Drept penal – Curs 1 – 2.10.

2023
Termenul drept penal, asa cum s-a arătat în literatura juridică, este folosit atât pentru a denumi dreptul penal
ca ramură a sistemului nostru unitar de drept, cất și știinţa dreptului penal ca ramură a ştiinţelor juridice

Cele două noţiuni nu se confundă

Prima accepţiune se referă la normele și instituţile dreptului penal, cea de a doua are în vedere concepţiile,
ideile și teorile privitoare la dreptul penal, adica doctrina dreptulul penal

Dreptul penal ca legislaţie ar putea fi definit ca o ramură a sistemului nostru unitar de drept, alcătult dintr-o
totalitate de norme juridice, adoptate de puterea legiuitoare, care stabilesc ce fapte constituie infracţiuni, condiţiile
răspunderii penale, pedepsele și alte măsuri care pot fi aplicate ori luate de către instanţele de judecată faţă de
persoanele care au săvârşit asemenea fapte.

Obiectul dreptului penal

În doctrina penală s-au conturat douě concepţil diferite cu privire laoblectul dreptului penal.

Prima concepţie susţine că obiectul dreptului penal il constituie relaţiile sociale care apar ca urmare a săvârsirii
infractiunilor, adica relaţiile de conflict în cadrul cărora are loc tragerea la răspundere penală șí pedepsirea
infractorilor.

Potrivit celei de-a 2-a concepţii dreptul penal reglementează conduita persoanelor nu numai după ce aceștia au
săvârşit infracţluni şi au devenit infractori, ci și conduita acestora înainte și independent de săvårşirea infractiunilor.

După părerea noastră, prima opiníe este discutabilă, deoarece reduce obiectul dreptului penal la relaţiile sociale
de confllct, negând caracterul normativ al dreptului penal, chiar înalnte de ivirea situaţilor conflictuale.

In concluzie, obiectul dreptului penal îl formează relaţiile de apărare sociale - ce se nasc din momentul intrării
în vigoare a legii penale - din care fac parte atât relaţiile de cooperare între oameni, în asigurarea ocrotiri ordinii
sociale, cât și relaţiie de conflict între titularii valorilor sociale ocrotite de legea penală și cei care au săvårşit fapte
vătămătoare sau periculoase impotriva acestor valori.

Necesitatea dreptulul penal este data de

a) Necesitatea apărării valorilor sociale ( nu este posibilă existenţa unei societăţi în absenţa unor valori sociale
libertatea persoanei, garantarea proprietăţii, liniștea publică, independenţa statulul, etc ). Valorile sociale sunt
consacrate în Constituţia Românlei, cuprinzând valori democratice și umaniste, drepturi fundamentale ale omului,
apărarea proprietăţii, etc.

b) Existenta fenomenului infractional si nevoia combaterii lui ( Criminalitatea -din latina crimen- faptă infracţională
interzisă- reprezintă realitate cotidiană împotriva căreia dreptul penal este principalul mijloc de combatere ). De notat
faptul că interesul primordial il reprezinta infracţionalitatea reală, care cuprinde și cifra neagră a criminalităţii (acele
infracţiuni neaduse la cunoștinta organelor judiciale)

c) Necesitatea reglementării juridice a activităţii de apărare a valorilor sociale (Interesul societăţii este, pe de o
parte, a asigura o ocrotire efectivă a valorilor, care se poate realiza doar prin instrumentele dreptului penal, și pe de
altă parte, interesul ca apărarea să se realizeze cu respectarea riguroasă drepturilor celui suspectat de săvârşirea unei
infracţiuni)

Caracterele dreptulul penal

a) Caracterul autonom
 Acesta decurge din faptul că dreptul penal are un obiect propriu de reglementare $I un obiect specific al ocrotirii
juridice care formeaza existenta si integritatea sistemului de valor a societăţii. Relatiile de apărare socială
caracteristice dreptului penal nu fac obiectul unei alte reglementări.
b) Caracterul de drept public –
Rezultă din faptul că dreptul penal reglementează relatii sociale de putere în care una din părţi este statul ca
reprezentant al societăţii, al puterii publice. Statul este subiectul dominant, care pretinde o anumită conduită, şi,
în majoritatea situaţiilor, exercită din oficiu tragerea la răspundere penală a celor vinovați
c) Caracterul unitar al dreptului penal
Rezultă din existenţa unor principii și instituţii unitare aplicabile întregii legislaţii penale. Deşi normele penale se
regăsesc atât în Partea Generalắ, Partea Specială, si alte legi- penale sau nepenale, caracterul unitar nu este afectat,
formând o singură reglementare

