Qdoc - Tips Drept Penal Parte Speciala 2

Drept penal partea speciala - 2
CURSUL 11
 Aspecte generale şi comune infracţiunilor contra autorităţii
Obiectivele Cursului 11
 Însuşirea trăsăturilor
trăsăturilor generale şi comune infracţiunilor
infracţiunilor contra autorităţii
 Condiţiile preexistente (obiectul ocrotirii penale şi subiecţii infracţiunilor)
 Conţinutul constitutiv (latura obiectivă şi subiectivă)
 Forme. Modalităţi. Sancţiuni (analiză)
 Aspecte procesuale
procesuale (delimitare)
Concepte-cheie tratate:
„Autoritatea” – dreptul de a tutela de către organele abilitate, în limi te determinate,
desfăşurarea vieţii sociale. Autoritatea conferă organelor de stat sau publice puterea de
a lua dispoziţii obligatorii şi de a asigura respectarea acestora.
acestora.
„Autoritate” – prestigiul, respectul, credibilitatea de care trebuie să se bucure
organele de stat şi publice investite cu prerogativele arătate mai sus.
„Autoritate” – în sens larg – semnifică alternativ: dreptul (reflectat în atribuţii
specifice) instituţiilor publice de a -şi impune voinţa în raport cu destinatarii activităţii lor;
un organ din sistemul de organe al puterii publice (şi în acest sens, „autoritate” este şi
reprezentantul unui asemenea organ); în sfârşit, prestigiul de care trebuie să se bucure
instituţiile publice în activitatea lor.
ASPECTE GENERALE
GE NERALE ŞI COMUNE
INFRACŢIUNILOR CONTRA AUTORITĂŢII
Obiectul ocrotirii penale

Obiectul juridic generic. Din punct de vedere al ocrotirii penale, şi deci al obiectului
juridic generic, valoarea socială pe care legea
legea o apără
apără prin incriminarea faptelor din Titlul
V este activitatea organelor de stat sau publice. Toate infracţiunile aparţinând acestui
grup au, prin urmare, un obiect juridic generic comun, constituit din relaţiile sociale a
căror existenţă, formare şi dezvoltare depind de apărarea acestei
acestei valori sociale.
Într-o altă concepţie, obiectul juridic generic al infracţiunilor din acest titlu îl
constituie relaţiile sociale care asigură (promovează) respectul autorităţii cu care sunt
învestite autorităţile
autorităţile de stat.
Obiectul juridic special . Obiectul ocrotirii penale îl constituie, prin urmare, în cazul
infracţiunilor ce formează conţinutul Titlului al V -lea din actualul Cod penal, ansamblul
relaţiilor sociale a căror existenţă şi dezvoltare este asigurată prin riguroasa apărare a
autorităţii organelor de stat sau publice.
Autoritatea organelor de stat sau publice constituie, deci, o esenţială valoare
socială, a cărei permanentă şi riguroasă respectare asigură înfăptuirea puterii suverane
a poporului şi realizează sarcinile democraţiei.
1
Faptele prin care se aduc atingeri sau se pune în pericol autoritatea sunt, deci,
fapte care prezintă pericol social şi fac necesară combaterea lor prin mijloace de drept
penal.
În Codul penal de la 1968 aceste fapte sunt incriminate în Titlul V din partea
specială, sub titulatura de „Infracţiuni contra autorităţii” (art. 236 C. pen. – art. 245 C.
pen.).
Organele de stat sau publice acţionează, aşadar, în sfera activităţii pe care o
desfăşoară ca purtătoare ale autorităţii ce le este legal conferită.
Apărarea prin mijloacele
mijl oacele dreptului penal a acestei autorităţi împotriva faptelor care
îi aduc atingere – prin ofensarea însemnelor care exprimă simbolic autoritatea statului
sau a organelor sale, sau prin defăimarea ţării sau a naţiunii române, ori prin acte care
ating libertatea psihică sau integritatea fizică a funcţionarilor publici ce reprezintă aceste
organe – constituie o temeinică ocrotire pentru viaţa socială, deci pentru normala
desfăşurare a unei largi categorii de relaţii sociale.
Cadrul infracţiunilor
Infracţiunile contra autorităţii, prevăzute în Titlul
Ti tlul V din partea specială, formează un
singur grup fără subdiviziuni normative, deşi conţinutul lor este destul de eterogen. Lipsa
de subdiviziuni nu înseamnă însă că, teoretic, nu se pot face f ace unele diferenţieri de cadru.
Astfel, unele infracţiuni privesc valoarea socială a autorităţii în raport cu anumite
însemne ori semne distinctive, sau în raport cu unele unităţi publice, ori cu anumite
persoane, sau în legătură cu unele situaţii. Aceste particularităţi sunt însă dominate de
alte aspecte speci fice, aşa încât nu pot fi considerate ca subîmpărţiri ale cadrului
infracţiunilor contra autorităţii.
Subiecţii infracţiunii
Subiectul activ nemijlocit (autor). Toate infracţiunile contra autorităţii pot fi săvârşite
de orice persoană, fără vreo clarificare, calitatea subiectului activ devine însă, în cazurile
anumitor infracţiuni, o circumstanţă agravantă.
Subiect activ al infracţiunilor contra autorităţii poate fi şi o persoană juridică, în
condiţiile şi cu limitările arătate în art. 19 1 alin. (1) C. pen.. Răspunderea penală a
persoanei juridice nu exclude răspunderea penală a persoanei fizice care a contribuit, în
orice mod, la săvârşirea aceleiaşi infracţiuni.
Deoarece reprezintă un element de noutate în dreptul penal român, credem că se
impun câteva explicaţii suplimentare în legătură cu răspunderea penală a persoanei
juridice, precizări valabile pentru toate incriminările analizate în acest titlu şi pe care,
pentru a nu le repeta inutil, nu le vom relua cu prilejul comentariului fiecărei fapte penale
în parte.
Art. 191 C. pen. instituie răspunderea penală a persoanei juridice în dreptul penal
român. Aceste dispoziţii au aplicabilitate generală în ce priveşte reglementările din Codul
penal, legile penale speciale şi din legile speciale cu dispoziţii p enale.
Textul analizat instituie cinci condiţii ce trebuie îndeplinite pentru ca o persoană
juridică să poată fi trasă la răspundere penală:
penală:
1. Sfera subiecţilor activi persoane juridice. Persoanele juridice, în opinia noastră,
în lipsa unei norme penale explicative, au, în sensul legii penale, înţelesul arătat în
dreptul civil de colectivitate dotată cu personalitate juridică.
cel or arătate în art. 19 1 C. pen., au
Persoanele juridice de drept public, cu excepţia celor
vocaţie de a răspunde penal sau cu alte cuvinte pot fi subiecţi de drept penal. De
asemenea, instituţiile publice care desfăşoară o activitate ce poate face obiectul
domeniului privat răspund penal.
2
În ceea ce priveşte răspunderea penală a persoanelor
persoanelor juridice de drept privat,
trebuie precizat că, în lipsa unor excepţii expres prevăzute în textul analizat, aceasta
este generalizată pentru toate tipurile de astfel de persoane juridice.
2. Infracţiunile a căror săvârşire poate angaja răspunderea penală a persoanei
juridice. În lipsa unor dispoziţii derogatorii care să excepteze răspunderea penală a
persoanei juridice pentru anumite infracţiuni, considerăm că prin Legea nr. 278/2006 a
fost introdus în dreptul penal român sistemul răspunderii generale a acestor entităţi,
astfel încât persoanele juridice au o capacitate penală similară celei a persoanelor fizice.
Cu alte cuvinte, faptele prevăzute în toate normele de incriminare în vigoare sunt
aplicabile deopotrivă atât persoanelor fizice, cât şi persoanelor juridice, cu respectarea
desigur şi a celorlalte condiţii instituite pentru persoana juridică prin art. 19 1 C. pen..
Persoanele juridice, după părerea noastră, nu vor putea fi însă subiecţi activi nemijlociţi
ai acelor infracţiuni proprii, pentru care autorul trebuie să îndeplinească o anumită
calitate (de ex.: funcţionar public), dacă acesta desfăşoară o însărcinare în serviciul
vreuneia dintre entităţile exceptate de la răspundere penală prin art. 19 1 C. pen..
Credem că această soluţie poate fi extinsă şi la acele i nfracţiuni care nu sunt proprii, da r
care în fapt (în concret) sunt comise de persoane fizice, funcţionari publici ai entităţilor
exceptate de la răspundere penală prin art. 19 1 C. pen.. Datorită acestor excepţii, vom
folosi noţiunea de subiect activ şi nu de subiect activ nemijlocit atunci când vorbim de
răspunderea penală a persoanei juridice la aceste infracţiuni deoarece ea poate fi
generată şi de activitatea instigatorului sau a complicelui. Organele judiciare vor trebui
să analizeze şi să decidă în fiecare caz în parte dacă pentru o anumită faptă concretă
este posibilă sau nu angajarea răspunderii penale a persoanei juridice.
3. Persoanele fizice care pot angaja, prin fapta lor, răspunderea penală a
persoanei juridice. Spre deosebire de art. 45 din noul Cod penal care delimita sfera
per soanelor
soanelor fizice care, prin fapta lor concretă, atrăgeau şi răspunderea persoanei
juridice din care făceau parte, art. 19 1 C. pen. tace în această privinţă, ceea ce poate
duce la concluzia că orice persoană fizică poate atrage răspunderea penală a unei
persoane juridice, chiar dacă nu este reprezentant sau un organ de conducere (de jure
sau de facto) al persoanei juridice. Practic, persoana fizică va putea fi, după părerea
noastră, chiar un terţ în raport cu persoana juridică dacă fapta concretă va fi comisă în
interesul (folosul, beneficiul) acestei entităţi.
4. Textul art. 19 1 C. pen. instituie condiţia ca fapta să fie săvârşită cu forma de
vinovăţie prevăzută de legea penală, adică cea arătată în art. 19 C. pen.. Se pune
problema de a şti dacă faptele praeterintenţionate pot atrage răspunderea penală a
persoanei juridice, deoarece intenţia depăşită nu este consacrată prin dispoziţiile art. 19
C. pen.. Pe de o parte, pornindu- se de la premisa că legea penală este de strictă
interpretare şi că o normă nu poate fi interpretată, în caz de îndoială, decât in bonam
partem, s-ar putea susţine că faptele praeterintenţionate comise de persoana fizică nu
pot atrage răspunderea penală a persoanei juridice. Pe de altă parte, nu este mai puţin
adevărat că legiuitorul, atunci când incriminează diferitele cazuri particulare de fapte
praeterintenţionate (de ex.: violul care a avut ca urmare moartea victimei), s -ar putea
susţine că admite (reglementează) în mod implicit şi această formă de vinovăţie.
5. Legătura existentă între infracţiunea comisă şi persoana juridică. Textul analizat,
sub acest aspect, prevede trei subcondiţii alternative şi anume: fapta concretă să fie
săvârşită „în realizarea obiectului de activitate sau în interesul ori în numele persoanei
juridice”. Din acest punct de vedere se observă că legiuitorul a adoptat sistemul
răspunderii penale mixte a persoanei juridice, atât pe cel direct (în realizarea obiectului
de activitate), cât şi pe cel indirect (în
(î n numele).
3
Toate infracţiunile contra autorităţii sunt susceptibile de participaţie penală şi, deci,
de pluralitate de subiecţi activi (autori, instigatori, complici) cu excepţia portului nelegal
de decoraţii care, fiind o infracţiune
i nfracţiune in persona propria, nu poate avea coautorat.
Subiectul pasiv principal al infracţiunilor din acest titlu este statul şi prin răsfrângere
organele sau instituţiile de stat ocrotite în mod special. Unele incriminări indică în mod
expres sfera entităţilor ocrotite (ex.: art. 242 C. pen. – „organ sau a unei instituţii de stat
ori a unei unităţi din cele la care se referă art. 145”).
Unele infracţiuni au şi un subiect pasiv secundar (ex.: funcţionarul public ultragiat în
cazul faptei prevăzute în art. 239 C.C . pen.).
Latura obiectivă
Elementul material (actus reus). Infracţiunile contra autorităţii sunt infracţiuni
comisive, elementul lor material constând dintr- o acţiune. Acţiunea se realizează, în
majoritatea cazurilor, prin acte pozitive, dar uneori poate fi realizată şi prin atitudini
negative.
Nu trebuie însă să confundăm comisiunea şi omisiunea, ca modalităţi de realizare
în concret ale elementului obiectiv, cu infracţiunile comisive şi infracţiunile omisive. O
infracţiune este comisivă, atunci când legea impune o prohibiţie ( vetitum), aşa încât a
face ceea ce legea opreşte înseamnă a săvârşi infracţiunea; dimpotrivă, o infracţiune
este omisivă, atunci când legea penală conţine o poruncă ( jussum) şi deci, a nu face
ceea ce legea ordonă, înseamnă a săvârşi infracţiunea.
infracţi unea.
În genere, infracţiunile
inf racţiunile comisive se săvârşesc printr -o
-o atitudine pozitivă, adică prin
comisiune, iar cele omisive printr- o atitudine negativă, deci omisiune. Sunt însă
infracţiuni comisive care se pot săvârşi prin omisiune şi invers, infracţiuni omisive care
se pot săvârşi prin comisiune. Unii autori numesc infracţiuni comisive sau omisive pure
pe acelea care nu se pot comite decât prin comisiune sau omisiune şi numesc infracţiuni
comisive sau omisive mixte pe acelea care se pot realiza şi prin comisiune şi prin
omisiune.
De asemenea, nu trebuie să confundăm comisiunea şi omisiunea, ca modalităţi de
realizare în concret ale elementului obiectiv, cu fapta descrisă în conţinutul normei de
incriminare.
La majoritatea acestor infracţiuni, latura obiectivă se completează cu una sau mai
multe cerinţe esenţiale.
texte de incriminare – art. 240 C. pen. şi art. 241 C. pen. – se menţionează
În unele texte
cerinţa ca acţiunea tipică să fie săvârşită „fără drept”, dar această prevedere legală nu
face ca intenţia să capete un caracter calificat, ci reprezintă doar o cerinţă esenţială care
întregeşte latura obiectivă a infracţiunii.
O caracteristică comună a infracţiunilor contra autorităţii o constituie şi urmarea
imediată, care constă, întotdeauna, în crearea unei stări de pericol pentru valoarea
socială a autorităţii şi deci pentru relaţiile sociale ocrotite prin apărarea acesteia.
Legătura de cauzalitate între elementul material şi urmarea imediată este, în
majoritatea cazurilor, implicită (ex re).
Latura subiectivă
Forma de vinovăţie (mens rea). Infracţiunile contra autorităţii se comi t, sub aspectul
laturii subiective, în majoritate, cu intenţie (excepţie face infracţiunea de sustragere sau
distrugere de înscrisuri – art. 242 C. pen. – care poate fi comisă, într -una
-una din variantele
sale, şi din culpă).
Există şi părerea, potrivit căreia, infracţiunile din acest titlu, cu excepţia celei
prevăzute în art. 242 C. pen., nu pot fi comise decât cu intenţie directă. În motivarea
acestei opinii, faţă de care ne exprimăm rezerve, deşi se admite că în aceste incrim inări
4
legea nu prevede expres, pr in
in cerinţa unui scop special, necesitatea ca anumite
infracţiuni să fie comise cu intenţie directă, o asemenea prevedere ar fi fost superfluă din
moment ce unele infracţiuni nu sunt de conceput să fie săvârşite cu intenţie indirectă.
Dimpotrivă, datorită naturii acţiunilor incriminate şi a faptului că infracţiunile din această
grupă sunt de pericol, aceste infracţiuni pot fi comise numai cu intenţie directă.
Legea nu prevede, în privinţa laturii subiective, completarea elementului subiectiv
cu vreo cerinţă esenţială privind scopul sau mobilul , aşa încât intenţia poate fi atât
directă, cât şi indirectă.
Forme. Modalităţi. Sancţiuni
Forme. Infracţiunile din Titlul V fiind infracţiuni comisive, săvârşirea lor este
susceptibilă de o desfăşurare în timp şi pe faze, şi deci sunt posibile atât actele de
pregătire, cât şi tentativa.
t entativa.
Actele de pregătire nu sunt incriminate, dar pot căpăta relevanţă penală în situaţia
în care infracţiunea se consumă sau rămâne în formă de tentativă
tentativă (atunci când
când tentativa
este incriminată). În astfel de situaţii, actele de pregătire se înglobează în activitatea
autorului sau devin acte de participaţie, dacă sunt săvârşite de către o altă persoană
decât autorul.
Tentativa , posibilă la majoritatea acestor infracţiuni, nu este însă incriminată decât
într-un singur caz – art. 242 alin. (4) C. pen..
pen..
Modalităţi. Majoritatea infracţiunilor contra autorităţii prezintă două sau mai multe
modalităţi normative determinate de felul diferit al unor elemente ale infracţiunii,
prevăzute alternativ în dispoziţia incriminatoare.
incrim inatoare.
Infracţiunile contra autorităţii pot prezenta şi numeroase modalităţi de fapt , în
funcţie de împrejurările concrete ale săvârşirii infracţiunii, de care se va ţine seama la
individualizarea judiciară a pedepsei.
Sancţiuni. În raport cu gradul de pericol social abstract al faptelor incriminate în
titlul V, acestea sunt sancţionate fie cu pedepse alternative (închisoare sau amendă), fie
cu pedeapsa închisorii,
închisorii, al cărei maxim special se ridică până la 12 ani.
Aspecte procesuale
Din punct de vedere procesual, acţiunea penală, în cazul tuturor infracţiunilor
contra autorităţii, se pune în mişcare din oficiu.
În ceea ce priveşte competenţa organelor de urmărire şi a instanţelor de judecată,
se aplică regulile obişnuite, cu excepţia infracţiunilor de ofensă adusă unor însemne şi
ultraj, caz în care competenţa de a efectua urmărirea o are numai procurorul – art. 209
alin. (3) C. proc. pen.. Toate faptele penale din acest grup se judecă în primă instanţă de
către judecătorie.
APLICAŢII
Exerciţii rezolvate
1. Infracţiunile contra autorităţii, de regulă:

a.) au ca subiect activ nemijlocit orice persoană ce îndeplineşte condiţiile generale
pentru a răspunde penal;
b.) nu au un subiect activ nemijlocit calif icat.
Răspuns corect : a).
5
2. La in fracţiunile contra autorităţii :
a.) actele preparatorii şi tentativa
te ntativa nu se pedepsesc;
b.) nu sunt prevăzute cerinţe esenţiale referitoare la scop sau mobil;
c.) acţiunea penală se pune în mişcare din oficiu.
Răspuns corect : b) şi c).
3. Infracţiunile c ontra autorităţii:

a.) se urmăresc şi se judecă
j udecă potrivit regulilor obişnuite de procedură;
procedură;
b.) sunt infracţiuni intenţionate;
c.) sunt infracţiuni comisive.
Răspuns corect : a), b) şi c).
Precizări privind cursul următor:
Cursul nr. 12 conţine analiza infracţiunii de ultraj, prevăzută în art. 239 Cod penal.
CURSUL 13
 Ultrajul. Analiză
 Analiza condiţiilor preexistente

preexistente (obiectul ocrotirii penale şi subiecţii infracţiunii)
 Însuşirea conţinutului
conţinutului constitutiv (latura obiectivă
obiectivă şi subiectivă)
Funcţionar public – orice persoană care exercită permanent sau temporar, cu
orice titlu, indiferent cum a fost
f ost investită, o însărcinare de orice natură, retribuită sau nu,
în serviciul unei unităţi dintre cele la care se referă art. 145 C. pen. (autorităţile publice,
instituţiile publice, instituţiile sau alte persoane juridice de interes public).
Funcţionar – funcţionarul public, precum şi orice salariat care exercită o
însărcinare în serviciul unei alte persoane juridice decât cele la care se referă art. 145
din Codul penal.
Funcţie ce implică exerciţiul autorităţii de stat – acea funcţie care conferă
funcţionarului public unele atribuţii care nu ar putea fi îndeplinite fără exercitarea
autorităţii de stat, adică fără competenţa de a da dispoziţii şi de a lua măsurile necesare
pentru respectarea lor.
Ultrajul
6
Obiectul juridic special principal al infracţiunii de ultraj îl formează acele relaţii
sociale referitoare la autoritatea de stat a căror existenţă şi normală formare şi
desfăşurare ar fi periclitate continuu,
continuu, fără apărarea integrităţii
integrităţii şi prestigiului persoanelor
care îndeplinesc o funcţie ce implică exerciţiul autorităţii de stat în exercitarea acelei
funcţii sau în îndeplinirea actelor legate de acea funcţie.
Fiind o infracţiune complexă, fapta incriminată are şi un obiect juridic special
secundar care constă în relaţiile sociale referitoare la libertatea psihică o ri la integritatea
corporală sau sănătatea funcţionarului public.
Obiectul material . În varianta de tip a incriminării obiectul material lipseşte.
În cazul săvârşirii ultrajului prin loviri, alte violenţe sau vătămări, obiectul material
este corpul persoanei asupra căreia se săvârşesc acţiunile incriminate.
Subiectul activ nemijlocit (autor) al infracţiunii de ultraj poate fi orice persoană,
cetăţean român sau străin, persoană fără cetăţenie, domiciliată sau nu pe teritoriul ţării.
Aceasta poate fi o persoană din afara serviciului în care îşi exercită funcţia persoana
ultragiată sau dinăuntrul ei.
Subiect activ al acestei infracţiuni poate fi şi o persoană juridică, în condiţiile şi cu
limitările arătate în art. 19 1 alin. (1) C. pen.. Răspunderea
Răspunderea penală a persoanei juridice nu
exclude răspunderea penală a persoanei fizice care a contribuit, în orice mod, la
săvârşirea aceleiaşi infracţiuni de ultraj.
Participaţia penală la această infracţiune este posibilă în toate formele sale:
coautorat, instigare, complicitate.
Subiectul pasiv principal al infracţiunii de ultraj este autoritatea publică, instituţia
publică sau o altă persoană juridică de drept public în care îşi desfăşoară activitatea
funcţionarul public ultragiat.
Subiect pasiv adi acent este funcţionarul public care îndeplineşte o funcţie ce
implică exerciţiul autorităţii de stat,
s tat, persoană faţă de care s -a comis fapta.
Prin funcţie ce implică exerciţiul autorităţii de stat se înţelege acea funcţie care
conferă funcţionarului public unele atribuţii care nu ar putea fi îndeplinite fără exercitarea
autorităţii de stat, adică fără competenţa de a da dispoziţii şi de a lua măsurile necesare
pentru respectarea lor. Aceste atribuţii sunt specifice autorităţilor publice care fac parte
dintr-una din următoarele puteri: legislativă, executivă sau judecătorească.
Subiect pasiv adiacent al ultrajului poate fi şi funcţionarul care are ca atribuţii de
serviciu executarea dispoziţiilor emise de către un organ al autorităţii de stat. În cazul în
car e un astfel de funcţionar beneficiază de o asemenea ocrotire printr -o normă specială
şi câtă vreme urmarea prevăzută la ultraj o regăsim în urmarea menţionată şi în textul
special se va aplica numai acest din urmă text de lege le ge penală.
Dacă prin activitatea sa infracţională, făptuitorul ultragiază mai mulţi subiecţi pasivi,
vom avea atâtea infracţiuni câte persoane au fost vătămate, toate în concurs real.
În doctrină, s-a propus, de lege ferenda, completarea textului de de lege
lege analizat
analizat în
sensul protejării autorităţii de stat şi după pierderea de către persoana fizică a calităţii
cerute acesteia pentru fapte îndeplinite în timpul când a fost în exerciţiul funcţiunii,
întrucât acţiunile s-au îndreptat în principal împotriva autorităţii de stat manifestată prin
acţiunile fostului funcţionar public şi numai în secundar împotriva persoanei sale ca
particular. În atare situaţie sunt funcţionarii publici învestiţi cu exerciţiul autorităţii de stat
care s-au pensionat ori s- au transferat la alte instituţii sau în domeniul privat ori poliţiştii
care şi-au încetat raporturile de serviciu cu Ministerul Administraţiei şi Internelor, ori
militarii trecuţi în rezervă sau în retragere, în condiţiile legii.
Latura obiectivă
7
Elementul material (actus reus) al infracţiunii de ultraj constă în mai multe acţiuni
alternative, fiecare din ele fiind suficientă pentru realizarea acestui element. Aceste
acţiuni se găsesc incriminate ca f apte de sine stătătoare în cadrul grupului de infracţiuni
contra persoanei.
În varianta tip a ultrajului, elementul material constă într -o acţiune de ameninţare
săvârşită contra unui funcţionar public care îndeplineşte o funcţie ce implică exerciţiul
autorităţii de stat. Aşadar, elementul material al infracţiunii de ultraj absoarbe, în varianta
simplă, fapta de ameninţare. Acţiunea de ameninţare are înţelesul arătat în art. 193 din
Codul penal.
Înlăturarea din conţinutul
conţinutul infracţiunii de ultraj a modalităţilor normative referitoare la
insultă şi calomnie a fost primită cu rezerve în doctrină deoarece o astfel de soluţie va
duce la o diminuare sensibilă a protecţiei de care trebuie să se bucure persoanele care
îndeplinesc o funcţie ce implică exerciţiul autorităţii de stat. Prin incriminarea ultrajului
săvârşit prin insultă sau calomnie nu se restrânge liber tatea de exprimare a persoanei,
deoarece aceasta, ca în orice sistem normal de drept, trebuie să se exercite cu
depunerea unei minime diligenţe pentru verificarea informaţiilor care se fac publice, încât
să nu se aducă atingere demnităţii altor persoane sau instituţiilor de stat şi să nu
împiedice normala desfăşurare
desfăşurare a activităţilor
activităţilor ce implică exercitarea autorităţii de stat sau
înfăptuirea în condiţii
condiţii normale a actului de justiţie.
De altfel, Curtea Constituţională a statuat prin decizia nr. 26 din 23.02.1999 că
dispoziţiile art. 239 alin. (1) C. pen. nu contravin prevederilor art. 20 din Constituţie cu
referire la art. 19 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, la art. 10 din Convenţia
pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi la art. 19 din Pactul
internaţional cu privire la drepturile civile
civil e şi politice, toate privitoare la libertatea de opinie
şi de exprimare. Protecţia
P rotecţia penală asigurată autorităţii, în această concepţie,
concepţie, reprezintă o
garanţie a exercitării atribuţiilor ce îi revin şi nicidecum un privilegiu, iar legitimitatea sa
derivă din însăşi legitimitatea existenţei autorităţii. Prin urmare, tratamentul juridic diferit
aplicat în raport cu condiţii diferite este justificat şi admisibil tocmai din necesitatea ca
egalitatea în faţa legii să nu creeze stări privilegiate sau discriminatorii.
Cerinţe esenţiale:
1. Ameninţarea să fie săvârşită contra unui funcţionar public care îndeplineşte o
funcţie ce implică exerciţiul autorităţii de stat, aflat în exerciţiul funcţiunii ori pentru fapte
îndeplinite în exerciţiul funcţiunii. Această cerinţă esenţială este comună tuturor
ipotezelor de incriminare prevăzute în art. 239 C. pen..
Fiecare dintre aceste două situaţii alternative poate realiza cerinţa esenţială în
conţinutul laturii obiective.
Cerinţa este îndeplinită din moment ce funcţionarul public se află în exerciţiul
funcţiei, indiferent dacă acţiunea îndreptată împotriva sa priveşte acte ale funcţiunii sau
fapte de ordin extrafuncţional (viaţa particulară a acestuia, fami lia etc.).
Pentru existenţa cerinţei esenţiale în cazul faptelor îndeplinite în exerciţiul funcţiunii
este necesar ca acţiunea îndreptată contra funcţionarului public să privească fapte sau
acte ce au fost efectuate de acesta în exerciţiul funcţiunii, potrivit atribuţiilor sale şi cu
respectarea formelor legale. În cazul în care funcţionarul public îşi depăşeşte atribuţiile
de serviciu, le încalcă ori le exercită abuziv, actele sale nu mai pot fi considerate ca acte
ale autorităţii, el situându -se în asemenea împrejurări, în afara protecţiei pe care legea i -
o acordă prin dispoziţiile din art. 239 C. pen..
Cerinţa, în oricare din alternativele sale, îşi are raţiunea în obiectul juridic al
infracţiunii de ultraj, ceea ce legea ocroteşte în cazul ultrajului, fiind relaţiile sociale a
căror existenţă şi desfăşurare sunt asigurate prin apărarea respectului
respectului datorat autorităţii,
apărare care impune protejarea în mod special a persoanelor care îndeplinesc
îndeplinesc funcţii ce
implică exerciţiul autorităţii. Astfel textul devin e incident atunci când aceste persoane se
8
află în exerciţiul funcţiunii, sau când sunt atacaţi pentru fapte îndeplinite în exerciţiul
funcţiunii.
Legea nu a înţeles să creeze o protecţie nelimitată în favoarea funcţionarilor
publici, de aceea a delimitat a ceastă protecţie numai la acele situaţii în care acţiunile
îndreptate împotriva funcţionarului public implică dispreţ faţă de autoritate.
2. Ameninţarea să fie săvârşită nemijlocit sau prin mijloace de comunicare directă.
Aşadar, ameninţarea poate fi comisă fie nemijlocit, deci în prezenţa subiectului pasiv al
infracţiunii, fie prin mijloace care prin natura lor sunt susceptibile de a realiza un contact
direct între autor şi subiectul pasiv (în această ipoteză subiectul pasiv este absent).
Prezenţa subiectului
subiectului pasiv trebuie să fie
f ie efectivă, reală. Nu s -ar putea concepe, de pildă,
un ultraj asupra unei fotografii a funcţionarului public ori a unei semnături a acestuia.
Ameninţarea trebuie să aibă ca obiect săvârşirea unei infracţiuni sau a unei fapte
păgubitoare îndreptată împotriva funcţionarului public ultragiat şi să fie de natură să -l
alarmeze pe acesta.
Mijloacele de comunicare directă sunt acelea care crează stuaţii echivalente
prezenţei (de ex., comunicarea telefonică, telegrafică, radio, tv, scrisoare, email etc.).
În variantele agravate prevăzute în art. 239 alin. (2), (3) şi (4) C. pen., elementul
material constă în lovirea sau orice alte violenţe, vătămarea corporală sau vătămarea
corporală gravă săvârşită împotriva persoanei care îndeplineşte o funcţie ce implică
exerciţiul autorităţii de stat.
Prin urmare, în elementul material
m aterial al variantelor agravate a ultrajului sunt absorbite
faptele de lovire sau alte violenţe, de vătămare corporală şi de vătămare corporală gravă
care au înţelesul arătat în art. 180-182 C. pen.. Pentru existenţa elementului material al
acestor variante sunt indiferente mijloacele şi modul în care s -a săvârşit acţiunea
incriminată.
În cazul ultrajului calificat, dacă s -a cauzat victimei moartea, fapta nu va constitui
infracţiune complexă, ca în Codul penal Carol al II -lea (art. 255), ci vor fi aplicabile
regulile generale privind concursul de infracţiuni. În susţinerea acestui punct de vedere,
s-a arătat că soluţia care se impune este cea a concursului ideal între ultraj şi loviril e sau
vătămările cauzatoare de moarte, deoarece prin aceeaşi activitate materială s -au produs
urmări diferite, ce au adus atingere unor valori sociale distinct ocrotite de legea penală.
Există concurs de infracţiuni şi în situaţia în care ultrajul este com is pentru a
săvârşi ori pentru a ascunde comiterea unei infracţiuni sau pentru ca făptuitorul unei
infracţiuni să-şi asigure scăparea.
Atunci când o persoană
persoană săvârşeşte
săvârşeşte cu aceeaşi ocazie
ocazie atât insulte
insulte şi ameninţări, cât
şi loviri contra unui funcţionar public aflat în exerciţiul funcţiei, nu i se pot reţine în
sarcină două infracţiuni de ultraj în concurs, una în forma simplă şi alta în forma
agravată, ci numai o singură faptă de ultraj, forma calificată absorbind şi forma simplă a
acestei infracţiuni.
ea imediată constă într -o
Urmar ea -o stare de pericol pentru autoritatea cu care este
învestită unitatea
unitatea din care face parte funcţionarul public ultragiat.
În afară de urmare imediată, corespunzătoare
corespunzătoare obiectului ocrotirii penale, fiecare
variantă are ca urmare adiacentă şi producerea unei vătămări morale sau fizice a
subiectului pasiv.
Legătura de cauzalitate între săvârşirea vreuneia dintre acţiunile care pot constitui
elementul material al infracţiunii de ultraj şi urmarea imediată trebuie să existe. Existenţa
legăturii de cauzalitate este, în general, presupusă fiindcă urmarea imediată constând
într-o stare de pericol, realizarea elementului material implică, de regulă, producerea
urmării imediate.
Latura subiectivă
9
Forma de vinovăţie (mens rea). Infracţiunea de ul traj se comite întotdeauna cu
intenţ
intenţie
ie directă sau indirectă. Săvârşirea faptei din culpă nu este incriminată.
directă
Pentru existenţa intenţiei este necesar ca infractorul să cunoască atât situaţia
persoanei împotriva căreia îşi îndreaptă acţiunea sa, cât şi împrejurarea că aceasta se
află în exerciţiul funcţiunii, sau că faptele la care se referă acţiunea au fost îndeplinite în
exerciţiul funcţiunii. Necunoaşterea de către făptuitor a acestor împrejurări, exclude
existenţa infracţiunii de ultraj.
În textul art. 239 C. pen., nu sunt prevăzute cerinţe esenţiale referitoare la mobil
sau scop, dar cunoaşterea lor este totdeauna utilă pentru stabilirea gradului de pericol
social concret al faptei comise şi la individualizarea judiciară a pedepsei.
Forme. Ultrajul este o infracţiune complexă care absoarbe în conţinutul
conţinutul său, simplu
sau agravat, mai multe acţiuni care constituie prin ele însele o faptă prevăzută de legea
penală (ameninţarea, lovirile sau alte violenţe, vătămarea corporală sau vătămarea
corporală gravă).
Acţiunile care pot constitui elementul material al infracţiunii de ultraj sunt
susceptibile de a fi realizate printr- o activitate care se desfăşoară în timp şi pot parcurge
fazele inerente unei astfel de desfăşurări: preparare, încercare, consumare, epuizare.
Actele preparatorii posibile la infracţiunea de ultraj nu sunt incriminate. Ele pot
deveni însă acte de complicitate – în ipoteza săvârşirii infracţiunii – atunci când au fost
efectuate de o altă persoană decât autorul sau se pot însuma în contribuţia autorului.
Tentativa , de asemenea posibilă, nu este incriminată.
Ultrajul se consumă în momentul în care acţiunea incriminată a fost săvârşită şi a
produs urmarea imediată a infracţiunii.
După consumare se poate ca activitatea infracţională să se prelungească în timp
datorită mijlocului de săvârşire folosit (în cazul variantei simple), ipoteză în care fapta
îmbracă forma infracţiunii continue, fie prin repetarea actelor de executare (în cazul
tuturor variantelor de incriminare) în baza aceleiaşi
aceleiaşi rezoluţii, ipoteză în care fapta devine
devine
o infracţiune continuată. În astfel de situaţii infracţiunea se va epuiza, după caz, atunci
când a încetat activitatea continuă sau când s -a produs ultimul act de executare.
Această opinie a fost criticată deoarece ameninţarea care, ca faptă absorbită,
constituie elementul material al ultrajului, prin natura sa, nu implică o prelungire în timp
după producerea rezultatului. Dar nu numai atât, cerinţa prevăzută în art. 239 C. pen.,
ca ameninţarea să fie comisă nemijlocit, deci în prezenţa funcţionarului sau prin alte
mijloace de comunicare directă, exclude, prin ea însăşi, indiferent de mijloacele folosite
de autor, o asemenea prelungire, ulterioară consumării, care ar decurge în mod firesc
din conţinutul incriminării.
Modalităţi. Infracţiunea de ultraj putând fi săvârşită prin mai multe acţiuni
alternative, prezintă mai multe modalităţi normative. Acestea sunt determinate în primul
rând de existenţa celor patru variante în care fapta este incriminată. În raport cu fiecare
variantă, vom avea tot atâtea modalităţi normative câte acţiuni pot constitui conţinutul
elementului material.
În cazul în care făptuitorul săvârşeşte în realizarea aceleiaşi rezoluţii delictuoase
mai multe modalităţi (fie simple, fie agravate), nu va exista concurs de infracţiuni, ci o
infracţiune unică, dar de această pluralitate se va ţine cont la individualizarea pedepsei.
Infracţiunea de ultraj poate prezenta şi numeroase modalităţi faptice în raport de
împrejurările concrete ale săvârşirii
săvârşirii acţiunii ilicite. Aceste modalităţi, deşi nu
nu au relevanţă
pentru existenţa infracţiunii, vor fi luate în considerare la individualizarea pedepsei.
Sancţiuni. În varianta tip, infracţiunea de ultraj se pedepseşte
pedepseşte cu închisoare de la 6
luni la 2 ani sau cu amendă.
10
În varianta agravată prevăzută în alin. (2), pedeapsa prevăzută de lege este
închisoarea de
de la 6 luni la 3 ani sau
sau amenda.
Pedeapsa aplicabilă este închisoarea de la 6 luni la 6 ani, în cazul variantei
prevăzute în alin. (3) şi închisoarea de la 3 la 12 ani, în cazul ultrajului prevăzut în alin.
(4).
Pentru faptele prevăzute în alin. (1) – (3), persoana juridică se sancţionează cu
pedeapsa amenzii cuprinsă între 5.000 lei şi 600.000 lei.
În ipoteza prevăzută în alin. (4), persoana juridică
juridi că se sancţionează
sancţionează cu pedeapsa
amenzii cuprinsă între 10.000 lei şi 900.000 lei.
Cazuri speciale de pedepsire

