Universitatea ,,Dunarea de Jos”

ELEMENTE DE DREPT PENAL

SI PROCESUAL PENAL

Lect.univ.dr. DRAGU CRETU

Galati- 2008

ELEMENTE DE DREPT PENAL

1
 CAPITOLUL I
DREPTUL PENAL CA RAMURA DE DREPT SI ŞTIINŢA DREPTULUI PENAL
DREPTUL PENAL CA RAMURĂ A DREPTULUI

Continut:
• Definirea conceptului de drept penal,în accepţiunile de ramură a dreptului, cât şi de
ştiinţă a dreptului penal – ramură a ştiinţelor juridice;
• Identificarea obiectului şi scopului dreptului penal - ramură a dreptului;
• Delimitarea caracterelor specifice dreptului penal;
• Înţelegerea şi definirea principiilor fundamentale ale dreptului penal.

Obiective:

• Cunoaşterea şi utilizarea adecvată a noţiunilor de drept penal - ramură a dreptului şi

drept penal - ştiinţă a dreptului;
• Explicarea şi interpretarea concepţiilor asupra obiectului şi scopului dreptului penal;
• Reprezentarea concretă a caracterelor specifice dreptului penal;
• Cunoaşterea şi utilizarea adecvată a noţiunilor principiilor fundamentale ale dreptului
penal;
• Pregătirea fundamentală pentru interpretarea şi utilizarea noţiunilor din celelalte
module.

Competenţele dobândite ca urmare a parcurgerii capitolului:

• Realizarea de referate cu privire la problematica capitolului;

• Discuţii cu specialişti din domeniu.

Timpul mediu necesar pentru asimilarea capitolului: 2 ore

2
 I DREPTUL PENAL CA RAMURĂ A DREPTULUI

I.1. Conceptul de drept penal. Definiţia dreptului penal

Noţiunea de „drept penal” cunoaşte două accepţiuni, respectiv ramură a dreptului, ca
una dintre ramurile sistemului dreptului; cât şi ştiinţă a dreptului penal – ramură a ştiinţelor
juridice, care studiază respectiva ramură a dreptului.
Aşa cum s-a arătat în literatura juridică de specialitate, cele două noţiuni desemnate
prin aceeaşi denumire nu pot fi confundate. Dreptul penal – ca ramură a dreptului, are în
vedere normele şi instituţiile care reglementează relaţiile de apărare socială, norme şi instituţii
privite de-a lungul evoluţiei lor sistemice ori ca drept pozitiv, în vigoare la un moment dat,
într-o societate determinată. Dreptul penal ca ştiinţă cuprinde ansamblul teoriilor,
concepţiilor, ideilor privitoare la dreptul penal ca ramură a dreptului penal, adică „doctrina”
dreptului penal.
Obiectul ştiinţei dreptului penal, îl reprezintă, deci, dreptul penal – ca ramură a
dreptului.
Dreptul penal, în accepţiunea de ramură a dreptului, apare ca o totalitate de norme
juridice care statuează faptele ce constituie infracţiuni, condiţiile ce atrag răspunderea
penală, pedepsele şi alte sancţiuni de drept penal aplicabile persoanelor fizice şi juridice care
au comis infracţiuni, în scopul apărării ordinii sociale, fie pe calea prevenţiei, fie pe cale
represivă.
Acest ansamblu de norme juridice este structurat într-un sistem, în jurul instituţiilor
fundamentale ale dreptului penal – infracţiunea, sancţiunea penală (pedeapsa) şi răspunderea
penală. Dreptul penal, în sensul arătat, are două părţi componente: partea generală şi partea
specială.
Partea generală a dreptului penal se referă la regulile sau principiile dreptului penal,
condiţiile în care se nasc, se modifică sau se sting raporturile juridice penale, sistemul
pedepselor şi al celorlalte sancţiuni de drept penal.
Partea specială a dreptului penal prevede condiţiile în care o anumită faptă constituie
infracţiune şi pedeapsa ce se aplică în cazul săvârşirii ei.
In cealaltă accepţiune, ca ştiinţă, dreptul penal cuprinde ansamblul de idei, teorii şi
concepţii privitoare la dreptul penal ca ramură de drept şi la instituţiile sale, adică
,,doctrina’’ dreptului penal.
Ca şi dreptul penal (ca ramură de drept), ştiinţa dreptului penal este unică, chiar dacă
are două părţi distincte – partea generală şi partea specială.
De asemenea, existenţa unor raporturi între dreptul penal şi alte ramuri de drept
determină acelaşi gen de raporturi şi între ştiinţa dreptului penal şi celelalte ştiinţe de ramură
normative (drept procesual penal, drept constituţional, drept civil, drept administrativ etc.) şi
nenormative (criminologie, criminalistică, psihologie judiciară, psihiatrie judiciară etc.).

I. 2. Obiectul dreptului penal

Ca ramură a dreptului, dreptul penal are un obiect propriu de reglementare, adică o
anumită categorie de relaţii sociale pe care le reglementează în exclusivitate, relaţii create în

3
jurul şi datorită valorilor sociale de a căror necondiţionată respectare depinde însăşi existenţa
societăţii într-o anumită etapă de dezvoltare a acesteia.
Obiectul dreptului penal îl formează relaţiile de apărare socială, din care fac parte
atât relaţiile de cooperare între oameni în asigurarea ordinii sociale, cât şi relaţiile de
conflict între titularii valorilor sociale ocrotite de legea penală şi cei care au săvârşit fapte
vătămătoare sau periculoase împotriva acestor valori.
Aceste relaţii de apărare socială se formează între membrii societăţii în mod obiectiv şi
legic, independent de voinţa lor, din necesitatea apărării valorilor esenţiale ale societăţii şi a
dezvoltării lor în deplină securitate – condiţie sine qua non a existenţei şi normalei evoluţii a
grupului social.
De la apariţia statului şi dreptului, relaţiile de apărare socială, fie de conformare, fie de
conflict, au constituit şi continuă să fie şi în prezent obiect de reglementare pentru dreptul
penal, care prevede prin normele sale faptele interzise ca infracţiuni şi pedepsele ce urmează
să se aplice celor care le săvârşesc. Prin această reglementare, relaţiile de apărare socială, care
au o existenţă obiectivă şi anterioară oricărei reglementări, devin raporturi juridice penale.

I.3. - Scopul
Scopul dreptului penal îl constituie apărarea împotriva infracţiunilor a valorilor
sociale fundamentale specifice perioadei istorice parcurse de către societatea românească.
Aşa cum se întâmplă şi în alte legislaţii penale, şi în legislaţia penală română este
prevăzut scopul dreptului penal în chiar articolul de debut al Codului penal,1 menţionându-se
care sunt valorile sociale ce sunt protejate prin normele juridico-penale, în fapt ce se
urmăreşte, în general, prin politica pe care o stabileşte şi o desfăşoară statul respectiv.
Scopul dreptului penal este consacrat, deci, în terminis, în dispoziţiile din art. 1 C.
pen.: ”Legea penală apără, împotriva infracţiunilor România, suveranitatea, independenţa,
unitatea şi indivizibilitatea statului, persoana, drepturile şi libertăţile acesteia, proprietatea,
precum şi întreaga ordine de drept.”
Aşa cum rezultă din textul legal menţionat, legea penală română ocroteşte valorile
sociale fundamentale, cum sunt: statul român cu atributele sale principale (suveranitate,
independenţă, unitate şi indivizibilitate), omul cu drepturile şi libertăţile fundamentale ale
acestuia, proprietatea publică şi privată şi, în general, ordinea de drept în România.2

1
Codul penal român a fost adoptat prin Legea nr. 15/1968 publicată în B. Of. nr. 79-79 bis/21 iunie 1968; a
intrat în vigoare la data de 1 ianuarie 1969. Codul penal român a fost republicat, a suferit numeroase modificări
şi completări, dintre acestea menţionăm: Legea nr. 278/4 iulie 2006,O.U G. nr. 60/2006, Legea nr. 337/2007,
Legea nr. 58/2008.
2
In doctrina penală a fost exprimată o observaţie critică în legătură cu dispoziţiile cuprinse în art. 1 C. pen. (a se
vedea, în acest sens, G. Antoniu, E. Dobrescu, T. Dianu, Gh. Stroe, T. Avrigeanu – Reforma legislaţiei penale,
Ed. Academiei Române, Bucureşti, 2003, pag. 78-79). Observaţia critică pornea de la faptul că o asemenea
dispoziţie de principiu cuprinsă în art. 1 C. pen. român nu există în ţările cu o veche tradiţie democratică
(francez, italian, german), ci numai în legislaţiile fostelor ţări socialiste. O asemenea prevedere, în concepţia
legislaţiei socialiste, era menită să sublinieze caracterul de clasă al legii penale şi, implicit, opoziţia principială
faţă de concepţia opusă pe care o promovează statele care negau acest caracter al legii penale, considerând că
aceasta apără valorile sociale, în care sunt interesati deopotrivă toţi membrii societăţii şi nu numai o clasă socială
sau alta. Având în vedere - se susţine în continuare – că transformările socio-economice ce s-au petrecut în ţara
noastră au la bază o altă concepţie asupra dezvoltării societăţii, s-ar justifica, pe lângă alte argumente,
renunţarea, pe viitor, la o dispoziţie de principiu privind scopul legii penale. Pe de altă parte, o atare dispoziţie nu
are o funcţionalitate bine determinată. In doctrina penală a ultimelor decenii s-a statornicit deja o părere
majoritară, în sensul că legea penală, chiar dacă nu o prevede explicit – are ca scop apărarea valorilor sociale
fundamentale şi că, în esenţă, legea penală este un instrument de ocrotire a ordinii juridice, a bunei convieţuiri a
oamenilor în societate şi a celorlalte valori supreme. Această idee a pătruns adânc în conştiinţa specialiştior, dar
şi a destinatarilor legii penale, nemaiaparând necesar a fi subliniată în cuprinsul legii penale.
4
 Enumerarea valorilor sociale ce sunt apărate prin legea penală împotriva infracţiunilor
fiind exemplificativă, permite să fie cuprinse şi alte valori sociale, ce au fost consacrate prin
Constituţia României1 din 1991, valori ale statului de drept.
Prin dispoziţia menţionată (art. 1 C. pen.) se subliniază rolul activ al dreptului penal în
apărarea, consolidarea şi progresul societăţii româneşti.

I.4. Caracterele dreptului penal

În literatura juridică de specialitate au existat opinii contrare cu privire la caracterele
(trăsăturile caracteristice) dreptului penal.
Unii dintre autori au menţionat ca trăsături caracteristice ale dreptului penal caracterul
de drept public, caracterul unitar şi caracterul autonom (opinie dominantă). Alţi autori se
referă la caracterul sancţionator, normativ şi autonom al dreptului penal.
• Autonomia dreptului penal
Caracterul autonom al acestei ramuri de drept decurge din faptul că dreptul penal are
un obiect specific de reglementare – relaţiile de apărare socială.
Totodată, dreptul penal cuprinde un sistem propriu de reguli de conduită şi de
sancţiuni specifice neîntâlnite în alte ramuri de drept (pedepse, măsuri de siguranţă, măsuri
educative).
Caracterul autonom al dreptului penal a fost invocat în doctrină pentru a sublinia
netemeinicia tezei caracterului pur sancţionator al dreptului penal. Potrivit acestei teze
susţinuta în literatura juridică mai veche, dreptul penal nu ar reglementa relaţii sociale proprii,
ci doar relaţii de sancţionare şi ar avea, deci, un caracter subsidiar, auxiliar, complementar
altor ramuri de drept (Karl Binding).
În această concepţie, se susţine că relaţiile sociale ar fi reglementate de alte ramuri de
drept şi dreptul penal ar trimite un plus de sancţiune atunci când sancţiunea din norma
intrapenală încălcată nu ar fi îndestulătoare pentru stabilirea ordinii de drept încălcate.
Teoria caracterului pur sancţionator (subsidiar, accesoriu) al dreptului penal a fost
combătută în literatura juridică de specialitate, susţinându-se teza contrarie – că dreptul penal
este nu numai sancţionator, ci şi normativ.
Caracterul autonom al dreptului penal se reflectă în relaţiile proprii de reglementare,
relaţiile de apărare sociala şi care nu fac obiectul altei reglementări.
Argumentului potrivit căruia viaţa socială ar fi reglementată mai întâi de celelalte
ramuri de drept, dreptul penal intervenind pentru sancţionarea faptelor periculoase din acele
domenii de reglementare i s-a răspuns că dreptul penal ocroteşte, adeseori, interese ce nu sunt
ocrotite de alte ramuri de drept. Spre exemplu, ocroteşte respectul cuvenit morţilor prin
incriminarea faptei de profanare de morminte (art. 319 C. pen.); ocroteşte sentimentul de milă
prin incriminarea faptei de lăsare fără ajutor a unei persoane a cărei viaţă, sănătate sau
integritate corporală este în primejdie şi care este lipsită de putinţa de a se apăra (art. 315 C.
pen.).
S-a susţinut, pe de altă parte, că regula de drept este normativă, nu fiindcă recunoaşte
un interes, o situaţie sau un bun, ci fiindcă prescrie o regulă de conduită în raport cu acel
interes, acea situaţie ori acel bun. Or, este de netăgăduit că normele penale cuprind reguli de
conduită care nu se regăsesc în alte norme juridice.
Finalmente, s-a susţinut în doctrină că dacă este adevărat că raporturile patrimoniale
sunt reglementate de dreptul civil, raporturile de familie de dreptul familiei, raporturile de
muncă de dreptul muncii ş.a.m.d., iar pentru încălcările grave din aceste ramuri de drept sunt
prevăzute în dreptul penal norme de sancţionare, cu aceasta dreptul penal nu devine auxiliar,
1
Constituţia României din 1991 a fost modificată şi completată prin Legea de revizuire a Constituţiei României
nr. 429/2003, aprobată prin Referendumul naţional din 18-19 octombrie 2003, confirmat prin Hotărârea Curţii
Constituţionale nr. 3/22.10.2003.
5
complementar acestor ramuri de drept, deoarece faptele grave, încălcările grave din aceste
domenii nu sunt prevăzute în normele de drept civil, de dreptul familiei ori de dreptul muncii
etc., ci tot de dreptul penal, care prin prevederea acestora în normele sale contribuie la
prevenirea săvârşirii lor, iar, în caz de încălcare a acestor reguli, la restabilirea ordinii
încălcate prin aplicarea de sancţiuni specifice.
Aşadar, dreptul penal are un caracter normativ propriu, constând dintr-un ansamblu de
norme ce instituie reguli de conduită în vederea apărării valorilor sociale, obligând pe
destinatarii acestora fie să se abţină de la săvârşirea unor fapte (norme prohibitive), fie să
efectueze anumite activităţi (norme onerative).
• Caracterul de drept public este dat de raporturile de putere sau de autoritate
instituite de normele de conduită prevăzute pentru destinatarii legii penale, care sunt
imperative. Acţiunea penală – care este mijlocul juridic prin care conflictul de drept penal este
adus înaintea justiţiei - este, de regulă, o acţiune publică;
• Caracterul de drept unitar – întrucât dispoziţiile din partea generală, cât şi cele din
partea specială au un caracter unitar şi se completează reciproc.

6
 II DREPTUL PENAL CA RAMURĂ A ŞTIINŢEI DREPTULUI

II.1. Noţiunea de ştiinţă a dreptului penal

Ştiinţa dreptului penal joaca un rol important în perfecţionarea reglementărilor juridice
a relaţiilor de apărare socială în raport cu evoluţia societăţii. Normele dreptului penal îşi
găsesc o mai puternică fundamentare în măsura în care sunt explicate, argumentate şi
motivate pe plan teoretic.
Spre deosebire de dreptul penal care este o ramură a dreptului, ştiinţa dreptului penal
este o ramură a ştiinţelor juridico-penale, care cuprinde sistemul cunoştinţelor privitoare la
fenomenele juridico-penale, exprimate în concepţiile, teoriile, ideile, principiile destinate să
explice şi să fundamenteze necesitatea, scopul şi sarcinile dreptului penal, să stabilească
metodele de investigaţie a fenomenelor juridico-penale, să elaboreze mijloacele juridice de
prevenire şi combatere a fenomenului infracţional cu ajutorul dreptului penal.

II. 2. - Obiectul ştiinţei dreptului penal

Este format din ansamblul normelor penale a tuturor instituţiilor şi reglementărilor
care alcătuiesc dreptul penal.
Studiind normele şi instituţiile dreptului penal, ştiinţa dreptului penal răspunde unor
problematici legate de cunoaşterea conţinutului normativ al acestora.
Ştiinţa dreptului penal studiază, în principiu, dreptul penal în vigoare; nu mai puţin
însă, în cadrul ştiinţei dreptului penal, se dau explicaţii şi cu privire la istoria dreptului penal
român, adică la reglementările anterioare legii penale în vigoare. De asemenea, sunt făcute
referiri şi la dreptul comparat, adică la experienţele altor ţări.

II. 3. - Ştiinţele penale (criminale)

Sub denumirea de ştiinţe penale (criminale) au fost grupate ştiinţele socio-umaniste,
altele decât ştiinţele juridice, care au ca obiect de cercetare fenomenul complex al
infracţionalităţii, atât sub raportul naturii şi etiologiei lui, cât şi al fundamentării ştiinţifice a
mijloacelor de prevenire şi combatere a acestuia. Cu alte cuvinte, ştiinţele penale sau
criminale studiază fenomenul criminalităţii ca fenomen social, spre deosebire de ştiinţele
juridice care îl studiază ca fenomen juridic.
Cea mai importanta dintre disciplinele care au ca obiect cercetarea fenomenului
criminalităţii este criminologia. Aşa cum s-a subliniat în literatura de specialitate,
criminologia1- situată la graniţa dintre ştiinţele penale, sociologie, psihologie, statistică,
medicină sau alte discipline apropiate – este în egală măsură o ştiinţă a trecutului, prezentului
şi a viitorului, este o ştiinţă despre om şi pentru om, o ştiinţă care, concomitent cu studiul
maladiei, propune profilaxia necesară, tratamentul de combatere a criminalităţii şi ulterior de
reinserţie sociala a foştilor infractori.
S-a recunoscut criminologiei caracterul de ştiinţă complexă interdisciplinară, ce
înglobează în obiectul ei de studiu şi alte discipline, considerate la început discipline separate
în cadrul disciplinelor penale, ca de exemplu, antropologia criminală, sociologia criminală,
psihologia criminală, etnografie şi demografie criminală, statistică penală.
Cercetarea mijloacelor de reacţiune antiinfracţională formează obiectul unei alte grupe
de ştiinte penale, şi anume: penologia şi ştiinţa penitenciara.
Penologia este ştiinţa care se ocupă de studiul pedepselor şi a celorlalte sancţiuni de
drept penal sub raportul eficacităţii acestora în prevenirea şi reprimarea faptelor periculoase,
precum şi de elaborare a unor propuneri de îmbunătăţire a calităţii acestora. Profesorul Traian

1
Lat. crimen – crimă, infracţiune; lat. logos – ştiinţă.

7
Pop scria că penologia este ştiinţa despre mijloacele apărării sociale în contra faptelor
antisociale declarate infracţiuni şi în contra pericolului criminalităţii.
Ştiinţa penitenciară studiază modul de organizare şi funcţionare a penitenciarelor ca
locuri de executare a pedepselor privative de libertate.
Criminalistica este o ştiinţă judiciară, cu caracter autonom şi unitar, care însumează un
ansamblu de cunoştinţe despre metodele, mijloacele tehnice şi procedeele tactice destinate
descoperirii, cercetării infracţiunilor, identificării persoanelor implicate în săvârşirea lor şi
prevenirii faptelor antisociale.
Psihologia judiciară, ca ştiinţă şi practică se adresează tuturor categoriilor de
specialişti care participă la înfăptuirea justiţiei şi ale căror hotărâri produc un impact asupra
destinului oamenilor aflaţi sub incidenţa legii.
Psihologia judiciara se defineşte ca acea disciplină formativ-aplicativă şi de cultură
profesională a magistratului în statul de drept, având ca obiect studierea aprofundată şi
nuanţată a persoanei umane implicată în drama judiciară, în vederea obţinerii cunoştinţelor şi
a evidenţierii legităţilor psihologice apte să fundamenteze obiectivarea şi interpretarea corectă
a comportamentelor umane cu finalitate judiciară sau criminogenă.
Poliţia ştiinţifică studiază urmele lăsate de infractor (ţesuturi, fire de păr, amprente
etc.), pentru identificarea acestuia.
Finalmente, o poziţie specială o ocupă, în cadrul ştiinţelor penale, politica penală,
înţeleasă ca disciplina complexă şi eminamente practică, ce are ca obiect studiul tuturor
datelor furnizate de celelalte ştiinţe penale, inclusiv de ştiinţele juridico-penale şi elaborarea,
pe aceasta bază, a celor mai adecvate orientări, principii, metode şi mijloace recomandate
legiuitorului, care elaborează normele juridico-penale, organelor judiciare chemate să aplice
aceste norme, precum şi tuturor celor ce participă la realizarea activităţii de prevenire a
infracţiunilor. Aşa cum arată şi denumirea ei, această disciplină aparţine deopotrivă ştiinţelor
penale (criminale) şi ştiinţelor politice, iar rolul său este în continuă creştere în societatea
contemporană.

8
 III PRINCIPIILE FUNDAMENTALE ALE DREPTULUI PENAL

III. 1. Noţiunea de principii fundamentale ale dreptului penal

În literatura juridică de specialitate s-a opinat că principiile fundamentale ale fiecărei
ramuri a dreptului apar ca trăsături caracteristice, definitorii pentru autonomia respectivei
ramuri în cadrul sistemului dreptului.
In ramura dreptului penal, principiile fundamentale sunt idei călăuzitoare, orientări de
bază în activitatea de elaborare şi realizare a normelor juridico-penale, oglindindu-se în toate
normele şi instituţiile dreptului penal.
Principiile fundamentale ale dreptului penal se deosebesc de alte principii de orientare
generală cu incidenţă absolută asupra tuturor instituţiilor dreptului penal.
Prin urmare, principiile generale sunt reguli care derivă din principiile fundamentale
şi care sunt subordonate acestora, având incidenţă generală, însă restrânsă la anumite laturi ale
reglementării juridico-penale. Pe de altă parte, principiile instituţionale sunt subordonate atât
principiilor fundamentale, cât şi principiilor generale, fiind aplicabile numai în cadrul
instituţiilor la care se referă (spre exemplu, în materia aplicării legii penale în spaţiu, relevăm
principiile teritorialităţii, personalităţii, realităţii şi universalităţii (art. 3-6 C. pen.) iar în
materia aplicării legii penale în timp – principiul activităţii legii penale etc.)

III. 2. Cadrul principiilor fundamentale ale dreptului penal

Doctrina penală a exprimat puncte de vedere diferite cu privire la sfera principiilor
fundamentale ale dreptului penal.
Unii autori au apreciat că în acest cadru trebuie incluse principiile fundamentale ale
sistemului de drept în general (democratismul, legalitatea şi umanismul)1. Alţi autori de drept
penal au apreciat că în cadrul principiilor fundamentale trebuie incluse nu numai principii
comune întregului sistem de drept, dar şi principii proprii dreptului penal, ca ramură a
sistemului de drept, deoarece tocmai acestea ilustrează specificul reglementării juridico-
penale.

1
V. Dongoroz şi colab., Explicaţii teoretice ale Codului penal român, Bucureşti, Editura Academiei, 1969, p. 7.
In concepţia profesorului V. Dongoroz, principiul fundamental depăşeşte sfera specificului unei ramuri de drept
şi se înscrie în sfera principiilor generale ale sistemului dreptului. Profesorul a denumit aceste principii ca
fundamentale pentru dreptul penal, numai pentru că a avut în vedere răsfrângerile lor în cadrul dreptului penal,
dar nu pentru că ele ar aparţine numai dreptului penal. Numai denumirea acestor principii ca fiind ale dreptului
penal, este convenţională, deoarece modul cum le caracterizează şi le enumeră evidenţiază clar intenţia sa de a
separa aceste principii de normele specifice dreptului penal (…). S-ar putea spune, prin urmare, că la profesorul
V. Dongoroz numai denumirea de principii fundamentale ale dreptului penal ar putea fi discutată, deoarece a
fost folosită în raport cu principii caracterizate corect; A se vedea, în acest sens, G. Antoniu (coordonator) E.
Dobrescu, I. Dianu, Gh. Stroe, T. Avrigeanu – Reforma legislaţiei penale, Bucureşti, Editura Academiei
Române, 2003, p. 43. Continuatorii operei profesorului V. Dongoroz care au abandonat ideea celor trei principii
fundamentale (democratism, umanism şi legalitate), s-au situat pe o anumită poziţie în ceea ce priveşte
conţinutul principiilor fundamentale asimilând aceste principii acelora care sunt specifice dreptului penal.
Aceştia au păstrat caracterizarea principiilor fundamentale ca fiind principii care stau la baza întregii
reglementări penale, că ele se reflectă în toate instituţiile şi normele care formează conţinutul reglementărilor, că
servesc la caracterizarea şi explicarea ansamblului de reglementări penale, însă au aplicat-o - în ideea în care au
abandonat ideea celor trei principii menţionate – la principii strict specifice dreptului penal (pe când profesorul
V. Dongoroz a aplicat-o în raport cu principii care depăşeau specificul dreptului penal). Or, principiile specifice
dreptului penal n-ar putea fi caracterizate ca stând la baza întregii legislaţii şi ca reflectându-se în toate
instituţiile dreptului penal; cel mult aceste principii ar putea să reflecte elemente comune ale unui grup de norme
sau instituţii ori ar putea să se situeze în jurul unora din cele trei instituţii fundamentale ale dreptului penal
(infracţiunea, răspunderea penală, sancţiunea), dar n-ar putea să caracterizeze toate instituţiile dreptului penal.
9
 Trebuie menţionat faptul că, în materia principiilor fundamentale, deşi au preluat sau
au preluat parţial concepţia profesorului V. Dongoroz, mulţi autori au viziuni diferite în
privinţa principiilor specifice dreptului penal (denumite convenţional, principiile
fundamentale)
Reflectând asupra celor susţinute în doctrina penală, apreciem că se impun ca principii
de bază ale dreptului penal (denumite convenţional fundamentale), următoarele:

• Principiul legalităţii incriminării, a pedepselor, a măsurilor educative şi a

măsurilor de siguranţă;
• Principiul răspunderii penale subiective;
• Principiul răspunderii penale bazate pe o manifestare exterioară,
obiectivă:
• Principiul potrivit căruia infracţiunea este singurul temei al răspunderii
penale;
• Principiul răspunderii penale personale;
• Principiul dublei esenţe a pedepsei: măsură de constrângere şi mijloc de
reeducare;
• Principiul individualizării judiciare a sancţiunii;
• Principiul instituirii unui regim sancţionator special pentru minori.

Aceste principii de bază specifice dreptului penal, la care adăugăm influenţa exercitată
de alte principii, dar care aparţin sistemului dreptului în general (umanismul, egalitatea
cetăţenilor în faţa legii etc.) ca şi influenţa unor principii de politică penală (cel al prevenirii
săvârşirii de fapte prevăzute de legea penală, spre exemplu) prezintă imaginea unui cadru de
principii care dă caracter modern şi eficient legislaţiei penale în vigoare.

III. 3. Principiul legalităţii incriminării, a pedepselor, a măsurilor educative şi

măsurilor de siguranţă
In dreptul penal, principiul legalităţii exprimă regula potrivit căreia întreaga activitate
din acest domeniu trebuie să se desfăşoare pe baza legii şi în strictă conformitate cu aceasta.
Cu alte cuvinte, atât conduita pretinsă membrilor societăţii (să nu facă, de cele mai
multe ori sau să facă ceva), cât şi sancţiunea la care aceştia se expun în caz de nerespectare a
legii penale trebuie să fie prevăzută de lege, iar realizarea prin constrângere a ordinii de drept
penal (prin aplicarea sancţiunilor) să se facă în deplină conformitate cu legea.
Examinat în raport cu cele trei instituţii ale dreptului penal – infracţiunea, sancţiunea
penală (pedeapsa) şi răspunderea penală, principiul legalităţii îmbracă trei laturi:
• legalitatea incriminării (nullum crimen sine lege);
• legalitatea pedepselor, a măsurilor educative şi a măsurilor de siguranţă (nulla
poena sine lege);
• legalitatea răspunderii penale, a constrângerii (nullum judicium sine lege).

Recunoscut de majoritatea specialiştilor ca un principiu fundamental al dreptului

penal, principiul legalităţii, formulat de Cesare Beccaria în celebra sa lucrare “Despre
infracţiuni şi pedepse” şi statuat în "Declaraţia Universală a Drepturilor Omului" de la 10
decembrie 1948 precum şi în "Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice",
adoptat de Organizaţia Naţiunilor Unite în 1966, a venit ca o garanţie a respectării libertăţii şi
drepturilor persoanei, în sensul neantrenării răspunderii penale a unei persoane pentru fapte
neprevăzute de legea penală sau incriminate ulterior săvârşirii faptei.

10
 Înscris iniţial în Codul Penal din 1864, principiul legalităţii îşi găseşte consacrarea
expresă atât în Constituţia din 19911 , cât şi în art. 2 din Codul Penal român în vigoare. Astfel,
în timp ce Constituţia prevede în art. 23 alin. 12 că: “Nici o pedeapsa nu poate fi stabilită sau
aplicată decât în condiţiile şi în temeiul legii, iar prin art. 73 alin. 3 lit. h, că: “Prin lege
organică se reglementează [,..] infracţiunile, pedepsele şi regimul executării acestora”, art. 2
din Codul Penal recurge la o formulare mai amplă şi anume: "Legea prevede care fapte
constituie infracţiuni, pedepsele ce se aplică infractorilor şi măsurile ce se pot lua în cazul
săvârşirii acestor fapte".
1. Legalitatea incriminării, ilustrată de regula "nu există infracţiune fără lege" (nullum
crimen sine lege), conform căreia nici o persoană nu poate fi trasă la răspundere dacă fapta
săvârşită, la momentul respectiv, nu era prevăzută de lege ca infracţiune. Acest lucru are
repercusiuni asupra unor instituţii ale dreptului penal, precum activitatea legii penale (legea
penală se aplică numai faptelor, care în momentul comiterii lor, erau prevăzute de lege ca
infracţiuni) sau interpretarea legii penale (prin interpretare nu se pot creea, adăuga sau
suprima infracţiuni sau elemente din lege).
2. Legalitatea sancţiunilor, ce se aplică în cazul săvârşirii unor fapte prevăzute de
legea penală, ilustrată de dictonul latin "nulla poena sine lege" (nu există niciodată pedeapsă
fără lege), conform acestui principiu o persoană nu poate primi pentru fapta săvârşită decât
pedeapsa prevăzută de lege pentru acea infracţiune şi numai în condiţiile stabilite de lege.
Potrivit art. 2, teza a II-a, Codul penal precizează că legea penală prevede pedepsele ce
se aplică infractorilor şi măsurile ce se pot lua, în cazul săvârşirii unor infracţiuni.
Principiul legalităţii sancţiunilor de drept penal implică cerinţe specifice faţă de
legiuitorul penal şi, după caz, faţă de judecător. Astfel, legiuitorul are obligaţia de a determina
un cadru precis în conţinut, condiţii şi limite ale cauzelor legale generale sau speciale de
nepedepsire ori atenuare a pedepselor, precum şi a criteriilor generale şi limitelor, potrivit
cărora se va realiza individualizarea judiciară şi execuţională a pedepsei, în ceea ce-l priveşte
pe judecător, acesta nu poate refuza aplicarea vreuneia din sancţiunile prevăzute de lege
pentru fapta reţinută sau de a modifica temeiul sau condiţiile, în care urmează să fixeze
sancţiunea de drept penal.

III. 4. Principiul răspunderii penale subiective

Principiul răspunderii penale subiective exprimă ideea că o persoană poate fi trasă la
răspundere penală numai atunci când a comis fapta prevăzută de legea penală cu vinovăţie.
Elementul subiectiv (vinovăţia) face parte din conţinutul constitutiv al infracţiunii;
aşadar, dacă o faptă se săvârşeşte fără vinovăţie, ea nu constituie infracţiune şi, neexistând
infracţiune, nu există nici răspundere penală.
Când se pune problema aplicării unei sancţiuni de drept penal unei persoane ce a
încălcat legea penală, instanţa va trebui să se preocupe să stabilească că fapta săvârşită îi este
imputabilă inculpatului şi din punct de vedere psihic, adică a fost comisă cu vinovăţie şi că
deci există răspundere subiectivă.
Din definiţia legală dată infracţiunii în Codul penal român reiese că vinovăţia
constituie şi o trăsătură esenţială a infracţiunii. Potrivit dispoziţiilor din art. 17 alin. 1 C. pen.,
infracţiunea este fapta care prezintă pericol social, săvârşită cu vinovăţie şi prevăzută de legea
penală.

1
Constituţia României din 1991 a fost modificată şi completată prin Legea de revizuire a Constituţiei României
nr. 429/2003, aprobată prin Referendumul naţional din 18-19 octombrie 2003, confirmat prin Hotărârea Curţii
Constituţionale nr. 3/22.10.2003.

11
 III. 5. Principiul răspunderii penale bazate pe o manifestare exterioară, obiectivă
Acest principiu relevă ideea că o persoană nu poate fi condamnată pentru gândurile
sale oricât de periculoase ar fi, chiar dacă aceste gânduri, planuri, dorinţe ar putea fi probate
cu ajutorul mijloacelor moderne de investigare a proceselor psihice.
O persoană nu poate fi trasă la răspundere penală decât pe baza manifestării sale
exterioare, obiective, adică să comită în realitatea obiectivă un act material pedepsibil (act
preparator, tentativă, faptă consumată).
Fapta este o manifestare a individului în sfera realităţii, în cadrul relaţiilor sociale.

III.6. Principiul potrivit căruia infracţiunea este singurul temei al răspunderii

penale
Principiul potrivit căruia infracţiunea este singurul temei al răspunderii penale este
reflectat în dispoziţiile din art. 17 alin. 2 C. pen.1 Dacă fapta comisă, deşi este prevăzută de
legea penală nu întruneşte trăsăturile unei infracţiuni, nu va exista nici răspundere penală. Pe
plan procesual penal, acţiunea penală nu poate fi pusă în mişcare, iar dacă a fost pusă în
mişcare, nu mai poate fi exercitată, dispunându-se scoaterea de sub urmărire penală sau
achitarea. 2

III.7. Principiul răspunderii penale personale

Potrivit acestui principiu, numai infractorul poate fi tras la răspundere penală, ceea ce
înseamnă că pedeapsa i se poate aplica numai celui ce a săvârşit infracţiunea, măsurile penale
se pot lua numai faţă de cei care au comis fapte prevăzute de legea penală şi prezintă pericol
social ce trebuie înlăturat.
Spre deosebire de alte ramuri de drept, în dreptul penal nu poate fi antrenată
răspunderea penală pentru fapta altuia.
Art. 2 C. pen. se referă la pedepsele ce se aplică infractorilor3, iar art. 72 C. pen. se
referă la persoana infractorului.4
Introducerea răspunderii penale a persoanelor juridice prin Legea nr. 278/2006
presupune o derogare de la principiul caracterului personal al răspunderii penale, dar şi o altă
abordare a unor instituţii de bază ale dreptului penal (participaţia penală, circumstanţele
atenuante şi agravante, concursul de infracţiuni, recidiva, pluralitatea intermediară etc.).

III.8. Principiul dublei esenţe a pedepsei: măsură de constrângere şi mijloc de

reeducare
Acest principiu este reflectat în dispoziţiile din art. 52 alin. 1 C. pen.5 Pedeapsa nu
poate să nu implice o anumită suferinţă, un rău pe care îl suferă condamnatul şi care poate să
se răsfrângă asupra libertăţii, patrimoniului, timpului liber, prestigiului social ş.a.m.d., însă ea
trebuie aplicată în raport cu fapta comisă şi cu vinovăţia făptuitorului; în acest fel, pedeapsa
devine convingătoare şi poate să-şi exercite rolul în procesul de resocializare a infractorului şi
de prevenire generală faţă de ceilalţi destinatari ai legii penale.

1
Art. 17 alin. 2 C. pen.: “Infracţiunea este singurul temei al răspunderii penale”.
2
Art. 11 pct. 1, lit. b, în ref. la art. 10 lit. b C. proc. pen.; art. 11 pct. 2 lit. a în ref.la art. 10 lit. b C. proc. pen.
3
Art. 2 C. pen. “Legea prevede care fapte constituie infracţiuni, pedepsele ce se aplică infractorilor şi măsurile
ce se pot lua în cazul săvârşirii acestor fapte”.
4
Art. 72 alin. 1 C. pen.”La stabilirea şi aplicarea pedepselor se ţine seama de dispoziţiile părţii generale a
acestui cod, de limitele de pedeapsă fixate în partea specială, de gradul de pericol social al faptei săvârşite, de
persoana infractorului şi de împrejurările care atenuează sau agravează răspunderea penală.”
5
Art. 52 alin. 1 C. pen. “Pedeapsa este o măsură de constrângere şi un mijloc de reeducare a condamnatului.
Scopul pedepsei este prevenirea săvârşirii de noi infracţiuni. “
12
 III. 9. Principiul individualizării judiciare a sancţiunii
Principiul individualizării judiciare a sancţiunii presupune ca stabilirea şi aplicarea
sancţiunilor de drept penal să se facă în funcţie de gravitatea faptei săvârşite, periculozitatea
infractorului şi de necesităţile de îndreptare ale acestuia. Individualizarea poate fi legală,
judiciară şi administrativă.
Individualizarea legală este realizată de legiuitor prin prevederea în norma de
incriminare a speciei de pedeapsă şi a limitelor speciale ale pedepsei, a măsurilor penale etc.,
în funcţie de gradul de pericol social abstract al faptei comise.
Individualizarea judiciară este realizată de către instanţa de judecată, constând în
stabilirea şi aplicarea pedepsei concrete în cadrul limitelor legale, avându-se în vedere
pericolul social concret al faptei comise, persoana infractorului, împrejurările care atenuează
sau agravează răspunderea penală şi de contribuţia fiecărui participant la săvârşirea
infracţiunii.1 De asemenea, se poate individualiza, în condiţiile legii, şi modul de executare a
pedepsei (suspendarea condiţionată a executării pedepsei, suspendarea executării pedepsei sub
supraveghere, executarea pedepsei la locul de muncă, într-o închisoare militară, în regim de
detenţie, amenda penală).

III.10. Principiul instituirii unui regim sancţionator special pentru minori

In Titlul V denumit „Minoritatea” (art. 99-1101 C. pen.) legiuitorul penal a instituit un
sistem special de sancţiuni ce pot fi aplicabile minorului infractor, în baza principiului
sancţionării diferenţiate a infractorilor minori faţă de cei majori. Acest sistem special de
sancţiuni este alcătuit din măsuri educative şi pedepse. Această reglementare mixtă a ţinut
seama de personalitatea minorului şi de insuficienta sa dezvoltare psiho-fizică. Legiuitorul a
creat pentru infractorii minori un sistem sancţionator diferit de cel al infractorilor majori, pe
considerentul că aceştia fiind foarte tineri, resocializarea lor se poate face mai bine şi mai
eficient faţă de infractorii majori.
In principiu, pentru faptele lor antisociale, minorilor infractori li se aplică numai
măsuri educative. Art. 100 alin. 2 C. pen., prevede că: „Pedeapsa se aplică numai dacă se
apreciază că luarea unei măsuri educative nu este suficientă pentru îndreptarea minorului.”
Sistemul sancţionator al minorilor infractori a fost conceput în aşa fel încât sancţiunile
aplicate să nu împiedice desăvârşirea pregătirii şcolare a infractorilor minori, asigurându-li-se
şi condiţii de a dobândi o pregătire profesională potrivit cu aptitudinile lor.

III.11. Principiul umanitar

Unul din dezideratele lumii moderne este apărarea drepturilor fundamentale ale
omului. Drept urmare, incriminarea şi sancţiunea prevăzute de legea penală trebuie să
urmărească respectarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului.
Acest lucru presupune, pe de o parte ca legea penală să asigure o protecţie a persoanei
fizice prin incriminarea faptelor ce sunt îndreptate împotriva vieţii, integrităţii corporale,
sănătăţii, libertăţii şi demnităţii persoanei etc., iar pe de altă parte, constrângerea penală
trebuie să aibă un caracter uman, respectându-se drepturile infractorului la asistenţă juridică,
asistenţă medicală, demnitatea acestuia.
Tot principiul umanităţii a impus consacrarea prezumţiei de nevinovăţie şi tendinţa
majorităţii legislaţiei moderne de a institui în favoarea infractorilor un regim important de
drepturi şi garanţii procesuale.
Executarea pedepsei, în orice sistem de drept urmăreşte, mai mult sau mai puţin,
reeducarea celui condamnat şi reintegrarea socială a acestuia.
1
Art. 72 C. pen.; art. 27 C. pen. “Instigatorul şi complicele la o faptă prevăzută de legea penală săvârşită cu
intenţie se sancţionează cu pedeapsa prevăzută de lege pentru autor. La stabilirea pedepsei se ţine seama de
contribuţia fiecăruia la săvârşirea infracţiunii, precum şi de dispoziţiile art. 72“.
13
 III.12. Incriminarea faptelor care prezintă un anumit grad de pericol social
Principiul incriminării numai a faptelor, care prezintă un anumit grad de pericol social
este consacrat de art. 17 alin. 1 teza I din Codul Penal, potrivit căruia infracţiunea este fapta
care prezintă pericol social, şi de art. 18 Cod penal şi art. 181 Cod penal care precizează ce se
înţelege prin pericol social în sensul legii penale şi, respectiv, descrie noţiunea faptei, care nu
prezintă gradul de pericol social al unei infracţiuni.
Regula pe care o impune acest principiu este de a fi sancţionate numai acele acţiuni
sau inacţiuni, care prezintă un grad de pericol social suficient de mare ca să impună o reacţie
prin mijloace de drept penal împotriva făptuitorilor.