Trăsăturile dreptului penal ca legislatie sunt

a) este o ramură distinctă, autonomă, având un obiect propriu de reglementare, constituit din relaţile sociale create în
jurul si datorită valorilor fundamentale de a căror respectare depinde însasi existenţa societăţii într-o anumită etapă de
dezvoltare a acesteia
b) stabilește faptele ( actiunile, inacţiunile) susceptible să aducă atingere ori să pună în pericol valorile sociale
fundamentale, condiţiie tragerii la răspundere penală, precum și pedepsele sau alte sanctiuni de drept penal care
urmează să fie aplicate persoanelor care comit asemenea fapte
c) finalitatea dreptului penal este apărarea sistemului de valori pe care se întemeiaza societatea, scop care este
realizat, în principal, pe calea prevenirii săvârsirii faptelor care aduc atingere sau pun in pericol valorile
fundamentale si nu numai, în subsidiar, pe calea constrângerii, adica prin aplicarea sancţiunilor prevăzute de lege
pentru comiterea faptelor considerate ca socialmente periculoase

Legătura dreptului penal cu alte ramuri de drept

Dreptul penal și dreptul constituţional

- Constituţia este legea fundamentală a unui stat prin care sunt consfinţite, printre altele, valorile sociale
fundamentale care trebule ocrotite si garantate ocrotirea acestor valori este realizată și prin normele dreptului penal

Dreptul penal și dreptul procesual penal

- Între cele două ramuri de drept există o legătură indisolubilă - dreptul penal nu ar putea realiza apărarea valorilor
sociale dacắ nu ar exista dreptul procesual penal care să reglementeze modul de tragere la răspundere a
infractorilor, de asemenea dreptul procesual penal ar fi lipsit de obiect fără dreptul penal

Dreptul penal și dreptul civil

- legăturile există in principal prin rezolvarea actiunil civile in cadrul procesului penal, si prin apărarea relaților
patrimoniale și personal nepatrimoniale, ce formează obiectul de activitate al dreptului civil

Dreptul penal și dreptul administrativ

- prin legătura dintre răspunderea penală și cea administrativă ( contravenţională)

Dreptul penal are legături mai mult sau mai puţin stranse cu toate ramurile de drept

Scopul dreptului penal

Scopul dreptului penal este determinat de necesitatea apărării valorilor sociale și a ordinii de drept împotriva
criminalităţii, şi de combatere a acesteia

Vechiul cod penal ( din 1968 ) prevedea în mod expres scopul legii penale, prin enumerarea in articolul 1 a
anumitor valori.
 Actualul Cod nu mai prevede în mod distinct o enumerare limitativă, însă putem califica scopul dreptului penal
ca fiind de a apăra societatea, în ansamblu, membrii săi, în particular, împotriva faptelor antisociale ce cad sub
incidenta legli penale

Scopul dreptului penal se degajă din întreaga reglementare a relaţiilor de apărare socială, din prevederile părţii
speciale a Codului penal, cât și din legile penale speciale.

Stiinţa dreptului penal

Acesta este o ramură a ştiinţelor juridice și cuprinde totalitatea concepţiile, teoriile, ideile, princípiile destinate
să aplice și să fundamenteze necesitatea, scopul și sarcinile dreptúlui penal, să stabilească metodele de investigaţie a
fenomenelor penale, să elaboreze mijloacele juridice de prevenire și combatere a fenomenului infracţional cu ajutorul
dreptului penal.

Știinta dreptului penal are ca obiect de studiu dreptul penal, reprezentând ansamblul de norme și
instituti, privit în complexitatea și evoluţia sa

Știința dreptului penal trebuie să explice care este originea normelor penale, conţinutul și structura lor, să
analizeze condiţiile obiective care impun apărarea socială a valorilor ce se află súb incidenţa dreptului penal și stabilirea
măsurilor ce se impun a fi adoptate pentru combaterea criminalităţii

Știinţa dreptului penal studiază,in principiu, dreptul penal în vigoare, însă sunt făcute referiri și la dreptul
comparat, adică la experienta legislaţiei altor ţări.