Legiuitorul a considerat că asupra persoanelor ce îndeplinesc o funcţie importantă
de stat ori publică sau care implică exerciţiul autorităţii de stat se pot realiza acte
indirecte de intimidare, îndreptate împotriva soţilor, copiilor ori părinţilor. De aceea,
legiuitorul a simţit nevoia ca aceste acte să fie reprimate mai aspru deoarece se
ocroteşte în acest fel şi autoritatea.
Potrivit art. 239 1 C. pen., „ în
în cazul infracţiunilor prevăzute în art. 180 - 182, art. 189
şi 193, săvârşite împotriva soţului, copiilor sau părinţilor unui judecător, procuror, poliţist,
jandarm ori militar, în scop de intimidare sau de răzbunare pentru acte sau fapte
îndeplinite în exerciţiul funcţiunii, maximul pedepsei se majorează cu 2 ani”. Este vorba
de infracţiunile de loviri sau alte violenţe, vătămarea corporală, vătămarea corporală
gravă, lipsirea de libertate în mod ilegal şi ameninţarea.
Aspecte procesuale
Acţiunea penală se pune în mişcare din oficiu, iar urmărirea penală se efectuează
în mod obligatoriu de către procurorul de la unităţile de parchet care funcţionează pe
lângă judecătorii, conform art. 209 alin. (3) şi (4) C. proc. pen..
Competentă să soluţioneze cauza, în primă instanţă, este judecătoria.
APLICAŢII
1. Ultrajul nu este o infracţiune complexă.

a.) fals
b.) adevărat
2. Ultrajul se comite:
a.) atât cu intenţie directă, cât şi cu intenţie indirectă
b.) numai cu intenţie indirectă
c.) numai cu intenţie directă
3. Acţiunea penală pentru

pentru infracţiunea de ultraj se pune în mişcare:
mişcare:
a.) la plângerea prealabilă a persoanei vătămate
b.) din oficiu
11
c.) la sesizarea organului
organului competent
Răspuns corect : b).
Cursul nr. 13 conţine analiza aspectelor generale şi comune infracţiunilor de

serviciu sau în legătură cu serviciul.
CURSUL 13
 Aspecte generale şi comune infracţiunilor de serviciu sau în legătură cu
serviciul
 Însuşirea trăsăturilor generale

generale şi comune infracţiunilor de serviciu
serviciu sau în legătură
legătură
cu serviciul
ASPECTE
ASPECTE GENERALE
GENERALE ŞI COMUNE
COMUNE
INFRACŢIUNILOR
INFRACŢIUNILOR DE SERVICIU SAU ÎN LEGĂTURĂ
L EGĂTURĂ CU SERVICIUL
Prima subdiviziune în titlul privitor la grupul infracţiunilor care aduc atingere unor
activităţi de interes public sau altor activităţi reglementate de lege cuprinde dispoziţii
privitoare la infracţiuni de serviciu sau în legătură
l egătură cu serviciul.
Ceea ce caracterizează, în principal, subgrupul infracţiunilor de serviciu sau în
legătură cu serviciul este valoarea socială apărată şi anume: bunul mers al activităţii
organelor sau instituţiilor de stat sau publice şi, implicit, apărarea intereselor legale ale
persoanelor particulare. Organele ori instituţiile de stat sau publice, cât şi persoanele
particulare sunt egal interesate ca să fie asigurată îndeplinirea regulată şi eficientă de
către funcţionari a îndatoririlor de serviciu, ca exerciţiul funcţiunilor să fie asigurat
împotriva venalităţii unor funcţionari, precum şi împotriva tendinţei de a obţine câştiguri
ilicite. Legea penală proteguieşte activitatea organelor sau instituţiilor de stat sau publice
contra abuzurilor şi neglijenţelor funcţionarilor săvârşite fie în raporturile interne, adică în
prejudiciul imediat al unităţilor unde sunt angajaţi, fie în raporturile externe, adică în
prejudiciul imediat al unor persoane particulare
particulare (dar se poate şi în prejudiciul unei unităţi,
alta decât aceea unde se prestează serviciul de către funcţionar). De asemenea,
activitatea organelor sau instituţiilor de stat sau publice este proteguită penaliceşte
contra unor fapte (darea de mită, traficul de influenţă etc.), pentru a căror săvârşire nu
se cere ca făptuitorul să aibă calitatea de funcţionar public sau funcţionar, dar au
legătură cu atribuţiile de s erviciu ale acestora.
12
Infracţiunile de serviciu, sau în legătură cu serviciul se caracterizează apoi prin
elementul lor material care constă într -o atingere adusă valorii sociale ocrotite. Această
atingere poate avea uneori consecinţe foarte grave (ca în c azul abuzului în serviciu
contra intereselor publice, prevăzut în art. 248 1 C. pen.), dar poate avea şi consecinţe
mai puţin grave (ca în cazul neglijenţei în serviciu, prevăzută în alin. (1) al art. 249 C.
pen.).
Pe lângă particularităţile caracterizante arătate mai sus, infracţiunile de serviciu sau
în legătură cu serviciul
serviciul au şi alte aspecte comune:
Astfel, nu numai că ele au au acelaşi obiect juridic generic , dar au şi o strânsă înrudire
în raport cu obiectul lor juridic special şi anume valoarea socială (desprinsă din fasciculul
valorilor care formează obiectul juridic generic), adică apărarea bunului mers al activităţii
organelor sau instituţiilor de stat sau publice şi, implicit, apărarea intereselor legale ale
persoanelor.
De obiectul juridic special se ţine seama atât la stabilirea gradului de pericol
generic, cât şi la determinarea gradului de pericol concret al faptelor care aparţin acestei
subdiviziuni de grup.
La infracţiunile de serviciu sau în legătură cu serviciul obiec
obiectu
tull mate
materi
rial
al , de
regulă, lipseşte.
Subiecţii infracţiunilor
Subiectul activ nemijlocit (autor) al acestor infracţiuni poate fi cel mai adeseori
numai un funcţionar public sau funcţionar (în înţelesul art. 147 C. pen.). În cazul câtorva
infracţiuni (de exemplu, darea de mită, traficul de influenţă) subiect activ nemijlocit poate
fi orice persoană ce întruneşte condiţiile generale ale răspunderii penale.
Prin „funcţionar public”, în sensul legii penale – art. 147 alin. (1) C. pen. –, se
înţelege orice persoană care exercită permanent sau temporar, cu orice titlu, indiferent
indif erent
cum a fost investită, o însărcinare de orice natură, retribuită sau nu, în serviciul unei
unităţi dintre cele la care se referă art. 145 C. pen. (autorităţile publice, instituţiile
publice, instituţiile sau alte persoane juridice de interes public).
Autorităţile publice sunt cele prevăzute în Titlul III din Constituţia României, iar
instituţiile publice sunt, în principiu, calificate
calificate astfel prin actele normative ce ce le
reglementează activitatea.
În lipsa unei definiţii legale în acest sens, prin sintagma „alte persoane juridice de
interes public” se înţelege orice persoană juridică indiferent de forma de organizare –
asociaţii, fundaţii, sindicate etc. – indiferent de felul proprietăţii pe care se întemeiază şi
indiferent dacă sunt guvernamentale
guvernamentale sau neguvernamentale, dacă, prin actul constitutiv
legal aprobat, sunt destinate a organiza sau a servi o colectivitate mare de oameni, o
mulţime de oameni, fie din întreaga ţară, fie dintr -o zonă sau unitate administrativ -
teritorială, fie dintr -un
-un domeniu de activitate dintr- o anumită profesie.
Nu pot fi considerate „alte persoane juridice de interes public” acele persoane
juridice care au un caracter închis, înfiinţate doar pentru satisfacere a unor interese ale
unui grup restrâns de oameni, asociaţi, salariaţi, colaboratori şi care urmăresc un profit.
Spre exemplu, o societate comercială care are ca obiect de activitate comerţul având ca
partener alte persoane juridice nu putem spune că aceasta este o persoană juridică de
interes public chiar dacă bunurile pe care această persoană
persoană juridică le desface ajung la
populaţie.
După alţi autori, se consideră că legiuitorul a intenţionat ca prin expresia instituţiile
sau alte persoane juridice de intere s public să le nominalizeze pe cele înfiinţate de
13
persoanelefizice sau juridice pentru satisfacerea unor interese publice, făcând parte
dintre acestea partidele politice, organizaţiile sindicale, patronale sau profesionale.
În dreptul penal, termenul de fu ncţionar public are un înţeles mai larg decât în alte
ramuri de drept (ex.: dreptul administrativ), fapt ce se justifică prin nevoia de a se realiza
în mod corespunzător
corespunzător ocrotirea intereselor sociale prin mijloace de drept penal.
În doctrină, s-a subliniat că sunt asimilaţi funcţionarilor publici şi cei care
îndeplinesc „în fapt” o însărcinare în serviciul unei persoane juridice de drept public cu
condiţia ca unitatea de drept public să aibă ştiinţă de acest lucru. Aceeaşi soluţie se
impune în această concepţie şi în situaţia în care funcţionarul public este angajat cu
încălcarea dispoziţiilor legale (de ex.: nu are studiile necesare) ori urmează a fi învestit,
fiind pe cale de a fif i angajat (de ex.: cei aflaţi în
î n termenul de încercare).
În raport cu noile prevederi în materie (art. 161 din noul Cod penal), în cazul
funcţionarului public, profesorul George Antoniu opinează,
opinează, în mod just, că ar fi admisibilă
(în continuare) o răspundere penală şi a funcţionarului public „de fapt”, deoarece sunt
prejudiciate interesele generale, ocrotite mai puţin eficient decât în cazul celor
individuale. Prin urmare, severitatea legii trebuie să fie mai mare. În această concepţie,
însă, se susţine, pe drept cuvânt,
cuvânt, că n -ar putea fi conceput să existe un funcţionar privat
„de fapt”, adică o persoană care să exercite în fapt o însărcinare în cadrul unei unităţi
private fără ştirea şi aprobarea patronului şi totuşi să răspundă ca funcţionar. O
asemenea persoană, dacă ar exista şi dacă a produs pagube patronului sau terţilor, va
răspunde potrivit legii civile.
Definiţiile legale date funcţionarului public şi funcţionarului, în noul Cod penal, sunt
vădit superioare celor în vigoare, între acestea nemaifiind o relaţie de la parte la întreg.
În această reglementare cele două noţiuni se deosebesc, în esenţă, prin beneficiarul
însărcinării acestor persoane (autorităţile publice, instituţiile publice sau alte persoane
juridice de drept public, în ceea ce priveşte funcţionarul public, respectiv o persoană
juridică de drept privat, în ceea ce priveşte funcţionarul) şi prin natura însărcinării pe
care o exercită.
Nu poate fi considerat însă funcţionar public persoana care, în mod sporadic, ţine
locul unuia dintre aceştia fără consimţământul organelor de conducere căci într -o
asemenea situaţie, nu există un raport de serviciu între această persoană şi unitatea în
care activează.
„Funcţionar”, în sensul legii penale – art. 147 alin. (2) C. pen. – este funcţionarul
public, precum şi orice salariat care exercită o însărcinare în serviciul unei alte persoane
juridice decât o unitate
unitate dintre cele la care
care se referă art. 145 C. pen..
În doctrină este discutabilă, în raport cu legea penală în vigoare, calitatea de
funcţionari a anumitor categorii de persoane care exercită o profesie liberală (de ex.:
avocaţii, notarii publici, medicii, arhitecţii etc..
În ceea ce priveşte avocaţii, s -a susţinut că trebuie făcută distincţia între avocaţii
care au numai calitatea de membri ai baroului, în baza cărora sunt abilitaţi să exercite
profesia de avocat, de acordare a asistenţei juridice justiţiabililor, şi avocaţii aleşi în
organele de conducere ale baroului, deoarece în înţelesul prevederilor sus -menţionate,
numai aceştia din urmă pot fi subiecţi activi ai infracţiunilor de serviciu. Referitor la
medici, corelând di spoziţiile privind asistenţa medicală cu cele penale, se poate trage
concluzia că medicii care funcţionează în reţeaua sanitară de stat sunt funcţionari publici
în condiţiile art. 147 alin. (1) C. pen.. Această soluţie se întemeiază pe dispoziţiile
constituţionale, conform cărora „dreptul la ocrotirea sănătăţii este garantat” – art. 34 alin.
(1) din Constituţia României, iar „statul este obligat să ia măsuri pentru asigurarea
igienei şi a sănătăţii publice” – art. 33 alin. (2) din Constituţie.
Într-o opinie se consideră că notarul public, deşi desfăşoară o activitate de interes
public (de aceea şi denumirea sa apare noţiunea de public, în sensul că stă la dispoziţia
14
publicului, că serveşte interesul
interesul acestuia), prestează aceste servicii fără a fi în serviciu l
unei unităţi, fără a fi încadrat într -o anumită formă de organizare ierarhică, subordonat
unui regulament intern de funcţionare etc., elemente care caracterizează pe funcţionar,
adică pe acela care exercită o funcţie şi se află în exercitarea unei însărcinări în serviciul
unei persoane juridice publice.
Subiect activ al acestor infracţiuni poate fi şi o persoană juridică, în condiţiile şi cu
limitările arătate în art. 19 1 alin. (1) C. pen.. Răspunderea
Răspunderea penală a persoanei juridice nu
săvârşirea aceleiaşi infracţiuni.
Infracţiunile din acest subgrup sunt susceptibile de participaţie penală (pluralitate
de subiecţi activi) în toate formele sale: coautorat, instigare,
instigare, complicita te.
Când un act este dat în căderea unui colectiv (comisie, complet de judecată etc.),
infracţiunea va avea drept coautori
coautori pe toţi membrii colectivului. Instigatori şi complici pot
fi orice persoane. Dacă instigatorul sau complicele este şi el funcţionar, aceasta va
contitui o împrejurare agravantă judiciară.
Latura obiectivă
Elementul material (actus reus) al infracţiunilor de serviciu sau în legătură cu
serviciul constă, de regulă, într -o acţiune şi uneori într -o inacţiune care produce
totdeauna, ca u rmare imediată, o atingere adusă bunului mers al activităţii unui organ
sau instituţii de stat ori publice, însoţită uneori şi de o vătămare a interesului legal al
vreunei persoane.
Infracţiunile de serviciu sau în legătură cu serviciul sunt, în general, infracţiuni
comisive, elementul material (actus reus) al acestor incriminări constând într -o acţiune.
La unele infracţiuni însă, elementul material constă într -o inacţiune (unele modalităţi
normative ale abuzurilor în serviciu sau ale luării de mită).
Nu t rebuie însă să confundăm comisiunea şi omisiunea, ca modalităţi de realizare
în concret ale elementului obiectiv, cu infracţiunile
infr acţiunile comisive
comisi ve şi infracţiunile omisive. De
asemenea, nu trebuie să confundăm comisiunea şi omisiunea, ca modalităţi de realizare
î n concret ale elementului obiectiv, cu fapta descrisă în conţinutul normei de incriminare.
Urmarea imediată a acestor infracţiuni constă într -o atingere adusă bunului mers al
activităţii unui organ sau instituţii de stat ori publice, însoţită uneori şi de o vătămare a
interesului legal al vreunei persoane.
Legătura de cauzalitate între acţiunea sau inacţiunea incriminată şi urmarea
imediată trebuie să existe şi de regulă, rezultă din materialitatea faptei ( ex re).
Latura subiectivă
Forma de vinovăţie (mens rea). Infracţiunile din această subdiviziune se săvârşesc,
în general, cu vinovăţie, forma intenţie, adică infractorul trebuie să -şi fi dat seama de
natura şi urmările faptei sale şi să fi dorit (intenţie directă) sau să le fi acceptat (intenţie
indirect ă).
Unele infracţiuni pot fi săvârşite, însă numai cu intenţie directă. Făptuitorul nu poate
invoca pentru înlăturarea vinovăţiei ordinul primit de la un superior. Principiul legalităţii
nu îngăduie nici darea şi nici
ni ci acceptarea de ordine ilegale.
În anumite situaţii, legea pedepseşte şi faptele săvârşite din culpă (neglijenţa în
serviciu, art. 249 C. pen.). Posibilitatea de prevedere a rezultatului faptei la infracţiunile
de serviciu săvârşite din culpă se apreciază în mod concret, ţinându -se seama de
condiţiile în care se aduc la îndeplinire sarcinile de serviciu, de aptitudinile individuale
(psihice, intelectuale) ale funcţionarului public, de pregătirea şi calificarea sa
15
profesională. De asemenea, se vor avea în vedere gradul de atenţie şi de prudenţă o ri
experienţa dobândită în muncă.
De regulă, în conţinutul acestor incriminări nu sunt cerinţe esenţiale referitoare la
scop sau mobil . Prin urmare, cunoaşterea acestora va servi la dozarea pedepsei
aplicabile infractorului. Acolo însă unde sunt prevăzute astfel de cerinţe esenţiale, forma
de vinovăţie cu care se pot comite acele infracţiuni va fi intenţia directă.
Forme. Infracţiunile de serviciu sau în legătură cu serviciul sunt – în majoritatea lor
– comisive. La aceste infracţiuni pot fi concepute şi efectuate acte care să constituie
forme de activitate infracţională imperfectă, adică acte de pregătire şi tentativă.
În ceea ce priveşte infracţiunile omisive, eleele nu sunt susceptibile
susceptibile de tentativă,
tentativă, dar
dar şi
în privinţa lor se pot efectua
efectua unele acte de pregătire.
La nici una dintre infracţiunile de serviciu sau în legătură cu serviciul legea nu
prevede însă că tentativa se pedepseşte (art. 21 C. pen.). La unele infracţiuni numite de
consumare anticipată (de ex., luarea de mită)mi tă) tentativa este asimilată faptei
fa ptei consumate.
Cât priveşte actele de pregătire la infracţiunile de serviciu sau în legătură cu
serviciul, în sistemul Codului penal ele nu sunt incriminate ca o formă de activitate
infracţională. Atunci însă, când infracţiunea în vederea căreia au fost efectuate actele de
pregătire a fost consumată, actele de pregătire săvârşite de alte persoane decât autorul
infracţiunii devin relevante, juridiceşte, ca acte de participare.
Punctul final al desfăşurării activităţii infracţional e este – după cum se ştie –
consumarea faptei. La infracţiunile de serviciu sau în legătură cu serviciul consumarea
faptei implică executarea acţiunii socialmente periculoasă prin care s -a adus atingere
bunului mers al activităţii instituţiei de stat sau publice respective şi s -au produs uneori
anumite vătămări (de exemplu: la infracţiunea de abuz în serviciu contra intereselor
persoanelor, art. 246 C. pen. sau la infracţiunea de purtare abuzivă, art. 250 C. pen.), ori
o stare de fapt periculoasă (de exemplu la infracţiunea de neglijenţă în păstrarea
secretului de stat, art. 252 C. pen.).
Modalităţi. De regulă, infracţiunile din acest grup prezintă mai multe modalităţi
normative în raport de felul în care se înfăţişează acţiunea sau inacţiunea incriminată
cărora în concret le pot corespunde o varietate şi multitudine de modalităţi faptice de
care se va ţine
ţ ine seama la individualizarea judiciară a pedepsei.
Sancţiuni. Fiind fapte destul de grave, de regulă, acestea se sancţionează numai
cu pedeapsa închisorii în limite destul de ridicate. La unele infracţiuni pedeapsa
închisorii este prevăzută însă alternativ
alternativ cu cea a amenzii. La abuzul în serviciu în formă
calificată şi la luarea de mită este prevăzută şi pedeapsa complementară a interzicerii
unor drepturi.
Pent ru faptele din acest capitol, persoana juridică este sancţionată cu amendă de
la 5.000 lei la 600.000 lei, când legea prevede pentru infracţiunea săvârşită de persoana
fizică pedeapsa închisorii de cel mult 10 ani sau amenda sau cu amendă de la 10.000 lei
la 900.000 lei, c ând legea prevede pentru infracţiunea săvârşită de persoana fizică
pedeapsa detenţiunii pe viaţă sau pedeapsa închisorii mai mare de 10 ani, potrivit art.
711 alin. (2) şi (3) C. pen..
Potrivit art. 258 C. pen., dispoziţiile art. 246 – 250 C. pen. privitoare la funcţionari
publici se aplică şi celorlalţi funcţionari, în acest caz maximul pedepsei reducându
reducându -se cu
o treime.
Sistematizarea incriminărilor
Capitolul privitor la infracţiunile de serviciu sau în legătură cu serviciul cuprinde, în
art. 246 – 250, 252 şi art. 253 1 – 257 C. pen. infracţiunile de: abuz în serviciu contra
16
intereselor persoanelor, abuz în serviciu prin îngrădirea unor drepturi, abuz în serviciu
contra intereselor publice, abuzul în serviciu în formă calificată, neglijenţa în serviciu,
purtarea abuzivă, neglijenţa în păstrarea secretului de stat, conflictul de interese, luarea
de mită, darea de mită, primirea
primi rea de foloase necuvenite, traficul de influenţă.
Majoritatea infracţiunilor cuprinse în acest capitol sunt infracţiuni de serviciu şi nu
pot avea, aşa cum am mai arătat, subiecţi activi nemijlociţi decât funcţionari publici sau
funcţionari. Capitolul cuprinde însă şi unele infracţiuni care nu sunt de serviciu, ci în
legătură cu serviciul (darea de mită, traficul de influenţă etc.), ai căror subiecţi activi
nemijlociţi pot fi orice persoane. Desigur, într -o clasificare perfectă capitolul ar fi trebuit
să cuprindă numai infracţiunile de serviciu, dar exigenţele unei perfecte clasificări nu au
putut fi respectate, deoarece s trânsa legătură pe care o au cu atribuţiile de serviciu a
impus ca şi infracţiunile
infracţi unile în legătură cu serviciul să fie incluse în acest capitol.
APLICAŢII
1. Infracţiunile de serviciu sau în legătură cu serviciul, de regulă :

a.) au un obiect material
b.) nu au un obiect material
2. Infracţiunile de serviciu sau în legătură cu serviciul sunt, în general :

a.) infracţiuni comisive
b.) infracţiuni omisive
c.) infracţiuni intenţionate
Răspuns corect : a) şi c).
3. Cu excepţia neglijenţei în serviciu, infracţiunile de serviciu sau în legătură

cu serviciul se comit:
a.) cu intenţie
b.) din culpă
c.) cu praeterintenţie
Cursul nr. 14 conţine analiza infracţiunii d e abuz în serviciu contra intereselor

persoanelor, prevăzută în art. 246 Cod penal.
CURSUL 14
 Abuzul în serviciu contra intereselor persoanelor. Analiză
17
Funcţionar public – orice persoană care exercită permanent sau temporar, cu
orice titlu, indiferent cum a fost
f ost investită, o însărcinare de orice natură, retribuită sau nu,
în serviciul unei unităţi dintre cele la care se referă art. 145 C. pen. (autorităţile publice,
instituţiile publice, instituţiile sau alte persoane juridice de inte res public).
Funcţionar – funcţionarul public, precum şi orice salariat care exercită o
însărcinare în serviciul unei alte persoane
persoane juridice decât cele
cele la care se referă art. 145 C.
pen..
Consecinţe deosebit de grave – o pagubă materială mai mare de 200.00 0 lei sau
o perturbare deosebit de gravă a activităţii, cauzate unei autorităţi publice, instituţii
publice sau altei persoane juridice de drept public ori altei persoane juridice sau fizice.
ABUZUL ÎN SERVICIU CONTRA