III.13. Egalitatea în faţa legii penale

Întreaga legislaţie modernă urmăreşte eliminarea discriminărilor de orice fel. La nivel
internaţional există preocupări în acest sens, statele asumându-şi obligaţia de a elimina din
reglementările interne orice fel de discriminări. Şi legea penală urmăreşte aceleaşi tendinţe,
înfăptuirea justiţiei penale excluzând imunităţile sau inegalităţile de tratament în aplicarea
legii penale. Toţi membrii societăţii se află într-o poziţie de egalitate faţă de prevederile legii
penale, atât în calitate de beneficiari ai protecţiei penale cât şi de destinatari ai exigentelor
acesteia.

III. 14. Prevenirea faptelor prevăzute de legea penală

Legea penală, prin conţinutul său şi sancţiunile prevăzute asigură aşa-numita prevenţie
generală, iar în măsura în care sunt pronunţate pedepse în cauze penale concrete, se realizează
prevenţia specială.
Prevenirea faptelor infracţionale se realizează atât prin publicitatea legii penale cât şi
prin pedepsirea celor ce-au încălcat prevederile imperative ale legii penale.
De asemenea, măsurile de siguranţă, ca sancţiuni de drept penal, vin să completeze
procesul de prevenţie a fenomenului infracţional, proces ce e mult mai complex, incluzând şi
măsuri de ordin social şi economic, pornind de la studierea şi identificarea cauzelor şi
condiţiilor care determină sau favorizează săvârşirea unor infracţiuni.

Rezumat:

Noţiunea de „drept penal” cunoaşte două accepţiuni, respectiv ramură a dreptului, ca

una dintre ramurile sistemului dreptului; cât şi ştiinţă a dreptului penal – ramură a ştiinţelor
juridice, care studiază respectiva ramura a dreptului.
Dreptul penal, în accepţiunea de ramură a dreptului, apare ca o totalitate de norme
juridice care statuează faptele ce constituie infracţiuni , condiţiile ce atrag răspunderea penală,
pedepsele şi alte sancţiuni de drept penal aplicabile persoanelor fizice şi juridice care au
comis infracţiuni, în scopul apărării ordinii sociale, fie pe calea prevenţiei, fie pe cale
represivă.
In cealaltă accepţiune, de ştiinţă a dreptul penal, cuprinde ansamblul de idei, teorii şi
concepţii privitoare la dreptul penal ca ramura de drept şi la instituţiile sale, adică ,,doctrina’’
dreptului penal.
Obiectul dreptului penal îl formează relaţiile de apărare socială, din care fac parte atât
relaţiile de cooperare între oameni în asigurarea ordinii sociale, cât şi relaţiile de conflict între
titularii valorilor sociale ocrotite de legea penală şi cei care au săvârşit fapte vătămătoare sau
periculoase împotriva acestor valori
Scopul dreptului penal îl constituie apărarea împotriva infracţiunilor a valorilor sociale
fundamentale specifice perioadei istorice parcurse de către societatea românească.
14
 În ramura dreptului penal, principiile fundamentale sunt idei călăuzitoare, orientări de
bază în activitatea de elaborare şi realizare a normelor juridico-penale, oglindindu-se în toate
normele şi instituţiile dreptului penal.
Reflectând asupra celor susţinute în doctrina penală, apreciem că se impun ca principii
de bază ale dreptului penal (denumite convenţional fundamentale), următoarele:
• Principiul legalităţii incriminării, a pedepselor, a măsurilor educative şi a
măsurilor de siguranţă;
• Principiul răspunderii penale subiective;
• Principiul răspunderii penale bazate pe o manifestare exterioară, obiectivă;
• Principiul potrivit căruia infracţiunea este singurul temei al răspunderii penale;
• Principiul răspunderii penale personale;
• Principiul dublei esenţe a pedepsei: măsură de constrângere şi mijloc de
reeducare;
• Principiul individualizării judiciare a sancţiunii;
• Principiul instituirii unui regim sancţionator special pentru minori.

Concluzii:

Prin parcurgerea conţinutului informativ al capitolului 1, aţi dobândit cunoştinţe

referitoare la noţiunea de „drept penal”, obiectul şi scopul dreptului penal, principiile
fundamentale ale acestei ramuri de drept.

Recomandări bibliografice:

LEGISLAŢIE:
1. Constituţia României, 1991, modificata şi completată prin Legea de revizuire a
Constituţiei României nr. 429/2003;
2. Codul penal român, intrat în vigoare la data de 01.01.1969, cu ultimele modificări şi
completări:
- Legea nr.247/2005 privind reforma în domeniile proprietăţii şi justiţiei, precum şi unele
măsuri adiacente, publicata în M. Of. nr. 653/22 iul. 2005;
- Legea nr.278/04-07-2006 pentru modificarea şi completarea Codului penal, precum şi
pentru modificarea şi completarea altor legi, publicata în M. Of. nr. 601/12 iul. 2006;
- O.U.G. nr .60/2006, Legea nr. 337/2007, Legea nr. 58/2008.

DOCTRINĂ:
Boroi, Al. – Drept penal. Partea generală, Bucureşti, Editura All Beck, 2006;
Mitrache, C-tin, Mitrache, C., - Drept penal român. Partea generală, Bucureşti, Editura
Universul Juridic, 2004, 2005.

Teme de control (conform calendarului disciplinei):

Obiectul şi scopul dreptului penal

15
 TESTE DE AUTOEVALUARE

1.Dreptul penal cuprinde un ansamblu de norme juridice care:

a) statuează faptele ce constituie infracţiuni;
b) pedepsele şi alte sancţiuni de drept penal aplicabile persoanelor fizice şi juridice care au
comis infracţiuni;
c) se referă la regulile sau principiile dreptului penal.

2. Ştiinţa dreptului penal cuprinde:

a) ansamblul de idei, teorii privitoare la dreptul penal ca ramura de drept;
b) ansamblul de concepţii privitoare la dreptul penal ca ramura de drept;
c) instituţiile care reglementează relaţiile de apărare socială.

3.Obiectul dreptului penal îl formează:

a) relaţiile de apărare socială;
b) relaţiile de cooperare între oameni în asigurarea ordinii sociale;
c) relaţiile de conflict între titularii valorilor sociale ocrotite de legea penală şi cei care au
săvârşit fapte vătămătoare sau periculoase împotriva acestor valori.

4. Scopul dreptului penal este consacrat :

a) în dispoziţiile din art. 1 C. pen.;
b) în literatura de specialitate;
c) în dispoziţiile din art. 2 C. pen.

5. Principiul legalităţii îmbracă următoarele laturi:

a) legalitatea incriminării (nullum crimen sine lege);
b) legalitatea pedepselor, a măsurilor educative şi a măsurilor de siguranţă (nulla poena sine
lege);
c)legalitatea răspunderii penale, a constrângerii (nullum judicium sine lege).

RĂSPUNSURI:

1.a,b
2.a,b
3.a,b,c
4.a
5.a,b,c

16
 CAPITOLUL II
IZVOARELE DREPTULUI PENAL

Obiectivele specifice capitolului:

• Definirea conceptului de izvor de drept penal;

• Identificarea izvoarelor dreptului penal;
• Definirea conceptului de lege penală;
• Delimitarea categoriilor de legi penale;
• Definirea conceptului de normă penală;
• Delimitarea categoriilor de norme penale;
• Înţelegerea şi definirea procesului de interpretare a legii penale.

Rezultatele aşteptate:

• Cunoaşterea şi utilizarea adecvată a noţiunilor de izvor de drept penal, lege penală şi

normă penală;
• Explicarea şi interpretarea concepţiilor asupra noţiunilor de izvor de drept penal, lege
penală şi normă penală;
• Reprezentarea concretă a noţiunilor de izvor de drept penal, lege penală şi normă
penală;
• Pregătirea fundamentală pentru interpretarea şi utilizarea noţiunilor din celelalte
module.

Competenţele dobândite ca urmare a parcurgerii capitolului:

• Realizarea de referate cu privire la problematica capitolului

• Discuţii cu specialişti din domeniu

Timpul mediu necesar pentru asimilarea capitolului: 2 ore

17
 I IZVOARELE DREPTULUI PENAL

I.1. - Noţiunea şi specificul izvoarelor dreptului penal. Principalele izvoare ale

dreptului penal
În doctrină, termenul de izvor de drept are mai multe sensuri, accepţiuni, făcându-se
distincţie între izvoarele materiale şi formale, interne şi externe, directe şi indirecte. Problema
conceptului de izvor de drept fiind obiect de studiu al disciplinei Teoria generală a dreptului,
vor fi abordate doar aspectele care privesc izvoarele de drept penal.
Izvoarele formale ale dreptului penal sunt acele acte normative în al căror cuprins se
stabilesc: faptele ce constituie infracţiuni, sancţiunile ce se pot aplica în cazul încălcării
acestor norme, condiţiile în care este antrenată răspunderea penală, precum şi acele acte
normative care prevăd dispoziţii obligatorii în procesul de elaborare şi aplicarea dreptului
penal. În raport cu alte ramuri de drept, izvoarele dreptului penal sunt mai restrânse ca număr.
Literatura juridică mai veche considera ca unic izvor de drept penal legea, ca izvor
imediat, iar în plan secundar, ca izvor mediat, menţiona tratatele şi convenţiile internaţionale.
Prin prisma formei pe care pot să o îmbrace, izvoarele dreptului penal pot fi doar legile
penale - în accepţiunea dispoziţiilor din art. 141 C. pen.1
În condiţiile adoptării Constituţiei din 1991, principalul izvor de drept penal intern îl
va constitui legea organică (art. 73 alin. 3), acestuia alăturându-i-se decretele–legi şi decretele
încă în vigoare.
În categoria izvoarelor de drept penal este inclusă şi Constituţia, ca izvor de drept, în
general, pentru toate ramurile de drept, şi în special pentru Dreptul penal, întrucât conţine
dispoziţii, ce vizează în mod explicit sfera de reglementare a acestor ramuri de drept şi
consacră drepturile şi libertăţile fundamentale, precum şi îndatoririle corespunzătoare, cărora
dreptul penal le creează cadrul necesar pentru a fi respectate.
Dintre reglementările cu valoare de lege, cea mai importantă sursă o constituie Codul
penal, care cuprinde majoritatea normelor penale cu caracter de principii generale (partea
generală), precum şi norme cu caracter special (partea specială).
În afara Codului penal, există şi alte legi penale cu o sferă de aplicare mai restrânsă,
cum ar fi Legea nr. 275 din 2006 privind executarea pedepselor sau Legea nr. 302 din 2004,
privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală. Specific acestor legi este că
ele au un domeniu de aplicare mai restrâns şi că vin să completeze cadrul normativ general
fixat de Codul Penal sau să instituie unele derogări de la acest cadru. Ele au mai fost numite în
literatura juridică şi legi complinitoare.
În afară de cele două categorii de norme, reglementări cu caracter penal se întâlnesc şi
în legi speciale nepenale sau extrapenale, dar care conţin dispoziţii cu caracter penal, legi ce
vizează reglementarea relaţiilor sociale din anumite domenii, cum ar fi: sectorul silvic, fondul
funciar, regimul vamal, protecţia mediului, etc. instituind pentru încălcarea acestor dispoziţii
sancţiuni penale proprii.
Printre izvoarele dreptului penal sunt menţionate şi tratatele şi convenţiile
internaţionale.
În doctrina penală, se face distincţie între tratatele şi convenţiile internaţionale care
constituie izvoare directe ale dreptului penal (spre exemplu, tratatele şi convenţiile referitoare
la asistenţa juridică internaţională) şi cele care constituie izvoare indirecte, mediate, categorie

1
Art. 141. Legea penală
Prin "lege penală" se înţelege orice dispoziţie cu caracter penal cuprinsă în legi sau decrete.

18
în care intră tratatele şi convenţiile ce cuprind angajamentele statelor părţi de a incrimina pe
plan intern anumite fapte socialmente periculoase.
Tratatele şi convenţiile la care România este parte primesc forţa de acţiune în urma
adoptării unui act al puterii legislative interne, instituindu-se o singură excepţie, în art. 20
alin. 2 al Constituţiei, prin care se dă prioritate reglementărilor internaţionale, în caz de
neconcordanţă cu legile interne, atunci când cele dintâi, se referă la drepturile fundamentale
ale omului, cu excepţia situaţiilor când Constituţia României sau legile interne conţin
dispoziţii mai favorabile.1
Ordonanţele de urgenţă ale Guvernului constituie izvor de drept penal, însă utilizarea
acestei proceduri de legiferare este justificată doar în situaţii cu adevărat excepţionale, care
justifică o intervenţie de urgenţă din partea puterii executive.
În literatura de specialitate se apreciază că jurisprudenţa nu constituie izvor de drept
penal. Au existat însă şi păreri potrivit cărora jurisprudenţa constituie izvor de drept penal,
pornindu-se de la două argumente. Primul vizează deciziile Curţii Constituţionale prin care
sunt soluţionate excepţiile de neconstituţionalitate ale unei legi sau ordonanţe ori ale unor
dispoziţii dintr-o lege sau ordonanţă în vigoare,ridicate de oricare dintre părţi, de procuror sau
din oficiu de către instanţa de judecată .Decizia prin care se constată neconstituţionalitatea
unei legi sau ordonanţe ori a unor dispoziţii dintr-o lege sau ordonanţă în vigoare este
definitivă şi obligatorie.2 Al doilea argument vizează deciziile pronunţate de Înalta Curte de
Casaţie şi Justiţie - Secţiile Unite, în rezolvarea unor recursuri în interesul legii, declarate de
Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. În astfel de
cazuri, soluţiile se pronunţă numai în interesul legii, nu au efect asupra hotărârilor
judecătoreşti examinate şi nici cu privire la situaţia părţilor din acele procese. Însă, dezlegarea
dată problemelor de drept soluţionate este obligatorie pentru instanţele judecătoreşti atunci
când se vor mai confrunta cu situaţii similare.3
1
Articolul 20 Constituţia României (1) Dispoziţiile constituţionale privind drepturile şi libertăţile cetăţenilor
vor fi interpretate şi aplicate în concordanţă cu Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, cu pactele şi cu
celelalte tratate la care România este parte. (2) Dacă există neconcordanţe între pactele şi tratatele privitoare la
drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, şi legile interne, au prioritate reglementările
internaţionale, cu excepţia cazului în care Constituţia sau legile interne conţin dispoziţii mai favorabile.
2
Articolul 147 Constituţia României (1) Dispoziţiile din legile şi ordonanţele în vigoare, precum şi cele din
regulamente, constatate ca fiind neconstituţionale, îşi încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea
deciziei Curţii Constituţionale dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pun de acord
prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei. Pe durata acestui termen, dispoziţiile constatate ca
fiind neconstituţionale sunt suspendate de drept.
(2) În cazurile de neconstituţionalitate care privesc legile, înainte de promulgarea acestora, Parlamentul este
obligat să reexamineze dispoziţiile respective pentru punerea lor de acord cu decizia Curţii Constituţionale.
(3) În cazul în care constituţionalitatea tratatului sau acordului internaţional a fost constatată potrivit articolului
146 litera b), acesta nu poate face obiectul unei excepţii de neconstituţionalitate. Tratatul sau acordul
internaţional constatat ca fiind neconstituţional nu poate fi ratificat.
(4) Deciziile Curţii Constituţionale se publică în Monitorul Oficial al României. De la data publicării, deciziile
sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor.
3
Art. 4142 C. proc. pen ,,(1) Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie,
direct, sau ministrul justiţiei, prin intermediul procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de
Casaţie şi Justiţie, precum şi colegiile de conducere ale curţilor de apel şi ale parchetelor de pe lângă acestea au
obligaţia, pentru a asigura interpretarea şi aplicarea unitară a legilor penale şi de procedură penală pe întreg
teritoriul ţării, să ceară Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să se pronunţe asupra chestiunilor de drept care au
primit o soluţionare diferită din partea instanţelor judecătoreşti.
(2) Cererile de recurs în interesul legii se soluţionează de secţiile unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, care
se pronunţă prin decizie. Deciziile se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I, precum şi pe pagina de
Internet a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. Acestea se aduc la cunoştinţă instanţelor şi de Ministerul Justiţiei.
(3)Soluţiile se pronunţă numai în interesul legii, nu au efect asupra hotărârilor judecătoreşti examinate şi nici cu
privire la situaţia părţilor din acele procese. Dezlegarea dată problemelor de drept judecate este obligatorie
pentru instanţe.”
19
 În pofida celor două argumente, pe care le apreciem ca situaţii de excepţie, considerăm
că jurisprudenţa nu constituie izvor de drept penal.

II LEGEA PENALĂ

II.1. Noţiunea de lege penală

Legea penală este acel act normativ ce cuprinde în conţinutul său norme, dispoziţii
penale. Este, în această accepţiune, lege penală, Codul Penal sau Legea nr. 302 din 2004,
privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală.
Se vorbeşte de noţiunea de lege penală în sens larg, desemnând totalitatea legilor
1
penale şi în sens restrâns, în accepţiunea art. 141 Cod Penal, potrivit căruia „prin lege penală
se înţelege orice dispoziţie cu caracter penal cuprinsă în legi şi decrete”2.
Adoptarea legilor se face după o procedură stabilită prin Constituţie. Potrivit art. 73
din Constituţie, Parlamentul adoptă legi constituţionale, legi organice şi legi ordinare (alin. 1).
Infracţiunile, pedepsele şi regimul executării acestora, amnistia sau graţierea colectivă
se stabilesc, respectiv, se acordă de Parlament numai prin lege organică (alin. 3).3

II. 2. - Categorii de legi penale

În funcţie de întinderea domeniului de aplicare, după conţinut, durată sau caracterul
lor, legile penale au primit diverse clasificări, acest lucru ajutând la o mai bună cunoaştere a
acestora şi o mai bună interpretare şi aplicare.
Astfel:
A) După întinderea domeniului de aplicare, legile penale se clasifică în:
• legi generale;
• legi speciale.
Legile penale generale sunt reprezentate de codurile penale obişnuite, ce cuprind
norme penale generale şi speciale, cu valoare de principii ,precum şi majoritatea normelor
incriminatorii.(ex: Codul penal român).

1
În acest sens, noţiunea de lege penală se apropie în conţinut de noţiunea de drept penal.
2
În acest sens, noţiunea de lege penală se apropie în conţinut de noţiunea de normă penală.
3
Articolul 73 Constituţia României:
(1) Parlamentul adoptă legi constituţionale, legi organice şi legi ordinare.
(2) Legile constituţionale sunt cele de revizuire a Constituţiei.
(3) Prin lege organică se reglementează: a) sistemul electoral; organizarea şi funcţionarea Autorităţii Electorale
Permanente; b) organizarea, funcţionarea şi finanţarea partidelor politice; c) statutul deputaţilor şi al senatorilor,
stabilirea indemnizaţiei şi a celorlalte drepturi ale acestora; d) organizarea şi desfăşurarea referendumului; e)
organizarea Guvernului şi a Consiliului Suprem de Apărare a Ţării; f) regimul stării de mobilizare parţială sau
totală a forţelor armate şi al stării de război; g) regimul stării de asediu şi al stării de urgenţă; h) infracţiunile,
pedepsele şi regimul executării acestora; i) acordarea amnistiei sau a graţierii colective; j) statutul
funcţionarilor publici; k) contenciosul administrativ; l) organizarea şi funcţionarea Consiliului Superior al
Magistraturii, a instanţelor judecătoreşti, a Ministerului Public şi a Curţii de Conturi; m) regimul juridic general
al proprietăţii şi al moştenirii; n) organizarea generală a învăţământului; o) organizarea administraţiei publice
locale, a teritoriului, precum şi regimul general privind autonomia locală; p) regimul general privind raporturile
de muncă, sindicatele, patronatele şi protecţia socială; r) statutul minorităţilor naţionale din România; s) regimul
general al cultelor; t) celelalte domenii pentru care în Constituţie se prevede adoptarea de legi organice.

20
 Legile penale speciale conţin dispoziţii cu caracter penal derogatoriu de la dreptul
comun, au un câmp mai restrâns de acţiune, reglementând instituţii speciale de drept penal sau
incriminând ca infracţiuni fapte săvârşite într-un anumit domeniu.
În interpretarea şi aplicarea celor două categorii de norme, legea generală este de cea
mai largă aplicabilitate, însă, în cazul unui concurs între o lege generală şi una specială care
derogă sau completează legea generală, legea specială are întâietate.
B) După caracterul lor, legile penale se clasifică în:
• legi penale ordinare;
• legi penale excepţionale.
Legile penale ordinare (obişnuite) sunt acele norme adoptate în condiţii normale de
desfăşurare a relaţiilor sociale şi combatere a criminalităţii.
Legile penale excepţionale apar în situaţii de excepţie, tranzitorii, provocate de situaţii
excepţionale (calamităţi naturale, stări de război, etc.), care derogă de la dreptul comun şi care
vizează fie instituirea unor infracţiuni (temporare), fie asprirea răspunderii penale pentru cele
existente.
C) După durata lor de aplicare, legile penale se clasifică în:
• legi cu durată nedeterminată;
• legi cu durată determinată.
Legile penale cu durată nedeterminată (permanente) sunt cele în al căror cuprins nu
este prevăzută perioada lor de aplicare.
Legile de aplicare cu durată determinată (temporare) sunt cele care au o aplicabilitate
limitată de existenţa situaţiei ce a generat adoptarea lor. Perioada de aplicabilitate poate fi
determinată în cuprinsul legii, prevăzându-se concret termenul cât legea este în vigoare sau
după situaţia ce a generat-o şi anume la încetarea acesteia.

III - NORMA PENALĂ

III.1. Conceptul de normă penală

Norma juridică este "regulă generală de conduită", instituită şi sancţionată de stat, care
"prescrie anumite drepturi şi obligaţii".
Norma juridică de drept penal, având ca finalitate apărarea societăţii contra
criminalităţii, instituie prin reguli de conduită specifice, acţiunile ori inacţiunile considerate
infracţiuni şi sancţiunile aplicabile acestora.
Se poate remarca faptul că, sub raportul intensităţii forţei obligatorii, normele juridice
penale includ o obligativitate imediată şi imperativă, ele devenind incidente din chiar
momentul edictării lor, spre deosebire de celelalte norme, din alte ramuri de drept, care devin
incidente din momentul nerespectării lor sau al apariţiei unei situaţii care impune aplicarea
normei respective. De asemenea, sancţiunea penală este una inevitabilă şi nu eventuală.

21
 III.2. Structura normei penale
În privinţa structurii normei penale, opiniile autorilor de literatură juridică sunt foarte
diverse. Potrivit unui punct de vedere, norma juridică penală prevede doar ipoteza (descriind
fapta care constituie infracţiune), dispoziţia urmând a fi dedusă din conţinutul ipotezei.
Într-o a doua opinie se arată că norma juridică penală conţine ca orice normă o ipoteză,
cât şi o dispoziţie explicită, aceasta din urmă fiind indicată prin expresia comună tuturor
normelor de incriminare "se pedepseşte" sau "se aplică pedeapsa".
Alţi autori susţin că norma juridică penală, prin specificul său, conţine doar dispoziţia
şi sancţiunea.
Potrivit ultimei opinii, cele trei elemente clasice ale normei juridice se regăsesc şi în
norma juridică penală, cu precizarea că în ipoteză se descrie fapta incriminată, sancţiunea
constă în pedeapsa prevăzută în mod expres de norma respectivă, iar dispoziţia rezultă
implicit din formula "se pedepseşte" întâlnită în toate textele incriminatoare.

III.3. Categorii de norme penale

Normele juridice penale prezintă o serie de trăsături care le diferenţiază între ele,
permiţând clasificarea lor în funcţie de conţinutul normativ propriu şi al structurii. În acest
sens, ştiinţa dreptului penal distinge mai multe categorii de norme:
- Norme penale generale şi speciale, în funcţie de conţinutul şi sfera de incidenţă.
Normele penale generale cuprind dispoziţii cu caracter de regulă generală privind
condiţiile în care se nasc, se modifică şi se sting raporturile juridice penale. Ele sunt de cea
mai largă aplicaţiune şi sunt cuprinse, de regulă, în partea generală a Codului penal şi, rareori,
în unele legi speciale.
Normele penale speciale indică condiţiile în care o anumită faptă constituie infracţiune
şi pedeapsa care se poate aplica în cazul săvârşirii unei astfel de fapte. Ele sunt înscrise, de
regulă, în partea specială a Codului penal dar, în multe situaţii, şi în unele legi speciale.
- Norme penale prohibitive şi norme penale onerative – în funcţie de structurarea
infracţiunilor în comisive şi omisive.
Normele penale prohibitive, corespunzătoare infracţiunilor comisive, stabilesc, ca
regulă de conduită, abţinerea de a săvârşi fapta care este descrisă în conţinutul textului
respectiv.
Normele penale onerative, specifice infracţiunilor omisive, fixează ca regulă de
conduită obligaţia de a face sau de a acţiona, inacţiunea făptuitorului fiind de natură să
producă urmări socialmente periculoase.
- Norme penale complete şi norme penale divizate - în funcţie de elementele ce sunt
cuprinse în structura normei penale.
Normele penale complete (unitare) cuprind toate elementele unei norme (ipoteza,
dispoziţie, sancţiune).
Normele penale divizate sunt acele norme care nu au structura completă în acelaşi text
de lege, dispoziţia sau sancţiunea fiind formulate într-un alt articol al aceleiaşi legi sau chiar
în alt act normativ.
- Norme penale de incriminare cadru (în alb) şi norme de trimitere sau referire.

22
 Normele penale de incriminare cadru au în structura lor o dispoziţie de incriminare
cadru şi o sancţiune corespunzătoare, urmând ca prevederea faptelor interzise să se facă
ulterior, prin alte acte normative.
Normele penale de trimitere sunt acele norme incomplete în ceea ce priveşte dispoziţia
sau sancţiunea, care se completează şi încorporează elementele lipsă din alte norme la care fac
trimitere (exemplu: art.212 alin. 2 Cod Penal; art.264 alin.2 Cod penal etc.), devenind apoi
independente faţă de acestea.
Normele penale de referire sunt şi ele incomplete, divizate, realizând împrumutul unor
elemente prin referire la o altă normă penală (exemplu: art.255 Cod Penal cu referire la
art.254 Cod penal; art.290 Cod penal cu referire la art.288 Cod penal etc.), dar rămân legate
de norma care le-a completat.

IV INTERPRETAREA LEGII PENALE

IV.1. Noţiunea şi importanţa interpretării legii penale

În perspectiva evoluţiei societăţii, pe linia unei democraţii reale, principiul legalităţii
incriminării însuşi, în măsura în care impune nişte particularităţi în materia interpretării
normelor de drept penal, obligă la studierea şi însuşirea acestora, cunoaşterea temeinică a
problematicii respective constituind una dintre cele mai însemnate preocupări ale unei aplicări
corecte a normelor de drept penal.
Prin interpretarea legii se înţelege acea operaţiune logico-raţională de lămurire a
conţinutului unei legi penale, pentru aflarea şi explicarea înţelesului real al legii, potrivit
voinţei legiuitorului care a adoptat legea respectivă.
În procesul de cunoaştere teoretică şi practică a prescripţiunilor legale, interpretarea
legii penale este necesară, oricât de clar ar fi ea formulată, pentru o mai bună încadrare
juridică a faptelor prin încorporarea perfectă a situaţiei de fapt în cadrul legal fixat prin
normele juridice penale.

IV.2. Felurile interpretării

Interpretarea legii penale poate fi făcută de legiuitor, de organul judiciar sau de
teoreticienii dreptului penal.
Interpretarea legală este făcută de legiuitor în momentul când adoptă legea penală şi
constă în explicarea, în conţinutul acesteia, a anumitor termeni sau expresii din legea penală.
Interpretarea judiciară este făcută de organul de urmărire penală sau de instanţă, prin
încadrările juridice ale faptei concrete comise în textul de lege care incriminează fapta ca
infracţiune sau prin soluţiile ce le pronunţă.
Un rol important în activitatea de interpretare juridică îl are Înalta Curte de Casaţie şi
Justiţie care, în deciziile de plen, în rezolvarea unor recursuri în interesul legii, declarate de
Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, asigură o
interpretare unitară a legilor penale.

23
 Interpretarea doctrinară sau ştiinţifică este făcută de teoreticienii dreptului penal în
tratate, cursuri, monografii, acestea fiind de natură să orienteze , mai ales interpretarea
judiciară.

IV.3. Metode de interpretare

Sunt cunoscute mai multe procedee de interpretare: literală, istorică, raţională,
sistematică, prin analogie.

Interpretarea literală sau textuală

Această metodă de interpretare foloseşte analiza conţinutului şi sensului legii penale
cu ajutorul textului, pe baza unui studiu etimologic (înţelesul cuvintelor), stilistic (modul de
exprimare) şi sintactic (funcţiile cuvintelor în propoziţie şi funcţiile propoziţiilor în frază).
Interpretarea logica sau raţională
Interpretarea logică urmăreşte să stabilească voinţa reală a legiuitorului prin folosirea
unor procedee logice, a raţionamentelor.
Printre raţionamentele folosite se numără:
¾ Raţionamentul "a fortiori” care se întemeiază pe argumentul că dacă legea
penală interzice mai puţin, interzice implicit şi mai mult şi invers, dacă legea penală permite
mai mult, ea permite implicit şi mai puţin;
¾ Raţionamentul "per a contrario", potrivit căruia dacă o dispoziţie interzice sau
sancţionează o faptă numai în anumite condiţii, incidenţa sa este exclusă în condiţii diferite
decât cele limitativ prevăzute;
¾ Raţionamentul "reductio ad absurdum", care se întemeiază pe ideea că este
exclusă interpretarea care prin aplicare ar conduce la consecinţe absurde, inadmisibile,
contrare spiritului legii;
¾ Raţionamentul "a pari” care se sprijină pe argumentul că unde există aceeaşi
raţiune sau situaţie trebuie să prevaleze aceeaşi soluţie.
Interpretarea istorico-juridică
Această modalitate de interpretare presupune analiza istoricului legii sau normei ce se
interpretează, studiindu-se datele de ordin social, economic, politic şi juridic existente în
momentul adoptării legii.
În sfera de acţiune a metodei istorice se înscriu:
¾ lucrările preparatorii (anteproiect, proiect preliminar şi proiect definitiv al legii
penale), discuţiile parlamentare care au precedat adoptarea legii;
¾ dispoziţiile din legile penale anterioare;
¾ dispoziţiile din legile străine, care au servit ca sursă de inspiraţie;
¾ materialul doctrinar şi de practică judiciară, presupus a fi influenţat asupra operei
legislative.
Interpretarea sistematică
Metoda sistematică sau de corelaţie este acea metodă logică care urmăreşte stabilirea
înţelesului unei norme penale cu ajutorul legăturilor explicite sau implicite pe care le are cu
alte norme penale din aceeaşi lege sau din alte acte normative din cadrul sistemului juridico-
penal, relevând principiile care guvernează materia cercetată.

24
 Interpretarea prin analogie
Interpretarea prin analogie este o metoda de interpretare care se foloseşte într-o mai
mică măsura în dreptul penal şi care constă în explicarea sensului unei legi penale cu ajutorul
altor norme care sunt asemănătoare.
În literatura juridică se atrage atenţia că interpretarea prin analogie nu se confundă cu
extinderea legii penale prin analogie care are în vedere aplicarea legii penale la fapte care nu
sunt incriminate.

IV.4. Rezultatele şi limitele interpretării

În urma interpretărilor, sub orice metodă, se poate ajunge la trei situaţii distincte:
A. Într-o primă ipoteză, se poate constata că în pofida unor aparente neclarităţi, există
o concordanţa perfectă între voinţa legiuitorului şi felul în care a fost exprimată în lege,
rezultatul interpretării fiind declarativ;
B. În a doua ipoteză, se poate constata că legiuitorul a vrut să spună mai multe decât
rezultă din felul în care s-a exprimat, interpretarea fiind extensivă;
C. În a treia ipoteză, se poate constata că legiuitorul a voit să spună mai puţin decât
rezultă din felul în care s-a exprimat, interpretarea fiind restrictivă;
Plecându-se de la premisa că interpretul trebuie să urmărească cunoaşterea, iar nu
crearea normei de drept, s-a impus principiul că legile penale sunt de strictă interpretare,
potrivit căruia înţelesul normei legale nu poate fi nici extins şi nici restrâns prin interpretare

Rezumat:
Izvoarele dreptului penal sunt acele acte juridice, al căror cuprins stabileşte: fapte, ce
constituie infracţiuni aplicabile, în cazul încălcării acestor norme, condiţiile, în care este
antrenată răspunderea penală, precum şi acele acte normative obligatorii în procesul de
elaborare şi aplicare al dreptului penal. În raport cu alte ramuri de drept, izvoarele dreptului
penal sunt mai restrânse ca număr.
În condiţiile adoptării Constituţiei din 1991, principalul izvor de drept penal intern îl
va constitui legea organică (art. 73 alin. 3), acestuia alăturându-i-se decretele – legi şi
decretele încă în vigoare. Legea penală este acel act normativ ce cuprinde în conţinutul său
norme, dispoziţii penale. Este, în această accepţiune, lege penală: Codul Penal sau Legea nr.
302 din 2004, privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală .
Se vorbeşte de noţiunea de lege penală în sens larg, desemnând totalitatea legilor
penale, şi în sens restrâns, în accepţiunea dată de art. 141 Cod Penal, potrivit căruia „prin
lege penală se înţelege orice dispoziţie cu caracter penal cuprinsă în legi şi decrete”.
Adoptarea legilor se face după o procedură stabilită prin Constituţie. Potrivit art. 73
din Constituţie, Parlamentul adoptă legi constituţionale, legi organice şi legi ordinare (alin.1).
Infracţiunile, pedepsele şi regimul executării acestora, amnistia sau graţierea colectivă
se stabilesc, respectiv, se acordă de Parlament numai prin lege organică (alin. 3).
Norma juridică este "regulă generală de conduită", instituită şi sancţionată de stat, care
"prescrie anumite drepturi şi obligaţii".
Norma juridică de drept penal, având ca finalitate apărarea societăţii contra
criminalităţii, instituie prin regulile de conduită specifice, acţiunile ori inacţiunile considerate
infracţiuni şi sancţiunile aplicabile acestora.
Se poate remarca faptul că sub raportul intensităţii forţei obligatorii, normele juridice
penale, includ o obligativitate imediată şi imperativă, ele devenind incidente din chiar

25
momentul edictării lor, spre deosebire de celelalte care devin incidente din momentul
nerespectării lor. De asemenea, sancţiunea penală este una inevitabilă şi nu eventuală.

Concluzii:
Prin parcurgerea conţinutului informativ al capitolului 2, aţi dobândit cunoştinţe
referitoare la noţiunile de izvor de drept penal , lege penală şi normă penală.

Recomandări bibliografice:
LEGISLATIE
1. Constituţia României, 1991, modificata şi completată prin Legea de revizuire a
Constituţiei României nr. 429/2003;
2. Codul penal român, intrat în vigoare la data de 01.01.1969, cu ultimele modificări şi
completări:
- Legea nr.247/2005 privind reforma în domeniile proprietăţii şi justiţiei, precum şi unele
măsuri adiacente, publicata în M. Of. nr. 653/22 iul. 2005;
- Legea nr.278/04-07-2006 pentru modificarea şi completarea Codului penal, precum şi
pentru modificarea şi completarea altor legi, publicata în M. Of. nr. 601/12 iul. 2006;
- O.U.G. nr .60/2006, Legea nr. 337/2007, Legea nr. 58/2008.

DOCTRINĂ:
Boroi, Al. – Drept penal. Partea generală, Bucureşti, Editura All Beck, 2006;
Mitrache, C-tin, Mitrache, C., - Drept penal român. Partea generală, Bucureşti, Editura
Universul Juridic, 2004, 2005.

Teme de control(conform calendarului disciplinei):

Legea penală, principalul izvor al dreptului penal. Categorii de legi penale.

TESTE DE AUTOEVALUARE

1. Constituie izvoare de drept penal:

a) Constituţia României, Codul penal, legile complinitoare;
b) Codul penal, legile complinitoare, jurisprudenţa;
c) Constituţia României, Codul penal, legile nepenale care conţin dispoziţii cu caracter penal.

2. Normele penale prohibitive stabilesc, ca regulă de conduită:

a) abţinerea de a săvârşi fapta;
b) obligaţia de a face sau de a acţiona;
c) abţinerea de a săvârşi fapta şi, în unele situaţii, obligaţia de a face sau de a acţiona.

3. Dacă există o concordanţă perfectă între voinţa legiuitorului şi felul în care a fost exprimată
în lege:
a) interpretarea este extensivă;
b) rezultatul interpretării este declarativ;
c) interpretarea este restrictivă.

RĂSPUNSURI:
1.a, c
2.a
3.b

26
 CAPITOLUL III
RAPORTUL JURIDIC PENAL

Obiectivele specifice capitolului:

• Definirea conceptului de raport juridic penal;

• Identificarea elementelor raportului juridic penal;
• Definirea elementelor raportului juridic penal;
• Delimitarea categoriilor de raporturi juridice penale;
• Delimitarea momentelor privind naşterea, modificarea şi stingerea raportului juridic
penal.

Rezultatele aşteptate:

• Cunoaşterea şi utilizarea adecvată a noţiunilor de raport juridic penal;

• Explicarea şi interpretarea concepţiilor asupra elementelor raportului juridic penal;
• Reprezentarea concretă a elementelor raportului juridic penal;
• Cunoaşterea şi utilizarea adecvată a momentelor privind naşterea, modificarea şi
stingerea raportului juridic penal;
• Pregătirea fundamentală pentru interpretarea şi utilizarea noţiunilor din celelalte
module.

Competenţele dobândite ca urmare a parcurgerii capitolului:

• Realizarea de referate cu privire la problematica capitolului;

• Discuţii cu specialişti din domeniu.

Timpul mediu necesar pentru asimilarea capitolului : 2 ore

27
 I RAPORTUL JURIDIC PENAL

I.1. Noţiune. Trăsături

Raportul juridic penal este acea relaţie de apărare socială împotriva fenomenului
infracţional şi de combatere a acestuia prin normele dreptului penal.
În doctrina românească, problema raportului juridic penal a fost abordată pentru prima
dată de către prof. V. Dongoroz, care, în cursul său din 1939, afirma că, din chiar momentul
intrării lor în vigoare, normele de drept penal dau loc unui raport juridic de "conformaţiune",
de "sumisiune benevolă", în care găsim, pe de o parte, societatea care pretinde o anumită
conduită, şi, pe de altă parte, membrii colectivităţii care înţeleg să-şi conformeze conduita
după preceptul normelor penale; când norma penală este violată, se naşte un nou raport juridic
- de contradicţie ( de conflict), în care găsim, pe de o parte societatea a cărei voinţa a fost
înfrântă, iar pe de alta parte infractorul care nu a voit să-şi conformeze conduita normei
penale; şi, în sfârşit, când faptul penal este urmărit în justiţie, se naşte al treilea raport juridic,
raportul procesual, în care găsim, iarăşi, faţă în faţă, societatea care reclamă aplicarea
sancţiunii şi infractorul care trebuie să se justifice sau să primească pedeapsa. În toate
planurile, raporturile juridice penale reprezintă singura modalitate prin intermediul căreia se
realizează normele cu caracter penal, indiferent dacă aplicarea lor în viaţa socială, este de tip
preventiv sau represiv.
Principala trăsătură distinctivă a raporturilor juridice este aceea că ele nu apar ca în
cazul altor raporturi juridice prin acord de voinţă, ci prin exprimarea imperativă a voinţei
sociale.
Prin urmare, raporturile juridice se nasc, în mod obligatoriu, independent de voinţa
legii penale şi deci nu pot forma obiectul cedării sau tranzacţiei.

I.2. Elementele raportului juridic penal

Ca orice alt raport juridic, şi raportul juridic penal cuprinde în structura sa mai multe
elemente şi anume: subiectele, conţinutul şi obiectul.

2.1. Subiecţii raportului juridic penal

Subiecţii raportului juridic penal sunt persoanele care participă la acest raport în
calitate de beneficiari ai ocrotirii juridice penale sau de destinatari ai prevederilor legii penale.
În ceea ce priveşte subiecţii raportului juridic penal de conformare aceştia sunt, pe de
o parte, statul care, din momentul intrării în vigoare a legii penale, are dreptul să pretindă şi să
impună respectarea acesteia, iar, pe de altă parte, toate persoanele care au obligaţia să se
abţină de la săvârşirea faptelor ce cad sub incidenţa legii respective.
Din momentul săvârşirii faptei prevăzute de legea penală ia naştere raportul juridic
penal de conflict, în cadrul căruia subiecţii sunt, pe de o parte, statul, în principal, şi persoana
fizică sau juridică vătămată, în secundar, iar, pe de altă parte, destinatarul normei
incriminatoare care a săvârşit infracţiunea şi care urmează să răspundă penal.(infractorul -
persoană fizică sau juridică).

2.2. Conţinutul raportului juridic penal

Acesta este format din drepturile şi obligaţiile participanţilor la acest raport.
În cazul raportului juridic penal de conformare, statului îi revine, ca titular al apărării
sociale, dreptul de a pretinde o conduită conformă cu normele prohibitive sau onerative şi
28
obligaţia să ia toate măsurile necesare pentru a face cunoscut conţinutul normelor penale. În
ceea ce priveşte persoanele fizice sau juridice, ca destinatare ale normei de incriminare, în
raportul juridic penal de conformare, au dreptul de a se supune numai obligaţiei pe care legea
o stabileşte şi obligaţia de a se abţine sau de a întreprinde ceea ce norma de drept prevede sub
ameninţarea constrângerii penale.
În cazul raportului juridic penal de conflict, statul are dreptul de a trage la răspundere
penală pe făptuitor şi de a-l supune executării sancţiunii corespunzătoare, în strictă
conformitate cu legea, respectându-se principiul legalităţii incriminării şi pedepsei. Corelativ,
persoana fizică sau juridică care a săvârşit infracţiunea are obligaţia să răspundă penal,
suportând sancţiunile penale ce vor fi dispuse împotriva sa şi dreptul de a pretinde statului să
respecte strict prevederile legii penale, aşa încât să nu suporte o altă sancţiune decât cea care
decurge din normele penale referitoare la individualizarea răspunderii penale.