Alte Stiinte penale

Criminologia - ansamblul cercetărilor cu caracter știintific ce se ocupă cu studierea fenomenului criminal și evaluarea
practicii anti-criminale

Penologia - studierea pedepselor și a altor sanctiuni de drept penal în prevenirea și reprimarea faptelor periculoase

Ştiința penitenciară - modul de organizare și functionare a locurilor de executare a pedepselor privative de libertate

Criminalistica - metodele, mijloacele și procedeele tactice menite descoperirii și cercetăril infracţiunilor

Medicina legală - studiul problemelor patologice legate de viaţa, sănătatea și activitatea omuluì ca fapte incriminate
pentru a oferi justiției probe cu caracter ștlinţific

Psihologia judiciară - studierea nuanțată și aprofundată a persoanei umane implicate în procesul judiciar

Evoluţia știintei dreptulul penal

Știinţa dreptului penal s-a conturat ca o știinţă juridică de sine stătătoare în perioada imediat următoare
revoluţiilor burgheze din Europa in perioada deceniilor și secolelor ulterioare, au luat fiinţă diferite şcolii curente, fiind
elaborate teorii și concepţii cu privire la natura și cauzele infracţionalităţii, soluţii pentru combaterea acestela, raţiunea și
eficienta pedepsei, etc. Cel mai cunocute scoli și curente care s-au impus in ştiinta dreptului penal sunt: școala clasică,
școala pozitivistă și școala apărări sociale.

1. Școala clasică, al cărei promotor a fost Cesare Beccaria ( autorul "Del delitti e delle pene" (Despre infracţiuni si
pedepse -1764) a fundamentat și sistematizat principiile fundamentale ale dreptului penal modern: legalitatea
infracţiunilor şi pedepselor, egalitatea tuturor cetăţenilor în faţa legii penale.

Scoala clasică nu a insistat asupra elementelor de personalitate ale delicventului, concentrându-se asupra actului
infractional ( Pedeapsa trebuia să fie proporțională cu gravitatea faptei, promotorii școlii claslce considerând că scopul
este intimidarea individuală și colectivă.

Trebuie menţionat faptul că Cerase Beccaria a fost impotriva pedepselor brutale și a pedepsei capitale.
Evoluţia știintei dreptului penal

2. Școala pozitivistă, fondată de Enrico Ferrl, Cesare Lombroso și Rafaele Garofalo', a promovat ideea că infracțiunea
este un fenomen natural si social, iar infractorul este determinat in manifestarile sale de factori criminogeni de ordin
biologic, social şi cosmo-teluric.

Pozitiviştii aprecíau că infracţiunea, înainte de a fi o entitate juridică, juridică, este un fenomen natural și social,
care trebule prevenit, represiunea având un rol secundar.

Pozitiviştii considerau că, pentru a înţelege comportamentul infractorului, trebule relevată influenţa factorilor
ereditari şi de mediu care i-au marcat evoluţia.

În ciuda unor poziţii teoretice greșite, acesta școală are marele merit de a fi propus introducerea măsurilor de
sigurantă

3. Școala apărării sociale îmbină ideile susţinute de cele două școli anterioare într-o doctrină nouă potrivit cărela
finalitatea dreptului o reprezintă apărarea socială realizatá prin prevenire șI represiune
4. Școala neoclasică sustine că, în timp ce sanctiunea se întemeiază pe vinovăția infractorului, natura și gravitatea ei
trebuie să corespundă aptitudinii acestuia de a se îndrepta sub influenta pedepsei

Știinta dreptului penal în România.

În tara noastră, știinţa dreptului penal s-a constituit abla după adoptarea Codului penal și de procedură penală
din 1864, intrate in vigoare in anul 1865.De la această dată, se poate vorbi de o literatură de specialltate care cuprindea, în
principal, comentarii cu privire la legislaţia penală atunci in vigoare

Prima lucrare de referinţă în domeniul dreptului penal o constituie cursul de drept și procedură penală publicat
de I. Tanoviceanu în 3 volume in anul 1912.In cuprlnsul acestui tratat se remarcă o aprofundată tratare a principlilor și
instituţiilor dreptului penal a diferitelor şcoli şi curente de doctrină penală, a dreptului penal român în vigoare la acea
dată, cu bogate referiri la elementele de drept comparat

O contribuţie de seamă la dezvoltarea știinţei penale romanești au avut lucrările profesorilor Traian Pop de la
facultatea de Drept din Cluj ( Drept penal, 3 volume, 1921-1924) si N. Buzea de la Facultatea de Drept din iaşi ( Principii
de drept penal, lași 1937)