CON TRA INTERESELOR
INTERESELO R PERSOANELOR
PERSOANE LOR

Obiectul juridic special al abuzului în serviciu contra intereselor persoanelor îl
constituie acele relaţii sociale referitoare la interesele publice a căror normală formare,
desfăşurare şi dezvoltare nu ar fi posibile fără asigurarea bunului mers al activităţii
persoanelor juridice de drept public sau de drept privat
pri vat şi apărarea intereselor legale ale
persoanelor împotriva abuzurilor funcţionarilor publici sau funcţionarilor.
Obiectul material . De regulă, obiectul material lipseşte la infracţiunile de abuz în
serviciu. Dacă însă acţiunea care constituie elementul material s-a exercitat asupra unui
lucru (de ex.: confiscarea abuzivă a unui lucru, redactarea defectuoasă a unui înscris),
în această situaţie există un obiect
obiect material al infracţ iunii.
Subiectul activ nemijlocit (autor) al acestei infracţiuni nu poate fi decât un funcţionar
public sau funcţionar. Aşadar, la infracţiunea de abuz în serviciu contra intereselor
persoanelor subiectul
subiectul activ nemijlocit este calificat.
cal ificat.
În dreptul penal, termenul de funcţionar public are un înţeles mai larg decât în alte
ramuri de drept (ex.: dreptul administrativ), fapt ce se justifică prin nevoia de a se realiza
în mod corespunzător
corespunzător ocrotirea intereselor sociale prin mijloace de drept penal.
În doctrină, s-a subliniat că sunt asimilaţi funcţionarilor publici şi cei care
îndeplinesc „în fapt” o însărcinare în serviciul unei persoane juridice de drept public cu
condiţia ca unitatea de drept public să aibă ştiinţă de acest lucru. Aceeaşi soluţie se
impune în această concepţie şi în situaţia în care funcţionarul public este angajat cu
încălcarea dispoziţiilor legale (de ex.: nu are studiile necesare) ori urmează a fi învestit,
fiind pe cale de a fi angajat (de ex.: cei aflaţi în terme nul de încercare).
În raport cu noile prevederi în materie (art. 161 din noul Cod penal), în cazul
funcţionarului public, reputatul profesor George Antoniu opinează, în mod just, că ar fi
admisibilă (în continuare) o răspundere penală şi a funcţionarului public „de fapt”,
deoarece sunt prejudiciate interesele generale, ocrotite mai puţin efici ent decât în cazul
celor individuale. Prin urmare, severitatea legii trebuie să fie mai mare. În această
concepţie, însă, se susţine, pe drept cuvânt, că n -ar putea f i conceput să existe un
18
funcţionar privat „de fapt”, adică o persoană care să exercite în fapt o însărcinare în
cadrul unei unităţi private fără ştirea şi aprobarea patronului şi totuşi să răspundă ca
funcţionar. O asemenea persoană, dacă ar exista şi dacă a produs pagube patronului
sau terţilor, va răspunde potrivit legii civile.
civil e.
Definiţiile legale date funcţionarului public şi funcţionarului, în noul Cod penal, sunt
vădit superioare celor în vigoare, între acestea nemaifiind o relaţie de la parte la între g.
În această reglementare cele două noţiuni se deosebesc, în esenţă, prin beneficiarul
însărcinării acestor persoane (autorităţile publice, instituţiile publice sau alte persoane
juridice de drept public, în ceea ce priveşte funcţionarul public, respectiv o persoană
juridică de drept privat, în ceea ce priveşte funcţionarul) şi prin natura însărcinării pe
care o exercită.
Nu poate fi considerat însă funcţionar public persoana care, în mod sporadic, ţine
locul unuia dintre aceştia fără consimţământul organelor de conducere căci într -o
asemenea situaţie, nu există un raport de serviciu între această persoană şi unitatea în
care activează.
Fapta poate fi săvârşită de mai mulţi autori, care au contribuit nemijlocit, în mod
simultan (comisie, colectiv, echipă) sau succesiv (verificare, control, aprobare) la
săvârşirea abuzului în serviciu.
Fiind o infracţiune proprie, coautoratul nu este posibil decât dacă toţi coautorii au
calitatea cerută de lege la data săvârşirii faptei. Dacă această calitate cerută de lege
pentru autor lipseşte, activitatea acelui participant va fi considerată drept complicitate
concomitentă la abuz în serviciu contra intereselor persoanelor chiar dacă în concret
agentul a comis acte de executare nemijlocită a acestei fapte penale.
La săvârşirea acestei infracţiuni pot contribui însă şi alţi subiecţi activi în afară de
autor sau coautori (instigatori, complici). Pentru aceşti subiecţi nu este necesară
calitatea de funcţionar public sau funcţionar. Cu alte cuvinte, abuzul în serviciu contra
intereselor persoanelor este imputabil participanţilor chiar atunci când aceştia nu au
calitatea cerută de lege pentru autor. În acest caz, nu este vorba de răsfrângerea
circumstanţei personale de funcţionar public sau funcţionar la ceilalţi participanţi, ci de
încadrarea contribuţiei lor în dispoziţia care prevede erga omnes fapta comisă de
subiectul activ nemijlocit.
Potrivit art. 258 C. pen., dispoziţiile art. 246 C. pen. privitoare la funcţionari publici
se aplică şi celorlalţi funcţionari, în acest caz ma ximul pedepsei reducându-se cu o
treime.
Această normă explicativă a fost considerată drept incorectă
incorectă din punct de vedere
vedere al
logicii formale, deoarece sub aceeaşi denumire include două realităţi antinomice: pe
aceea de funcţionar public şi pe aceea de funcţionar privat, fiecare producând
consecinţe juridice diferite. În realitate, posibilitatea de a înscrie două noţiuni sub un
numitor comun n-are nicio valoare cognitivă dacă noţiunile sunt antinomice. Societăţile
comerciale private, chiar dacă se află în serviciul publicului, deţin, folosesc, emit
înscrisuri private şi nu înscrisuri oficiale. În acest sens sunt şi prevederile Codului
comercial, potrivit cărora, toate actele şi celelalte documente emise de către un
comerciant sunt considerate „înscrisuri sub semnătură privată”, indiferent de persoana
juridică de la care emană
emană – fie ea chiar şi de interes public.
Subiect activ al acestei fapte penale poate fi şi o persoană juridică, în condiţiile şi
cu limitările arătate în art. 19 1 alin. (1) C. pen.. Răspunderea penală a persoanei juridice
nu exclude răspunderea penală a persoanei fizice care a contribuit, în orice mod, la
săvârşirea aceleiaşi infracţiuni de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor.
Subiectul pasiv special al acestei infracţiuni este persoana căreia i s -a cauzat o
vătămare a intereselor legale. Nefiind circumstanţiat de text, subiect pasiv poate fi
oricine, chiar şi un coleg al subiectului activ din cadrul aceluiaşi serviciu.
19
Subiectul pasiv general este statul, ca titular al relaţiilor sociale referitoare la
interesele publice şi al valorii sociale care este bunul mers al activităţii persoanelor
juridice de drept public,
public, valoare căreia
căreia i se aduce atingere
atingere prin săvârşirea abuzului.
abuzului.
Latura obiectivă
Elementul material (actus reus) al incr iminării
iminării constă alternativ într -o inacţiune
(omisiune) sau într- o acţiune (comisiune) şi anume: fie neîndeplinirea unui act, fie
îndeplinirea actului
actului în mod defectuos.
defectuos.
Termenul de „act” este folosit în conţinutul normei de incriminare în înţelesul de
operaţie care trebuie efectuată de funcţionarul public sau privat potrivit solicitării făcute
de o persoană şi conform atribuţiilor acestora de serviciu. Solicitarea adresată
subiectului activ nemijlocit poate privi constatarea unui act juridic (de ex.: constatarea
unei manifestări de voinţă privind crearea, modificarea, transmiterea ori stingerea unui
drept sau obligaţii), ori întocmirea sau confirmarea unui înscris privind un act juridic; ori
efectuarea unei constatări cu efecte juridice sau executarea unei hotărâri şi alte operaţii
date în competenţa unui serviciu al persoanelor juridice de drept public sau privat.
pri vat.
Prin expresia „nu îndeplineşte un act” se înţelege omiterea, neefectuarea unui act
care trebuia să fie îndeplinit în virtutea îndatoririlor de serviciu, adică a unui act a cărui
îndeplinire cădea în sarcina
sarcina funcţionarului
funcţionarului public sau
sau funcţionarului
funcţionarului potrivit normelor care
reglementează activitatea acestora, ori care sunt inerente acelui serviciu. Neîndeplinirea
Neîndeplinirea
unui act poate să constea şi în lăsarea în nelucrare a unui act început şi care trebuia să
fie desăvârşit sau în refuzul nejustificat de a da urmare ordinelor sau cererilor primite, ori
în alte rămâneri în pasivitate contrare îndatoririlor. Neîndeplinirea poate fi totală sau
parţială.
Prin expresia „îndeplineşte (actul) în mod defectuos” se înţelege îndeplinirea făcută
altfel decât se cuvenea să fie efectuată, adică în alte condiţii decât prevede legea.
Defectuozitatea în îndeplinire poate privi conţinutul, forma sau întinderea îndeplinirii,
momentul efectuării, condiţiile de efectuare etc..
Expresiile „nu îndeplineşte un act” şi „îndeplineşte (actul) în mod defectuos” sunt
expresii sintetice care includ numeroase situaţii ca: violarea sau nerespectarea
obligaţiilor impuse prin dispoziţii legale, depăşirea atribuţiilor de serviciu, folosirea
abuzivă a atribuţiilor de serviciu.
Cerinţa esenţială: Pentru existenţa elementului material
m aterial este necesar ca omisiunea
de a îndeplini un act sau comisiunea îndeplinirii actului în mod defectuos să fie săvârşită
de un funcţionar public sau un funcţionar în exerciţiul atribuţiilor sale.
Lipsa acestei cerinţe esenţiale duce la lipsa elementului material şi implicit a
infracţiunii însăşi.
Urmarea imediată. Pentru ca neîndeplinirea unui act sau îndeplinirea lui în mod
defectuos de către un funcţionar public sau un funcţionar, în exerciţiul atribuţiilor sale de
serviciu, să întregească latura obiectivă a infracţiunii de abuz în serviciu contra
intereselor persoanelor, este necesar ca fapta omisivă sau comisivă să aibă ca urmare
imediată cauzarea unei vătămări a intereselor legale ale unei persoane. Cauzarea
vătămării constituie expresia materială a atingerii aduse bunului mers al activităţii
serviciului respectiv.
Termenul „interes” este folosit în textul art. 246 C. pe n., în înţelesul lui uzual de
„dorinţă de a satisface anumite nevoi”, „preocupare de a obţine un avantaj”, „acţiune de
a acoperi unele trebuinţe”, „folos”, „profit”. Prin expresia „interes legal” se înţelege acel
interes care este ocrotit sau garantat printr- o dispoziţie normativă.
Prin „vătămare” se înţelege atingerea de orice fel:
fel: fizică, morală sau materială (art.
(art.
24 C. proc. pen.), adusă intereselor legale ale unei persoane. Dar, pentru ca fapta să
aibă gradul de pericol social al infracţiunii de abuz în serviciu contra intereselor
20
persoanelor, este necesar ca vătămarea să prezinte o anumită gravitate, să constituie
violarea unui drept al persoanei (art. 18 C. pen. combinat cu art. 1 C. pen.). În lipsa
acestei gravităţi, fapta poate atrage sancţiuni dis ciplinare sau administrative, dar nu
penale.
Legătura de cauzalitate între acţiunea sau inacţiunea incriminată şi urmarea
imediată este necesar să existe şi, în genere, rezultă din însăşi materialitatea faptei ( ex
re).
Latura subiectivă
Forma de vinovăţie (mens rea) este expres prevăzută în conţinutul normei de
incriminare şi anume intenţ
intenţia
ia directă sau indirectă. Aceasta înseamnă că făptuitorul, cu
directă
voinţă, a efectuat acţiunea sa ori a rămas în pasivitate, a prevăzut că prin săvârşirea
acelei acţiuni sau inacţiuni se cauzează o vătămare a intereselor legale ale unei
persoane şi a urmărit acest rezultat (intenţie directă), sau a acceptat producerea lui
(intenţie indirectă). Forma de vinovăţie specifică acestei infracţiuni rezultă şi din
sintagma „cu ştiinţă” care presupune intenţia şi în cazul modalităţii omisive a abuzului în
serviciu contra intereselor persoanelor.
Când prin inacţiunea sau acţiunea săvârşită din culpă s -a adus intereselor legale
ale unor persoane o vătămare importantă, fapta constituie infracţiunea de neglijenţă în
serviciu (art. 249 C. pen.).
Nu sunt prevăzute cerinţe esenţiale referitoare la mobil sau scop, dar cunoaşterea
lor este totdeauna
t otdeauna utilă pentru individualizarea pedepsei.
Forme. Abuzul în serviciu contra intereselor persoanelor este o infracţiune care se
poate săvârşi atât prin acţiune (îndeplinirea în mod defectuos a unui act), cât şi prin
inacţiune (neîndeplinirea unui act).
Datorită urmării imediate care trebuie să constea în vătămarea intereselor legale
ale unei persoane, această
această faptă mai poate fi caracterizată şi ca o infracţiune de daună.
În practica judiciară s -a stabilit, în mod
m od just, că abuzul în serviciu contra intereselor
persoanelor are caracter subsidiar numai în raport cu alte infracţiuni al căror subiect
activ este, în mod obligatoriu, un funcţionar public sau funcţionar, iar nu în raport cu
orice infracţiune.
Actele preparatorii la această infracţiune sunt posibile, dar nu sunt incriminate.
La abuzul care se săvârşeşte prin inacţiune, nu este posibilă tentativa. În
modalitatea normativă comisivă, tentativa este posibilă, dar nu este incriminată.
Îndatorirea de a face un act poate fi imediată ori poate fi supusă unui termen. În
ambele cazuri infracţiunea se consumă instantaneu
instantaneu fie la data neîndeplinirii actului, fie la
data expirării termenului pentru efectuarea lui.
În modalitatea omisivă, infracţiunea se consumă în momentul în care a expirat
termenul în care actul trebuia să fie efectuat.
Modalităţi. În conţinutul normei de incriminare, pentru fiecare din cele două
variante, sunt prevăzute două modalităţi normative: neîndeplinirea sau îndeplinirea
defectuoasă
defectuoasă a unui act de către un funcţionar public sau un funcţionar, aflat în exerciţiul
exerciţ iul
atribuţiilor sale de serviciu.
Corespunzător acestor modalităţi normative, în concret, abuzul în serviciu contra
intereselor persoanelor poate prezenta diferite modalităţi faptice, decurgând din
împrejurările în care s-a produs abuzul, modalităţi de care se va ţine seama la
evaluarea gradului de pericol s ocial al faptei şi la individualizarea pedepsei.
pedepsei.
21
Sancţiuni. Abuzul în serviciu contra intereselor persoanelor se pedepseşte cu
închisoare de la 6 luni la 3 ani, dacă este comis de un funcţionar public şi cu cu
închisoare de la 6 luni la 2 ani, dacă
dacă este comis de un funcţionar.
2
Potrivit art. 13 din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi
sancţionarea faptelor de corupţie, cu modificările şi completările ulterioare, infracţiunea
de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor, dacă funcţionarul public a obţinut
pentru sine sau pentru altul un avantaj patrimonial sau nepatrimonial, se pedepseşte
pedepseşte cu
închisoare de la 3 la 15 ani.
Pentru persoana juridică, pedeapsa aplicabilă, potrivit art. 71 1 alin. (2) şi (3) C.
pen., în cazul săvârşirii infracţ iunii de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor
este, după caz, amenda de la 5.000 lei la 600.000 lei sau de la 10.000 la 900.000 lei, în
situaţia prevăzută în 13 2 din Legea nr. 78/2000.
Aspecte procesuale
Acţiunea penală în cazul infracţiunii de abuz în serviciu contra intereselor
persoanelor se pune în mişcare din oficiu.
Urmărirea penală şi judecarea acestei infracţiuni se desfăşoară potrivit regulilor
obişnuite de procedură şi competenţă. Urmărirea penală se realizează însă în mod
obligatoriu de către un procuror din cadrul Direcţiei Naţionale Anticorupţie, potrivit art. 13
alin. (11) din OUG nr. 43/2002 cu modificările ulterioare, dacă prin fapta abuzivă
concretă s-a pricinuit o pagubă mai mare decât echivalentul în lei a 1.000.000 euro.
APLICAŢII
1. Legătura de cauzalitate în cazul infracţiunii de abuz în serviciu contra

intereselor persoanelor rezultă, în genere, ex re.
a.) fals
b.) adevărat
2. Abuzul în serviciu contra intereselor

i ntereselor persoanelor se comite:
3. Acţiunea penală
penală pentru infracţiunea de abuz în serviciu contra intereselor
intereselor
persoanelor se pune în miş care:
b.) din oficiu
organului competent
22
Cursul nr. 15 conţine analiza aspectelor generale şi comune infracţiunilor care
împiedică înfăptuirea justiţiei.
CURSUL 15
 Aspecte generale şi comune infracţiunilor care împiedică înfăptuirea justiţiei
 Însuşirea trăsăturilor generale şi comune infracţiunilor care împiedică înfăptuirea

justiţiei
ASPECTE
ASPECTE GENERALE
GENERALE ŞI COMUNE
COMUNE
INFRACŢIUNILOR CARE ÎMPIEDICĂ ÎNFĂPTUIREA JUSTIŢIEI
Infracţiunile care împiedică înfăptuirea justiţiei constituie, din punct de vedere al

calificării de grup, datorită importanţei relaţiilor sociale pe care le proteguiesc, un capitol
capitol
distinct în cadrul Titlului VI al părţii speciale a Cod penal.
Astfel, în cadrul Capitolului
Capitolului II din Titlul VI sunt
sunt incriminate denunţarea
denunţarea calomnioasă,
calomnioasă,
mărturia mincinoasă, încercarea de a determina mărturia mincinoasă, împiedicarea
participării la proces, nedenunţarea unor infracţiuni, omisiunea sesizării organelor
judiciare, favorizarea infractorului, omisiunea de a încunoştiinţa organele judiciare,
arestarea nelegală şi cercetarea abuzivă, supunerea la rele tratamente, tortura,
represiunea nedreaptă, evadarea, înlesnirea evadării, nerespectarea hotărârilor
judecătoreşti şi reţinerea sau distrugerea
distrugerea de înscrisuri.
Această denumire de grup este stabilită în raport cu valoarea socială a „înfăptuirii
justiţiei”, ocrotită de legea penală
penală prin aceste
aceste incriminări.
Dată fiind omogenitatea în esenţă a infracţiunilor care împiedică înfăptuirea justiţiei,
determinată, după cum s -a arătat, de unitatea valorii sociale ocrotite, aceste infracţiuni
nu sunt subdivizate în funcţie de aspectele speciale ale acestei valori sociale ocrotite.
Spre deosebire de Codul penal în vigoare, Codul penal de la 1936 împărţea „Infracţiunile
contra administraţiei justiţiei” în „Delicte contra activităţii judiciare”, „Delicte contra
autorităţii hotărârilor judecătoreşti” şi „Duelul”.
Codul penal de la 1864 nu avea o secţiune rezervată infracţiunilor contra justiţiei,
aceste fapte fiind incriminate prin dispoziţii care se regăseau în despărţăminte diferite,
caracteristice altor valori sociale.

Faptele îndreptate împotriva înfăptuirii justiţiei reprezintă un grav pericol şi un
serios obstacol pentru normala desfăşurare a activităţii organelor însărcinate cu
înfăptuirea justiţiei. Incriminarea acestor fapte constituie
constituie apărarea prin mijloace de drept
drept
penal a realizării operei de justiţie.
23
Justiţia este o formă fundamentală de reali zare a puterii de stat, constând în
soluţionarea pricinilor civile, penale şi altele prin aplicarea legii l a cazurile concrete.
Justiţia reprezintă o valoare socială deosebit de importantă, de a cărei
nestingherită înfăptuire depinde întreaga ordine de drept. Orice faptă îndreptată
împotriva activităţii de înfăptuire a justiţiei este o atingere adusă
adusă relaţiilor sociale, fiindcă
acolo unde justiţia este împiedicată de a se înfăptui normal, acolo dispare securitatea
relaţiilor sociale.
Faptele prin care se aduce atingere activităţii de înfăptuire a justiţiei sunt deci
manifestări antisociale care, afectând activitatea justiţiei, lovesc în realitate în ordinea
socială şi în ansamblul relaţiilor sociale, formarea şi desfăşurarea normală a acestora
fiind grav periclitată când realizarea justiţiei nu mai este posibilă.
Ocrotirea penală are deci ca obiect relaţiile sociale, corectitudinea şi legalitatea
acestora fiind asigurate prin apărarea valorii sociale a înfăptuirii justiţiei împotriva
infracţiunilor prevăzute în capitolul II din Titlul VI al părţii speciale a Codului penal.
„Înfăptuirea justiţiei”, ca valoare socială apărată prin incriminările din acest capitol,
trebuie înţeleasă în accepţiunea cea mai largă a acestei noţiuni. Acest înţeles larg, în
raport cu ocrotirea penală, înglobează complexul de funcţiuni prin care se înfăptuieşte
justiţia, adică diversele activităţi funcţionale caracteristice operei de realizare a justiţiei.
Această accepţiune largă se răsfrânge şi asupra înţelesului termenului de „organ care
înfăptuieşte justiţia”.
justiţia”.
Astfel, „înfăptuirea justiţiei” în sens larg, cuprinde pe lângă funcţia principală de
jurisdicţie, şi funcţiile complementare de urmărire penală şi de executare a hotărârilor
judecătoreşti şi a măsurilor judiciare, toate acestea
acestea concurând la înfăptuirea justiţiei.
justiţiei.
Prin incriminările privitoare la faptele care împiedică înfăptuirea justiţiei este
apărată exercitarea tuturor funcţiilor judiciare arătate mai sus, de către organele judiciare
şi cele jurisdicţionale
j urisdicţionale prevăzute de legi speciale, ca şi activitatea organelor care execută
măsurile judiciare luate şi hotărârile pronunţate de către aceste organe.
Înfăptuirea justiţiei este apărată penal atât în ce priveşte infracţiunile
infracţi unile săvârşite de
persoanele particulare, cât şi împotriva abuzurilor săvârşite de cei însărcinaţi cu
înfăptuirea justiţiei.
Înfăptuirea justiţiei este apărată însă şi de alte norme de incriminare din Codul
penal decât cele prevăzute în capitolul II din Titlul VI. Astfel de norme se regăsesc în:
art. 221 C. pen. – Tăinuirea; art. 168 C. pen. – Compromiterea unor unor interese de de stat; art.
170 C. pen. – Nedenunţarea; art. 173 C. pen. – Sancţionarea tentativei, tăinuirii şi
favorizării şi art. 239 C. pen. – Ultrajul.
Legiuitorul a grupat aceste fapte în cadrul capitolului II din Titlul VI deoarece,
întotdeauna,
întotdeauna, prin natura lor,
lor, pun în pericol (ameninţă)
(ameninţă) în primul rând înfăptuirea justiţiei.
Obiectul juridic generic al infracţiunilor care împiedică înfăptuirea justiţiei, comun
întregului grup al acestor infracţiuni, îl constituie ansamblul relaţiilor sociale a căror
formare şi dezvoltare sunt condiţionate de apărarea valorii sociale a înfăptuirii justiţiei.
Fiecare din infracţiunile care alcătuiesc grupul infracţiunilor care împiedică
înfăptuirea justiţiei are, pe lângă obiectul generic, şi un obiect juridic special
special , propriu, iar
unele au şi un obiect juridic secundar , adiacent, privind anumite valori sociale conexe,
cum ar fi, de exemplu, viaţa, integritatea corporală, libertatea ori demnitatea persoanei
persoanei în
cazul infracţiunilor de arestare nelegală şi cercetare abuzivă, supunerea la rele
tratamente şi represiunea nedreaptă.
Obiect material . Deoarece numai unele din infracţiunile care împiedică înfăptuirea
justiţiei au obiect material, acest obiect nu constituie un aspect comun, aşa că
explicaţiile sunt date, acolo unde este cazul, în secţiunile următoare.
24
Subiectul activ nemijlocit (autor) al majorităţii infracţiunilor care împiedică
înfăptuirea justiţiei poate fi orice persoană fizică ce întruneşte condiţiile generale pentru
a răspunde penal.
La unele fapte penale însă, se cere ca subiectul activ nemijlocit să îndeplinească o
anumită calitate, stabilită explicit sau implicit pentru fiecare infracţiune în parte (ex.:
calitatea de martor, expert sau interpret pentru infracţiunea de mărturie mincinoasă,
mi ncinoasă, art.
260 C. pen.; calitatea de funcţionar public pentru omisiunea sesizării organelor judiciare,
art. 263 C. pen.; calitatea de magistrat pentru represiunea nedreaptă, art. 268 C. pen.;
persoană care avea îndatorirea de a păzi pe cel care a evadat, pentru înlesnirea
evadării, art. 270 alin. (4) C. pen.).
La alte infracţiuni, cerinţa calităţii persoanei constituie o condiţie de agravare (ex.:
funcţionar public cu atribuţii de conducere sau de control pentru omisiunea sesizării
organelor judiciare, art. 263 C. pen.; persoană care avea îndatorirea de a păzi pe cel
care a evadat, art. 270 alin. (1)-(3) C. pen.).
Sub acest aspect, o caracteristică a infracţiunilor prevăzute în acest capitol este că
pot fi comise şi de o persoană juridică, cu limitările şi în condiţiile prevăzute în art. 19 1
alin. (1) C. pen.. Răspunderea penală a persoanei juridice nu exclude răspunderea
penală a persoanei fizice care a contribuit, în orice mod, la săvârşirea aceleiaşi
infracţiuni care împiedică înfăptuirea justiţiei .
Infracţiunile care împiedică înfăptuirea justiţiei sunt, de regulă, susceptibile de a fi
săvârşite în participaţie penală (coautorat, instigare, complicitate).
Subiectul pasiv (general şi imediat ) al infracţiunilor care împiedică înfăptuirea
justiţiei este statul ca titular al valorii
valorii sociale ocrotite – „înfăptuirea justiţiei”.
În afară de subiectul pasiv principal, unele infracţiuni au şi un subiect pasiv
secundar , adiacent, şi anume persoana fizică vătămată prin săvârşirea infracţiunii în
integritatea ei corporală sau în libertatea, ori demnitatea sa.
De regulă, acest subiect pasiv poate fi orice persoană. Totuşi, la anumite
infracţiuni, legea prevede explicit sau implicit necesitatea existenţei unei calităţi sau
condiţii speciale a subiectului pasiv (ex.: art. 265 C. pen., art. 266 C. pen., art. 267 C.
pen.).
Dar subiect pasiv secundar poate fi şi o persoană juridică de drept public din cele
prevăzute în art. 145 C. pen., ale cărei interese sunt vătămate prin săvârşirea unei
infracţiuni contra înfăptuirii justiţiei (ex.: mărturia mincinoasă, reţinerea sau distrugerea
de înscrisuri).
Latura obiectivă
Infracţiunile care împiedică înfăptuirea justiţiei sunt în general infracţiuni comisive,
elementul material (actus reus) al acestor incriminări constând într -o acţiune. La unele
infracţiuni însă, elementul material constă într -o inacţiune (nedenunţarea unor infracţiuni,
art. 262 C. pen.; omisiunea sesizării organelor judiciare, art. 263 C. pen.; omisiunea
încunoştinţării organelor judiciare, art. 265 C. pen.).
Nu trebuie însă să confundăm comisiunea şi omisiunea, ca modalităţi de realizare
în concret ale elementului obiectiv, cu infracţiunile
infr acţiunile comisive
comisi ve şi infracţiunile omisive. De
asemenea, nu trebuie să confundăm comisiunea şi omisiunea, ca modalităţi de realizare
în concret ale elementului
elementului obiectiv, cu fapta descrisă în conţinutul
conţinutul normei de incriminare.
Urmarea imediată la infracţiunile care împiedică înfăptuirea justiţiei, adică rezultatul
pe care l- a produs acţiunea sau inacţiunea prin care s -a realizat elementul material,
constă în crearea unei stări de pericol prin care se aduce atingere înfăptuirii justiţiei şi
relaţiilor sociale care se nasc şi se dezvoltă în jurul acesteia.
25
La unele infracţiuni, alături de urmarea imediată principală, corespunzătoare
obiectului ocrotirii penale, se produce şi o urmare adiacentă, constând într -o vătămare
adusă unui subiect pasiv secundar.
Legătura de cauzalitate între acţiunea incriminată şi urmarea imediată trebuie să
existe şi să fie dovedită, la infracţiunile materiale (ex.: împiedicarea participării la proces,
art. 2611 C. pen. atunci când se realizează prin violenţă), iar în cazul infracţiunilor
formale (majoritatea incriminărilor din acest capitol), aceasta rezultă ex re.
Latur a subiectivă
Forma de vinovăţie (mens rea). Infracţiunile care împiedică înfăptuirea justiţiei se
comit, de regulă, cu intenţie, directă sau indirectă.
Unele infracţiuni nu se pot comite decât cu intenţie directă calificată prin scop (ex.:
cercetarea abuzivă, art. 266 alin. (2) C. pen.).
În conţinutul acestor incriminări, de regulă, nu sunt prevăzute cerinţe esenţiale
referitoare la mobil sau scop.
Prin urmare, de regulă, mobilul determinant şi scopul nu interesează pentru
existenţa laturii subiective şi implicit a acestor infracţiuni. De acestea se va ţine seama
însă la stabilirea gradului de pericol social concret al faptei comise de agent şi la
individualizarea pedepsei.
Alte infracţiuni (cele omisive) se pot săvârşi atât cu intenţie, cât şi din culpă (ex.:
nedenunţarea unor infracţiuni, art. 262 C. pen.; omisiunea sesizării organelor judiciare,
art. 263 C. pen. etc.), iar înlesnirea evadării în ipoteza de incriminare arătată în art. 270
alin. (4) C. pen. nu se poate comite decât din culpă.

