.
Guvernele regionale (landurile)
Conform legilor de bază, organizarea administrativă a fiecărui land este lăsată la
dispoziţia acestuia. Diferenţele între nevoile specifice ale landurilor şi, de asemenea, trecutul
istoric al acestora au condus la diferenţe în structurile lor administrative. La nivel federal,
politica generală pentru fiecare land este fundamentată de Şeful de Guvern (Primul Ministru al
landului) şi birourile sale. Landurile elaborează propria legislaţie şi formulează aproximativ

71
 75% din propunerile pentru legile federale. In această a doua calitate ele acţionează
independent şi pe propria răspundere. Doar câteva sarcini administrative, precizate în legea de
bază, sunt realizate de landuri împreună cu administraţia federală. Cele mai multe landuri au
trei niveluri de organizare administrativă: superior, mediu şi inferior. Autorităţile de la cel mai
înalt nivel îndeplinesc funcţiile administrative pentru întregul land dintr-o poziţie centrală.
Aceste autorităţi sunt imediat subordonate ministerelor şi nu au structuri administrative.
Autorităţile de nivel mediu îndeplinesc sarcini administrative pentru un district
administrativ din cadrul landului. Acestea pot fi comparate cu structura administrativă a
prefecturilor franceze înainte de descentralizarea care a avut loc în 1983. Responsabilitatea
este asigurată de către comisarul de district şi biroul lui. Comisarul de district, desemnat de
guvernul landului şi în subordinea Ministerului de Interne al landului are misiunea de a veghea
la siguranţa cetăţeanului folosind chiar diverse forme de constrângere. Landurile mai mici nu au
acest nivel intermediar de autoritate. Autorităţile de nivel inferior sunt autorităţi specifice
landului, de exemplu autorităţile pentru administrarea reţelei de drumuri, birourile de sănătate
şi cele veterinare.
Landurile trebuie să-şi finanţeze propriile lor activităţi. Veniturile lor provin, în
principal, din taxele landului pentru proprietate, succesiune (acestea sunt colectate de
instituţiile de pe toate nivelurile administraţiei) şi din taxele pe venit. In prezent, landurile
primesc aproape jumătate din veniturile lor de la corporaţii şi din taxele pe venit ceea ce
înseamnă 35% din taxa pe valoarea adăugată. Landurile, în concordanţă cu Legea de bază, îşi
alcătuiesc propriul lor buget.

Guvernul local
Autoguvernarea locală este o veche tradiţie în Germania. Dreptul fiecărei comunităţi de
a-şi coordona activitatea locală şi de a avea responsabilitate proprie este garantată de legea de
bază şi de toate legile constituţionale. Există două niveluri ale autoguvernării locale:
Municipalitatea (Gemeinde) şi Comitatele sau Districtele (Kreise) care sunt un grup regional al
municipalităţii. Aceste două niveluri locale funcţionează după principiul subsidiarităţii, astfel
când municipalitatea nu poate să îndeplinească anumite sarcini care sunt preluate de către
comitat sau district. Marile oraşe, care au mai mult de 100000 de locuitori funcţionează
independent ca districte sau comitate (oraşe district liber) şi combină cele două niveluri ale
autorităţii locale.
Toţi membrii consiliilor locale sunt aleşi prin vot direct. Organizarea administraţiei
guvernamentale locale nu este uniformă în Germania. In cea mai mare parte a Germaniei,
primarul este în acelaşi timp şeful Consiliului Local şi şeful Biroului Executiv. El este ales de
populaţie sau de Consiliul Local. În Renania de Nord - Westfalia şi Saxonia Inferioară a fost
introdus modelul englez de consiliu local după cel de al doilea război mondial, cu un primar,
un şef executiv şi un conducător al comunităţii locale.
Membrii biroului Şefului Executiv al districtului pot fi aleşi de populaţia locală sau de
reprezentanţii consiliului local (Kreitag).
Autorităţile locale sunt primele responsabile pentru rezolvarea problemelor locale cum
ar fi serviciul social local, baze sportive de agrement, apa şi reţeaua de gaz.Fondurile necesare
pentru realizarea sarcinilor de la nivel local provin din taxe locale, 15% din resursele financiare
provin din taxe pe venit şi din taxe pe proprietăţile din landuri.

Organizarea sistemului judiciar în Germania

Sistemul judiciar german ocupă un loc particular în cadrul marii familii a dreptului romano-
germanic, iar aceasta se datorează în mare parte structurii federale a statului german. Statele
federaţiei - numite landuri - sunt autonome şi au propriile lor organe administrative,
legislative şi judiciare.
Cea mai importantă particularitate a sistemului judiciar german constă în existenţa mai
multor categorii de jurisdicţii. În materiile jurisdicţiei ordinare, jurisdicţiei administrative,
jurisdicţiei financiare, jurisdicţiei de muncă şi jurisdicţiei sociale, Federaţia trebuie să

72
constituie Curţi Supreme federale, respectiv o Curte Federală de Justiţie, o Curte
Administrativă Federală, o Curte Federală de Finanţe, o Curte Federală de Muncă şi o Curte
Federală de Contencios Social.
Fiecare ordin judiciar dispune de propriile sale instanţe judecătoreşti. Sistemul judiciar vest-
german s-a introdus şi în cele 5 noi landuri create în baza Tratatului de unificare din partea est-
germană a federaţiei. În continuare, vom examina cele 5 ordine de jurisdicţie.

Jurisdicţia ordinară
Jurisdicţia ordinară este destinată să soluţioneze cererile contencioase de natură civilă,
cauzele penale, precum şi cererile graţioase (necontencioase).
În dreptul german, ca şi în dreptul altor state, există jurisdicţii ordinare de fond şi
jurisdicţii ordinare de apel. Jurisdicţiile de fond se realizează de către tribunalele cantonale,
de tribunalele regionale şi de tribunalele regionale superioare, care sunt organizate la
nivelul fiecărui land.
Tribunalele cantonale sunt în număr de peste 700 şi au competenţă materială atât în
materie civilă, cât şi în materie penală.
Tribunalele regionale, în număr de 116, au competenţă atât în materie civilă, cât şi în
materie penală. în materie civilă, competenţa tribunalului regional se întinde, în primul rând,
asupra litigiilor patrimoniale a căror valoare depăşeşte suma de 10.000 de DM (cea. 5.000
Euro). De asemenea, tribunalele regionale sunt competente, indiferent de valoarea interesului
în litigiu, şi în privinţa acţiunilor îndreptate împotriva Trezoreriei şi acţiunilor în materie de
brevete. în fine, tribunalele regionale sunt şi instanţe de apel, în cauzele pronunţate în
primă instanţă de tribunalele cantonale.
Tribunalele regionale superioare, în număr de 24, sunt Instanţe de apel numai în
materie civilă.
Curtea Federală de Justiţie este instanţa care se află în vârful ierarhiei jurisdicţiilor
ordinare.
Curtea Federală de Justiţie are 12 secţii civile şi 5 camere penale.
Curtea Federală de Justiţie are sediul la Karlsruhe, o secţie penală funcţionând însă la
Berlin

Jurisdicţiile administrative
Germania posedă o reglementare modernă şi cuprinzătoare asupra jurisdicţiei
administrative. Cea mai importantă reglementare în acest domeniu este Codul jurisdicţiei
administrative din 19 martie 1991.
Potrivit art. 1 din acest cod, jurisdicţia administrativă se exercită în Germania de către
Tribunale independente, distincte de autoritatea administrativă.
Jurisdicţia administrativă are un caracter general pentru toate litigiile de drept public,
cu excepţia acelora date în competenţa jurisdicţiei financiare sau sociale. în pofida
similitudini lor care există între aceste jurisdicţii - administrativă, financiară şi socială -,
fiecare are reguli proprii de procedură
La baza jurisdicţiei administrative germane se află tribunalele administrative
(Verwaltungsericht), azi în număr de 52. Tribunalele administrative au în compunerea lor mai
multe secţii (Kammern) a căror competenţă are un caracter de fond (de primă instanţă).
Cu alte cuvinte, tribunalele administrative sunt instanţe de drept comun în materia
contenciosului administrativ. Ele pot dispune anularea sau emiterea unui act administrativ,
obţinerea unei prestaţii, alta decât una de natură administrativă şi constatarea unui raport
juridic.
Eşalonul doi al jurisdicţiei administrative în Germania este format de tribunalele
administrative superioare (Oberverwal-tungsericht), în număr de 16, denumite în unele
landuri curţi administrative. Ele au mai multe secţii denumite Senate, iar competenţa lor
de drept comun vizează materia apelului.

73
 În vârful piramidei sistemului de jurisdicţie administrativă se află Curtea
Administrativă Federală (Bundesverwaltungsge-richt), care are sediul la Berlin.

Teste:
1.Enumeraţi particularităţile Codului civil a lui Napoleon Bonaparte.
2.Prezentaţi codul intitulat Allgemeine Deutsches Handelsgesetzbuch.
3.Prezentaţi comparativ caracteristicile dreptului din Franţa şi Germania.
4.Ce înţelegeţi prin conceptul de “ancien droit”.

Teme de referat:
1.Prezentarea Codului civil a lui Napoleon Bonaparte.
2.Analizaţi influenţa dreptului francez, în evoluţia dreptului european.
3.Prezentaţi dreptul german.

VI. Sistemul de drept englez - common-law

Obiectivele cursului:
 Cunoaşterea dreptului în Anglia
 Prezentarea lucrării Magna Charta Libertatum
 Dreptul în Statele Unite ale Americii
 Constituţia Statele Unite ale Americii
Cuvinte cheie: common-law, ratio deciendi, obiter dicta, equity, satute law

74
 VI.1.Common-law în Anglia
Common-law reprezintă cel de al doilea mare sistem juridic contemporan. Timp de secole
dezvoltarea sistemelor juridice a avut loc în paralel, pe continentul european, pe de o parte, în
insulele britanice, pe de altă parte, fără contacte reciproce prea frecvente şi mai ales fără ca
vreunul din aceste sisteme să exercite o influenţă reală unul asupra celuilalt. S-au creat în acest
mod două medii juridice diferite, două lumi juridice închise – cea continentală şi cea insulară,
care se ignorau reciproc.
Dreptul englez a jucat un rol important în comerţul internaţional. Dominaţia pe care Anglia
a exercitat-o mai bine de un secol asupra comerţului mondial a impus în practica relaţiilor
comerciale tipurile de contracte engleze, chiar atunci când părţile aveau alte naţionalităţi,
precum şi competenţa instanţelor arbitrare engleze. Puternica influenţa economică a Statelor
Unite ale Americii a accentuat ascendentul instituţiilor de common-law. Întregul drept al
comerţului internaţional este profund tributar tehnicilor contractuale engleze şi americane.
Contractele de know-how, factoring, leasing, folosesc elemente tehnice ale sistemului de
common-law.
Common-law reprezintă un sistem juridic care guvernează încă teritorii întinse ce depăşesc
cu mult limitele Marii Britanii. Dacă insulele britanice nu sunt guvernate în întregime de acest
sistem, dreptul englez s-a impus datorită expansiunii coloniale britanice, pe vaste teritorii din
Africa, Asia şi America. În majoritatea teritoriilor ce aparţinuseră altădată coroanei britanice
dreptul introdus de primii colonizatori a găsit un teren vid şi şi-au impus propriul sistem de
drept. În alte teritorii dreptul coloniştilor era confruntat cu sistemele juridice locale, adesea
arhaice şi cutumiare. În alte ţări cum ar fi India şi Pakistanul din confruntarea dreptului englez
cu sisteme juridice bine conturate cum sunt cele hindus şi musulman au rezultat reglementări
hribide, care au împrumutat atât calităţile, cât şi defectele ambelor sisteme. Un rol important l-a
avut Comitetul judiciar al consiliului privat britanic care avea statutul de instanţă supremă
peste toate jurisdicţiile cu excepţia Indiei, Pakistanului şi Canadei, instanţă ce a desfăşurat o
amplă şi profundă operă de unificare a dreptului teritoriilor coloniale după model englez.
Născut în insulele britanice acest sistem nu guvernează în întregime aceste insule. Se aplică
în Anglia, Ţara Galilor şi Irlanda, dar nu se aplică în Scoţia care are un sistem juridic propriu.
Cât priveşte teritoriile extraeuropene trebuie distins între două categorii de state. Cea dintâi este
formată de dominioanele în care colonizarea britanică nu a succedat celei a vreunei ţări
europene, cum ar fi Canada, cu excepţia provinciei Quebec, în care se aplică un sistem juridic
de tip francez. A doua categorie de teritorii au aparţinut altor puteri coloniale, cum ar fi Africa
de Sus stăpânită iniţial de buri sau provincia Quebec fostă colonie franceză. Principiul de la
care s-a pornit în aceste regiuni a fost menţinerea sistemelor juridice existente înaintea
ocupaţiei britanice, în măsura în care nu au fost abrogate prin actele normative ale autorităţilor
coloniale britanice sau printr-o regulă stabilită ulterior de organele locale.
Common-law a fost sistemul juridic al unei societăţi feudale în tiparele căruia a fost turnat
conţinutul unui drept burghez. După expresia lui Bentham, dreptul englez este o judge made
law, o creaţie a jurisprudenţei.
Deşi în zilele noastre locul ocupat de dreptul scris este considerabil dreptul englez rămâne
un drept al precedentelor. Precedentul judiciar reprezintă mecanismul cel mai important în
formarea unui sistem. Acest drept al precedentelor cuprinde cel mai adesea reguli extrem de
tehnice şi formaliste, accesibile doar specialiştilor, făcute pentru tribunale, iar nu pentru
justiţiabili. Aspectul original al common-law-ului este reprezentat de coexistenţa a trei
subsisteme normative, autonome şi paralele, care reglementează uneori diferit sau
contradictoriu, relaţiile sociale: common-law în sens restrâns, equity şi statute-law. Ele exprimă
cele trei izvoare principale ale dreptului englez.
Cel mai vechi dintre ele este common-law. Acest termen poate fi înţeles prin două
accepţiuni. În sens larg este denumit marele sistem de drept de origine engleză. În sens
restrâns, termenul indică unul din cele tei izvoare sau subsisteme, dar rămâne “ cea mai
fundamentală parte a dreptului englez”.