Studiul ştiinţei dreptului penal:

( Așa cum s-a arătat în doctrina penală, știinţa dreptului penal efectuează un Intreg studiu asupra nomelor șl Instituțllor
penale - exegetic, dogmatic și critic)

1. Studiul exegetic - obiectul său îl reprezintă cunoașterea, în parte, a fiecărei regull de drept, în conceptul, conţinutul
funcsiunbea și sfera sa de aplicare Reprezintă un studiu de analiză, o operaţiune de pătrundere în amănunt,o adevărată
cercetare a normei de drept cuprinsă in dispoziţile legii

2. Studiul dogmatic - obiectul său îl reprezintă cunoașterea principlilor dreptului normativ, cercetând care sunt normele
juridice omogene, extrăgând ideea care constituie elementul de omogenitate, find astfel un studiu de sinteză, de
concentrare și integrare a normelor juridice

3. Studiul critic - obiectul său îl reprezintă descoperirea imperfectiunilor dreptului, pentru o mai bună aplicare a legilor,
discordanţa dintre rostul unor reguli de drept si rezultatele la care ele conduc, sau nepotrivirea dintre normele în particular
și principiile de ansamblu

- pentru știinţa dreptulul penal studiul care prezintă cel mal mare Interes este cel excegetic-

Principiile fundamentale ale dreptului penal.

Principiile fundamentale ale dreptulul penal sunt acele idei care străbat sau călăuzesc întreaga reglementare
Juridică penală, precum și activitatea de combatere a fenomenulul infracţional, prin mijlocirea dispoziţilor de drept penal.

Toate normele și instituţile de drept penal işl subordonează incidenţa lor principllor fundamentale, acestea
exprimând totodată, șI o anumítă concepţie de politică penală
 1. Principiul legalităţii

Noul Cod penal prezintă distinct principiul legalității incriminării în articolul 1 ( spre deosebire de Codul penal
anterior, unde se găsea alăturat principiulul legalității sancţiunilor). Drept urmare, regăsim urmatoarea prevedere

Art 1. Cod penal- Legalitatea incriminării

1. (1)Legea penală prevede faptele care constitule infractiunl.

2. (2)Nicio persoană nu poate fi sancţionată penal pentru o faptă care nu era prevăzutà de legea penală la data când a
fost săvârșite

Potrivit acestui principiu, legea penală stabilește faptele.care constitule intractiuni, fiind interzis ca o persoană
care a săvârşit o faptä care nu era prevăzutä ca infracţiune la data comiteri, să răspundă datorítă apariţiei uneì legi
ulterioare,care ar incrimina fapta respectivă

Principlul legalităţii, în articolul 1 al Codului penal, definește legalitatea încriminari, exprimată în regula

- nullum crimen sine lege (nu există infracţiune fără lege), în virtutea acestei reguli, o faptă, oricāt de periculoasă ar fi,
nu poate constitul infracţiune dacă nu este descrisă ca atare de lege.

În acest principiu se subliniaza rodul cum trebuie înţeleasă cerinţa de a fi incriminată

-nullum crimen sine lege scripta ( fapta să fie prevăzută intr-o lege scrisă)

-nullum crimen sine lege certa ( legea să determine cu precizie fapta interzisá sau ordonata)

-nullum crimen sine lege stricta ( răspunderea se menţine în cadrul legi) ,respingând aplicarea

prin analogie nullum crimen sine lege praevla (legea să fi fost edictată inainte de săvårsirea faptei)

Principiul legalităţii este de asemenea regăsit si în art 2. Cod penal - Principlul legalităţii sancţiunilor de
drept penal. Acest aspect vizează legalitatea pedepselor și măsurilor ce se pot lua in cazul săvârşirii faptelor prevăzute de
legea penală și se exprimă in regula

⁃ nulla poena sine lege-

(nu există pedeapsă fără lege) Potrivit acestei reguli legea penală prevedere sanctiunile aplicabile ce se pot lua faţă de
persoanele care au săvârşit infracţiuni, de asemenea, nu se poate aplica niciodata o pedeapsă sau altă sanctiune de drept
penal decat cele prevăzute de lege in momentul săvârșirii faptei. Nicio pedeapsa nu poate fi stabilita in afara limitelor
generale prevăzute de lege

2. Principiul incriminării faptelor periculoase

Acest principiu nu este consacrat in mod expres de codul penal, insă deriva din articoleie 15, 16 și 17 ale
Codului penal - Dispozițile generale (Capitolul l) al Titlulul ll- Infracţiunea, prin Intermediul cărora se interzic acele
acţiuni sau inactiuni care duc la o reacţie din partea legiuitorului de aplicare a sanctiunllor penale.