Forme. Faptele care împiedică înfăptuirea justiţiei sunt, în marea lor majoritate,
infracţiuni comisive cu execuţie lentă şi intenţionate. Prin urmare, acestea au un iter
criminis , fiind susceptibile astfel de acte preparatorii şi tentativ ă.
Infracţiunile de nedenunţarea unor infracţiuni (art. 262 C. pen.), omisiunea
omis iunea sesizării
organelor judiciare (art. 263 C. pen.), omisiunea încunoştinţării organelor judiciare (art.
265 C. pen.), fiind fapte de inacţiune, nu pot avea acte preparatorii sau tentativă. La fel
în cazul faptelor din culpă: înlesnirea evadării – art. 270 alin. (4) C. pen.. Actele
preparatorii nu sunt incriminate şi implicit pedepsite, deşi sunt posibile la majoritatea
infracţiunilor din acest grup. Atunci când sunt comise de alt e persoane decât autorul,
acestea vor putea fi urmărite ca acte de complicitate anterioară la fapta săvârşită de
autor.
Tentativa este posibilă la majoritatea infracţiunilor din acest capitol, dar nu este
pedepsită decât la faptele prevăzute în art. 261 1 C. pen., art. 267 1 C. pen., art. 269 C.
pen. şi art. 270 alin. (1) -(3) C. pen..
Infracţiunile care împiedică înfăptuirea justiţiei se consumă în momentul realizării
acţiunii sau inacţiunii incriminate, după caz, şi al producerii urmării imediate.
În concret, aceste infracţiuni comisive şi intenţionate se vor putea săvârşi şi în
formă continuată, situaţie în care vom avea şi un moment al epuizării care va interveni la
data comiterii ultimei acţiuni incriminate.
Modalităţi. Infracţiunile care împiedică înfăptuirea justiţiei pot prezenta una sau
mai multe modalităţi normative cărora pot să le corespundă, în concret, o multitudine de
modalităţi faptice de care se va ţine seama la individualizarea pedepsei.
pedepsei.
La infracţiunile care nu au decât o singură modalitate normativă, aceasta
corespunde cu varianta de incriminare.
Majoritatea infracţiunilor din acest capitol, de regulă, sunt incriminate atât în formă
simplă (de bază), cât şi în variante calificate
calif icate (atenuate sau agravate).
agravate).
26
Sancţiuni. Din punct de vedere al gra vităţii, la aceste infracţiuni a fost prevăzută
atât pedeapsa închisorii
închisorii în mod
m od singular, cât şi alternativ cu amenda.
Persoana juridică se sancţionează pentru toate infracţiunile prevăzute în acest
capitol, în condiţiile art. 71 1 C. pen..
Aspecte procesuale
La toate infracţiunile din acest capitol acţiunea penală se pune în mişcare din
oficiu.
La majoritatea infracţiunilor din acest grup activitatea de urmărire penală se
efectuează de organele de cercetare ale poliţiei judiciare sub supravegherea
procurorului competent, iar la altele (art. 265- 268 C. pen.) urmărirea penală se
efectuează în mod obligatoriu de procuror.
Competentă să judece, în primă instanţă, aceste fapte penale este judecătoria, cu
excepţia infracţiunilor prevăzute în art. 266 -270 C. pen. care se soluţionează de tribunal,
ca instanţă de fond.
APLICAŢII
1. Infracţiunile care împiedică înfăptuirea justiţiei, de regulă :

2. Acţiunea penală pentru infracţiunile care împiedică înfăptuirea justiţiei se

pune în mişcare:
b.) din oficiu
organului competent
3. Infracţiunile care împiedică înfăptuirea justiţiei, de regulă :

a.) sunt infracţiuni intenţionate
b.) sunt infracţiuni comisive
c.) pot avea ca autor şi o persoană juridică
Răspuns corect : a), b) şi c).
Cursul nr. 16 conţine analiza infracţiunii de mărturie mincinoasă, prevăzută în

în art.
260 Cod penal.
CURSUL 16
 Mărturia mincinoasă. Analiză
27

Martorul – persoana care, având cunoştinţă despre o faptă sau despre o
împrejurare de natură să servească la aflarea adevărului într -o cauză penală, civilă,
disciplinară sau în altă asemenea cauză, este ascultată
ascultată în acea cauză.
Expertul – persoana ale cărei cunoştinţe sunt necesare pentru lămurirea unor
fapte sau împrejurări într -o cauză şi care este însărcinată, de către organul care
cercetează sau judecă cauza, cu efe ctuarea unei expertize.
Interpretul – este persoana chemată sau numită de organul care cercetează sau
judecă o cauză,
cauză, pentru a servi ca traducător când
când una din părţi
părţi sau o altă persoană
persoană care
urmează a fi ascultată nu cunoaşte limba, ori nu se poate exprima când unele înscrisuri
sunt redactate într- o altă limbă decât limba
lim ba română.
Cauza penală – proces penal ce se desfăşoară în faţa organelor de urmărire
penală sau a instanţelor de judecată. Este indiferent care este organul de urmărire
penală (procurorul sau organele de cercetare penală prevăzute în art. 201 C. proc.
pen.), precum şi dacă judecata se desfăşoară în primă instanţă sau se judecă pricina
(după casarea de către instanţa superioară a hotărârii atacate) de către instanţa de apel
sau de recurs sau d e către instanţa a cărei hotărâre a fost atacată, sau dacă se
soluţionează cauza
cauza ca urmare a admiterii unei căi de atac extraordinare.
Cauza civilă – are sensul restrâns de proces civil desfăşurat după procedura
contencioasă,
contencioasă, în faţa
f aţa instanţelor judecătoreşti civile.
Cauză disciplinară – înseamnă o judecată desfăşurată în faţa unor organe
jurisdicţionale cu caracter
caracter disciplinar.
Orice altă cauză în care se ascultă martori – alte cauze decât cele penale,
civile, disciplinare, care se desfăşoară în faţa unor organe de jurisdicţie, şi în cadrul
cărora pot fi ascultaţi martori ori folosiţi experţi sau interpreţi.
MĂRTURIA MINCINOASĂ

Obiectul juridic special al infracţiunii de mărturie mincinoasă constă în acele relaţii
sociale a căror existenţă este asigurată prin apărarea activităţii de înfăptuire a justiţiei
împotriva faptelor de natură să împiedice sau să zădărnicească aflarea adevărului de
către organele judiciare.
Prin incriminarea faptei de mărturie
m ărturie mincinoasă, se ocrotesc relaţiile
relaţiile sociale bazate
pe cunoaşterea adevărului
adevărului de către organele care înfăptuiesc justiţia.
Obiectul material lipseşte deoarece acţiunea care constituie elementul material al
mărturiei mincinoase, nu se îndreaptă direct asupra unui lucru (bun sau persoană) .
Declaraţiile scrise ale martorilor, rapoartele de expertiză şi traducerile scrise nu
constituie obiecte materiale ale faptei de mărturie mincinoasă. Acestea nu constituie
obiecte asupra cărora se realizează acţiunea concretă, ci reprezintă produsul ori
mijloacele de săvârşire a infracţiunii.
28
Subiectul activ nemijlocit (autor) al infracţiunii de mărturie mincinoasă poate fi
numai un martor, un expert sau un interpret.
Din acest punct de vedere, mărturia mincinoasă este o infracţiune proprie, cu
subiect activ calificat prin calitatea pe care trebuie să o aibă făptuitorul pentru a putea
comite această infracţiune, calitate determinată de un anume raport procesual
procesual în care se
găseşte acesta.
Pot fi subiecţi activi nemijlociţi ai infracţiunii numai persoanele care au o sarcină
judiciară, anume
anume aceea de a depune
depune mărturie, de a efectua
efectua o expertiză
expertiză sau de a exercita
exercita
funcţia de interpret, sarcină care decurge din existenţa unui raport special în care aceste
persoane se găsesc faţă de organul j udiciar.
Sfera persoanelor care pot fi autori ai infracţiunii de mărturie mincinoasă este deci
restrânsă la persoanele care au calitatea de martori, experţi, interpreţi.
Pentru a putea fi săvârşită fapta de mărturie mincinoasă, calitatea de martor a unei
persoane trebuie să fie legal atribuită în momentul audierii sale. Nu pot fi deci subiecţi
activi nemijlociţi ai infracţiunii de mărturie mincinoasă persoanele care nu pot fi audiate
ca martori, din orice motiv.
Pot fi autori ai infracţiunii analizate atât martorii citaţi legal, cât şi cei care au fost
admişi de organele judiciare, dar s -a omis citarea lor sau nu au primit citaţia – art. 319
alin. (3) C. proc. pen..
Poate fi martor şi deci autor infracţiunii de mărturie mincinoasă atât persoana
vătămată, dacă nu este constituită parte civilă sau nu participă în proces ca parte
vătămată (art. 82 C. proc. pen.), cât şi avocatul pentru fapte sau împrejurări cunoscute
de el înainte de a fi devenit apărător sau reprezentant al vreuneia din părţi, calitatea de
martor în acest caz având întâietate faţă de cea de apărător (art. 79 alin. ultim C. proc.
pen.).
Martorii anonimi şi investigatorii
in vestigatorii sub acoperire, pot fi ascultaţi, în anumite condiţii şi
cazuri, ca martor şi deci autori ai acestei infracţiuni (art. 86 1 C. proc. pen.).
Martorul care nu a îndeplinit 14 ani, deşi poate fi audiat ca martor (art. 81 C. proc.
pen.), nu poate săvârşi infracţiunea de mărturie mincinoasă deoarece el nu răspunde
penal de faptele
faptele sale – art. 99 alin. (1) C. pen..
Nu pot fi martori şi deci autori ai infracţiunii de mărturie mincinoasă persoanele
care sunt părţi în procesul penal. În situaţia în care, persoana care, după ce a fost
audiată ca martor, devine parte în proces, inculpat, nu poate fi trimisă în judecată pentru
mărturie mincinoasă fiindcă îi lipseşte calitatea de martor în cauză.
În ce priveşte, expertul s -a susţinut că numai cel care este numit sau chemat de
organul judiciar poate fi subiect activ nemijlocit al faptei de mărturie mincinoasă, nu şi
persoana care efectuează o expertiză în cadrul unui serviciu medico -legal, laborator
criminalistic, sau orice instituţie de specialitate către care s -a adresat organul judiciar
pentru efectuarea expertizei – art. 119 alin. (2) şi (3) C. proc. pen.. Aceştia răspund,
după caz, de abuz în serviciu sau de fals în înscrisuri of iciale.
Potrivit părerii contrare, pot fi autori ai infracţiunii de mărturie mincinoasă şi
persoanele care efectuează o expertiză în cadrul unui serviciu medico -legal, laborator
de expertiză criminalistică sau orice institut de specialitate către care s -a adresat organul
judiciar pentru efectuarea expertizei,
expertizei, deoarece norma
norma în discuţie nu face nici o distincţie
în această privinţă, iar distincţia prevăzută de Codul de procedură penală nu priveşte
calitatea procesuală de expert, ci numai modalitatea de numire a acestuia.
Fapta prevăzută în art. 260 C. pen. poate fi comisă şi de către un interpret.
Mărturia mincinoasă nu poate avea decât un singur autor, fiind sub acest aspect o
infracţiune săvârşită in persona propria. Aceasta este susceptibilă de a fi săvârşită în
29
participaţie, sub forma instigării şi a complicităţii. Pentru instigator şi complice nu se cere
vreo calitate specială.
Subiect activ al acestei infracţiuni poate fi şi o persoană juridică, cu limitările şi în
condiţiile prevăzute în art. 19 1 alin. (1) C. pen.. Răspunderea penală a persoanei juridice
nu exclude răspunderea penală a persoanei fizice care a contribuit, în orice mod, la
săvârşirea aceleiaşi infracţiuni de mărturie mincinoasă.
Subiectul pasiv (general şi imediat) al faptei de mărturie mincinoasă este statul, ca
titular al valorii sociale a înfăptuirii justiţiei, ameninţată prin săvârşirea infracţiunii.
Subiectul pasiv secundar poate fi o persoană fizică a cărei libertate sau demnitate
este ameninţată sau vătămată prin săvârşirea infracţiunii sau o persoană juridică ale
cărei interese pot fi atinse sau vătămate printr -o mărturie mincinoasă.
Latura obiectivă
Elementul material (actus reus). Fapta de mărturie mincinoasă este incriminată
într-o variantă corespunzătoare denumirii marginale a infracţiunii şi una asimilată,
incidentă în cazul interpretului sau expertului.
Mărturia mincinoasă având două variante cu subiecţi activi nemijlociţi diferiţi,
implicit elementul ei material este susceptibil a fi realiz at prin acţiuni diferite, în raport cu
cele trei categorii de persoane ce pot săvârşi infracţiunea (martori, experţi, interpreţi).
Indiferent însă de varianta în care se săvârşeşte fapta, mărturia mincinoasă este o
infracţiune de acţiune (comisivă), al cărei element material îl constituie acţiunea de a
face o mărturie mincinoasă sau de a efectua o expertiză ori o interpretare mincinoasă.
Elementul material al mărturiei mincinoasă constă deci în acţiunea de a denatura
sau ascunde adevărul
adevărul şi se poate realiza atât prin acte comisive, cât şi printr -o-o atitudine
omisivă.
Mărturia mincinoasă nu poate fi concepută fără preexistenţa unei cauze penale,
civile, disciplinare sau a oricărei cauze în care pot fi legal folosiţi ca subiecţi pentru
administrarea probelor: m artori, experţi sau interpreţi.
Prin cauză penală, civilă, disciplinară sau orice alt fel se înţelege un litigiu (ce are
ca obiect ceva ce se pretinde sau se contestă) a cărei soluţionare constituie un act de
înfăptuire a justiţiei.
Caracterul penal, civil , disciplinar etc. rezultă implicit din natura organului
jurisdicţional în faţa căruia se află cauza respectivă.
respectivă.
În varianta de tip a incriminării, elementul material al infracţiunii de mărturie
mincinoasă săvârşit de un martor se realizează fie prin a face afirmaţii mincinoase, fie
prin a nu spune
s pune tot ce ştie privitor la împrejurările esenţiale asupra cărora a fost întrebat.
Aceste subvariante ale acţiunii incriminate sunt alternative, pentru existenţa
infracţiunii fiind suficientă săvârşirea faptei într -una din aceste comportări, adică fie
facerea de afirmaţii mincinoase, fie omisiunea de a spune tot de ştie. Acestea
Ac estea pot exista
însă şi cumulativ, atunci când s -au săvârşit în executarea unei rezoluţii unice, situaţie în
care unitatea infracţională nu este afectată.
„A face afirmaţii
afirm aţii mincinoase” înseamnă a spune altceva decât cele ştiute, a declara
ca fiind adevărat ceva ce nu corespunde cu cele cunoscute. Esenţial este să existe o
nepotrivire între cele declarate ca martor şi cele ştiute de el.
Criteriul deci după care se stabileşte dacă o afirmaţie este sau nu mincinoasă nu
este acela al raportului în care se află cele declarate de martori faţă de realitate,
deoarece martorului i se cere să spună ce ştie, iar nu care este adevărul.
Simpla contradicţie între ceea ce spune martorul şi ceea ce a avut loc în realitate
nu este un indiciu cert că martorul a depus mărturie mincinoasă, fiindcă martorii pot
percepe uneori realitatea în mod deformat sau deformarea se datorează faptului că
martorul a uitat anumite aspec te care sunt esenţiale pentru redarea în mod fidel a
30
realităţii. Martorul comite fapta penală prevăzută
prevăzută în art. 260 C. pen. numai
numai dacă ştiind
realitatea, o denaturează în aşa fel, încât relatările sale duc la o altă concluzie.
Când însă martorul declară că a văzut sau a auzit anumite lucruri, care au avut loc
în realitate, dar pe care nici nu le- a văzut, nici nu le -a auzit, ci doar le-a cunoscut
indirect, nu există fapta de mărturie mincinoasă, pentru că declaraţia făcută nu conţine o
probă mincinoasă în r aport
aport cu obiectul de probat, lipsind astfel posibilitatea de a aduce
un prejudiciu înfăptuirii justiţiei.
Pe de altă parte, criteriul raportului între cele declarate şi cele petrecute în realitate
nu ar putea fi folosit, şi pentru că ar presupune verificarea adevărului celor afirmate,
aspect care se realizează însă posterior momentului consumării inf racţiunii.
Afirmaţia mincinoasă
minc inoasă poate să aibă
aibă un conţinut pozitiv, adică a afirma că ceva ar fi
existat sau un conţinut
conţinut negativ, afirmarea că ceva nu nu ar fi exis tat.
„A nu spune tot ce ştie” înseamnă a avea reticenţă în cele declarate, a trece sub
tăcere, a ascunde totul sau parte din ceea ce martorul ştie. Tăcerea trebuie să privească
ceva ce martorul ştia, iar nu ceea ce ar fi putut cunoaşte.
Refuzul explicit al unei persoane care a acceptat să depună mărturie, de a
răspunde la anumite întrebări nu are o semnificaţie penală, în sensul prevederilor art.
260 C. pen., deoarece nu este de natură să inducă în eroare organul judiciar, ci
atenţionează cu privire la necesitatea administrării de noi probe pentru aflarea
adevărului. Într -o astfel de situaţie, credem că ar putea fi incidente dispoziţiile
dispoziţiile referitoare
la nedenunţarea unor infracţiuni, omisiunea sesizării organelor judiciare sau favorizarea
infractorului, dacă sunt întrunite şi celalte condiţii de incriminare, prevăzute în art. 262 -
264 C. pen..
În varianta asimilată, elementul material are acelaşi conţinut ca şi elementul
material al mărturiei mincinoase săvârşite de martor, adaptat însă specificului activităţii
desfăşurate de expert şi interpret.
Fapta incriminată, săvârşită de expert, se determină cu ajutorul dispoziţiilor din
Codul de procedură penală privitoare la sarcinile expertului şi constă în acţiunea de a
efectua o expertiză mincinoasă, putând fi comisă fie prin afirmaţii mincinoase făcute în
raportul de expertiză sau în lămuririle date în faţa organelor judiciare, fie prin omisiunea
de a spune tot ce ştie privitor la cele constatate cu prilejul expertizei.
În cazul interpretului, fapta incriminată constă în acţiunea de a efectua o
interpretare mincinoasă, fie prin afirmaţii mincinoase, adică prin alterarea conţinutului a
ceea ce trebuie tradus, fie prin omisiunea de a traduce tot sau a reda tot ce a înţeles.
Cerinţe esenţiale. Pentru ca acţiunea de a face afirmaţii mincinoase sau ca
omisiunea de a spune tot ce ştie să constituie elementul material al infracţiunii de
mărturie mincinoasă, trebuie să fie îndeplinite anumite condiţii, prevăzute de lege, care
au caracter de cerinţe esenţiale.
1. Afirmaţia mincinoasă sau omisiunea de a spune tot ce ştie să privească
„împrejurările esenţiale”.
Această cerinţa esenţială determină conţinutul declaraţiei care poate constitui o
mărturie mincinoasă, limitându-l la obiectul probei, la ceea ce interesează a fi probat în
cercetarea sau soluţionarea cauzei.
Prin „împrejurări” se înţeleg atât faptele principale ale cauzei, cât şi circumstanţele
în care au avut loc acestea, precum şi orice alte date de natură a servi la soluţionarea
cauzei (ex.: identificarea făptuitorului, capacitatea lui psihofizică, un alibi).
Caracterul de „împrejurare esenţială” este dat de eficienţa probatorie a acestora,
de pertinenţa şi concludenţa lor în cercetare şi soluţionarea cauzei respective.
2. Martorul, expertul sau interpretul „să fi f ost întrebat” asupra acelor împrejurări.
Cerinţa esenţială privitoare la condiţia ca asupra împrejurării esenţiale, martorul,
expertul, interpretul „să fi f ost întrebat”, constituie o a doua limitare a obiectului mărturiei
31
mincinoase, legiuitorul restrângând s fera împrejurărilor esenţiale numai la acelea asupra
cărora s-au pus întrebări.
Întrebarea poate să privească anume împrejurarea esenţială, dar poate fi şi o
întrebare mai generală,
generală, cu referire implicită la acea împrejurare.
împrejurare.
Uneori este mai greu de stabili t dacă martorul a fost sau nu întrebat asupra unor
împrejurări esenţiale, deoarece, de regulă, depoziţia
depoziţia martorilor nu se concretizează într -
un act cuprinzând întrebări şi răspunsuri. Această situaţie se poate clarifica numai prin
examinarea atentă a răspunsului martorului, consemnat în declaraţia dată. Dacă nu va
rezulta că martorul a fost întrebat asupra unor împrejurări esenţiale, acesta nu poate fi
tras la răspundere penală pentru mărturie mincinoasă.
m incinoasă.
Este indiferent dacă întrebarea a fost pusă de părţi sau de către organul judiciar.
Martorul, expertul, interpretul nu săvârşeşte infracţiunea de mărturie mincinoasă
decât atunci când ambele cerinţe esenţiale sunt întrunite.
Infracţiunea de mărturie mincinoasă nu poate fi comisă în cursul actelor
premergătoare. Această infracţiune poate fi însă săvârşită în tot cursul procesului penal
atât în faţa organelor de urmărire penală, cât şi în faţa completului de judecată.
Urmarea imediată constă în crearea unei stări de pericol pentru desfăşurarea
normală a activităţii de înfăptuire a justiţiei.
Legătura de cauzalitate între acţiunea de a face afirmaţii mincinoase sau între
omisiunea de a spune tot ce ştie şi urmarea imediată concretizată într -o -o stare de pericol
trebuie să existe şi rezultă ex re.
Latura subiecti vă
Forma de vinovăţie (mens rea) cu care se poate comite această infracţiune este
intenţ
intenţia
ia directă sau indirectă .
directă
Este deci suficient, pentru a realiza elementul subiectiv al infracţiunii, ca infractorul
să-şi dea seama de natura acţiunii sau inacţiunii sale şi să fi prevăzut că prin aceasta se
pune în pericol înfăptuirea normală a justiţiei, rezultat pe care l -a urmărit (intenţie
directă) sau l-a acceptat (intenţie indirectă).
Dacă martorul este întrebat cu privire la o împrejurare esenţială şi el omite să
spună tot ce ştie în legătură cu acea împrejurare, forma de vinovăţie nu se poate
manifesta decât sub forma intenţiei, deoarece atrăgându -i-se în mod special atenţia
asupra împrejurării şi a caracterului ei esenţial, martorul îşi dă seama că nespunând
întregul adevăr, creează o stare de pericol pentru înfăptuirea justiţiei, urmare pe care
poate să o dorească sau numai să o accepte.
Săvârşirea faptei din culpă nu se pedepseşte.
pedepseşte.
Nu sunt prevăzute cerinţe esenţiale referitoare la mobil sau scop, dar cunoaşter ea ea
lor este totdeauna utilă pentru stabilirea gradului de pericol social concret al faptei
comise şi la individualizarea pedepsei.
pedepsei.
Forme. Posibilitatea desfăşurării în timp a activităţii infracţionale în cazul mărturiei
mincinoase diferă după cum acţiunea care constituie elementul material al infracţiunii se
realizează prin comisiune sau prin omisiune, şi după cum făptuitorul este martor, expert
sau interpret.
Actele preparatorii sunt posibile, dar nu sunt însă incriminate. Ac este acte ar putea
avea însă relevanţă penală dacă au fost comise de alte persoane decât autorul şi fapta
în vederea căreia
căreia s-au efectuat s- a săvârşit (ex.: sfaturi, indicaţii, sugestii etc.).
Tentativa la infracţiunea de mărturie mincinoasă, de asemenea, este uneori
posibilă, dar nu cade sub incidenţa legii penale, nefiind incriminată.
32
Mărturia mincinoasă se consumă în momentul în care s- a executat acţiunea sau
inacţiunea ce constituie
constituie elementul material al infracţiunii şi s -a produs urmarea imediată.
Momentul consumării infracţiunii diferă însă în funcţie de specificul acţiunii care
constituie elementul material. Astfel, în cazul în care afirmaţiile mincinoase sau
omisiunea de a spune tot ce ştie se fac cu ocazia audierii martorului sau ascultării
expertului ori interpretului, fapta se consumă în momentul în care audierea sau
ascultarea a luat sfârşit, iar depoziţia a fost semnată de martor, expert sau interpret. În
cazul întocmirii unui raport de expertiză sau în cazul unei traduceri scrise, infracţiunea
se consumă în momentul în care raportul sau traducerea a fost depusă la organul care a
dispus efectuarea.
Pentru consumarea infracţiunii, în varianta de tip şi asimilată, nu se cere
producerea unei vătămări efective, nici pentru înfăptuirea justiţiei, nici pentru vreo
persoană fizică sau juridică, consumarea fiind condiţionată numai de producerea unei
stări de pericol. Nu este deci necesar să se fi pronunţat o hotărâre nedreaptă sau să se
fi dat o soluţie nedreaptă, ori să se fi luat o măsură nedreaptă, ci este suficientă
existenţa pericolului de intervenire a acestora.
După consumarea infracţiunii de mărturie mincinoasă, se poate produce o
prelungire în timp a activităţii infracţionale. Astfel, în cazul când făptuitorul face în
temeiul aceleiaşi rezoluţii infracţionale mai multe declaraţii mincinoase, în aceeaşi
cauză, cu privire la aceeaşi faptă, în diferite stadii ale procesului, există o singură
infracţiune săvârşită în formă continuată, care se epuizează odată cu săvârşirea
ultimului act în realizarea ac estei rezoluţii.
Modalităţi. Fapta de mărturie mincinoasă, fiind incriminată în două variante (una
tipică, alta asimilată celei tipice, cu două subvariante), prezintă mai multe modalităţi
normative specifice acţiunii sau inacţiunii incriminate, calităţii autorului şi consecinţelor
subsecvente ale acesteia.
Săvârşirea faptei în oricare dintre aceste modalităţi şi submodalităţi este suficientă
pentru existenţa infracţiunii. Dacă aceeaşi persoană a făcut şi afirmaţii m incinoase şi nu
a spus tot ce ştie, va exista o singură infracţiune cu element material complex şi nu o
pluralitate de infracţiuni, de acest aspect urmând a se ţine seama la individualizarea
pedepsei.
Pe lângă modalităţile decurgând din norma de incriminare, infracţiunea de mărturie
mincinoasă poate prezenta în concret o multitudine de modalităţi de fapt , în raport de
împrejurările în care a fost
f ost comisă activitatea incriminată, de care se va ţine
ţi ne seama la
Sancţiuni. Mărturia mincinoasă se pedepseşte cu închisoarea de la 1 la 5 ani.
În ambele ipoteze de incriminare – alin. (1) şi (4), persoana juridică se
sancţionează cu amenda art . 71 1 C. pen..
amenda între 5.000 lei şi 600.000 lei, potrivit art.
Cauză de nepedepsire sau de reducere a pedepsei
Fapta prevăzută în alin. (1) nu se pedepseşte dacă, în cauzele penale, mai înainte
de a se produce arestarea inculpatului, ori în toate cazurile, mai înainte de a se fi
pronunţat o hotărâre sau de a se fi dat o altă soluţie ca urmare a mărturiei mincinoase,
martorul îşi retrage mărturia.
Dacă retragerea mărturiei a intervenit în cauzele penale după ce s -a produs
arestarea inculpatului sau în toate cauzele după ce s -a pronunţat o hotărâre sau s -a dat
o altă soluţie ca urmare a mărturiei mincinoase, instanţa va reduce pedeapsa potrivit art.
76 C pen..
Dispoziţiile menţionate au fost introduse din considerente de politică penală,
urmărindu-se prin aceasta stimularea martorilor, experţilor, interpreţilor care au făcut o
declaraţie mincinoasă sau respectiv o expertiză sau interpretare neconformă cu
33
adevărul să revină asupra acestora, dându-li-se posibilitatea de a- şi retrage cele
declarate, pentru a obţine fie o scutire, fie o reducere de pedeapsă. Legea oferă
făptuitorului această posibilitate în scopul evitării erorilor judiciare şi al împiedicării
producerii de prejudicii unor persoane nevinovate.
Nu interesează dacă retractarea este sinceră sau nu.
Aceste cauze de impunitate şi de reducere a pedepsei au caracter personal şi nu
devin incidente decât pentru cel care a făcut retractarea în condiţiile arătate de lege.
Prin dispoziţia din art. 260 alin. (2) C. pen., se derogă de la regula generală
prevăzută în art. 74 alin. (1) lit. b) C. pen., potrivit căreia înlăturarea rezultatului
infracţiunii poate constitui o circumstanţă atenuantă.
Prin „producerea arestării” se înţelege punerea efectiv în stare de arest, iar nu
dispunerea arestării, iar prin „hotărâre” se înţelege actul jurisdicţional prin care se
statuează asupra fondului
fondului cauzei în primă
prim ă instanţă.
Retragerea mărturiei mincinoase trebuie făcută în cadrul aceleiaşi cauze în care a
fost făcută declaraţia mincinoasă, deci cât timp această cauză nu a fost definitiv
judecată sau soluţionată, deoarece după acest moment nu se mai poate vorbi de o
retragere a mărturiei.
Declaraţia martorului, expertului sau interpretului făcută în procesul penal pornit
împotriva sa pentru infracţiunea de mărturie mincinoasă,
minc inoasă, că într -adevăr a făcut afirmaţii
mincinoase, nu are caracterul de „retragere a mărturiei” respectiv a expertizei sau
interpretării mincinoase, ci de recunoaştere a comiterii infracţiunii imputate. Aceasta
poate constitui eventual o împrejurare atenuantă facultativă, care caracterizează
atitudinea persoanei
persoanei ca învinuit şi
ş i nu atitudinea sa ca martor, expert sau interpret.
Aspecte procesuale
Acţiunea penală pentru infracţiunea de
de mărturie mincinoasă
mincinoasă se pune
pune în mişcare din
din
oficiu.
Urmărirea penală şi judecata se desfăşoară în general potrivit regulilor obişnuite.
Totuşi, sunt unele particularităţi procesuale privind infracţiunea de mărturie mincinoasă
şi anume:
a) În cazul mărturiei mincinoase într -o cauză penală, dacă infracţiunea este
săvârşită în cursul şedinţei de judecată, constituind infracţiune de audienţă, se
procedează potrivit dispoziţiilor din art. 299 C. proc. pen.. Dacă se constată că declaraţia
mincinoasă este cea dată de martor în faţa organului de urmărire penală, se procedează
procedează
potrivit art. 337 C. proc. pen..
b) În cazul mărturiei mincinoase săvârşite într -o cauză civilă, instanţa încheie un
proces-verbal şi trimite pe martor în faţa organului penal (art. 199 C. proc. civ.), şi va
putea suspenda procesul dacă consideră că cercetarea infracţiunii de mărturie
mincinoasă ar avea înrâurire asupra hotărârii ce urmează a se da (art. 244 pct. 2 C.
proc. civ.).
Dacă mărturia mincinoasă se realizează înt r-o cauză disciplinară sau într -o altă
asemenea cauză, în lipsa unor prevederi speciale, vor fi aplicate aceleaşi reguli ca în
procesul civil.
c) Competenţa materială de judecată în primă instanţă revine judecătoriei de la
locul unde s-a săvârşit fapta, iar în cazul unei comisii rogatorii, judecătoriei de la locul
unde s-a efectuat comisia.
În cazul în care se invocă de către revizuient că un martor a săvârşit infracţiunea
de mărturie mincinoasă în cauza a cărei revizuire o cere, iar
i ar dacă această situaţie n u se
poate dovedi prin hotărâre judecătorească sau prin ordonanţa procurorului, ea se
constată în procedura de revizuire.
34
APLICAŢII
1. Legătura de cauzalitate în cazul infracţiunii de mărturie mincinoasă rezultă

ex re.
a.) fals
b.) adevărat
2. Mărturia mincinoasă se comite :