75
 Common-law provine din commune ley –legea comună şi îşi găseşte în cutumele aflate
în vigoare înainte de cucerirea normandă şi care au fost menţinute printr-o declaraţie a lui
Wilhem Cuceritorul. El reflectă opera de unificare acestor cutume locale într-u drept comun
pentru întregul regat, datorată exclusiv Curţilor regale de la Westminster. După cucerirea
normandă exista un mare număr de organe jursdicţionale, care aplicau fiecare cutume şi
reglementări diferite. Regele nu exercita decât o “ justiţie supremă”, care nu opera decât atunci
când pacea regatului era ameninţată. Curia regală instanţa regală, reprezenta o jurisdicţie de
excepţie. Cu timpul de aici s-au desprins Curţile regale de Justiţie În secolul al XIII-lea existau
trei astfel de curţi:
- Curtea eşicherului Exchequeur, competentă în materie financiară;
-Curtea plângerilor comune Common Pleas, competentă în materia proprietăţii funciare
şi a posesiunii imobiliare;
-Curtea băncii regelui Kings Bench, competentă în materie penală şi de tulburare a păcii
regelui. Cu timpul diviziunea de competenţă dintre cele trei Curţi a dispărut fiecare din ele
dobândind o competenţă generală.
Organizarea Curţilor superioare a variat în decursul timpului. Între anii 1873-1875
aceste curţi au fost reorganizate, legile purtând denumirea de Judicature Acts, creând o curte
superioară unică. În anul 1971 o lege intitulată Courts Act a prevăzut organizarea în cadrul
Curţii Supreme a trei entităţi judiciare: High Court of Justice, Crown Court şi Court of Appeal.
Sesizarea curţilor nu reprezenta cel puţin până în 1875 un drept al justiţiabililor. Aceştia
trebuia să se adreseze Cancelarului, mare ofiţer al Curţii regale. Acesta urma să-I acorde un
ordin – writ, care atesta dreptul părţii de a sesiza Curţile regale.
Conflictul dintre marea nobilime şi rege s-a declanşat în timpul domniei regelui Ioan
fără de Ţară, iar în anul 1215 regele Ioan fără Ţară a fost constrâns de nobili să acorde actul
numit Magna Charta Libertatum, expresie a compromisului dintre regalitate şi nobilime, un
document de o mare importanţă pentru istoria dreptului englez.
Astfel prin art. 6 se recunoştea Coroanei dreptul de taxare pentru cazuri de tutelă,
căsătorie, dar I se limitau pretenţiile fiscale. Art. 13 garanta libertatea oraşelor, satelor şi
porturilor, iar prin art. 14 se preconiza un comerţ liber de taxe şi vămi arbitrare. Limitarea
puterii regale se desprinde şi din conţinutul art. 31 unde se precizează că nici regele nu poate
lua lemne fără acordul proprietarului.
Charta limitează puterea judecătorească a suveranului. Se fixa un loc stabil pentru
dezbaterea proceselor civile, în timp ce curţile criminale erau obligate să se întrunească anual
în fiecare comitat, prin judecători ambulanţi. Art. 39 stipula egalitatea cetăţenilor în faţa legii.
Prin art. 61 se înfiinţa un Comitet format din 25 baroni, care aveau sarcina să supravegheze
respectarea prevederilor Chartei. Cetăţenii erau obligaţi să jure supunere şi ascultare celor 25
baroni. Cea mai importantă prevedere a Chartei apare în art. 14, referitor la instituirea Marelui
Consiliu. După ce a semnat Charta, regele a refuzat să respecte prevederile documentului,
cerându-I Papei Inocenţiu al III-lea să anuleze Charta, obţinând o bulă prin care se aborga şi
anula în întregime Magna Charta, ecomunicând pe baroni. Succesorul lui Ioan fără de Ţară,
Hencric al-III-lea a confirmat principiile Chartei.
Totodată a hotărât înfiinţarea unui Consiliu compus din 24 membrii, 12 fiind aleşi de
rege şi 12 numiţi de baroni, în vederea alcătuirii statutelor noii “Constituţii” numite Statutele
de la Oxford.1
Habeas Corpus Act- 1679 reprezintă prima garantare efectivă a libertăţii individuale,
în care se găseşte o formulare incipientă a prezumţiei de nevinovăţie şi a dreptului la un
judecător imparţial;
Bill of Rights – 1689, stabileşte controlul parlamentului asupra finanţelor publice şi
impune principiul constituţional al monarhiei limitate.
Regula precedentului a început să se contureze la sfârşitul secolului al XVIII-lea.
Deciziile Curţilor de Justiţie, Înalta Curte, Curtea de Apel, Camera Lorzilor se impun

1
B.Wilkinson, Constitutional History of Medieval England, 1216-1399, vol.I.
76
jurisdicţiilor de rang de inferior. Curtea de Apel mai mare în grad poate anula o decizie dată de
Înalta Curte, iar Camera Lorzilor poate anula o decizie dată de Curtea de Apel.
O decizie judecătorească cuprinde două părţi importante: ratio decidendi şi obiter dicta.
Ratio decidendi exprimă motivele pentru care instanţa a dat hotărârea, principul de drept
angajat prin această hotărâre. Obiter dicta nu exprimă regula de drept degajată de instanţă, ci
reflecţiile juridice pe care le face aceasta pe marginea speţei.
Equity reprezintă un corectiv adus regulilor de common-law. La origine equity dădea
expresie ideii că în faţa legii nedrepte, supuşii pot face apel la rege, care poate acţiona contra
legem, restabilind echitatea încălcată. În fapt Cancelarul era cel acre soluţiona plângerile. Una
din maximele cele mai cunoscute în dreptul englez este “Equity follow the law”, equity
respectă common-law-ul. Cancelarul se fereşte de a declara regula de drept inaplicabilă. A fost
creată Curtea Cancelarului, în cadrul căreia unul dintre magistraţi – the master of the Rolls, un
adevărat vicecancelar, el fiind preşedintele Curţii de Apel. Alte reguli care reglementează
equty: equity acţionează in personam, iar nu in rem – “equity acts in personam, not in rem”;
equity urmează common-law-ul- “equity follows the law”; cel care doreşte un remdiu de equity
trebuie să acţioneze în equity”; cel care recurge la equity trebuie să o facă cu mâinile curate –
“he who comews into equity must come with clean hands”; equity înseamnă egalitate – “equity
is equality”.
După equity, staute-law reprezintă cea de a doua reacţie de acomodare a dreptului
englez la imperativele contemporaneităţii. Teoria clasică nu vede în lege decât un izvor
secundar de drept. Legile nu sunt în această concepţie decât o serie de corective aduse acestui
corp normativ principal, care este dreptul jurisprudenţei. Ele apar ca o piesă străină în sistemul
dreptului englez. Interpretarea legii este cel puţin teoretic deosebit de restrictivă. O trăsătură
caracteristică a sistemului de statute-law decurge din faptul că dreptul englez nu cunoaşte nici
abrogarea implicită şi nici desuetudinea, ca urmare rămân în vigoare un număr enorm de acte
normative care nu au fost niciodată abrogate expres şi care datează de secole. Pentru a facilita
cunoaşterea stautelor s-au alcătuit în decursul secolelor, culegeri de statute:
The Public General Acte din 1714, The Statutes 1870-1897, The Statutes at Large
1815-1870. Cercetarea sistemului judiciar englez de un jurist ce aparţinu sistemului de drept
continental (romano-germanic) ridică dificultăţi de înţelegere şi de asimilare a unor noţiuni.
Fundamentele dreptului englez şi ale common-law-ului 1, în general, sunt esenţialmente diferite,
fiind profund ataşate de tradiţie, de conservatorism. Într-adevăr, common-law-ul se întemeiază
pe precedentul judiciar, care reprezintă, astfel cum remarca şi regretatul profesor Victor Dan
Zlătescu, "mecanismul cel mai important în formarea acestui sistem, steaua sa polară".
Precedentul judiciar reprezintă componenta cea mai importantă a dreptului englez, căci
common-law nu a fost legiferat de Parlament, ci a fost dezvoltat de-a lungul secolelor prin
aplicarea obiceiurilor de către judecători la cazurile concrete. De aceea, Bentham spunea că
dreptul englez este judge macle law, adică o creaţie a jurisprudenţei. Judecătorul urmează în
fiecare caz exemplul sau precedentul existent. Dacă un asemenea precedent nu există,
judecătorul trebuie să judece în concordanţă cu principiile generale ale dreptului. în acest fel,
judecătorul creează un precedent ce va fi urmat şi de un alt magistrat într-un caz similar. Cu
alte cuvinte, hotărârile pronunţate de o instanţă sunt obligatorii nu numai pentru părţi, ci şi
pentru alte tribunale. Remarcăm şi existenţa unei ierarhii a precedentelor, în sensul că cele
stabilite de instanţele superioare sunt obligatorii pentru tribunalele inferioare. Cea mai mare
putere o au precedentele stabilite de către Camera Lorzilor (The House of Lords), după care
urmează cele ale Curţii de Ape! (The Court of Appeal) şi apoi cele ale înaltei Curţi (High
Court).Izvoarele dreptului englez - common-law (legea comună-cutuma), case-law şi statute
law (legislation) - sunt cele care particularizează acest mare sistem de drept de celelalte
sisteme juridice, în special de dreptul romano-germanic. în sistemul juridic englez, legea a avut
timp de secole un rol cu totul secundar. în considerarea acestei realităţi, unul din marii ma-
gistraţi britanici, lordul Mansfield, spunea că: "O lege poate rareori prevedea toate cazurile în
speţă: de aceea Common-law, care-şi are izvoarele în Fântâna dreptăţii, se află mai presus
decât un Act al Parlamentului".