2.3.Obiectul raportului juridic penal

Obiectul raportului juridic penal este dat de conduita ce urmează să o adopte
subiectele raportului juridic, în funcţie de drepturile şi obligaţiile ce constituie conţinutul
raportului juridic.
Astfel, obiectul raportului juridic penal de conformare constă în atitudinea de
conformare, de cooperare recomandată destinatarilor normei, conduită ce devine obligatorie
pentru toate persoanele fizice şi juridice.
În ceea ce priveşte obiectul raportului juridic de conflict, opiniile autorilor sunt
diferite. Intr-o opinie se afirmă că acel obiect constă în aplicarea şi executarea pedepsei
principale, a pedepsei accesorii şi complimentare, a măsurilor educative.
Într-o altă opinie se consideră că "obiectul raportului penal este format din pedeapsă şi
celelalte măsuri penale stabilite prin lege, prevăzute să fie aplicate ca urmare a săvârşirii
faptei respective.”
Într-o a treia opinie se susţine că obiectul raportului îl constituie "conduita
infractorului care trebuie să răspundă pentru încălcarea obligaţiei de conformare şi să
suporte sancţiunea legală în vederea prevenirii unor noi încălcări". În sfârşit, într-o a patra
opinie se susţine că "obiectul este format din conduita care urmează să fie obţinută în cadrul
său şi cu privire la care sunt create şi sunt exercitate drepturile şi obligaţiile subiectelor".

I.3. Naşterea, modificarea şi stingerea raportului juridic penal

3.1. Naşterea, modificarea şi stingerea raportului juridic penal de conformare.
Natura raportului juridic penal de conformare are loc în momentul intrării în vigoare a
normei penale incriminatoare prin care sunt stabilite drepturile şi obligaţiile subiectelor acelui
raport juridic penal.
Durata de desfăşurare a acestui raport juridic penal nu este determinată, cu excepţia
raporturilor ce decurg din legile temporare care prevăd expres data la care vor înceta sau ieşi
din vigoare.
Modificarea raportului juridic penal de conformare se produce ca urmare a
modificărilor care intervin în conţinutul normei de incriminare, fie prin extinderea, fie prin
restrângerea obligaţiei de conformare.
Stingerea raportului juridic penal de conformare intervine la data ieşirii din vigoare a
legii penale care a dat naştere acelui raport juridic.

3.2. Naşterea, modificarea şi stingerea raportului juridic penal de conflict

Raportul juridic penal de conflict se naşte în momentul săvârşirii unei infracţiuni,
încălcării dispoziţiilor penale. În condiţiile în care fapta nu există sau îi lipseşte unul din
29
elementele constitutive ale infracţiunii, ea nu poate declanşa un raport juridic penal de
conflict.
Raportul juridic penal de conflict se modifică în condiţiile în care intervin sau
operează anumite cauze expres prevăzute de lege, cum ar fi, spre exemplu, cauzele care
înlătură executarea pedepsei sau de modificare a executării.
Stingerea raportului juridic penal de conflict are loc în momentul în care părţile, adică
subiecţii raportului juridic şi-au exercitat, respectiv îndeplinit drepturile şi obligaţiile ce s-au
născut în cadrul raportului. Unii autori consideră că raportul juridic penal se stinge în
momentul în care pedeapsa aplicată este executată sau considerată executată în întregime, alţi
autori opinează că momentul stingerii raportului juridic penal de conflict este cel în care
intervine reabilitarea.

Rezumat:
Raportul juridic penal este acea relaţie de apărare socială împotriva fenomenului
infracţional şi de combatere a acestuia prin normele dreptului penal.
Principala trăsătură distinctivă a raporturilor juridice este aceea că ele nu apar ca în
cazul altor raporturi juridice prin acord de voinţă ,ci prin exprimarea imperativă a voinţei
sociale.
Prin urmare, raporturile juridice se nasc, în mod obligatoriu, independent de voinţa
legii penale şi deci nu pot forma obiectul cedării sau tranzacţiei.
Ca orice alt raport juridic, şi raportul juridic penal cuprinde în structura sa mai multe
elemente şi anume: subiectele, conţinutul şi obiectul.

Concluzii:
Prin parcurgerea conţinutului informativ al capitolului 3, aţi dobândit cunoştinţe
referitoare la noţiunea de raport juridic penal.

Recomandări bibliografice:

LEGISLAŢIE:
1. Constituţia României, 1991, modificata şi completată prin Legea de revizuire a
Constituţiei României nr. 429/2003;
2. Codul penal român, intrat în vigoare la data de 01.01.1969, cu ultimele modificări şi
completări:
- Legea nr.247/2005 privind reforma în domeniile proprietăţii şi justiţiei, precum şi unele
măsuri adiacente, publicată în M. Of. nr. 653/22 iul. 2005;
- Legea nr.278/04-07-2006 pentru modificarea şi completarea Codului penal, precum şi
pentru modificarea şi completarea altor legi, publicată în M. Of. nr. 601/12 iul. 2006;
- O.U.G. nr .60/2006, Legea nr. 337/2007, Legea nr. 58/2008.

DOCTRINĂ:
Boroi, Al. – Drept penal. Partea generală, Bucureşti, Editura All Beck, 2006;
Mitrache, C-tin, Mitrache, C., - Drept penal român. Partea generală, Bucureşti, Editura
Universul Juridic, 2004, 2005.

Teme de control (conform calendarului disciplinei)

30
 TESTE DE AUTOEVALUARE

1. Subiecţii raportului juridic penal de conformare sunt:

a) statul;
b) persoanele fizice care au obligaţia să se abţină de la săvârşirea faptelor ce cad sub incidenţa
legii penale;
c) persoanele juridice care au obligaţia să se abţină de la săvârşirea faptelor ce cad sub
incidenţa legii penale.

2. Raportul juridic penal de conflict se naşte:

a) în momentul comiterii unei infracţiuni;
b) la data intrării în vigoare a legii penale;
c) în momentul pronunţării hotărârii judecătoreşti de condamnare.

3. Obiectul raportului juridic penal de conformare constă:

a) în atitudinea de cooperare recomandată destinatarilor normei penale;
b) în aplicarea şi executarea sancţiunilor penale (pedepselor);
c) în aplicarea şi executarea măsurilor educative.

RĂSPUNSURI:
1. a, b, c;
2. a;
3. a.

31
 CAPITOLUL IV
APLICAREA LEGII PENALE IN SPAŢIU

Obiectivele specifice modulului:

• Definirea conceptului aplicării legii penale;

• Identificarea elementelor în raport de care se aplica legea penală;
• Definirea conceptului aplicării legii penale în spaţiu;
• Identificarea conţinutului şi sensului noţiunilor de teritoriul ţării şi infracţiune
săvârşită pe teritoriul ţării;
• Definirea principiului teritorialităţii şi excepţiile de la aplicarea acestui principiu;
• Identificarea principiilor aplicării legii penale române în cazul infracţiunilor comise în
străinătate (principiul personalităţii; principiul realităţii; principiul universalităţii);
• Definirea conceptului de cooperare judiciară internaţională în materie penală şi
implicaţiile acestuia.

Rezultatele aşteptate:

• Cunoaşterea şi utilizarea adecvată a noţiunilor aplicării legii penale în spaţiu;

• Explicarea şi interpretarea principiilor aplicării legii penale în spaţiu;
• Reprezentarea concretă implicaţiilor acestei instituţii;
• Cunoaşterea şi utilizarea adecvată a instrumentelor ce ţin de cooperarea judiciară
internaţională în materie penală;
• Pregătirea fundamentală pentru interpretarea şi utilizarea noţiunilor din celelalte
module.

Competenţele dobândite ca urmare a parcurgerii capitolului:

• Realizarea de referate cu privire la problematica capitolului

• Discuţii cu specialişti din domeniu

Timpul mediu necesar pentru asimilarea capitolului: 3 ore

32
 I APLICAREA LEGII PENALE ÎN SPAŢIU

I.1. Aplicarea legii penale în spaţiu. Noţiuni introductive

Aplicarea legii penale în spaţiu constă în activitatea de traducere în viaţă a prescripţiilor
sancţionatoare ale legii penale în raport cu locul comiterii diferitelor infracţiuni (în ţară sau în
străinătate), de către cetăţeni români sau străini ori de persoane fără cetăţenie; aceasta ridică
probleme când raportul de drept se prelungeşte pe teritoriul aparţinând unor state diferite, ori
interesează asemenea state, pentru că numai în asemenea cazuri legea penală română vine în
concurs cu aplicarea unei alte legi străine.
Principiile de aplicare a legii penale în raport cu spaţiul trebuie să ofere soluţii la
problemele ce se ivesc în interacţiunea spaţiului cu faptele şi persoanele care săvârşesc
infracţiuni, adică să dea răspuns problemelor de aplicare a legii penale atunci când:
• fapta s-a săvârşit în întregime în afara teritoriului României şi făptuitorul se află
în ţară;
• când fapta s-a săvârşit în parte în ţară, în parte în străinătate;
• când fapta s-a săvârşit în întregime în străinătate, dar făptuitorul este cetăţean
român sau apatrid cu domiciliul România;
• când infracţiunea s-a săvârşit în străinătate de către un cetăţean străin ori apatrid
care nu domiciliază în România, dar împotriva statului român ori cetăţenilor
români;
• când fapta s-a săvârşit în străinătate de străini, dar după săvârşirea faptei aceştia
s-au refugiat pe teritoriul României.

Pentru a oferi soluţii acestor probleme, în Codul penal (art. 3-9) au fost consacrate
reguli cu valoare de principii, acestea fiind:
a) principiul teritorialităţii, pentru infracţiunile săvârşite pe teritoriul României,
b) principiul personalităţii, principiul realităţii şi principiul universalităţii legii
penale, pentru infracţiunile săvârşite în afara teritoriului ţării noastre.
Astfel, problemele privind aplicarea legii penale în spaţiu privesc deopotrivă aplicarea
legii penale române infracţiunilor săvârşite pe teritoriul României, cât şi în afara teritoriului
României, la care se adaugă şi cele ce privesc cooperarea internaţională pentru combaterea
criminalităţii.
Principiul teritorialităţii legii penale, este consacrat în art. 3 din Codul penal” Legea
penală se aplică infracţiunilor săvârşite pe teritoriul României”.
Aplicarea legii penale române infracţiunilor săvârşite pe teritoriul ţării este exclusivă şi
necondiţionată, adică atât calificarea faptei ca infracţiune, condiţiile răspunderii penale,
aplicarea sancţiunilor, ca şi executarea acestora se realizează pe baza legii penale române
indiferent de calitatea făptuitorului (cetăţean român, străin, apatrid cu domiciliul în ţară sau
străinătate).
Principiul teritorialităţii legii penale române decurge şi dă expresie principiilor
suveranităţii şi independenţei ţării.
Conform art. 3 din Codul penal, legea penală se aplica infracţiunilor săvârşite pe
teritoriul României. Caracterul imperativ al normei cuprinse în art. 3 C. pen. impune aplicarea
exclusivă şi necondiţionată a legii penale române infracţiunilor săvârşite pe teritoriul
României, indiferent de calitatea făptuitorului; cetăţean român sau străin, persoană fără
cetăţenie domiciliată în România sau în străinătate. Daca făptuitorul este cetăţean strain sau
apatrid domiciliat în străinătate el nu poate invoca faptul că legea ţării sale este mai

33
favorabilă. Condiţiile răspunderii sale penale pentru infracţiunea săvârşita pe teritoriul
României se stabilesc exclusiv pe baza legii penale române.
Exclusivitatea aplicării legii penale române limitează şi efectele principiului non bis în
idem, astfel că dacă infractorul ar fi fost judecat în străinătate pentru o fapta comisă pe
teritoriul României, hotărârea instanţelor străine nu are autoritate de lucru judecat, astfel că
infractorul poate fi judecat de instanţele române, indiferent de soluţia pronunţată de instanţele
străine (achitare, încetarea procesului penal, condamnare, singurul efect al hotărârii străine
fiind acela că, potrivit art. 89 C. pen., partea de pedeapsă, arestarea preventivă ori reţinerea
executate în străinătate se deduc din pedeapsa aplicată de instanţele române.
Norma cuprinsă în art. 3 C. pen. exclude orice conflict de competentă intre autorităţile
judiciare române şi autorităţile judiciare ale oricărui stat care ar putea invoca aplicarea legii
naţionale a infractorului în legătură cu infracţiunea comisa în România. Reglementând orice
posibil conflict norma cuprinsa în art. 3 C. pen. este o normă conflictuală.
Cunoaşterea sferei de aplicare a legii penale teritoriale presupune determinarea
noţiunii de teritoriu în sens juridico-penal, precum şi a interpretării autentice şi contextuale a
noţiunilor de “teritoriu” (art. 142 C. pen.), “infracţiune săvârşită pe teritoriul ţării” (art. 143 C.
pen.) şi “săvârşirea unei infracţiuni” (art. 144 C. pen.).

I.2. - Noţiunea de teritoriu în sensul legii penale

Potrivit art. 142 Cod penal „prin termenul teritoriu din expresiile „teritoriul României”
şi „teritoriul ţării” se înţelege întinderea de pământ şi apele cuprinse între frontiere, cu
subsolul şi spaţiul aerian, precum şi marea teritorială cu solul, subsolul şi spaţiul aerian al
acesteia”.
Astfel noţiunea de teritoriu cuprinde:
- întinderea de pământ sau suprafaţa terestră cuprinsă între frontierele politico-
geografice stabilite de statul nostru prin convenţii cu statele vecine;
- apele interioare, adică apele cuprinse între frontiere ca: lacuri, bălţi, râuri, apele
maritime din golfuri. În art. 4 din Legea nr. 17/1990 modificată şi completată prin Legea nr.
36 din 16 ianuarie 2002, publicată în M. Of. nr. 77 din 31 ianuarie 2002 se arată că apele
maritime interioare se situează între ţărmul mării şi liniile de bază de la care se măsoară
marea teritorială. Liniile de bază sunt liniile celui mai mare reflux de-a lungul ţărmului, sau
după caz, liniile drepte care unesc punctele cele mai avansate ale ţărmului;
- marea teritorială a României ce cuprinde fâşia de mare adiacentă ţărmului, ori, după
caz apelor maritime interioare pe o lăţime de 12 mile marine (22.224 m) măsurată de la
liniile de bază;
- subsolul, corespunzător solului terestru, acvatic, mării teritoriale fără limite în
adâncime;
- spaţiul aerian sau coloana de aer de deasupra teritoriului (suprafeţei terestre, apelor
interioare, mărilor teritoriale) până la limita spaţiul cosmic - până unde se întinde
suveranitatea statului nostru;
- spaţiul cosmic este delimitat de spaţiul aerian după altitudinea celui mai de jos perigeu
ce permite menţinerea pe orbită a unui satelit (90-110 km).
Legea nr. 17/1990 privind regimul juridic al apelor maritime stabileşte regimul zonei
contigue şi a platoului continental asupra căruia statul îşi exercită dreptul de exploatare
economică, precum şi anumite drepturi de control pentru prevenirea încălcării legilor
naţionale în domeniul fiscal, sanitar şi de trecere a frontierei.
Zona contiguă a fost definită ca fiind fâşia de mare adiacentă mării teritoriale care se
întinde spre largul mării până la distanţa de 24 mile marine, măsurată de la liniile de bază.
Zona contiguă nu face parte din teritoriul naţional şi infracţiunile comise în această
zonă nu pot fi urmărite în baza principiului teritorialităţii legii penale române, decât dacă sunt
34
comise pe o navă sub pavilion românesc sau pe o instalaţie de foraj submarin, al căror regim
este similar cu cel al navelor sub pavilion naţional.

I.3. Noţiunea de infracţiune săvârşită pe teritoriul ţării

Art. 143 din Codul penal prevede că „prin infracţiune săvârşită pe teritoriul ţării se
înţelege orice infracţiune comisă pe teritoriul arătat în art. 142 Cod penal, sau pe o navă ori
aeronavă română”.
Alineatul 2 al aceluiaşi articol precizează că „infracţiunea se consideră săvârşită pe
teritoriul ţării şi atunci când pe acest teritoriu, ori pe o navă ori aeronavă română s-a
efectuat numai un act de executare ori s-a produs rezultatul infracţiunii”.
Prin aceste dispoziţii se consacră criteriul ubicuităţii sau al desfăşurării integrale,
potrivit căruia infracţiunea este săvârşită pretutindeni1 unde s-a săvârşit fie şi numai un act de
executare ori s-a produs numai rezultatul infracţiunii.
Este astfel competent să judece infracţiunea orice stat pe teritoriul căruia s-a săvârşit un
act de executare ori s-a produs rezultatul.
Teoria ubicuităţii a fost preferată altor teorii preconizate (teoria acţiunii, teoria
rezultatului, teoria preponderenţei sau a actului esenţial, teoria ilegalităţii, teoria voinţei
infractorului) pentru determinarea locului săvârşirii infracţiunii fiindcă nu restrânge acest loc
la teritoriul pe care s-a săvârşit o anumită parte a activităţii infracţionale cu excluderea
competenţei de jurisdicţie a altor state ca în cazul teoriilor enumerate mai sus. Teoria
ubicuităţii oferă soluţii problemelor ce privesc infracţiunile continue, continuate, complexe,
în cazul tentativei sau participării la infracţiune ca autor, instigator, complice, când
activitatea infracţională se desfăşoară în parte şi în afara teritoriului ţării.
Acest criteriu este luat în considerare şi în cazul infracţiunilor continue, de obicei şi
continuate atunci când au început ori s-au consumat la noi în ţară – deoarece sunt infracţiuni
unice, cu toate că acţiunea şi rezultatul se prelungesc în timp sau actele se repetă la interval
de timp în baza aceleiaşi rezoluţii infracţionale. De asemenea, în cazul infracţiunilor
complexe, cum ar fi tâlhăria, fapta va fi apreciată în întregul ei ca fiind comisă la noi în ţară.
În privinţa formelor agravate ale infracţiunilor, nu se va ţine seama de împrejurarea
agravantă săvârşită în străinătate, dacă legea noastră nu o prevede, aşa că fapta se va pedepsi
ca infracţiune simplă, în forma de bază. Dacă însă agravanta este prevăzută în legea noastră
penală şi a început ori s-a terminat la noi în ţară va fi luată în considerare.
În situaţia infracţiunilor comise prin inacţiune, omisiunea poate să aibă loc într-o ţară şi
rezultatul să se producă în altă ţară. De exemplu, omisiunea se comite de către un funcţionar
în exerciţiul atribuţiilor sale de serviciu, prin neîndeplinirea unui act în ţara noastră şi se
cauzează prin aceasta o perturbare gravă a activităţii unei întreprinderi mixte (şi cu capital
românesc), cu sediul în străinătate.
Criteriul ubicuităţii se aplică atât când infracţiunea s-a realizat în formă de tentativă
incriminată, cât şi atunci când infracţiunea s-a comis în participaţie (art.144 Cod penal). În
acest ultim caz, nu are importanţă că actele de participaţie s-au săvârşit în străinătate, iar
executarea acţiunii pe teritoriul României, sau viceversa.
Actul săvârşit ori rezultatul produs pe teritoriul ţării noastre va fi considerat infracţiune
în raport cu legea penală română.

I.4. Principiul teritorialităţii legii penale. Excepţii

Excepţiile de la principiul teritorialităţii sunt restrângeri ale acestui principiu şi privesc
infracţiunile săvârşite de persoanele care se bucură de imunitate de jurisdicţie penală, precum

1
Termenul ubicuitate derivă din adverbul latin ubique= pretutindeni
35
şi infracţiunile săvârşite de militarii unei armate străine aflate în trecere ori staţionate pe
teritoriul ţării.
Aceste excepţii nu ştirbesc suveranitatea statului român, ele derivă din convenţiile
internaţionale pe care le-a semnat statul român tocmai pentru că este suveran.
• Imunitatea şi inviolabilitatea diplomatice
Imunitatea de jurisdicţie penală este unanim admisă în legislaţiile penale moderne şi
presupune că infracţiunile săvârşite de reprezentanţii diplomatici străini nu vor fi judecate
după legea penală a statului unde sunt acreditaţi. Astfel legea penală română nu se va aplica
infracţiunilor comise de reprezentanţii diplomatici străini, nici pentru infracţiunile comise pe
teritoriul României, nici pentru alte infracţiuni unde legea penala română ar fi incidentă
conform principiilor realităţii ori universalităţii. S-a recunoscut pentru personalul diplomatic
imunitatea de jurisdicţie penală a statului unde este acreditat, pentru a-i oferi acestuia condiţii
depline în îndeplinirea misiunilor încredinţate.
Convenţia de la Viena din 1961 cu privire la relaţiile diplomatice prevede că persoana
agentului diplomatic este inviolabila (art. 29), iar în art. 31 se prevede că agentul diplomatic
se bucură de imunitatea de jurisdicţie penală a statului acreditat.
Aceasta imunitate de jurisdicţie este consacrată de art. 8 C. pen., potrivit căruia
“legea penală nu se aplica infracţiunilor săvârşite de către reprezentanţii diplomatici ai
statelor străine sau de alte persoane care, în conformitate cu convenţiile internaţionale nu
sunt supuse jurisdicţiei penale a statului român”.
Consacrarea în legea penala română a imunităţii de jurisdicţie penală a
reprezentanţilor diplomatici este o reflectare atât a Convenţiei de la Viena, cât şi a altor
convenţii şi tratate încheiate de ţara noastră cu alte state
Potrivit Convenţiei de la Viena sunt consideraţi reprezentanţi diplomatici conform
normelor internaţionale ambasadorul, ministrul plenipotenţiar, consilierul de ambasadă sau
delegaţie, secretarul de ambasada sau delegaţie, ataşatul de ambasadă ori delegaţie, ataşatul
militar, precum şi membrii familiei acestora, daca nu sunt resortisanţi ai statului acreditat.
Imunităţile diplomatice au fost extinse apoi şi asupra reprezentanţilor misiunilor
consulare, iar potrivit unor convenţii şi acte de înfiinţare a unor organisme internaţionale s-a
acordat imunitate diplomatica reprezentanţilor acestora (de exemplu: O.N.U. 1, B.E.R.D.2,
P.U.N.D.3).
De această imunitate de jurisdicţie se bucura şefii statelor străine atunci când se găsesc
în ţară sau sunt în trecere pe teritoriul ţării, precum şi membrii delegaţiilor diplomatice străine
aflate în misiuni oficiale.
Imunitatea de jurisdicţie are ca efect înlăturarea incidentei legii penale române,
persoana în cauza neputând fi urmărită şi judecata de instanţele statului nostru. Statul acreditat
are însă dreptul să ceară statului acreditant judecarea şi sancţionarea acestuia, îl poate declara
persona non- grata şi poate cere acestuia să părăsească teritoriul său.
Imunitatea de jurisdicţie penală nu se identifică cu imunitatea penală, în dreptul penal
român ea fiind privită ca o excepţie de ordin procedural privind punerea în mişcare a acţiunii
penale şi exercitarea acesteia, fără a înlătura caracterul penal al faptei, aceasta rămânând
infracţiune şi putând atrage răspunderea penală a infractorului, potrivit legii sale naţionale.
Imunitatea diplomatică este o cauză cu efecte în persona, iar inviolabilitatea
localurilor misiunilor diplomatice este o consecinţă a acestei imunităţi.

1
Conventia asupra privilegilor şi imunitatilor ONU ratificate de Romania prin Decretul nr. 201/1956.
2
Acordul de infiintare al Bancii Europene pentnru Reconstructie şi Dezvoltare, ratificat de Romania prin Legea
nr.24/1990
3
Acordul intre Guvernul Romaniei şi Programul Natiunilor Unite pentru Dezvoltare privind privilegii şi
imunitati – M.Of. nr.81/1991
36
 Autorităţile judiciare române nu pot pătrunde în incinta acestora fără aprobarea şefului
misiunii diplomatice, dar aceasta nu înseamnă că faptele comise de resortisanţii statului
acreditat pe teritoriul misiunilor diplomatice străine ies de sub incidenţa legii naţionale.
Deşi art. 22 al Convenţiei de la Viena prevede că localurile misiunilor sunt inviolabile
şi nu este permis agenţilor statului acreditat să pătrundă în ele decât cu consimţământul
şefului misiunii, acelaşi articol mai prevede că “statul acreditar este obligat a lua măsuri care
să asigure împiedicarea tulburării liniştii misiunii sau ştirbirea demnităţii acesteia”, precum
şi faptul că “localurile, mobilierul, mijloacele de transport ale misiunii nu pot face obiectul
unei percheziţii, rechiziţii, sechestru sau măsuri asiguratorii”.
Aceasta nu înseamnă însă că teritoriul misiunii diplomatice face parte din teritoriul
statului acreditant, aşa cum enunţa Hugo Grotius teoria extrateritorialităţii pentru a justifica
limitarea aplicării legii naţionale a statului acreditar.
Pe cale de consecinţă, infracţiunile comise pe teritoriul misiunilor diplomatice de către
alte persoane decât cele care se bucura de imunitate diplomatică, cad sub incidenţa legii
naţionale a statului român, însă actele de urmărire nu pot fi efectuate decât cu aprobarea
şefului misiunii.
Tratatele şi convenţiile internaţionale ori cele de constituire a unor organisme
internaţionale detaliază întinderea acestor imunităţi şi inviolabilitatea, fie limitând sfera
persoanelor fie extinzând sfera acestora.

• Regimul forţelor armate străine – excepţie de la principiul teritorialităţii

Trebuie făcută distincţie, după cum prezenţa armatelor străine pe teritoriul naţional
este consecinţa unei stări de beligeranţă, armata străină fiind o armată de ocupaţie sau,
dimpotrivă, prezenţa armatelor străine este urmarea înţelegerilor dintre stat în cadrul unor
acorduri bi- sau multilaterale, ori a cooperării în cadrul unor misiuni internaţionale.
Regulile de drept internaţional privitoare la purtarea războiului, Convenţia de la Haga
din 1907 prevăd obligaţia statului ocupant de a respecta sistemul de drept şi organizarea
jurisdicţionala a statului ocupat, în măsura în care acest fapt nu contravine intereselor sale
militare (art. 43 din Convenţie). Aceasta ar impune ca doar infracţiunile săvârşite de militarii
armatei de ocupaţie ori împotriva acestora să cadă sub jurisdicţia armatei de ocupaţie,
celelalte infracţiuni urmând a fi judecate de instanţele statului ocupat potrivit dreptului
naţional. De prea multe ori şi cu consecinţe dintre cele mai grave aceste reguli au fost
încălcate, iar forţa dreptului a fost înlocuită cu dreptul forţei (inter armae silent justitia).
Fiind impuse prin forţă, hotărârile judiciare ale forţelor de ocupaţie nu pot fi
recunoscute ca având autoritate de lucru judecat.
Prezenţa trupelor străine sau tranzitarea teritoriului în condiţii de pace este
determinată prin convenţiile şi înţelegerile dintre state, prin care se derogă de la principiul
teritorialităţii legii penale naţionale în favoarea legii penale naţionale a statului căruia aparţin
forţele armate.
Potrivit Constituţiei (art. 118 alin. 5), pe teritoriul României pot intra, staţiona,
desfăşura operaţiuni sau trece trupe străine numai în condiţiile legii sau ale tratatelor
internaţionale la care România este parte, ceea ce implică aprobarea prin lege a fiecărui caz în
parte, neputând fi concepută o lege care să reglementeze în general toate cazurile în care pot
staţiona sau tranzita teritoriul ţării, trupe străine.
Constituirea unui nou sistem de securitate pentru România, cu obiectiv strategic
integrarea în cadrul N.A.T.O. a determinat desfăşurarea unor programe comune de genul
Parteneriatul pentru pace, care implică, printre altele, exerciţii şi manevre militare cu prezenţa
unor trupe străine pe teritoriul naţional.

37
 In ce priveşte statutul juridic al militarilor aparţinând N.A.T.O., acesta a fost
reglementat prin Convenţia de la Londra din 1951, care instituie competenţe alternative între
legea ţării de origine şi legea statului în care se află militari.
Sunt de competenţa exclusivă a legii naţionale şi a jurisdicţiei statului de origine
faptele incriminate doar de legea acestui stat, după cum sunt de competenţa organelor
judiciare ale statului unde se află aceste trupe faptele incriminate doar de legea acestui stat.
Pentru celelalte cazuri s-a instituit o competenţă alternativă, facultativă, cu prioritate
pentru legea ţării de origine, dacă infracţiunea aduce atingere siguranţei sau proprietăţii
acestui stat, militarilor sau bunurilor acestora, precum şi în cazul infracţiunilor de serviciu,
chiar daca victima este un resortisant al statului “gazda” în toate celelalte cazuri, prioritate
având legea şi jurisdicţia statului pe teritoriul căruia se găsesc trupele. Competenţa fiind
facultativă, ea poate fi cedata sau solicitată celeilalte părţi din diverse raţiuni care pot justifica
o asemenea cerere.
• Regimul navelor şi aeronavelor – excepţie de la principiul teritorialităţii
Problema se rezolvă diferit după cum navele şi aeronavele sunt militare ori sunt
folosite în scopuri comerciale.
Navele şi aeronavele militare ori folosite în scopuri guvernamentale se află pe
teritoriul ţării cu acordul statului român şi reprezintă statul cărora le aparţin. Infracţiunile
săvârşite la bordul lor nu cad sub incidenţa legii penale române.
Infracţiunile ce ar fi săvârşite de persoanele care fac parte din echipajul acestor nave
sau aeronave, pe timpul cât nava sau aeronava s-ar afla în porturi sau aeroporturi româneşti,
ori când nava s-ar afla în apele maritime interioare ori marea teritorială, se judecă tot după
legea statului căruia aparţine nava ori potrivit convenţiilor internaţionale.
Navele şi aeronavele folosite în scopuri comerciale nu se bucură de acelaşi regim.
Infracţiunile săvârşite la bordul lor, atâta timp cât se află în porturi sau aeroporturi româneşti
se judeca după legea româna.
Legea penală româna se aplica şi cu privire la orice infracţiune săvârşită pe teritoriul
român de către persoanele îmbarcate la bordul navelor străine folosite în scopuri comerciale,
precum şi cu privire la orice infracţiune săvârşită la bordul unor asemenea nave, pe timpul
când acestea se afla în porturile româneşti sau în apele maritime interioare (art. 17 alin. 1 din
Legea nr. 17/1990).
Situaţia este diferită în cazul infracţiunilor săvârşite la bordul navelor comerciale
aflate în trecere prin marea teritorială a României.
In principiu, nu se aplică legea penală romana, deci este o excepţie de la principiul
teritorialităţii.
Art. 17 alin. 2 din Legea nr. 17/1990 republicată prevede totuşi cazuri în care legislaţia
penală româna se aplică şi faptelor comise la bordul navelor comerciale aflate în tranzit prin
marea teritorială dacă:
- infracţiunea a fost săvârşită de un cetăţean român sau apatrid domiciliat în
România;
- infracţiunea este îndreptată împotriva intereselor României, împotriva unui
cetăţean român sau apatrid domiciliat în România;
- infracţiunea este de natură să tulbure ordinea şi liniştea publică în ţară sau pe
marea teritorială;
- în cazul infracţiunilor de trafic de stupefiante sau substanţe psihotrope;
- când intervenţia autorităţilor române a fost cerută în scris de căpitanul navei sau de
un agent diplomatic ori funcţionar consular al statului, al cărui pavilion îl
abordează nava.
• Excepţii de la principiul teritorialităţii decurgând din dreptul intern

38
 Desfăşurarea vieţii politice în condiţiile pluralismului democratic şi a libertăţilor
politice şi de exprimare pe care le implică democraţia reală specifică statului de drept impun
anumite garanţii pentru ca persoanele care desfăşoară o asemenea activitate sa nu fie
persecutate pentru actele exercitate în timpul mandatului ce le-a fost încredinţat pentru vot.

- Imunitatea prezidenţială
Potrivit art. 96 din Constituţie (fost art. 84), Preşedintele României se bucură de
imunitate şi prevederile art. 72 care instituie imunitatea parlamentară, se aplică în mod
corespunzător.
Conform art. 96 din Constituţie, Camera Deputaţilor şi Senatul, în şedinţă comună, pot
hotărî punerea sub acuzare a Preşedintelui României pentru înaltă trădare, cu votul a cel puţin
două treimi din numărul deputaţilor şi senatorilor. Competenţa de judecată aparţine Înaltei
Curţi de Casaţie şi Justiţie în condiţiile legii. Preşedintele este demis de drept de la data
rămânerii definitive a hotărârii de condamnare.
Printr-o interpretare literală restrictivă şi în vădită contradicţie cu prevederile art. 16
din Constituţie s-a tras concluzia că Preşedintele ar răspunde numai pentru “înaltă trădare”
(infracţiune care însă nu există în legea penală română, “înalta trădare” neputând fi asimilată
cu infracţiunea de trădare prevăzută de art. 155 C. pen., trădare prin ajutarea inamicului
prevăzute de art. 156 şi trădare prin transmitere de secrete prevăzută de art. 157 C. pen.).
In realitate, imunitatea Preşedintelui este recunoscută în condiţiile art. 72 din
Constituţie, pentru opiniile politice exprimate în exerciţiul mandatului său şi prin excepţie de
la aceasta, el poate fi pus sub acuzare pentru acele acte politice care pot fi asimilate cu înalta
trădare.
Pentru celelalte infracţiuni, într-o viziune care corespunde exigenţelor art. 16 din
Constituţie şi a ceea ce vrea a fi statul de drept, răspunderea sa este ca a oricărui cetăţean,
excepţiile fiind de strictă interpretare. Se ridică întrebarea: cum ar putea Preşedintele să nu
răspundă în timpul mandatului său pentru un omor sau care ar fi moralitatea unui preşedinte
bigam?

- Imunitatea parlamentară
Potrivit art. 72 din Constituţie deputaţii şi senatorii nu pot fi traşi la răspundere
juridică, deci inclusiv penală, pentru voturile sau pentru opiniile politice exprimate în
exercitarea mandatului. Deşi unii autori adoptă pentru această situaţie denumirea de
“iresponsabilitate juridică”, denumirea nu este dintre cele mai fericite, senatorul sau deputatul
neputând fi în acelaşi timp responsabil şi iresponsabil.
Constituţia arată în mod expres că pentru fapte care nu au legătură cu voturile sau cu
opiniile politice exprimate în exercitarea mandatului, senatorii şi deputaţii pot fi urmăriţi şi
trimişi în judecată. Se instituie însă o procedură, care trebuie respectată. Astfel, senatorii şi
deputaţii, chiar în condiţiile săvârşirii unei infracţiuni care nu are legătură cu exerciţiul
mandatului, nu pot fi percheziţionaţi, reţinuţi sau arestaţi fără încuviinţarea Camerei din care
fac parte, după ascultarea lor. Urmărirea şi trimiterea în judecată penală se poate face numai
de către Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, competenţa de judecată
aparţinând Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. In cazul excepţional al unei infracţiuni flagrante,
deputaţii şi senatorii pot fi reţinuţi şi supuşi percheziţiei. În acest caz, ministrul justiţiei îl va
informa neîntârziat pe preşedintele Camerei asupra reţinerii şi percheziţiei. In cazul în care
Camera sesizată constată că nu există temei pentru reţinere, va dispune imediat revocarea
acestei măsuri.
Urmare a acestor modificări constituţionale s-a pus capăt unor lungi şi aprige discuţii
în ceea ce priveşte procedura de urmat în cazul săvârşirii unor infracţiuni care nu au legătură
cu exerciţiul mandatului, de deputaţi şi senatori. Astfel, acum se prevede că nu pot fi
39
percheziţionaţi, reţinuţi sau arestaţi, fără aprobarea Camerei, însă, per a contrario, se pot
desfăşura alte acte procesuale fără încuviinţări prealabile, precum începerea urmăririi penale,
punerea în mişcare a acţiunii penale, emiterea rechizitoriului şi sesizarea instanţei.
Astfel sunt eliminate opiniile care considerau că aceste acte procesuale, mai sus-
menţionate, necesită fiecare în parte încuviinţarea Camerei.
Noua Constituţie a pus capăt lungilor discuţii care aveau loc pe fondul unei perioade
în care infracţionalitatea este supradimensionată, iar corupţia ajunge uneori până la forurile de
vârf ale societăţii, lupta contra acestui flagel social nefiind compatibilă cu acordarea unor
ocrotiri de la legea penală unor categorii de învinuiţi, indiferent de sfera socială sau politică
din care ar face parte.

- Imunitatea ministerială
Propriu zis aceasta nu este o imunitate, legiuitorul instituind o condiţie de
procedibilitate în legătură cu urmărirea membrilor Guvernului pentru faptele săvârşite în
exerciţiul funcţiei lor.
Potrivit art. 109 alin. 2 din Constituţie, numai Camera Deputaţilor, Senatul şi
Preşedintele României au dreptul să ceară urmărirea penală a membrilor Guvernului pentru
faptele săvârşite în exerciţiul funcţiei lor.
Legea nr. 115/1995 privind responsabilitatea ministerială1 instituie o procedură
specială pentru antrenarea răspunderii penale pentru faptele săvârşite de membrii Guvernului
în exerciţiul funcţiei lor. Pentru săvârşirea altor infracţiuni, în afara exerciţiului funcţiei
ministeriale răspunderea acestora este antrenată în condiţiile dreptului comun.

II APLICAREA LEGII PENALE ÎN SPAŢIU. APLICAREA LEGII PENALE

ROMÂNE INFRACŢIUNILOR SĂVÂRŞITE ÎN AFARA TERITORIULUI ŢĂRII

II.1. Cadrul principiilor

Principiile consacrate în legea penală română ale personalităţii, realităţii şi
universalităţii oferă cadrul legal de reprimare al faptelor periculoase oriunde se vor săvârşi
şi de către oricine.

II. 2. Principiul personalităţii

Principiul personalităţii legii penale se mai numeşte al naţionalităţii active şi este
prevăzut în art. 4 Cod penal „Legea penală română se aplică infracţiunilor săvârşite în afara
teritoriului ţării , dacă făptuitorul este cetăţean român sau dacă, neavând nici o cetăţenie,
are domiciliul în ţară”.
Pentru aplicarea legii penale române conform acestui principiu sunt necesare
condiţiile:
- infracţiunea să se săvârşească în străinătate;
- fapta să fie considerată infracţiune potrivit legii penale române. Nu se cere ca fapta să
fie incriminată şi de legea locului unde s-a săvârşit;
- infractorul în momentul săvârşirii infracţiunii să fie cetăţean român, ori persoană fără
cetăţenie, dar cu domiciliul în România;
- nu este necesară prezenţa infractorului în ţară.

1
Legea nr.115/1999 publicata in M.Of. nr. 300/28 iunie 1999 a fost republicata in M.Of. 334/20 mai 2002
40
 Prin principiul personalităţii se stabileşte competenţa exclusivă şi necondiţionată a
legii penale române, în sensul că aceasta se va aplica indiferent dacă făptuitorul a fost
condamnat în străinătate.
Pedeapsa executată în străinătate se deduce din pedeapsa pronunţată de instanţele
române (art. 8 şi 9 Cod penal ). De lege ferenda principiul ar putea fi reformulat în sensul că
aplicarea legii penale române să fie posibilă numai dacă există dubla incriminare.
Conform acestui principiu ”legea penală rămână se aplică infracţiunilor săvârşite în
afara teritoriului ţării, dacă făptuitorul este cetăţean român, sau neavând cetăţenie, are
domiciliul în ţară”.
În cazul în care infractorii au dublă cetăţenie pot fi sancţionaţi de către ambele state ai
căror cetăţeni sunt, însă pedeapsa executată în afara ţării sau detenţia preventivă se va deduce
din aceea aplicată de statul nostru, dacă are o durată mai mare.

II.3. Principiul realităţii

Este cunoscut şi sub denumirea de principiul protecţiei reale sau al naţionalităţii
pasive (art. 5, Cod penal). Prin acest principiu se consacră aplicarea legii penale române
infracţiunilor săvârşite în străinătate.
Infracţiunile la care se referă legea sunt cele îndreptate împotriva siguranţei naţionale
a statului (art. l55-173 Cod penal), a vieţii unei cetăţean român, precum şi cele de vătămare
gravă a integrităţii corporale sau a sănătăţii (art. 174-176 şi 182-183 Cod penal).
Condiţii de aplicare a legii penale române conform principiului realităţii:
- infracţiunea să se săvârşească în străinătate;
- infracţiunea să fie dintre cele arătate expres în art. 5 Cod penal: contra siguranţei
statului român, contra vieţii unui cetăţean român, prin care s-a pricinuit o vătămare corporală
gravă unui cetăţean român. Când infracţiunea este îndreptată împotriva vieţii, sănătăţii sau
integrităţii corporale, iar victima, cetăţean român, devine cetăţean străin, după comiterea
faptei, nu i se va mai aplica legea penală română în baza principiului realităţii, ci a
universalităţii;
- infractorul să fie cetăţean străin ori apatrid care nu domiciliază în România; dacă
însă în cursul procesului devine cetăţean român i se va aplica legea penală română în virtutea
principiului personalităţii;
- acţiunea penală se pune în mişcare cu autorizarea prealabilă a Procurorului General
al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, deci din oficiu. Aceasta este o
condiţie procesuală care dacă nu este îndeplinită, procesul penal nu se poate porni.
Aplicarea legii penale potrivit principiului realităţii este exclusivă şi necondiţionată.
Principiul realităţii legii penale se aplică numai dacă printr-o convenţie internaţională
nu se dispune altfel. (art. 7 Cod penal) . În caz contrar, se aplică dispoziţiile convenţiei.
Nu este necesar ca infractorul să fie prezent în ţară cu ocazia judecării cauzei, putând
fi judecat şi în contumacie (lipsă).