3. Acţiunea penală
penală pentru infracţiunea
infracţiunea de mărturie
mărturie mincinoasă se pune în
mişcare:
b.) din oficiu
organului competent
Cursul nr. 17 conţine analiza aspectelor generale şi comune infracţiunilor de fals.
CURSUL 17
 Aspecte generale şi comune infracţiunilor de fals
 Însuşirea trăsăturilor
trăsăturilor generale şi comune infracţiunilor
infracţiunilor de fals
ASPECTE
ASPECTE GENERALE
GENERALE ŞI COMUNE
COMUNE
INFRACŢIUNILOR
INFRACŢIUNILOR DE FALS
F ALS
Generalităţi
35
Faptele incriminate sub denumirea de „infracţiuni de fals” cons tituie o categorie
bine particularizată şi extrem de variată în sfera vastă a faptelor socotite ca fiind social
periculoase. Faptele de fals aduc o gravă atingere adevărului şi încrederii care trebuie
să determine formarea şi desfăşurarea relaţiilor dintre oameni. Orice relaţie socială
priveşte şi grefează pe o anumite realitate pe care subiecţii relaţiei o au în vedere şi a
cărei existenţă implică deci o reciprocă bună -credinţă şi încredere din partea acestor
subiecţi. Fără îndatorirea de respect faţă de adevăr şi fără sentimentul de încredere că
adevărul este efectiv respectat, relaţiile sociale nu ar fi posibile decât cu anevoioase
precauţii şi cu inevitabile riscuri. De aceea, legea penală a socotit că este necesar ca,
pentru ocrotirea relaţiilor sociale, pentru asigurarea normalei formări şi desfăşurări a
acestor relaţii, să fie
fie incriminate faptele prin săvârşirea cărora,
cărora, alterându-se adevărul,
se creează un grav pericol sau se aduce o vătămare anumitor relaţii sociale. După cum
s-a menţionat mai sus, sfera acestor fapte este deosebit de cuprinzătoare conţinând
variate categorii ce pot fi determinate, fie datorită modului special în care adevărul este
alterat, fie datorită specificului relaţiilor sociale atinse prin fapta de alterare a adevărului,
adevărului,
fie, î n fine, datorită naturii încrederii care este acordată adevărului, presupus ca fiind
respectat.
Aceste diferenţieri apar evident în sfera infracţiunilor care implică o alterare de
adevăr.
Astfel, în cazul infracţiunilor de seducţie (art. 199), denunţare calomnioasă (art.
259), mărturie mincinoasă (art. 260) şi altele, alterarea adevărului se face prin cuvinte
(oral sau scris), iar încrederea este acordată subiectiv (personal) celui care a alterat
adevărul. În cazul infracţiunilor de: înşelăciune (art. 215), uzurpare de calităţi oficiale
(art. 240), represiune nedreaptă (art. 268), exercitarea fără drept a unei profesii (art.
281), înşelăciunea la măsurătoare sau la calitatea mărfii (art. 296 şi 297) şi altele,
alterarea adevărului se face prin diverse mijloa ce frauduloase (simple sau calificate), iar
încrederea este acordată atât subiectiv, faţă de cel care foloseşte acele mijloace, cât şi
obiectiv, faţă de mijloacele amăgitoare.
La grupul special al infracţiunilor de fals alterarea adevărului se face asupra unor
entităţi (lucruri) cărora li se atribuie juridic însuşirea şi deci funcţiunea de a servi drept
probă adevărului pe care îl exprimă sau îl atestă cu prilejul diverselor relaţii sociale
(monede, timbre, titluri de credit, sigilii, instrumente de marcat, înscrisuri etc.), iar
încrederea este
este acordată obiectiv lucrului care constituie
constituie prin el însuşi proba adevărului.
Desigur, şi în cazul infracţiunilor de fals alterarea adevărului se obţine prin
activitatea infracţională a unei sau a unor persoane, în raport însă cu rezultatul acestei
activităţi, adică cu înşelarea încrederii, aceasta se realizează prin produsul activităţii
infracţionale şi independent de persoana sau persoanele care au efectuat acea
activitate.
Aceste particularităţi justifică crearea în sistemul părţii speciale a Codului penal a
unui grup aparte de „infracţiuni de fals” (art. 282-294).
Infracţiunile din titlul VII constau în acţiuni de falsificare a anumitor valori a căror
autenticitate, veridicitate sau exactitate prezintă un mare interes social şi care, de aceea,
trebuie apărate prin mijloace de drept penal. Tot în această categorie sunt cuprinse, ca
incriminări conexe şi alte fapte (de ex., punerea în circulaţie, uzul de fals etc.), ca
infracţiuni derivate şi corelative, antecedente
antecedente sau subsecvente celor de fals.
Noţiunile de fals, de falsificare şi de încredere
Fals, în sensul larg al cuvântului, este tot ceea ce nu corespunde adevărului.
Noţiunea de fals este un concept antinomic, derivat din noţiunea de adevăr. Nu poate
exista fals, adică o alterare de adevăr, decât acolo unde este de conceput existenţa sau
posibilitatea existenţei adevărului.
36
Cu alte cuvinte, falsul
f alsul constă în alterarea sau denaturarea
denaturarea adevărului; este denumit
fals ceea ce are numai aparenţă de adevăr, ceea ce este neadevărat, neutentic,
artificial, contrafăcut.
Falsificarea este operaţia prin care se realizează acţiunea
acţiunea de alterare a adevărului.
Falsificarea presupune, ca şi falsul, existenţa unui adevăr şi a unor lucruri, entităţi, care
servesc pentru dovedirea lui şi asupra cărora se efectuează acţiunea de alterare a
adevărului. Neantul nu poate fi falsificat.
Aceasta se poate
poate efectua prin orice mijloace susceptibile de a produce
produce o alterare a
adevărului (plăsmuire, contrafacere, alterare, denaturare etc.).
Falsificarea poate fi: materială sau intelectuală; totală sau parţială; esenţială sau
ajutătoare; reuşită, ori de natură a suscita
susci ta suspiciuni etc..
Adevărul alterat prin falsificare poate privi lucruri, întâmplări, persoane, situaţii,
drepturi, obligaţii, angajamente, în fine, orice entitate susceptibilă de a genera
consecinţe cu relevanţă juridică. Alterarea adevărului poate privi, la rândul său, diferite
aspecte specifice fiecăreia dintre entităţile menţionate, de ex.: după caz, existenţa sa
inexistenţa acestora, însuşirile lor calitative, întinderea, cuantumul sau valoarea lor,
particularităţi principale, date referitoare la origine sau provenienţă, la timp şi l oc etc..
Nu orice fals este un fals penal. De aceea, în dreptul penal nu este incriminat decât
falsul care prin consecinţele sau posibilitatea producerii unor consecinţe juridice prezintă
un anumit grad de pericol social.
Cu privire la raţiunea incriminării acestor fapte antisociale, s -a susţinut, pe drept
cuvânt, că legea penală nu incriminează însă orice denaturare a adevărului, orice
minciună. Intervenţia sa are loc numai atunci când minciuna poate aduce atingere uneia
din valorile sociale cărora ea le acordă ocrotire (patrimoniul, persoana, înfăptuirea
justiţiei etc.). Dar nici în aceste cazuri legea penală nu creează din fals o infracţiune
generală, ci, faţă de pericolul social mai accentuat pe care îl prezintă anumite procedee
de denaturare a adevărului, ea circumscrie incriminarea
incrimi narea numai la acestea.
În sistemul legii penale faptele incriminate ca infracţ iuni de fals privesc alterarea
adevărului şi deci falsificarea numai atunci când aceasta poartă asupra vreuneia din
entităţile (lucrurile) cu însuşiri probatorii arătate în dispoziţiile incriminatoare.
Cuvintele de „fals”, şi „falsificare”, însoţite de anumite precizări, sunt folosite şi în
cazul altor incriminări prevăzute de Codul penal, ex.: distrugerea şi semnalizarea falsă
(art. 276); falsificarea de alimente sau alte produse (art. 313), dar aceste fapte nu
constituie însă infracţiuni de fals. Ele sunt săvârşite tot printr -o alterare a adevărului, dar
nu privesc în materialitatea lor lucruri care au însuşirea juridică de a servi de probe.
Încredere. Încrederea este starea psihică determinată de prezumţia de bună -
credinţă pe care şi -o acordă persoanele în relaţiile dintre ele şi de prezumţia de
veracitate privind existenţa şi valoarea lucrurilor. Încrederea poate fi deci personală
(acordată unei persoane) sau obiectivă (acordată unui lucru).
Falsul, prin natura sa, aduce totdeauna o atingere încrederii pe care oamenii sunt
nevoiţi şi trebuie deci să şi -o acorde reciproc în relaţiile dintre ei, sau pe care trebuie să
o aibă în funcţie de lucrurile socotite, în mod obişnuit, ca fiind expresia şi proba
adevărului. Fără un minim de reciprocă încredere, realizarea acestor relaţii ar fi real şi
continuu stânjenită, lipsa de încredere impunând la tot pasul efectuarea de investigaţii,
verificări de afirmaţii, luări de garanţii etc.. Ocrotirea încrederii în cadrul relaţiilor sociale
nu este însă realizată numai prin sancţionarea infracţiunilor de fals, ci şi prin
incriminarea altor fapte care, fără a conţine o alterare de adevăr, se înfăptuiesc însă prin
nesocotirea încrederii acordate unei persoane (acţiunile de delapidare, abuz de
încredere, gestiune frauduloasă,
frauduloasă, ruperea de sigilii şi sustragere de sub sechestru
săvârşite de custode, divulgarea secretului economic şi altele).
37
Dar, pe când în infracţiunile săvârşite prin violarea încrederii, această încredere
este de regulă acordată intuitu personae, adică ţinându-se seama de condiţia personală
a celui căruia i se acordă încrederea, la infracţiunile de fals încrederea este acordată in
rem, adică însuşi lucrului care este considerat ca fiind expresia adevărului şi deci nu ne
găsim în faţa violării unei încrederi acordate unei anumite persoane, ci în faţa încrederii
acordat lucrului căruia i se atribuie juridic însuşirea de a exprima
exprim a adevărul, adevăr care a
fost însă alterat.
Practic, se poate întâmpla ca cele două forme de încredere să se întâlnească în
desfăşurarea unei activităţi infracţionale. În astfel de cazuri trebuie să se facă cu atenţie
deosebirea dintre situaţiile în care acea activitate constituie o singură infracţiune şi
situaţiile în care există un concurs de infracţiuni. De regulă, în astfel de situaţii se
recurge la mijloace obiective, care sunt de natură să inspire încredere, pentru a se
obţine mai uşor acordarea încrederii personale care ar fi putut fi obţinută şi fără aceste
mijloace, dar mai greu. Ori de câte ori mijloacele obiective întrunesc elementul unei
infracţiuni de fals cu ajutorul căreia a fost săvârşită ori a fost mascată săvârşirea unei
alte infracţiuni prin înşelarea încrederii personale va exista concurs de infracţiuni.
Dimpotrivă, atunci când mijloacele obiective, deşi conţin o alterare de adevăr, nu
constituie totuşi o infracţiune de fals, va exista o singură infracţiune, aceea privitoare la
înşelarea încrederii
încrederii personale.
Într-o altă concepţie, se consideră că ceea ce deosebeşte, în esenţă, infracţiunile
de fals de celelalte infracţiuni ca re constau într- o alterare a adevărului este faptul
f aptul că, pe
când în cazul acestor din urmă infracţiuni, alterarea adevărului nu este decât un mijloc
de a aduce atingere interesului individual sau colectiv, a cărui lezare caracterizează
infracţiunea, în cazul infracţiunilor de fals, alterarea adevărului constituie un scop şi
aduce, prin ea însăşi, atingere încrederii publice care este un interes social.
1. Prin incriminarea faptelor care alcătuiesc grupul infracţiunilor de fals , legea
penală a înţeles să ocrotească relaţiile sociale care se nasc, desfăşoară şi dezvoltă în
legătură cu încrederea publică în lucrurile (entităţile) cu valoare probatorie.
După cum s-a arătat mai sus pericolul social pe care îl prezintă faptele incriminate
în acest capitol decurge din alterarea adevărului săvârşită asupra unor entităţi (lucruri)
care au însuşirea legală de a servi ca mijloc de probă, de a constitui dovada unor
realităţi de existenţa şi veracitatea cărora depind formarea şi desfăşurarea dife ritelor
relaţii sociale. Sancţionând penal alterarea adevărului asupra unor astfel de lucruri
(entităţi) cu însuşire probatorie, legea penală creează o protecţie juridică pentru aceste
lucruri, întărind încrederea pe care oamenii trebuie să o aibă în valoa rea lor probatorie,
încredere care contribuie la ocrotirea şi implicit la larga şi nestânjenita dezvoltare a
relaţiilor sociale şi deci la progresul social.
Fără ajutorul acestor lucruri cu însuşiri probatorii, relaţiile sociale ar fi greu de
conceput şi tot atât de greu de realizat, iar fără apărarea prin mijloace penale a acestor
lucruri cu funcţie probatorie, încrederea pe care ele ar inspira -o şi deci puterea lor
probantă ar fi, dacă nu inexistentă, în orice caz considerabil slăbită.
Importanţa ocrotirii penale în cazul infracţiunilor de fals este deci vădită. Această
ocrotire se răsfrânge în mod firesc asupra întregului sistem juridic al probelor,
contribuind la întărirea rolului şi a eficienţei acestui sistem şi deci la ocrotirea relaţiilor
sociale respective.
2. În calificarea de grup a infracţiunilor (sistematizare), Codul penal în vigoare a
avut în vedere categoria relaţiilor sociale împotriva cărora sunt săvârşite faptele
incriminate şi pentru ocrotirea cărora intervin sancţiunile penale (relaţii pr ivind ivind
38
securitatea naţională, relaţii privitoare la persoana omului, relaţii privind patrimoniul
persoanelor fizice sau juridice etc.).
În cazul infracţiunilor de fals, acest criteriu de sistematizare nu putea fi folosit
fiindcă prin materialitatea lor (alterarea adevărului) aceste infracţiuni pot fi săvârşite în
raport cu oricare dintre relaţiile sociale la a căror formare şi desfăşurare pot fi folosite
lucruri cu funcţie probatorie.
Ocrotirea penală, în cazul infracţiunilor de fals, neputând fi deci raportată la o
anumită categorie de relaţii sociale, această dificultate impunea găsirea unui obiect al
ocrotirii penale care să corespundă complexului de relaţii sociale susceptibile de a fi
primejduite prin săvârşirea infracţiunilor de fals şi care să fie prop riu (comun) acestui
grup de infracţiuni, în întregul său.
Acest obiect propriu tuturor infracţiunilor de fals constă în valoarea socială a
„încrederii publice” care trebuie să fie acordată de orice persoană lucrurilor cărora legea
le atribuie funcţie probatorie, indiferent dacă atribuirea acestei funcţii probatorii este
prevăzută explicit în lege (probele scrise, declaraţii oficiale consemnate, diplome etc.),
fie că decurge implicit din natura lucrului (monedă, timbru, titlu de credit etc.).
În cadrul relaţiilor sociale şi în raport cu specificul acestora, încrederea devine
publică şi capătă caracter de valoare socială. Încrederea publică este deci, în sfera
instituţiilor de drept penal, o categorie juridică distinctă de încrederea personală pe care
şi-o pot acorda oamenii între ei. Şi această încredere personală, după cum s -a mai
arătat, este ocrotită de legea penală, dar nu ca valoare socială distinctă, ci ca o cerinţă
specială în cadrul unor relaţii sociale.
Cadrul infracţiunilor de fals
1. În Codul penal infracţiunile de fals sunt prevăzute
prevăzute în Titlul VII din Partea specială
a codului. În actuala reglementare s- a ţinut seama de eterogenitatea lucrurilor cu funcţie
probatorie, lucruri care pot forma obiectul asupra căruia se efectuează operaţia de
alterare a adevărului în diferite infracţiuni de fals, astfel încât acest grup de incriminări a
fost împărţit în trei capitole: Capitolul I – Falsificarea de monede, timbre sau alte valori;
Capitolul II – Falsificarea instrumentelor de autentificare sau de marcare; Capitolul III –
Falsuri în înscrisuri.
2. Pe lângă incriminările referitoare la diferitele infracţiuni de fals (pe care le
denumim „fals propriu- zis”) sunt prevăzute şi unele „incriminări conexe” privitoare la
anumite fapte care au o strânsă (firească) legătură cu infracţiunile de fals. Aceste fapte
nu numai că împrumută caracterul lor ilicit de la infracţiunea de fals, dar, la rândul lor,
contribuie în mod esenţial la crearea sau agravarea pericolului social pe care îl prezintă
aceste infracţiuni. Incriminările conexe privesc faptele derivate şi anume: faptele de
punere în circulaţie sau de deţinere în vederea punerii în circulaţie a monedelor sau
valorilor falsificate; faptele de fabricare sau de deţinere a instrumentelor sau materialelor
destinate a servi la falsificarea de monede sau valori; faptele de folosire a instrumentelor
de autentificare sau de marcare falsificate, ori de folosirea înscrisurilor falsificate şi fapta
de a face declaraţii mincinoase, producătoare de consecinţe juridice, în faţa org anelor
competente.
Datorită acestei strânse conexiuni între fapta principală (falsul) şi faptele derivate
(conexe), incriminarea faptelor derivate în cadrul infracţiunilor de fals apare ca deplin
justificată.
3. Dispoziţiile cuprinse în grupul „infracţiunilor de fals” îşi găsesc aplicaţia atât timp
cât nu există vreo dispoziţie derogatorie, fie în cuprinsul codului penal, fie în vreo lege
specială, prin care se incriminează în mod diferit vreo faptă f aptă care în lipsa acelei dispoziţii
ar fi intrat în cadrul in fracţiunilor de fals. De ex.: alterarea unui înscris constituie fals (art.
288 şi 290), dacă alterarea s -a efectuat însă asupra unui înscris în care sunt stabilite
39
drepturi ale statului român, fapta se va încadra
î ncadra în dispoziţia privitoare la „compromiterea
unor interese de stat” (art. 168); declaraţia mincinoasă producătoare de consecinţe
juridice făcută în faţa organului competent
competent constituie
constituie o infracţiune de fals (art. 292),
292), dacă
dacă
declaraţia este făcută însă de către un martor, într -o cauză judiciară, fapta se va încadra
în dispoziţia privitoare la mărturia mincinoasă (art. 260); declaraţiile făcute, de exemplu,
în materie vamală, în materia mijloacelor de plată
plată străine, în materie fiscală, sunt
sunt anume
sancţionate prin legile speciale care reglementează materi ile respective.
Aşadar, cadrul infracţiunilor de fals denumite astfel în nomenclatura
nomenclatura Codului penal,
nu cuprinde toate faptele de fals care sunt incriminate ca infracţiuni în l egislaţia noastră.
Aspecte comune infracţiunilor de fals
Deşi faptele incriminate sub denumirea de infracţiuni de fals prezintă, fiecare în
parte, anumite particularităţi care le
l e deosebesc în mod evident de fiecare
fi ecare dintre celelalte
fapte de fals, există totuşi unele aspecte care sunt comune tuturor acestor fapte .
1. Astfel, din punct ul de vedere al ocrotirii penale şi deci al obiectului
obiectului juridic generic
al infracţiunilor de fals, valoarea socială pe care legea penală o apără este încrederea
publică – fides publica – în lucrurile (entităţile) care au legal însuşirea de a face probă
(monede, titluri, instrumente de autentificat, înscrisuri etc.).
Încrederea publică, căreia falsul îi aduce atingere, nu este o simplă stare de fapt,
un sentiment născut spontan printre membrii societăţii, ci o încredere dirijată, organizată,
limitată la anumite lucruri, semne sau înscrisuri, cărora legea le recunoaşte o anumită
valoare probantă şi din caare ea face să rezulte anumite efecte juridice.
Obiectul juridic generic comun tuturor infracţiunilor din această categorie, într -o altă
concepţie, îl constituie relaţiile social - juridice
juridice privitoare la asigurarea adevărului, adică a
autenticităţii sau veridicităţii anumitor valori materiale, în baza cărora se instituie
obligaţia generală ( erga omnes) de a nu le altera sau denatura în nici un mod, în scopul
menţinerii încrederii publice faţă de ele.
Nu există infracţiune de fals când lucrul asupra căruia s -a efectuat falsificarea nu
are însuşirea de a servi de probă, fapta putând constitui eventual o înşelăciune (ex.
alterarea adevărului privind valoarea unei monede ieşită din circulaţie sau efectuată într -
un cont de cheltuieli întocmit de un prepus nu constituie infracţiune de fals, fiindcă în
primul caz moneda nu mai are funcţie
f uncţie probatorie, iar în al doilea caz contul întocmit este
un tablou de afirmaţii, şi nu un instrument de probă).
2. Din punctul de vedere al conceptului lor, toate infracţiunile din acest titlu implică
referirea la un anumit adevăr aparent presupus
presupus ca fiind dovedit, dar care în realitate este
alterat prin săvârşirea falsului. O monedă falsă circulă fiindcă aparent ea este socotită ca
exprimând adevărul; un obiect purtând în mod fals semnul de marcaj al unui metal
preţios este acceptat ca valabil, fiindcă aparent poartă atestarea adevărului; un înscris
fals produce efecte juridice fiindcă este presupus aparent că exprimă adevărul etc..
Acolo unde nu există un adevăr
adevăr care să fie presupus
presupus dovedit,
dovedit, nu poate exista infracţiune
de fals, ci o faptă de fals inutil sau putativ (de exemplu, un debitor falsifică o chitanţă de
plată unei datorii, care însă era prescrisă sau care îi fusese remisă prin testamentului
creditorului decedat).
3. Din punctul de vedere al subiectului activ nemijlocit (autor), toate infracţiunile de
fals pot fi săvârşite de orice persoană, fără vreo calificare; calitatea subiectului activ va
putea fi o circumstanţă agravantă când săvârşirea falsului a fost înlesnită de acea
calitate şi, bineînţeles, când nu ar exista concurs de infracţiuni (de exemplu, un
funcţionar care profitând de lipsa momentană a registratorului a făcut o înregis trare
falsă).
40
Sub acest aspect, o caracteristică a infracţiunilor
infr acţiunilor prevăzute în acest titlu este că pot
fi comise şi de o persoană juridică cu limitările şi în condiţiile prevăzute în art. 19 1 alin.
(1) C. pen..
Toate infracţiunile de fals sunt susceptibile de participaţie şi deci de pluralitate de
subiecţi activi (coautori, instigatori, complici).
4. În privinţa laturii obiective, în principiu toate infracţiunile de fals constau într -o
comisiune (acţiune), sunt deci fapte comisive. Acţiunea care constituie elementul
material al infracţiunii trebuie să constea într -o operaţie de alterare a adevărului
săvârşită în orice mod (material, scriptic sau oral), dar care se concretizează totdeauna
în lucrul (obiectul)
(obiectul) care conţine
conţine alterarea adevărului.
adevărului. Chiar în cazul
cazul alterării
alterării pe cale orală,
orală,
ex.: declaraţii false, operaţia de alterare a adevărului se sublimează în conţinutul
înscrisului întocmit de organul care a primit declaraţia, înscris care va servi ca mijloc mij loc de
probă.
Sub raportul urmării imediate (tipice), toate infracţiunile de fals propriu -zis, ca şi
infracţiunea de deţinere de valori falsificate sau de instrumente ori de materiale destinate
falsificării sunt infracţiuni care produc o stare de pericol . Chiar şi infracţiunea de fals în
înscrisuri sub semnătură privată este producătoare
producătoare a unei stări de pericol în forma
tentativă. Infracţiunile derivate de punere în circulaţie sau de folosire a lucrului fals pot
deveni infracţiuni cauzatoare de vătămare când prin acestea s -a produs o inducere în
eroare, dar îmbracă forma infracţiunii generatoare a unei stări de pericol în cazul în care
tentativa lor este sancţionată.
De aceea, aceste infracţiuni se consumă prin simpla operaţiune de falsificare,
prejudiciul material nefiind un element constitutiv al infracţiunii.
5. În privinţa laturii subiective , toate infracţiunile din acest titlu sunt fapte penale cu
forma de vinovăţie intenţie. Faptele de alterare a adevărului nu constituie infracţiuni când
alterarea s-a produs din culpă.
Elementul subiectiv trebuie să fie constatat şi verificat în raport cu fiecare faptă în
parte, atunci când vin în concurs fapte de fals propriu-zis cu fapte derivate. Astfel, s-ar
putea ca un înscris alterat din culpă şi deci care nu ar constitui o infracţiune pentru
făptuitor, să fie ulterior folosit cu intenţie de acesta sau de o altă persoană, ştiind că
înscrisul conţine o alterare de adevăr,
adevăr, caz în care va exista infracţiunea de uz de fals. Şi
invers, o monedă sau un înscris a fost falsificat cu intenţie şi există deci infracţiune, dar
cel care pune în circulaţie acea monedă sau care se foloseşte de acel înscris nu ştie şti e că
există o alterare de adevăr, în acest caz, fapta nu constituie infracţiunea de uz de fals,
chiar dacă făptuitorului i s -ar putea reproşa vreo culpă.
6. Din punct de vedere procesual toate infracţiunile de fals sunt urmăribile din
oficiu.
În cea ce priveşte competenţa organelor de urmărire şi a instanţelor de judecată,
există unele deosebiri, în sensul că în cazul infracţiunilor de fals, în principiu, se aplică
regulile obişnuite, în timp ce pentru infracţiunea de fals de monedă sau alte valori
competenţa de a efectua urmărire o are numai procurorul, iar judecata în primă instanţă
este de competenţa tribunalului în condiţiile prevăzute în Legea nr. 39/2003 privind
prevenirea şi combaterea criminalităţii organizate şi Legea nr. 508/2004 privind
înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea în cadrul Ministerului Public a Direcţiei de
Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism, cu modificările şi
completările ulterioare.
Între infracţiunile de fals
f als propriu -zise şi infracţiunile derivate există, după cum s -a
arătat mai sus, o firească conexitate cu caracter de corelaţie, în sensul că existenţa
infracţiunii posterioare depinde de existenţa celei anterioare (de ex., existenţa infracţiunii
de punere în circulaţie a monedelor sau valorilor falsificate este condiţionată de
existenţa infracţiunii de falsificare de monede sau valori; infracţiunea de folosire a
41
instrumentelor de autentificare sau de macat falsificate impli că existenţa infracţiunii de
falsificare a acestor instrumente; infracţiunea de folosire de înscrisuri false presupune
existenţa infracţiuni de fals în înscrisuri). Ţinând seamă de această corelaţie,
corelaţie, pentru a se
evita hotărâri inconciliabile, se va face ori de câte ori este posibil, aplicarea dispoziţiilor
privitoare la indivizibilitate şi conexitate (art. 32 -35 C. proc. pen.).
În procesul penal privitor la infracţiunile contra încrederii publice este necesar, de
regulă, să se dispună efectuarea, după caz, a unei cercetări tehnico -ştiinţifice (art. 112
C. proc. pen.) sau a unei expertize (art. 116 C. proc. pen.), constatarea alterării
adevărului şi deci a existenţei falsului reclamând de cele mai multe ori cunoştinţe
cunoştinţe tehnice
şi de specialitate. Dacă după descoperirea falsului, obiectul falsificat (monedă, titlu,
înscris, sigiliu etc.) a dispărut sau
sau a fost distrus, existenţa
existenţa falsului va putea fi dovedită
dovedită cu
orice alte probe.
În cazul infracţiunilor de falsificare de monede sau de alte valori, organul de
urmărire penală sau instanţa de judecată va putea cere lămuriri de la institutul de emisie
(art. 126 C. proc. pen.). Când moneda sau valoarea falsificată este străină, lămuriril e vor
putea fi cerute, când va fi necesar, în condiţiile Legii nr. 302/2004 privind cooperarea
judiciară internaţională în materie penală,
penală, cu modificările şi completările ulterioare, de la
institutul de emisie respectiv.
APLICAŢII
1. Infracţiunile de fals, de regulă:

a.) sunt săvârşite de orice persoană fizică ce îndeplineşte condiţiile generale pentru
a răspunde penal.
b.) nu pot fi comise în coautorat
2. Infracţiunile de fals, de regulă,

regulă, se comit:
b.) numai din culpă

pentru infracţiunile de fals se pune în mişcare:
mişcare:
b.) din oficiu
organului competent
Cursul nr. 18 conţine analiza infracţiunii de falsificare de monede sau de alte valori,
prevăzută în art. 282 Cod penal.
42
CURSUL 18
 Falsificarea de monede sau de alte valori. Analiză