77
 Marile codificări napoleoniene au fost însă de natură să conducă şi la o revigorare a
legislaţiei britanice1. Astfel, sistemul judiciar a fost reorganizat prin Judicature Act şi a fost
reformată procedura judiciară, fiind abrogate procedurile arhaice care datau din Evul Mediu.
De asemenea, în cursul secolului al XX-lea au fost adoptate legi extrem de importante pentru
dreptul britanic, cum sunt cele privitoare la proprietate din perioada 1922-1925, cele de ordin
procedura! (Administration of Justice Actâln 1970, Courts Act din 1971, Legai Aid and Advice
Act din 1949), cele privitoare la naţionalitate (British Nationatity Act din 1947) etc. Intrarea
Marii Britanii în Uniunea Europeană a impus şi adoptarea unor acte normative noi şi aplicarea
directă a unor reglementări juridice promovate în cadrul comunităţii.
Common-law constituie azi unul din marile sisteme de drept care s-a răspândit cu
repeziciune în fostele colonii britanice şi guvernează viaţa a sute de milioane de oameni de pe
diferite continente (America, Asia, Africa şi Australia). în epoca modernă, sistemul de
common-law a exercitat o influenţă extrem de semnificativă şi asupra dreptului romano-
germanic, în materii cum sunt cele ale dreptului comercial internaţional şi a dreptului financiar.
Formarea însă a unui drept comunitar reprezintă deja o realitate evidentă şi de
necontestat. Coexistenţa dreptului comunitar cu sistemele juridice naţionale va reprezenta încă
mult timp o realitate inevitabilă, lată de ce cunoaşterea sistemului de common-law şi a
mecanismelor judiciare ce-i corespund, este o necesitate stringentă pentru studenţii facultăţilor
de drept, dar şi pentru juriştii mai tineri, care în mod inevitabil vor trebui să ia contact cu
marile principii şi instituţii ale dreptului britanic, şi aceasta mai cu seama în perspectiva relativ
apropiată a integrării noastre în structurile Uniunii Europene.
Organizarea sistemului judiciar britanic este şi ea influenţată de particularităţile
dreptului englez şi mai ales de sistemul politic şi administrativ al ţării. în Anglia, există două
categorii de jurisdicţii principale, cele civile şi cele penale. Dreptul Irlandei de Nord şi al
Scoţiei este, în general, guvernat de reguli şi principii diferite.
Ţara Galilor, Scoţia şi Irlanda au fost alipite Angliei în 1536, 1707, 1800.
Până în anul 1980 Marea Britanie se manifesta ca un stat puternic centralizat, care nu
crease decât cu greu un oficiu pentru Scoţia şi unul pentru Ţara Galilor, din cauza conflictelor
din Irlanda de Nord autonomia de care dispunea aceasta a fost complet înlăturată.
Scoţia păstrează unele particularităţi care i-au recunoscute încă de la unirea cu Anglia
în 1707. Religia naţională scoţiană este Church of Scotland, este calvinistă. Sistemul juridic
scoţian are la bază un amestec între dreptul roman şi dreptul cutumiar scoţian. În mod special
se distinge procedura penală, care dispune de un procuror al statului, aşa cum există în ţările
Europei continentale.
În ceea ce priveşte Parlamentul scoţian, reînfiinţarea acestuia este una din revendicările
constante ale naţionaliştilor începând cu anul 1880. Scotland Act din 1998 a creat un parlament
monocameral la Edinborough, ales pentru un mandat de 4 ani.
In Scoţia există 9 consilieri regionali cu funcţii exercitate în aceleaşi domenii ca şi
consilierii districtelor din Anglia şi Ţara Galilor. Cele 53 de districte existente sunt similare
celor din Anglia şi Ţara Galilor.
Scoţia are propria sa structură administrativă pentru agricultură, mediu, pescuit,
sănătate, asistenţă socială, administraţie locală, justiţie şi dezvoltare economică. Cea mai mare
parte din funcţiile pe care le exercită membrii acestor departamente sunt desprinse din
atribuţiile Biroului Scoţian care a fost constituit încă din 1880 şi este condus de către un
Ministru de Cabinet. Lordul Avocat este principalul reprezentant al Legii şi Coroanei în
Scoţia. El este responsabil pentru informarea Guvernului şi pentru fundamentarea legislaţiei
scoţiene.
Irlanda de Nord, deşi este o comunitate dominată de violenţe politice, profunde
disensiuni, are totuşi propriul său Guvern şi Parlament. Se apreciază că acest statut este
temporar. Actualul Guvern al Irlandei de Nord se divizează în două. Irlanda de Nord are
propriile sale partide politice unele distincte de cele ale Regatului Unit. începând din 1985 are
propria sa structură administrativă stabilită pe baza unui Acord Nord - Irlandez. Potrivit acestui

78
acord, se desfăşoară regulat Conferinţa Interguvemamentală a Republicii Irlanda de Nord
pentru discutarea problemelor proprii de politică internă şi externă.
Acordul a dat Guvernului Irlandez posibilitatea constituirii unui cadru de discuţie
pentru descoperirea modalităţilor de influenţare a administraţiei britanice. Birourile din Irlanda
de Nord şi din Republică se întâlnesc periodic în cadrul unor conferinţe pentru a discuta
politica de securitate şi împotriva discriminării. Conferinţa nu are rolul de a desfăşura activităţi
cu caracter executiv sau de fundamentare de decizii însă adesea dezbaterile au un puternic
caracter controversat.
Parlamentul nord-irlandez este monocameral, ales prin scrutin proporţional pentru un
mandat de 4 ani. Acest guvern nu dispune de competenţe prea mari, cu excepţia celor necesare
pentru a stopa eventualele reacţii violente din partea localnicilor împotriva puterii centrale
britanice.
Irlanda de Nord nu are autoritate regională, iar Biroul Irlandei de Nord are
responsabilităţi în domeniul planificării, drumurilor publice, asigurării apei şi funcţionării
sistemelor de canalizare. Există, de asemenea, 26 consilieri de district care se ocupă cu
problemele de mediu, în timp ce Biroul Nord - Irlandez rezolva problemele de conducere a
învăţământului, bibliotecilor şi satisfacerea serviciilor sociale. Guvernul a propus
reorganizarea Guvernelor locale în Anglia, Ţara Galilor în următorii ani, în sensul stabilirii unui
sistem unitar al autorităţii care să fie responsabil pentru toate domeniile importante şi să
exercite corespunzător funcţiile managementului public. Anul 2004 a marcat în termeni
practici începutul unei astfel de schimbări.
Ţara Galilor este singura provincie britanică în care referendumul cu privire la crearea
unui parlament local a dat rezultate extrem de slabe. Parlamentul local din Ţara Galilor nu are
competenţe legislative, având doar atribuţiile de a adopta legislaţia secundară şi de aplicare a
celei votate în parlamentul de la Westminster. Ţara Galilor nu are un pachet distinct de legi
pentru conducerea administrativă, în consecinţă multe dintre ele sunt comune cu cele din
Anglia. Cu toate acestea, Ţara Galilor are o structură administrativă proprie cu un departament
de stat, numit Biroul Ţării Galilor, constituit încă din 1964, care este condus de către
Secretarul de Stat pentru Ţara Galilor, în persoana unui Ministru de Cabinet. în cadrul acestui
departament îşi desfăşoară activitatea câteva grupuri funcţionale din care fac parte miniştrii
juniori cu responsabilităţi proprii. în perioada 1974 - 1979 Guvernul Laburist a propus un plan
pentru descentralizarea puterii Parlamentului de la Londra dar propunerea a fost respinsă de
către populaţia Ţării Galilor prin referendum în anul 1979.
Anglia este condusă de un Guvern ale cărui atribuţii sunt bine structurate. De exemplu,
în Anglia departamentul Sănătăţii deserveşte doar Anglia, altele deservesc şi alte părţi ale
Regatului, iar unele deservesc întregul Regat. Există totuşi câteva j diferenţieri regionale, cum
ar fi, de exemplu, între Londra, partea de sud - est şi restul Angliei. La acest nivel îşi desfăşoară
activitatea un sistem de consilieri ai districtului respectiv, însă puterile lor sunt limitate şi nu se
pot compara cu statele americane şi nici cu landurile germane.
Menţionăm că nu există guverne regionale, dar la nivel local se disting câteva I elemente
caracteristice celor patru componente ale Regatului Unit.
Astfel, în Anglia şi Ţara Galilor există 49 de districte nemetropolitane, conduse de
către consilieri aleşi ai districtului, şi 6 districte metropolitane. în afara de acestea a existat până
în 1986 Marele Consiliu din Londra. Domeniile de care se ocupă aceste instituţii administrative
locale sunt: planificare strategică, învăţământ, poliţie, stingerea incendiilor şi servicii de
asistenţă socială. Alţi 369 de consilieri îndeplinesc funcţii la nivel local, în special în
următoarele domenii: îngrijirea sănătăţii, planificare, locuinţe. De asemenea, în 32 localităţi din
jurul Londrei alţi consilieri metropolitani realizează alte servicii în afara celor menţionate mai
sus.
Regatul Unit este o monarhie constituţională ereditară.
Şeful statului
Deşi puterea formală a monarhiei exprimată prin "Prerogativele Regale" nu a fost
modificată încă din secolul al XVII-lea, în prezent prerogativele monarhiei, în sensul exercitării

79
libere a puterii, sunt foarte mici, iar cele mai multe atribuţii ale monarhiei sunt mai mult
formale, manifestate în cadrul unor ceremonii, sau pentru acordarea avizului legislativului de
discutare a unor legi. în practică, aceasta înseamnă câ Primul Ministru şi Cabinetul exercită
puterea potrivit prerogativelor regale. Parlamentul nu trebuie să autorizeze exercitarea acestor
puteri dar poate să restrângă drepturile prerogative ori să definească şi să clarifice modul în care
trebuie să fie exercitată puterea monarhiei. Oricum monarhia are dreptul să fie informată regulat
şi consultată în mod confidenţial, de către Primul Ministru, cu privire la activitatea Guvernului,
iar în situaţii excepţionale, monarhia poate interveni în întrevederile Primului Ministru.

Autoritatea legislativă
Regatul Unit alege 81 de membrii care fac parte din Parlamentul European.
Parlamentul de la Londra este alcătuit din două camere: Camera Comunelor şi Camera
Lorzilor.
Cei 659 de membrii ai Camerei Comunelor sunt aleşi prin vot direct de aproximativ 70 000
de cetăţeni. Membrii Camerei Comunelor au un mandat de 5 ani. Orice cetăţean care a
împlinit 21 de ani poate participa pe listele electorale ca şi candidat după ce a achitat o sumă
de bani.
Majoritatea membrilor Camerei Lorzilor sunt bine cunoscuţii „Lorzii pe viaţă”, ocupă
locuri în Camera Lorzilor, la fel ca şi Episcopii Bisericii Anglicane. Legea din 1999 privind
Camera Lorzilor stabileşte un număr de 92 de membri care moştenesc statutul de membrii în
această cameră.

Autoritatea executivă
Şeful Guvernului este Primul Ministru, unul din liderii politici ai partidului (coaliţiei)
care a câştigat alegerile. El este nominalizat de Regină. Prin convenţie Regina invită liderii
partidelor politice care conduc majoritatea în Camera Comunelor pentru a-i consulta în
vederea formării unui Guvern. Primul Ministru conduce şedinţele Cabinetului, selectează
miniştrii şi are puterea să-i demită. El intervine în orice probleme politice apărute la nivel de
departament şi răspunde timp de 15 minute de două ori pe săptămână la întrebările membrilor
Camerei Comunelor, întrebări care de regulă acoperă mare parte din activitatea
guvernamentală. Primul Ministru ia cuvântul la majoritatea dezbaterilor şi din când în când
formulează puncte de vedere referitoare la politica externă şi la alte iniţiative politice. Primul
Ministru este şi Ministrul pentru Serviciile Publice. în acest sistem îşi desfăşoară activitatea
peste 200 funcţionari publici care sunt numiţi cu aprobarea Primului Ministru, iar distribuirea
sarcinilor în cadrul departamentelor se face în funcţie de priorităţile politice şi administrative.
Primul Ministru are, de asemenea, responsabilitate formală pentru Serviciile de Securitate. El
selectează persoanele care urmează să primească distincţii şi are competenţe şi responsabilităţi
majore pentru a exercita unele prerogative regale. Mărimea şi structura Cabinetului Primului
Ministru variază în funcţie de priorităţi (vezi figura 36.5.3. Structura organizatorică a
Cabinetului UK). în general, atribuţiile acestuia sunt întreţinerea legăturii cu departamentele
guvernamentale, formularea unor variante pentru diferitele probleme particulare în care Primul
Ministru este interesat (de exemplu, aspectele de politică economică), facilitarea procesului de
comunicare a Primului Ministru cu mass-media, desfăşurarea serviciilor de secretariat şi de
interes privat pentru Primul Ministru.
în prezent, Cabinetul Primului Ministru este format din aproximativ 80 de persoane. în
calitate de Ministru al Serviciilor Civile, Primul Ministru a constituit Biroul Serviciilor Publice
care face parte din Cabinetul Primului Ministru. Acest birou este responsabil „inter alia" pentru
problemele de management al resurselor umane din toate organizaţiile publice din
administraţie.

Diviziuni administrative: 41 de comitate, 45 de districte unitare şi Aglomeraţia urbană

Londra- Greater London.