Acest principiu subliniază delimítarea sferei ilicitului penal de licitul extrapenal ( spre exemplu delictul civil),
precum și faptul că folosirea mijloacelor de constrângere penală trebule să fie ultima ratio sau extrema ratio.

Condiţiile în care o faptă constituie infracţiune:

 fapta este prevăzută de legea penală

 săvarșirea cu vInovăţie a faptei
 fapta nu este justificată
 făptuitorul se impută săvârşirea
 3. Principiul prevenirii faptelor prevăzute de legea penală

Raţiunea de a fi a intregli reglementări juridico-penal este de a ocroti valorile sociale si de a preveni săvârșirea
de noi fapte penale

Deşi nu este prevăzut în mod expres de către Cod, prevenirea reprezintă unul dintre principille fundamentale ale
dreptului penal, definitivându-se din ansamblul nomelo existente în lege

In principlu, majoritatea oamenllor cărora legea le cere să aibă o anumită conduítă vor respecta de bunăvole
regulile, prevenind săvârșire a de infracţiuni.

Prevenirea săvârşii faptelor prevăzute de legea penală, se realizează, In primul rând prin acţlunea de cunoaștere
a acestora, ca si a pedepselor core spunz ătoare lor, prin respectarea voluntară a regullor de conduită de către destinatarii
legii penale, cât și prin luarea unor măsurl preventive prevăzute de lege in acest scop.

Prevenirea săvârşirii de infracţiuni se reallzează și prin aplilcarea $| executarea sanctlunilor de drept penal celor
care au comis asemenea fapte și asupra cărora prin sancţiune se exercită un proces de influențare educativă.

Totodată, aplicarea și executarea unel pedepse de către cel care a comis o infracțiune ( prevenţia speclală),
influenţează si pe cei din jur, deteminându-i să se abținắ de la săvârșirea faptelor prevăzute de legea penală, observând
consecinţele încălcării legii penale (prevenția generală)

4. Principiul umanismului

Presupune ca legiuitorul român, cât și instanţele, cu prilejul aplicării normelor de drept penal, să pornească de
la interesele și drepturile fundamentale ale omului. Pedeapsa cu moartea, tortura , tratamentele Inumane,denigratori,
Injositoare, sunt interzise

5. Principiul egalității în faţa legii

Nefiind reglementat în mod expres de către Cod, este consacrat implicit prin faptul că nu există nici o dispozifie
care să permită tratarea Inegală a vreunei persoane pe motiv de rasă, sex, religie, convingeri politice, etc.

Constituţia României prevede (în art. 16 al 1.) faptul că " Cetăteni sunt egali in faţa legii și a autorităților
publice, fără privilegio şi fără discriminări", fiind de asemenea prevăzut (in art. 16 al 2.) faptul că: "Nmeni nu este mai
presus de lege’’

6. Principlul răspunderii penale personale

Potrivit acestui principiu, fiecare persoană ràspunde pentru acţiunile proprll, neexistând posiblitatea
transferăriirăspunderilipenale unel alte persoane, deşi în alte ramuri de drept, spre exemplu dreptuÌ civil, răspunderea
( civilă, de această dată ), poate fi transferată

7. Principiul Individualizărli sancţiunii.

Fiecare sancţiune va fi stabilită in funcţie de periculozitatea infractorululi, de gravitatea faptei, de necesitatea indreptarii
acestuia, etc.
Cursul nr. 3

Izvoarele dreptului penal

Înţelegerea noţiunii şi specificului izvoarelor de drept penal

Izvoarele formale ale dreptului penal

A. Constituia
B. Legea penală - principalul izvor de drept penal
C. Tratatele și convenţiile internationale
D. Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului

NOTIUNE

Termenul de izvor de drept are mai multe accepţiuni, făcându-se disctincţie între izvoarele materiale și formale,
interne și externe, directe şi indirecte. Întrucất problema izvoarelor constituie obiectul de studiu al Teoriei Generale a
Dreptului, vor fi analizate aspectele particulare care privesc specificul izvoarelor dreptului penal.