Sistem financiar –
– ansamblul operaţiilor privind finanţele statului, astfel cum sunt
reglementate, în conţinutul, funcţiunea şi mecanismul lor, prin diverse acte normative.
FALSIFICAREA DE MONEDE SAU DE ALTE VALORI

Infracţiunea de falsificare de monede sau de alte valo ri are ca obiect juridic generic
al ocrotirii penale relaţiile sociale bazate pe „încrederea publică” considerată ca şi reală
valoare socială, încredere privind, în cazul acestei infracţiuni, monedele şi valorile aflate
legal în circulaţie publică.
Dacă această încredere publică nu ar fi penal ocrotită, monedele şi valorile ar
constitui mijloace nesigure în formarea şi desfăşurarea relaţiilor sociale, iar circulaţia lor
ar deveni dacă nu imposibilă, în orice caz grav stânjenită.
Obiectul juridic special al acestei incriminări constă în ocrotirea acestor relaţii
sociale în formarea şi desfăşurarea cărora cărora joacă un rol important
im portant existenţa monedelor şi
titlurilor de valoare, adică acele relaţii sociale în care încrederea publică priveşte
monedele şi alte valori. Ocrotirea penală a acestor relaţii sociale implică apărarea
încrederii publice în raport cu adevărul pe care trebuie să fie socotit că îl exprimă, în
mod real, monedele şi titlurile de valoare.
Ceea ce caracterizează fapta falsificării de monede sau de alte valori este
alterarea adevărului prin efectuarea activităţii de producere sau de modificare a unei
monede ori a unui titlu de valoare, în aşa fel încât acestea să prezinte însuşirile unei
monede sau a unei valori de acelaşi fel, dar adevărate.
Obiectul material . Moneda falsificată prin plăsmuire (contrafacere), ca şi titlul de
valoare falsificat în acelaşi fel sunt produsul infracţiunii de falsificare de monede sau alte
valori, iar nu obiectul material al acestei infracţiuni.
Când falsificarea se efec tuează prin contrafacere, obiect material al infracţiunii sunt
materialele din care se confecţionează moneda sau titlul de valoare contrafăcut. La
aceste materiale se referă dispoziţia din art. 285 C. pen..
În cazul falsificării prin alterare însă, moneda sau titlul de valoare adevărat asupra
căruia s-a efectuat operaţia de alterare constituie în acelaşi timp şi produsul şi obiectul
material al infracţiunii.
În ceea ce priveşte infracţiunile derivate de punere în circulaţie sau de deţinere a
monedelor sau valorilor falsificate, monedele sau valorile puse în circulaţie sau deţinute
constituie obiectul material al infracţiunilor.
43
Între obiectul material al infracţiunii de falsificare
falsif icare de monede sau de alte valori şi
produsul acestei infracţiuni există deoseb irea care, în genere, se face între materia
primă şi produsul obţinut din aceasta. Obiectul material priveşte faza de executare a
activităţii infracţionale, pe când produsul reprezintă rezultatul acestei activităţi. Moneda
sau titlul de valoare falsificat va avea o aptitudine mai mare sau mai mică de a surprinde
încrederea publică, după calitatea materialului folosit, adică după însuşirile obiectului
material al falsificării.
În ceea ce priveşte produsul
produsul falsificării, acesta trebuie să reprezinte o monedă
monedă sau
o valoare din cele anume arătate în art. 282 alin. (1) şi art. 284 C. pen.:
-Moneda metalică sau de hârtie; În România, circulaţia bănească este asigurată
prin bilete de bancă (în valoare nominală de 1, 5, 10, 50, 100, 200 şi 500 lei) şi monedă
divizionară (în valoare nominală de 1, 5, 10 şi 50 bani) emise de Banca Naţională a
României sau prin grija acesteia.
-Titlurile de credit public sunt acele documente în care se exprimă drepturile celor
care au pus la dispoziţia statului unele mijloace băneşti , temporar disponibile, în vederea
satisfacerii nevoilor generale ale colectivităţii (de ex., obligaţiunile C.E.C.);
-Cecurile sunt acele documente prin care posesorul unui cont de decontare sau
curent dă dispoziţie băncii la care are cont deschis să plătească sau să vireze în contul
unei anumite persoane, din disponibilul său, o anumită sumă de bani prevăzută în
conţinutul documentului;
documentului;
În noţiunea de cecuri
cecuri nu se includ şi libretele C.E.C. deoarece nu sunt sunt apte a servi
la efectuarea de plăţi, astfel în cât falsificarea unui libret C.E.C. – prin înlocuirea numelui
şi datelor personale ale titularului cu ale infractorului – se va încadra în dispoziţiile
referitoare la falsul material în înscrisuri oficiale.
-Titluri de orice fel pentru efectuarea plăţilor, instrumente de plată electronică,
emise de instituţii de credit competente sau alte titluri ori valori asemănătoare.
Subiectul activ nemijlocit (autor) al infracţiunii de falsificare de monede sau de alte
valori poate fi oricine , nefiind nevoie juridic de vreo calitate specială. Practic însă, nu
orice persoană poate deveni falsificator de monede sau de valori, săvârşirea acestei
infracţiuni reclamând utilizarea ilicită a unor munci de specialitate.
În marea majoritate a cazurilor, falsificarea de monede sau de alte valori se
realizează prin contribuţia mai multor făptuitori, deci de către o pluralitate de subiecţi
activi (coautori, instigatori, complici). Contribuţia participanţilor, chiar atunci când aparţin
aceleiaşi categorii (de ex. coautori), poate varia, operaţia de falsificare
fal sificare implicând de cele
mai multe ori o executare complexă, pentru efectuarea căreia este nevoie de concursul
unor specialişti (desenatori, graficieni, filigranişti, chimişti, tipografi, imprimeuri etc.).
Este autor, deci subiect activ nemijlocit, participantul care a efectuat, chiar şi numai
o operaţie în cadrul activităţii de executare.
Sunt subiecţi activi nemijlociţi (autori) ai infracţiunilor derivate cei care pun în
circulaţie monede sau valori falsificate sau care deţin produsul falsificării în vederea
punerii în circulaţie.
Când aceeaşi persoană este subiect activ şi al faptei principale de falsificare de
monede sau de alte valori şi al faptei derivate de punere în circulaţie a produsului
falsificării, va exista un concurs de infracţiuni, făptuitorul fiind subiect activ atât al
infracţiunii de falsificare, cât şi al faptei derivate de punere în circulaţie. Dimpotrivă, în
cazul deţinerii monedelor sau valorilor falsificate, nu va exista concurs când deţinătorul
este însuşi falsificatorul sau alt participant la falsificare, fiindcă deţinerea incriminată în
art. 282 alin. (2) C. pen. nu este decât un caz special de tăinuire sau de favorizare, or
44
autorul sau oricare participant la o infracţiune nu poate fi considerat tăinuitor sau
favorizator la propria sa infracţiune.
Dacă deţinerea monedelor falsificate în vederea punerii lor în circulaţie şi punerea
în circulaţie a acestora se realizează
realizează de către aceeaşi
aceeaşi persoană, vor fi aplicabile regulile
de la concursul de infracţiuni, deoarece luarea în considerare a scopului special ce
califică intenţia în cazul modalităţii deţinerii face ca aceasta să nu se absoarbă în mod
natural în cea a punerii în circulaţie.
Legat de aceasta s- a susţinut că nu este cazul să se dea vreun efect juridic poziţiei
subiective a făptuitorului din momentul primirii valorilor, hotărâtoare fiind poziţia
subiectivă din momentul punerii în circulaţie.
Aşadar, pe când la infracţiunea de falsificare
falsif icare şi la cea de punere în circulaţie pot fi
subiecţi activi orice persoane, la infracţiunea de deţinere de monede sau alte valori
falsificate nu pot fi subiecţi activi cei care au participat ca autori, complici sau instigatori
la săvârşirea infracţiunii de falsificare.
Subiectul activ al infracţiunii examinate poate fi şi o persoană juridică cu limitările şi
în condiţiile prevăzute în art. 19 1 C. pen.. Răspunderea penală a persoanei juridice nu
săvârşirea aceleiaşi infracţiuni de fals de monedă sau alte valori.
Subiectul pasiv . Infracţiunea de falsificare de monede sau de alte valori are ca
subiect pasiv eventual pe acel care a fost indus în eroare primind ca valabilă moneda
sub titlul de valoare falsificat. Această persoană este material prejudiciată.
Subiectul pasiv cert al infracţiunii este institutul sau instituţia care a emis moneda
sau titlul de valoare falsificat, care este nevoit să retragă toate monedele sau titlurile
falsificate care au ajuns în circuitul serviciilor sale, pierzând astfel contravaloarea
acestora şi care mai este dăunat şi prin pierderea încrederii publice în valabilitatea
monedelor sau titlurilor, de felul celor falsificate. E suficient să se răspândească
răspândească ştirea că
se găsesc în circulaţie anumi te monede sau titluri de valoare falsificate, pentru ca
neîncrederea în monedele sau titlurile de acelaşi gen valabile, să devină generală.
Încrederea publică fiind o valoare socială, atingerea acesteia lezează întreaga
colectivitate, stânjenind relaţiile dintre oameni, aşa că nicăieri mai mult ca în cazul
falsificării de monede sau de valori nu apare mai evident că, în orice faptă penală,
subiect pasiv generic este societatea.
Locul şi timpul săvârşirii faptei

Existenţa infracţiunii de falsificare de monede sau alte valori nu este subordonată
nici unei condiţii cu privire la locul şi timpul săvârşirii sale.
Pentru sancţionarea infracţiunii nu importă deci dacă o monedă sau o valoare
românească a fost falsificată în ţară sau în străinătate, ori dacă o monedă sau o valoare
străină a fost falsificată în străinătate
str ăinătate sau în ţară.
Cu privire la timp, s- ar putea crede că ar exista o condiţie în sensul că falsificarea
trebuie să fie săvârşită în timpul cât moneda sau titlul de valoare are încă putere
circulator ie.
ie. În realitate însă, această condiţie nu priveşte timpul, ci produsul falsificării,
care trebuie să corespundă unei monede sau valori aflate în circulaţie. Deci, chiar o
monedă sau valoare ieşită din circulaţie poate forma obiectul unei falsificări cu condiţia
însă, ca produsul operaţiei de alterare să corespundă unei monede sau valori cu
circulaţie actuală.
În ceea ce priveşte stabilirea locului unde falsificarea a fost săvârşită şi a datei
când a avut loc săvârşirea, se va ţine seamă de desfăşurarea activităţii infracţionale,
aceasta fiind socotită ca săvârşită pretutindeni şi în tot timpul cât s -au efectuat acte de
executare. Data săvârşirii interesează însă din punctul de vedere al existenţei
răspunderii făptuitorului şi al împlinirii prescripţiei.
45
Latura obiectivă a infracţiunii principale
Codul penal în vigoare incriminează fapta de falsificare de monede sau de alte
valori în dispoziţia din art. 282 alin. (1) C. pen.. Alături de incriminarea faptei principale
de „falsificare de monede sau alte valori” , codul penal incriminează prin dispoziţia art.
282 alin. (2) C. pen. şi faptele derivate din fapta principală şi anume: fapta de punere în
circulaţie a monedelor sau valorilor falsificate şi fapta de deţinere de monede sau valori
falsificate în vederea pu nerii lor în circulaţie.
Aşadar, deşi denumirea marginală
marginală ( nome
nomen juris) a art. 282 C. pen. se referă numai
n juris
la incriminarea principală, dispoziţiile articolului conţin însă o pluralitate de incriminări,
care nu diferă decât prin conţinutul lor, în special prin latura lor materială.
Din textele menţionate rezultă că sunt sancţionate două fapte penale cu trăsături
caracteristice proprii, iar nu o singură infracţiune complexă în conţinutul căreia intră,
conform art. 41 alin. (3) C. pen., ca element sau circumst anţă agravantă, o acţiune sau
inacţiune care constituie prin ea însăşi infracţiune.
Elementul material (actus reus) al incriminării principale constă în acţiunea de
falsificare a unei monede sau alte valori.
Termenul de falsificare înseamnă alterarea adevărului în una din cele două
operaţiuni posibile şi anume:
- contrafacere (plăsmuire) adică, confecţionare de monede sau de valori false prin
imitarea monedei sau valorii adevărate, sau
- alterare (prefacere) adică modificarea conţinutului sau aspectului une i monede
sau valori adevărate în scopul de a crea o aparenţă necorespunzătoare
necorespunzătoare adevărului.
Fiecare dintre aceste operaţii poate fi efectuată printr -o varietate de procedee,
începând de la cele mai simple (mai rudimentare) şi sfârşind cu cele mai complicate
(mai perfecţionate). În cazul celor dintâi falsificarea poate fi descoperită de orice
persoană mai atentă, pe când în cazul celor din urmă este nevoie mai totdeauna de
părerea specialiştilor.
Mijloacele de falsificare sunt de asemenea extrem de variate şi felurit adaptate în
raport cu procedeele de falsificare folosite.
Nu este necesar ca imitarea să fie perfectă. Este suficient ca imitarea să fie astfel
făcută încât moneda sau valoarea contrafăcută, datorită aparenţei de autenticitate, să
poată fi luată în
î n considerare drept o monedă sau valoare autentică.
Cerinţe esenţiale: 1. Moneda sau valoarea falsificată trebuie să corespundă uneia
dintre monedele sau titlurile de valoare arătate în dispoziţia din alin. (1) al art. 282 C.
pen., adică: monedă metalică, monedă de hârtie, titluri de credit public, cecuri, titluri de
orice fel pentru efectuarea plăţilor, instrumente de plată electronică, emise de instituţii de
credit competente, sau oricare alte titluri ori valori asemănătoare.
asemănătoare.
Enumerarea din textul art. 28 2 C. pen. deşi limitativă, este însă larg cuprinzătoare,
întrucât orice titlu şi orice valoare „asemănătoare” celor din conţinutul enumerării vor fi
valabile pentru existenţa acestei cerinţe esenţiale.
Pentru caracterizarea monedelor sau titlurilor de valoare se va avea în vedere
actul normativ prin care sunt reglementate.
Cerinţa esenţială este îndeplinită şi în cazul când falsificarea ar privi monede sau
valori străine (art. 284 C. pen.). Pentru caracterizarea valorilor străine se va ţine seama
de regimul acestora în ţara respectivă. Valorile străine trebuie să fie de natura celor
arătate în dispoziţia din alin. (1) al art. 282 C. pen., dar pot avea denumiri diferite (ex.
titluri de rentă, bonuri de tezaur, obligaţii ale unor împrumuturi de stat etc.).
După cum s-a arătat mai sus, puterea circulatorie a monedei sau valorii respective
trebuie raportată la produsul falsificării, iar nu la obiectul material al infracţiunii (ex.: o
monedă scoasă din circulaţie a devenit prin alterare o monedă aflată în circulaţie).
46
Dacă produsul falsificării nu se încadrează în nici una dintre valorile arătate în art.
282 alin. (1) C. pen., acţiunea de falsificare nu constituie elementul material al infracţiunii
de falsificare de monede sau de alte valori. Fapta va putea, event ual, să se încadreze în
dispoziţiile privitoare la falsul în înscrisuri (de ex. falsificarea
falsif icarea biletelor de tren) sau în cele
privitoare la înşelăciune (de ex. vinderea unor monede antice falsificate drept piese
adevărate).
Infracţiunea de falsificare de monede sau de alte valori nu poate fi concepută şi
deci săvârşită fără existenţa prealabilă a unei monede sau a unei valori adevărate care
să servească de şablon (model) sau de obiect în operaţia de falsificare şi, astfel,
produsul acestei operaţii să corespundă, aparent, unei monede sau unui titlu adevărat.
Nu importă valoarea mai mare sau mai mică a monedei sau titlul de valoare. Nu
importă, de asemenea, dacă moneda este metalică sau de hârtie, dacă titlul este
nominativ sau la purtător etc., suficient să existe o monedă sau o valoare căreia îi
corespunde produsul
produsul infracţiunii de falsificare.
2. Monedele sau titlurile de felul celor arătate în alin. (1) din art. 282 C. pen. trebuie
să se găsească actual în circulaţie, adică să aibă legal puterea de a circul a.
Asupra unei monede retrase din circulaţie se pot uneori efectua operaţii de
falsificare (alterare). Aceste operaţii nu vor realiza însă elementul material al infracţiunii
de falsificare de monede decât atunci când produsul operaţiei va corespunde unei
monede aflate în circulaţie.
Cerinţa esenţială va fi, de asemenea, îndeplinită
îndeplinită în cazul falsificării unei monede ori
valori retrase din circulaţie, dar care mai poate fi încă preschimbată. Va fi de asemenea
îndeplinită condiţia esenţială în cazul bancnotelor
bancnotelor ştampilate în mod fraudulos după
expirarea termenului când trebuiau să fie prezentate la ştampilare.
Pentru monedele sau valorile străine nu interesează dacă acestea sunt cotate la
bursele care funcţionează în statele respective, fiind suficient pentru îndeplinirea cerinţei
ca ele să aibă un curs legal.
Urmarea imediată (tipică) a acţiunii de falsificare (contrafacere sau alterare) constă
în crearea unei stări de pericol pentru relaţiile sociale ocrotite, prin obţinerea unei
monede sau a unui titlu de val oare aparent asemănător cu moneda sau cu titlul a cărui
falsificare s-a urmărit.
Urmarea imediată nu se consideră însă ca fiind realizată atunci când produsul
falsificării este atât de nereuşit (fals grosolan) încât nimeni nu l -ar confunda cu moneda
sau cu valoarea adevărată.
Nu interesează, sub raportul existenţei infracţiunii, dacă urmarea imediată derivă
din realizarea unui produs unic sau dintr- o producţie în serie.
În varianta agravată prevăzută în în alin. (3), urmarea imediată constă în posibilitatea
producerii unei pagube importante sistemului financiar (teza I) sau în producerea
efective a unei pagube importante sistemului financiar (teza II).
Legătura de cauzalitate. Existenţa unei monede sau a unei valori care numai
aparent poate fi luată drept o monedă sau o valoare adevărată, nu creează starea de
pericol şi nu constituie deci urmarea imediată a unei acţiuni de falsificare decât dacă
există o legătură de cauzalitate între această acţiune şi existenţa monedei sau valorii
aparent veridică. Se poate de pildă ca o monedă sau o valoare aparent veridică să fie
produsul unei greşeli săvârşite cu ocazia baterii monedei adevărate sau imprimării titl ului
de valoare adevărat, iar nu al unei acţiuni de falsificare.
În genere, în practică legătura de cauzalitate este mai totdeauna vădită şi nu are
nevoie de probatorii speciale.
În varianta agravată prevăzută în alin. (3) teza II, legătura de cauzalitate va trebui
să fie dovedită în toate cazurile.
47
Latura subiectivă a infracţiunii principale
Forma de vinovăţie (mens rea). Acţiunea de falsificare a unei monede sau a unei
valori nu este relevantă penal decât dacă este săvârşită cu vinovăţie, adică cu voinţă şi
intenţie.
Latura subiectivă este alcătuită deci din voinţa făptuitorului de a efectua acţiunea
de falsif icare
icare (de contrafacere sau alterare) şi intenţia acestuia de a realiza prin acea
acţiune o monedă sau o valoare care aparent să corespundă unei monede sau valori
adevărate, astfel încât dacă ar pătrunde în circulaţia obişnuită va putea fi primită ca
atare.
Propriu-zis, nu se cere ca falsificatorul să fi urmărit anume punerea în circulaţie a
monedei sau valorii falsificate ( intenţie directă), fiind suficient că el şi -a dat seama (a
prevăzut) că acest rezultat este posibil şi a acceptat producerea lui ( intenţie indirectă).
Mobilul determinant şi scopul urmărit de făptuitor nu interesează pentru existenţa
laturii subiective şi implicit a infracţiunii însăşi, dar de acestea se va ţine seama la
stabilirea gradului de pericol social concret şi deci la individuali zarea pedepsei.
Intenţia rezultă din materialitatea faptei – res ipsa in se dolum habet – căci, în
general, nu se contrafac şi nu se alterează monede ori valori fără voinţa de a le falsifica
şi fără reprezentarea
reprezentarea rezultatului acestei acţiuni. Aceasta nu înseamnă că făptuitorul n -ar
putea dovedi că a lucrat fără vinovăţie.
Cum acţiunea de falsificare este efectuată în genere de mai multe persoane, cu
roluri diferite, existenţa elementului subiectiv, adică voinţa şi intenţia, vor trebui să fie
cercetate şi verificate în raport cu fiecare participant. Când vreunul din cooperatorii la
realizarea falsificării a fost indus în eroare asupra contribuţiei sale, se vor aplica
dispoziţiile privitoare la participaţia improprie (art. 31 C. pen.).
Infracţiunea de falsificare de monede sau de alte valori nu poate fi săvârşită din
culpă.
Latura obiectivă a infracţiunilor derivate
În cazul infracţiunilor de fals de monede sau de alte valori, sub aceeaşi denumire
(monomică) şi în cuprinsul aceluiaşi articol din cod (art. 282 C. pen.) sunt prevăzute şi
infracţiunile derivate privind „punerea în circulaţie” şi „deţinerea în vederea punerii în
circulaţie” a monedelor sau valorilor falsificate.
falsifi cate.
Elementul material constă aşadar în acţiunea de „punere în circulaţie” şi în
acţiunea de „deţinere” a monedelor, sau valorilor falsificate, arătate în dispoziţia din alin.
(1) al art. 282 C. pen..
„Punerea în circulaţie” înseamnă introducerea monedelor sau valorilor falsificate în
sfera (circuitul) în care în mod normal îşi îndeplinesc funcţiunea lor şi valorile
v alorile adevărate.
Punerea în circulaţie poate fi realizată prin orice mijloace obişnuite (plăţi, depuneri,
schimburi, expedieri poştale etc.) sau prin acte ilicite (de ex. substituirea de către un
gestionar sau mandatar a monedelor ori valorilor falsificate în locul unora adevărate).
adevărate).
În esenţă, punerea în circulaţie nu este decât un mod de „înlesnire a valorificării”
valorificării ”
produsului unei infracţiuni, deci o variantă a infracţiunii de tăinuire (art. 221 C. pen.) sau
de „asigurarea folosului s au produsului” infracţiunii, deci o variantă a favorizării
infractorului – art. 264 alin. (1) C. pen..
Punerea în circulaţie se efectuează, în genere, prin acte succesive, repetate,
căpătând mai totdeauna caracterul de infracţiune
infracţi une continuată.
„Deţinerea” monedelor sau valorilor falsificatefalsificate înseamnă
înseamnă primirea şi păstrarea
păstrarea
acestora, indiferent dacă deţinătorul a dobândit acele monede sau valori şi le deţine
pentru el ori dacă i -au fost încredinţate spre păstrare şi le deţine pentru altul.
Deţinerea, ca şi punerea în circulaţie, este un mod de a tăinui sau de a favoriza,
special incriminat în materia falsificării
f alsificării de monede sau de alte valori.
48
Nu importă pentru existenţa laturii obiective dacă deţinerea a durat până la
punerea în circulaţie a monedelor sau va lorilor sau a avut loc numai într-un anumit
interval de timp, exact ca şi în cazul tăinuirii şi favorizării.
De exemplu, cel care introduce în ţară monede sau valori false sau care transportă
dintr-o localitate în alta monede sau valori, în vederea puneri i lor în circulaţie, săvârşeşte
infracţiunea derivată de deţinere de monede sau valori falsificate.
Cerinţe esenţiale: 1. Pentru ca acţiunile de „punere în circulaţie” sau de „deţinere”
să întregească latura obiectivă a infracţiunii derivate respective, trebuie să fie îndeplinită
o cerinţă esenţială comună ambelor acţiuni. Prin urmare, monedele sau valorile
falsificate, puse în circulaţie sau deţinute, este necesar să fie din cele arătate în
dispoziţia din alin. (1) al art. 282 C. pen.. Această cerinţă este o consecinţă firească a
caracterului derivat al acestor infracţiuni.
Infracţiunile derivate, după cum arată calificativul
calif icativul lor, sunt infracţi uni subsecvente,
care presupun o altă infracţiune antecedentă, aşa încât calificarea ca faptă penală a
infracţiunilor derivate de punere în circulaţie sau de deţinere de monede sau valori
falsificate depinde de preexistenţa infracţiunii de falsificare de monede sau de alte valori.
Câtă vreme nu s -a săvârşit o infracţiune de falsificare de monede sau de alte
valori, nu se poate concepe săvârşirea faptei de punere în circulaţie sau a faptei de
deţinere de monede sau de alte valori falsificate.
Punerea în circulaţie şi deţinerea produselor falsificării sunt deci infracţiuni
corelative în raport cu infracţiunea de falsificare de monede sau de alte valori, existenţa
celei dintâi fiind condiţionată de existenţa celei din urmă.
2. Acţiunea de „deţinere” trebuie să fie săvârşită „în vederea punerii în circulaţie”.
Neîndeplinirea acestei cerinţe înlătură caracterul infracţional al faptei de deţinere.
Răspunderea penală a deţinătorului ia fiinţă din momentul în care şi -a dat seama de
natura monedelor sau valorilor primite ori încredinţate pentru a le deţine şi de scopul
deţinerii. În lipsa cerinţei esenţiale, deţinerea va putea constitui însă infracţiunea de
favorizare, dacă sunt întrunite elementele acesteia (art. 264 C. pen.).
Urmarea imediată. În cazul infracţiunii de punere în circulaţie a monedelor sau
valorilor falsificate, urmarea imediată constă în crearea unei stări d e pericol pentru
relaţiile sociale ocrotite, decurgând din pătrunderea efectivă a produselor falsificării în
sfera (circuitul) operaţiilor normale de credit sau de efectuare de plăţi.
Nu este nevoie pentru existenţa urmării imediate ca toate monedele sau valorile
falsificate să fi fost puse în circulaţie, fiind
fii nd suficientă chiar o singură acţiune de punere în
circulaţie cu obiect limitat. Uneori, falsificarea este descoperită chiar de la primele
monede sau valori false puse în circulaţie, alteori însă numai după ce importante
cantităţi de monede sau valori false au intrat în circulaţie.
În cazul deţinerii monedelor sau valorilor false, în vederea punerii lor în circulaţie,
urmarea imediată constă în starea specială de pericol pe care această deţinere o
creează şi o întreţine, constituind o ameninţare pentru relaţiile sociale ocrotite de legea
penală prin incriminarea falsificării de monede
m onede sau de alte valori.
În varianta agravată prevăzută în în alin. (3), urmarea imediată constă în posibilitatea
producerii unei pagube importante sistemului financiar (teza I) sau în producerea
efectivă a unei pagube importante sistemului financiar (teza II).
Legătura de cauzalitate între acţiunea incriminată şi urmarea imediată trebuie să
existe şi să fie dovedită.
Latura sub iectivă a infracţiunilor derivate
Forma de vinovăţie (mens rea). Fapta de punere în circulaţie a unor monede sau
valori falsificate, ca şi fapta de a deţine astfel de monede sau valori, nu constituie o
infracţiune decât dacă este săvârşită cu vinovăţie. Forma de vinovăţie necesară pentru
49
existenţa laturii subiective este intenţia, adică ştiinţa făptuitorului că monedele sau
valorile pe care le pune în circulaţie sau pe care le deţine pentru a fi puse în circulaţie
sunt falsificate, şi deci prevederea că prin săvârşirea acestor acţiuni se creează o stare
de pericol pentru menţinerea încrederii publice, rezultat pe care îl urmăreşte sau îl
acceptă.
Mobilul determinant şi scopul urmărit de făptuitor nu interesează pentru existenţa
laturii subiective şi implicit a infracţiunii însăşi, dar de acestea se va ţine seama la
stabilirea gradului de pericol social concret şi deci la l a individualizarea pedepsei.
Pentru existenţa laturii subiective este suficient ca făptuitorul să fi lucrat cu intenţie
(directă sau indirect ă) ştiind că monedele sau valorile sunt false, fiind indiferent dacă
între el şi autorul sau autorii falsificării
falsif icării a existat vreo înţelegere (de ex. cineva găseşte
un plic cu bancnote şi îşi dă seama că ele nu sunt veritabile, totuşi le pune în circulaţie;
fapta sa va constitui infracţiunea de punere în circulaţie de monede false).
Atât cunoaşterea falsităţii monedelor, cât şi scopul în vederea căruia sunt deţinute
nu pot fi deduse ex re, din însăşi materialitatea deţinerii, şi ca atare trebuie dovedite.
Fapta săvârşită din culpă nu constituie infracţiune. Cel care a primit o monedă falsă
şi fără a cunoaşte falsitatea acesteia o repune în circulaţie nu săvârşeşte o infracţiune,
iar dacă şi-a dat seama că moneda este falsă şi totuşi o repune în circulaţie săvârşeşte
o contravenţie.
Forme. Infracţiunea de falsificare de monede sau de alte valori şi infracţiunile
derivate de punere în circulaţie sau de deţinere a monedelor sau valorilor falsificate, fiind
infracţiuni de acţiune susceptibile de a fi realizate prin activităţi infracţionale de durată şi
cu desfăşurare complexă, pot prezenta forme şi modalităţi diferite, care impun o
diversificare a regimului sancţionator şi o atenţie deosebită în operaţiile de
individualizare judecătorească a pedepsei.
Activitatea infracţională atât în cazul infracţiunii principale (de falsificare a
monedelor sau altor valori), cât şi în cazul infracţiunilor derivate (de punere în circulaţie
sau de deţinere a monedelor ori valorilor falsificate) parcurge , în genere, toate fazele
unei desfăşurări lente: pregătire, executare, consumare şi epuizare.
Infracţiunea de falsificare implică mai întotdeauna o amplă şi atentă pregătire:
găsire de fonduri, strângere de materiale, procurarea de instrumente, recrutare a de
„specialişti” etc..
În principiu, actele preparatorii nu sunt incriminate ca o formă a infracţiunii. În cazul
când s-a păşit însă la executarea acţiunii de falsificare sau acţiunilor derivate, aceste
acte se inserează în activitatea infracţională, devenind acte de complicitate anterioară
când sunt efectuate de alte persoane decât autorul.
Codul penal în vigoare, ca de altfel majoritatea codurilor care nu incriminează
actele preparatorii, prevede însă în dispoziţia din art. 285 C. pen. ca infracţiuni de sine
stătătoare unele fapte care au un vădit caracter de acte de pregătire în raport cu
infracţiunea de falsificare de monede sau alte valori.
În ceea ce priveşte infracţiunea de punere în circulaţie a monedelor sau valorilor
falsificate, majoritatea a ctelor preparatorii sunt cuprinse în incriminarea deţinerii de
monede sau valori false în vederea punerii în circulaţie (deţine cel care introduce în ţară
monede sau valori falsificate în străinătate; deţine cel care repartizează monedele sau
valorile fals ificate diverşilor indivizi care şi -au luat sarcina de a le pune în circulaţie;
deţine cel care în aşteptarea momentului prielnic are în depozit monedele sau valorile
etc.).
Indirect deci, reprimarea actelor de pregătire este asigurată.
50
Tentativa, adică executarea acţiunii de falsificare sau a acţiunii de punere în
circulaţie ori de deţinere a monedelor sau valorilor falsificate începută, dar întreruptă,
sau rămasă fără rezultat este pedepsită potrivit dispoziţiei din art. 282 alin. (4) C. pen..
Există tentativă în cazul falsificării, dacă executarea acţiunii
acţiunii de contrafacere sau de
alterare a monedelor sau a altor valori a fost curmată înainte de a fi ajuns la capăt din
cauze străine de voinţa făptuitorului sau, deşi a fost dusă la capăt, nu a dat rezulta t, în
sensul că nu s-au obţinut monede sau valori falsificate, ori cele obţinute sunt atât de
nereuşite încât nu pot fi considerate ca fiind
fi ind corespunzătoare
corespunzătoare vreunei valori adevărate şi
deci posibilitatea unei puneri în circulaţie
ci rculaţie este exclusă (necirculabil e).
Dacă neobţinerea rezultatului se datorează faptului că mijloacele sau materialele
folosite erau insuficiente sau defectuoase, va exista tentativă; din contră, dacă
mijloacele sau materiile erau cu totul improprii pentru realizarea rezultatului, nu va exista
tentativă (art. 20 alin. ultim C.
C . pen.).
În cazul infracţiunii derivate a punerii în circulaţie există tentativă când acţiunea
făptuitorului a fost descoperită înainte ca el să fi reuşit a pune în circulaţie vreo monedă
sau vreun titlu de valoare f alsificat,
alsificat, adică în timpul
tim pul când încerca să efectueze punerea înîn
circulaţie, iar în cazul infracţiunii derivate a deţinerii va exista tentativa când acţiunea
făptuitorului a fost descoperită în momentul în care începuse să i se facă predarea
monedelor sau v alorilor false, ori după ce el acceptase propunerea
propunerea de a primi monedele
m onedele
sau valorile pentru a le deţine sau transporta, dar înainte ca acestea să -i fi fost remise.
Consumarea are loc din moment ce executarea acţiunilor de falsificare sau de
punere în circ ulaţie ori de deţinere a monedelor sau valorilor falsificate s -a desfăşurat
până la capăt şi s -a produs urmarea imediată.
Pentru consumarea infracţiunii de falsificare este suficient ca o singură monedă
falsă sau un singur titlu de valoare fals susceptibil de a putea fi pus în circulaţie să fi fost
contrafăcut sau alterat. La fel, pentru consumarea infracţiunilor derivate este suficient ca
o singură monedă sau valoare falsă să fi fost pusă în circulaţie sau să fi fost deţinută în
scopul de fi pusă în circulaţie.
Cum, pe de o parte, infracţiunea de falsificare de monede sau de alte valori, ca şi
infracţiunile de punere în circulaţie a monedelor sau valorilor falsificate, capătă de cele
mai multe ori caracterul de infracţiune continuată , şi cum, pe de altă parte, deţinerea de
monede sau valori falsificate constituie totdeauna o infracţiune continuă , este în mod
firesc posibilă, în cazul acestor infracţiuni, faza epuizării.
Epuizarea are loc, respectiv, când a încetat acţiunea de falsificare şi de emitere a
monedelor sau valorilor false şi, respectiv, când a încetat acţiunea de punere în
circulaţie sau când au fost ridicate de la destinatari toate piesele false.
Modalităţi. Infracţiunea de falsificare de monede sau de alte valori prezintă
normativ (corespunzător dispoziţiei incriminatoare) şi faptic (în concret) numeroase
modalităţi de realizare, care interesează substanţial sub raportul gradului de pericol
social şi deci al individualizării pedepsei, iar procedural din punctul de vedere al
posibilităţilor de ordin probatoriu.
Însăşi denumirea infracţiunii de falsificare de monede sau de alte valori face să
apară două modalităţi de săvârşire: una privind monedele, iar alta privind diferite alte
valori.
Alte modalităţi de săvârşire normative privesc elementul material şi anume:
modalitatea falsificării prin contrafacere şi modalitatea falsificării prin alterare. Prima
modalitate este mai frecvent folosită şi prezintă un grad mai ridicat de pericol social,
făcând posibilă emiterea în serie a monedelor sau valoril or falsificate.
Tot normative sunt şi modalităţile privitoare la originea produsului falsificării în
sensul că există
există modalitatea falsificării
falsificării monedelor sau valorilor
valorilor româneşti (naţionale) şi
modalitatea falsificării unor monede sau valori străine (art. 2 84 C. pen.). Parificarea
51
tratamentului sancţionator al acestor două modalităţi este o consecinţă a considerării
infracţiunii de falsificare de monedă ca făcând parte din categoria infracţiunilor juris
gentium (Convenţia adoptată de membrii Ligii Naţiunilor la 20 aprilie 1929).
În fine, dispoziţia incriminatoare implică şi o modalitate normativă corespunzătoare
corespunzătoare
variantei agravate, privind anumite consecinţe ale faptei.
Săvârşirea infracţiunilor derivate prezintă şi ea, potrivit dispoziţiei incriminatoare,
aceleaşi modalităţi normative ca şi infracţiunea de falsificare de monede sau alte valori,
săvârşirea faptelor derivate putând fi monede sau valori, contrafăcute sau alterate,
româneşti sau străine.
Modalităţile privitoare la infracţiunea de falsificare se răsfrâng deci şi asupra
infracţiunilor derivate, aşa că se va ţine seama de aceste modalităţi în evaluarea
gradului de pericol social pe care îl prezintă în concret aceste infracţiuni derivate.
Codul penal în vigoare a concentrat în genere în dispoziţii cu conţinut sintetic toate
modalităţile pe care le poate prezenta faptic săvârşirea unei infracţiuni, evitând astfel
introducerea în dispoziţia incriminatoare a unor precizări şi enumerări de amănunt,
procedeu dăunător, fiindcă practic primeşte o aplicare limitativă, ceea ce nu răspundea
unei bune individualizări a represiunii. Codul penal în vigoare a lăsat ca organele de
urmărire şi instanţele să aibă în vedere modalitatea de săvârşire faptică în fiecare caz
concret şi în raport
r aport cu aceasta să evalueze gr adul
adul de pericol social al faptei.
Atât infracţiunea de falsificare de monede sau alte valori, cât şi infracţiunile
derivate, de punere în circulaţie sau de deţinere a monedelor sau valorilor falsif icate sunt
susceptibile de a avea în concret numeroase şi interesante modalităţi de fapt .
Aceste modalităţi pot privi importanţa şi cuantumul monedelor sau valorilor
falsificate, mijloacele folosite pentru realizarea falsului, numărul şi categoria subiecţilor
activi, gradul de similitudine a produselor falsifica te faţă de monedele sau valorile
veritabile, împrejurările în care a putut fi descoperită infracţiunea etc..
De toate particularităţile pe care le -ar putea prezenta modalităţile faptice va trebui
să se ţină seama la stabilirea gravităţii faptei şi la dete rminarea pedepsei.
Infracţiunea analizată este mai gravă dacă ar fi putut cauza o pagubă importantă
sistemului financiar, iar dacă a cauzat o pagubă importantă sistemului financiar,
f inanciar, aceasta
este şi mai gravă.
Circumstanţa agravantă priveşte deci consecinţele efective sau posibile ale
faptelor prevăzute
prevăzute în art. 282
282 alin. (1) şi (2)
(2) C. pen., limitate însă
însă numai la sistemul
financiar.
Agravantele se aplică atât falsificatorilor, cât şi celor care pun în circulaţie sau deţin
monede ori valori falsificate, şi indiferent dacă monedele sau valorile false sunt
româneşti sau străine.
Agravanta privitoare la situaţia potenţialităţii
potenţialităţii virtuale se aplică şi în caz de tentativă
dacă se constată că în ipoteza că fapta s -ar fi consumat aceasta ar fi putut cauza o
pagubă importantă sistemului financiar.
În lipsa unei norme explicative, importanţa pagubei – potenţiale sau efective –
cauzate sistemului financiar este o chestiune de fapt, care urmează a fi determinată de
la caz la caz, în raport cu particularităţile fiecăre i pricini. În formularea
formul area unei aprecieri
aprecieri este
necesar să se ţină seama de natura produsului ori obiectului material al infracţiunii, de
numărul şi valoarea acestora, de condiţiile şi circumstanţele săvârşirii faptei, de
implicaţiile ei de ordin financiar în ţară sau peste hotare, precum şi orice alte elemente
care, în împrejurările cazului concret, s -ar putea dovedi relevante.
rel evante.
Sancţiuni. Pedeapsa prevăzută de lege pentru persoana fizică, în cazul faptelor
prevăzute în alin. (1) şi (2), este închisoarea de la 3 la 12 ani şi interzicerea unor
drepturi.
52
În varianta prevăzută în alin. (3), pedeapsa aplicabilă persoanei fizice este
închisoarea de la 5 la 15 ani şi interzicerea unor drepturi (dacă s -ar fi putut cauza o
pagubă importantă sistemului financiar) sau închisoarea de la 10 la 20 de ani şi
interzicerea unor drepturi (dacă s -a pricinuit efectiv o pagubă importantă sistemului
financiar).
Falsificarea de monede sau de alte valori comisă de o persoană juridică este
sancţionată cu amenda de la 10.000 la 900.000 lei, potrivit art. 71 1 alin. (3) C. pen..
Deoarece sunt produse prin infracţiune, monedele şi valorile falsificate, puse în
circulaţie sau deţinute în vederea punerii lor în circulaţie vor fi supuse confiscării
speciale.
Aspecte procesuale
Acţiunea penală pentru infracţiunea de falsf als de monede sau alte valori se pune în
mişcare din oficiu.
Urmărirea penală a acestei fapte penale se efectuează în mod obligatoriu de către
un procuror din cadrul Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Crimă Organizată şi
Terorism ce funcţionează în Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, iar
judecata în primă instanţă aparţine tribunalului.
tribunalului.
Infracţiunile derivate de punere în circulaţie şi de deţinere de monede sau de alte
valori false pot fi urmărite
urmări te chiar dacă pentru infracţiunea principală
principală de falsificare acţiunea
penală nu ar putea fi pusă în mişcare.
Monedele sau valorile falsificate, puse în circulaţie sau deţinute în vederea punerii
lor în circulaţie vor fi supuse confiscării speciale, ca măsură de siguranţă, potrivit art. 118
lit. a) C. pen., pentru că ele au luat fiinţă ca urmare a activităţii ilicite a f ăptuitorului.
APLICAŢII
1. Legătura de cauzalitate în cazul infracţiunii de falsificare de monede sau de