80
 Scoţia şi Ţara Galilor se bucură de autonomie administrativă considerabilă. Scoţia are un
sistem legal şi educaţional propriu. Teritoriul Angliei este împărţit în 48 de provincii
(counties), iar Ţara Galilor în 8. Scoţia are 12 regiuni cu guvern local. Irlanda de Nord are 26
de districte şi este administrat în prezent din Londra, de către un ministru al guvernului,
Secretarul de Stat al Irlandei de Nord, care este răspunzător în faţa Parlamentului.
Sistemul judiciar englez este organizat în formă piramidală, în fruntea acestui sistem
aflându-se Camera Lorzilor (House of Lords), urmată de Curtea Supremă (Supreme Court),
iar la bază se situează curţile de district (County Courts) şi tribunalele de primă instanţă,
denumite Magistrates' Courts.
Actuala organizare judecătorească din Anglia se întemeiază pe Legea de organizare -
Judicature Act - din anul 1873, care a fost modificată prin Administration ofjustice Act din
anul 1970 şi Courts Act din anul 1971. Aceste ultime acte au fost înlocuite parţial prin
Supreme Court Act din anul 1981, care determină structura actuală a Curţii Supreme.
Una din caracteristicile notabile ale sistemului judiciar onglez constă în centralizarea
excesivă a jurisdicţiilor1, într-adevăr, la Londra îşi au sediul principalele instanţe care
alcătuiesc cele trei grade de jurisdicţie. De aceea, se şi spune că Londra este veritabilul centru
judiciar nu numai al Angliei, ci şi al Regatului Unit2.
La baza sistemului judiciar se află însă Magistrates' Courts şi County Courts.
Magistrates' Courts sunt formate din doi sau mai mulţi judecători neprofesionişti
(judecători de pace), care sunt numiţi de Lordul Cancelar. Ei nu au o pregătire juridică. în
prezent există în Anglia circa 30.000 de judecători de pace, de aproximativ 10 ori mai mult
decât numărul judecătorilor de profesie3. Din componenţa acestor instanţe fac parte şi
judecători salariaţi (stipendiary magistrate appointea), numiţi de Lordul Cancelar dintre
solicitors şi barristers, cu o vechime de cel puţin 7 ani.
Completul de judecată este format, în principal, din trei magistraţi, care sunt asistaţi de un
grefier ce posedă o pregătire juridică corespunzătoare.
Magistrate's courts au competenţă, în special, în materie penală, dar ea este limitată la
faptele mai puţin grave. Instanţa are posibilitatea de a aplica doar pedeapsa amenzii până la
2000 de lire sau a închisorii de până la 6 luni. Cauzele mai grave sunt transmise la Curtea
Coroanei {Crown Court) pentru a fi judecate. în materie civilă, competenţa acestor instanţe
este extrem de redusă. Ele judecă în special unele acţiuni de dreptul familiei, acţiuni privitoare
la plata datoriilor şi impozitelor locale, precum şi cererile privitoare la autorizarea unor
întreprinderi (restaurante, cârciumi .
County Courts au fost organizate la mijlocul secolului al XIX-iea şi ele au competenţa de
a soluţiona majoritatea cauzelor civile din Anglia şi Ţara Galilor. Organizarea acestor instanţe
a fost reglementată prin County Court Act din anul 1846. Actuala reglementare datează din
anul 1984 (County Court Act 1984). în urma reorganizării curţilor de comitat, judecătorii au
fost înlocuiţi cu judecătorii de circuit, fiecare dintre ei deservind mai multe comitate şi se pot
deplasa de la un circuit la altul. în Anglia şi Ţara Galilor există, în prezent, circa 300 de
county courts. Fiecare judecător este asistat de un registrar, numit de Lordul Cancelar dintre
solicitors cu cel puţin 7 ani vechime.
Aceste instanţe sunt prezidate de judecătorii de circuit sau de judecătorii de district
(comitat). Primii prezidează doar în cauzele civile mai importante.
Competenţa curţilor de comitat se întinde asupra cauzelor având ca obiect contracte şi
delicte, acţiuni posesorii, probleme de dreptul familiei, de adopţie şi faliment. Uneie dintre
aceste instanţe (în special, din marile porturi) au şi competenţă în materia dreptului maritim.
Procesele de mai mică importanţă privitoare Ia despăgubiri, daune interese şi acoperirea unor
datorii se judecă după o procedură specială, suplă, şi mai puţin costisitoare, căci părţile nu sunt
obligate să recurgă la serviciile unui avocat. Cuantumul valoric până la care este atrasă
competenta curţilor de comitat este stabilit în mod periodic.
Crown Court este una din instanţele componente ale Curţii Supreme de Justiţie. Ea a fost
creată în anul 1972. Curtea Coroanei este considerată ca o instanţă naţională, care are reşe-
dinţa în mai multe oraşe din Anglia şi Ţara Galilor.

81
 Competenţa Curţii Coroanei se întinde asupra tuturor cauzelor penale grave, care sunt
trimise acestei instanţe de Magis-trates' Courts. Cauzele controversate sunt examinate de un
judecător şi un juriu de 12 persoane, alese la întâmplare.
în acelaşi timp, Curtea Coroanei este şi instanţă de apel. Ea are căderea de a judeca apelurile
îndreptate împotriva hotărârilor pronunţate de Magistrates' Courts. Apelurile se judecă de un
magistrat asistat de 4 judecători neprofes ion işti (nu de un juriu).
De notat faptul că la Curtea Coroanei se păstrează încă sistemul judecătorilor itineranţi,
care se deplasează periodic în unele centre importante pentru a prezida sesiunile acestei
instanţe. De asemenea, unii judecători de circuit sunt desemnaţi judecători ai Curţii Coroanei,
pentru a-şi desfăşura în mod permanent activitatea în anumite localităţi1.
High Court este situată în Londra la Royal Courts of Justice. îşi poate desfăşura însă
activitatea şi în peste 100 de grefe din tribunalele de comitat din afara Londrei. Ea este
considerată ca o instanţă de drept comun în materie civilă. Curtea poate judeca orice
acţiune civilă, deşi în practică examinează numai cauzele civile cele mai importante şi
complexe.
Curtea este compusă din aproximativ 80 de judecători, denumiţi puisne judges, numiţi
dintre avocaţii (barristers) cu o vechime de cel puţin 10 ani. Lordul Cancelar poate coopta şi
judecători de circuit sau recorders, atunci când consideră necesar.
High Court este organizată în trei secţii sau divizii: Queen's Bench Division, Chancery
Division şi Family Division. Queen's Bench Division este cea mai mare secţie şi este condusă
de un Lord Chief Justice. Ea este compusă din circa 50 de judecători. De aceea, jurisdicţia
acestei instanţe se exercită în cadrul mai multor departamente: Ordinary Court, Admiralty
Court şi Com-mercial Court.
Ordinary Court este departamentul care judecă orice cauză civilă, cu excepţia acelora date
în competenţa altui departament. Celelalte două departamente au o competenţă limitată ia
materiile maritime (acţiuni civile privind navele, ca de exemplu litigiile privitoare la
despăgubiri, coliziuni etc.) şi comerciale.
Queen's Bench Division este şi o instanţă competentă în materie de apel. în această privinţă
competenţa acestei divizii se răsfrânge numai asupra apelurilor îndreptate împotriva hotărârilor
pronunţate de curţile inferioare şi care nu intră în competenţa Curţii de Apel.
Chancery Division este formată din circa 13 judecători şi este prezidată de Lordul Cancelar.
în practică, Lordul Cancelar participă extrem de rar la şedinţele acestei instanţe. Activitatea
practică este coordonată în mod efectiv de vice-cancelar. Competenţa acestei divizii vizează, în
generai, litigiile privitoare la administrarea proprietăţii persoanelor decedate, ipoteci,
interpretarea testamentelor, insolvabilitate şi litigii privind întreprinderile.
Family Division este compusă dintr-un preşedinte şi circa 17 judecători. Competenţa sa de
primă instanţă vizează litigiile de dreptul familiei, cum sunt cele privitoare la divorţ, nulitatea
căsătoriei, separarea de patrimonii, adopţia, încredinţarea minorilor. Ea este însă şi o instanţă
de apel. în această calitate, divizia de dreptul familiei judecă apelurile îndreptate împotriva
hotărârilor pronunţate de County Courts şi Magistrates' Courts cu privire Ia încredinţarea
minorilor. De asemenea, judecă apelurile împotriva hotărârilor pronunţate de curţile pentru
minori în materia adopţiilor.
Court of Appeal este, astfel cum am arătat, o instanţă unică. Ea are sediul la Londra în Royal
Courts of Justice şi nu judecă, ca alte instanţe, în afara capitalei. Curtea de Apel are două
secţii: Civil Division şi Criminal Division.
Secţia civilă este compusă dintr-un preşedinte, care poartă denumirea de Maşter of the
Rolls (MS) şi 27 de judecători de apel (Lords Justices of Appeal (LJA). Lordul Cancelar,
foştii lorzi cancelari, Lord Chief of Justice şi Preşedintele Secţiei de dreptul familiei de la
High Court sunt membri de drept ai Curţii de Apel. De asemenea, sunt membri de drept şi
lorzii de apel ordinar (Lords of Appeal in Ordinary, denumiţi şi Law Lords),
Civil Division judecă, în general, în complet format din 3 judecători. în cauzele mai
importante, completul este format din 5 judecători. Curtea este competentă să judece

82
apelurile îndreptate împotriva hotărârilor pronunţate, în materie civilă, de High Court şi de
curţile de district {County Courts).

VI.2.Dreptul Statelor Unite ale Americii

Sistemul de drept al Statelor Unite ale Americii face parte din marea familie de
common-law. El este rezultatul transplantării dreptului englez pe continentul american.
Teritoriul nord-american este populat în epoca precolumbiană de numeroase triburi
ameridiene, de vânători şi pescari (athapasci, algonkini, irochezi). Strămoşii acestora
imigraseră din Asia peste strâmtoarea Bering spre sfârşitul paleoliticului(cca.26.000
î..Hr.).Coastele răsăritene (Noua Anglie şi Newfoundland în Canada) sunt descoperite în jurul
anului 1 000 de vikingi veniţi din Islanda, conduşi de Leif Ericson. Genovanezul Cristofor
Columb este navigatorul care în 1492 relevă Europei existenţa noului continent. În deceniile
următoare John Cabot (1497) explorează coasta Noii Anglii, Giovanni di Verranzano în 1524
pe cea a Carolinei, Ponce de Leon în 1513 Florida, iar în 1519 Alvarez Penida-Golful Mexic.
În 1565 spaniolii conduşi de Pedro Menendez de Aviles fondează Sf. Augustin în
Florida, prima aşezare europeană permanentă de pe continentul nord-american.Cu întemeierea
localităţii Jamestown din Virginia în 1607, de către Compania Londoneză,este inaugurată
colonizarea engleză.
În 1607 şi 1733 iau fiinţă pe coasta Atlanticului 13 colonii engleze, dintre care putem
menţiona: Massachusetts (1620); Maryland (1634); Georgia (1733).
Începând cu 1619, pe plantaţiile de bumbac din statele sudice sunt aduşi sclavi nergii
din Africa. Măsurile discriminatorii adoptate în a doua jumătate a sec.XVIII-lea de metropolă
faţă de coloniile nord-americane pun baze mişcării comune antibritanice care culminează cu
Războiul de independenţă (1775-1783)
La 4 iulie 1776 Congresul continental, compus din delegaţii celor 13 colonii engleze
din America de Nord şi reunit din 1775 la Philadephia proclamă Declaraţia de independenţă
(T.Jefferson, B.Franklin, J. Adams) recunoscută prin tratatul de la Paris (3.9.1783).
Expansiunea spre vest este marcată de cumpărarea Louisianei (1803) de la Franţa şi a Floridei
(1819)de la Spania, dar şi de includrea în Uniune a statelor Kentucky (1792) şi Tennessee
(1796).
Razboiul dintre S.U.A. şi Marea Birtanie din anii 1812-1814 se încheie pe baza statu-
qou-ului.În 1812 S.U.A.număra 26 de state. Preşedintele J.Monroe enunţă la 2.12.1823 aşa-
numita « doctrină Monroe », care viza împidicarea revenirii puterilor coloniale pe continentul
american.
În urma războiului cu Mexicul (1846-1848) sunt dobândite Texas, New Mexico şi
California, iar graniţa americano-mexicana este fixată pe Rio Grande. În 1867 S.U.A. cumpără
de la Rusia Alaska, la preţul de 7,2 mil. $.
Contradicţia dintre statele din sud, partizane ale sclaviei şi cele nordice, aboliţioniste duce,
după alegerea lui Abraham Lincoln ca preşedinte la părăsirea Uniunii de către 10 state sudice şi
la izbucnirea războiului de Secesiune(1861-1865). În deceniile care se scurg de la victoria
nordului S.U.A. cunosc o puternică dezvoltare a relaţiilor capitaliste devenind la sfârşitul
sec.XIX-lea prima putere industrială a lumii. Politica de expansiune se îndreaptă în spaţiul
carabian şi pacific.Prin pacea de la Paris dfn 1898 care încheie războiul hispano-american,
SUA anexează ins. Filipine, Puerto Rico, Guam şi-şi instituie controlul asupra Cubei şi Ins.
Hawaii.În 1903 preia controlul asupra canalului Panama.
După trei ani de neutralitate S.U.A. intervin la 6 aprilie 1917 de partea Antantei în primul
razboi mondial, participând cu trupe pe frontul de vest. Nereuşind să-şi impună ca bază a păcii
ideile expuse în « cele 14 puncte » de către preşedintele W.Wilson, dar nu semnează tratatul de
la Versailles (1919) şi nu devin membru al Ligii Naţiunilor adoptând în epoca interbelică o
politica de „izolationism”. Între 1820-1962 în SUA se stabilesc peste 42 de mil. de imigranţi,
peste 80% originari din Europa. Criza economică mondială care izbucneşte în 1929 în Wall