41
 II.4. Principiul universalităţii
Consacră aplicarea legii penale române infracţiunilor săvârşite în afara teritoriului
ţării, altele decât cele arătate la art. 5 Cod penal, dacă infractorul este cetăţean străin ori
apatrid care nu domiciliază în România.
Principiul universalităţii consacră cooperarea României la lupta comună a statelor
împotriva criminalităţii, întrucât prevede sancţionarea unor infracţiuni de către statul nostru şi
când prin acestea se lezează interesele altui stat sau a unor persoane străine ori comunitatea
internaţională, ca expresie a solidarităţii statelor în lupta contra infracţionalităţii.
În felul acesta, infractorii vor fi sancţionaţi oriunde s-ar afla, neputând să se sustragă
răspunderii penale.
Pentru a fi judecat infractorul care a comis asemenea infracţiuni, trebuie să se afle
în ţara noastră benevol. Dacă a ajuns fără voia lui (a fost răpit, a naufragiat vasul, a aterizat
forţat avionul) nu poate fi judecat decât dacă refuză să părăsească ţara.
De asemenea, pentru sancţionarea infracţiunii se cere condiţia dublei incriminări,
adică aceasta să fie prevăzută atât de legea penală română, cât şi de cea a ţării unde a fost
comisă, în afară de cazul când s-ar săvârşi pe un teritoriu nesupus vreunei suveranităţi
(Arctica, Antarctica, spaţiul cosmic, marea liberă) când ar fi luată în considerare legea
statului al cărui cetăţean este sau pe teritoriul căruia locuieşte, dacă nu are vreo cetăţenie, ori
împotriva căruia a fost îndreptată acţiunea. Infracţiunea nu trebuie să fie incriminată identic
şi nici să fie sancţionată la fel în legislaţia ambelor ţări. Astfel, la noi poate fi incriminată ca
infracţiune simplă (de bază) iar în legea străină ca infracţiune agravată. În acest caz va fi
sancţionată potrivit incriminării din legea penală română.
Dubla incriminare priveşte, de asemenea: tentativa, participaţia, tăinuirea şi
favorizarea, incriminare care trebuie să existe în momentul comiterii infracţiunii. Dacă după
săvârşirea ei, aceasta este dezincriminată de către legea oricăruia din cele două state sau
fiind prevăzută de o lege temporară care a ajuns la termen, situaţia va fi următoarea:
dezincriminarea va fi luată în considerare şi infractorul nu va mai fi sancţionat; ajungerea
la termen a legii temporare nu va fi luată în considerare, astfel că acesta va fi tras la
răspundere penală potrivit dispoziţiilor art. 16 din Codul penal.
Nu se va aplica legea penală română acestor infracţiuni când, potrivit legii statului
pe teritoriul căruia ele s-au săvârşit, există vreo cauză care împiedică punerea în mişcare a
acţiunii penale sau continuarea procesului penal (unele prevăzute în art. 10 Cod penal), ori
executarea pedepsei a fost executată ori este considerată executată.

II.5. Prioritatea convenţiilor internaţionale în materia de infracţiuni săvârşite în

străinătate.
Aplicarea legii penale române pentru infracţiunile săvârşite în străinătate, potrivit
principiilor realităţii şi universalităţii, se realizează şi în raport cu dispoziţiile cuprinse în
art.7 Cod penal. Potrivit acestui text de lege, dispoziţiile cuprinse în art. 5-6 se aplică dacă nu
se dispune altfel printr-o convenţie internaţională la care România este parte. În condiţiile în
care statul nostru a încheiat şi încheie numeroase convenţii internaţionale sau aderă la unele
tratate sau convenţii multilaterale prin care îşi asumă obligaţia de a acţiona pentru reprimarea
unor infracţiuni ce periclitează comunitatea internaţională, convenţiile respective dobândesc
calitatea de legi speciale, acţionând cu prioritate în raport cu prevederile legii generale, în
cazul de faţă art. 5-6 Cod penal.
Textul art. 7 Cod penal este de natură să asigure o autoreglare a activităţii desfăşurate
pe plan mondial, pentru a combate fenomenul infracţionalităţii, mai ales a celei organizate,
care cunoaşte o puternică recrudescenţă.

42
 III COOPERAREA INTERNAŢIONALĂ ÎN LUPTA CONTRA CRIMINALITĂŢII

III.1. Necesitatea cooperării internaţionale în lupta împotriva criminalităţii

Începutul cooperării organizate a statelor în lupta contra criminalităţii este marcat de
crearea în 1923, la Viena, cu ocazia primului congres internaţional al organelor de poliţie
criminală a Comisiei Internaţionale de Poliţie Criminală(C. I. P. C.)1 cu sarcina de a organiza
colaborarea internaţională pentru descoperirea autorilor diferitelor infracţiuni.
Cooperarea s-a manifestat şi în domeniul dreptului penal şi dreptului procesual penal,
prin atragerea statelor, la iniţiativa organizaţiilor internaţionale – Societatea Naţiunilor, iar în
prezent O.N.U. pentru cooperarea la prevenirea şi combaterea unor infracţiuni periculoase
pentru întreaga omenire.
Un rol important îl are în acest domeniu şi Asociaţia Internaţională de Drept Penal în
ce priveşte unificarea dreptului penal.
Pentru prima dată în istorie, crima organizată este percepută ca factor destabilizator,
punând în pericol însăşi stabilitatea statelor, motiv pentru care fenomenul infracţional a intrat
în atenţia organismelor internaţionale – O.N.U., Consiliul Europei etc., acestea încercând să
organizeze şi să coreleze eforturile comunităţii internaţionale de prevenire şi combatere a
fenomenului infracţional.
Crima organizată vizează nu numai domenii oarecum tradiţionale, precum traficul de
droguri, traficul de carne vie, terorismul, falsificarea de monedă, ci şi domenii mai noi,
precum criminalitatea cibernetică, criminalitatea nucleară, penetrarea organismelor statale şi
reciclarea banilor murdari prin sistemul bancar internaţional.
Conferinţa ministerială a O. N. U. din 21-23 noiembrie 1994 desfăşurată la Neapole,
Italia, a adoptat Planul mondial de acţiune contra criminalităţii transnaţionale caracterizată
prin: organizarea de grupuri cu scop infracţional, cu structuri ierarhice care permit controlul
şi conducerea grupului; recurgerea la violenţă şi corupţie pentru obţinerea controlului unor
pieţe sau teritorii; reciclarea profiturilor ilicite în orice activitate licită sau ilicită; potenţial de
expansiune transfrontalieră şi cooperarea cu alte grupuri criminale.
Datorită acestui fapt asistăm la un fenomen de armonizare a legislaţiei penale cu
tendinţe de amplificare, la acest început de mileniu, statele contemporane trecând de la o
“sincronizare” a legislaţiilor penale prin adaptarea unor coduri “model” (ex. Codul penal
Napoleon, Codul penal italian din 1931 – II Codice Rocco) la o armonizare pe calea
consensului, prin tratate şi convenţii internaţionale multilaterale, deschise spre aderare şi
ratificarea membrilor comunităţii statelor lumii. Se poate vorbi cu adevărat de un drept penal
internaţional.

Formele de cooperare consacrate de Codul penal şi Codul de procedură penală

sunt:
a) aplicarea legii penale române infracţiunilor săvârşite în străinătate de
străini sau apatrizi cu domiciliul în afara teritoriului ţării noastre, în temeiul
principiului universalităţii legii penale (art. 6 Cod penal);
b) incriminarea în legea penală română a unor fapte periculoase ca
urmare a aderării sau ratificării de către România a unor convenţii internaţionale.
În prezent există numeroase convenţii internaţionale pentru reprimarea infracţiunilor
care lezează sau pun în pericol interesele comune ale statelor şi pe care România le-a ratificat
ori la care a aderat, introducând în legea penală dispoziţii incriminatoare corespunzătoare.
Pot fi menţionate cu titlu exemplificativ: Convenţia asupra imprescriptibilităţii crimelor de
1
C.I.P.C. a fost reorganizata in 1946, iar din 1956 a devenit Organizaţia Internaţională de Politie Criminala
(O.I.P.C) cu denumirea cunoscuta de Interpol.
43
război şi a crimelor contra umanităţii, ratificată de România în 1969; Convenţia pentru
reprimarea traficului cu fiinţe umane şi a exploatării prostituării semenilor la care România a
aderat în 1955; Convenţia împotriva torturii şi altor pedepse ori tratamente cu cruzime,
inumane sau degradante, la care România a aderat în 1990; Convenţia internaţională contra
luării de ostatici, la care România a aderat în 1990; Convenţia Naţiunilor Unite împotriva
criminalităţii transnaţionale organizate, pe care România a ratificat-o în 2002: Convenţia
europeană pentru reprimarea terorismului, ratificată de România în 1997 etc.
c) recunoaşterea, potrivit legii penale a efectelor hotărârilor judecătoreşti
pronunţate în străinătate, în sensul scăderii din durata pedepsei aplicate de instanţele
române a perioadei de reţinere, arestare preventivă ori a părţii din pedeapsă executate
în străinătate;
d) consacrarea recidivei internaţionale în art. 37 alin. 3 din Codul penal în
vigoare. Potrivit acestor dispoziţii, la stabilirea stării de recidivă, se poate ţine seama
şi de hotărârea de condamnare pronunţată în străinătate, pentru o faptă prevăzută şi de
legea penală română, dacă hotărârea de condamnare a fost recunoscută de instanţele
române în condiţiile legii;
e) transmiterea, în temeiul reciprocităţii între state, de informaţii şi date
privitoare la antecedentele unor infractori, copii sau extrase de pe hotărârile penale,
cazierul judiciar sau orice alte date care interesează statele în lupta lor comună contra
criminalităţii;
f) extrădarea, ca formă de bază a cooperării între state în reprimarea
fenomenului infracţional.

III.2. Forme ale cooperării internaţionale în lupta contra criminalităţii

În termeni generali, cooperarea judiciară internaţională în materie penală
cuprinde: asistenţa judiciară, extrădarea, transferarea persoanelor condamnate, transferul de
proceduri, recunoaşterea hotărârilor.
Asistenţa judiciară stricto sensu include, inter alia, notificarea (comunicarea) de
acte judiciare, comisiile rogatorii, precum şi mijloacele moderne de investigaţie: audierile
prin videoconferinţă, echipele comune de anchetă, livrările controlate, transmiterea spontană
de informaţii, supravegherea transfrontalieră etc.
Asistenţa judiciară în materie penală se solicită de autorităţile judiciare
competente din statul solicitant şi se acordă de autorităţile judiciare din statul solicitat.
Cele mai importante convenţii multilaterale în această materie au fost adoptate sub
egida Consiliului Europei şi Organizaţiei Naţiunilor Unite. De asemenea, România a încheiat
peste 20 de tratate bilaterale.
Cea mai mare parte dintre acestea impun desemnarea uneia sau mai multor autorităţi
centrale pentru transmiterea cererilor şi îndeplinirea altor atribuţii specifice. În România, ca
de altfel în marea majoritate a statelor, Ministerul Justiţiei este autoritatea centrală în
următoarele materii: extrădare; transferarea persoanelor condamnate; transferul de proceduri;
recunoaşterea hotărârilor; asistenţă judiciară în faza de judecată. Pentru cererile de asistenţă
judiciară în materie penală din faza de cercetare şi urmărire penală autoritatea centrală este
Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, dar există şi tratate (cum este cel cu
SUA), care impun şi în această fază transmiterea cererilor prin Ministerul Justiţiei. Ministerul
Internelor şi Reformei Administrative este autoritatea centrală pentru cererile referitoare la
cazierul judiciar.
Unele instrumente ale Consiliului Europei permit transmiterea directă a cererilor de
asistenţă judiciară stricto sensu, fie numai în caz de urgenţă, cu obligativitatea transmiterii
unei copii la autoritatea centrală (Primul Protocol adiţional, din 17 martie 1978, la Convenţia
europeană de asistenţă judiciară în materie penală din 20 aprilie 1959), fie în toate cazurile
44
(Al doilea Protocol adiţional, din 8 noiembrie 2001, la Convenţia europeană de asistenţă
judiciară în materie penală). De aceea, este foarte important ca autoritatea judiciară română
solicitantă să verifice, în fiecare caz, care este instrumentul juridic aplicabil, cu dispoziţiile
cele mai favorabile, iar în cazul convenţiilor multilaterale trebuie verificate obligatoriu lista
statelor părţi şi eventualele declaraţii ale acestora privind modalitatea de transmitere şi
limbile acceptate.
În cadrul spaţiului judiciar comun al Uniunii Europene, cooperarea judiciară se
desfăşoară în temeiul unor instrumente comunitare care au la bază principiile recunoaşterii şi
încrederii reciproce.
În relaţia cu statele membre UE, rolul Ministerului Justiţiei, ca autoritate centrală
română în domeniul cooperării judiciare în materie penală, se schimbă, principala atribuţie
rămânând aceea de a asista şi sprijini contactul direct între autorităţile judiciare române şi
cele din statele membre UE, spre deosebire de atribuţiile autorităţii centrale în relaţia cu
statele nemembre UE, care includ, între altele, efectuarea controlului de regularitate
internaţională (în calitate de „gardian al tratatelor” încheiate de România în această materie)
şi transmiterea/primirea cererilor. Desigur, şi în relaţia cu statele membre UE pentru anumite
forme de cooperare (transferarea persoanelor condamnate, supravegherea transfrontalieră,
urmărirea transfrontalieră), autoritatea centrală – Ministerul Justiţiei sau Parchetul de pe
lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, după caz, îşi păstrează rolul actual. Totodată, o bază
de date privind mandatele europene de arestare se creează la nivelul Ministerului Justiţiei,
căruia autorităţile judiciare române, emitente sau de executare, trebuie să îi comunice toate
mandatele europene de arestare emise sau executate.

III.3. Cooperarea României la combaterea criminalităţii internaţionale

Cooperarea României la combaterea infracţiunilor ce aduc atingere intereselor
comune ale statelor se realizează prin aderarea la convenţiile internaţionale pentru reprimarea
infracţiunilor şi prin incriminarea şi sancţionarea în legea penală a acestor fapte periculoase.
Menţionăm cu titlu de exemplu:
- Convenţia internaţională asupra falsificărilor de monedă, semnată la Geneva la
20 aprilie 1929 şi ratificată în România în 1930. În aplicarea acestei convenţii prin
dispoziţiile art. 284 Cod penal a fost incriminată falsificarea de monede, timbre sau valori
străine;
- Convenţia pentru prevenirea şi reprimarea terorismului internaţional, adoptată
la Geneva în 1937. Urmare aceste convenţii a fost adoptat în Codul penal, art. 171 –
infracţiuni contra reprezentantului unui stat străin.
- Convenţia pentru reprimarea şi abolirea traficului de fiinţe umane şi a
exploatării prostituirii altuia, încheiată în 1949 la iniţiativa O.N.U. Urmare a acestei
convenţii a fost incriminat prin dispoziţiile art. 329 Cod penal, proxenetismul. Poate fi
menţionată şi Legea 678/2001 privind traficul de persoane;
- Convenţia de la Haga din 1954 pentru protecţia bunurilor culturale în caz de
conflict armat, ratificată de România în 1958, în codul penal; ca urmare a acestei convenţii
au fost incriminate prin dispoziţiile art. 360 Cod penal distrugerea, jefuirea sau însuşirea unor
valori culturale, ca infracţiuni contra omenirii;
- Convenţia suplimentară pentru desfiinţarea sclaviei, a traficului de sclavi şi a
instituţiilor similare sclavajului, semnată la Geneva în 1956, în cadrul conferinţei O.N.U,
privind lupta împotriva sclavajului.
În Codul penal român, este incriminată sclavia prin dispoziţiile art. 190 Cod penal.
- Convenţia de la Geneva asupra mării libere din 1958, care impune statelor
semnatare obligaţia de a lua măsuri legislative pentru incriminarea şi sancţionarea faptei de

45
rupere sau deteriorare a unui cablu sau a unei conducte în marea liberă, de natură a întrerupe
sau împiedica comunicaţiile cărora le sunt destinate.
În codul penal român aceste obligaţii sunt îndeplinite prin incriminarea din art. 217
alin.3, ca variantă agravantă a infracţiunii de distrugere, când are ca obiect echipamente sau
instalaţii de telecomunicaţii, infracţiune susceptibilă de variante mai grave în art.219 alin.2
- Convenţia asupra mării libere de la Geneva din 1958, care califică pirateria drept
crimă internaţională. În codul penal român pirateria este incriminată prin art. 212.
- Convenţia unică asupra stupefiantelor din 1961 a O.N. care a înlocuit convenţiile
anterioare privitoare la stupefiante, ratificată prin Decretul nr.626 din 1973.
În prezent regimul stupefiantelor este reglementat prin Legea nr. 522 din 24
noiembrie 2004 privind prevenirea şi combaterea traficului şi consumului ilicit de droguri,
care a modificat şi completat Legea nr. 143/2000 privind combaterea traficului şi consumului
de droguri şi care abrogase art. 312 Cod penal.
- Convenţia pentru reprimarea actelor ilicite îndreptate contra securităţii
aviaţiei civile încheiată la Montreal, la 23 septembrie 1971, semnată de Statul român la 10
iulie 1972 şi ratificată prin Decretul nr. 66/1975, iar ca urmare a fost modificat Codul aerian,
prin Decretul nr. 60/1975, introducându-se în dispoziţiile acestuia incriminările prevăzute în
Convenţia de la Montreal;
- Convenţia internaţională contra luării de ostatici, adoptată la New York la 17
decembrie 1979; România a aderat la această convenţie prin Decretul-lege nr. 111 din 30
martie 1990 al C.P.U.N (M. Of. nr. 48 din 2 aprilie 1990);
- Convenţia împotriva torturii şi a altor pedepse ori tratamente cu cruzime,
inumane sau degradante, adoptată la New York la 10 decembrie 1984, la care România a
aderat prin Legea nr. 19/09.10.1990. Prin legea nr. 20 din 9 octombrie pentru modificarea şi
completarea unor dispoziţii din Codul penal şi Codul de procedură penală, a fost adăugat un
alineat nou, final la art. 117 Cod penal, privitor la neexpulzarea străinului dacă acesta riscă să
fie supus la tortură în statul în care urmează să fie expulzat, iar prin dispoziţiile art. 2671 Cod
penal, a fost incriminată tortura.

III.4. Forme ale cooperării internaţionale în materie penală prevăzute de Legea

nr. 302/2004
Asistenţa juridică între state, ca formă de cooperare internaţională în materie penală
se realizează prin următoarele modalităţi:
- extrădarea reciprocă a infractorilor refugiaţi pe teritoriul lor;
- transferul reciproc de proceduri în materie penală;
- acordarea reciprocă de asistenţă judiciară în materie penală;
- transferul reciproc al persoanelor condamnate;
- recunoaşterea şi executarea hotărârilor străine.
Toate aceste modalităţi se realizează prin reciprocitate, în convenţiile care le
reglementează, fiind prezentă, chiar de la primele articole, prevederea prin care părţile se
angajează să îşi acorde reciproc sprijin în materia transferului de proceduri ori de persoane
condamnate1 sau să îşi predea reciproc persoanele care sunt urmărite pentru o infracţiune2 ori
să îşi transmită anumite documente, date etc. şi să efectueze anumite acte de urmărire penală.

1
” De pilda art.2 din Convenţia europeana asupra transferării persoanelor condamnate: “Partile se angajeaza sa
isi acorde reciproc, in conditiile prevazute prin prezenta conventie, cooperarea cea mai larg posibila in materia
transferarii persoanelor condamnate”
2
Art.1 din Conventia europeana de extradare: “Partile contractante se angajeaza sa isi predea reciproc potrivit
regulilor şi sub conditii determinate prin articolele urmatoare, persoanele care sunt urmarite pentru o infractiune
46
 III.5. Extrădarea
Extrădarea este una din cele mai vechi forme de cooperare internaţională.
Extrădarea a fost, la începuturi, mai mult un gest de curtoazie pe care un suveran îl
făcea faţă de alt suveran, care permitea monarhilor să-şi pedepsească inamicii personali
refugiaţi pe teritoriul altui stat. Puţinele convenţii care reglementau extrădarea erau negociate
şi încheiate aproape exclusiv în interesul suveranilor. Monarhul statului solicitat hotăra în
mod discreţionar dacă acordă sau nu extrădarea. Decizia depindea în mare măsură de natura
relaţiilor cu statul solicitant, de dorinţa suveranului de a determina o eventuală decizie
pozitivă asupra unei cereri de extrădare formulate de acesta, persoana extrădabilă nefiind
luată în calcul decât într-o mică măsură.
Pentru prima dată noţiunea de extrădare a fost folosită în mod oficial în Franţa la data
de 19.02.1971, când adunarea constituantă a decretat întocmirea unui proiect de lege în
legătură cu această instituţie.
Extrădarea este una din formele cooperării judiciare internaţionale în materie penală,
putând fi definită ca fiind procedura prin care un stat suveran (statul solicitat) acceptă să
predea unui alt stat (statul solicitant) o persoană care se află pe teritoriul său şi care este
urmărită penal sau trimisă în judecată pentru o infracţiune ori este căutată în vederea
executării unei pedepse în statul solicitant.
Extrădarea se situează în cadrul dreptului internaţional public, mai exact al dreptului
internaţional penal.
Termenul este de origine latină şi provine din adverbul circumstanţial de loc ex-în
afară, în exterior, urmat de verbul traditio - de a preda, a livra.
Prin legea nr. 80 din 09.05.1997 România a ratificat Convenţia europeană de
extrădare încheiată la Paris la 13.12.1957, cât şi protocoalele sale adiţionale, încheiate la
Strasbourg la 15.10.1975 şi la 17.03.1978 , însă a prevăzut la art. 2, paragraful 1 o rezervă, în
sensul că extrădarea va fi acordată numai pentru fapte a căror săvârşire atrage o pedeapsă
privativă de libertate mai mare de 2 ani, iar în vederea executării pedepsei, numai dacă
pedeapsa privativă de libertate este mai mare de un an sau mai severă.
Prin legea de ratificare, România a extins sfera persoanelor neextrădabile şi asupra
celor care au dobândit dreptul de azil pe teritoriul statului român, dar în acelaşi timp a
introdus şi un alineat nou potrivit căruia şi cetăţenii români pot fi extrădaţi în baza unor
convenţii internaţionale sau pe bază de reciprocitate.
Legea specială care reglementează extrădarea este Legea 302/2004 care, în art. 24,
menţionează că cetăţenii români pot fi extrădaţi din România în baza convenţiilor
internaţionale la care aceasta este parte şi pe bază de reciprocitate, cu îndeplinirea
următoarelor condiţii:
- în vederea efectuării urmăririi penale şi a judecăţii, dacă statul solicitant dă
asigurări suficiente că în cazul condamnării la o pedeapsă privativă de libertate printr-o
hotărâre judecătorească, persoana extrădată va fi transferată, în vederea executării pedepsei
în România;
- persoana extrădabilă domiciliază pe teritoriul statului solicitant la data formulării
cererii de extrădare;
- persoana extrădabilă are şi cetăţenia statului solicitant;
- persoana extrădabilă a comis fapta pe teritoriul sau împotriva unui cetăţean al unui
stat membru al Uniunii Europene, dacă statul solicitant estre membru al acesteia.
Extrădarea este acordată de România în vederea urmăririi penale sau a judecăţii,
numai pentru fapte a căror săvârşire atrage potrivit legii statului solicitant şi a legislaţiei

sau cautate in vederea executarii unei pedepse sau a unei masuri de siguranta de catre autoritatile judiciare ale
partii solicitante”.
47
române, o pedeapsă privativă de libertate mai mare de 2 ani, iar în vederea executării unei
sancţiuni penale, numai dacă aceasta este mai mare de 1 an.
Dacă fapta pentru care se cere extrădarea este pedepsită cu moartea, de către legea
statului solicitant, extrădarea nu va fi acordată decât dacă statul respectiv dă asigurări statului
român că pedeapsa capitală nu va fi executată.
România nu va acorda extrădarea în situaţiile în care persoana extrădabilă ar fi
judecată în statul solicitant de un tribunal care nu asigură garanţiile fundamentale de
procedură şi de protecţie a dreptului la apărare, sau de către un tribunal anume constituit în
vederea judecării cazului respectiv.
Extrădarea nu va putea fi acordată pentru fapte în legătură cu care a intervenit
prescripţia răspunderii penale sau a executării pedepsei, cât şi pentru fapte pentru care în
România a intervenit amnistia.

III.6. Condiţiile de fond şi de formă ale extrădării

Pentru ca o cerere de extrădare să poată fi admisă de statul solicitat, trebuie în mod
obligatoriu îndeplinite o serie de condiţii pozitive sau negative , care de regulă sunt prevăzute
în convenţiile sau tratatele încheiate între state.
În cazul în care unele state au adoptat legi de extrădare, dispoziţiile acestora vin să
suplinească tot ceea ce nu s-a reglementat prin convenţiile de extrădare, iar în lipsa unor
tratate şi a unor legi speciale în materie, condiţiile extrădării sunt cele definite în dreptul
internaţional.
Extrădarea presupune ca elemente premisă, în lipsa cărora ea nu poate exista,
următoarele:
• infracţiune consumată sau rămasă în fază de tentativă pedepsibilă;
• un infractor care poate fi tras la răspundere penală;
• sancţiune penală definitivă aplicată infractorului.
În sfera condiţiilor de fond ale extrădării intră elemente care privesc persoana
făptuitorului, infracţiunea comisă, urmărirea penală, gravitatea pedepsei precum şi
condamnarea suferită. Dacă legile şi tratele de extrădare reprezintă cadrul juridic , în baza
căruia aceasta este legitimată , condiţiile de fond reprezintă esenţa concretă a extrădării, iar
lipsa acestora conduce în mod indubitabil la respingerea cererii.
Pentru a putea fi extrădată , o persoană trebuie să îndeplinească o serie de condiţii , şi
anume:
- persoana cu privire la care se solicită extrădarea să nu aibă calitatea de
justiţiabil în statul solicitat. Astfel dacă persoana solicitată face obiectul unei urmăriri
penale în statul solicitat, ori are calitatea de inculpat într-un proces aflat pe rolul instanţelor
judecătoreşti sau mai mult i s-a aplicat deja o pedeapsă privativă de libertate, extrădarea nu
mai este posibilă decât după terminarea procesului penal şi după executarea pedepsei. Cu
titlu de excepţie, pentru a se evita împlinirea termenului de prescripţie a răspunderii penale,
există posibilitatea extrădării temporare a infractorului şi aceasta numai pentru îndeplinirea
unor acte procesuale care nu suferă amânare. Imediat după îndeplinirea acestora, infractorul
va reveni în statul solicitat;
- persoana reclamată să nu fi fost judecată definitiv de autorităţile judiciare ale
statului solicitat pentru fapta sau faptele pentru care se cere extrădarea.

Referitor la această condiţie trebuie remarcat faptul că extrădarea va putea fi refuzată

de statul solicitat dacă autorităţile judiciare ale acestora au dispus neînceperea urmăririi
penale sau scoaterea de sub urmărire penală a persoanei, pentru aceeaşi faptă cu cea
reclamată de către statul solicitant. Mai mult decât atât, dacă persoana reclamată a fost
judecată definitiv, extrădarea nu mai poate fi acordată potrivit principiului „non bis în idem”
48
dacă aceasta a fost achitată, dacă pedeapsa a fost executată integral sau a fost graţiată sau
amnistiată, sau dacă instanţa a stabilit vinovăţia infractorului fără a pronunţa vreo sancţiune.
- persoana reclamată să nu beneficieze de imunitate de jurisdicţie, în condiţiile şi
în limitele conferite prin convenţii sau legi internaţionale întrucât în această situaţie
extrădarea nu poate avea loc, aflându-ne în faţa unei excepţii de ordin procedural de la
principiul aplicării legii penale în raport de locul săvârşirii faptei. Persoanele care beneficiază
de o astfel de imunitate sunt de regulă ambasadorii, miniştrii plenipotenţiari acreditaţi în alte
state, consilierii, secretarii şi ataşaţii ambasadelor, membrii corpului consular, cât şi membrii
misiunilor diplomatice speciale, membrii armatelor străine aflate în trecere pe teritoriul unui
stat;
- persoana străină a cărei extrădare se cere, să nu deţină calitatea de participant
(martor, expert, parte) la un proces în statul solicitat;
Sunt exceptate de la extrădare şi acele persoane străine citate în vederea audierii lor ca
martori, părţi vătămate, părţi civile, experţi atât timp cât îşi păstrează această calitate şi se
află pe teritoriul statului solicitat în scopul pentru care au fost citaţi. După epuizarea
audierilor de către autorităţile competente, aceste persoane sunt obligate să se întoarcă în
statul solicitant, iar dacă refuză ele vor fi extrădate nemaiputând beneficia de imunitatea ce
le-a fost acordată pe timpul procesului.
- extrădarea persoanelor reclamate să nu afecteze grav starea sănătăţii lor;
Această condiţie cerută pentru efectuarea extrădării are un profund caracter umanist şi
se referă la starea sănătăţii persoanei reclamate, în unele situaţii aceasta putând fi refuzată
dacă s-ar produce consecinţe grave cu privire la viaţa sau sănătatea persoanei, datorită vârstei
sau afecţiunilor de care suferă. În aceste situaţii când extrădarea este refuzată pentru motive
de sănătate, persoana reclamată poate să fie cercetată în cadrul unui dosar penal de
autorităţile judiciare din statul solicitat, dar numai în limitele stabilite prin convenţii sau
acorduri bilaterale.
În cadrul condiţiilor de fond ale extrădării, fapta penală joacă rol principal care
ocazionează extrădarea şi aceasta trebuie să îndeplinească o serie de condiţii referitoare la
locul săvârşirii, natura şi caracterul său, sau calificarea ca infracţiune în legislaţia ambelor
state, după cum urmează:
- fapta să fi fost săvârşită pe teritoriul statului solicitant sau împotriva
intereselor acestuia şi să nu fie aplicabilă legea statului solicitat;
Referitor la această condiţie, dacă o infracţiune a fost săvârşită în apele extrateritoriale,
iar infractorul se refugiază într-un port străin în care se face escala, statul al cărui pavilion îl
poartă nava poate cere extrădarea statului unde s-a refugiat făptuitorul. La fel se procedează
şi când fapta s-a comis în spaţiul aerian, în această ipoteză extrădarea fiind admisibilă când
cererea a fost adresată statului unde s-a refugiat făptuitorul. În ambele situaţii, condiţia
esenţială cerută pentru admiterea extrădării este aceea ca persoana în cauză să nu fie cetăţean
al statului în care s-a refugiat.
- să fie prevăzută ca infracţiune în legile ambelor state (dubla incriminare);
Dubla incriminare este prevăzută şi în dispoziţiile art. 26 din Legea nr.302/2004 şi
potrivit acestui text de lege extrădarea poate fi admisă numai dacă fapta pentru care este
învinuită sau a fost condamnată persoana solicitată este incriminată în legile ambelor state, cu
excepţia situaţiilor în care prin convenţii nu se prevede altfel.
- infracţiunile să prezinte un grad sporit de pericol social, gravitate exprimată în
general în limitele speciale ale pedepsei prevăzute de lege pentru fapta respectivă;
Gradul de pericol social al infracţiunilor este tratat în dreptul intern al statelor, dar şi în
tratatele internaţionale în moduri diferite. Pentru a se putea solicita extrădarea, infracţiunea
săvârşită trebuie să atragă un minim de pedeapsă care, în general, se situează între 1 şi 2 ani.
Există însă şi o excepţie de la acest principiu al condiţionării extrădării de limita minimă a
49
pedepsei şi ea vizează exact opusul primei situaţii, referindu-se la maximul pedepsei. Este
cazul când fapta pentru care se solicită extrădarea este pedepsită cu moartea în legea statului
solicitant, iar această pedeapsa nu este prevăzută în legea statului solicitat. În această situaţie
extrădarea va fi refuzată, cu excepţia cazului când statul solicitant va da asigurări concrete că
pedeapsa capitală nu va fi executată.
În Convenţia europeană de extrădare se face în mod expres menţiunea că extrădarea va
avea loc doar pentru faptele pedepsite de legile ambelor state cu o pedeapsă privativă de
libertate de cel puţin 1 an sau cu o pedeapsă mai severă.
Odată cu ratificarea acestei convenţii, România a formulat o rezervă cu privire la
gravitatea socială a faptei, arătând că extrădarea va fi cerută şi respectiv acordată, în vederea
urmăririi şi judecării numai pentru fapte a căror săvârşire atrage o pedeapsă privativă de
libertate mai mare de 2 ani sau mai severă, în timp ce pentru executarea pedepsei extrădarea
se va acorda numai dacă pedeapsa privativă de libertate este mai mare de 1 an sau mai
severă.
- infracţiunile care motivează cererea de extrădare să nu fie de natură politică;
Ideea neextrădării infractorilor politici a apărut în timpul Revoluţiei franceze şi a fost
consacrată chiar în Constituţie. Justificarea acestui principiu porneşte de la ideea caracterului
local al infracţiunii politice, socotindu-se că aceasta aduce atingere numai statului împotriva
căruia a fost săvârşită, ea neprezentând pericol social şi pentru statul unde s-a refugiat
făptuitorul. Primul protocol adiţional al convenţiei de extrădare din anul 1957, încheiat la
Strasbourg, a exclus din categoria infracţiunilor politice crimele împotriva umanităţii,
crimele de genocid şi orice violări ale legilor războiului, fiind logică această măsură în raport
de gravitatea socială deosebită a acestor fapte, cât şi consecinţele dezastruoase pentru
întreaga comunitate internaţională. În acest context, în art. 8 din Legea nr. 302/2004 se
enumeră expres faptele care nu pot fi considerate infracţiuni de natură politică: atentatul la
viaţa unui şef de stat, actele de tortură sau tratamentele crude, crimele împotriva umanităţii,
infracţiunile de terorism etc.
În categoria faptelor exceptate de la extrădare unele trate internaţionale prevăd şi
infracţiunile de presă, infracţiunile militare, cât şi infracţiunile fiscale, explicaţia exceptării
acestora fiind aceea că nu reprezintă un interes deosebit în sfera fenomenelor infracţionale. În
astfel de situaţii, exceptarea acestor fapte trebuie să fie strict arătată în tratatele sau
convenţiile încheiate între state
- Infracţiunea să nu facă parte din categoria altor fapte exceptate de la
extrădare;
În categoria faptelor exceptate de la extrădare unele tratate internaţionale prevăd şi
infracţiunile de presă, infracţiunile militare cât şi infracţiunile fiscale, explicaţia exceptării
acestora fiind aceea că nu reprezintă un interes deosebit în sfera fenomenelor infracţionale.
În astfel de situaţii, exceptarea acestor fapte trebuie să fie strict arătată în tratatele sau
convenţiile încheiate între state.
- Infracţiunea să nu fi fost amnistiată în statul solicitat întrucât se înlătură
răspunderea penală a infractorului, iar dacă a intervenit după condamnare, înlătură şi
executarea pedepsei pronunţate.
Pentru atingerea scopului preventiv şi educativ al sancţiunii penale şi pentru a se
evita supunerea condamnatului extrădat unui tratament inuman, degradant sau torturii se cer
îndeplinite o serie de condiţii privitoare la natura şi cuantumul pedepsei, acestea fiind
stipulate în mod expres în acordurile şi convenţiile internaţionale, având ca obiect extrădarea.
Prima dintre aceste condiţii se referă la excluderea perspectivei de executare a
pedepsei capitale în statul solicitant, iar ea a fost menţionată pentru prima dată în art.11 din
Convenţia Europeană de extrădare din 1957, care prevedea, ca o condiţie esenţială a

50
admiterii expulzării, obligaţia statului solicitant de a nu pune în executare pedeapsa capitală,
în ipoteza în care legea internă prevedea acest gen de pedeapsă.
La noi în ţară, în art. 22 alin. 3 din Constituţie se stipulează în mod expres că
pedeapsa cu moartea este interzisă.
În acelaşi sens, Legea nr. 302/2004 stabileşte că este interzisă extrădarea unei
persoane, dacă fapta pentru care se cere este pedepsită cu moartea de legea statului solicitant.
Totuşi, este posibilă extrădarea dacă statul solicitant garantează statului român că nu va
executa pedeapsa cu moartea, ci o va comuta în pedeapsa pe viaţă.
O altă condiţie este aceea că pedeapsa la care a fost condamnată persoana solicitată
să nu fie susceptibilă de executare prin aplicarea unor tratamente inumane, degradante sau
care să producă suferinţe fizice şi psihice în statul solicitant.
De asemenea, este absolut obligatoriu ca pedeapsa ce urmează a fi executată de
persoana extrădabilă să fie privativă de libertate, în absenţa acestei modalităţi neputându-se
justifica arestarea provizorie sau predarea forţată, adică restrângerea unor drepturi asupra
cărora organele judiciare străine nu s-au pronunţat.
Acest principiu îşi găseşte materializarea în art. 28 din Legea nr. 302/2004, în care
se arată în mod expres că extrădarea este cerută şi respectiv acordată în vederea executării
unei sancţiuni penale, numai dacă aceasta este mai mare de 1 an.
Extrădarea nu va putea fi acordată ici dacă s-a depăşit termenul de prescripţie al
executării pedepsei, acest principiu fiind înscris în Convenţia europeană de extrădare, în care
se prevede cerinţa alternativă ca prescripţia să fie împlinită pentru ambele state, deci atât
potrivit legislaţiei statului solicitant, cât şi a celui solicitat. Acest lucru are o importanţă
deosebită pentru că dacă în statul solicitant termenul s-a împlinit, iar în statul solicitat nu s-a
împlinit, nu mai există temeiul juridic al extrădării, deoarece s-au produs efectele prescripţiei.
Principiul se regăseşte şi în art. 35 din Legea nr. 302/2004 în care se stipulează
expres că extrădarea nu se acordă în cazul în care prescripţia răspunderii penale sau
prescripţia executării pedepsei este împlinită, fie potrivit legislaţiei române, fie a statului
solicitant.
Extrădarea nu poate fi acceptată nici în ipoteza în care pedeapsa aplicată
făptuitorului a fost graţiată sau suspendată în întregime, în statul solicitant. În acest sens, în
art.3 7 din Legea nr. 302/2004 se arată în mod expres că actul de graţiere adoptat de statul
solicitant face inoperantă cererea de extrădarea, chiar dacă celelalte condiţii sunt îndeplinite.
Dacă neîndeplinirea condiţiilor de fond conduce în mod cert la respingerea cererii de
extrădarea, absenţa unor condiţii de formă poate fi acoperită ulterior, fără ca mecanismul
extrădării să se oprească.
Condiţiile de formă ale extrădării privesc existenţa şi regularitatea acesteia, actele
care trebuie să însoţească cererea, concursul de cereri, modul de transmitere al documentelor,
termenele în care trebuie îndeplinite, arestarea extrădatului, tranzitul şi predarea sa. Cu alte
cuvinte, condiţiile de formă sunt acelea care impun formalităţile prealabile extrădării,
stabilind modul în care se întocmesc actele procesuale şi procedurale.
În mod logic, primele condiţii de formă privesc cererea prin care se solicită
extrădarea, aceasta fiind un act prin care statul solicitant îşi manifestă dorinţa de a obţine
extrădarea unei persoane şi pe baza căruia statul solicitat acordă extrădarea.
Cererea de extrădarea trebuie să fie însoţită de o informare cuprinzând date despre
infracţiunea pentru care se solicită, cât şi încadrarea juridică, la aceasta ataşându-se actele
care justifică cererea de extrădare sau înscrisuri care certifică situaţia juridică a persoanei.
Dacă cererea priveşte o persoană urmărită, înscrisul care certifică situaţia juridică a
acesteia este copia certificată a mandatului de arestare, iar dacă cererea priveşte o persoană
condamnată, înscrisul necesar este copia certificată a sentinţei de condamnare rămasă
definitivă.
51
 De asemenea, actele care însoţesc cererea de extrădare trebuie să arate despre ce
infracţiune este vorba, încadrarea juridică a faptei, cât şi date necesare identificării persoanei.
După cum este de ştiut, lipsa plângerii prealabile în cazul anumitor infracţiuni este
o cauză care înlătură răspunderea penală, iar potrivit acestui principiu, în Legea nr. 302/2004
s-a stipulat în mod expres că extrădarea nu se acordă în cazul în care, potrivit legislaţiei
ambelor state, acţiunea penală poate fi angajată numai la plângerea prealabilă a persoanei
vătămate, iar aceasta nu a formulat plângere.
Având în vedere că extrădarea presupune predarea fizică a unei persoane către statul
solicitant, este evident că în situaţia decesului autorului infracţiunii, cererea de extrădarea
rămâne fără obiect.
În sfârşit, un alt impediment la admiterea cererii de extrădare este şi acela legat de
amnistia faptei pentru care s-a solicitat extrădarea, şi în această situaţie cererea urmând a fi
respinsă deoarece efectul amnistiei înlătură definitiv răspunderea penală.

III.7. Mandatul european de arestare

Prin Decizia-cadru nr. 2002/584/JAI/2002 din 13 iunie 2002 a Consiliului
Uniunii Europene s-a materializat hotărârea luată în cadrul Consiliul European de la
Tampere din 15 şi 16 octombrie 1999 ca, între Statele Membre ale Uniunii Europene, să se
înlocuiască procedura formală de extrădare în cazul persoanelor care se sustrag de la
executarea unei pedepse privative de libertate, aplicată printr-o hotărâre de condamnare
rămasă definitivă, cu o procedură de predare simplificată, respectiv, de a se accelera
procedura formală de extrădare, în cazul persoanelor care se sustrag urmăririi penale şi
judecăţii.
Astfel, începând cu data 1 ianuarie 2004, între statele membre ale Uniunii Europene
nu se mai aplică dispoziţiile instrumentelor juridice internaţionale, multilaterale şi bilaterale
privind extrădare, acestea fiind înlocuite cu dispoziţiile deciziei-cadru privind mandatul
european de arestare şi procedurile de predare între statele membre.
La luarea deciziei instituirii unui mandat european de arestare, care să înlocuiască
procedura formală de extrădare prevăzută în documentele internaţionale referitoare la
extrădare1, s-a avut în vedere, în primul rând, obiectivul propus, ca Uniunea să devină un
spaţiu al libertăţii, securităţii şi justiţiei2, care nu poate fi atins în mod optim în sistemul
actual de convenţii de extrădare, care implică o procedură formală şi greoaie.
Potrivit Deciziei-cadru3, mandatul european de arestare constituie prima
concretizare, în domeniul dreptului penal, a principiului recunoaşterii reciproce pe care
Consiliul European l-a calificat drept „piatra de temelie„ a cooperării judiciare.
Potrivit art. 1 pct. (1) din Decizia-cadru, mandatul european de arestare este o
hotărâre judiciară emisă de un Stat Membru în vederea arestării şi predării de către un
alt stat membru a persoanei solicitate, pentru efectuarea urmăririi penale sau
executării unei sentinţe privative de libertate sau a unei dispoziţii de detenţie.
Potrivit legii interne, mandatul european de arestare este definit ca fiind o
decizie judiciară emisă de autoritatea judiciară competentă a unui stat membru al
Uniunii Europene, în vederea arestării şi predării către un alt stat membru a persoanei
solicitate în vederea efectuării urmăririi penale, a judecăţii sau în scopul executării unei
pedepse sau a unei măsuri privative de libertate.