alte valori, în varianta agravată, prevăzută în art. 282 alin. (3) teza II C. pen., va
trebui să fie dovedită în toate cazurile .
a.) fals
b.) adevărat
2. Falsificarea de monede sau de alte valori:

a.) este o infracţiune intenţionată
b.) este o infrac ţiune comisivă
c.) este o infracţiune
i nfracţiune obstacol
Răspuns corect : a) şi b).

pentru infracţiunea de falsificare
falsificare de monede sau de alte
valori se pune în mişcare:
b.) din oficiu
organului competent
53
Cursul nr. 19 conţine analiza aspectelor generale şi comune infracţiunilor care

aduc atingere unor relaţii privind
privi nd convieţuirea socială.
CURSUL 19
 Aspecte generale şi comune infracţiunilor care aduc atingere unor relaţii
privind convieţuirea socială
 Însuşirea trăsăturilor generale şi comune infracţiunilor care aduc atingere unor

relaţii privind convieţuirea socială
ASPECTE
ASPECTE GENERALE
GENERALE ŞI COMUNE
COMUNE
INFRACŢIUNILOR
INFRACŢIUNILOR CARE ADUC ATINGERE
UNOR RELAŢII PRIVIND CONVIEŢUIREA SOCIALĂ
În titlul IX din partea specială a Codului

Codului penal sunt prevăzute „Infracţiuni care aduc
atingere unor relaţii privind convieţuirea socială”. Alcătuirea acestui grup de infracţiuni,
înscris într-un titlu s-a făcut după criteriul obiectului juridic, anume relaţiile sociale
titlu aparte, s-
privind convieţuirea socială. Trebuie subliniat, de la început, că gruparea acestor
infracţiuni care par destul de disparate – în acelaşi titlu – reprezintă o rezolvare
judicioasă, deoarece criteriul avut în vedere, relaţiile privind convieţuirea socială, este
comun tuturor acestor infracţiuni.
1. Noţiunea de relaţii privind
priv ind convieţuirea socială
În definirea noţiunii de convieţuire socială trebuie reţinut că această
această noţiune are,
are, pe
de o parte, un sens larg, po trivit căruia cele mai multe relaţii sociale sunt, în fond, relaţii
de convieţuire socială, relaţii de vieţuire a unor oameni împreună cu alţi oameni.
În acest sens, şi în cazul infracţiunilor contra persoanei se încalcă unele relaţii de
convieţuire socială, după cum se încalcă asemenea relaţii şi în cazul infracţiunilor contra
avutului personal, aşa cum se încalcă asemenea relaţii de convieţuire în cazul
infracţiunilor contra familiei, ori cel al infracţiunilor care privesc asistenţa celor în
primejdie. Or i de câte ori este vorba de infracţiuni, acestea presupun relaţii sociale,
relaţii de convieţuire între oameni, relaţii de convieţuire socială.
Dar, pe de altă parte, noţiunea de relaţii de convieţuire socială are şi un sens
restrâns, anume acele relaţii de convieţuire socială care presupun contacte apropiate,
directe, frecvente între oameni şi a căror încălcare implică o suferinţă morală, cum sunt
relaţiile de familie, relaţiile de asistenţă a celor în primejdie, relaţiile dintre locatari,
54
relaţiile dintre oameni de naţionalităţi diferite, relaţiile
relaţ iile privind exercitarea liberă a cultelor
religioase, relaţiile privind buna -cuviinţă şi respectul reciproc.
În cazul infracţiunilor din Titlul IX al părţii speciale a Codului penal este vorba de
relaţiile de convieţuire socială în acest sens restrâns. De altfel, acest lucru rezultă şi din
denumirea titlului, unde se prevede că este vorba de infracţiuni care aduc atingere
„unor” relaţii de convieţuire socială, lăsându -se să se înţeleagă, pe de o parte, că şi în
cazul celorlalte infracţiuni, din celelalte titluri, este vorba tot de relaţii de convieţuire
socială; pe de altă parte, acest titlu priveşte infracţiuni referitoare la un câmp mai
restrâns al relaţiilor de convieţuire socială.
2. Cadrul infracţiunilor
Infracţiunile care aduc atingere unor relaţii privind convieţuirea socială sunt
numeroase. Faptul acesta se explică prin aceea că, şi relaţiile privind convieţuirea
socială sunt numeroase şi variate. Legiuitorul nostru, luând drept criteriu de
sistematizare relaţiile privind convieţuirea socială, considerată ca valoare socială
principală, şi diferitele fascicule de relaţii care intră în alcătuirea sa ca valori sociale
speciale, a înscris în acest cadru toate infracţiunile care privesc acest obiect juridic.
Infracţiunile care formează acest cadru sunt: bigamia (art. 303), abandonul de
familie (art. 305), relele tratamente aplicate minorului (art. 306), nerespectarea măsurilor
privind încredinţarea minorului (art. 307), zădărnicirea combaterii bolilor (art. 308),
contaminarea venerică (art. 309), sustragerea de la tratament medical (art. 309 1),
răspândirea bolilor la animale sau plante (art. 310), infectarea apei (art. 311), traficul de
substanţe toxice (art. 312), falsificarea de alimente sau alte produse (art. 313), punerea
în primejdie a unei persoane în neputinţă de a se îngriji (art. 314), lăsarea fără ajutor
(art. 315), lăsarea fără ajutor prin omisiunea de înştiinţare (art. 316), instigarea la
discriminare (art. 317), împiedicarea libertăţii cultelor (art.
( art. 318), profanarea de morminte
(art. 319), tulburarea folosinţei locuinţei (art. 320), ultrajul contra bunelor moravuri şi
tulburarea liniştii publice (art. 321), încăierarea (art. 322), asocierea pentru săvârşirea de
infracţiuni (art. 323), instigarea publică şi apologia infracţiunilor (art. 324), răspândirea de
materiale obscene (art. 325), cerşetoria (art. 326), prostituţia (art. 328), proxenetismul
(art. 329) şi jocul de noroc (art. 330).
3. Sistematizarea infracţiunilor
Cadrul (grupul) infracţiunilor care aduc atingere unor relaţii privind convieţuirea
socială, în sistemul noului Cod penal, este împărţit în subgrupe sau categorii de
infracţiuni, aşezate în patru capitole şi anume: infracţiuni contra familiei (capitolul I),
infracţiuni contra sănătăţii publice (capitolul II), infracţiuni privitoare la asistenţa celor în
primejdie (capitolul III) şi alte infracţiuni care aduc atingere unor relaţii privind
convieţuirea socială (capitolul IV).
Această sistematizare a infracţiunilor care aduc atingere unor relaţii privind
convieţuirea socială corespunde unor criterii obiective, anume obiectul juridic special al
acestora, adică valorile sociale speciale apărate prin incriminările respective. Într -
adevăr, relaţiile sociale care privesc familia, relaţiile sociale care privesc sănătatea
publică şi relaţiile sociale care privesc asistenţa celor în primejdie constituie fascicule de
relaţii sociale bine definite şi conturate, iar sistematizarea infracţiunilor conform acestor
relaţii este corespunzător făcută, infracţiunile care se cuprind în aceste subgrupe fiind
asemănătoare
asemănătoare între ele.
În schimb, infracţiunile din ultima subgrupă, anume „alte infracţiuni care aduc
atingere unor relaţii privind convieţuirea socială” (capitolul IV), sunt mai puţin
asemănătoare
asemănătoare între ele, iari ar subgrupa respectivă de infracţiuni, cel puţin la prima vedere,
este mai puţin unitară. Într -adevăr, în această subgrupă, având în vedere obiectul juridic
55
special, sunt aşezate infracţiuni care privesc valori sociale speciale deosebite: infracţiuni
care aduc atingere relaţiilor dintre naţionalităţi (art. 317), infracţiuni care aduc atingere
relaţiilor privind respectul datorat morţilor (art. 319), infracţiuni de parazitism social –
cerşetorie, prostituţie
prostituţie (art. 326, 328) etc..
Cu toate acestea, la o examin are mai atentă, şi infracţiunile din această subgrupă
au o sistematizare potrivit cu obiectul lor juridic. Aceste infracţiuni aduc atingere altor
fascicule de relaţii privind convieţuirea socială, deci altor valori sociale speciale care
constituie obiectul lor juridic special, şi sunt aşezate în capitolul respectiv, în următoarea
ordine: a) infracţiuni care aduc atingere bunelor relaţii dintre naţionalităţi (instigarea la
discriminare – art. 317); b) infracţiuni care aduc atingere relaţiilor privind respect ul ul
libertăţii cultelor şi respectul datorat morţilor (împiedicarea libertăţii cultelor – art. 318,
profanarea de morminte – art. 319); c) infracţiuni privind relaţiile de respect şi bună
convieţuire între oameni (tulburarea folosirii locuinţei – art. 320, încăierarea – art. 322);
d) infracţiuni care aduc atingere bunei cuviinţe şi bunei conduite între oameni (ultraj
contra bunelor moravuri şi tulburarea liniştii – art. 321 şi răspândirea de materiale
obscene – art. 325, asocierea pentru săvârşirea de infracţiuni – art. 323, instigarea
publică şi apologia infracţiunilor – art. 324); e) infracţiuni care aduc atingere relaţiilor
sociale de muncă cinstită sau infracţiuni de parazitism social (cerşetorie – art. 326,
vagabondaj – art. 327, prostituţie – art. 328, proxenetism – art. 329 şi jocul de noroc –
art. 330).
4. Obiectul ocrotirii penale

Obiectul juridic generic al infracţiunilor din acest titlu îl constituie relaţiile sociale
care privesc convieţuirea socială sub diferite aspecte, formând fascicule distinc te ale
acesteia (familie, sănătate publică etc.). Aceste relaţii sociale privind convieţuirea socială
sunt reglementate prin diferite norme de conduită, începând cu cele morale şi terminând
cu cele juridice, iar fiecare fascicul de relaţii format în concordanţă cu aceste norme
constituie indiscutabile valori sociale, iar ocrotirea relaţiilor sociale nu ar f i posibilă fără o
apărare prin mijloace juridice a acestor valori sociale. Fasciculul relaţiilor de familie, de
asistenţă a celor în primejdie, al celor de respect al muncii etc. constituie deci, ca valori
sociale speciale, obiectul juridic special al infracţiunii privitoare la fasciculul respectiv de
relaţii.
Obiectul material . Cele mai multe dintre aceste infracţiuni au obiect material format
din corpul persoanei (de exemplu: abandonul de familie, relele tratamente aplicate
minorului, infracţiunile privitoare la asistenţa celor în primejdie, încăierarea) sau din
bunurile sau lucrurile asupra cărora se desfăşoară activitatea infracţională (de exemplu:
falsificarea de alimente sau alte produse, profanarea de morminte, tulburarea folosinţei
locuinţei).
5. Subiecţii infracţiunilor
În privinţa subiecţilor
subiecţilor persoane fizice nu există
există aspecte
aspecte comune tuturor infracţiunilor
care alcătuiesc grupul faptelor care aduc atingere unor relaţii
relaţ ii de convieţuire socială.
Există, dimpotrivă, numeroase deosebiri: astfel, subiecţi activi la unele infracţiuni
sunt persoane cu calităţi speciale sau aflate în situaţii speciale, cum sunt la infracţiunile
contra familiei şi la unele infracţiuni privitoare la asistenţa celor în primejdie (ex.:
punerea în primejdie a unei persoane în neputinţă de a se îngriji). La celelalte infracţiuni,
subiecţi activi pot fi orice persoane (ex.: la infracţiunile contra sănătăţii publice,
infectarea apei, contaminarea venerică, zădărnicirea combaterii bolilor etc., sau la alte
infracţiuni care aduc atingere relaţiilor privind convieţuirea socială: vagabondaj, joc de
noroc etc.).
56
În ceea ce priveşte însă persoanele juridice, acestea pot fi subiect activ al tuturor
infracţiunilor din acest titlu, în condiţiile art. 19 1 C. pen.. Răspunderea penală a
persoanei juridice nu exclude răspunderea penală a persoanei fizice care a contribuit, în
orice mod, la săvârşirea aceleiaşi infracţiuni care aduce atingere unor relaţii privind
convieţuirea socială.
Cu privire la subiecţii pasivi se constată, de asemenea, că unii sunt persoane care
trebuie să îndeplinească o anumită condiţie (ex.: la unele infracţiuni contra familiei – la
infracţiunea de abandon de familie – persoana îndreptăţită la întreţinere, la infracţiunea
de rele tratamente – minorul).
La alte infracţiuni, subiect pasiv poate fi orice persoană ca de ex.: infracţiunile
contra sănătăţii publice (contaminarea venerică, infectarea apei etc.) sau alte infracţiuni
care aduc atingere unor relaţii care privesc convieţuirea socială (ex.: jocul de noroc,
cerşetoria etc.).
6. Conţinutul constitutiv
În conţinutul infracţiunilor care aduc atingere unor relaţii privind convieţuirea
socială, privite în ansamblul lor, nu există aspecte comune. În schimb, astfel de aspecte
apar la subgrupele de infracţiuni.
Astfel, la subgrupa infracţiunilor contra familiei se prevede, explicit sau implicit,
impli cit, o
situaţie premisă similară, de ex.: la bigamie (art. 303), abandon de familie (art. 30 5).
Situaţie premisă există, de altfel, la toate infracţiunile privitoare la relaţiile de convieţuire
socială, dar diferă în substanţa lor, aşa că nu pot fi socotite ca un aspect comun.
7. Aspecte procesuale
Infracţiunile care aduc atingere unor relaţii privind convieţuirea socială prezintă şi
unele aspecte procesuale comune. Astfel, la marea majoritate a acestor infracţiuni,
acţiunea penală se pune în mişcare din oficiu. Excepţie fac infracţiunile de abandon de
familie şi tulburarea folosirii locuinţei, în care acţiunea penală se pune în mişcare la
plângerea prealabilă. Explicaţia constă în interesul public pe care -l vizează majoritatea
acestor infracţiuni.
Urmărirea penală se efectuează de organele de cercetare penală sub
supravegherea procurorului, iar competenţa, pentru prima instanţă, revine judecătoriei.
supravegherea
APLICAŢII
1. Infracţiunile care aduc atingere unor relaţii privind convieţuirea socială , de

regulă:
2. Obiectul juridic generic al infracţiunilor din acest titlu îl constituie relaţiile

sociale care privesc convieţuirea socială sub diferite aspecte, formând
fascicule distincte ale acesteia.
a.) adevărat
b.) fals
57
3. La infracţiunile care aduc atingere unor relaţii privind convieţuirea socială ,

de regulă, acţiunea penală se pune în mişcare :
b.) din oficiu
organului competent
Cursul nr. 20 conţine analiza infracţiunii de proxenetism, prevăzută în art. 329 Cod
penal.
CURSUL 20
 Proxenetismul. Analiză

 Însuşirea conţinutului constitutiv (latura obiectivă şi subiectivă)
PROXENETISMUL