83
Street cuprinde întreaga lume capitalistă (17 mil. de şomeri în 1933). Pentru depăşirea acesteia
F.D.Roosevelt, ales preşedinte în 1932, aplică politica New Deal.
După izbucnirea celui de-al doilea razboi mondial (1939) S.U.A. îşi proclamă neutralitatea,
dar sprijină direct Marea Britanie şi forţele ostile fascismului. În urma atacului japonez de la
Pearl Harbour (7 decembrie 1941) S.U.A. intervin în război împotriva forţeler Axei, luptând pe
fronturile din Pacific, Africa de Nord şi Europa
În 1953, Alaska şi Hawaii sunt proclamate al 49-lea şi al 50-lea stat al Uniunii. S.U.A. sunt
membru fondator al pactelor militare N.A.T.O. (1949), A.N.Z.U.S. (1951), S.E.A.T.O.(1954)
În 1950-1953 S.U.A. participă la războiul din Coreea, iar între 1964-1973 poarta razboiul
de agresiune din Vietnam.
S.U.A. sunt membru fondator al O.N.U. şi totodată unul din membrii permanenti ai
Consiliului de Securiate. Crearea ONU la San Francisco (26.6.1945) urma să pună bazele unei
largi colaborări internaţionale în epoca postbelică, dar contradicţiile care se manifestă, după
Conferinţa de la Postdam (1945), între SUA şi URSS condusă de Stalin duc la izbucnirea
războiului rece. SUA sprijină economic redresarea statelor europene ameneiţate de spectrul
comunist prin lansarea Planului Marshall.
În timpul preşedinţiei lui John Fizgerald Kenedy (1961-1963) este semnat tratatul de
interzicere al experienţelor nucleare în atmosferă , în spaţiul cosmic şi sub apă.
SUA este o republică prezidenţială compusă din 50 de state şi un district federal Columbia.
Teritorii dependente: Samoa Americană, Guam, Ins. Mariane de Nord, Ins. Baker, Puerto Rico,
Ins. Virgine Americane, Ins. Navassa.
Populaţia Statelor Unite ale Americii este cu totul inegal repartizată teritorial. Cele mai mari
aglomerări umane se întâlnesc în regiunea de nord-est, către coasta Atlanticului, Marile lacuri şi
fluviul Missisippi, pe coasta Oceanului Pacific şi a Golfului Mexic, zonă care cunoaşte o intensă
viaţă industrială şi prezenţa unor oraşe cu o populaţie numeroasă: New York (peste 16,7
milioane locuitori cu suburbiiile); Chicago- 7,7 milioane locuitori; Philadelphia- 5,6; Detroit-
4,7; Boston- 3,6 iar pe coasta Pacificului Los Angeles 10,4 şi San Francisco- 4,6.
Capitala federală este la Washington (împreună cu districtul Columbia şi suburbiile are peste
3 milioane locuitori), având această calitate de la 1 decembrie 1801.

Constituţia SUA
Constituţia SUA a fost concepută între 21 februarie şi 17 septembrie 1787, fiind
definitivată odată cu adoptarea sa de către Convenţia Constituţională a Statelor Unite ale
Americii (United States Constitutional Convention), care a avut loc în Philadelphia,
Pennsylvania, urmând ca să intre în vigoare în ziua de 4 martie 1789. A creat o uniune federale
de state suverane şi un guvern federal care să opereze conducerea acesteia, înlocuind vechea
uniune mai neclar definită şi cu o constituţie mai ambiguă, Articolele Confederaţiei..
Imediat zilei adoptării, a fost supusă ratificării tuturor celor treisprezece foste colonii
britanice, fiind votată şi acceptată de adunările celor treisprezece state originare la date diferite,
între 7 decembrie 1787 de către statul Delaware, primul, şi 29 mai 1790 de către statul Rhode
Island, al treisprezecela şi ultimul dintre cele treisprezece state originare.
Constituţia a fost completată cu 26 de amendamente în 1791 şi 1971.

Preşedintele Statelor Unite ale Americii

Statele Unite are un preşedinte este ales prin sufragiu universal indirect pentru un
mandat de 4 ani de colegiul electoral, compus din 535 de mari electori. Marii lectori sunt aleşi
în ziua de marţi după prima zi de luni a lunii noiembrie din anul electoral. Aceştia sunt aleşi
prin sufragiu universal direct pe baza unei liste întocmite de fiecare stat în parte.
În Statele Unite funcţionează sistemul (electoral majoritar) cine obţine cele mai multe
voturi într-o circumscripţie electorală câştiga alegerile.
Candidaturile la funcţia de preşedinte sunt făcute de partidele politice influente pe plan
local. În cadrul fiecărui partid există o procedură bine pusă la punct pentru investirea unei
personalităţi politice ca şi candidat la preşedinţie din partea partidului respectiv. Investitura

84
este acordată de Convenţia Naţională a partidului formată, la rândul ei, din delegaţi desemnaţi
prin alegeri primare.
Campania prezidenţială are patru faze:
alegerile locale de partid pentru desemnarea delegaţilor la Convenţia Naţională a
partidului respectiv;
alegerea candidatului la funcţia de preşedinte al SUA de către Convenţia Naţională a
fiecărui partid;
alegerile locale pentru desemnarea marilor electori ce formează Colegiul;
investitura oficială a Preşedintelui în cadrul Congresului.
Mandatul preşedintelui începe în mod oficial la 20 ianuarie în anul următor alegerilor,
prin depunerea jurământului prevăzut de Constituţie.
Procedura de impeachment
Este o procedură complexă care vizează teoretic urmărirea în justiţie a oricărui
funcţionar suspect de a se fi făcut vinovat de crime şi delicte, de la cel mai neînsemnat angajat
la Preşedintele SUA.
În fapt, este o procedură care poate fi declanşată doar de Congresul SUA şi care este în
general foarte greoaie. Astfel în secolul al XX-lea, cu excepţia destituirii unor judecători
federali, această procedură nu a fost folosită decât împotriva preşedintelui Nixon. În iunie
1972, ziariştii Robert Wodward şi Carl Berstein, de la Cotidianul Washington Post, dezvăluie
opiniei publice o teribilă afacere de spionaj politic: în perioada campaniei electorale, imobilul
Watergate, sediu al Partidului Democrat a fost spart de persoane care aveau legături cu Casa
Albă, unde preşedinte era Nixon.
În martie 1974 Nixon este nevoit să accepte punerea sub acuzare a sa şi a unor apropiaţi
colaboratori. La 3 august 1974 demisionează.
George Washington ( 22 februarie 1732, Wakefield, Virginia - 14 decembrie 1799,
Mount Vernon, Virginia) a fost general şi om de stat american, militant pentru şi factor activ în
obţinerea independenţei faţă de Marea Britanie a coloniilor din America de Nord, primul
preşedinte al Statelor Unite ale Americii.
În 1775 a fost numit comandant suprem al tuturor forţelor militare ale coloniilor
răsculate împotriva Angliei. A avut un rol decisiv în organizarea armatei americane care a
repurtat victoriile de la Saratoga (1777) şi Yorktown (1781), hotărâtoare pentru obţinerea
independenţei Statelor Unite ale Americii. În 1787 Washington a fost preşedintele Convenţiei
constituţionale care a adoptat Constituţia Statelor Unite ale Americii, în vigoare şi azi. Ca
preşedinte între 1789 şi 1797, Washington a dus o politică internă conservatoare, iar pe plan
extern a fost un adept al izolaţionismului. Cu ocazia discursului său de adio, în 1797,
recomanda Statelor Unite de a interveni cât mai puţin posibil în afacerile politice ale lumii şi,
mai ales, de a nu se alia cu nici o naţiune europeană în cazul unui conflict pe vechiul continent.
Abraham Lincoln (12 februarie 1809 – 15 aprilie 1865), câteodată numit Abe Lincoln
sau Honest Abe (Abe cel cinstit), supranumit Rail Splitter şi The Great Emancipator, a fost ce
de-al şaisprezecelea preşedinte al Statelor Unite ale Americii (1861 - 1865) şi primul
preşedinte republican.
Lincoln s-a opus expansiunii sclaviei şi a dorit abolirea acesteia. A avut un rol major în
cristalizarea eforturile Uniunii în cazul Războiului Civil American prin selecţionarea
generalilor şi aprobarea strategiilor lor, respectiv prin selecţionarea oficialilor superiori civili ai
Nordului. A supervizat eforturile diplomaţiei americane, a patronat politic operaţiilor Partidului
Republican, SUA, a informat opinia publică prin mesaje şi cuvântări (aşa cum a fost faimoasa
Cuvântarea de la Gettysburg), a iniţiat, formulat şi condus planuri sociale esenţiale (aşa cum ar
fi abolirea sclaviei şi Reconstrucţia Uniunii). A fost asasinat la terminarea Războiului Civil.
Ulysses S. Grant (născut Hiram Ulysses Grant în 27 aprilie 1822 - 23 iulie 1885,
republican) a fost cel de-al optsprezecelea preşedinte al Statelor Unite ale Americii (1869 -
1877). Grant a devenit un erou naţional în timpul Războiului Civil American, în timpul căruia a
comandat forţele combinate ale Armatei Uniunii ca unul dintre generalii acesteia şi, mai târziu,
în calitate de comandant general al întregului front de război (1864 - 1865).

85
Istorici militari îl plasează pe Grant în rândul celor mai apreciaţi generali din toate timpurilor.
Modul în care istoricul militar J. F. C. Fuller îl caracterizează este unul extrem de elogios:
"Grant a fost unul dintre cei mai mari generali ai vârstei sale şi unul dintre cei mai mari strategi
ai oricărei vârste”. Campania de la Viksburg a fost una dintre acele bătălii care au fost studiate
îndelung şi scrupulos de către istorici determinând aprecieri foarte pozitive. În acelaşi timp,
părerea specialiştilor este unanimă în a recunoaşte meritele tactice şi strategige ale lui Grant
care l-a obligat pe comandantul trupelor Sudului, generalul Robert E. Lee să se recunoască
învins în Bătălia de la Appomattox.
În contrast cu meritele sale militare, unde recunoaşterea de către istoricii militari este
generală, istoricii prezidenţiali plasează perioada preşedenţiei sale undeva la coadă, printre cele
mai de joasă calitate, datorită în special corupţiei generalizate, chiar dacă reputaţia personală a
preşedintelui Grant a rămas practic neatinsă. Pe de altă parte, în ultimii ani, reputaţia sa de
preşedinte, per ansamblu, a suferit o îmbunătăţire din partea anumitor istorici prezidenţiali.
Franklin Delano Roosevelt (n. 30 ianuarie 1882 - d. 12 aprilie 1945, democrat ), a fost
cel de-al treizeci şi doilea preşedinte al Statelor Unite ale Americii (1933 - 1945). Şi-a început
cariera politică odată cu alegerea sa în senatul din New York ca democrat în anul 1910. Apoi a
ocupat funcţia de guvernator al New York-ului între anii 1929 - 1933. Roosevelt şi-a realizat
reputaţia ca un reformator progresiv, în tradiţia lui Theodore Roosevelt, vărul său, care a fost al
26-lea preşedinte al S.U.A.
Prin decizia luată în decembrie 1941, de intrare în război a americanilor împotriva
forţelor Axei, Roosevelt a contribuit decisiv la înfrângerea Germaniei lui Hitler. Politica
externă promovată de el şi îndreptată către cooperare a pus bazele constituirii Organizaţiei
Naţiunilor Unite la 26 iunie 1945.
Dwight David Eisenhower, GCB (14 octombrie 1890 - 28 martie 1969) a fost general
şi om politic republican american. A fost comandant suprem al armatelor aliate debarcate în
Nordul Africii (1943), în Sicilia (1943) şi în Vestul Europei (1944 - 1945). A fost primul
comandant suprem al forţelor armate ale NATO (1949 - 1952) şi preşedinte al SUA între anii
1953 şi 1961. Doctrina sa, susţinând protecţia împotriva comunismului, a marcat profund
politica internă şi externă a Statelor Unite ale Americii pe parcursul anilor 1950 şi 1960.
John Fitzgerald Kennedy (29 mai 1917 - 22 noiembrie 1963,democrat), cunoscut şi ca
John F. Kennedy, JFK sau "Jack Kennedy", a fost ce de-al treizeci şi cincilea preşedinte al
Statelor Unite ale Americii. A servit din 1961 până la asasinarea sa în 1963. A fost unul dintre
membrii cei mai proeminenţi ai familiei Kennedy implicaţi în politică, fiind totodată considerat
un stindard al liberalismului american.
Preşedintele este are următoarele atribuţii:
Şef al Statului; Conducător al Guvernului Federal; Şef al Biroului Executiv şi
Administrativ al Guvernului Federal; Comandant al Forţelor Armate. Preşedintele poate semna
sau dimpotrivă poate exercita dreptul de veto pentru legile care au fost discutate în Congres.
În Constituţie se menţionează faptul că Vicepreşedintele Statelor Unite este şi
Preşedintele Senatului American, şi, prin urmare, are sarcini derivate din această funcţie, la
care se adaugă şi cele primite de la Preşedinte. Sistemul legislativ al SUA se fundamentează pe
Constituţie şi pe principiile legii engleze, în timp, a fost conceput un Cod de legi.
Preşedintele prezintă în fiecare an un Mesaj către Statele Uniunii în care face cunoscute
principalele priorităţi ale politicii prezidenţiale.
Preşedintele acţionează direct sau indirect prin consultanţi, şefi de departamente, sau
manageri de nivel superior din cadrul serviciilor civile federale pentru: pregătirea şi
transmiterea către Congres a bugetului federal anual, pregătirea propunerilor legislative care
urmează a fi supuse discuţiei în Congres şi implementarea politicilor şi programelor de aplicare
a conţinutului legilor federale.

Biroul Preşedintelui
Biroul Preşedintelui a fost creat în 1939 de către Fr.D.Roosevelt şi s-a dezvoltat sub
preşedinţia lui Truman. Biroul Preşedintelui cuprinde mai multe servicii:

86
 a) Cancelaria Casei Albe (White House Office), care este un cabinet şi un secretariat
personal al Preşedintelui, cuprinzând aproximativ 350 de colaboratori apropiaţi ai săi. Prin
intermediul Cancelariei, Preşedintele ţine legătura cu Congresul, cu şefii unor organe centrale
administrative, cu presa.
b) Biroul bugetului, consultat de preşedinte la întocmirea bugetului şi a programului
fiscal.
c) Consiliul consultanţilor economici (Council of Economic Advisers), format din
trei consilieri, care pregătesc raportul economic semestrial asupra stării Uniunii.
d) Consiliul securităţii naţionale (Naţional Security Council), creat în 1947, având
atribuţii de elaborare a programului şi politicii militare, coordonarea activităţii tuturor
departamentelor civile şi militare care lucrează în domeniul apărării şi securităţii naţionale.
e) Biroul de dezvoltare politică (Office of Policy Development), care este de fapt un
serviciu de politică internă, introdus de administraţia Reagan, dar cum în acea perioadă agenda
de politică internă a implicat reduceri bugetare şi de personal, precum şi o regularizare a
administraţiei, acest birou nu a fost foarte activ în dezvoltarea unor noi propuneri legislative.
f) Biroul politicii ştiinţifice şi tehnologice (Office of Science and Technology Policy);
g) Consiliul calităţii mediului ambiant (Council of Environmental Quality);
h) Biroul Administraţiei (Office of Administration)
i) Biroul reprezentantului comercial al SUA (Office of the United States Trade
Representative).

Guvernul federal
Guvernul Statelor Unite ale Americii este un guvern federal
Structura administraţiei federale este fragmentată, constând din departamente, agenţii,
comisii, corporaţii şi alte tipuri de unităţi funcţionale.
Departamentele sunt în general considerate unităţile administrative cele mai importante
şi cele mai comprehensive. Ele se bucură şi de cel mai înalt statut formal. Astăzi, există 13
departamente, deşi numărul lor a variat în decursul anilor. Sunt marcate diferenţe în mărimea
lor şi a bugetelor destinate fiecărui departament. De exemplu: Departamentul Apărării,
depăşeşte mărimea tuturor celorlalte departamente, având aproximativ 1.085.000 de angajaţi (a
se vedea organigrama). Cea mai mare parte a bugetului este destinată apărării (280 miliarde
dolari) şi la Securitate Socială şi Asistenţă Medicală (270 miliarde dolari). Pe de altă parte,
Departamentul Educaţiei are numai aproximativ 5.000 de angajaţi şi Departamentul Comerţului
are un buget relativ mic (2 miliarde dolari). Structura acestor departamente, de asemenea,
diferă considerabil. Unele au structuri piramidale, ierarhice, asociate cu birocraţia. Altele, sunt
conglomerate de unităţi separate, întrucâtva autonome şi sunt organizate în cea mai mare parte
ca nişte companii gen "holding".
Guvernul federal este compus din secretari (miniştrii), care sunt numiţi de către
Preşedinte, indiferent de apartenenţa lor politică şi compoziţia Congresului şi confirmaţi de
Senat. Membrii cabinetului nu pot fi în acelaşi timp şi membri ai Congresului.
Cabinetul este format din următorii secretari: Secretarul de Stat, Secretarul apărării,
Procurorul General (ministrul justiţiei), Secretarul pentru interior, Secretarul pentru agricultură,
Secretarul pentru comerţ, Secretarul pentru muncă, Secretarul pentru sănătate, Secretarul pentru
construcţii de locuinţe şi dezvoltare urbană, Secretarul pentru transporturi, Secretarul pentru
energie, Secretarul pentru educaţie.
Preşedintele SUA are dreptul să numească şi alţi şefi de agenţii şi departamente
specializate ca membri ai cabinetului, cu confirmarea Senatului.
În anul 1947 a fost creat Consiliul Securităţii Naţionale, care coordonează principalele
acţiuni de politică externă, legate direct de securitatea naţională a SUA.
Membrii consiliului sunt: Preşedintele, vicepreşedintele, Secretarul de Stat, secretarul
apărării, consilierul preşedintelui pentru problemele de securitate naţională, directorul Agenţiei
Centrale de Informaţii şi alte persoane, desemnate de Preşedinte.

87
 Miniştrii aprobaţi vin în faţa senatorilor sau a comisiilor senatoriale pentru a explica
modul în care conduc serviciile administraţiei.
Miniştrii sunt şefii serviciilor administrative (armatei, finanţelor, telecomunicaţiilor şi,
în cadrul Consiliului de Miniştri, aceştia aprobă decizii deja luate de Preşedintele SUA. în
această ţară nu există un prim-ministru sau preşedinte al Consiliului de Miniştri. Există însă un
ministru principal - secretarul de stat. De asemenea, miniştrii SUA nu poartă oficial această
denumire, ci pe aceea de secretar executiv. Aceştia au secretari asistenţi şi inferiori acestora -
subsecretari.
În SUA sunt zece secretari executivi, plus şefii a trei mari agenţii federale. Tradiţia este
ca aceştia să nu fie aleşi din lumea personalului politic, ci dintre conducătorii afacerilor sau
dintre oamenii care au afirmat un talent special într-o ramură sau alta de activitate naţională.
Calităţile personale ale ministrului, competenţa sa, durata în care el rămâne în funcţie,
influenţează asupra valorii, intensităţii şi profunzimii acţiunii pe care acest ministru o exercită
asupra departamentului său, asupra || ramurii administrative cu care el este investit.
Secretarul de stat este cel mai mare în rang, fiind principalul ministru şi este instituit
cu o superioritate relativă, faţă de ceilalţi secretari executivi. Acesta are subsecretari şi secretari
asistenţi colaboratori.
În sistemul american, Secretarul de stat nu se rezumă la conduceri aparatului propriu-
zis al Departamentului de Stat, ci coordonează concentrează toate informaţiile şi
problemele administraţiei care privesc activitatea internaţională a SUA. Deşi teoretic el este
un administrator-coordonator mai curând decât un creator de politică externă, în practică
contribuie în mod substanţial la formularea şi elaborarea acestei politici prin însăşi funcţia sa
coordonatoare, care-i permite să accepte sau să respingă diferitele iniţiative, propuneri şi
recomandări ale propriului său aparat diplomatic sau ale departamentelor care-i sunt
subordonate, în ce priveşte latura activităţii lor externe. Gradul în care acest rol creşte sau
scade depinde în mare măsură de personalitatea Secretarului de stat şi a Preşedintelui, precum
şi de relaţiile ce se stabilesc între ei.
Administraţia federală, distinctă de cea a statelor, asigură executarea deciziilor puterii
federale. Administraţia federală colaborează în anumite domenii cu administraţia statelor şi
exercită uneori un control asupra lor.
În SUA guvernul federal conduce afacerile politice şi gestiunea intereselor generale
pentru ansamblul colectivităţii naţionale.

Guvernele Regionale
Există diferenţe între cele 50 de state americane, în primul rând datorită suprafeţei pe
care se întind, dar şi numărului populaţiei. Acestea au un puternic impact asupra aspectelor
structurale, financiare şi executive care se desfăşoară la nivel de stat.
Fiecare stat are propria sa Constituţie care oferă posibilitatea unei autoconduceri în
cadrul general asigurat de administraţia federală. Constituţiile statelor sunt mult mai detaliate
decât Constituţia Federală (excepţie face Constituţia statului Vermont).
Dacă ne referim la organizare şi mod de acţiune, fiecare stat urmează modelul
Guvernului Federal, desfăşurând activităţi în cele trei domenii: legislativ, juridic şi executiv.
Activităţile executive sunt conduse de către un Guvernator ales pentru o perioadă de
patru ani. Biroul Guvernatorului este format dintr-un număr relativ mic de persoane. Puterea
Guvernatorului variază de la un stat la altul, dar în cele mai multe state acesta este împuternicit
să elaboreze bugetul statului, să abroge legi, să propună programe legislative.
În toate statele Guvernatorul, ca Şef al Executivului, numeşte secretarii sau comisionarii
care conduc agenţiile prin care se aplica strategiile si politicile guvernului statului respectiv..
Fiecare stat are propria sa organizare militară, cunoscută sub numele de Garda
Naţională, care reuneşte aproximativ 500000 de persoane, aflate sub directa coordonare a
Guvernatorului. Garda Naţională este folosită, în general, pentru rezolvarea problemelor de
dezastre naturale, sau pentru apărarea ordinii publice.

88
 În domeniul legislativ toate statele, mai puţin Nebraska, au propriul lor corp legislativ
format din două Camere: Senatul şi Camera Reprezentanţilor.
În Statele Unite ale Americii există şi guverne locale, create pentru a exercita puterea
Guvernului Naţional. Guvernele locale sunt organizate şi funcţionează la nivelul:
municipalităţilor (oraşele), districtelor. Din punct de vedere geografic, statele sunt divizate în
districte sau comitate. Aceste comitate sau districte au putere legislativă destul de mică, dar
sunt responsabile în principal pentru aplicarea legilor, circulaţia documentelor şi nivelul de trai
al populaţiei din unitatea administrativ-teritorială.
Comitatele sunt conduse de către un Birou de Urmărire sau de către un Comisionar,
care poate fi ales. Biroul de Urmărire este format din supervizor! ai oraşului respectiv. Alte
oficialităţi cum ar fi şerifii, procurorii, funcţionarii şi contabilul comitatului sunt aleşi prin vot.
În oraşele mici se formează un Consiliu de Conducere, ai cărui membri sunt aleşi. Acest
Consiliu desemnează un Manager al Oraşului, care administrează oraşul, în timp ce Consiliul
supervizează activitatea sa. În majoritatea oraşelor, Şeful Executiv este ales în persoana
Primarului sau a unui şef de departament