In domeniul dreptului penal izvorul natural il constituie realitatea obiectivă, adică nevoile, cerinţele si
aspiraţiile vieţii sociale.

Izvorul constitutiv sau sursa politică a dreptului o constituie voinţa puterii publice de a institui o anumită regulắ
de conduită sau normă de drept penal. Fără această voinţă, o regulă de conduită nu poate dobândi caracterul de regulă de
drept ce trebuie să fie respectată

Izvorul formal sau sursa juridică a dreptului constă în însuși actul legislativ care.cuprinde norme de drept penal
cu elementele componente ale acestora. In aceasta ultimă accepţiune este folosită în mod obisnult expresia de izvor
de drept penal.

Ceea ce caracterizează izvoarele formale ale dreptului penal este faptul că acestea, în principiu, au forma legii,
au un grad ridicat de stabillitate, şi sunt elaborate, adoptate și promulgate printr-o procedură deosebită, datorită specificul
acestora.

Izvoarele formale

1. Constituţia

Constituţia României ocupă prima poziţiei în ierarhia izvoarelor dreptului penal, întrucât, în primul rând,
prin normele sale, consacră valori sociale fundamentale ale statulul român: suveranitate, independenţă, unitatea statului,
persoana cu toate drepturile și libertăţile sale, proprietatea privată si publică, ordinea de drept

O importanţă deosebită pentru dreptul penal o prezintă însă acele dispoziţii constituţionale care vizează în mod
explicit sfera de reglementare a acestel ramuri de drept, cum ar fi :

- Art. 19 care reglementează, de principiu, extrădarea și expulzarea,

- art. 23 care prevede că, până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătorești de condamnare, persoana este
considerată nevinovată,
- art.53 care prevede posibiltatea restrângerii exrciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi,

2. Legea penală - Principalul izvor de drept penal.

Legea penală poate fi definită in sens larg și în sens restrâns

În sens larg ( latto sensu), prin lege penală, potrivit art. 173 C. Pen, se intelege orice dispoziţie cu caracter penal
cuprinsă în legi organice, ordonante de urgenta, sau alte acte normative care la data adoptarilor aveau putere de lege

Drept urmare, avem o dispunere tripartita

- Legi organice, acte normative emis de Parlament in conditile art 73 al 3 lit H din Constituţie
- Ordonanţe de urgentă, emise de Guvern
- Acte normative care aveau putere de lege la data adoptarii lor (spre exemplu decrete prezidenţiale emise anterior
adoptarii Constituţiei, in masura în care conţin prevederi penale ce nu contravin legii si care nu au fost abrogate)

In sens restrâns, ( stricto sensu ), prin lege penală se intelege însăşi actul normativ emis in condiţile art 73 al 3
lit h din Constituţie

Notiunea de lege penală este mai restrânsă de cea de normă penală deoarece norme penale se pot gasi si in legi
extrapenale

In sfera legilor penale, Codul penal este cel mai important izvor formal al dreptuľui penal, deoarece cuprinde
cvasitotalitatea normelor penale generale, si majoritatea normelor penale speciale

Actualul Cod penal al României a fost adoptat prin legea 286/2009 și a intrat in vigoare prin Legea 187/2012, la
data de 01 februarie 2014

Legile penale pot fi clasificate după sfera de incidenta

a. legea penală generală - este legea ce cuprinde dispoziti de generală aplicare. Ea reglementează condiţile de tragere la
răspundere penală șI regulile generale prinvind infracţiunea, răspunderea penală, sancţiunea. Unica lege penală
generală este codul penal

b. legea penală complinitoare -Pe lângă Codul penal anterior, au existat unele acte normative care conţin numai norme
penale completând într-o anumită măsură șifntr-ur anumit mod reglementări din legislația penală, spre exemplu Legea
143/2000 privind combaterea traficului de droguri.

c. legea penală specială - Aceasta este legea penală care se abate de la regulle oblşnuite derogă de la legea penală
generală de drept comun. Legea penală specială are intâietate in faţa legii penale generale, dacă cele două vin in
concurs ( specialia generalibus derogant )

d. legea nepenală cu dispoziti penale - Acea lege care reglementează un anumit domeniu de activitate cu caracter
administrativ, ori de altă natură, in cuprinsul careia se gasesc norme de incriminare a unor fapte, Exemplu: Codul
rutier

Clasificare legilor penale după durata de aplicare

a. legea penală cu durată de aplicare nedeterminată Este acea lege în cuprinsul cărela nu se stabileste durata ei de
aplicare. Este delimitat precis numai momentul în care intră în vigoare. Ea se caracterizează prin stabilitate și durată
îndelungată de activitate. Codul penal in vlgoare este un astfel de exemplu.
b. legea penală temporară sau cu durată determinată Este acea lege cu aplicare limitată in timp.