1
Convenţia europeană de extrădare, încheiată la Paris la 13 decembrie 1957, Convenţia europeană pentru
reprimarea terorismului, încheiată la Strasbourg la 27 ianuarie 1997, Convenţia pentru simplificarea procedurii
de extrădare între Statele Membre ale Uniunii Europene, adoptată la 10 martie 1995, Convenţia privind
extrădarea între Statele Membre ale uniunii Europene, adoptată la 27 septembrie 1996 etc.
2
Pct. 5 din Preambulul Deciziei- cadru.
3
Pct. 6 din Preambul.
52
 Sub un prim aspect, observăm că legislaţia internă este mai completă deoarece
prevede că mandatul european de arestare poate fi emis şi în vederea judecăţii1.
Forma şi elementele pe care trebuie să le conţină mandatatul european de arestare
sunt stabilite de dispoziţiile art. 8 din Decizia cadru nr. 2002/584/JAI din 13 iunie 2002 a
Consiliului Uniunii Europene şi dispoziţiile art. 79 din Legea nr. 302 din 28 iunie 2004 –
privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală.
Potrivit acestor prevederi legale, mandatul european de arestare trebuie să conţină
următoarele informaţii:
- identitatea şi cetăţenia persoanei solicitate;
- denumirea, adresa, numerele de telefon şi fax şi adresa de e-mail ale autorităţii
judiciare emitente (aceste elemente sunt necesare pentru a se putea verifica dacă mandatul a
fost emis de către o autoritate judiciară competentă şi pentru a se înlesni comunicarea dintre
cele două părţi);
- indicarea existenţei unei hotărâri judecătoreşti definitive (data rămânerii definitive
a hotărârii este necesară pentru a se verifica dacă nu s-a prescris executarea pedepsei), a unui
mandat de executare a pedepsei, a unui mandat de arestare sau a oricărei alte hotărâri
judecătoreşti executorii;
- natura şi încadrarea juridică a infracţiunii;
- o descriere a circumstanţelor în care a fost comisă infracţiunea, inclusiv momentul,
locul şi gradul de implicarea al persoanei solicitate. Aceste elemente sunt necesare pentru a
se putea stabili calificarea juridică a faptei potrivit legislaţiei statului solicitat, pentru a se
verifica competenţa, pentru a se verifica termenele de prescripţie sau o eventuală aplicare a
unor acte de clemenţă;
- pedeapsa pronunţată, dacă hotărârea de condamnare a rămas definitivă, sau
pedeapsa prevăzută de legea statului emitent în situaţia în care predarea este solicitată în
vederea efectuării urmăririi penale;
- dacă este posibil, alte consecinţe ale infracţiunii.
Pentru soluţionarea cu operativitate a cauzei, apreciem că odată cu transmiterea
mandatului european de arestare, autoritatea judiciară a statului solicitant trebuie să comunice
informaţii de natură să confere persoanei solicitate următoarele garanţii:
- în cazul în care mandatul european de arestare a fost emis în scopul executării unei
pedepse aplicate în lipsă sau dacă persoana solicitată nu a fost legal citată cu privire la data şi
locul şedinţei de judecată care a condus la hotărârea pronunţată în lipsă, autoritatea judiciară
emitentă va da o asigurare considerată ca fiind suficientă care să garanteze persoanei care
face obiectul mandatului european de arestare european că va avea posibilitatea să obţină
rejudecarea cauzei în statul membru emitent, în prezenţa sa;
- în cazul în care infracţiunea în baza căreia s-a emis mandatul european de arestare
este sancţionată cu pedeapsa detenţiunii pe viaţă sau cu o măsură de siguranţă privativă de
libertate pe viaţă, dispoziţiile legale ale statului membru emitent să prevadă posibilitatea
revizuirii pedepsei sau a măsurii de siguranţă aplicate ori liberarea condiţionată, după
executarea a 20 ani din pedeapsă sau măsura de siguranţă aplicată, ori aplicarea unor măsuri
de clemenţă;
- în cazul în care persoana solicitată este cetăţean român şi predarea este solicitată în
vederea efectuării urmăririi penale sau a judecăţii şi se va pronunţa o pedeapsă privativă de
libertate, garanţii cu privire la dreptul persoanei solicitate de a fi transferată în România în
vederea executării pedepsei;
- garanţii în privinţa existenţei reciprocităţii în privinţa extrădării propriilor cetăţeni
pentru acelaşi gen de infracţiuni. În cazul în care se solicită extrădarea unui cetăţean român.

1
Art. 77 din Legea nr. 302/2004.
53
 În ceea ce priveşte forma, mandatul european de arestare trebuie întocmit conform
modelului din anexa la Decizia cadru nr. 2002/584/JAI din 13 iunie 2002 a Consiliului
Uniunii Europene.
Mandatul european de arestare transmis autorităţii competente a unui alt stat
membru trebuie tradus în limba oficială sau în limbile oficiale ale statului de executare sau în
una sau mai multe limbi oficiale ale Instituţiilor Comunităţilor Europene, conform declaraţiei
pe care statul de executare a depus-o la Secretariatul General al Consiliului Uniunii
Europene.
Conform declaraţiei pe care România a depus-o la Secretariatul General al
Consiliului Uniunii Europene şi art.79 alin. 4 din Legea nr. 302/2004, mandatul european de
arestare transmis spre executare autorităţilor române trebuie tradus în limba română sau în
una din limbile engleză sau franceză.

Rezumat:

Aplicarea legii penale în spaţiu constă în activitatea de traducere în viaţă a

prescripţiilor sancţionatoare ale legii penale în raport cu locul comiterii diferitelor infracţiuni
(în ţară sau în străinătate), de către cetăţeni români sau străini ori de persoane fără cetăţenie;
aceasta ridică probleme când raportul de drept se prelungeşte pe teritoriul aparţinând unor
state diferite, ori interesează asemenea state, pentru că numai în asemenea cazuri legea
penală română vine în concurs cu aplicarea unei alte legi străine.
Principiile de aplicare a legii penale în raport cu spaţiul trebuie să ofere soluţii la
problemele ce se ivesc în interacţiunea spaţiului cu faptele şi persoanele care săvârşesc
infracţiuni, adică să dea răspuns problemelor de aplicare a legii penale atunci când:
• fapta s-a săvârşit în întregime în afara teritoriului României şi făptuitorul se află
în ţară;
• când fapta s-a săvârşit în parte în ţară, în parte în străinătate;
• când fapta s-a săvârşit în întregime în străinătate, dar făptuitorul este cetăţean
român sau apatrid cu domiciliul în România,
• când infracţiunea s-a săvârşit în străinătate de către un cetăţean străin ori apatrid
care nu domiciliază în România, dar împotriva statului român ori cetăţenilor
români;
• când fapta s-a săvârşit în străinătate de străini, dar după săvârşirea faptei aceştia
s-au refugiat pe teritoriul României.
Pentru a oferi soluţii acestor probleme, în Codul penal (art. 3-9) au fost consacrate
reguli cu valoare de principii, acestea fiind:
a) principiul teritorialităţii, pentru infracţiunile săvârşite pe teritoriul României,
b) principiul personalităţii, principiul realităţii şi principiul universalităţii legii
penale, pentru infracţiunile săvârşite în afara teritoriului ţării noastre.
Astfel, problemele privind aplicarea legii penale în spaţiu privesc deopotrivă
aplicarea legii penale române infracţiunilor săvârşite pe teritoriul României, cât şi în afara
teritoriului României, la care se adaugă şi cele ce privesc cooperarea internaţională pentru
combaterea criminalităţii.

Concluzii:
Prin parcurgerea conţinutului informativ al capitolului 4, aţi dobândit
cunoştinţe referitoare la instituţia aplicării legii penale în spaţiu, precum şi la
implicaţiile juridico-penale ale acesteia.

54
 Recomandări bibliografice:

LEGISLAŢIE:
1. Constituţia României, 1991, modificata şi completată prin Legea de revizuire a
Constituţiei României nr. 429/2003;
2. Codul penal român, intrat în vigoare la data de 01.01.1969, cu ultimele modificări şi
completări:
- Legea nr.247/2005 privind reforma în domeniile proprietăţii şi justiţiei, precum şi unele
măsuri adiacente, publicata în M. Of. nr. 653/22 iul. 2005;
- Legea nr.278/04-07-2006 pentru modificarea şi completarea Codului penal, precum şi
pentru modificarea şi completarea altor legi, publicată în M. Of. nr. 601/12 iul. 2006;
- O.U.G. nr .60/2006, Legea nr. 337/2007, Legea nr. 58/2008.

DOCTRINA:
Dongoroz, V., Kahane, S., Oancea, I., Fodor, I., Iliescu, N., Bulai, C., Stănoiu, R. M.,
Roşca, V., Explicaţii teoretice ale Codului penal român, Partea generală, Bucureşti, Editura
Academiei, vol. I (1969) şi II (1970);
Vasiliu, T., Pavel, D., Antoniu, G., Lucinescu, D., Papadopol, V., Ramureanu, V.,
Codul penal al României, comentat şi adnotat, Partea generală, Bucureşti, Editura Ştiinţifică
şi Enciclopedică, 1972;
Nistoreanu, Gh., Dobrinoiu, V., Boroi, A., Pascu, I., Molnar, I., Lazar, V., Drept
penal, Curs selectiv pentru examenul de licenţa, Bucureşti, Editura Europa Nova, 2001;
Bulai, C., Manualul de drept penal, Partea generală, Timişoara, Editura All
Educaţional S. A., 1997, 2007;
Boroi, Al., Drept penal. Partea generală, Bucureşti, Editura All Beck, 2002, 2006;
Mitrache, C-tin, Mitrache, C., Drept penal român. Partea generală, Bucureşti
Editura UJ, 2004, 2005;
Colecţia Revistei de Drept Penal, Revista Dreptul etc.

JURISPRUDENŢĂ:
Antoniu, G., Bulai, C. (coordonatori), Stănoiu, R. M., Filipaş, A., Mitrache, C.,
Papadopol, V., Filisanu, C., Practica judiciară penală, Partea generală, Bucureşti, Editura
Academiei, vol. I (1988), vol. II (1990).
Culegeri de practica judiciară

ADRESE WEB:
-www.cdep.ro
-www.scj.ro
-www.dsclex.ro
-www.avocatura.com

Teme de control(conform calendarului disciplinei):

Aplicarea legii penale romane unor infracţiuni săvârşite în străinătate:
principiul personalităţii; principiul realităţii; principiul universalităţii.

55
 TESTE DE AUTOEVALUARE

1. Constituie principii de aplicare a legii penale române în spaţiu:

a) legalitatea incriminării;
b) principiul realităţii;
c) principiul activităţii.

2. Principiul ubicuităţii:
a) este prevăzut expres de Codul penal;
b) constituie temeiul acordării extrădării;
c) constituie o excepţie de la principiul teritorialităţii.

3. Imunitatea de jurisdicţie:
a) constituie o excepţie de la principiul personalităţii;
b) constituie o excepţie de la principiul teritorialităţii;
c) este prevăzută expres de Codul penal

4. Extrădarea se acordă sau poate fi solicitată:

a) numai pe bază de reciprocitate sau în baza unei convenţii internaţionale;
b) în temeiul legii, chiar dacă există convenţie internaţională aplicabilă;
c) exclusiv pe bază de reciprocitate şi, în lipsa acesteia, în temeiul legii.

4. Se include în sfera noţiunii de „teritoriu” din expresiile „teritoriul României” şi „teritoriul

ţării”:
a) spaţiul aerian de deasupra mării teritoriale a României;
b) spaţiul cosmic de deasupra teritoriului României;
c) subsolul, corespunzător solului terestru, acvatic, mării teritoriale, fără limite în adâncime.

5. O infracţiune se consideră săvârşită pe teritoriul României:

a) numai dacă a fost comisă pe acest teritoriu;
b) dacă pe o navă română s-a produs rezultatul infracţiunii, aceasta fiind comisă pe teritoriul
altui stat;
c) dacă pe o aeronavă română s-a efectuat numai un act de executare a infracţiunii, celelalte
acte de executare şi rezultatul infracţiunii producându-se pe teritoriul altui stat.

6. Potrivit legii penale, prin „comiterea unei infracţiuni” se poate înţelege:

a) săvârşirea oricăreia dintre faptele pe care legea le pedepseşte ca infracţiune consumată sau
ca tentativă;
b) participarea la comiterea unei infracţiuni consumate sau la o tentativă pedepsibilă în
calitate de autor;
c) participarea la comiterea unei infracţiuni consumate sau la o tentativă pedepsibilă în calitate
de complice sau instigator.

7. Potrivit Codului penal, prin noţiunea de „lege penală” se poate înţelege:

a) orice dispoziţie cu caracter penal cuprinsă în legi;
b) orice dispoziţie cu caracter penal cuprinsă în decrete emise ulterior intrării în vigoare a
Constituţiei României;
c) orice dispoziţie cu caracter penal cuprinsă în decrete emise anterior datei de 8 decembrie
1991.
56
8. Pentru aplicarea legii penale române conform principiului personalităţii sunt necesare şi
următoarele condiţii:
a) infractorul, în momentul săvârşirii infracţiunii, să fie cetăţean român sau apatrid, indiferent
de domiciliul acestuia;
b) infracţiunea să se săvârşească în străinătate;
c) fapta să fie prevăzută ca infracţiune şi de legea penală a ţării unde a fost săvârşită.

9. Constituie condiţii de aplicare a legii penale române conform principiului realităţii:

a) infracţiunea să se săvârşească în străinătate;
b) infractorul să fie cetăţean român ori apatrid cu domiciliul în România;
c) infractorul să fie cetăţean străin sau apatrid care nu domiciliază în România.

10. Constituie condiţii de aplicare a legii penale române conform principiului universalităţii:
a) fapta să fie prevăzută ca infracţiune şi de legea penală a ţării unde a fost săvârşită;
b) să se fi comis o infracţiune pentru care nu ar putea fi aplicabilă legea penală română
potrivit principiului realităţii;
c) făptuitorul să se afle în România;
d) infractorul să nu fie cetăţean român sau apatrid cu domiciliul în România.

11. Autorizarea prealabilă a Procurorului General al Parchetului de pe lângă I.C.C.J. este

necesară pentru punerea în mişcare a acţiunii penale în cazul infracţiunilor pentru care legea
penală română este aplicabilă potrivit principiului:
a) personalităţii;
b) realităţii;
c) universalităţii.

RĂSPUNSURI:

1. b;
2. a;
3. b, c;
4. a, c;
5. b, c;
6. a, b, c;
7. a, c;
8. b;
9. a, c;
10. a, b, c, d;
11. b.

57
 CAPITOLUL V
APLICAREA LEGII PENALE IN TIMP

Obiectivele specifice capitolului:

• Definirea conceptului aplicării legii penale;

• Identificarea elementelor în raport de care se aplică legea penală;
• Definirea conceptului aplicării legii penale în timp;
• Delimitarea momentelor ce privesc activitatea legii penale;
• Extraactivitatea legii penale: retroactivitatea legii penale; ultraactivitatea
legii penale; aplicarea legii penale mai favorabile; aplicarea legii penale mai favorabile
în raport cu faptele care au fost definitiv judecate.

Rezultatele aşteptate:

• Cunoaşterea şi utilizarea adecvată a noţiunilor aplicării legii penale în

timp;
• Explicarea şi interpretarea principiilor aplicării legii penale în timp;
• Reprezentarea concretă implicaţiilor acestei instituţii;
• Pregătirea fundamentală pentru interpretarea şi utilizarea noţiunilor din
celelalte module.

Competenţele dobândite ca urmare a parcurgerii capitolului:

• Realizarea de referate cu privire la problematica capitolului;

• Discuţii cu specialişti din domeniu.

Timpul mediu necesar pentru asimilarea capitolului: 3 ore

58
 I APLICAREA LEGII PENALE ÎN TIMP

I.1. Preliminarii
Principiile care guvernează aplicarea legii penale în timp sunt menite să dea soluţii
problemelor de interacţiune a timpului cu faptele infracţionale, adică să determine legea
penală aplicabila:
- când infracţiunea s-a săvârşit şi se judecă sub imperiul aceleiaşi legi;
- când fapta, la data când s-a săvârşit nu era infracţiune, dar o lege ulterioară o
consideră infracţiune;
- când fapta, la data săvârşirii era infracţiune, dar până la judecarea ei ori executarea
pedepsei pronunţate pentru acea infracţiune, intervine o lege care scoate în afară
licitului penal fapta comisă;
- când fapta săvârşită sub o lege este considerată infracţiune, dar până la judecarea ei
definitivă intervin una sau mai multe legi, care prevăd fapta ca infracţiune;
- când după aplicarea definitivă a pedepsei pentru o infracţiune, intervine o lege nouă
care prevede o pedeapsă mai mica decât cea aplicată sub legea veche ori cu limite mai
reduse decât legea veche;
- când infracţiunea se săvârşeşte sub imperiul unei legi penale temporare şi nu este
judecată până la ieşirea din vigoare a acesteia.
Răspunsuri la problemele de mai sus le găsim în principiile de aplicare a legii penale
în raport cu timpul prevăzut în Codul penal român art. 10-16.

I.2. Principiul activităţii

Este un principiu de bază al apărării legii penale în timp, ce dă expresie şi decurge din
principiul legalităţii, ce corespunde nevoilor de apărare socială ca şi al aparerii drepturilor şi
libertăţilor cetăţenilor. Potrivit acestui principiu legea penala se aplica infracţiunilor săvârşite
în timpul cat ea se afla în vigoare.
Legea se publică în Monitorul Oficial al României şi intră în vigoare la 3 zile de la
data publicării sau la o dată ulterioară prevăzută în textul ei (art.78 din Constituţia României,
revizuita prin Legea nr.429/2003).
Intrarea în vigoare a unei legi penale poate avea loc şi la o dată ulterioară – când se
prevede o astfel de dată în respectiva lege. Intrarea în vigoare a legii penale la o dată
ulterioară poate fi determinate de:
a) necesitatea creării unui timp (vacatio legis – repausul legii) pentru a putea
fi cunoscută atât de destinatari cât şi de către organele de aplicare;
b) pentru a da posibilitate indivizilor să se conformeze noilor exigenţe penale.
Exemple de legi penale ce au intrat în vigoare la o dată ulterioară: Codul penal actual a
fost adoptat la 21 iunie 1968, iar în vigoare a intrat la 1 ianuarie 1969 potrivit dispoziţiei din
art. 363 C. pen.; Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internaţională în materie
penală a fost publicată la data de 1 iulie 2004 şi a intrat în vigoare în 60 de zile de la data
publicării ei, cu excepţia dispoziţiilor Titlului III din lege. Prin publicare, se realizează o mai
buna cunoaştere a legii şi nimeni nu va putea invoca, în caz de încălcare, că nu a cunoscut-o
(nemo censetur ignorare legem).
Ieşirea din vigoare are loc prin abrogare.
Abrogarea, după întinderea ei poate fi totală – când întreaga lege este scoasă din
vigoare şi parţială, când doar o parte din lege este scoasă din vigoare.
Abrogarea, după caracterul ei poate fi : expresă şi tacită. O abrogare este expresă când
se prevede legea de abrogare, ce anume se scoate din vigoare: legea nr.…., art.… alin…, iar
59
aceasta trebuie să fie regula în dreptul penal. Abrogarea este tacită sau implicită când aceasta
se desprinde din economia legii, ori a normelor ce privesc aceleaşi relaţii sociale de apărare,
prevăzând aceleaşi fapte ca infracţiuni, cu aspecte deosebite de legea anterioară în ce priveşte
condiţiile de aplicare a unei instituţii penale ori a unui nou regim de sancţionare pentru
minori.
Între intrarea în vigoare şi ieşirea din vigoare, legea penală este activă, se aplică
faptelor săvârşite în acest interval de timp.
Aplicarea legii penale active nu ridică probleme dacă infracţiunea s-a săvârşit şi se
judecă în timp ce este în vigoare aceeaşi lege penală.
a) Probleme speciale se pun în cazul infracţiunilor ce încep să fie săvârşite sub
incidenţa unei legi şi se epuizează sub incidenţa altei legi. Este cazul infracţiunilor continue,
continuate, de obicei, progresive.
Doctrina penală şi practica judiciară sunt unanime în a aprecia că legea aplicabilă
infracţiunilor a căror consumare se întinde pe durata a două sau mai multe legi este cea din
momentul epuizării infracţiunii, a producerii ultimului rezultat.
Deci legea penală în vigoare din momentul epuizării infracţiunii este legea ce va fi
aplicată.
Aceeaşi concepţie a caracterului unitar a ilicitului penal este adoptată şi în legătură cu
actele de participaţie penală (instigare, complicitate) care vor fi judecate după legea în vigoare
din momentul săvârşirii faptei de către autor.
b) Determinarea legii penale aplicabile se va pune şi în situaţia în care la
reglementarea aceleiaşi relaţii sociale vin în concurs două legi (una generală şi una specială),
ambele în vigoare, regula că legea specială derogă de la legea generală va rezolva problema.
Când în vigoare sunt două norme care incriminează aceeaşi faptă, dar o normă este în partea
specială a codului penal, iar alta într-o lege specială (lege nepenală cu dispoziţiuni penale),
într-o astfel de situaţie, incriminarea din codul penal devine norma generală şi regula de mai
sus îşi păstrează valabilitatea.

I.3. Principiul neretroactivităţii legii penale

Este consacrat prin dispoziţiile art. 11 C. pen. – “Legea penală nu se aplică faptelor
care, la data când au fost săvârşite, nu erau prevăzute ca infracţiuni”.
Principiul neretroactivităţii legii penale conţine regula că legea penala care
incriminează fapte ce anterior nu erau prevăzute ca infracţiuni (incriminaţio ex novo) nu se
aplică faptelor săvârşite mai înainte de intrarea ei în vigoare. Legea penala dispune numai
pentru viitor nu şi pentru trecut, când este vorba de incriminarea faptelor.
Principiul neretroactivităţii apare ca un aspect al principiului fundamental al legalităţii.
Intr-adevăr, prin dispoziţiile prevăzute în art. 11 Cod penal, se consacră regula că
nimeni nu poate fi ţinut să răspundă penal de o fapta care la data săvârşirii ei nu era prevăzută
ca infracţiune (nullum crimen sine lege praevia).
Dacă principiul legalităţii formulat în art. 2 Cod penal ar fi cuprins şi această regulă, a
interzicerii retroactivităţii legii penale noi, care incriminează, el ar fi fost complet formulat,
iar dispoziţiile din art.11 Cod penal ar fi fost de prisos.
Întrucât principiul legalităţii nu cuprinde şi o astfel de prevedere, de neretroactivitate a
legii care incriminează, dispoziţiile art. 11 Cod penal sunt necesare şi constituie o completare
a principiului legalităţii, o garanţie a libertăţii indivizilor.

60
 I.4. Principiul retroactivităţii legii penale
Este consacrat în dispoziţiile art. 12 Cod penal şi conţine regula că legea nouă care
dezincrimineaza (abolitio criminis) se aplică faptelor săvârşite înainte de intrarea ei în
vigoare.
Deci, principiul retroactivităţii legii penale are în vedere situaţia în care la data când
este săvârşită fapta, aceasta este prevăzută de legea în vigoare ca infracţiune, dar ulterior,
apare o lege nouă care dezincriminează fapta, o scoate în afara ilicitului penal. Această lege
nouă ce dezincriminează se aplică şi faptelor săvârşite înainte de intrarea ei în vigoare.
Fundamentul acestui principiu trebuie observat în legătură cu scopul dreptului penal
de apărare socială şi care nu se mai justifică, dacă fapta şi-a pierdut caracterul penal.
Legea care incriminează fapta a fost scoasă din vigoare. Deci principiul retroactivităţii
are în vedere ipoteza dezincriminării faptei prin legea nouă şi nu situaţiile în care fapta
continuă să rămână infracţiune sub legea nouă sub altă denumire, ori prin abrogarea din legea
specială, rămâne ca infracţiune în legea penala generală sau ca modalitate de înfăptuire a altei
infracţiuni.
Potrivit principiului retroactivităţii legii penale, odată cu intrarea în vigoare a legii noi
care nu mai prevede fapta ca infracţiune, încetează executarea pedepselor, a măsurilor de
siguranţă şi a măsurilor educative pronunţate în baza legii vechi, precum şi toate consecinţele
penale ale hotărârilor judecătoreşti privitoare la faptele ce au fost dezincriminate. Deci faţă de
un condamnat pentru o infracţiune ce ulterior a fost dezincriminată va înceta orice interdicţie
sau decădere, fiind considerat fără antecedente penale.
Un aspect special de retroactivitate îl reprezintă legea penală interpretativă care este
adoptată ulterior legii penale interpretate, dar care explicând voinţa legiuitorului din
momentul intrării în vigoare a legii ce o interpretează este firesc să-şi găsească aplicarea din
acest moment. In dispoziţiile alineatului 2 din art. 12 C. pen. este consacrată retroactivitatea
legii penale care prevede măsuri de siguranţă sau măsuri educative şi care se va aplica
infracţiunilor care nu au fost definitiv judecate până la intrarea în vigoare a legii noi.

I.5. Principiul ultraactivităţii legii penale temporare

Ultraactivitatea este recunoscută numai legilor penale temporare. Este principiul
consacrat prin dispoziţiile art. 16 Cod penal.
Legea penală temporară se aplică infracţiunilor săvârşite în timpul cât era în vigoare
chiar dacă faptele nu au fost urmărite sau judecate în acel interval de timp.
Necesitatea de aplicare socială care determină adoptarea legii penale temporare
justifică aplicarea acesteia şi ultraactiv, după ieşirea acesteia din vigoare, dar numai faptelor
săvârşite cât timp era în vigoare, înlăturând posibilitatea pentru făptuitorii care săvârşesc
infracţiuni aproape de ieşirea din vigoare a legii penale temporare, pentru a rămâne
nesancţionaţi, ori de a fi sancţionaţi potrivit legii penale mai favorabile.

I.6. Aplicarea legii penale în situaţii tranzitorii

Situaţiile tranzitorii, determinate de succesiunea legilor penale, se referă la ipotezele în
care de la săvârşirea unei infracţiuni şi până la judecarea ei intervin una sau mai multe legi
penale succesive, care prevăd fapta ca infracţiune.
In astfel de situaţii s-a pus deci problema, “extraactivităţii” uneia dintre legile penale
succesive.
Dintre opiniile care s-au conturat în doctrina penală, una singură s-a impus şi a fost
consacrată în legislaţia penală şi priveşte aplicarea legii penale mai favorabile infractorului,
sau a “legii penale mai blânde” ori “mitior lex”.

61
 Aplicarea legii penale mai favorabile infractorului înlătură neajunsurile celorlalte
opinii, corespunde nevoilor de apărare sociala, întrucât fapta nu rămâne nesancţionată,
indiferent că se aplică legea nouă ori legea veche, iar pentru infractor este legea care îi conferă
cea mai favorabilă situaţie.

I.7. Principiul aplicării legii penale mai favorabile infracţiunilor nedefinitiv

judecate
Este consacrat în art. 13. Cod penal şi are în vedere ipoteza în care de la săvârşirea
infracţiunii până la judecarea definitivă a cauzei intervin una sau mai multe legi penale
succesive, când se va alege dintre acestea legea mai favorabilă infractorului.
Determinarea legii penale mai favorabile
In determinarea legii penale mai favorabile infractorului, doctrina penală s-a oprit
asupra a trei criterii:
a) a condiţiilor de incriminare;
b) a condiţiilor de tragere la răspundere penală;
c) a sancţiunilor penale (pedepsei).
Criteriile de determinare a legii penale mai favorabile trebuie să conducă la aflarea
acelei legi ce va permite, în cazul concret, la o soluţie mai blândă pentru infractor şi nu la o
apreciere generala a legii penale mai favorabile, care, desprinsă din fapta concreta, poate
conduce la aplicarea art. 11 sau art. 12 Cod penal.
Pentru determinarea legii penale mai favorabile trebuie comparate legile penale
succesive în raport cu normele şi instituţiile care influenţează răspunderea penală în cauza
concretă dedusă judecăţii.
Prin compararea legilor şi determinarea legii mai favorabile infractorului, nu trebuie să
se ajungă la combinarea dispoziţiilor mai favorabile din legile succesive - la o aşa numita lex
tertia. Legea mai favorabilă, în întregul ei, trebuie aleasă pentru a fi aplicată infractorului
dintre legile penale succesive.
Folosirea criteriilor de determinare a legii penale mai favorabile trebuie să conducă la
găsirea acelei legi care oferă soluţia cea mai favorabilă pentru infractor dar nu pentru că fapta
nu este infracţiune, ci pentru că nu sunt realizate condiţiile în cazul concret de incriminare ori
de tragere la răspundere penală a făptuitorului.
Criteriul cel mai des folosit de determinare a legii penale mai favorabile este cel al
pedepselor principale.
Situaţii:
a) între legile care prevăd fapta ca infracţiune, daca pedepsele sunt de natură
diferită va fi mai favorabila legea care prevede pedeapsa închisorii. Dacă într-o lege
pedeapsa este închisoarea, iar în altă lege, pedeapsa prevăzută este amenda, atunci, de
regulă, legea care prevede pedeapsa amenzii este mai blândă. Excepţia ar fi în cazul în
care, în cauză s-au constatat circumstanţe atenuante, iar legea care prevede pedeapsa
închisorii permite, pe baza circumstanţelor atenuante, aplicarea unei amenzi într-un
cuantum mai mic decât cel la care s-ar ajunge când s-ar aplica legea ce prevede
pedeapsa amenzii;
b) când între legile succesive pedepsele sunt de aceeaşi natură, dar cu limitele
speciale diferite, va fi mai favorabilă, într-un caz când minimul este acelaşi, dar
maximul diferit, legea care prevede un maxim mai redus, iar daca maximul special al
pedepsei este acelaşi, dar minimul diferit, va fi mai favorabilă legea care prevede un
minim mai scăzut.
In caz de pedepse asimetrice, legea penală mai favorabilă va fi determinată în concret
de judecător şi în funcţie de împrejurările care atenuează ori agravează pedeapsa, astfel că
dacă în cauză sunt circumstanţe de agravare – judecătorul trebuie să aplice o pedeapsă către
62
maximul special şi atunci este mai favorabilă legea care prevede o pedeapsă cu un maxim
special mai redus, iar dacă fapta s-a săvârşit în circumstanţele de atenuare, judecătorul trebuie
să aplice o pedeapsă spre minimul special, ori sub acest minim iar legea mai favorabilă este
cea care are un minim special de pedeapsă mai redus.
Legea penală mai favorabilă nu se stabileşte în funcţie de pedepsele complementare –
aceasta din urmă aplicându-se conform principiului legii mai conforme cu interesele aparării
sociale. Acest principiu este consacrat în art. 13, alin. 2, care prevede dacă legea veche este
mai favorabila, şi ea prevede pentru infracţiunea săvârşită pedepse complementare, aplicarea
acestora se face în conţinutul şi limitele prevăzute în legea nouă, iar dacă legea nouă nu mai
prevede aceste pedepse, ele nu se mai aplică.
I.8. Aplicarea legii penale mai favorabile în cazul pedepselor definitive
Este un principiu consacrat în codul penal actual în două variante:
a) aplicarea obligatorie a legii penale mai favorabile (art. 14 C. pen.);
b) aplicarea facultativă a legii penale mai favorabile (art. 15 C. pen.).
Aplicarea legii penale noi mai favorabile în cazul pedepselor definitive îşi are
justificarea în principiile umanismului şi al egalităţii în faţa legii penale.
In adevăr, nu s-ar justifica executarea unui plus de sancţiune prevăzut de legea veche,
de către cel care a fost condamnat după aceasta lege, când legiuitorul stabileşte prin legea
nouă că periculozitatea faptei este mai redusă şi sancţiunea prevăzută este mai blândă, faţă de
cel care a săvârşit fapta în aceeaşi perioadă cu primul, dar care a tergiversat judecata, iar după
apariţia legii noi va beneficia de legea penală mai favorabilă.
A. Aplicarea obligatorie a legii mai favorabile în cazul pedepselor definitive.
Condiţiile de aplicare a legii penale mai favorabilă infracţiunilor definitiv judecate
sunt arătate în art. 14 Cod penal şi au în vedere situaţiile când legea nouă prevede pentru
aceeaşi infracţiune o pedeapsă mai uşoară ca natură, ori maxim special decât pedeapsa
aplicată.
Astfel:
a) pedeapsa detenţiunii pe viaţa se înlocuieşte cu maximul pedepsei prevăzută de
legea noua;
b) când pedeapsa definitivă este închisoarea, iar legea nouă prevede numai
pedeapsa amenzii, se va înlocui pedeapsa închisorii cu amenda, care nu va putea depăşi
minimul ei special, iar dacă o parte din pedeapsa închisorii s-a executat, se poate înlătura în
total sau în parte executarea amenzii;
c) când pedepsele sunt de aceeaşi natură, în cazul pedepsei închisorii, pedeapsa
aplicată după legea veche se reduce, la maximul special prevăzut în legea nouă, iar dacă
pedeapsa pronunţată în baza legii vechi este amenda, aceasta va fi redusa la maximul special
prevăzut în legea noua.
d) efectele legii penale noi se mai întind şi asupra pedepselor complimentare,
măsurilor de siguranţă şi măsurilor educative în măsura în care nu au fost executate şi constau
în înlăturarea executării lor dacă nu mai sunt prevăzute în legea nouă ori în executarea
acestora, în limitele şi conţinutul prevăzut de legea nouă;
e) efectele legii penale noi mai favorabile se întind şi asupra pedepselor deja
executate ori considerate ca executate până la apariţia acestora şi constau în considerarea
acestora, pentru viitor, ca având natura şi limitele reduse conform legii noi. In funcţie de
natura pedepsei, de durata acesteia de data când a luat sfârşit executarea ori s-a stins
executarea sunt incidente instituţii ca: reabilitarea, starea de recidivă. Aplicarea obligatorie a
legii penale mai favorabile reprezintă cadrul comun de rezolvare a succesiunii legilor penale
în timp. Este posibil ca legiuitorul să deroge de la aceste dispoziţii, cum a fost cazul punerii în
aplicare a codului penal actual. Derogările sunt de strictă interpretare şi aplicare.
B. Aplicarea facultativa a legii penale mai favorabile în cazul legii penale definitive.
63
 Este reglementată prin dispoziţiile art. 15 Cod penal, care prevăd când după
rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare şi până la executarea completă a pedepsei
închisorii a intervenit o lege care prevede o pedeapsă mai uşoară, iar sancţiunea aplicată este
mai mică decât maximul prevăzut de legea noua, ţinându-se seama de infracţiunea săvârşită,
de persoana condamnatului, de conduita acestuia după pronunţarea hotărârii sau în timpul
executări pedepselor şi de timpul cât a executat din pedeapsă, se poate dispune fie menţinerea,
fie reducerea pedepsei.
Deci pentru aplicarea facultativă a legii noi mai favorabile este necesar:
a) să existe o hotărâre de condamnare definitivă la pedeapsa închisorii – nu la orice
pedeapsă, fiindcă dacă ar fi la detenţiunea pe viaţă, ar fi aplicabile dispoziţiile art. 14 Cod
penal, iar pedeapsa amenzii nu este avută în vedere de legiuitor;
b) legea nouă este mai favorabilă, aceasta reieşind din limitele mai reduse de
pedeapsă faţă de legea anterioară;
c) pedeapsa aplicată şi rămasă definitivă este mai mică decât maximul prevăzut în
legea nouă, ori cel mult egală cu acest maxim (situaţie neprevăzută de lege, dar unanim
acceptată de doctrina şi practica judiciară);
d) instanţa să aprecieze că este necesară reducerea pedepsei, apreciere ce va fi
formată după criteriile oferite în lege: infracţiunea săvârşită; persoana condamnatului;
conduita condamnatului după pronunţarea hotărârii sau în timpul executării pedepsei; timpul
cât a executat din pedeapsă.
In cazul în care instanţa reduce pedeapsa, aceasta nu poate fi coborâtă sub limita ce ar
rezulta din reducerea acestei pedepse proporţional cu micşorarea special prevăzută pentru
infracţiunea săvârşită.
De legea nouă mai favorabilă urmează să beneficieze şi cei care au executat pedeapsa,
ori executarea acesteia s-a stins printr-un mod prevăzut de lege. In orice caz, pedeapsa
prevăzută în hotărârea de condamnare se reduce cu o treime. Această reducere este
obligatorie.
In funcţie de pedeapsa astfel redusă, vor fi incidente unele instituţii de drept penal ca
reabilitarea, stabilirea stării de recidivă ş.a.m.d.

Rezumat:
Principiile care guvernează aplicarea legii penale în timp sunt menite să dea soluţii
problemelor de interacţiune a timpului cu faptele infracţionale, adică să determine legea
penala aplicabilă:
- când infracţiunea s-a săvârşit şi se judecă sub imperiul aceleiaşi legi;
- când fapta la data când s-a săvârşit nu era infracţiune, dar o lege ulterioară o
considera infracţiune;
- când fapta la data săvârşirii era infracţiune, dar până la judecarea ei ori
executarea pedepsei pronunţate pentru acea infracţiune intervine o lege care scoate în
afară licitului penal fapta comisă;
- când fapta săvârşită sub o lege este considerată infracţiune, dar până la
judecarea ei definitivă intervine una sau mai multe legi, care prevăd fapta ca
infracţiune;
- când după aplicarea definitivă a pedepsei pentru o infracţiune, intervine o
lege nouă care prevede o pedeapsă mai mică decât cea aplicată sub legea veche ori cu
limite mai reduse decât legea veche;
- când infracţiunea se săvârşeşte sub imperiul unei legi penale temporare şi nu
este judecată până la ieşirea din vigoare a acesteia.

64
 Răspunsurile la problemele de mai sus le găsim în principiile de aplicare a legii
penale în raport cu timpul prevăzut în Codul penal român art. 10-16.

Concluzii:
Prin parcurgerea conţinutului informativ al capitolului 5, aţi dobândit
cunoştinţe referitoare la instituţia aplicării legii penale în timp, precum şi la
implicaţiile juridico-penale ale acesteia.

Recomandări bibliografice:

LEGISLAŢIE:
1. Constituţia României, 1991, modificata şi completată prin Legea de revizuire a
Constituţiei României nr. 429/2003;
2. Codul penal român, intrat în vigoare la data de 01.01.1969, cu ultimele modificări şi
completări:
- Legea nr.247/2005 privind reforma în domeniile proprietăţii şi justiţiei, precum şi unele
măsuri adiacente, publicata în M. Of. nr. 653/22 iul. 2005;
- Legea nr.278/04-07-2006 pentru modificarea şi completarea Codului penal, precum şi
pentru modificarea şi completarea altor legi, publicată în M. Of. nr. 601/12 iul. 2006;
- O.U.G. nr .60/2006, Legea nr. 337/2007, Legea nr. 58/2008.

DOCTRINA:
Dongoroz, V., Kahane, S., Oancea, I., Fodor, I., Iliescu, N., Bulai, C., Stănoiu, R. M.,
Roşca, V., Explicaţii teoretice ale Codului penal român, Partea generală, Bucureşti, Editura
Academiei, vol. I (1969) şi II (1970);
Vasiliu, T., Pavel, D., Antoniu, G., Lucinescu, D., Papadopol, V., Ramureanu, V.,
Codul penal al României, comentat şi adnotat, Partea generală, Bucureşti, Editura Ştiinţifică
şi Enciclopedică, 1972;
Nistoreanu, Gh., Dobrinoiu, V., Boroi, A., Pascu, I., Molnar, I., Lazar, V., Drept
penal, Curs selectiv pentru examenul de licenţa, Bucureşti, Editura Europa Nova, 2001;
Bulai, C., Manualul de drept penal, Partea generală, Timişoara, Editura All
Educaţional S. A., 1997, 2007;
Boroi, Al., Drept penal. Partea generală, Bucureşti, Editura All Beck, 2002, 2006;
Mitrache, C-tin, Mitrache, C., Drept penal român. Partea generală, Bucureşti
Editura UJ, 2004, 2005;
Colecţia Revistei de Drept Penal, Revista Dreptul etc.

JURISPRUDENŢĂ:
Antoniu, G., Bulai, C. (coordonatori), Stănoiu, R. M., Filipaş, A., Mitrache, C.,
Papadopol, V., Filisanu, C., Practica judiciară penală, Partea generală, Bucureşti, Editura
Academiei, vol. I (1988), vol. II (1990).
Culegeri de practica judiciară

ADRESE WEB:
-www.cdep.ro
-www.scj.ro
-www.dsclex.ro
-www.avocatura.com

65
 Teme de control (conform calendarului disciplinei):
Extraactivitatea legii penale: retroactivitatea legii penale; ultraactivitatea legii
penale.

TESTE DE AUTOEVALUARE

1. Constituie principii de aplicare a legii penale în timp:

a) principiul retroactivităţii;
b) principiul neretroactivităţii;
c) principiul ultraactivităţii legii penale temporare;
d) principiul activităţii.

2. In cazul în care de la săvârşirea infracţiunii până la judecarea definitivă a cauzei au

intervenit una sau mai multe legi penale, se aplică:
a) legea în vigoare la data pronunţării hotărârii;
b) legea în vigoare la data săvârşirii infracţiunii;
c) legea cea mai favorabilă.

3. O lege penală poate fi abrogată:

a) numai în mod expres;
b) total sau parţial;
c) în mod tacit.

4. Legea penală română nu poate fi aplicată:

a) infracţiunilor săvârşite în afara teritoriului ţării, dacă făptuitorul, neavând nici o cetăţenie,
are domiciliul în România;
b) faptelor care, la data când au fost săvârşite, nu erau prevăzute ca infracţiuni;
c) faptelor săvârşite sub vechea lege, dacă nu mai sunt prevăzute de legea nouă.

5. Potrivit principiului neretroactivităţii legii penale:

a) legea penală nu se aplică faptelor săvârşite sub vechea lege, dacă nu mai sunt prevăzute de
legea nouă;
b) legea penală se aplică numai infracţiunilor săvârşite în timpul cât ea se află în vigoare;
c) legea penală nu se aplică faptelor care, la data când au fost săvârşite, nu erau prevăzute ca
infracţiuni.

6. Legea penală temporară se aplică infracţiunii săvârşite în timpul cât era în vigoare:
a) numai dacă fapta a fost urmărită sau judecată în acest interval de timp;
b) numai dacă fapta a fost descoperită în acest interval de timp, indiferent dacă judecata a avut
loc după ieşirea din vigoare a legii;
c) chiar dacă fapta nu a fost descoperită, urmărită sau judecată în acest interval de timp.

7. Intrarea în vigoare a unei legi penale române poate avea loc:

a) numai la data publicării acesteia în Monitorul Oficial;
b) la o dată anterioară publicării acesteia în Monitorul Oficial dacă se prevede astfel în
conţinutul legii;
c) la o dată ulterioară publicării acesteia în Monitorul Oficial dacă se prevede astfel în
conţinutul legii;
66
d) de regulă, la data publicării acesteia în Monitorul Oficial;
e) de regulă, la trei zile de la data publicării în Monitorul Oficial.

8. Potrivit principiului retroactivităţii legii penale, odată cu intrarea în vigoare a legii noi care
nu mai prevede fapta ca infracţiune:
a) încetează executarea pedepselor;
b) încetează executarea pedepselor, însă măsurile de siguranţă şi măsurile educative
pronunţate în baza legii vechi se execută;
c) încetează toate consecinţele penale ale hotărârilor judecătoreşti privitoare la faptele ce au
fost dezincriminate.

9. In cazul în care de la săvârşirea infracţiunii până la judecarea definitivă a cauzei au

intervenit una sau mai multe legi penale:
a) legea penală se determină prin combinarea dispoziţiilor mai favorabile din legile succesive;
b) în cazul în care nu există alte criterii de determinare a legii penale mai favorabile, aceasta
se stabileşte în funcţie de pedepsele complimentare;
c) se aplică infractorului legea penală mai favorabilă.

10. Când după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare şi până la executarea completă
a pedepsei amenzii a intervenit o lege care prevede o pedeapsă mai uşoară:
a) sancţiunea aplicată, dacă depăşeşte maximul special prevăzut de legea nouă pentru
infracţiunea săvârşită, se reduce la acest maxim;
b) sancţiunea aplicată, dacă este mai mică decât maximul special prevăzut de legea nouă,
poate fi redusă de către instanţa judecătorească;
c) sancţiunea aplicată, dacă este egală cu maximul special prevăzut de legea nouă, poate fi
redusă de către instanţa de judecătorească.

RĂSPUNSURI:
1 .a, b, c, d;
2. c;
3. b, c;
4. b, c;
5. c;
6. c;
7. c, e;
8. a, c;
9. c;
10. a, b, c.

67
 CAPITOLUL VI
TEORIA INFRACŢIUNII

Obiectivele specifice capitolului:

• Definirea conceptului de infracţiune;

• Identificarea trăsăturilor esenţiale ale infracţiunii;
• Definirea noţiunii de pericol social al faptei penale;
• Identificarea conţinutului şi sensului instituţiei faptei care nu prezintă gradul de pericol
social al unei infracţiuni;
• Definirea conceptului de vinovăţie penală;
• Identificarea formelor şi modalităţilor vinovăţiei penale;
• Definirea şi înţelesul trăsăturii esenţiale ale infracţiunii care se referă la prevederea
faptei în legea penală.

Rezultatele aşteptate:

• Cunoaşterea şi utilizarea adecvată a noţiunilor de infracţiune şi trăsături esenţiale ale

acesteia,
• Explicarea şi interpretarea formelor şi modalităţilor vinovăţiei penale;
• Reprezentarea concretă a implicaţiilor instituţiei infracţiunii;
• Pregătirea fundamentală pentru interpretarea şi utilizarea noţiunilor din celelalte
module.

Competenţele dobândite ca urmare a parcurgerii capitolului:

• Realizarea de referate cu privire la problematica capitolului;

• Discuţii cu specialişti din domeniu.

Timpul mediu necesar pentru asimilarea capitolului: 3 ore

68
 I NOŢIUNEA DE INFRACŢIUNE

I.1. Infracţiunea ca noţiune juridică. Conceptul de infracţiune

În accepţiunea cea mai generală a termenului, infracţiunea este o faptă a omului,
un act de conduită exterioară a acestuia, interzis de lege sub o sancţiune specifică,
represivă, care este pedeapsa. Această interzicere este tocmai modalitatea specifică de
realizare a reglementării juridico-penale a relaţiilor de apărare socială.
Infracţiunea este o faptă contrară regulilor de conduită, generatoare de conflict
social, care atrage aplicarea sancţiunii prevăzute pentru săvârşirea ei. Însuşi termenul
„infracţiune" are înţeles de faptă prin care se înfrânge o regulă de conduită cu caracter
imperativ.
La stabilirea faptelor care urmează să fie interzise, legiuitorul observă faptele
periculoase pentru valorile sociale esenţiale ale societăţii şi le interzice sub sancţiuni
specifice pentru a preveni săvârşirea lor în viitor.
Prin interzicerea acestor fapte se arată membrilor societăţii, într-o formă specifică de
exprimare, care anume trebuie să fie conduita lor faţă de anumite valori sociale, ce acţiuni le
sunt interzise sau, dimpotrivă, le sunt ordonate, în vederea apărării valorilor sociale
respective.
Indicarea conduitei socialmente necesară are loc deci nu prin prescrierea directă a
acestei conduite, ci în mod indirect, prin descrierea şi interzicerea conduitei contrare celei
dorite, aceasta tehnică legislativă fiind considerată ca cea mai explicită şi mai sugestivă forma
de reglementare juridică penală a conduitei membrilor societăţii.

I.2. Premisele existenţei infracţiunii

Din analiza conceptului infracţiunii rezultă că pentru existenţa acesteia trebuie
să preexiste trei date ale realităţii, care constituie tot atâtea premise obligatorii pentru
existenţa ei şi anume:
1) o normă incriminatoare care interzice, sub sancţiune penală, o anumită
acţiune sau omisiune;
2) o faptă concretă, de felul acelora avute în vedere de legiuitor la elaborarea
normei incriminatoare respective;
3) trăsăturile caracteristice ale faptei incriminate.
Prezenţa, acestor premise permite calificarea unei fapte concrete ca infracţiune
şi încadrarea ei în textul de lege, care o prevede şi o sancţionează.

I.3. Infracţiunea ca fenomen

Conceptul de infracţiune are drept corespondent în realitatea obiectivă un fenomen
complex - fenomenul infracţiunii, care îmbracă aspectele de a fi: material– pentru că este o
manifestare de energie fizică, un act de conduită exterioară, susceptibil să producă modificări
în lumea obiectivă; uman — pentru că este un act de conduită umană, conştientă, expresie a
personalităţii făptuitorului; social - pentru că este vătămătoare sau periculoasă pentru o
valoare socială, fiind generatoare, de asemenea, de relaţii sociale de conflict între făptuitor şi
persoana vătămată, precum şi între făptuitor şi societate; moral-politic - pentru că exprimă
atitudinea moral-politică a făptuitorului faţă de valorile sociale şi faţă de ordinea de drept;

69
juridic - pentru că reprezintă o încălcare a unei norme juridice penale. Ea generează un raport
juridic penal de conflict, cu un conţinut specific.
In afara ştiinţelor de drept penale - incluzând aici ştiinţa dreptului penal,
criminalistica, criminologia şi ştiinţa penitenciară - examinarea fenomenului criminal a pus în
evidenţă, în decursul timpului, doua concepţii diferite asupra înţelegerii fenomenului criminal:
una strict juridică, formală, de inspiraţie beccariana, alta realistă, neformală, de inspiraţie
pozitivistă, prima evoluând cu precădere în direcţia ştiinţelor penale normative, cealaltă în
direcţia politicilor penale, a criminologiei şi a ştiinţelor executivului penal.
Privită ca atare, instituţia infracţiunii constă într-o grupare de norme penale generale,
care reglementează aspectele comune tuturor infracţiunilor şi anume condiţiile de existenţă a
infracţiunii ca fenomen juridic privit nu în special, adică nu din perspectiva diferitelor
infracţiuni (furt, omor, înşelăciune, fals etc.), ci în general, sub aspectul condiţiilor de
existenţă şi al trăsăturilor caracteristice comune tuturor infracţiunilor prevăzute în legislaţia
penală.
Dintre cele trei instituţii fundamentale ale dreptului penal: infracţiunea, răspunderea
penală şi sancţiunile de drept penal, instituţia infracţiunii este cea mai importantă, ea
constituind „piatra de temelie" a oricărui sistem de drept penal.
Potrivit concepţiei formal – juridice, infracţiunea este înţeleasă ca o abstracţiune şi
entitate juridică, fizionomia ei fiind configurată în strânsă dependenţă de cadrul normativ
penal în vigoare.
Ca atare, infracţiunea nefiind altceva decât fapta prevăzută şi pedepsită de legea
penală, ştiinţa dreptului penal are menirea de a aborda fenomenul criminal numai din unghiul
şi limitele incriminării şi sancţionării sale, subordonându-şi preocupările unui legalism sever,
singurul de natură a asigura o protecţie juridică eficientă individului contra unor posibile
abuzuri ale autorităţilor executive sau judecătoreşti.
Concepţia realistă se caracterizează printr-o viziune de tip realist, înţelegând
fenomenul criminal ca o realitate umană îndreptată contra unei realităţi sociale. În această
concepţie, accentul principal cade pe ideea că infracţiunea tulbură sau riscă să tulbure ordinea
socială, indiferent dacă actul criminal atentează la valorile publice propriu-zise sau la valorile
care constituie, în ansamblu sau în parte, valorile umane integrate în ordinea socială.
În consecinţă, dacă din punct de vedere juridic, fenomenul criminal reclamă
represiunea şi reparaţia, din punct de vedere social, acelaşi fenomen reclamă măsuri de natură
a împiedica repetarea infracţiunii fie prin eliminarea infractorului, fie printr-un tratament
adecvat de resocializare şi reeducare a acestuia sau a celor care exprimă o stare de pericol
social.
Concepţia realista este interesată în primul rând, de apărarea socială nu împotriva
actelor, ci împotriva acelor care prin actele sau potenţialul lor de pericol social se comportă
ori se pot comporta ca inamici ai societăţii.
În această finalitate, nu mai convine judecarea actului antisocial în abstracţiunea sa
juridică şi rezultatul său concret, ci în considerarea realităţii umane a celui ce l-a comis sau
care este predispus să-l comită.
Dacă însă, în cadrul concepţiei formal juridice, considerarea autorului nu interesează
decât la soluţionarea problemei responsabilităţii penale - fiind socotiţi responsabili toţi
infractorii care au acţionat cu discernământ - în cadrul concepţiei realiste, personalitatea
infractorului domină toate analizele, este centrul fenomenului criminal, infractorul fiind
înfăţişat nu numai în manifestările sale exterioare şi a tulburării sociale pe care o creează, dar,
de asemenea, şi mai ales în chiar cauzele realizării sale, în etiologia exprimării criminale.
Din acest punct de vedere, concepţia realistă impune mai întâi investigarea individului
criminal ca fiinţă concretă, sub aspectul unor posibile tare congenitale, infirmităţi, dificultăţi

70
psihice de integrare a temperamentului, a stării sale mentale, a bolilor şi tulburărilor organice,
precum şi a motivelor reale care l-ar fi putut împinge să comită actul criminal etc.
I.4. Definiţia noţiunii de infracţiune
În codurile penale din ţările occidentale nu se întâlnesc, în mod tradiţional, dispoziţii
privitoare la noţiunea de infracţiune în general.
Pe plan doctrinal s-a justificat această voită omisiune a legii cu argumentul că
elaborarea unei asemenea noţiuni nu este sarcina legiuitorului, care trebuie să se limiteze la
elaborarea diferitelor noţiuni de infracţiuni, ci a ştiinţei dreptului penal.
Într-o altă concepţie, susţinută în dreptul penal al fostelor ţări socialiste europene,
legea penală trebuie să cuprindă ea însăşi o definiţie a noţiunii de infracţiune în general,
având în vedere tocmai importanţa deosebită pe care o are infracţiunea ca instituţie
fundamentală a dreptului penal. Într-o astfel de definiţie urmează să fie evidenţiate trăsăturile
esenţiale ale infracţiunii, în general vorbind, care trebuie să caracterizeze orice infracţiune ca
fapt concret.
Legislaţiile moderne evită să dea o definiţie legală infracţiunii, considerând că această
sarcină revine numai ştiinţei dreptului penal.
Legiuitorul român din 1969 s-a abătut de la această conduită, definind infracţiunea
prin dispoziţia înscrisă în art.17 alin.1, în sensul că ”este fapta care prezintă pericol social,
săvârşită cu vinovăţie şi prevăzută de legea penală”.
Reflectând o poziţie de îmbinare a principalelor implicaţii pe care le comportă în
evaluarea conceptului de infracţiune, atât concepţia realistă - prin includerea precizării că
infracţiunea prezintă pericol social, deci este o faptă care aduce atingere şi tulbură ordinea
socială constituită, cât şi concepţia formală - prin includerea condiţiei prevederii ei de către
legea penală ca o consecinţă a legalităţii incriminatorii şi garanţiilor legale ce decurg de aici
pentru orice făptuitor în raport cu autorităţile, Codul penal român consacră o accepţiune
complexă, care pune în evidenţă aspectele material-social (fapta ce prezintă pericol social),
uman-moral (fapta comisă cu vinovăţie) şi juridic (fapta prevăzută de legea penală).
Din examinarea conceptului de infracţiune, în înţelesul definiţiei date de art. 17 alin.
1, prin enunţarea trăsăturilor sale esenţiale, rezultă că oricare din infracţiunile prevăzute de
legea penală, pentru a fi considerate ca atare, trebuie să întrunească trei trăsături esenţiale:
- fapta penală să prezinte întotdeauna un pericol social;
- fapta penală să se comită numai cu vinovăţie;
- pentru a exista ca infracţiune, fapta care prezintă pericol social şi este comisă cu
vinovăţie trebuie să fie prevăzută de legea penală.
De asemenea, definiţia reflectă unele principii fundamentale ale dreptului penal, cum
sunt principiul legalităţii incriminării sau principiul răspunderii subiective.

I.5. Cadrul reglementărilor

Infracţiunea, instituţie fundamentală a dreptului penal, concentrează în jurul său toate
reglementările din legea penală. De aici, necesitatea resimţită de legiuitor de a defini de la
început trăsăturile esenţiale ale infracţiunii, pentru a asigura o orientare generală şi principală,
absolut necesară pentru înţelegerea şi aplicarea corectă a dispoziţiilor din partea generală şi
specială a Codului penal.
Principalele probleme ale infracţiunii sunt reglementate prin Codul penal, în partea
generală. Codul penal actual a alocat infracţiunii întreg Titlul II al Părţii generale (art. 17-51),
sistematizat pe mai multe capitole:
Cap. I - Dispoziţii generale (art. 17-191);
Cap. II - Tentativa (art. 20-22);
Cap. III - Participaţia (art. 23-31);
Cap. IV- Pluralitatea de infracţiuni (art. 32-43);
71
 Cap. V - Cauzele care înlătură caracterul penal al faptei (art. 44-51).
Ulterioarele modificări şi republicări ale Codului penal, după data de 1 ianuarie 1969,
nu s-au răsfrânt şi asupra textului conţinut în art. 17, definiţia noţiunii de infracţiune
rămânând neschimbată.
Aceste reglementări au o importanţă deosebită. Ele stabilesc trăsăturile generale şi
comune ale faptelor prevăzute de legea penală, condiţiile în care acestea sunt periculoase şi
atrag răspunderea penală a făptuitorilor, oricare ar fi infracţiunea concretă săvârşită.

II PERICOLUL SOCIAL AL FAPTEI - TRĂSĂTURĂ ESENŢIALĂ A

INFRACŢIUNII

II.1. Trăsăturile esenţiale ale infracţiunii – generalităţi

După cum se prevede în art. 17 din Codul penal, o faptă devine infracţiune numai dacă
întruneşte anumite trăsături, numai dacă are anumite caracteristici bine reliefate şi anume: să
prezinte pericol social, să fie săvârşită cu vinovăţie şi să fie prevăzută de legea penală.
Aceste trăsături sunt comune tuturor infracţiunilor.
Prima trăsătură, aceea de pericol social, priveşte aspectul material, obiectiv al
infracţiunii, a doua trăsătură priveşte aspectul moral sau subiectiv al infracţiunii, iar a treia
trăsătură priveşte aspectul legal al infracţiunii.
Toate aceste trăsături sunt necesare pentru existenţa infracţiunii. Dacă oricare dintre
acestei trei trăsături ar lipsi, atunci infracţiunea nu există. Se poate observa că elementul
material este completat cu elementul subiectiv, iar după elementul subiectiv urmează
elementul legal. Între toate aceste elemente există o legătură indisolubilă.
Adoptarea unei asemenea reglementări a noţiunii generale de infracţiune este
importantă, din trei motive:
- cu ajutorul acestei noţiuni generale se poate uşor cunoaşte şi caracteriza câmpul
faptelor considerate infracţiuni şi în acelaşi timp, se poate delimita şi separa uşor
câmpul infracţiunilor de câmpul faptelor considerate contravenţii sau delicte civile;
- toate celelalte dispoziţii privind infracţiunile, în parte, sunt subordonate acestei
dispoziţii privind noţiunea generală de infracţiune, întrucât toate infracţiunile speciale
trebuie să corespundă criteriilor şi trăsăturilor privind noţiunea generală de infracţiune;
- această definiţie a infracţiunii este o reglementare juridică, în sensul că ea are un
caracter normativ şi cuprinde o regulă de drept care este obligatorie atât pentru
judecător cât şi pentru cetăţean.

II.2. Existenţa unei fapte

Din definiţia noţiunii de infracţiune rezultă că infracţiunea este în primul rând o faptă a
omului, un act de conduită exterioară a acestuia, având o existenţă materială obiectivă.
Cerinţa existenţei unei fapte periculoase are o semnificaţie politico-penală specifică.
Numai actele de conduită exterioară ale persoanei pot constitui infracţiuni, nu şi procesele
psihice care au loc în forul interior al acesteia. Simplul gând - nuda cogitatio - nu poate
constitui infracţiune, nefiind faptă. Cât timp nu s-a trecut la pregătirea sau executarea acţiunii
nu poate fi vorba de infracţiune.
Fapta presupune o manifestare a făptuitorului în sfera relaţiilor sociale, o intervenţie a
acestuia împotriva valorilor sociale ocrotite de lege, de natură a leza integritatea sau de a le
pune în pericol.

72
 Dreptul, în general, ca şi dreptul penal, în special, este menit să reglementeze relaţii
sociale, respectiv fapte între oameni. Reglementând relaţiile între oameni, dreptul prescrie
drepturi şi obligaţii care nu pot reveni decât oamenilor. În caz de nerespectare a acestor
drepturi şi obligaţii, legea prevede aplicarea de sancţiuni, care, de asemenea, nu pot reveni
decât oamenilor.
Fiind o faptă a omului, din sfera infracţiunii sunt excluse fenomenele naturii şi
reacţiile animalelor, afară de cazul când omul se serveşte, în săvârşirea faptelor sale, de forţe
ale naturii sau de animale .
Fapta poate consta într-o acţiune sau într-o inacţiune şi reprezintă exteriorizarea unor
procese psihice caracteristice activităţii conştiente a omului ce poate produce anumite urmări
reale. Acţiunea reprezintă o formă de manifestare a faptei, o conduită pozitivă din partea
făptuitorului prin care acesta îşi mobilizează întreaga energie pentru a face ceva, pentru a
produce o modificare în realitatea care îl înconjoară. Inacţiunea constă într-o comportare
negativă, în neîndeplinirea unei obligaţii impuse de lege.
Acţiunea/inacţiunea devine cauza unor schimbări în lumea exterioară ca: distrugerea
unui bun, moartea unui om, tulburarea bunului mers al unei instituţii etc.
Infracţiunea fiind o faptă (acţiune/inacţiune şi urmarea ei), înseamnă că fapta are o
existenţă obiectivă, reală, care este perceptibilă şi constatabilă. Dacă infracţiunea este o faptă
reală şi obiectivă, aceasta înseamnă că acolo unde nu este o faptă, acolo unde nu este
acţiune/inacţiune şi o urmare, nu este nici infracţiune.
Infracţiunea fiind o faptă a omului, fiinţă conştientă şi cu voinţă, rezultă că
infracţiunea este o faptă efectuată cu o anumită atitudine psihică, anume cu conştiinţă şi
voinţă. Infracţiunea, sub acest aspect, este pregătită şi dictată de conştiinţa omului (intenţie) şi
este declanşată de voinţa omului.
Poate fi considerată infracţiune numai acea faptă a omului care este precedată şi
însoţită de o anumită conştiinţă şi voinţă, mai exact, de intenţie sau culpă.
Simpla manifestare exterioară, simpla mişcare mecanică a omului, mişcare care nu are
corespondent în voinţa şi conştiinţa acestuia, nu este propriu-zis o faptă a omului, nu îi
aparţine şi în acest sens, nu poate fi considerată infracţiune.
În momentul în care planurile ilicite ale unei persoane s-au concretizat în acţiuni sau
inacţiuni susceptibile să producă urmări socialmente periculoase, se poate vorbi de existenţa
unei fapte periculoase în sensul legii penale.
Legea penală reglementează momentul când manifestările exterioare încep să
constituie pericol social. În legislaţia noastră penală, regula este că numai actele de executare
a infracţiunii sunt pedepsibile.
În mod excepţional se consideră acte de executare şi unele acte de pregătire a
infracţiunii (producerea sau procurarea mijloacelor ori instrumentelor, precum şi luarea de
măsuri în vederea comiterii infracţiunilor contra siguranţei statului), însă numai la un număr
foarte redus de fapte şi anume, la cele mai grave infracţiuni contra siguranţei statului.

III.3. Noţiunea de pericol social

Pentru ca fapta să constituie infracţiune, trebuie să prezinte pericol social.
In art. 18 din Codul penal este prevăzut că: ”fapta care prezintă pericol social este
orice acţiune sau inacţiune prin care se aduce atingere uneia din valorile sociale enumerate
în art.1 Cod penal şi pentru sancţionarea căreia este necesară aplicarea unei pedepse”.
În art. 1 din Codul penal se indică valorile sociale ocrotite de legea penală, respectiv
“legea penală apără, împotriva infracţiunilor, România, suveranitatea, independenta,
unitatea şi indivizibilitatea statului, persoana, drepturile şi libertăţile acesteia, proprietatea,
precum şi întreaga ordine de drept”.

73
 Pericol social prezintă orice activitate contrară normelor în vigoare pentru că
împiedică normala desfăşurare a relaţiilor sociale. Dintre faptele care prezintă pericol social se
detaşează prin gradul cel mai ridicat de pericol social - infracţiunea.
Pericolul social se exprimă, de asemenea, în starea de nelinişte şi insecuritate socială
pe care fapta penală o creează, în caracterul său de violenţă. Pericolul creat prin săvârşirea
faptei prevăzute de legea penală este un pericol social, caracter decurgând din natura valorilor
sociale vătămate sau periclitate.
Pentru a forma o trăsătură esenţială a infracţiunii, pericolul social trebuie să aibă
caracter penal, adică să prezinte un anumit grad, specific infracţiunii, ca ilicit penal,
distingând-o de alte forme de ilicit juridic - cum ar fi civil, administrativ etc. - şi să determine
aplicarea unei pedepse.
Prevederea în lege a pedepsei necesare pentru prevenirea şi combaterea faptei
incriminate este expresia pericolului social ca trăsătură a infracţiunii.
Fiind dependent de însemnătatea valorilor sociale, de ierarhia acestora, pericolul social
este variabil de la o infracţiune la alta. De asemenea, este posibil ca pericolul social al
aceleiaşi infracţiuni să fie variabil de la o etapă a dezvoltării sociale la alta. De aceea, o faptă
care nu avea în trecut caracter socialmente periculos îl poate dobândi ulterior, tot aşa cum o
faptă care a avut caracter socialmente periculos îl poate pierde ca urmare a evoluţiei societăţii.

II.4. Criteriile de apreciere a gradului de pericol social

Pericolul social este evaluat de către legiuitor pe baza următoarelor criterii, funcţie de
care se stabileşte gradul acestuia:
a) Modul şi mijloacele de săvârşire a faptei. În temeiul acestui criteriu, este necesar
ca organele judiciare să procedeze la o atentă analiză a modului cum a fost pregatită şi
săvârşită fapta. Un mod prea simplu de a săvârşi o faptă impune o netă diferenţiere faţă de
situaţia când s-a acţionat foarte ascuns, pe baza unei temeinice pregătiri, prin mai multe acte
şi prin folosirea mai multor mijloace, natura instrumentelor folosite, avându-se în vedere şi
aptitudinea lor imanentă de a prezenta sau nu pericol social, precum şi măsura în care
făptuitorul s-a folosit de astfel de mijloace.
b) Scopul urmărit de făptuitor. Mobilul infracţiunii. Prin săvârşirea unor fapte ce
urmăresc, direct sau indirect, scopuri periculoase, egoiste, josnice. Alteori, săvârşirea unor
fapte demonstrează existenţa unor scopuri mai puţin periculoase, ceea ce înseamnă că
făptuitorul nu a avut înclinaţii infracţionale deosebite.
Mobilul este definit în doctrina noastră de drept penal ca fiind motivul, impulsul
interior care determină hotărârea infracţională şi deci, implicit, comiterea infracţiunii.
c) Împrejurările în care fapta a fost comisă reprezintă acele stări, situaţii sau
circumstanţe de fapt care înrâuresc conţinutul concret al faptei. Unele împrejurări favorizează
săvârşirea unor fapte, înlesnind săvârşirea lor, pe când altele sunt de natură să înfrâneze
comiterea unei fapte.
d) Urmarea produsă ori care s-ar fi putut produce, se referă la consecinţele concrete
pricinuite prin comiterea faptei prevăzută de legea penală, precum şi la cele eventuale pe care,
în concret, fapta săvârşită era susceptibilă să le producă.
e) Persoana şi conduita făptuitorului. Analiza persoanei făptuitorului trebuie făcută,
deopotrivă, sub raport psihofizic şi social, adică sub raportul trăsăturilor de caracter şi al
temperamentului făptuitorului, al antecedentelor penale, dar şi al integrării sociale, respectiv
comportamentul său în societate.

II.5. Felurile pericolului social

În ştiinţa dreptului penal, pericolul social, ca trăsătură a infracţiunii, este cunoscut sub
două forme: pericolul social generic sau abstract şi pericolul social concret.
74
 • Pericolul social generic sau abstract
În ştiinţa dreptului penal, în practica legislativă şi structura normelor penale de
incriminare, se face o distincţie între pericolul social abstract generic al unei anumite
infracţiuni în conţinutul ei formal normativ (viol, furt, omor etc.) şi pericolul social concret pe
care l-ar putea prezenta fapta săvârşită în conţinutul ei real.
Pericolul social generic sau abstract este acel pericol general, aşa cum este fixat în
legea penală. Aprecierea pericolului social generic are loc pe baza unor date obiective şi
subiective, cum ar fi: însemnătatea valorii sociale ce trebuie ocrotită, gravitatea vătămării ce i
se poate aduce valorii sociale, frecvenţa faptelor ce se pot săvârşi, persoana făptuitorului,
împrejurările în care se pot săvârşi astfel de fapte ş. a. Pericolul social generic este evaluat în
mod abstract de legiuitor, care ia în consideraţie această multitudine de factori.
Rezultatul evaluării făcute de legiuitor se materializează în cuprinderea faptei în legea
penală şi prevederea pedepsei - între anumite limite - necesară pentru combaterea acestei fapte
şi totodată pentru prevenirea ei în viitor.
Gradul de pericol social generic al unei infracţiuni se exprimă în pedeapsa înscrisă în
legea penală pentru acea infracţiune. În general, pedeapsa corespunde gradului de pericol
social generic al unei infracţiuni, între gradul de pericol social generic şi pedeapsă existând o
corespondenţă, o concordanţă.
Gradul de pericol social generic al unui anumit tip abstract de infracţiune se reflectă în
norma penală prin pedeapsa pe care ea o prevede pentru acea infracţiune: pedeapsa apare
astfel ca un echivalent al gradului de pericol social generic al infracţiunii respective. Între
gradul de pericol social generic al faptei penale şi sancţiunea prevăzută de lege pentru fapta
respectivă există o corelaţie, iar modificarea prin lege a sancţiunii prevăzută pentru o anumită
infracţiune indică, în acelaşi timp, că gradul de pericol social generic al acestei infracţiuni s-a
schimbat, datorită modificărilor intervenite în complexul de elemente şi date care au servit la
evaluarea pericolului social respectiv.

• Pericolul social concret

Pericolul social concret se referă la pericolul social al faptei săvârşite, al unei
infracţiuni individuale. Acesta urmează să fie evaluat de instanţa de judecată cu prilejul
judecării faptei şi se reflectă în sancţiunea penală aplicată.
Pericolul social concret, diferă în cadrul aceluiaşi tip de infracţiune, de la o faptă
concretă la alta. Evaluarea lui este importantă, pe de o parte pentru că lipsa în concret a
gradului de pericol social specific infracţiunii duce, potrivit legii în vigoare, la inexistenţa
infracţiunii (art. 18 Cod penal), iar pe de altă parte, pentru că în procesul de individualizare a
pedepsei, gradul de pericol social al faptei este unul din criteriile generale de individualizare
(art. 72 Cod penal).
Aprecierea pericolului social concret al unei fapte are loc în funcţie de anumite criterii,
respectiv vătămarea cauzată obiectului infracţiunii, împrejurările concrete ale comiterii faptei,
trăsăturile ce caracterizează elementul material, precum şi alte împrejurări ale conţinutului
concret al infracţiunii. Judecătorul aplică aceleaşi criterii ca şi legiuitorul, cu deosebirea că
judecătorul se referă la o faptă concretă, pe când legiuitorul se referă la o faptă în general, de
un anumit tip.
În operaţia de stabilire a pericolului social concret, judecătorul are în vedere şi se
raportează la fapta generală (tip) incriminată prin lege, căreia i s-a fixat un anumit grad de
pericol social generic şi o pedeapsă corespunzătoare. Fapta concretă, după gradul ei de pericol
social concret corespunde gradului de pericol social generic fixat pentru fapta generală (tip).

75
 II.6. Fapta prevăzută de legea penală care nu prezintă pericolul social al unei
infracţiuni.
Noţiune şi condiţii
Potrivit art. 181 C. pen. “nu constituie infracţiune fapta prevăzută de legea penală
dacă prin atingerea minimă adusa uneia dintre valorile apărate de lege şi prin conţinutul ei
concret, fiind lipsită în mod vădit de importanţă, nu prezintă gradul de pericol social al unei
infracţiuni”.
Pericolul social al infracţiunii, stabilit în abstract de către legiuitior în momentul
incriminării faptei, trebuie să existe, să se verifice prin fiecare faptă săvârşită, pentru a
caracteriza fapta respectivă ca infracţiune.
În concret, fapta săvârşită, deşi poate să îndeplinească formal trăsăturile necesare
pentru a fi caracterizată ca infracţiune, respectiv este prevăzută de legea penală, este săvârşită
cu vinovăţia cerută de lege, însă pericolul social să nu evidenţieze o periclitare a valorilor
sociale ocrotite, să fie minim, să nu fie suficient pentru a caracteriza fapta ca infracţiune.
Totodată, este posibil ca, în concret, fapta săvârşită să fie lipsită de importanţă prin
pericolul social minim pe care îl reprezintă, iar pentru combaterea ei nu este necesară
aplicarea unei pedepse. În astfel de situaţii, când pericolul social concret al faptei săvârşite
este minim, când nu este suficient pentru a caracteriza fapta ca infracţiune - este înlăturat
caracterul infracţional al faptei şi, pe cale de consecinţă, este înlăturată răspunderea penală.
Cum însă, la incriminarea unei fapte legiuitorul ia în considerare, printre altele, şi
pericolul social pe care îl reprezintă fapta, tot legiuitorul trebuie să prevadă în ce condiţii fapta
concretă nu are gradul de pericol social al unei infracţiuni.
În concluzie, pentru existenţa faptei care nu prezintă gradul de pericol social al unei
infracţiuni, se cer a fi întrunite anumite condiţii:
1. Fapta săvârşită să aducă în concret, o atingere minimă valorilor sociale apărate de
legea penală, această condiţie existând în situaţia când prin fapta comisă nu s-a afectat într-
un mod esenţial existenţa şi funcţionalitatea valorilor sociale ocrotite de legea penală.
2. În raport de conţinutul ei concret, fapta să nu prezinte pericolul social al unei
infracţiuni. Conţinutul concret al faptei se referă la acele trăsături concrete obiective şi
subiective prevăzute de legea penală, care caracterizează fapta efectiv comisă, imprimându-i o
anumită gravitate care îi este proprie.
3. Fapta să fie lipsită în mod vădit de importanţă, apreciere care se face pe baza
analizei ansamblului circumstanţelor obiective şi subiective, reale şi personale, preexistente şi
concomitente comiterii faptei.
Fapta poate fi considerată lipsită în mod vădit de importanţă atunci când, datorită
urmării neînsemnate pe care a produs-o asupra valorii sociale împotriva căreia a fost
îndreptată, respectiv o vătămare neînsemnată, o slabă rezonanţă socială, precum şi datorită
modului cum s-au realizat în fapt elementele ei constitutive, apare în mod vădit ca lipsită de
importanţă juridică penală.
Constatarea trăsăturilor ce caracterizează fapta care nu prezintă pericolul social al unei
infracţiuni trebuie să fie făcută, în fiecare caz în parte, de către organul judiciar competent.
Pentru a se evita arbitrariul sau subiectivismul în evaluarea pericolului social concret, legea
prevede anumite criterii obligatorii în operaţiunea de evaluare efectuată de către organele
judiciare.
Astfel, în dispoziţiile alin. 2 al art. 181 Cod penal se prevede că la stabilirea în concret
a gradului de pericol social trebuie să se ţină seama: de modul şi mijloacele de săvârşire a
faptei, de scopul urmărit de făptuitor, de împrejurările în care fapta a fost comisă, de
urmarea produsă sau care s-ar fi putut produce, precum şi de persoana şi conduita
făptuitorului.

76
 Criteriile sunt considerate relevante pentru gradul de pericol social al faptei, pentru
periculozitatea făptuitorului şi pentru necesitatea ori inutilitatea pedepsei în cazul examinat.
Din modul şi mijloacele de săvârşire se poate constata periculozitatea făptuitorului,
scopul urmărit poate consta în procurarea unui bun în vederea satisfacerii unei trebuinţe, dar
poate consta şi în săvârşirea unei alte infracţiuni; împrejurările săvârşirii faptei pot fi relevante
atât pentru cunoaşterea pericolului social al faptei, cât şi pentru periculozitatea făptuitorului şi
se are în vedere nu numai urmarea produsă, dar şi aceea care s-ar fi putut produce.
În ce priveşte persoana făptuitorului, trebuie să se ţină seama de conduita socială
generală a acestuia, de antecedentele penale, de atitudinea pe care a avut-o după săvârşirea
faptei.

II.7. Natura juridică

Problema naturii juridice a instituţiei prevăzute în art. 181 din Codul penal este larg
discutată în literatura juridică de specialitate.
Într-o opinie s-a susţinut că prin introducerea art. 181 Cod penal s-a creat posibilitatea
dezincriminării judiciare în cadrul căreia organele judiciare au obligaţia de a examina
pericolul social concret al faptei pentru a stabili dacă aceasta prezintă un grad de
periculozitate atât de pronunţat încât să atribuie faptei caracterul unei infracţiuni.
O astfel de opinie a fost respinsă, fiindcă dezincriminarea este o activitate specifică şi
exclusivă a legiuitorului, iar în cazul aplicării art. 181 Cod penal, organele judiciare nu
procedează la o dezincriminare, pentru că nu este posibil să se dezincrimineze ceea ce
legiuitorul nu a voit să fie incriminat.
Într-o altă opinie s-a apreciat că instituţia prevăzută de art. 181 Cod penal reprezintă o
formă de înlocuire a răspunderii penale, însă nici această opinie nu a fost primită în totalitate
deoarece, în cazul înlocuirii răspunderii penale, fapta comisă rămâne infracţiune, pe când în
cazul art.181 Cod penal fapta nu constituie infracţiune, dar prezentând un oarecare grad de
pericol social necesită aplicarea unei sancţiuni prevăzute de art. 91 Cod penal, care este
specifică formei de înlocuire a răspunderii penale, şi anume o sancţiune cu caracter
administrativ.
S-a considerat că instituţia introdusă prin dispoziţiile art. 181 Cod penal reprezintă, în
ultima analiză, o cauză care înlătură caracterul penal al faptei, prin înlăturarea trăsăturii
esenţiale a pericolului social.
Faptul că instituţia prevăzută de art. 181 Cod penal nu a fost trecută în rândul cauzelor
care înlătură caracterul penal al faptei (art. 44-51 Cod penal) nu impietează asupra naturii sale
juridice, deoarece în Capitolul V din Codul penal (art. 44-45 Cod penal) au fost grupate numai
cauzele care înlătură trăsătura esenţială a vinovăţiei, aşadar a uneia singure, dintre cele trei
trăsături esenţiale ale infracţiunii.
Instituţia prevăzută în art.181 Cod penal este, aşadar, o cauză care înlătură caracterul
penal al faptei prin neîntrunirea gradului de pericol social necesar al unei infracţiuni.
Deşi are aceeaşi natură juridică ca şi celelalte cauze care înlătură caracterul penal al
faptei, nu trebuie neglijată particularitatea acestei instituţii, care rezultă din natura trăsăturii
esenţiale a infracţiunii asupra căreia poartă pericolul social şi care presupune antrenarea unei
răspunderi juridice, respectiv aplicarea unei sancţiuni cu caracter administrativ dintre cele
prevăzute de art. 91 Cod penal.
Datorită acestei particularităţi - antrenarea unei răspunderi cu caracter administrativ - a
fost necesară prevederea specială a acesteia în Codul de procedură penală - art. 10 alin. 1 lit.
b1, şi nu era suficientă prevederea art. 10 lit. e din Codul de procedură penală, care se referă
doar la cauzele cuprinse sub această denumire (art. 44-51 Cod penal).

77
 II.8. Efecte juridice
Fapta lipsită de pericolul social concret caracteristic infracţiunii nu are caracter penal
şi deci nu atrage pe cale de consecinţă răspunderea penală pentru această faptă .
Fapta prevăzută de legea penală care apare în mod concret ca lipsită de importanţă
prezintă numai formal conţinutul unei infracţiuni, deoarece în fapt ea nu are caracter
infracţional, fiind lipsită de acel grad de pericol social specific infracţiunii. În acest caz,
sancţionarea penală a făptuitorului apare ca lipsită de temei şi contrară unora dintre principiile
fundamentale ale dreptului penal.
Pe de altă parte însă, prevederea în legea penală a unei fapte este rezultatul constatării
şi evaluării de către legiuitor a unui grad de pericol social abstract al acelei fapte, care face
necesară sancţionarea acesteia.
Apare astfel o contradicţie între pericolul social pe care îl prezintă, în genere, fapta
prevăzută de legea penală şi lipsa în fapta săvârşită a gradului de pericol social al unei
infracţiuni, între pericolul social penal al faptei considerate în tipicitatea ei şi lipsa pericolului
social penal al faptei concrete.
Întrucât fapta prezintă totuşi un pericol social, ea va atrage aplicarea unei sancţiuni cu
caracter administrativ prevăzută de legea penală.
Potrivit dispoziţiilor art.181 alineat ultim din Codul penal, în cazul faptelor prevăzute
de legea penală care nu prezintă pericolul social al unei infracţiuni, procurorul sau instanţa de
judecată aplică una din sancţiunile cu caracter administrativ prevăzute de art. 91 Cod penal,
care pot fi: mustrarea, mustrarea cu avertisment, amenda de la 10 lei la 1.000 lei (RON).
Aplicarea unei sancţiuni cu caracter administrativ este obligatorie ori de câte ori se
constată că pericolul social concret al faptei săvârşite nu este suficient pentru a caracteriza
fapta ca infracţiune, fiindcă fapta are un anumit pericol social. Dacă făptuitorul a comis mai
multe fapte, considerate fiecare în parte ca fiind lipsite de pericol social, se va aplica o singură
sancţiune cu caracter administrativ prevăzută de legea penală.