Congresul Statelor Unite ale Americii

Congresul este format din două camere legislative: Senatul şi Camera

Reprezentanţilor şi are, în principal, două funcţii: votarea legilor şi controlul asupra activităţii
Executivului. Această ultimă funcţie, este limitată în raport cu funcţia de control exercitată de
organul legislativ în regimurile parlamentare. Pentru fondatorii Constituţiei, Congresul a
reprezentat cel mai important organism constituţional deoarece prin funcţiile sale avea menirea
să exprime în norme general obligatorii voinţa suverana a poporului. Aceasta a şi fost, de altfel,
motivul pentru care s-a optat în favoarea formulei: ”toate puterile legislative…vor fi exercitate
de către un Congres…” dar nu orice puteri, ci doar cele “acordate prin această Constituţie”.
În prezent, Camera Reprezentanţilor este formată din 435 de membri (deputaţi), dar
evident, numărul fotoliilor parlamentare nu este fix ci corespunde mărimii populaţiei din
fiecare stat. Din 10 în 10 ani se stabileşte un nou raport între efectivul populaţiei şi numărul
reprezentanţilor în funcţie de creşterea demografică şi de migraţia populaţiei de la un stat la
altul. Membrii Camerei Reprezentanţilor sunt aleşi prin vot universal, egal, secret şi direct
potrivit legilor electorale ale fiecărui stat.
Ca mod de scrutin, s-a optat pentru sistemul majoritar, uninominal şi cu un singur tur de
scrutin. Aceasta înseamnă că pentru fiecare mandat, partidele depun într-o circumscripţie
electorală o singură candidatură, fiind ales candidatul care va întruni majoritatea voturilor
exprimate într-o singură operaţiune de votare.
În toate cele 50 de state sunt stabilite trei principii de eligibilitate a candidaţilor:
candidaţii să aibă vârsta de 25 de ani; să fie cetăţeni americani de cel puţin 7 ani; să locuiască
în statul în care şi-a depus candidatura.
Durata mandatului este de 2 ani. Această scurtă durată are atât avantaje, cât şi dezavantaje.
Dintre avantaje, menţionam efortul reprezentanţilor de a imprima mandatului lor vigoare şi
eficienţa, preocuparea acestora pentru a rezolva cât mai repede şi cât mai bine problemele ivite
pe durata mandatului. În felul acesta, reprezentantul demonstrează electoratului că este eficient
şi îi solicită reinvestirea cu un nou mandat.
Dezavantajele mandatului scurt apar cu mai multă claritate prin raportarea acestuia la
mandatul de 6 ani al senatorilor. Reprezentanţii nu se pot ocupa de probleme de perspectiva
care i-ar propulsa în atenţia opiniei publice pentru o perioada mai îndelungată, nu se pot
implica în soluţionarea unor probleme mai delicate pentru Naţiune care ar necesita un timp mai
lung de documentare şi studiu, sunt mai vulnerabili decât senatorii în ceea ce priveşte
săvârşirea unei greşeli politice deoarece vina lor nu este uitată până la noile alegeri.
În anul 1966, Preşedintele Johnson a propus schimbarea duratei mandatului
reprezentanţilor de la 2 la 4 ani. Propunerea a fost imediat susţinută de membrii Camerei

89
interesate, în diferite medii politice, în presa dar de atunci discuţiile trenează. Oricum este puţin
probabil că Senatul va fi de acord să ratifice revizuirea acesteia.
În cazul în care un membru al Camerei Reprezentanţilor decedează sau demisionează,
Guvernatorul statului în care a fost ales va organiza alegeri pentru desemnarea unui succesor
până la expirarea duratei mandatului.

Senatul este compus dintr-o 100 de senatori – reprezentanţi ai statelor. Fiecare stat - cu
excepţia statului Nebraska – este reprezentant prin 2 senatori. Alegerea senatorilor se face prin
acelaşi mod de scrutin folosit pentru desemnarea membrilor Camerei Reprezentanţilor.
Mandatul lor este de 6 ani. O treime din numărul senatorilor este reînnoită din 2 in 2 ani,
evitându-se ca mandatul celor doi senatori ce reprezintă un anumit stat să se sfârşească la
aceeaşi dată. În cazul în care unul dintre senatori decedează sau demisionează, Guvernatorul
reprezentat organizează alegeri speciale dacă nu este autorizat de Congresul local să numească
un succesor până la viitoarele alegeri.
Candidaţii trebuie: să aibă vârsta de 30 ani; să fie cetăţeni americani de 9 ani; să locuiască
în statul pentru care şi-a depus candidatura. Iniţial, senatorii erau desemnaţi prin vot indirect.
Prin Amendamentul 17 adoptat în anul 1913 s-a introdus votul direct.
Între cele două camere ale Congresului nu există o ierarhie valorică, ambele având, în
general acelaşi statut constituţional faţă de celelalte două puteri. Cu alte cuvinte, Senatul şi
Camera Reprezentanţilor au puteri constituţionale egale. Cu toate acestea Constituţia stabileşte
unele diferenţe de competenţa între cele două corpuri legislative: în materie de taxe şi impozite
Camera Reprezentanţilor deţine o prioritate faţă de Senat (Articolul 1 Paragraful 7 din
Constituţie). Dacă avem în vedere că impozitele reprezintă sursa veniturilor bugetare, ne dăm
seama că această cameră deţine puteri şi responsabilităţi sporite faţă de cele ale Senatului.
La rândul său, Senatului îi revin prerogative constituţionale exclusive în domeniul relaţiilor
internaţionale (Preşedintele încheie tratate internaţionale “prin şi cu avizul şi acordul
Senatului”). De asemenea, Senatul aprobă numirile în posturi diplomatice şi consulare, precum
şi cele ale judecătorilor Curţii Supreme. Cele două camere au fiecare, un rol bine definit şi
complementar în procedura de impeachment. În ceea ce priveşte procesul legislativ, cele două
camere cooperează ca parteneri egali.
Camera Reprezentanţilor este condusă de un preşedinte – Speaker of the House – ales de
întreaga cameră. Prin prerogativele ce i se conferă, el este liderul majorităţii parlamentare. În
aceeaşi cameră este desemnat şi un lider al minorităţii parlamentare. În ceea ce priveşte liderul
Senatului, acesta este vicepreşedintele Statelor Unite ale Americii (Articolul 1, Paragraful 3 din
Constituţie). Puterile vicepreşedintelui sunt însă limitate. De fapt, ca lider al Senatului el nici
nu prezidează şedinţele acestuia. În locul său, şedinţele sunt conduse de “Senate president pro
tempore”.

Funcţiile Congresului
Constituţionaliştii americani sunt în general de acord că forul legislativ federal exercită
următoarele funcţii: adoptarea legilor federale; stabilirea taxelor şi impozitelor şi aprobarea
fondurilor necesare Administraţiei pentru conducerea statului; reprezentarea poporului
american; exercitarea controlului asupra activităţii Administraţiei; aprobarea sau respingerea
numirilor de înalţi demnitari făcute de Preşedinte, precum şi a tratatelor internaţionale semnate
de acesta.

Sistemul organizării instanţelor judecătoreşti

Judecătorii sunt numiţi de Preşedinte şi confirmaţi în funcţie de Senat.
În prezent sistemul instanţelor judecătoreşti este format din:
a. Curtea Supremă;
b. Curţi de Apel;
c. Curţile de district;
d. Curţi cu jurisdicţie specială.

90
 Competenţa curţilor federale denumite şi Constituţional Courts se întinde asupra cauzelor
civile şi penale reglementate de legislaţia federală. Prin urmare, în mod obişnuit în faţa
acestora nu pot fi deduse cauze având ca temei juridic legislaţia statelor.
Curtea Supremă este instanţa de vârf. în prezent este formată din 9 judecători dintre care
unu] ocupă funcţia supremă (chief justice). Prin definiţie, Curtea Supremă este o instanţă de
recurs. Cu toate acestea, potrivit art. 3 paragraful 2, clauza 2, Curtea Supremă judecă în primă
instanţă în toate cazurile privitoare la ambasadori, miniştri şi consuli şi în cazurile iu rare este
implicat un stat al Uniunii.
Curţile de Apel au fost create în 1891. în prezent sunt 11 Curţi. Fiecare asemenea instanţă
este formata din 15 judecători. Competenţa Curţilor de Apel constă în principal în judecarea
recursurile împotriva sentinţelor pronunţate în primă instanţă de Curţile districtuale.
Curţile de district sunt formate din 27 de judecători. Circumscripţiile lor se stabilesc în
funcţie de aria districtuală fixată, la rândul ei de Congresul Statelor Unite. Cele 50 de state,
sunt împărţite în 89 de districte în funcţie de mărime, populaţie, complexitatea activităţii
economico-sociale şi administrative etc. Lor li se adaugă Districtul Columbia şi Porto Rico. în
acest fel, numărul Curţilor districtuale se ridică la 91.
Curţile districtuale judecă în complet format dintr-un singur judecător asistat în anumite
cazuri expres prevăzute, de un juriu. Există anumite situaţii în care o Curte districtuală judecă
în complet format din ,3 judecători. Este vorba de cazuri având o importanţă publică
deosebită şi de ordin general. Recursul împotriva sentinţelor pronunţate de completul format
din 3 judecători se face direct la Curtea Supremă.
În afara sistemului federal al organizării judecătoreşti, în Statele Unite funcţionează
curţile create special de Congres.
Ele sunt create de Congresul federal potrivit prerogativelor sale legislative. Judecătorii
acestor instanţe sunt numiţi pe viaţă de către Preşedintele Statelor Unite cu avizul Senatului.
Astfel de instanţe sunt:
a) Court of Claims creată în 1855, competentă să soluţioneze plângerile făcute de
persoanele particulare împotriva Guvernului cu privire, la pagube decurgând din contracte,
sau cauzate din culpa unor funcţionari guvernamentali;
b) Court of Customs aud Patent Appeals creată in 1909, competentă să soluţioneze
plângerile împotriva deciziilor luate de Tribunalul pentru taxe vamale Customs Court), de
Oficiul pentru brevete şi de Comisia pentru tarife;
c) Court of Military Appeals creată în 1950, competentă să soluţioneze deciziile Curţii
Marţiale.
Common-law şi equity formează în Statele Unite obiectul unor sistematizări şi culegeri,
fără consultarea cărora dreptul american nu poate fi înţeles. Prima dintre acestea Restatement
of the Law, vastă culegere de jurisprudenţă sistematizată, nu este un document oficial. Elaborat
de o organizaţie privată American Law institute forţa sa constă nu în investirea oficială, ci în
autoritatea ştiinţifică de care se bucură. În decursul anilor au fost publicate 19 volume din
această lucrare. Materiile cuprinse în Restatement of the Law sunt următoarele: contracte-două
volume apărute în 1932; agency-mandatul –două volume apărute în 1934; conflictele de legi-
un volum apărut în 1934; torts- responsabilitatea civilă delictuală – 4 volume apărute între anii
1934-1939; propety – drepturi reale – 5 volume apărute între 1936-1944; security –garanţiile
persoanele şi reale; trusts –reglementarea trustului, care acoperă o mare arie de relaţii sociale;
judgements- probele procesuale-un volum apărut în 1942.

VI.3.Dreptul în Canada

Canada este o monarhie constituţională cu o structură politică bazată pe un sistem

federal format, la nivel central, din Guvernul Federal, zece provincii care au propriul guvern şi
un sistem distinct de servicii publice. La acestea se adaugă 2 teritorii canadiene. În ceea ce
priveşte organizarea politică, în Canada Regina Elizabeth a II-a deţine puterea suverană.

91
Problema federalismului a apărut ca urmare a unei realităţi clare menţionate în conţinutul
Actului de constituire din 1867. Încă de atunci s-a vorbit şi s-a scris despre o federaţie a
coloniilor constituită pe baza unui acord al federaţiei, care ulterior a devenit un document cu
caracter economic. Prin acesta, veniturile erau împărţite între colonii şi noul Guvern şi erau
folosite pentru dezvoltarea oraşelor Nova Scoţia şi New Brunswick, ca porturi, şi provinciile
canadiene ca centre financiare şi industriale.
Populaţia aborigenă şi minorităţile
Canada este şi un stat multinaţional în care sunt recunoscute prin Constituţie drepturile
fundamentale ale populaţiei aborigene şi minoritare. Nu este deloc întâmplătoare această
analogie între federal şi multinaţional, în primul rând pentru că în Canada există regiuni,
provincii cu populaţie majoritară francofonă, ceea ce a condus la înfiinţarea unui număr
reprezentativ de instituţii administrative naţionale specifice (ex: în Quebec). Unele teritorii au
populaţie majoritară anglofonă (ex:Ontario), altele au populaţie majoritară aborigenă şi o parte
din teritorii au populaţie mixtă, predominante fiind minorităţile. Prin urmare, în provinciile în
care este majoritară populaţia aborigenă şi deci guvernele locale sunt formate din reprezentanţi
ai acestora a apărut din ce în ce mai evidentă problema reprezentării lor în administraţia
centrală.
Posibilitatea separării Quebec-ului de Canada
Prin referendumul din 1995 a fost concentrată atenţia canadienilor asupra unei probleme
foarte delicate, aceea a separării Quebec-ului de Federaţie, respectiv Canada. Rezultatul, care a
fost foarte aproape de confirmarea efectivă a acestei diviziuni, lasă să se înţeleagă faptul că în
viitor ar fi posibilă organizarea unui alt referendum pe aceeaşi problemă.
Autoritatea legislativă
Fundamentarea legilor în Canada rămâne în continuare în competenţa Guvernului, în
special pentru legile care se referă la probleme fiscale şi cheltuieli publice. De altfel, pentru
aceste domenii are competenţe numai Guvernul. Corpul Legislativ este format însă din
Parlamentul Canadei, în care au autoritate legislativă trei componente:
Regina, reprezentată prin Guvernatorul General;
- Senatul Canadei;
- Camera Comunelor.
Proiectele de legi trebuie să treacă prin ambele Camere şi să primească semnătura regală
(respectiv cea a Guvernatorului General) înainte de a intra în vigoare.
Senatul Canadei are două funcţii importante. Prima se referă la examinarea conţinutului
proiectelor de legi, iar cea de a doua la iniţierea discuţiilor publice şi derularea cercetării în
probleme de interes social şi economic. Senatul este format din 104 senatori, dar Regina poate
mări acest număr cu 4 sau 8 persoane dacă are avizul Primului Ministru. Senatorii sunt numiţi
de Guvernatorul General cu avizul Primului Ministru.
În prezent există în Canada aproximativ 30 de comitete parlamentare. Rolul principal al
comitetelor este acela de a reduce timpul de dezbatere din plen întrucât în aceste grupuri sunt
implicaţi toţi membrii Parlamentului.