Obiectul juridic special al proxenetismului îl constituie relaţiile sociale privind
morala publică, a căror desfăşurare normală depinde de ocrotirea principiului asigurării
existenţei prin muncă şi de apărarea moralităţii raporturilor sexuale împotriva
transformării acestora în sursă de trai şi de practicare a parazitismului în sfera relaţiilor
interumane.
Pe lângă aceste valori sociale, prin incriminarea şi sancţionarea proxenetismului
sunt ocrotite şi unele valori conexe cum ar fi libertatea sexuală şi demnitatea persoanei,
persoanei,
valori grav atinse prin transformarea persoanei de către proxenet în obiect de
exploatare.
Obiectul material . Deşi este o infracţiune de pericol, proxenetismul poate avea ca
obiect material, în unele din modalităţile sale, corpul persoanei sau persoanelor
constrânse la practicarea prostituţiei.
Subiectul activ nemijlocit (autor) al infracţiunii de proxenetism poate fi orice
persoană, bărbat sau femeie, cetăţean român sau străin, dispoziţia incriminatoare
neprevăzând
neprevăzând nici o condiţie cu privire
privir e la subiectul activ nemijlocit.
58
Poate fi subie ct activ al acestei infracţiuni şi o persoană juridică, cu limitările şi în
condiţiile prevăzute de art. 19 1 C. pen.. Răspunderea penală a persoanei juridice nu
săvârşirea aceleiaşi infracţiuni de proxenetism.
Infracţiunea poate fi săvârşită în participaţie sub forma coautoratului, instigării şi
complicităţii.
Subiectul pasiv al infracţiunii de proxenetism este statul, ca reprezentant al
societăţii tulburată în normala desfăşurare a relaţiilor de convieţuire socială prin
săvârşirea faptei în vreuna din modalităţile
mo dalităţile acesteia.
În afară de subiectul pasiv principal, care este totdeauna
totdeauna statul, infracţiunea de
proxenetism poate avea şi un subiect pasiv secundar şi anume, persoana care este
îndemnată sau constrânsă la prostituţie, ori care este recrutată sau traficată în acest
scop.
Când persoana îndemnată sau constrânsă la prostituţie, ori căreia i se înlesneşte
practicarea prostituţiei, sau persoana de pe urma prostituării căreia proxenetul trage
foloase, ori care este recrutată sau traficată în scopul practicării prostituţiei este un
minor, această împrejurare determină o modalitate agravată a proxenetismului
proxenetismului – art. 329
329
alin. (3) C. pen..
Latura obiectivă
Elementul material (actus reus) al infracţiunii de proxenetism se prezintă sub forma
unei pluralităţi de acţiuni alternative: îndemnul, înlesnirea practicării prostituţiei, tragerea
de foloase de pe urma practicării prostituţiei, recrutarea unei persoane
persoane pentru prostituţie
ori traficare de persoane în acest scop sau constrângerea la prostituţie.
În varianta tip sau simplă a infracţiunii de proxenetism, elementul
elem entul material constă
în îndemnul sau înlesnirea practicării prostituţiei ori tragerea de foloase de pe urma
practicării prostituţiei. Pentru existenţa proxenetismului, în această ipoteză de
incriminare, este suficientă realizarea de către agent a unei singure acţiuni din cele
arătate, după cum realizarea mai multor acţiuni de către aceeaşi persoană nu va afecta
unitatea infracţiunii. De această împrejurare se va ţine seamă la individualizarea
judiciară a pedepsei. Acelaşi lucru este valabil şi pentru formele agravate ale infracţiunii
de proxenetism.
„Îndemnul” la prostituţie este incitarea,
i ncitarea, trezirea interesului unei persoane pen
pen tru ca
aceasta să practice prostituţia, încurajarea acesteia de a -şi învinge ezitările şi a se
hotărî la practicarea prostituţiei. Mijloacele prin care se realizează îndemnul pot fi
diferite: prezentarea „avantajelor” pe care o asemenea practică le -ar putea oferi,
combaterea eventualelor obiecţii sau rezerve pe care cel îndemnat la prostituţie le -ar
formula etc.. Deşi se apropie de noţiunea de instigare, îndemnul este un act de
influenţare pentru existenţa căruia nu este necesară determinarea
determinarea persoanei înde mnate,
adică obţinerea consimţământului acesteia, determinare care condiţionează, dimpotrivă,
dimpotrivă,
existenţa instigării.
Pentru existenţa elementului material este suficient să se constate că făptuitorul a
îndemnat o persoană la prostituţie, indiferent dacă ace st îndemn a avut sau nu ca
rezultat determinarea persoanei îndemnate la practicarea prostituţiei. De aceea, legea
incriminează ca proxenetism simplul îndemn la prostituţie. Dacă îndemnul a avut
rezultat, elementul material al proxenetismului va fi cu atât mai mult realizat. Îndemnul
poate fi adresat şi unei persoane care luase anterior hotărârea de a practica prostituţia,
ori care practica deja prostituţia, aşa că îndemnul nu avea ca obiect decât continuarea
acestei activităţi. Tocmai de aceea existenţa infracţiunii de proxenetism, în modalitatea
îndemnului la prostituţie, nu este condiţionată de începerea activităţii de practicare a
59
prostituţiei. Totuşi, această împrejurare, atunci când se constată în realitate, trebuie să
fie avută în vedere la individuali zarea pedepsei.
„Înlesnirea” practicării prostituţiei se poate realiza prin orice acţiune prin care se
face mai uşor de practicat sau de continuat practicarea prostituţiei. Ea poate consta în
punerea la dispoziţie a unui spaţiu locativ, în finanţarea organizării unei case în care se
practică prostituţia, în crearea de condiţii favorabile practicării prostituţiei, în promisiunea
promi siunea
de a nu denunţa faptul practicării prostituţiei etc.. Înlesnirea apare deci ca o formă
specială de complicitate la prostituţie, pe care însă legiuitorul a incriminat -o ca
modalitate a proxenetismului. Fapta constituie infracţiune chiar dacă a fost săvârşită o
singură dată.
„Tragerea de foloase” de pe urma practicării prostituţiei de către o persoană
înseamnă a obţine profituri, avantaje materiale
materiale de orice fel şi sub orice formă de pe urma
practicării prostituţiei de către o persoană. Tragerea de foloase se poate realiza în cele
mai diverse moduri, de la remunerarea pentru organizarea
organizarea practicării prostituţiei până la
faptul de a se lăsa întreţinut de o persoană care practică prostituţia. Este indiferent dacă
obţinerea foloaselor este echivalentul unor servicii pe care proxenetul le face
persoanelor care practică prostituţia sau al unei anumite „asistenţe” acordată persoanei
care practică prostituţia.
Textul nu precizează natura foloaselor. Se cere însă, pe de o parte, ca acestea să
provină în mod direct din însăşi practicarea prostituţiei de către o persoană, iar, pe de
altă parte, ca cel care primeşte aceste foloase să cunoască provenienţa lor. Dobândirea
unor asemenea foloase nu ar putea constitui o tăinuire, întrucât tăinuirea se referă la
bunuri obţinute prin infracţiuni contra patrimoniului, astfel că aici nu ne găsim în faţa
convertirii infracţiunii corelative de tăinuire în infracţi unea de proxenetism, ci în crearea
unei infracţiuni distincte care îşi găseşte sursa într -o anumită relaţie cu infracţiunea de
prostituţie.
În varianta agravată,
agravată, prevăzută în alin. (2), elementul
elementul material constă în recrutarea
unei persoane pentru prostituţ ie, traficul de persoane în acest scop sau în constrângerea
unei persoane la prostituţie
„Recrutarea” unei persoane pentru prostituţie constă în găsirea şi determinarea
unei persoane, care nu practicase până atunci prostituţia, să accepte de a practica
pr ostituţia
ostituţia potrivit anumitor indicaţii privind locul, timpul, remunerarea etc.. Recrutarea
înseamnă deci atragerea de noi elemente şi îndrumarea lor pe calea prostituţiei.
Persoana recrutată cunoaşte şi acceptă în cunoştinţă de cauză scopul pentru care este
atrasă. Recrutarea presupune însă exploatarea organizată a prostituţiei şi un caracter
organizat al proxenetismului.
„Traficul de persoane” în scopul practicării prostituţiei înseamnă comerţul ilicit cu
persoane în vederea practicării prostituţiei. În scopul realizării unor profituri materiale,
făptuitorul „procură” şi „livrează” persoane care sunt puse apoi în situaţia de a practica
prostituţia. Traficul presupune conlucrarea
conlucrarea a două persoane, una care procură persoane
recrutate de el sau de alţii, şi alta căreia i se livrează persoanele recrutate. Ca act de
comerţ, traficul este o operaţie bilaterală în care rolul mărfii este jucat de persoane
destinate practicării prostituţiei. Astfel, va constitui proxenetism prin trafic de persoane
persoane în
scopul practicării prostituţiei fapta aceluia care procură altuia o persoană în schimbul
unui folos material, în vederea practicării prostituţiei. Va exista trafic de persoane ca
element material al infracţiunii de proxenetism chiar dacă persoanele traficate practicau
anter ior
ior prostituţia.
Traficul de persoane în scop de prostituţie poate fi intern sau internaţional. În acest
din urmă caz, persoanele recrutate într -o ţară sunt predate pentru a fi duse într -o altă
ţară. Această formă de proxenetism formează obiectul unor convenţii internaţionale
60
privind reprimarea traficului de persoane şi exploatării prostituirii altuia ca infracţiune
juris gentium .
„Constrângerea” la prostituţie poate fi realizată prin mijloace fizice sau prin
ameninţare, ori prin amândouă modurile. Nu interesează dacă constrângerea şi -a atins
scopul, adică dacă a făcut ca persoana constrânsă să practice într -adevăr sau să
continue a practica prostituţia. De asemenea, nu se cere ca această constrângere să
îndeplinească
îndeplinească condiţiile cerute de lege pentru a înlăt ura caracterul penal al faptei
săvârşită sub imperiul ei. Dacă constrângerea a dus într -adevăr la săvârşirea infracţiunii
de prostituţie sau la continuarea practicării acesteia, o atare împrejurare va fi avută în
vedere la individualizarea pedepsei. În ace astă ipoteză, dacă constrângerea întruneşte
cerinţele cerute de dispoziţia din art. 46 C. pen., cel constrâns va beneficia de aceste
cauze justificative de înlăturare a caracterului penal pentru fapta de practicare a
prostituţiei.
Cerinţa esenţială. Pentru ca acţiunile examinate mai sus să constituie elementul
material al infracţiunii de proxenetism este necesară, potrivit dispoziţiei din art. 329 C.
pen., îndeplinirea unei cerinţe esenţiale, şi anume să existe legături obiective între
oricare din aceste ac ţiuni şi practicarea prostituţiei de către o persoană. Fără această
legătură a acţiunii cu infracţiunea de prostituţie nu poate exista elementul material al
proxenetismului. Astfel, în cazul îndemnului, se cere ca acesta să fie un îndemn la
prostituţie. Dacă îndemnul s-ar referi la un simplu raport sexual dezinteresat sau chiar la
raporturi interesate, însă cu aceeaşi persoană, el nu va constitui elementul material al
proxenetismului. Aceeaşi cerinţă priveşte şi cazul acţiunii de înlesnire care se referă la
practicarea prostituţiei. Cât priveşte acţiunea de tragere de foloase, se cere explicit ca
acestea să fie trase de pe urma practicării prostituţiei de către o persoană. Dacă
foloasele nu ar avea ca sursă practicarea prostituţiei, ci o altă activitate, chiar ilicită a
persoanei de la care sunt obţinute, acţiunea de a trage asemenea foloase nu poate
constitui elementul material al proxenetismului numai dacă sunt comise în scop de
prostituţie. Dacă procurarea acestor persoane s -a făcut în vederea îndeplinirii unei alte
activităţi, chiar ilicite, acţiunea nu constituie elementul material al infracţiunii de
proxenetism.
Elementul material al infracţiunii de proxenetism, prevăzută în art. 329 alin. (3) C.
pen. se realizează atunci când una din faptele prevăzute î n alin. (1) sau (2) este
săvârşită faţă de un minor sau prezintă un alt caracter grav.
Prima ipoteză de agravare va exista atunci când acţiunea prin care s -a realizat
elementul material al infracţiunii a fost săvârşită faţă de un minor. Pentru existenţa
acestei agravante se cere, din punct de vedere subiectiv, ca f ăptuitorul să fi ştiut sau să
fi avut posibilitatea de a- şi da seama că săvârşeşte acţiunea faţă de un minor. Nu
interesează, pentru existenţa
existenţa agravantei, dacă minorul faţă de care s -a săvârşit acţiunea
practicase sau nu prostituţia până în acel moment. Dacă făptuitorul n -a putut cunoaşte
că persoana faţă de care săvârşeşte acţiunea este minoră, el nu va răspunde pentru
forma agravată a proxenetismului, ci pentru forma tipică a acestei infracţuni, fiindu-i
aplicabile regulile erorii de fapt – art. 51 alin. (2) C. pen..
Pentru existenţa agravantei în prima modalitate este necesar ca autorul să fi
cunoscut ori să fi prevăzut împrejurarea că persoana respectivă nu a împlinit vârsta de
18 ani.
Cea de-a doua agravantă constă în împrejurarea că fapta prezintă un alt caracter
grav. Această împrejurare va exista atunci când, datorită modului sau mijloacelor de
săvârşire a acţiunii, numărului persoanelor care au căzut victimă proxenetului, sau
oricărei alte împrejurări care imprimă faptei o alarmantă rezonanţă socială, infracţiunea
provoacă o gravă tulburare a relaţiilor de convieţuire socială şi necesitatea unei reacţii
penale mai severe. Acest caracter grav poate rezulta, de exemplu, din împrejurarea că
61
s-au folosit violenţe fizice pentru constrângerea la prostituţie, sau că persoana a fost
sechestrată într -o casă în care se practică prostituţia, că recrutarea persoanei pentru
prostituţie s-a săvârşit prin manopere frauduloase ori folosindu -se substanţe narcotice,
că persoanele predate în vederea traficului au fost induse în eroare de proxenet prin
promisiuni mincinoase despre activitatea onorabilă la locul unde sunt transportate, că
infractorul este părinte, tutore, curator, profesor sau educator al persoanei faţă de care
s-a săvârşit acţiunea de proxenetism.
Deoarece legiuitorul nu explică ce se înţelege prin expresia „alt caracter grav”,
urmează ca instanţa de judecată să stabilească, în fi ecare caz, în raport cu împrejurările
în care a fost săvârşită
săvârşită fapta, dacă aceasta
aceasta prezintă sau nu un caracter grav.
Cele două împrejurări care caracterizează această variantă agravată a
proxenetismului pot exista în cadrul aceleiaşi infracţiuni. Ele nu vor atrage însă o
pluralitate de agravări, dar se va ţine seama de existenţa lor la individualizarea pedepsei
pedepsei
prevăzută de lege pentru această variantă agravată a proxenetismului.
Spre deosebire de infracţiunea de trafic de persoane, în cazul infracţiunii de
proxenetism, recrutarea şi traficul de persoane nu se face în scopul obligării la
practicarea prostituţiei, persoana recrutată sau traficată practicând de bună -voie
prostituţia, iar proxenetismul sub forma constrângerii la prostituţie nu presupune
recrutarea sau traficul de persoane în acest scop, fiind reglementat ca o v ariantă
alternativă în conţinutul constitutiv al infracţiunii de proxenetism prevăzută în art. 329
alin. (2) C. pen.. Prin urmare, ori de câte ori recrutarea, transportarea, transferarea,
cazarea sau primirea unei persoane s-a realizat prin constrângere, î n scopul obligării
acesteia la practicarea prostituţiei, fapta întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii
de trafic de persoane prevăzută în art. 12 din Legea nr. 678/2001. Instanţa supremă a
mai statuat că infracţiunea de trafic de persoane este o infracţiune complexă care
absoarbe în conţinutul ei infracţiunea de proxenetism prevăzută în art. 329 alin. (2) şi (3)
C. pen., precum şi infracţiunile de lovire şi ameninţare.
Atunci când fapta concretă nu întruneşte elementele constitutive ale
proxenet ismului, aceasta va putea fi considerată drept contravenţie dacă sunt întrunite
condiţiile prevăzute în art. 2 pct. 6) din Legea nr. 61/1991, republicată.
Urmarea imediată. Săvârşirea vreuneia dintre acţiunile care pot constitui elementul
material al infra cţiunii de proxenetism are ca urmare imediată crearea unei stări de
pericol pentru relaţiile de convieţuire socială ocrotite prin incriminarea acestei fapte.
Starea de pericol se creează prin însăşi săvârşirea acţiunii care constituie elementul
material.
Legătura de cauzalitate. Între acţiunea care constituie elementul material al
proxenetismului şi urmarea imediată există totdeauna această legătură.
legătură. Legătura rezultă
implicit din săvârşirea acţiunii cu respectarea cerinţei esenţiale, aşa încât nu trebuie
dovedită.
Latura subiectivă
Forma de vinovăţie (mens rea) specifică acestei infracţiuni este intenţia.
Săvârşirea din culpă, posibilă în cazul unora dintre acţiunile ce pot constitui elementul
material al acestei infracţiuni, nu este incriminată. Intenţia prezintă, de regulă,
modalitatea intenţie directă, dar este posibilă şi modalitatea intenţie indirectă. Este deci
suficient ca făptuitorul să -şi dea seama (să
( să prevadă) că acţiunea sa ar putea constitui un
îndemn ori o înlesnire a practicii prostituţiei şi, fără să urmărească acest rezultat, să
accepte totuşi producerea lui.
Într-o altă opinie, datorită faptului că acţiunea prin care se realizează unele
modalităţi ale faptei urmăreşte un obiectiv bine definit – practicarea prostituţiei de către o
altă persoană – se consideră că forma de vinovăţie specifică pentru aceste modalităţi
62
normative (îndemnul, recrutarea, constrângera la prostituţie) este intenţia directă. În
modalitatea normativă a înlesnirii şi a tragerii de foloase de pe urma practicării
prostituţiei, în această concepţie, se admite, ca modalitate a vinovăţiei, şi intenţia
indirectă.
Nu sunt prevăzute cerinţe esenţiale cu privire la mobil sau scop.
Scopul urmărit de făptuitor este de regulă realizarea de avantaje materiale, iar
mobilul este câştigul fără muncă, înavuţirea prin exploatarea prostituirii altuia. Dar atât
scopul, cât şi mobilul pot fi diferite. Ele nu interesează pentru existenţa vinovăţiei, dar
trebuie să fie avute în vedere la individualizarea pedepsei.
Forme. Proxenetismul este o infracţiune comisivă şi intenţionată, aşa încât
săvârşirea ei poate parcurge faza actelor preparatorii şi a tentativei . Actele preparatorii
constând în culegerea de informaţii sau în crearea de condiţii favorabile săvârşirii
infracţiunii nu sunt incriminate, dar, atunci când sunt săvârşite de o altă persoană decât
autorul, pot constitui acte de complicitate anterioară şi pot fi urmărite şi sancţionate ca
atare dacă infracţiunea a fost consumată sau s -a săvârşit tentativa.
Tentativa de proxenetism, având forme specifice de realizare în funcţie de
acţiunea care constituie elementul material, este incriminată prin dispoziţia din art. 329
alin. (5) C. pen..
În ipoteza îndemnului la prostituţie, în cazul când acţiunea se săvârşeşte ora l
(verbis), nu este posibilă faza tentativei. Dimpotrivă, tentativa e posibilă în caz de
îndemn săvârşit în scris ( scriptis). Când infracţiunea se săvârşeşte prin constrângere la
prostituţie, tentativa poate consta în sugerarea unor ameninţări sau în încep erea unor
acte de natură să ducă la o constrângere fizică asupra persoanei. Înlesnirea practicării
prostituţiei poate rămâne în faza tentativei atunci când făptuitorul a încercat să procure
un spaţiu locativ în care să se practice prostituţia sau a încercat să dea o anumită sumă
de bani pentru acest scop, ori când a încercat să -şi închirieze casa în scopul practicării
prostituţiei etc., iar executarea acestor acţiuni a fost întreruptă din cauze independente
de voinţa făptuitorului. Există desigur, acţiuni c are ar putea fi considerate ca o înlesnire,
dar care nu sunt susceptibile de tentativă (de exemplu promisiunea de a nu denunţa). În
ce priveşte tragerea de foloase de pe urma practicării prostituţiei de către o persoană,
poate constitui tentativă de proxenetism încercarea de a atrage „clienţi” pentru o
persoană care practică prostituţia, sau înţelegerea cu o persoană care practică
prostituţia ca, în schimbul unor avantaje materiale, să -i acorde acesteia asistenţă etc..
Tentativa de recrutare a unei persoane în vederea practicării prostituţiei constă în
încercarea de a convinge o persoană să meargă într -un anumit loc unde se practică
prostituţia.
În oricare dintre modalităţile sale normative, proxenetismul este o infracţiune
momentană care se consumă în momentul în care s- a săvârşit acţiunea prin care s -a
realizat elementul material şi s -a produs urmarea imediată a acestei acţiuni. Când
proxenetismul se săvârşeşte prin acţiunea de tragere de foloase de pe urma practicării
prostituţiei de către o persoană, fapta se consumă în momentul în care făptuitorul a
realizat un astfel de folos. Acţiunea de recrutare a unei persoane pentru prostituţie se
consumă în momentul în care persoana respectivă
respectivă a acceptat să meargă într -un anumit
loc în vederea practicării prostituţiei.
Şi în cazul proxenetismului este posibil ca momentul consumării să nu coincidă cu
acela al curmării activităţii infracţionale şi ca aceasta să continue şi după consumare.
Astfel, făptuitorul poate continua să îndemne sau să constrîngă şi alte persoa ne la
practicarea prostituţiei, ori poate continua să înlesnească practicarea prostituţiei
(continuitate care se realizează în mod firesc în cazul când făptuitorul a închiriat o
63
locuinţă în vederea practicării prostituţiei), poate de asemenea să continue să tragă
foloase de pe urma practicării prostituţiei de către o persoană, sau să continue acţiunea
de recrutare a altor persoane pentru prostituţie. În toate aceste cazuri, infracţiunea de
proxenetism capătă uneori forma continuă şi, mai frecvent, forma continuată. În aceste
situaţii, fapta se va epuiza, după caz, fie în momentul încetării acţiunii ilicite, fie la data
ultimei acţiuni sau inacţiuni. Durata stării infracţionale sau numărul repetărilor nu
schimbă calificarea faptei, dar trebuie avute în vedere la individualizarea pedepsei.
Modalităţi. Dispoziţia incriminatoare prevede, în varianta tip, trei modalităţi
normative: îndemnul la prostituţie, înlesnirea practicării prostituţiei şi tragerea de foloase
de pe urma practicării prostituţiei de către o persoană, iar în varianta agravată,
prevăzută în alin. (2), trei modalităţi normative: recrutarea unei persoane pentru
prostituţie ori traficul de persoane în acest scop, precum şi constrângerea la prostituţie.
Infracţiunea de proxenetism poate fi săvârşită în oricare dintre aceste modalităţi.
Săvârşirea infracţiunii de proxenetism putând avea loc prin comiterea oricăreia
dintre acţiunile prin care se poate realiza elementul său material, aceasta poate
prezenta în concret tot atâtea modalităţi câte sunt acţiunile prin care poate fi săvârşită.
Este posibil ca aceeaşi persoană să săvârşească două sau mai multe acţiuni care pot
constitui fiecare elementul material al proxenetismului (de exemplu îndemn la prostituţie
şi tragerea de foloase de pe urma practicării prostituţiei de către o persoană etc.).
Acţiunile astfel săvârşite nu vor constitui o pluralitate de infracţiuni, ci o singură
infracţiune cu element material complex, urmând ca la stabilirea gradului de pericol
social concret al infracţiunii şi a periculozităţii infractorului să se ţină seama de
pluralitatea acţiunilor.
În ipoteza de
de incriminare prevăzută
prevăzută în art. 329 alin. (3) C.
C. pen. legiuitorul adaugă la
modalităţile normative prezentate mai sus împrejurarea potrivit căreia fapta s -a comis
faţă de un minor sau prezintă un alt caracter grav. Fapta prevăzută în alin. (3) al art. 329
C. pen. poate avea nu numai forma consumată, ci şi forma tentativei, atunci când s -a
încercat săvârşirea acţiunii
acţiunii faţă de un minor ori când s -a încercat săvârşirea acesteia cu
mijloacele, în modul sau în acele împrejurări care conferă faptei un caracter grav.
În oricare dintre modalităţile normative examinate, infracţiunea de proxenetism
poate prezenta
prezenta unele particularităţi datorită împrejurărilor de fapt în care a fost săvârşită .
Astfel, de exemplu, îndemnul la prostituţie poate fi adresat unei persoane de moralitate
ireproşabilă. Tot astfel şi constrângerea poate fi folosită faţă de o persoană care nu
practicase până atunci prostituţia, silind -o să se prostitueze. Înlesnirea practicării
prostituţiei poate fi realizată în variate feluri. Recrutarea unei persoane pentru
pentru prostituţie
poate fi efectuată într -un mod organizat etc.. Toate împrejurările de acest fel
caracterizează fapta concretă şi de aceea trebuie totdeauna avute în ved ere la
Sancţiuni. Comiterea faptei, în varianta tip, de către o persoană fizică se
pedepseşte cu închisoarea de la 2 la 7 ani şi interzicerea unor drepturi, iar săvârşirea
infracţiunii în forma sa agravată se pedepseşte cu închisoarea de la 3 la 10 ani şi
interzicerea unor drepturi. Pentru persoana juridică, pedeapsa aplicabilă, potrivit art. 71 1
alin. (2) C. pen., este amenda de la 5.000 la 600.000 lei.
Persoana fizică se pedepseşte pentru fapta de proxenetism, prevăzută în art. 329
alin. (3) C. pen., cu închisoarea de la 5 la 18 de ani şi interzicerea unor drepturi. Pentru
aplicabilă în această ipoteză de incriminare, potrivit art. 71 1
persoana juridică, pedeapsa aplicabilă
alin. (3) C. pen., este amenda de la 10.000 la 900.000
900.000 lei.
Tentativa de proxenetism este sancţionată, în temeiul art. 329 alin. (5) C. p en..
Banii, valorile sau orice alte bunuri care au servit sau au fost destinate să
servească, direct sau indirect, la comiterea infracţiunii prevăzute la alin. (1) – (3) şi cele
64
care au fost dobândite prin săvârşirea acesteia se confiscă, iar dacă acestea nu se
găsesc, condamnatul
condamnatul este obligat la plata echivalentului lor în bani.
Aspecte procesuale
Acţiunea penală pentru infracţiunea de proxenetism se pune
pune în mişcare din oficiu.
oficiu.
Procedura de urmărire şi judecată se desfăşoară potrivit regulilor obişnuite.
Competenţa de judecată în primă instanţă aparţine judecătoriei.
APLICAŢII
1. Legătura de cauzalitate în cazul infracţiunii de proxenetism rezultă ex re.

a.) fals
b.) adevărat
2. Proxenetismul se comite:
a.) cu intenţie
b.) din culpă
c.) cu praeterintenţie
3. Acţiunea penală pentru infracţiunea de proxenetism se pune în mişcare:

mişcare:
b.) din oficiu
organului competent
65

Qdoc - Tips Drept Penal Parte Speciala 2

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Qdoc - Tips Drept Penal Parte Speciala 2

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Drept penal partea speciala - 2

Obiectul ocrotirii penale

1. Infracţiunile contra autorităţii, de regulă:

3. Infracţiunile c ontra autorităţii:

Precizări privind cursul următor:

 Analiza condiţiilor preexistente

Obiectul ocrotirii penale

Cazuri speciale de pedepsire

1. Ultrajul nu este o infracţiune complexă.

Răspuns corect : a).

3. Acţiunea penală pentru

Răspuns corect : b).

Precizări privind cursul următor:

Cursul nr. 13 conţine analiza aspectelor generale şi comune infracţiunilor de

 Însuşirea trăsăturilor generale

1. Infracţiunile de serviciu sau în legătură cu serviciul, de regulă :

Răspuns corect : b).

2. Infracţiunile de serviciu sau în legătură cu serviciul sunt, în general :

3. Cu excepţia neglijenţei în serviciu, infracţiunile de serviciu sau în legătură

Precizări privind cursul următor:

Cursul nr. 14 conţine analiza infracţiunii d e abuz în serviciu contra intereselor

ABUZUL ÎN SERVICIU CONTRA

Obiectul ocrotirii penale

1. Legătura de cauzalitate în cazul infracţiunii de abuz în serviciu contra

Răspuns corect : b).

2. Abuzul în serviciu contra intereselor

Răspuns corect : b).

Precizări privind cursul următor:

 Însuşirea trăsăturilor generale şi comune infracţiunilor care împiedică înfăptuirea

Infracţiunile care împiedică înfăptuirea justiţiei constituie, din punct de vedere al

Obiectul ocrotirii penale

Forme. Modalităţi. Sancţiuni

1. Infracţiunile care împiedică înfăptuirea justiţiei, de regulă :

Răspuns corect : b).

2. Acţiunea penală pentru infracţiunile care împiedică înfăptuirea justiţiei se

Răspuns corect : b).

3. Infracţiunile care împiedică înfăptuirea justiţiei, de regulă :

Precizări privind cursul următor:

Cursul nr. 16 conţine analiza infracţiunii de mărturie mincinoasă, prevăzută în

 Analiza condiţiilor preexistente

Obiectul ocrotirii penale

1. Legătura de cauzalitate în cazul infracţiunii de mărturie mincinoasă rezultă

Răspuns corect : b).

2. Mărturia mincinoasă se comite :

Răspuns corect : b).

Precizări privind cursul următor:

Cursul nr. 17 conţine analiza aspectelor generale şi comune infracţiunilor de fals.

1. Infracţiunile de fals, de regulă:

Răspuns corect : a).

2. Infracţiunile de fals, de regulă,

Răspuns corect : a).

3. Acţiunea penală pentru

Răspuns corect : b).

Precizări privind cursul următor:

 Analiza condiţiilor preexistente

FALSIFICAREA DE MONEDE SAU DE ALTE VALORI

Obiectul ocrotirii penale

Locul şi timpul săvârşirii faptei

1. Legătura de cauzalitate în cazul infracţiunii de falsificare de monede sau de

Răspuns corect : b).

2. Falsificarea de monede sau de alte valori:

3. Acţiunea penală pentru

Precizări privind cursul următor: