Clasificarea actului civil

Actele unilaterale și bilaterale

 După numărul de părți, actele juridice pot fi bilaterale – adică contracte - ,
iar cele care nu au părți și sunt opera unui singur autor, emitentul voinței
juridice unice, sunt actele juridice unilaterale.
 Voința juridică emană de la o singura persoană, în discuție va fi un act
juridic unilateral: testamentul, recunoașterea de paternitate, actul de
opțiune succesorală, mărturisirea, renunțarea la un drept patrimonial,
demisia, vacanța în materie locativă, concedierea, oferta de a contracta
etc.
 Partea este întotdeauna o persoană (sau un grup de persoane), invers însă,
nu orice persoană, care participă la formarea contractului, are automat și
calitatea de parte a acestuia.

Actele patrimoniale și nepatrimoniale

 Actele juridice patrimoniale constituie, modifică, transmit sau sting
drepturi și obligații patrimoniale, iar contractul este prin esența sa un
astfel de act. Este suficient ca obiectul patrimonial să existe doar pentru o
singură parte a contractului, pentru a se putea vorbi despre act juridic
patrimonial. Patrimonialitatea nu ține de titlul gratuit sau oneros al
contractului. Astfel, și contractele gratuite constituie operațiuni juridice
patrimoniale, în măsura în care ele sunt liberalități.
 Actele juridice nepatrimoniale au un obiect care nu poate fi evaluabil în
bani.

Actele numite și acte nenumite

 Actele numite sunt cele care sunt denumite și reglementate expres prin
lege.
 Actele nenumite sunt opera exclusivă a libertății de voință, ele
subordonându-se dreptului comun. Iar dacă acesta nu e îndestulător, se
vor aplica „regulile speciale privitoare la contractul cu care se aseamănă
cel mai mult”.
 Convențiile numite formează clasa contractelor speciale (vânzare, leasing,
depozit), adică acele contracte ce beneficiază de un regim special,
deosebit de dreptul comun.
 Un act civil poate fi considerat numit dacă el e denumit de lege și dacă
aceasta îi rezervă un regim juridic special, derogator de la dreptul comun.
Se reglementează, de pildă, vinderea, schimbul, donația, comodatul, renta
viageră etc.
  Contractul de întreținere era un act juridic nenumit sub vechiul Cod Civil,
deși purta un nume, dar în Codul actual, el a devenit un contract numit
(art. 2254-2263). În fond, existența actelor juridice nenumite e o dovadă
că dreptul civil nu mai e unul strict; că principiul lui fundamental e
libertatea voinței juridice, participanții la circuitul civil putând încheia
orice contract consideră de cuviință: numite ori nenumite.