Autoritatea executivă
În Canada există trei niveluri la care se exercită autoritatea executivă:
 Nivelul superior-de către Guvernul Federal (central);
 Nivelul mediu(provincial) de către Guvernul Provinciilor canadiene;
 Nivelul inferior (local) de către guvernele locale.
Şeful Guvernului
Primul Ministru canadian conduce Guvernul Federal. El este liderul partidului politic
care deţine majoritatea în Camera Comunelor ori al unei coaliţii majoritare. Nominalizarea lui
este confirmată oficial de Guvernatorul General. Primul Ministru are autoritate excepţională
pentru a alege şi a modifica propriul Cabinet, al cărui şef este.
Cabinetul Primului Ministru include toate ministerele Guvernului şi este format din 40
membri (cel mai mare număr din istoria Canadei). Ministerele sunt responsabile în faţa
92
 Camerei Comunelor pentru politica şi iniţiativele Guvernului. Această responsabilitate
colectivă este unul din principiile de bază ale sistemului canadian de guvernare.
Miniştrii sunt în general aleşi dintre membrii Camerei Comunelor, cu toate că uneori
Primul Ministru alege din Senat miniştrii Cabinetului. Fiecare ministru de obicei este
responsabil pentru un departament, cu toate că un ministru poate deţine mai mult de un
portofoliu în acelaşi timp.
Cabinetul ia în dezbatere şi aprobă principiile de bază pentru fiecare propunere
legislativă. După ce un proiect de lege este schiţat, Cabinetul îl examinează în detaliu şi
trebuie să-1 aprobe înainte ca acesta să fie trimis Parlamentului. De asemenea, Cabinetul
fundamentează regulile de suplimentare a legislaţiei aprobate, în prealabil, de Parlament şi are
competenta să le implementeze.
Guvernele provinciilor canadiene
Structura administrativă şi responsabilităţile provinciilor canadiene reflectă divizarea
puterii (autorităţii) între Guvernul Federal şi Provinciile Canadiene.
Fiecare provincie are o structură politică comparabilă formată dintr-un Guvernator
locotenent, numit de Guvernatorul General în Consiliu (în practică, Cabinetul Guvernului
Federal) ce reprezintă Regina în provincie şi acţionează cu acordul (avizul) şi asistenţa
propriului Consiliu executiv (Cabinetul Guvernului Provincial) care este responsabil pentru
baza legislativă. Toate competenţele Guvernatorului locotenent ca şi ale Guvernatorului
General sunt astăzi mai mult simbolice. Legislativul fiecărei provincii este format din
Guvernatorul locotenent şi o singură Cameră, Adunarea Legislativă. Membrii acestei adunări
sunt aleşi prin vot universal pentru un termen determinat, regulamentar de 5 ani. Oricum,
alegerile la nivelul provinciilor se desfăşoară înainte de încheierea acestui interval (de obicei
după 4 ani). Fiecare Prim Ministru guvernează provincia împreună cu 30 membrii din cele mai
dens populate provincii şi cu un număr mai mic în celelalte.

Guvernele locale
Deşi Constituţia Canadei menţionează doar două niveluri de guvernare în Canada,
totuşi există şi un al treilea nivel, local, respectiv al municipalităţilor. De reţinut, însă, este
faptul că instituţiile municipalităţii intră sub jurisdicţia provinciilor. Datorită dezvoltării
demografice, economice şi politice, municipalităţile sunt abordate ca un adevărat guvern local.
Aceasta înseamnă că în Canada funcţionează 10 sisteme municipale diferite. Practic şi
teoretic există suficiente elemente de similaritate între ele. Municipalităţile canadiene, oferă în
general mai multe servicii către populaţie: apărare civilă, transport, igienă, sănătate,
planificare, divertisment şi servicii pentru comunităţi. Unele servicii care au fost cândva de
competenţa municipalităţilor au fost şi/sau sunt transferate gradual către Guvernele
provinciilor în primul rând din cauza costurilor pe care le implică. Primarii şi consilierii sunt
aleşi prin vot universal.

Teste:
1.Explicaţi următorii termeni: common law, statute law, equity.
2.Magna Charta Libertatum.
3.Enumeraţi caracteristicile Constituţiei SUA.

Teme de referat:
1.Realizaţi un referat, în care să prezentaţi influenţa şi importanţa sistemului de drept englez în
evoluţia dreptului.
2. Prezentaţi comparativ condiţia juridică a femeii conform Codului lui Hammurabi şi conform
Coranului.

93
 Addenda
Augurii - colegiu religios la Roma cuprindea 16 auguri. Augurii erau experţi în
divinaţie, fiind însãrcinaţi cu pãstrarea regulilor tradiţionale relative la observarea şi
interpretarea auspiciilor. Existau auguri particulari, dar mai importanţi sunt augurii oficiali
(augures publici sau augures publici populi Romani Quiritium), care aveau cãrţile lor, mult
timp secrete, unde erau consemnate metodele şi rezultatele observaţiilor lor;
Camera Lorzilor - Este denumirea camerei superioare a parlamentului englez. Unii
membrii ai acestei camere deţin locurile prin moştenire, alţii sunt numiţi sau ocupă locurile pe
baza funcţiei pe care o au în stat. Aceasta are dreptul de a se opune proiectelor de lege votate
de Camera Comunelor. Ea este şi instanţă juridică supremă a Marii Britanii.
Codul lui Hammurabi - Este o culegere de legi care cuprinde texte despre proprietate
şi persoane; a fost elaborat în timpul lui Hammurabi, rege al Babilonului (1792-1750 î.e.n.).
Este una dintre cele mai vechi legislaţii cunoscute şi oglindeşte procesul de centralizare a
statului sclavagist şi acţiunea de consolidare a proprietăţii private, în special asupra sclavilor.
De asemenea, reprezintă o înăsprire a represiunii penale
Codul lui Iustinian - Elaborat în perioada domniei lui Justinian (împărat bizantin -
527-565) originar din Iliria. În timpul domniei lui s-a codificat dreptul civil roman. Această
codificare, denumită în sec. al XVI-lea Corpus juris civilis se compune din 4 părţi: Institutele,
Digestele, Codul lui Justinian şi Novelele.

94
 Drept Bizantin - Drept feudal, în vigoare în Imperiul bizantin între sec. VI-XV,
alcătuit din norme scrise, cutumiare, cu caracter laic şi bisericesc. El avea ca izvor principal
dreptul roman sclavagist din timpul lui Justinian (Corpus juris civilis).
Drept canonic - Totalitatea regulilor instituite de biserică referitoare la organizarea
internă a acesteia, la raporturile ei cu statul şi cu credincioşii, la unele aspecte ale vieţii
credincioşilor. A apărut în sec. al IV-lea având ca izvor dreptul roman sclavagist şi a contribuit
la sporirea influenţei bisericii asupra vieţii societăţii feudale. El poate fi numit şi ştiinţa
dreptului canonic.
Duel judicar - Mijloc de probă cunoscut în procesul acuzatorial din unele ţări (Italia).
El constă dintr-un duel între participanţii la proces (acuzator şi învinuit: chiar între judecător şi
învinuit) sperându-se că Dumnezeu va interveni de partea aceluia care are dreptate. Psihologia
judiciară tratează conceptul de duel judiciar şi sub aspect psihologic, duel ce se manifestă pe
toată durata procesului penal între acuzator şi apărător.
Edict -(latină EDICTUM "publicaţie pretoriană") - Act prin care pretorii făceau
cunoscut anual normele de drept şi formele juridice practice care urmau să se aplice în timpul
magistraturii lor. Normele impuse pe această cale au format dreptul pretorian. Sub împăratul
Adrian s-a publicat un edict perpetuu, codificat de S. Iulianus. Unificarea treptată a dreptului
civil şi pretorian a fost realizată sub Iustinian. Act cu caracter normativ al împăraţilor romani şi
al unor monarhi în orânduirea feudală.
Inchiziţie -oficiu catolic, înfiinţat în anul 1262, aflat în subordinea Papei, care
funcţionează ca un tribunal ecleziastic ce îi judeca iniţial pe eretici, apoi alte categorii de
rătăciţi de la “dreapta credinţă”.
Legile Draconice - Primele norme de drept scrise la Atena, întocmite de Dracon,
legiuitor din Grecia antică, sec. al VII-lea, î.e.n. Legile au rămas proverbiale prin asprimea lor,
ele prevedeau pedeapsa cu moartea pentru cele mai mici infracţiuni. Publicarea acestor legi,
excesiv de dure s-a făcut sub presiunea demosului din Atena şi urmărea să îngrădească
arbitrariul justiţiei.
Ordalii - Mijloc de probă folosit în epoca feudală, care consta în folosirea faţă de
învinuit a unor metode pline de cruzime, spre a se ajunge la relevarea adevărului cu ajutorul
intervenţiei divine. Astfel, proba apei rezida în aruncarea învinuitului în apă, legat de mâini şi
de picioare şi, dacă nu se îneca, era considerat nevinovat. Din aceeaşi categorie de metode fac
parte proba focului, a fierului încins.

Bibliografie

1. Alexandru, I., Drept administrativ comparat, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2000;
2. Berstein, S., Milza, P., Istoria Europei, 5 vol., Institutul European, Iaşi 1997;
3. Castelot, A., Bonaparte, Ed. Politică, Bucureşti 1970. - 2 vol;
4. Bloch R., Cousin, J., Roma şi destinul ei, vol l-II, Ed. Meridiane, Bucureşti 1985;
5. Cizek, E., Istoria în Roma antică: Teoria şi poetica genului, Ed. Teora,
Bucureşti, 1998;
6. Cocoş, Ş., Drept roman, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1997;
7. F. de Coulanges Cetatea antică, vol. I-II, Ed. Meridiane, Bucureşti, 1984;
8. Drâmba, O., Istoria culturii şi civilizaţiei, vol. I, II, III, IV. Ed. Ştiinţifică şi
Enciclopedică, Bucureşti, 1987;
9. Duculescu, V., Călinoiu, Drept constituţional comparat, vol. I şi II, Ed. Lumina Lex,
C., Duculescu, G., Bucureşti, 1999;
10. Gaudin, P., Marile religii, Ed. Orizonturi, Bucureşti, 2002;
11. Giura, L., Giura, G., Otto von Bismarck - artizanul Germaniei moderne, Ed. Techno
Media, Sibiu, 2003;
95
12. Hanga, V., Bocşan, D., Curs de drept privat roman, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2006;
13. Hanga, V., Mari leguitori ai lumii, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti,
1977;
14. Iliescu, V. Statul Papal, Ed. Cluj-Napoca 1996;
15. Ionescu, C., Sisteme constituţionale contemporane, Casa de editură şi presă
"Şansa"-SRL, Bucureşti, 1994;
16. Leş, I., Sisteme judiciare comparate, Ed. ALL Beck, Bucureşti, 2001;
17. Kramer, S.N., Istoria începe la Sumer, Ed. Ştiinţifică, Buucreşti, 1962;
18. Machiavelli, N., Principele, Ed. Mondero, Bucureşti 1997;
19. Mario G. Losano, Marile sisteme juridice, Ed. ALLBeck, Bucureşti, 2005;
20. Matei, H.C., Neguţ, S., Enciclopedia Statelor Lumii, Ed. Meronia, Bcureşti, 2004;
Nicolae I.,
21. Madaule J., Istoria Franţei, Ed. Politica, Bucureşti 1973;
22. Mihai, V. J., Dreptul roman, vol. I şi II, Ed. Chemarea, Iaşi, 1993;
23. Molcuţ, E., Oancea, D., Drept roman, Ed. Şansa, Bucureşti, 1993;
24. Marurois, A., Istoria Angliei, Ed. Politică, Bucureşti, 1970;
25. Miquel, A.- Islamul şi civilizaţia sa din secolul al VII-lea până în secolul al XX-
lea, Ed. Meridiane, Bucureşti,1994;
26. Negoiţă, A., Gândirea asiro-babiloninană în texte, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti,
1975;
27. Sourdel, D., Islamul, Ed. Humanitas, Bucuresti, 1993;
28. Stănciulescu, G., Sisteme europene de administraţie publică, Ed. Uranus, Bucureşti,
Andronicescu, A., 2006;
29. Vianu, A., Istoria S.U.A, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1973;
30. Zlătescu, D., Drept privat comparat, Ed. Oscar Print, Bucureşti, 1999.

96