Clasificarea legilor penale după caracterul lor

a) legea penală ordinară

- Este adoptată de puterea legislativă în condiţil normale, obișnuite, și se aplică în orice materie, cu privire la orice
persoană, în orice împrejurări. De regulă are durată nedeterminată

b) legea penală extraordinară

- se adoptă în condiţii deosebite, neobișnuite, spre exemplu legile adoptate în condiţile unei calamítăţi naturare, stare de
război, etc. Ele sunt de regula legi temporare, find în vigoare cât timp se menţin situaţile speciale care au determinat
adoptarea ei.

3. Tratatele și convenţile internationale

În literatura de specialitate se face distincţia intre tratate și conventii internaţionale ca izvoare indirecte de drept
penal șl tratate și convenţi internationale izvoare directe de drept penal.
In prima categorie se includ acele tratate si convenţii prin care statul român s-a angajat să incrimineze anumite fapte
periculoase pentru intreaga umanitate (L 19/1990 împotriva torturi, aderând la Convenţia impotriva torturii adoptată la
New York).

În a doua categorie se includ tratatele si conventie de asistenţă internatională in materie penală și cele privind
protectia drepturilor omului.

Tratatele si convențiile internaționale reprezintă un izvor mediat al dreptului penal, in sensul că acesta va
cuprinde în sfera sa norme ce rezultă din cuprinsul actelor internaţionale la care statul român a aderat, numai după
adoptarea unui act de ratificare a tratatului, emis de puterea legislativă

Potrivit articolului 20 al 2 din Constituţie, atunci când există neconcordanţă între pactele și tratatele privitoare
la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, și legile interne, au prioritate reglementările
internationale, cu excepţia cazulul în care Constituția sau legile interne conţin dispoziţii mai favorabile. În această
ipoteză, de exceptie, pactul sau tratatul internatlonal devine izvor direct.

4. Ordonanţa de Urgenta

Principiul separației puterilor în stat, potrivit art 1 al 4 din Constituţie, prevede existenţa celor trei puteri în stat
- legislativă, executivă și judecătorească În conformitate cu prevederile legale, Parlamentul ( puterea legislativă ), este cel
care emite norma juridică penală

Cu toate acestea, în anumite condiţi, si ordonanţele de urgenţă, emise de către Guvern ( puterea executivă ), pot
conţine norme penale, devenind astfel, izvor de drept penal.

Este recomandată utilizarea cu extremă prudenţă a acestei proceduri de legiferare, și doar în situaţii cu adevărat
excepţionale, care ar justifica intervenţia urgentă a executivului în atribuţile legislativului.

Cu toate acestea, pentru a putea avea putere de lege, ordonanţele de urgenţă trebuie aprobate prin lege organică,
de către Parlament.

Alte categorii de izvoare ale dreptului penal

Jurisprudenţa NU este considerată izvor de drept penal

Cu toate acestea:

In fața unei instanţe se poate ridica o excepţie de neconstituționalitate a unei prevederi legale, care este
soluționată de către Curtea Constituţională printr-o decizie obligatorie. Prevederile constatate ca find neconstituţionale îşi
încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziel Curţii Constituţionale dacă în acest interval Parlamentul,
sau Guvernul, după caz, nu pune de acord prevederlle neconstitutionale cu dispoziţiile Constituţiei.

Recursul în Interesul legi reprezintă procedura prin care Inalta Curte se pronunţă prin decizie asupra unor
chestiuni de drept care au fost soluționate diferit de către instanţele Judecătoresti

Hotărârea prealabilă pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, pronunţată de Inalta Curte prin care, la sesizarea
unei instanţe învestite cu judecarea unei cauze în ultimă Ìnstanţă, se dă o rezolvare de principiu chestiunii de drept de a
cărei lămurire depinde soluţionarea acelei cauze

b) Cutuma nu este considerată izvor de drept penal, însă obiceiul locului este avut în vedere cu privire la anumite fapte ce
nu constituie infracţiuni