Acte civile consensuale, solemne și reale

 Actul civil poate fi consensual, solemn sau real, dacă utilizăm criteriul ce
ia în considerarea modul de încheiere a actului juridic (art. 1174 C. civ.).
 „Dacă părțile s-au învoit ca un contract să fie încheiat într-o anumită
formă pe care legea nu o cere, contractul se socotește valabil chiar dacă
forma nu a fost respectată.”
 Libertatea contractuală instituie principiul ca operațiunile juridice să fie
consensuale. Adică, pentru ca un act civil să genereze efecte juridice, e
necesar și suficient doar ca părțile sale să își manifeste voința juridică în
acest sens (solo consensus obligat), fiind indiferentă expresia concretă a
acestei manifestări.
 Contractul este consensual atunci când se formează prin simplul acord de
voință al părților.
 Contractul este solemn atunci când validitatea sa este supusă îndeplinirii
unor formalități prevăzute de lege. Contractul solemn se deosebește de cel
consensual prin aceea că voința juridică a autorilor lui trebuie să îmbrace
o anumită formă, arătată expres de lege. Doar legea este aceea care poate
deroga de la consensualism. Prin urmare, dacă părțile unei convenții
consensuale decid să o îmbrace într-o haină solemnă, actul în discuție
rămâne de lege lata tot consensual, iar voința părților sale va trebui
interpretată în sensul că ei au dorit doar să își preconstituie un anumit tip
de probă. În Noul cod civil sunt acte solemne: testamentul, convenția
matrimonială, ipoteca imobiliara, donația, arendarea, contractul de
întreținere etc.
 Contractul real este atunci când, pentru validitatea sa, este necesară
remiterea bunului. Contractele reale sunt operațiunile juridice care, pentru
a se încheia valid, presupun alături de o manifestare intelectuală (de
voință) și un element material: înmânarea unui bun. Se vorbește că actele
reale ar avea un caracter dual, iar transmiterea bunului trebuie analizată ca
un element al formării, nu al executării, actului civil (împrumutul,
depozitul, gajul, darul manual etc.). Ideea de înmânare implică în sine ca
în discuție să fie un bun mobil corporal, bunurile imobile nefiind
compatibile fizic cu remiterea propriu-zisă, iar mobilele incorporale au
fost uneori considerate compatibile cu actele zile reale.
Acte intuitu personae și intuitu rei
 Prima cuprinde contractele în care calitățile persoanei premerg însușirilor
lucrurilor, caz în care se vorbește despre acte intuitu personae. Dacă nu
calitățile persoanei, ci ale unui obiect sunt determinate la încheierea
operațiunii juridice, se va vorbi despre acte intuitu rei.
 Actele intuitu personae se încheie în considerarea persoanei, intrând în
această categorie relativ puține acte numite, precum mandatul și donația.
La o privire mai atentă se poate observa însă că elementul personal nu are
aceeași greutate în toate actele care îl cuprind. În toate cazurile, elementul
persoanei celuilalt este determinant, dar în unele el este apreciat mai
subiectiv decât în altele. Prin urmare, ar trebui făcute anumite distincții,
din care rezultă două sub-specii de acte personale. Astfel, ar fi actele
personale cele care se pot încheia exclusiv în considerarea unei anumite
persoane, a calităților sale subiective. Acest tip de acte presupune o
apreciere a calităților personale exact la momentul încheierii actului,
făcută nemijlocit și exclusiv de autorul actului. Astfel, se poate observa că
actul căsătoriei și testamentul intră în acest tipic. Căsătoria are un caracter
strict personal, deoarece încheierea ei presupune evaluarea calităților
personale ale celuilalt viitor soț, după cum consimțământul la căsătorie
trebuie să fie actual, adică exprimat nemijlocit și personal la momentul
încheierii sale. Testamentul se înscrie în aceeași logică. Actele strict
personale exclud încheierea lor prin reprezentant, orice consimțământ
exprimat înaintea încheierii actului nu are niciun efect juridic, iar eroarea
asupra persoanei constituie viciu de consimțământ.
 Majoritatea actelor civile se caracterizează nu prin raportarea la calitățile
determinante ale persoanei, ci prin raportare la însușirile bunurilor sau ale
prestațiilor la care operațiunea juridică se referă. Acestea sunt acte intuitu
rei. Astfel, se încheie un contract de vindere, schimb, arendare, locațiune
etc. cântărindu-se economic și tehnic atributele prestațiilor sau bunurilor
cu care aceste acte au conexiune. Interesând bunurile iar nu persoanele –
deși acestea contractează între ele - , actele intuitu rei pot fi încheiate prin
reprezentare, iar eroarea asupra calităților persoanei contractante este, în
principiu, irelevantă pentru soarta juridică a actului încheiat, în discuție
putând intra acum eroarea asupra calității substanței obiectului lor.
 Importanța clasificării de mai sus e determinată de specificul actelor
personale. Astfel, actele personale, spre deosebire de cele încheiate intuitu
rei, impun restricții săvârșirii lor prin reprezentare; numai ele sunt
compatibile cu eroarea in personam, care constituie viciu de
consimțământ. După cum actele intuitu personae se sting în cazul morții
unei părți, ele nefiind compatibile, de principiu, cu ideea continuării
efectelor lor pe care succesorală.
Acte oneroase și acte gratuite
 După scopul esențial urmărit, operațiunile juridice se divid în acte
oneroase și acte gratuite (art. 1172). Noul Cod civil definește contractul
oneros ca fiind acela în care „fiecare parte urmărește să își procure un
avantaj în schimbul obligațiilor asumate”. Avantajul despre care vorbește
definiția legală e unul patrimonial, fiind definitoriu pentru actele
oneroase.
 Dacă avantajul ar fi doar moral, intelectual sau pur subiectiv, actul nu ar
mai putea fi înțeles ca oneros. Contractul oneros este dreptul comun în
materie de convenții, onerozitatea fiind prezumată relativ.
 Contractul oneros nu există însă în sine, ci doar printr-una dintre speciile
sale: act comutativ sau act aleatoriu.

Contractul comutativ și contractul aleatoriu

 Contractul e comutativ când „la momentul încheierii sale, existența
drepturilor și obligațiilor părților este certă, iar întinderea acestora este
determinată sau determinabilă”. Deci, la contractele comutative, părțile
sale cunosc chiar din momentul încheierii lor conținutul și întinderea
prestațiilor care se vor datora. Astfel, la vindere, cumpărătorul cunoaște
exact bunul pe care îl va achiziționa în schimbul unui preț determinat, pe
care e dispus să îl plătească.
 Contractul oneros comutativ se întemeiază pe ideea de schimb
patrimonial: se dă ceva pentru a se obține altceva în schimb. De unde
rezultă că doar contractele sinalagmatice pot fi comutative. Raporturile
sinalagmatice presupun, intelectual și material, un schimb de valori
patrimoniale. Intelectual, pentru că fiecare parte e dispusă să dea ceva pe
altceva; material, deoarece prestațiile, care sunt reciproce, au fiecare un
conținut patrimonial. Din acest motiv, este firesc, ca doar contractele să
fie oneroase, comutative și sinalagmatice în același timp, iar nu și actele
unilaterale. Dacă se analizează contractele precum vinderea, schimbul,
locațiunea etc. se poate constata lesne acest aspect.
 Dacă părțile nu cunosc sau nu pot să cunoască chiar de la momentul
încheierii contractului întinderea prestațiilor la care se obligă, contractul
va fi oneros aleatoriu, „oferă cel puțin uneia dintre părți șansa unui câștig
și o expunere totală la riscul pierderii, ce depind de un eveniment viitor și
incert”. Sunt contracte al căror câștig depinde de hazard: renta viageră,
contractul de întreținere viageră, contractul de asigurare de viață, cel de
loterie etc.