III VINOVĂŢIA PENALĂ - TRĂSĂTURĂ ESENŢIALĂ A INFRACŢIUNII

III.1. Noţiune. Factori caracterizanţi

O a doua trăsătură esenţială a infracţiunii ce rezultă din definiţia legală a acesteia în
art. 17 din Codul penal, priveşte săvârşirea faptei cu vinovăţie.
Pentru existenţa infracţiunii nu este suficientă săvârşirea unei fapte care prezintă
pericol social, chiar dacă această faptă este imputabilă persoanei care a săvârşit-o, ci este
necesar ca fapta să fie săvârşită cu vinovăţie. Aceasta presupune ca fapta să fie rezultatul unei
anumite atitudini psihice a subiectului în ceea ce priveşte voinţa de a săvârşi acea faptă şi a
urmărilor acesteia.
În timp ce pericolul social priveşte latura obiectivă a infracţiunii, a actului de conduită
exterioară, vinovăţia priveşte aspectul subiectiv al infracţiunii şi cuprinde atitudinea psihică a
făptuitorului faţă de fapta săvârşită şi de urmările acesteia.
Într-adevăr, infracţiunea, ca orice act de conduită a omului, are nu numai o latură
materială-fizică, dar şi o latură internă-psihică, alcătuită din totalitatea fenomenelor şi
proceselor psihice care preced şi însoţesc realizarea actului de conduită.
Vinovăţia prezintă forme şi modalităţi variate, astfel încât elementul moral al
infracţiunii relevă o înfăţişare şi o problematică complexă.
Pentru latura subiectivă a actului de conduită a omului este caracterizantă şi, totodată,
determinantă acţiunea a doi factori inerenţi vieţii psihice a persoanei: conştiinţa - factorul
intelectiv şi voinţa - factorul volitiv. Prezenţa acestor doi factori şi specificul acţiunilor ce

78
generează realizarea actului de conduită socialmente periculos sunt determinante pentru
existenţa vinovăţiei.

III.2. Conştiinţa sau factorul intelectiv

Este facultatea psihică prin care persoana devine conştientă de faptele sale, de
rezultatul acestora, de modul în care acestea ar putea fi săvârşite, de mijloacele necesare, de
acţiunea sau inacţiunea pe care ar urma să o îndeplinească în acest scop. În conştiinţă apare
deci ideea săvârşirii faptei, se cântăresc argumentele în favoarea şi împotriva acţiunii şi se iau,
în cele din urmă, decizii de săvârşire sau de abţinere de la săvârşirea faptei antisociale. După
terminarea procesului decizional, se trece la manifestarea de voinţă, care constă în
concentrarea energiei în vederea realizării actului de conduită.
Factorul intelectiv şi factorul volitiv se interferează şi se presupun unul pe celălalt.
Manifestarea de voinţă presupune reprezentarea faptei, a urmărilor şi a procesului
cauzal de determinare a acestor urmări. Desfăşurarea procesului volitiv poate influenţa, la
rândul său, asupra reprezentării faptei şi a consecinţelor acesteia, putând determina chiar o
revenire asupra deciziei. Se poate afirma însă că factorul intelectiv are rol hotărâtor în reglarea
activităţii omului, inclusiv a activităţii infracţionale.
Prezenţa factorului intelectiv înseamnă existenţa vinovăţiei, adică a imputaţiei psihice,
pe când factorul volitiv dovedeşte numai că fapta aparţine făptuitorului (imputaţia de fapt);
factorul intelectiv dezvăluie atitudinea conştiinţei făptuitorului faţă de fapta şi urmările ei,
arată dacă subiectul este vinovat sau nu.

III.3. Voinţa sau factorul volitiv

Voinţa este facultatea psihică prin care sunt mobilizate şi orientate conştient energiile
fizice ale omului în vederea înfăptuirii actului de conduita exterioară. Voinţa de a săvârşi
fapta este determinată numai după reprezentarea în conştiinţa făptuitorului a urmărilor faptei.
Voinţa de a săvârşi actul de conduită face ca acesta să fie atribuit, să aparţină, să fie imputabil
persoanei care l-a săvârşit.
Dacă fapta nu este voită de persoana care a săvârşit-o, în sensul că aceasta a acţionat
nu în mod liber ci sub imperiul unei forţe străine, sub presiunea unei constrângeri, nu poate
exista vinovăţie.
Pentru existenţa vinovăţiei nu este suficient să existe voinţa de a săvârşi fapta, ci mai
este necesar ca această voinţă să fie liber determinată. Acest lucru presupune capacitatea
psihofizică a persoanei de a se autodetermina şi de a fi stăpână pe actele sale şi totodată lipsa
oricărei constrângeri din afară.
Voinţa de săvârşire a actului de conduită este o condiţie esenţială pentru existenţa
vinovăţiei ca trăsătură a infracţiunii. Ea există nu numai atunci când fapta are forma acţiunii,
ci şi în cazul inacţiunii.
Voinţa de a adopta o conduită omisivă constă în voinţa de a efectua actul de conduită
contrar legii, fie ignorând obligaţia legală, fie nefăcând tot ce trebuia pentru cunoaşterea
caracterului ilicit al actului săvârşit şi deci pentru respectarea legii.
Majoritatea oamenilor dispun de capacitatea psihică de a se autodetermina şi de a fi
stăpâni pe faptele lor. De aceea, voinţa de a săvârşi actul socialmente periculos este prezumată
până la proba contrară.

III.4. Definiţia vinovăţiei

Pornind de la existenţa şi acţiunea celor doi factori subiectivi, vinovăţia este definită
ca atitudinea psihică a persoanei care, săvârşind cu voinţă neconstrânsă, o faptă care
prezintă pericol social, prevăzută de legea penală, a avut, în momentul executării, re-
79
prezentarea faptei şi a urmărilor socialmente periculoase ale acesteia sau, deşi nu a avut
reprezentarea faptei şi a urmărilor, a avut posibilitatea reală, subiectivă a acestei
reprezentări.
Caracteristic vinovăţiei este preponderenţa factorului intelectiv asupra factorului
volitiv, conştiinţa răsfrângându-se, prin intermediul voinţei, asupra faptei şi asupra urmărilor
acesteia. Reprezentarea efectivă sau cel puţin existenţa posibilităţii acestei reprezentări a
urmărilor faptei este elementul determinant pentru existenţa vinovăţiei şi a formelor acesteia.
Vinovăţia nu se reduce însă la o simplă reprezentare sau posibilitate a reprezentării
faptei şi urmărilor. Ea reflectă atitudinea subiectului faţă de valorile sociale pe care le încalcă,
conştiinţa clară sau mai puţin clară a necesităţii respectării acestor valori, ţinuta morală a
subiectului infracţiunii.
De aceea cunoaşterea voinţei este necesară nu numai pentru stabilirea existenţei
infracţiunii, dar şi pentru cunoaşterea personalităţii infractorului şi a necesităţii reeducării lui.

III.5. Formele vinovăţiei

Ca trăsătură esenţială a infracţiunii, vinovăţia se prezintă sub două forme tipice:
intenţia şi culpa. La aceste două forme se mai adaugă şi o formă mixtă, denumită
praterintenţie sau intenţie depăşită. Din definiţia vinovăţiei rezultă că aceasta este susceptibilă
de forme şi modalităţi diferite. Aceste conformaţii specifice ale vinovăţiei sunt determinate de
variaţiile factorului intelectiv, în raport cu caracterul şi conţinutul reprezentărilor subiectului,
cu întinderea şi intensitatea prevederii de către acesta a urmărilor socialmente periculoase ale
faptei sale.
Spre deosebire de factorul volitiv, care nu este susceptibil de variaţii deoarece voinţa
există sau nu există, factorul intelectiv întotdeauna variaţii, deoarece prevederea sau
reprezentarea poate cunoaşte grade şi intensităţi diferite. Este posibil ca în momentul
săvârşirii faptei subiectul să îşi reprezinte clar rezultatul acesteia, să şi-l reprezinte greşit sau
să nu şi-l reprezinte deloc, deşi avea posibilitatea şi îndatorirea să şi-l reprezinte, în condiţiile
în care a acţionat.
În raport cu aceste variaţii, vinovăţia îmbracă forma intenţiei, atunci când persoana a
avut reprezentarea corectă a rezultatului faptei sale sau forma culpei, atunci când şi-a
reprezentat greşit sau nu şi-a reprezentat deloc acest rezultat. Această concepţie este însuşită
de legiuitor care prevede în dispoziţia art. 19 al.1 Cod penal că există vinovăţie atunci când
fapta care prezintă pericol social este săvârşită cu intenţie sau din culpă.
La rândul lor, cele două forme ale vinovăţiei sunt susceptibile, fiecare în parte, de
modalităţile diferite în raport cu atitudinea făptuitorului faţă de producerea rezultatului
socialmente periculos. Aceste modalităţi depind întotdeauna de situaţia de fapt şi de aceea ele
nu condiţionează existenţa vinovăţiei.
Vinovăţia nu se poate prezenta, în săvârşirea unei infracţiuni, decât în una din cele
două forme. De aceea, printre condiţiile de existenţă a fiecărei infracţiuni se include în mod
obligatoriu vinovăţia sub una din formele ei, intenţia sau culpa.
Există însă unele infracţiuni la care vinovăţia prezintă ambele forme. Sunt infracţiunile
ce se săvârşesc cu intenţie depăşită sau praeterintentie, care reprezintă o îmbinare, într-un mod
specific, a celorlalte două forme de vinovăţie. Din această cauză, printre formele de vinovăţie
trebuie să fie menţionată şi intenţia depăşită sau praeterintenţia.

III.6. Intenţia
Intenţia este o formă principală de vinovăţie şi este definită în art. 19 pct. 1 din Codul
penal prin care se arată că infracţiunea este săvârşită cu intenţie atunci când făptuitorul
prevede rezultatul faptei sale şi urmăreşte producerea lui prin săvârşirea acelei fapte, sau
prevede rezultatul faptei sale şi, deşi nu îl urmăreşte, acceptă posibilitatea producerii lui.
80
 Proba reprezentării rezultatului se face analizându-se modul şi împrejurările în care a
acţionat făptuitorul, ţinându-se seama de experienţa sa de viaţă. Dacă făptuitorul nu a avut
reprezentarea rezultatului faptei sale datorită unei erori de fapt sau unei întâmplări
imprevizibile (caz fortuit), nu există intenţie, ci eventual culpă.
Se consideră că în cadrul voinţei criminale trebuie analizate, în primul rând motivele
care au determinat luarea hotărârii infracţionale, cercetându-se dacă sub aspectul acestora se
relevă sau nu poziţia antisocială a făptuitorului, întrucât un fapt nu poate deveni pedepsibil
decât dacă a fost voit într-un scop contrar ordinii publice.
Potrivit dispoziţiei înscrisă în art. 19 pct. 1 Cod penal, legislaţia noastră consacră două
modalităţi normative ale intenţiei, prevăzând că fapta este săvârşită cu intenţie nu numai
atunci când infractorul prevede rezultatul faptei, urmărind producerea lui, dar şi atunci când,
prevăzând rezultatul faptei, nu-l urmăreşte, dar acceptă posibilitatea producerii sale.
Astfel, de exemplu, Codul penal elveţian defineşte intenţia în art. 18 pct. 2, care
prevede: ”Comite cu intenţie o crimă sau un delict acela care a acţionat cu conştiinţă şi
voinţă”.
Într-o asemenea reglementare poate fi inclusă şi modalitatea intenţiei indirecte, în care
regăsim atât conştiinţa cât şi voinţa actului infracţional, chiar dacă făptuitorul nu urmăreşte ci
numai acceptă producerea rezultatului.
Intenţia prezintă două modalităţi, în funcţie de atitudinea făptuitorului faţă de
producerea rezultatului socialmente periculos: intenţia directă (dol direct) şi intenţia indirectă
(dol eventual).
Intenţia directă (dol direct) se caracterizează prin aceea că infractorul prevede
rezultatul faptei sale şi urmăreşte producerea lui prin săvârşirea acelei fapte (art. 19 pct. 1
lit. a Cod penal).
Există această modalitate a intenţiei atunci când făptuitorul îşi reprezintă acţiunea sau
inacţiunea sa, modul de înfăptuire, rezultatul socialmente periculos la care conduce fapta şi în
aceste condiţii el urmăreşte producerea acelui rezultat.
Constatarea că făptuitorul a voit fapta şi că a prevăzut rezultatul periculos al acesteia
reprezintă dovada că el a urmărit producerea acelui rezultat. Intenţia directă prezintă astfel
două componente: prevederea rezultatului şi urmărirea producerii sale.
Desigur, prevederea rezultatului nu este posibilă fără o reprezentare anterioară trecerii
la acţiune, a întregii conduite antisociale şi a prevederii consecinţelor sale.
Ea presupune, de asemenea, o implicare conştientă în procesul deliberării şi alegerii
opţiunii criminale în baza unei motivaţii anterioare, pentru luarea unei decizii şi în trecerea
conştientă la săvârşirea unei fapte penale, infractorul reprezentându-şi întreaga desfăşurare a
acţiunii sau inacţiunii sale şi a urmărilor acesteia, atât sub raport fizic, material, cât şi sub
raport social, penal.
Reprezentarea şi prevederea dau, prin urmare, fenomenului de intenţie semnificaţia
esenţială de înţelegere şi asumare morală a faptei penale.
Urmărirea rezultatului pune în evidenţă în mod separat, atitudinea subiectivă de
angajare activă şi persistentă a infractorului în vederea consecinţelor faptei sale, a urmărilor
nocive care decurg din acestea.
Făptuitorul acţionează cu intenţie nu numai atunci când producerea rezultatului
constituie însuşi scopul acţiunii sau inacţiunii sale, ci şi atunci când producerea acestuia este
privită de el ca un mijloc necesar ori ca un însoţitor inevitabil al rezultatului urmărit.
De aceea, când rezultatul faptei este prevăzut ca inevitabil, iar făptuitorul acţionează
pentru producerea sa, există intenţie directă, chiar dacă nu toate urmările au fost dorite de el.
Există infracţiuni care, din punctul de vedere al vinovăţiei, nu pot apărea decât sub
forma intenţiei directe. Spre exemplu, infracţiunea de delapidare se comite numai cu intenţie
directă, deoarece legea (art. 2151 Cod penal) arată că însuşirea, folosirea sau traficarea se fac
81
în interesul funcţionarului gestionar sau administrator ori pentru altul. Aceeaşi situaţie de
întâlneşte şi la infracţiunile de furt, tâlhărie, denunţare calomnioasă etc.
Intenţia indirectă (dol eventual) se caracterizează prin prevederea urmărilor
periculoase ale faptei comise de infractor, neurmărirea lor, însă acceptarea posibilităţii
producerii acestora.
Ca formă a vinovăţiei, intenţia indirectă se întâlneşte la săvârşirea unei fapte ce poate
produce cel puţin două rezultate. Faţă de un rezultat, poziţia psihică a infractorului este de
urmărire a lui prin realizarea faptei (intenţia directă), acest rezultat poate să fie deopotrivă licit
ori ilicit. Faţă de al doilea rezultat, poziţia psihică a infractorului este de acceptare a
posibilităţii producerii lui (intenţie indirectă).
Datorită faptului că al doilea rezultat se poate produce, intenţia indirectă se mai
numeşte şi eventuală. Faţă de acest rezultat eventual, infractorul are o atitudine indiferentă- de
acceptare a producerii lui; dacă însă rezultatul prevăzut de infractor apare ca inevitabil,
intenţia cu care se săvârşeşte o astfel de faptă este directă, chiar dacă nu toate rezultatele sunt
urmărite prin săvârşirea faptei.
Prevederea tuturor împrejurărilor de fapt, care fac parte din conţinutul infracţiunii
respective, se referă şi la dezvoltarea legăturii cauzale dintre fapta comisă şi rezultatul
periculos produs. Pentru existenţa intenţiei este suficient ca prevederea legăturii cauzale să
existe numai în trăsături generale, de principiu.
Exemplu: Pentru a considera că o faptă de omor a fost săvârşită cu intenţie,
prevăzându-se şi legătura de cauzalitate, nu este nevoie ca infractorul să prevadă că atunci
când a tras un foc de armă în victimă glontele va atinge un organ vital - carotida şi din această
cauză va surveni moartea victimei, cum de altfel s-a şi întâmplat, ci este suficientă numai
prevederea generală că focul de armă tras în victimă va provoca moartea acesteia.
Prin existenţa unei astfel de atitudini psihice, intenţia se deosebeşte de simpla dorinţă
sau speranţă în ceea ce priveşte survenirea unui rezultat oarecare.
Între intenţia directă şi intenţia indirectă există şi unele deosebiri. Astfel, pentru ca să
existe intenţie directă este nevoie ca făptuitorul să fi urmărit survenirea urmărilor faptei sale,
pe care le-a prevăzut. Rezultatul urmărit reprezintă fie unicul scop urmărit de inculpat, fie un
mijloc indispensabil pentru atingerea altui scop.
Spre deosebire de intenţia directă, la intenţia indirectă este nevoie ca infractorul să nu
urmărească survenirea rezultatului faptei sale , însă să accepte, în mod conştient, posibilitatea
survenirii lui. Lipsa dorinţei în ceea ce priveşte survenirea urmărilor unor fapte comise se
poate manifesta fie prin indiferenţă faţă de acele urmări, fie chiar prin lipsa dorinţei ca ele să
apară, acestea producându-se în realitate datorită acţiunii sau inacţiunii făptuitorului.
În doctrina de drept penal şi în practica judiciară s-au identificat şi alte modalităţi ale
intenţiei.

III.7. Culpa
Potrivit art. 19 pct. 2 Cod penal, o faptă este săvârşită din culpă atunci când
infractorul prevede rezultatul faptei sale, dar nu-l acceptă, socotind fără temei că el nu se va
produce sau nu prevede rezultatul faptei sale, deşi trebuia şi putea să-l prevadă.
Culpa, la rândul ei, are două modalităţi, culpa cu prevedere sau uşurinţa şi culpa
simplă sau neglijenţa.
Culpa cu prevedere sau uşurinţa, constă în prevederea de către făptuitor a urmărilor
periculoase ale acţiunii sau inacţiunii sale, pe care nu le acceptă, socotind fără temei însă că
ele nu se vor produce (art. 19 pct. 2 lit. a Cod penal).
Culpa cu prevedere se caracterizează prin două elemente: existenţa din partea
persoanei a prevederii urmărilor activităţii sale infracţionale şi existenţa speranţei, lipsită de

82
temei, de a nu se produce ori de a le preveni prin acţiuni proprii sau cu sprijinul altor
persoane.
Fapte săvârşite din culpă cu prevedere se întâlnesc foarte des în practica judiciară, în
domeniul circulaţiei pe drumurile publice. Un exemplu l-ar constitui fapta conducătorului
auto care nu reduce viteza la trecerea pe lângă grupuri de persoane, prevăzând posibilitatea
unui accident, rezultat pe care nu îl acceptă şi consideră, în mod neîntemeiat, că acesta nu se
poate produce, însă rezultatul se produce totuşi. În această situaţie, conducătorul auto a
săvârşit fapta din culpă cu prevedere.
Prevederea de către infractor a urmărilor periculoase ale faptei sale face ca uşurinţa să
semene cu intenţia –directă sau indirectă. În cazul culpei cu prevedere (usurinţa) însă, nu
există dorinţa de a se produce aceste urmări şi nici acceptarea eventualităţii survenirii lor,
elemente ce caracterizează intenţia.
În cazul uşurinţei, prevederea urmărilor acţiunilor sau inacţiunilor făptuitorului poate
constitui doar o prevedere a posibilităţii survenirii lor, deoarece numai în acest caz poate
exista şi speranţa, lipsită totuşi de temei, a prevenirii acestor urmări. În cazul prevederii
inevitabilităţii survenirii urmărilor, nu mai poate fi vorba de speranţa că nu se vor produce, de
speranţa de a le preveni ori evita, situaţie în care s-a apreciat că persoana respectivă
acţionează cu intenţie directă.
Ceea ce deosebeşte culpa cu prevedere de intenţia indirectă este lipsa la cea dintâi a
admiterii conştiente a survenirii urmărilor periculoase prevăzute. Când infractorul speră în
mod conştient că poate preveni apariţia urmărilor faptei sale, urmări pe care le-a prevăzut, nu
poate fi vorba de admiterea conştientă a survenirii acestor urmări. Speranţa de a preveni
urmările prevăzute de făptuitor implică existenţa unor împrejurări care, după părerea
netemeinică a persoanei, trebuie să înlăture posibilitatea apariţiei lor în realitate.
Întrucât deosebirea dintre intenţia indirectă şi culpa cu prevedere se prezintă numai
sub raportul poziţiei psihice subiective, de acceptare ori de respingere a rezultatului, vor trebui
analizate aspectele obiective care pot conduce la stabilirea formei de vinovăţie.
În doctrina penală s-a arătat că în cazul intenţiei indirecte, infractorul are o atitudine
indiferentă de acceptare aţă de rezultatul pe care îl prevede, întrucât acesta nu face nimic
pentru preîntâmpinarea rezultatului, rămânând pasiv; iar în cazul culpei cu prevedere
rezultatul prevăzut nu este acceptat, neacceptarea rezultând din atitudinea făptuitorului care
speră să-l preîntâmpine, bazându-se pe elemente obiective ce ţin de împrejurările în care are
loc activitatea, proprietăţile instrumentului cu care se acţionează, precum şi pe elemente
subiective.
Toate acestea însă se dovedesc a fi insuficiente, apreciate greşit, deoarece rezultatul
periculos se produce. Fapta este comisă din culpă cu previziune deoarece făptuitorul a
apreciat greşit, superficial, posibilităţile de preîntâmpinare a rezultatului negativ.
În cazul când speranţa în neproducerea rezultatului vătămător sau periculos s-ar
întemeia pe o întâmplare, pe un eveniment care ar putea să se producă, dar care în realitate nu
are loc, nu ne mai găsim în faţa culpei cu prevedere, ci în faţa intenţiei indirecte, fiind vorba
de o acceptare de către făptuitor a riscului producerii rezultatului.
Culpa simplă sau neglijenţa constă în poziţia psihică a persoanei care n-a prevăzut
urmările periculoase ale faptei sale, deşi din toate împrejurările cauzei şi pe baza capacităţii
sale trebuia şi putea să le prevadă (art. 19 pct. 2 lit. b Cod penal).
În cazul săvârşirii unei infracţiuni din neglijenţă infractorul nesocoteşte în mod
conştient regulile de conduită, măsurile de precauţie ce trebuie luate în diferite situaţii, fără a
prevedea urmările periculoase ale faptelor sale. De aceea, în cazul neglijenţei, nu se pune
problema atitudinii persoanei faţă de urmările faptelor sale - voinţa de a se produce ori
acceptarea conştientă a posibilităţii apariţiei lor, urmări pe care nu le-a prevăzut, deşi trebuia
şi putea să le prevadă.
83
 Cel care a săvârşit o infracţiune de neglijenţă în acest context, nesocoteşte regulile de
conduită obligatorii în cazul respectiv, astfel încât nu consideră necesar să reflecteze asupra
acestor reguli şi la urmările pe care le pot produce faptele sale. Această ignorare a regulilor
de conduită şi neprevederea unor urmări care trebuiau şi puteau fi prevăzute, constituie
temeiul pentru stabilirea răspunderii penale în caz de neglijenţă.
Neglijenţa, ca formă a vinovăţiei, poate fi caracterizată pe baza a două elemente: un
element negativ, care se referă la lipsa de prevedere a urmărilor periculoase ale faptei comise
de subiectul infracţiunii şi un element pozitiv, ce indică existenţa unor condiţii care dau
posibilitatea de a considera că infractorul trebuia şi putea sa prevadă consecinţele dăunătoare
ale acţiunii sau inacţiunii sale.
În raport de elementul negativ, neglijenţa se deosebeşte de intenţia directă şi indirectă,
precum şi de culpa cu prevedere.
În raport de elementul pozitiv, neglijenţa se deosebeşte de cazul fortuit, deoarece
subiectul trebuia şi putea să prevadă urmările faptelor sale, fapt care nu se cere la cazul fortuit
- cauză care înlătură caracterul penal al faptei.
Pentru stabilirea vinovăţiei în forma culpei simple se folosesc două criterii: un criteriu
obiectiv prin a cărui utilizare se urmăreşte să se stabilească dacă făptuitorul trebuia să prevadă
rezultatul socialmente periculos şi un criteriu subiectiv, prin care se urmăreşte să se verifice
dacă făptuitorul, care trebuia să prevadă rezultatul faptei sale, a avut în fapt posibilitatea să
prevadă acest rezultat, dacă putea să-l prevadă în momentul săvârşirii faptei.
Criteriul obiectiv constă în verificarea împrejurărilor în care se săvârşeşte fapta, pentru
a observa dacă orice om normal şi atent - din categoria făptuitorului, trebuia să prevadă
rezultatul acţiunii sau inacţiunii sale. Dacă se stabileşte că rezultatul nu era previzibil, aşadar
făptuitorul nu trebuia să îl prevadă, apta nu este considerată a fi săvârşită cu vinovăţie (din
culpă simplă), ci caz fortuit. Dacă însă, se stabileşte că rezultatul era previzibil, aşadar
făptuitorul trebuia să îl prevadă, se verifică situaţia dacă acesta putea să îl prevadă.
Criteriul subiectiv constă în verificarea existenţei posibilităţii reale, subiective a
făptuitorului, în momentul şi în condiţiile săvârşirii faptei, de a prevedea rezultatul.
Posibilitatea concretă de prevedere a făptuitorului este apreciată în funcţie de
personalitatea acestuia, experienţa de viaţă, pregătirea profesională, dezvoltare intelectuală şi
alte elemente necesare pentru stabilirea corectă a situaţiei.
Dacă în urma observării acestui criteriu subiectiv, se stabileşte că făptuitorul putea să
prevadă rezultatul, atunci vinovăţia sub forma culpei simple există. Dacă rezultatul observării
– după criteriul subiectiv - este negativ, în sensul că făptuitorul nu a putut prevedea rezultatul
– vinovăţia sub forma culpei nu poate fi reţinută, datorită imposibilităţii subiective a
făptuitorului de a-l prevedea.
Cât priveşte prevederea în legea penală a formei de vinovăţie, din interpretarea
dispoziţiilor art.19 alin.1 Cod penal rezultă că elementul subiectiv al infracţiunilor îl
constituie intenţia.
Regula generală este că, pentru ca faptele prevăzute de legea penală să constituie
infracţiuni, din punct de vedere al vinovăţiei, trebuie ca ele să fie săvârşite cu intenţie directă
sau intenţie indirectă. În temeiul acestei reguli, chiar dacă în conţinutul infracţiunii nu se
prevede elementul subiectiv, acesta trebuie să îmbrace forma intenţiei.
Art. 19 alin. 2 Cod penal prevede că atunci când fapta constă într-o acţiune săvârşită
din culpă, ea constituie infracţiune numai atunci când în lege se prevede în mod expres
aceasta.
De aici rezultă concluzia că va putea apărea culpa ca formă a vinovăţiei numai dacă
este prevăzută expres de lege, altfel fapta respectivă nu va constitui infracţiune decât dacă este
săvârşită cu intenţie.

84
 Pentru faptele săvârşite prin inacţiune, în alin.3 al art.19 Cod penal se prevede că
acestea pot avea ca element subiectiv fie intenţia, fie culpa, afară de cazul când legea
sancţionează numai săvârşirea lor cu intenţie.
În literatura de specialitate şi în practica judiciară sunt cunoscute şi alte modalităţi ale
culpei.

III.8. Praeterintenţia
Praeterintenţia sau intenţia depăşită este o formă specială a vinovăţiei, ce rezultă din
unirea intenţiei cu culpa.
Ea se caracterizează prin aceea că subiectul infracţiunii prevede şi doreşte ori acceptă
producerea unor urmări periculoase, însă cele produse în realitate sunt mult mai grave, iar
acesta le-a prevăzut, dar a socotit fără temei că nu se vor produce sau nu le-a prevăzut, dar
putea şi trebuia să le prevadă.
Ceea ce caracterizează praeterintenţia este împrejurarea că, urmărind producerea unui
anumit rezultat, făptuitorul săvârşeşte o faptă ce constituie elementul material al unei
infracţiuni, dar produce un rezultat mai grav sau în plus, ce caracterizează o infracţiune mai
gravă sau o varianta agravantă a aceleiaşi infracţiuni.
Legislaţia noastră penală prevede astfel de situaţii, incriminând ca infracţiuni de sine
stătătoare - cum ar fi vătămarea corporală gravă prevăzută de art. 182 Cod penal, loviri sau
vătămări cauzatoare de moarte prevăzută de art. 183 Cod penal - fapte cu urmări
praeterintenţionate sau ca variante agravate ale unor infracţiuni în al căror conţinut complex
au fost prevăzute astfel de situaţii, cum ar fi violul care a avut ca urmare moartea victimei
prevăzută de art. 197 alin. 3 Cod penal, tâlhăria care a avut ca urmare moartea victimei
prevăzută de art. 211 alin. 3 Cod penal etc.
În toate aceste cazuri, acţiunea iniţială este săvârşită cu intenţie, iar rezultatul mai
amplu ori în plus, care depăşeşte intenţia făptuitorului şi care conduce la o infracţiune mai
gravă este săvârşit din culpă.
În cazul praterintenţiei, făptuitorul acţionează cu intenţie directă pentru producerea
unui anumit rezultat, iar rezultatul mai grav se produce din culpă.
Existenţa acestei forme de vinovăţie – culpa - în producerea rezultatului mai grav
distinge praterintenţia de intenţia indirectă deoarece, în cazul în care făptuitorul a prevăzut
rezultatul mai grav ca fiind posibil şi totuşi a acţionat, infracţiunea mai gravă realizată nu
poate fi săvârşită decât cu intenţie indirectă.

III.9. Vinovăţia – ca element constitutiv al infracţiunii

Vinovăţia penală se poate manifesta în modalităţi diferite, oricare din acestea fiind
suficientă prin ea însăşi pentru a pune în evidenţă elementul moral al infracţiunii.
La alcătuirea conţinuturilor constitutive ale infracţiunilor reglementate fie în partea
specială a Codului penal, fie în norme penale din legi extrapenale, legiuitorul penal nu a putut
face abstracţie de particularităţile exprimării subiective tipice ale fiecărei fapte penale,
incluzând în conţinutul constitutiv al acesteia numai acea modalitate sau acele modalităţi
subiective care îi sunt proprii.
Pe cale de consecinţă, în sistemul oricărei legislaţii penale unele infracţiuni sunt
prevăzute a fi comise cu intenţie, altele din culpă: o grupă mare de infracţiuni pot fi săvârşite
cu ambele forme de vinovăţie, iar o parte mai restrânsă cu intenţie depăşită. Ţinând seama de
specificul conduitei antisociale sancţionate, în unele cazuri, legiuitorul a inclus printre
condiţiile laturii subiective ale conţinutului infracţiunii şi unele cerinţe speciale privitoare la
mobilul şi scopul faptei, situaţie în care şi acestea devin elemente ale conţinutului infracţiunii.

85
 Cu alte cuvinte, vinovăţia sau elementul moral – ca latură subiectivă a conţinutului
infracţiunii nu se referă la vinovăţia penală în general, ci la totalitatea condiţiilor de ordin
subiectiv prevăzute de lege pentru existenţa conţinuturilor unor infracţiuni concrete.
Ca trăsătură esenţială a infracţiunii, vinovăţia poate exista în oricare din modalităţile
ei; ca latură subiectivă a conţinutului unei infracţiuni determinate, ea nu poate exista decât în
modalitatea anume prevăzută de lege.
Fiind o cerinţă esenţială a incriminării, vinovăţia, ca modalitate concretă de existenţă a
unei infracţiuni, putea fi prevăzută prin două procedee:
- fie prin precizarea formei de vinovăţie în cazul reglementării conţinutului fiecărei
infracţiuni;
- fie prin instituirea unor reguli generale de natură a asigura atât alocarea cât şi
identificarea formelor de vinovăţie pentru toate faptele incriminate.
Pornind de la premisa că, de regulă, infracţiunile comisive se săvârşesc cu intenţie, iar cele
omisive din culpă, legiuitorul nostru a optat pentru cea de a doua formulă, înscriind în
dispoziţiile art. 19 alin. 2 şi 3 din Codul penal câteva reguli care, reflectând concepţia de
plecare, să permită atât delimitarea infracţiunilor intenţionale de cele culpabile, cât şi
amendarea situaţiilor de excepţie care ar justifica soluţii diferite, mai limitate.

III.10. Vinovăţia ca element de structură în cazul infracţiunilor comisive

Având în vedere că infracţiunile comisive se săvârşesc, de regulă, cu intenţie, ele
reprezentând şi cea mai mare parte dintre conduitele de pericol social incriminate, în timp ce
conduitele comisive culpabile grave sunt mai puţin frecvente, legiuitorul a înscris în art. 19
alin. 2 Cod penal regula potrivit căreia ”fapta constând într-o acţiune săvârşită din culpă
constituie infracţiune numai atunci când în lege se prevede aceasta”.
În sens contrar acestei reguli, rezultă două consecinţe:
- din moment ce fapta constând într-o acţiune săvârşită din culpă constituie infracţiune
numai atunci când legea o prevede, înseamnă că faptele constând într-o acţiune săvârşită cu
intenţie – care este o formă de vinovăţie mai gravă – sunt pedepsite întotdeauna;
- din moment ce numai cazurile de fapte comisive din culpă anume prevăzute constituie
infracţiune, celelalte fapte comise din culpă, neprevăzute expres, nu constituie infracţiune.

III.11. Vinovăţia ca element de structură în cazul infracţiunilor omisive

Plecând de la considerentul că, deşi faptele omisive cu caracter antisocial se pot
săvârşi fie cu intenţie, fie din culpă, unele din acestea nu prezintă gradul de pericol social care
să justifice incriminarea lor decât în cazurile când se săvârşesc cu intenţie, legiuitorul a
adoptat prin art. 19 alin. 3 Cod penal o regulă diferită de cea consacrată pentru infracţiunile,
comisive, în sensul că: ”fapta constând într-o inacţiune constituie infracţiune, fie că este
săvârşită cu intenţie, fie din culpă, afară de cazul când legea sancţionează numai săvârşirea
ei cu intenţie”.
În consecinţă, dacă în conţinutul constitutiv al unei infracţiuni omisive nu este făcută
nicio precizare restrictivă, în sensul că aceasta nu se pedepseşte decât atunci când este
săvârşită din culpă, înseamnă că incriminarea ei este prezumată legal atât sub forma intenţiei,
cât şi a culpei.
Cele mai multe din infracţiunile omisive prevăzute de Codul penal sunt vizate de
prezumţia vinovăţiei sub ambele ei modalităţi, deoarece conţinutul lor juridic nu face nicio
precizare privind elementul subiectiv, deşi acesta trebuie stabilit de judecător.
Codul penal cuprinde însă şi câteva infracţiuni în al căror conţinut constitutiv este
făcută precizarea că, infracţiunile respective nu se pot săvârşi decât cu intenţie, ca de
exemplu, cele prevăzute de art. 246, 248, 274, 305 lit. b şi c din Codul penal.

86
Pentru fixarea acestui conţinut, legiuitorul foloseşte uneori şi expresii de natură a exclude
posibilitatea comiterii unor infracţiuni omisive din culpă, ca: neîndeplinirea cu ştiinţă a
îndatoririlor de serviciu (art. 246, 248, 274); neplata cu rea-credinţă a pensiei de întreţinere
sau neîndeplinirea cu rea-credinţă a obligaţiei de întreţinere (art. 305 Cod penal).

IV PREVEDEREA FAPTEI ÎN LEGEA PENALĂ – TRĂSĂTURĂ ESENŢIALĂ

A INFRACŢIUNII

IV.1. Noţiune
Prevederea în legea penală a faptei ca infracţiune este a treia trăsătură esenţială a
infracţiunii, consacrată în art. 17 Cod penal, precum şi în art. 2 Cod penal, care face
precizarea că numai legea prevede fapte care constituie infracţiuni.
Această cerinţă esenţială arată că pentru existenţa unei infracţiuni nu este suficient să
existe o faptă care prezintă pericol social şi este săvârşită cu vinovăţie, ci mai trebuie ca
această faptă să fie prevăzută de lege ca infracţiune şi sancţionată cu o anumită pedeapsă.
Cerinţa este îndeplinită atunci când legiuitorul descrie fapta respectivă şi o interzice,
sub sancţiune penală, într-o anumită dispoziţie incriminatoare. Numai din momentul
prevederii în lege a faptei care prezintă pericol social şi deci de la intrarea în vigoare a legii
respective, acea faptă devine o categorie juridică, aceea de faptă prevăzută de legea penală,
susceptibilă să devină infracţiune, dacă se constată în fapt existenţa şi a vinovăţiei.

IV.2. Esenţialitatea elementului legal

Prevederea în legea penală a unei fapte şi sancţionarea ei cu pedeapsă, numită în
literatura de specialitate şi element legal al infracţiunii, este esenţială pentru existenţa
infracţiunii.
Ea este expresia voinţei legiuitorului care, evaluând pericolul social al faptei precum şi
necesitatea prevenirii şi combaterii ei, pentru apărarea valorii sociale pe care respectiva faptă
o vatămă sau o pune în pericol, descrie fapta în lege şi o interzice sub sancţiunea pedepsei.
Pentru existenţa oricărei infracţiuni este necesar ca cele trei trăsături esenţiale: fapta
care prezintă pericol social, săvârşită cu vinovăţie şi prevăzută de lege, să fie întrunite
cumulativ. Lipsa oricăreia din aceste trei trăsături esenţiale conduce la înlăturarea caracterului
penal al faptei.
Mai mult, în considerarea unei fapte ca infracţiune se cercetează mai întâi dacă fapta
este prevăzută de legea penală şi dacă răspunsul este negativ, cercetarea celorlalte trăsături ale
faptei – pericol social, vinovăţie - nu se mai justifică.
Dacă răspunsul este pozitiv, adică fapta este prevăzută de legea penală, se vor cerceta
şi celelalte trăsături esenţiale pentru a observa împlinirea lor cumulativă şi considerarea faptei
ca infracţiune.
Prin prevederea în legea penală a faptei periculoase ce se săvârşeşte cu vinovăţie se
realizează diferenţierea infracţiunii de celelalte forme de ilicit juridic.

IV.3. Corelaţia cu principiul legalităţii incriminării

Această trăsătură esenţială a infracţiunii, de faptă prevăzută de legea penală, decurge
din principiul fundamental al legalităţii în dreptul penal consacrat prin dispoziţiile art. 2 Cod
penal.

87
 Prevederea în legea penală a faptelor periculoase pentru societate se realizează, mai
întâi, prin aceea că în partea generală a Codului penal se defineşte şi reglementează noţiunea
generală de infracţiune, după care, în partea specială a Codului penal şi în legile speciale se
prevede şi se descrie fiecare faptă considerată infracţiune şi sancţiunea corespunzătoare.
În raport de cerinţele acestei trăsături esenţiale, fapta periculoasă pentru societate
devine infracţiune numai dacă ea este prevăzută ca atare prin legea penală - nullum crimen
sine lege, adică numai atunci când i se consacră caracterul de faptă juridică, de categorie
juridică, de infracţiune.
Trăsătura esenţială a infracţiunii de a fi o faptă prevăzută de legea penală nu se poate
confunda cu infracţiunea, întrucât aceasta din urmă reprezintă întrunirea cumulativă şi a
celorlalte trăsături.
Orice infracţiune trebuie să fie prevăzută în legea penală ca atare, dar nu orice faptă
prevăzută de legea penală este şi infracţiune, deoarece prevederea în lege este doar o trăsătură
a acesteia, pe lângă celelalte de a prezenta pericol social şi de a fi comisă cu vinovăţie.
Prevăzând în lege faptele care sunt considerate infracţiuni, doctrina şi legislaţia noastră
penală nu admit aşa-numita incriminare prin analogie, respectiv considerarea unei fapte
neprevăzute de lege ca infracţiune, prin simpla asemănare cu altă faptă prevăzută ca
infracţiune, deoarece astfel de practici pot aduce mari daune asigurării legalităţii.
Legalitatea incriminării şi a pedepsei constituie o importantă garanţie a libertăţii
cetăţenilor şi contribuie la asigurarea stabilităţii raporturilor sociale.

Rezumat:
Infracţiunea este o faptă contrară regulilor de conduită, generatoare de conflict
social, care atrage aplicarea sancţiunii prevăzute pentru săvârşirea ei. Însuşi termenul
„infracţiune" are înţeles de faptă prin care se înfrânge o regulă de conduită cu caracter
imperativ.
Din definiţia noţiunii de infracţiune rezultă că infracţiunea este în primul rând o faptă a
omului, un act de conduită exterioară a acestuia, având o existenţă materială obiectivă.
Cerinţa existenţei unei fapte periculoase are o semnificaţie politico-penală specifică.
In art. 18 din Codul penal este prevăzut că: ”fapta care prezintă pericol social este
orice acţiune sau inacţiune prin care se aduce atingere uneia din valorile sociale enumerate
în art.1 Cod penal şi pentru sancţionarea căreia este necesară aplicarea unei pedepse”.
O a doua trăsătură esenţială a infracţiunii ce rezultă din definiţia legală a acesteia în
art.17 din Codul penal, priveşte săvârşirea faptei cu vinovăţie.
Vinovăţia este definită ca atitudinea psihică a persoanei care, săvârşind cu voinţă
neconstrânsă, o faptă care prezintă pericol social, prevăzută de legea penală, a avut, în
momentul executării, reprezentarea faptei şi a urmărilor socialmente periculoase ale acesteia
sau, deşi nu a avut reprezentarea faptei şi a urmărilor, a avut posibilitatea reală, subiectivă
a acestei reprezentări.
Ca trăsătură esenţială a infracţiunii, vinovăţia se prezintă sub două forme tipice:
intenţia şi culpa. La aceste două forme se mai adaugă şi o formă mixtă, denumită
praterintenţie sau intenţie depăşită.
Prevederea în legea penală a faptei ca infracţiune este a treia trăsătură esenţială a
infracţiunii, consacrată în art. 17 Cod penal, precum şi în art.2 Cod penal, care face precizarea
că numai legea prevede fapte care constituie infracţiuni.

88
Concluzii:
Prin parcurgerea conţinutului informativ al capitolului 6, aţi dobândit cunoştinţe
cu privire la instituţia infracţiunii şi implicaţiile teoretice şi practice ale acesteia.

Recomandări bibliografice:

LEGISLAŢIE:
1. Constituţia României, 1991, modificata şi completată prin Legea de revizuire a
Constituţiei României nr. 429/2003;
2. Codul penal român, intrat în vigoare la data de 01.01.1969, cu ultimele modificări şi
completări:
- Legea nr.247/2005 privind reforma în domeniile proprietăţii şi justiţiei, precum şi unele
măsuri adiacente, publicata în M. Of. nr. 653/22 iul. 2005;
- Legea nr.278/04-07-2006 pentru modificarea şi completarea Codului penal, precum şi
pentru modificarea şi completarea altor legi, publicată în M. Of. nr. 601/12 iul. 2006;
- O.U.G. nr .60/2006, Legea nr. 337/2007, Legea nr. 58/2008.

DOCTRINA:
Dongoroz, V., Kahane, S., Oancea, I., Fodor, I., Iliescu, N., Bulai, C., Stănoiu, R. M.,
Roşca, V., Explicaţii teoretice ale Codului penal român, Partea generală, Bucureşti, Editura
Academiei, vol. I (1969) şi II (1970);
Vasiliu, T., Pavel, D., Antoniu, G., Lucinescu, D., Papadopol, V., Ramureanu, V.,
Codul penal al României, comentat şi adnotat, Partea generală, Bucureşti, Editura Ştiinţifică
şi Enciclopedică, 1972;
Nistoreanu, Gh., Dobrinoiu, V., Boroi, A., Pascu, I., Molnar, I., Lazar, V., Drept
penal, Curs selectiv pentru examenul de licenţa, Bucureşti, Editura Europa Nova, 2001;
Bulai, C., Manualul de drept penal, Partea generală, Timişoara, Editura All
Educaţional S. A., 1997, 2007;
Boroi, Al., Drept penal. Partea generală, Bucureşti, Editura All Beck, 2002, 2006;
Mitrache, C-tin, Mitrache, C., Drept penal român. Partea generală, Bucureşti
Editura UJ, 2004, 2005;
Colecţia Revistei de Drept Penal, Revista Dreptul etc.

JURISPRUDENŢĂ:
Antoniu, G., Bulai, C. (coordonatori), Stănoiu, R. M., Filipaş, A., Mitrache, C.,
Papadopol, V., Filisanu, C., Practica judiciară penală, Partea generală, Bucureşti, Editura
Academiei, vol. I (1988), vol. II (1990).
Culegeri de practica judiciară

ADRESE WEB:
-www.cdep.ro
-www.scj.ro
-www.dsclex.ro
-www.avocatura.com

Teme de control(conform calendarului disciplinei):

Definiţia infracţiunii şi importanta acesteia
Vinovăţia. Definiţia vinovăţiei, factorii vinovăţiei, forme şi modalităţi de vinovăţie

89
 TESTE DE AUTOEVALUARE

1. Constituie infracţiune fapta care îndeplineşte următoarele condiţii necesare şi suficiente:

a) este săvârşită cu vinovăţie; este prevăzută de lege; prezintă pericol social sau natural;
b) este săvârşită cu vinovăţie; este prevăzută de legea penală;
c) prezintă pericol social; este săvârşită cu vinovăţie; este prevăzută într-o ordonanţă simplă
emisă de Guvern;
d) ) prezintă pericol social; este săvârşită cu vinovăţie; este prevăzută într-o ordonanţă simplă
emisă de Guvern; este comisă de o persoană care are reprezentarea acţiunilor sau inacţiunilor
sale şi săvârşeşte cu voinţă aceste acţiuni sau inacţiuni.

2. Fapta care prezintă pericolul social al unei infracţiuni este acea faptă:
a) prin care se vatămă oricare dintre valorile sociale recunoscute de Constituţie şi legi;
b) prin care se vatămă oricare dintre valorile sociale prevăzute în art. 1 C. pen..;
c) prin care se vatămă oricare dintre valorile sociale prevăzute în art. 1 C. pen. şi pentru
sancţionarea căreia este necesară aplicarea unei pedepse.

3. Singurul temei al răspunderii penale îl reprezintă:

a) săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală;
b) săvârşirea unei infracţiuni;
c) existenţa unei hotărâri judecătoreşti de condamnare.

4. Există culpă simplă (neglijenţă) atunci când:

a) infractorul prevede rezultatul faptei sale, dar nu-l acceptă, socotind fără temei că el nu se va
produce;
b) infractorul nu prevede rezultatul faptei sale, deşi trebuia sau putea să-l prevadă;
c) infractorul nu prevede rezultatul faptei sale, deşi trebuia şi putea să-l prevadă.

5. Există intenţie directă atunci când:

a) infractorul prevede rezultatul faptei sale şi, deşi nu-l urmăreşte, acceptă posibilitatea
producerii lui;
b) infractorul prevede rezultatul faptei sale, urmărind producerea lui prin săvârşirea acelei
fapte;
c) infractorul prevede rezultatul faptei sale, urmăreşte producerea lui, însă acest rezultat, din
cauze independente de voinţa infractorului, nu se produce.

6. Intenţia depăşită (praeterintenţia) este o formă de vinovăţie ce se realizează:

a) prin săvârşirea unei fapte cu intenţie directă şi producerea unui rezultat mai grav decât cel
urmărit, rezultat care este însă prevăzut şi acceptat de făptuitor la momentul săvârşirii faptei;
b) prin săvârşirea unei fapte cu intenţie directă şi producerea unui rezultat mai grav decât cel
acceptat de făptuitor prin săvârşirea faptei, rezultat care însă nu este imputabil făptuitorului
dincolo de limita ce ar rezulta din acceptarea sa;

90
c) prin săvârşirea unei fapte cu intenţie indirectă şi producerea unui rezultat mai grav decât cel
acceptat de făptuitor prin săvârşirea faptei, rezultat ce se impută acestuia sub forma culpei.

7. In cazul faptelor prevăzute de art. 181 C. pen., se poate aplica o sancţiune cu caracter
administrativ:
a) numai de instanţă;
b) numai de procuror;
c) de procuror sau de instanţă.

8. Fapta constând intr-o inacţiune:

a) este infracţiune numai dacă este săvârşită cu intenţie;
b) este infracţiune, atunci când este săvârşită din culpă, afară de cazul în care legea
sancţionează numai săvârşirea ei cu intenţie;
c) este infracţiune atunci când este săvârşită din culpă numai atunci când în lege se prevede, în
mod expres, aceasta.

9. La stabilirea în concret a gradului de pericol social al unei infracţiuni se ţine seama de:
a) modul şi mijloacele de săvârşire a faptelor, de scopul urmărit;
b) de împrejurările în care fapta a fost comisă;
c) de urmarea produsă sau care s-ar fi putut produce;
de persoana sau conduita făptuitorului.
10. Responsabilitatea penală se prezumă la vârsta de:
a) 14 ani;
b) 16 ani;
c) 18 ani.

11. Subiect pasiv al infracţiunii poate fi:

a) numai o persoană fizică;
b) o persoană fără discernământ;
c) o persoană juridică.

RĂSPUNSURI:

1. d;
2. c;
3. b;
4. c;
5. b, c;
6. c;
7. c;
8. b;
9. a, b, c, d;
10. b;
11. b, c.

91
 CAPITOLUL VII
CONŢINUTUL INFRACŢIUNII

Obiectivele specifice capitolului:

• Definirea conceptului de conţinut al infracţiunii;

• Identificarea aspectelor conţinutului infracţiunii;
• Definirea noţiunii de factori ai infracţiunii;
• Identificarea factorilor infracţiunii;
• Definirea conceptului de conţinut constitutiv al infracţiunii;
• Identificarea elementelor conţinutului constitutiv al infracţiunii.

Rezultatele aşteptate:

• Cunoaşterea şi utilizarea adecvată a noţiunilor de conţinut al infracţiunii, factori ai

infracţiunii şi conţinut constitutiv al infracţiunii;
• Explicarea şi interpretarea aspectelor conţinutului infracţiunii;
• Reprezentarea concretă a implicaţiilor instituţiei conţinutului infracţiunii;
• Pregătirea fundamentală pentru interpretarea şi utilizarea noţiunilor din celelalte
module.

Competenţele dobândite ca urmare a parcurgerii capitolului

• Realizarea de referate cu privire la problematica capitolului;

• Discuţii cu specialişti din domeniu.

Timpul mediu necesar pentru asimilarea capitolului: 3 ore

92
 I ASPECTE GENERALE PRIVIND NOŢIUNEA DE CONŢINUT AL
INFRACŢIUNII

I.1. Noţiuni introductive

În doctrina penală infracţiunea este cercetată şi sub raportul conţinutului, al
elementelor sale care o particularizează în raport cu alte fapte.
Conţinutul infracţiunii nu se confundă cu trăsăturile esenţiale ale acesteia, care îşi
găsesc reflectarea în orice conţinut punând în evidenţă caracterul penal al faptei comise.
Acesta este prevăzut de norma incriminatoare şi poate fi definit ca o totalitate de condiţii
prevăzute de lege pentru caracterizarea unei fapte ca infracţiune.
Conţinutul infracţiunii poate îmbrăca două aspecte:
a) conţinutul legal, cel descris prin norma de incriminare şi cuprinde condiţiile obiective
şi subiective în care o faptă devine infracţiune;
b) conţinutul concret, este cel al unei fapte determinate, săvârşită în realitatea obiectivă
de către o persoană şi care se înscrie prin elementele sale în tiparul abstract prevăzut în norma de
incriminare.
În doctrina penală se face deosebire între conţinutul juridic şi conţinutul constitutiv
al infracţiunii care ar cuprinde condiţiile solicitate de lege, cu privire la actul de conduită interzis,
pe care le realizează infractorul prin săvârşirea faptei ori care devin relevante prin comiterea
faptei.
Deoarece conţinutul constitutiv al infracţiunii este dat întotdeauna în norma de
incriminare, nu poate lipsi din conţinutul juridic al infracţiunii.
Conţinutul juridic al infracţiunii se identifică cu conţinutul constitutiv atunci când în
norma de incriminare nu sunt trecute decât condiţiile cu privire la actul de conduită
interzis. Aceasta poate cuprinde pe lângă conţinutul constitutiv şi condiţii privitoare la
celelalte elemente.
Conţinutul generic este cercetat pentru o mai bună cunoaştere a infracţiunii şi el
cuprinde un ansamblu de condiţii obiective şi subiective, comune conţinutului infracţiunilor.
Cunoaşterea conţinutului generic al infracţiunii necesită cunoaşterea structurii acestuia, a
elementelor componente şi a raporturilor dintre ele.

I.2. Structura conţinutului infracţiunii

În conţinutul infracţiunii sunt prevăzute condiţii cu privire la anumite elemente ce
privesc fapta, făptuitorul, valoarea socială căreia i se aduce atingere, împrejurările de timp şi de
loc în care se săvârşeşte fapta. S-a susţinut că în conţinutul infracţiunii nu poate intra cel ce
săvârşeşte fapta - subiectul infracţiuni; după cum nici valoarea socială căreia i se aduce atingere -
obiectul infracţiunii. Obiectul şi subiectul sunt elemente extrinseci conţinutului infracţiunii, sunt
factori, condiţii preexistente săvârşirii oricărei infracţiuni.
Condiţiile prevăzute în conţinutul diferitelor infracţiuni, se pot clasifica după mai
multe criterii:
a) Un criteriu ar fi acela al elementelor la care se referă şi deosebim: condiţii privitoare
la faptă; cu privire la făptuitor; cu privire la obiectul infracţiunii; cu privire la locul şi timpul
săvârşirii infracţiunii.

93
 După acest criteriu putem face unele distincţii între condiţiile cu privire la actul de
conduită şi care desemnează conţinutul constitutiv al infracţiunii şi condiţiile cu privire la
celelalte elemente exterioare actului de conduită cu privire la obiectul, la subiectul infracţiunii, la
locul şi timpul săvârşirii infracţiunii.
b) După situarea în timp a condiţiilor cerute de lege, faţă de săvârşirea faptei se disting
condiţii: preexistente; concomitente şi subsecvente.
După cum arată şi denumirea, condiţiile preexistente se situează în timp, anterior actelor
de executare a faptei şi pot face referire atât la obiectul infracţiunii, la subiecţii, ori la starea
pe care trebuie sa se grefeze fapta.
Condiţiile concomitente sunt cele în care se săvârşeşte fapta şi pot privi locul şi timpul
comiterii actului de conduită.
Condiţiile subsecvente sunt situate în timp după comiterea actului incriminat şi pot privi
producerea unei anumite urmări.
c) În funcţie de rolul şi importanţa lor în caracterizarea faptei ca infracţiune,
condiţiile pot fi: esenţiale sau constitutive şi accidentale sau circumstanţiale.
Condiţiile esenţiale sau constitutive realizează conţinutul infracţiunii, iar neîndeplinirea
lor conduce la nerealizarea infracţiunii - deci fapta nu poate fi considerată infracţiune.
Condiţiile accidentale sau circumstanţiale intră în conţinutul calificat ori atenuat al
infracţiunii. Nerealizarea acestor condiţii nu conduce decât la nerealizarea conţinutului agravat
ori atenuat al infracţiunii, după caz, realizându-se însă conţinutul infracţiunii tipice sau de bază.

I.3. Factorii infracţiunii .Obiectul infracţiunii

A. Noţiune. Doctrina penală este unanimă în a considera obiectul infracţiunii ca fiind
valoarea sociala şi relaţiile sociale create în jurul acestei valori, care este periclitată ori
vătămată prin fapta infracţională.
Prin infracţiune se vatămă ori se periclitează o valoare socială ocrotită printr-o normă de
drept penal. Ocrotirea acestei valori sociale prin normele dreptului penal, conferă obiectului
infracţiunii caracterul de obiect juridic.
B. Aspecte ale obiectului infracţiunii. În literatura juridică de specialitate obiectul
infracţiunii este prezentat sub mai multe aspecte, după gradul mai întins ori mai restrâns de
relaţii sociale născute în legătură cu valoarea socială ocrotită şi care este periclitată ori vătămată
prin infracţiune distingem astfel:
a). Obiectul juridic general care este format din totalitatea relaţiilor sociale ocrotite prin
normele dreptului penal;
S-a reproşat acestei categorii de obiect că este prea generală şi nu foloseşte nici
teoriei şi nici practicianului. Nu orice infracţiune este îndreptată împotriva societăţii, ci doar
împotriva unei relaţii sociale sau cel mult împotriva unui fascicol, grup de relaţii sociale.
b) Obiectul juridic generic (de grup) este format din fascicolul, grupul, mănunchiul
de valori sociale de aceeaşi natură ocrotite prin normele penale. Aceasta este comun pentru un
grup de infracţiuni;
Categoria aceasta de obiect al infracţiunii este acceptată de majoritatea autorilor
în doctrina penală şi stă la baza sistematizării infracţiunilor în partea specială a Codului
penal. După grupul de relaţii sociale ocrotite şi cărora li se aduce atingere prin infracţiune, în
partea specială a C. pen., infracţiunile se împart pe titluri, capitole, secţiuni şi distingem:
infracţiuni contra statului; infracţiuni contra persoanei; infracţiuni contra patrimoniului;
infracţiuni contra înfăptuirii justiţiei.
c) Obiectul juridic specific este valoarea socială concretă căreia i se aduce atingere
prin infracţiune;
d) Obiectul direct nemijlocit (material). Obiectul material nu este prezent la toate
infracţiunile, ci doar la acelea la care valoarea socială este exprimată într-o unitate materială;
94
 Infracţiunile care au obiect material sunt infracţiuni de rezultat, iar cele care nu au
astfel de obiect material sunt infracţiuni de pericol, de punere în primejdie.
Lipsa obiectului, de unde credea infractorul că se afla în momentul săvârşirii faptei,
conduce la calificarea faptei ca tentativă improprie (art. 20, al. 2, C. pen.).
Fără să admitem, deci, că infracţiunea se îndreaptă împotriva obiectului ca ceva
material, considerăm utilă examinarea aspectului material al obiectului infracţiunii atât pentru
stabilirea existenţei infracţiunii, cât şi pentru corecta calificare juridică a faptei comise. Mai
mult, necesitatea cunoaşterii aspectului material al obiectului infracţiunii, este cerută de
legiuitor, care prin unele dispoziţii se referă la obiectul infracţiunii în sensul material.
e) Obiectul juridic complex. Este specific infracţiunilor complexe şi este format dintr-
un obiect juridic principal (relaţie socială principală căreia i se aduce atingere) şi dintr-un
obiect juridic adiacent, secundar (relaţia socială secundară căreia i se aduce atingere prin fapta
infracţională).
C. Importanţa cunoaşterii obiectului infracţiunii.
Obiectul infracţiunii este un factor preexistent, necesar oricărei infracţiuni.
Inexistenţa acestuia conduce la inexistenţa infracţiunii.
În conţinutul legal, la multe infracţiuni, lipsesc referirile cu privire la obiectul
infracţiunii, acestea deducându-se indirect din descrierea faptei. La infracţiunile în conţinutul
cărora întâlnim referiri la obiect, acestea trebuiesc îndeplinite, pentru ca fapta sa fie socotită
infracţiune.

I.4. Subiecţii infracţiunii

Prin noţiunea de subiecţi ai infracţiunii, se desemnează în doctrina penală, persoanele
implicate în săvârşirea unei infracţiuni, fie prin însăşi săvârşirea infracţiunii, fie prin suportarea
consecinţelor acesteia. Sunt aşadar, subiecţi ai infracţiunii atât persoana fizica/persoana
juridică ce nu şi-au respectat obligaţia din cadrul raportului juridic penal de conformare şi au
săvârşit fapta interzisă, cât şi persoana fizică sau persoana juridică beneficiare a ocrotirii
juridice penale şi care prin săvârşirea infracţiunii au suportat consecinţele acesteia.
Noţiunea de subiecţi ai infracţiunii nu se confundă cu noţiunea de subiecţi de drept
penal ce desemnează persoanele implicate în raporturi de drept penal, fie ca destinatari ai
obligaţiei de conformare în cadrul raporturilor juridice penale de cooperare, fie ca
beneficiari ai ocrotirii juridice penale. Subiecţii de drept penal prin implicarea lor în săvârşirea
unei infracţiuni devin subiecţi ai infracţiunii, cu alte cuvinte, toţi subiecţii infracţiunii sunt şi
subiecţi de drept penal, dar nu şi reciproc.
În funcţie de modul în care sunt implicate în săvârşirea infracţiunii, se face distincţie între
subiecţi activi sau propriu-zişi ai infracţiunii, care sunt persoanele fizice/juridice ce au săvârşit
infracţiunea, şi subiecţi pasivi sau persoanele vătămate care suferă răul produs prin săvârşirea
infracţiunii.

A. Subiectul activ al infracţiunii

Noţiune: Subiectul activ al infracţiunii - persoana fizică/juridică ce a săvârşit fapta
directă şi nemijlocit (în calitate de autor) ori a participat la săvârşirea infracţiunii (în calitate
de instigator sau complice).
Persoana care a săvârşit o infracţiune este infractor. În legislaţie cât şi în doctrina penală
se foloseşte atât noţiunea de infractor, cât şi de făptuitor, pentru a desemna persoana care a
săvârşit o faptă prevăzută de legea penală. Însă, între cele două noţiuni nu putem pune
semnul egalităţii, cea de făptuitor fiind mai întinsă, desemnează persoana care a săvârşit o
faptă prevăzută de legea penală, care nu este sinonimă cu noţiunea de infracţiune.
După cum am arătat, infracţiunea reprezintă fapta prevăzută de legea penală, săvârşită cu
vinovăţie şi care prezintă pericol social. Lipsa vinovăţiei sau a pericolului social face ca fapta
95
săvârşită prevăzută de legea penală să nu fie infracţiune, iar persoana care a săvârşit-o să nu fie
infractor, ci doar făptuitor.
Persoana juridică poate fi subiect activ al infracţiunii, prevăzându-se sancţiuni specifice
ca : amenda; dizolvarea persoanei juridice; suspendarea pedepsei juridice: închiderea localului.
Pentru a fi subiect activ al infracţiunii persoana fizică trebuie să îndeplinească anumite
condiţii generale şi speciale.
1. Condiţiile generale se desprind din economia dispoziţiilor art. 17; art. 48; art. 50; art.
99; C. pen. şi privesc:
a) vârsta;
b) responsabilitatea;
c) libertatea de voinţă şi acţiune.
a) Vârsta cerută de lege
Având în vedere particularităţile bio-psihice ale minorului, legiuitorul penal român a
stabilit ca vârsta de la care o persoană poate să răspundă penal, să devină subiect al
infracţiunii, este de 14 ani împliniţi.
Până la vârsta de 14 ani se prezumă absolut că minorul nu are discernământ, adică nu
are dezvoltarea psiho-fizică necesară pentru a-şi da seama de rezonanţa socială a faptelor sale, să
poată fi stăpân pe ele.
Minoritatea faptului (sub 14 ani) constituie cauza care înlătură caracterul penal al
unei fapte (art. 50, C. pen.).
Având în vedere că nici după împlinirea vârstei de 14 ani dezvoltarea bio-psihică a
persoanei, nu este suficientă întotdeauna, în legislaţia penală s-a prevăzut că minorul între 14 şi
16 ani va răspunde penal numai dacă se dovedeşte că în săvârşirea faptei concrete a avut
discernământ. Întrucât prin discernământ se înţelege capacitatea persoanei de a-şi manifesta
conştient voinţa în raport cu o anumită faptă concretă nu este suficientă constatarea că minorul
în vârstă de la 14 la 16 ani are capacitate generală, ci că în raport cu fapta săvârşită a avut
discernământ. Minorul care a împlinit vârsta de 16 ani este prezumat că are capacitate
penală. Şi aceasta prezumţie este relativă, putând fi combătută prin proba contrarie.
b) Responsabilitatea este cea de-a doua condiţie generală pentru subiectul activ al
infracţiunii. Noţiunea nu este definită în Codul penal, ea se poate deduce din interpretarea
dispoziţiilor art. 48, C. pen., care definesc iresponsabilitatea, cauza care înlătură caracterul
penal al unei fapte prin înlăturarea trăsăturii esenţiale a vinovăţiei.
Responsabilitatea este definită în doctrina penală ca fiind aptitudinea persoanei de a-şi
da seama de faptele sale (acţiuni sau inacţiuni) de rezonantă (semnificaţia) socială a
acestora precum şi de a-şi putea determina şi dirija conştient voinţa în raport cu aceste fapte.
Aşa cum putem observa, responsabilitatea se poate aprecia prin prisma a doi factori:
unul intelectiv ce presupune capacitatea persoanei de a înţelege semnificaţia acţiunilor sau
inacţiunilor ei, a urmărilor acestora şi altul volitiv ce presupune capacitatea persoanei de a fi
stăpână pe acţiunile sau inacţiunile sale, pe care le dirijează în mod conştient.
Lipsa unuia dintre aceşti factori, a celui intelectiv duce la iresponsabilitate, caz
în care lipseşte vinovăţia; iar când persoana este constrânsă lipseşte factorul volitiv.
Responsabilitatea se prezumă, ea este stare normală a oricărei persoane ce a împlinit
vârsta de 16 ani.
c) Libertatea de voinţă şi acţiune. Este condiţia generală a subiectului activ al
infracţiunii, ce presupune că acesta a decis în mod liber asupra săvârşirii faptei şi a avut
libertatea de hotărâre şi libertatea de acţiune potrivit propriei sale voinţe.

Condiţii speciale privind subiectul activ al infracţiunii.

În doctrina penală, pe lângă condiţiile generale privind subiectul activ sunt prevăzute şi
alte condiţii speciale pentru anumite infracţiuni. Aceste condiţii speciale se referă la anumite
96
calităţi: cetăţean, pentru infracţiunile de trădare; străin, pentru infracţiunea de spionaj; funcţionar.
pentru infracţiunile de abuz în serviciu, neglijenţa în serviciu; militar, pentru unele infracţiuni
contra capacităţii de apărare a patriei.
Subiectul activ pentru care este necesară îndeplinirea unei condiţii speciale se numeşte
subiect activ calificat sau circumstanţial.
B. Subiectul pasiv al infracţiunii
În doctrina penală, subiectul pasiv este definit ca fiind persoana fizică sau persoana
juridică titulară a valorii sociale ocrotite şi care este vătămată ori periclitată prin infracţiune.
Subiectul pasiv al infracţiunii trebuie să îndeplinească şi el anumite condiţii generale şi speciale.
a) Condiţii generale
Pentru a fi subiect al infracţiunii persoana fizică sau persoana juridică trebuie sa fie
titulară a valorii sociale ocrotite penal. De cele mai multe ori subiectul pasiv al infracţiunii este şi
persoana păgubită prin infracţiune.
b) Condiţii speciale.
Sunt prevăzute în conţinutul unor infracţiuni. Astfel, este necesar de exemplu, pentru
infracţiunea de ultraj (art. 239 C. pen.) ca subiectul pasiv să fie un funcţionar ce îndeplineşte o
funcţie ce implică exerciţiul autorităţii de stat; pentru infracţiunea de pruncucidere (art. 177 C.
pen.) subiectul pasiv al infracţiunii trebuie să fie noul-născut al mamei ucigaşe.
Locul şi timpul săvârşirii infracţiunii.
Sunt elemente preexistente infracţiunii, fără de care nu poate fi concepută săvârşirea
unei infracţiuni.
În legea penală au fost înscrise dispoziţii cu privire la incidenţa acesteia în raport cu
locul de săvârşire a infracţiunii (art. 3-9 C. pen.) în raport cu timpul (art. 10-16 C. pen.)
Locul şi timpul pot apărea în conţinutul unei infracţiuni influenţând existenţa acesteia,
ori realizând un conţinut calificat al infracţiunii.

I.5. Conţinutul constitutiv al infracţiunii. Noţiune

Conţinutul constitutiv al infracţiunii, desemnează totalitatea condiţiilor prevăzute
în norma de incriminare cu privire la actul de conduită interzis (prohibit) pe care (condiţii) le
îndeplineşte făptuitorul ori devin relevante prin săvârşirea acţiunii sau inacţiunii de către acesta.
Deoarece conţinutul constitutiv nu poate lipsi din conţinutul juridic al oricărei infracţiuni,
cercetarea acestuia are importanţă deosebită în doctrina penală.
Componenta esenţială a conţinutului constitutiv, acţiunea făptuitorului interzisă prin
norma penală, este cercetată în doctrina penală sub aspecte: obiectiv şi subiectiv.
Aspectul obiectiv sau latura obiectivă şi aspectul subiectiv sau latura subiectivă,
consacrate în ştiinţa dreptului penal sunt aspecte sau laturi ale aceeaşi manifestări (acţiuni sau
inacţiuni) voluntar conştiente a făptuitorului în sfera relaţiilor sociale.

I.6. Latura obiectivă. Noţiune

Latura obiectivă a conţinutului constitutiv al infracţiunii desemnează totalitatea
condiţiilor cerute de norma de incriminare privitoare la actul de conduită pentru existenţa
infracţiunii.
Cercetarea ei se face prin examinarea elementelor sale componente, recunoscute în
doctrina penală ca fiind:
• elementul material;
• urmarea imediată;
• legătura de cazualitate între elementul material şi urmarea imediată.

97
 I.7. Elementul material
Elementul material - desemnează actul de conduită interzis prin norma de incriminare..
In norma de incriminare, elementul material este desemnat printr-un cuvânt sau printr-o
expresie ce arată acţiunea sau inacţiunea interzisă, este aşa numitul "verbum regens".
a) Acţiunea sub care se poate prezenta elementul material desemnează o atitudine
a făptuitorului prin care face ceva, ce legea penală ordonă să nu se facă. Ea se poate realiza
prin: acte materiale ca: lovire, luare, distrugere, ucidere; cuvinte, proferate de cuvinte la
insultă, la lăcomie, la propagandă pentru război (art. 356 C. pen.); sau prin scris la denunţare
calomnioasă; falsificare; contrafacere; alterare a înscrisului.
b) Inacţiunea desemnează atitudinea făptuitorului care nu face ceva, ceea ce legea penală
ordona să facă.
Această noţiune nu constituie element material al infracţiunii dacă nu există o obligaţie
convenţionala sau legală de a nu rămâne în pasivitate, pentru a împiedica o altă energie să
producă rezultatul periculos.
Prin inacţiune se comit infracţiuni ca: nedenunţarea (art. 170 C. pen.); nedenunţarea
unor infracţiuni (art. 262 C. pen.); omisiunea de a aduce la cunoştinţa organelor judiciare o
anumită faptă (art. 265 C. pen.); omisiunea de a da ajutorul necesar (art. 315 C. pen.).
În conţinutul infracţiunii elementul material poate să apară în două variante:
• Varianta unică - când constă fie intr-o acţiune, fie într-o inacţiune;
• Variante alternative - când constă din mai multe acţiuni sau inacţiuni.
Între elementul material în varianta unică şi variante alternative există o distincţie
importantă, utilă la încadrarea corectă a faptei săvârşită, căci pentru infracţiunile cu element
material alternativ, realizarea lui într-una ori mai multe variante nu este de natură să schimbe
unicitatea infracţiunii.
În cazul variantelor alternative elementul material poate fi reprezentat nu numai prin
acţiuni, ori inacţiuni, ci şi printr-o acţiune şi o inacţiune.
Totodată elementul material poate fi constituit din mai multe acţiuni reunite.
Cerinţele esenţiale - privesc elementul material şi realizarea acestora trebuie observată
odată cu săvârşirea lui, pentru a putea caracteriza fapta ca infracţiune.
Aceste cerinţe esenţiale pot face referire la:
• Locul săvârşirii faptei: în public; pe drumul public;
• Timpul săvârşirii faptei: de exemplu, părăsirea câmpului de luptă în timpul
luptei (art. 339, C. pen.), uciderea copilului nou născut imediat după naştere (art. 177, C. pen.).
• Modul şi mijloacele de săvârşire a infracţiunii: de exemplu falsificarea unui
înscris oficial prin contrafacerea scrierii ori a subscrierii sau prin alterarea în orice mod (art.288,
C. pen.).

I.8. Urmarea imediată

Prin săvârşirea acţiunii sau inacţiunii împotriva obiectului infracţiunii se produce o
vătămare, o periclitare a acestuia. Vătămarea adusă valorii sociale ocrotite prin fapta interzisă
reprezintă tocmai urmarea socialmente periculoasă - element al laturii obiective a conţinutului
constitutiv al infracţiunii.
Urmarea socialmente periculoasă trebuie să fie imediată adică să fie rezultatul
nemijlocit al acţiunii sau inacţiunii şi nu un rezultat mijlocit îndepărtat.
Urmarea imediată este un element necesar al conţinutului constitutiv al infracţiunii pe
când celelalte urmări mai îndepărtate, (subsecvente) pot fi elemente de circumstanţiere în
conţinutul agravat al infracţiunii.
Când în conţinutul infracţiunii nu sunt referiri cu privire la rezultat, astfel de infracţiuni
se numesc infracţiuni "de pericol", "de atitudine", "infracţiuni formale". Împărţirea faptelor
socialmente periculoase în infracţiuni de rezultat şi infracţiuni de pericol este controversată în
98
doctrina penală. La infracţiunile ce au în conţinutul lor prevăzută o urmare, sau mai multe
urmări este necesară stabilirea legăturii de cauzalitate între elementul material (acţiunea sau
inacţiunea) şi urmarea produsă.

I.9. Legătura de cauzalitate

Legătura de cauzalitate - liantul între elementul material (cauza) şi urmarea imediată
(efectul) cerut de lege pentru existenţa infracţiunii.
Astfel, putem spune că existenţa infracţiunii este condiţionată de legătura de
cauzalitate dintre actul de conduită interzis şi urmarea imediată socialmente periculoasă
prevăzută de lege.
Legătura de cauzalitate între elementul material şi urmarea imediată deşi nu este
prevăzută în conţinutul juridic al infracţiunii caracterizează totuşi orice infracţiune. Cercetarea
legăturii de cauzalitate este necesară în cazul "infracţiunilor materiale", adică la acele infracţiuni
în care urmarea imediată se materializează printr-un rezultat, printr-o schimbare în realitatea
obiectivă. În cazul "infracţiunilor formale" stabilirea legăturii de cauzalitate nu este necesară, ea
rezultând din săvârşirea faptei.
În practica judiciară se întâlnesc mai multe cauze în care urmarea periculoasă se
datorează acţiunii sau inacţiunii mai multor persoane la care se interpun şi anumite împrejurări
care au influenţat rezultatul produs.
Stabilirea legăturii de cauzalitate este dificilă şi deoarece priveşte fenomene ce au avut
loc în trecut, iar caracteristicile lor sunt deduse pornind de la rezultatul produs.
Nu trebuie să neglijăm nici dificultăţile de ordin teoretic, generate de aplicarea tezelor
filozofice cu privire la raportul de cauzalitate la specificul infracţiunii.

1. Teorii privitoare la legătura de cauzalitate.

În literatura de specialitate sunt cunoscute mai multe teorii ce privesc legătura de
cauzalitate; teorii ce pot fi grupate în două curente: teza monistă şi teza pluralistă.
A. Teza monistă consideră că urmarea imediată are o singură cauză şi de aceea în
situaţia unei pluralităţi de contribuţii umane, acestea trebuie considerate ca simple condiţii. fără
semnificaţie penală.
În cazul tezei moniste, părerile autorilor sunt diferite, formulându-se mai multe teorii cu
privire la criteriile de stabilitate a contribuţiei umane ce trebuie să fie considerată cauză a
rezultatului. Astfel, autorii literaturii de specialitate au emis teoriile următoare:
a). Teoria cauzei eficiente propune să fie considerată drept cauză a rezultatului aceea
care a declanşat procesul genetic (de generare) şi a creat pentru celelalte condiţii aptitudinea de a
produce urmarea imediată.
b). Teoria cauzei proxime consideră drept cauză contribuţia umană ce se situează în
timp imediat anterior rezultatului.
c). Teoria cauzei preponderente consideră cauză a unui anumit rezultat energia care a
contribuit cel mai mult la producerea acestuia.
d). Teoria cauzei adecvate sau tipice consideră drept cauză a unui rezultat pe aceea
care este proprie sau aptă, natura ei, să producă acel rezultat. În cadrul acestei teorii se susţine că
fiecare rezultat îşi are o cauză tipică, proprie, firească, adecvată.
Totuşi se reproşează acestei teorii, ca de altfel şi celorlalte teorii, că restrânge
antecedenţa cauzală la o singură contribuţie umană. S-a mai arătat că este neştiinţifică această
teorie prin propunerea de a stabili legătura de cauzalitate în raport cu caracterul tipic al acesteia
fără observarea legăturii reale dintre faptă şi rezultatul produs.
Teoria cauzei adecvate nu oferă soluţii în acele situaţii în care rezultatul este produs
prin acţiuni ne tipice.

99
 B. Teza pluralistă are în vedere ca producerea rezultatului se datorează unui
concurs de cauze.
Şi în cazul tezei pluraliste ca şi cele moniste au fost formulate mai multe teorii dintre
care:
a) Teoria echivalenţei condiţiilor, denumită şi teoria condiţiei sine qua non. Este teoria
cu cea mai largă răspândire şi a fost formulată încă din anul 1860 de penalistul Von Buri.
Potrivit acestei teorii i s-a reproşat că situează pe acelaşi plan toate condiţiile fără a
diferenţia contribuţia acestora la producerea rezultatului, nu diferenţiază cauzele de condiţii şi nu
deosebeşte diferitele condiţii în ceea ce priveşte rolul acestora în producerea rezultatului.
b) Teoria condiţiei necesare propune a fi considerată drept a rezultatului orice
condiţie necesară pentru producerea lui ţinându-se seama de contribuţia concretă adusă de
fiecare condiţie.
În acelaşi mod ca şi teoria echivalenţei condiţiilor, teoria condiţiei necesare recomandă
pentru stabilirea legăturii de cauzalitate izolarea temporară şi artificială a cauzelor mecanice,
biologice, chimice, pentru a reţine actele omeneşti care au contribuit la producerea rezultatului.
Şi acestei teorii i s-a reproşat faptul că nu aduce nimic nou în problema legăturii
de cauzalitate ,deoarece post factum toate condiţiile apar ca necesare după ce rezultatul s-a
produs. Totodată, această teorie a mai fost criticată şi pentru faptul că şterge deosebirile dintre
cauze şi condiţii, putând fi cauza orice condiţie necesară pentru producerea rezultatului.
Teoriile nu sunt la adăpost de critici şi fiecare în parte nu rezolvă problema legăturii de
cauzalitate în întregime.
Totuşi, doctrina penală apreciază faptul că teoria echivalenţei condiţiilor oferă cele
mai mari posibilităţi pentru soluţionarea legăturii de cauzalitate, stabilind corect sfera
contribuţiilor cu legătura de cauzalitate, dar nepermiţând stabilirea deosebirilor dintre diferitele
contribuţii aduse, la producerea aceluiaşi rezultat periculos, deşi legea obligă să se ţină seama de
contribuţia participanţilor la săvârşirea infracţiunii.

2. Orientări practice pentru stabilirea legăturii de cauzalitate

Pornind de la teoria echivalenţei condiţiilor mai adăugăm precizările de mai sus pentru a
stabili legătura de cauzalitate în infracţiune, ce se poate realiza cu observarea următoarelor
reguli:
a) Identificarea în antecedenţa cauzală a tuturor contribuţiilor umane care ar putea avea
legătură cauzală cu aceasta, reţinând şi eventualele împrejurări cu legătura de cauzalitate.
Verificarea legăturii cauzale a contribuţiilor urmează să fie realizată cu ajutorul criteriului "sine
qua non", izolându-se ipotetic fiecare contribuţie, pentru ca să putem vedea dacă fără aceasta,
rezultatul s-ar fi produs în acelaşi grad de gravitate.
Dacă şi fără acea contribuţie rezultatul s-ar fi produs în acelaşi mod şi în aceleaşi
proporţii, trebuie să eliminăm acea contribuţie din antecedenţa cauzală.
În ipoteza pluralităţii de contribuţii va trebui să se constate legătura dintre ele, lanţul lor
neîntrerupt având în vedere şi faptul că acea întrerupere nu poate avea loc docât dacă intervine un
nou lanţ cauzal. Când celelalte contribuţii ulterioare nu aparţin unui alt lanţ cauzal, legătura de
cauzalitate nu este întreruptă.
b) Stabilirea aspectului psihic a legăturii de cauzalitate.
Verificarea aspectului psihic al legăturii de cauzalitate se face în funcţie de
vinovăţia cerută de lege pentru existenţa infracţiunii, deci diferenţiat, după cum fapta
incriminată este săvârşita cu intenţie, din culpă ori cu praeterintenţie.
Stabilirea legăturii de cauzalitate pe plan psihic între fapta şi urmarea socialmente
periculoasă nu presupune şi existenţa vinovăţiei ca element subiectiv al infracţiunii, vinovăţia
putând lipsi (ca la cauzele ce înlătură caracterul penal al faptei).

100
 c). Delimitarea şi determinarea exactă a contribuţiilor esenţiale şi a contribuţiilor
înlesnitoare din antecedenţa cauzală.
Aceste operaţiuni le putem realiza cu ajutorul criteriului "sine qua non" supunând
verificării toate contribuţiile cu legătură de cauzalitate, pe baza criteriului "sine qua non",
raportat însă la rezultat în general, în configuraţia tipică şi nu aşa cum s-a produs în realitate.
Vor fi reţinute ca fiind contribuţii esenţiale sau cauzal necesare în lipsa cărora rezultatul nu s-ar
fi produs.
Restul contribuţiilor care nu au avut nici un astfel de rol, vor fi considerate
înlesnitoare sau operativ necesare, putând atrage şi ele răspunderea penală, cunoscând
faptul că aceste contribuţii sunt specifice instigatorilor şi complicilor.

I.10. Latura subiectivă. Noţiune. Structură

Ca element al conţinutului constitutiv al infracţiunii, latura subiectivă cuprinde
totalitatea condiţiilor cerute de lege cu privire la atitudinea conştiinţei şi voinţei infractorului
faţă de fapta şi urmările ei periculoase, pentru caracterizarea faptei ca infracţiune.
În doctrina penală, cercetarea laturii subiective a infracţiunii se face prin prisma
elementelor sale componente. Un element important, esenţial al laturii subiective a interacţiunii
îl constitue elementul subiectiv (vinovăţia).
Alături de elementul subiectiv, uneori se mai adaugă şi una sau mai multe condiţii -
cerinţe esenţiale (mobiluri, scopuri).

I.11. Elementul subiectiv

Elementul subiectiv - reprezintă atitudinea psihică a făptuitorului. faţă de fapta şi
urmările sale, atitudine exprimată în vinovăţia cerută de lege pentru existenţa acelei infracţiuni.
Studiile oamenilor de ştiinţă au demonstrat că se face distincţie între: 1. vinovăţia
ca trăsătură esenţială a infracţiunii şi 2. vinovăţia ca element al conţinutului unei infracţiuni.
1. Vinovăţia, ca trăsătură esenţială a infracţiunii, este exprimată în formele şi
modalităţile prevăzute de art. 19 C. pen., şi există ori de câte ori se constată îndeplinirea uneia
dintre acele modalităţi.
2. Vinovăţia, ca element al conţinutului infracţiunii va exista numai atunci când
elementul material al infracţiunii a fost săvârşit cu forma de vinovăţie cerută de lege.
Distincţia este necesară pentru că existenţa vinovăţiei ca trăsătură esenţială, nu
presupune întotdeauna şi existenţa vinovăţiei ca element al conţinutului infracţiunii. Din
aceasta putem spune că poate exista vinovăţie ca trăsătură esenţială a infracţiunii, fără să
existe vinovăţie ca element subiectiv al infracţiunii, aşa cum este posibil să existe vinovăţie ca
element al conţinutului infracţiunii (fapta este săvârşită cu vinovăţia cerută de lege) fără a exista
ca trăsătură esenţială a infracţiunii (cazul faptelor comise în stare de legitimă apărare, stare
de necesitate, constrângere fizică şi constrângere morală).
Formele vinovăţiei
Vinovăţia, ca element subiectiv poate fi prevăzută sub forma intenţiei, culpei sau
praeterintenţiei (intenţiei depăşite).
Ca element al conţinutului infracţiunii, vinovăţia trebuie prevăzută în conţinutul juridic
al fiecărei infracţiuni. Deci, în norma de încriminare a faptei, este necesară şi prevederea
vinovăţiei cu care fapta săvârşită devine infracţiune.
Legiuitorul penal român a stabilit şi în partea generală a Codului penal, reguli cu
caracter de principiu după care se poate determina forma de vinovăţie necesară pentru existenţa
unei anumite infracţiuni, deoarece sistemul prevederii în conţinutul normei de incriminare a
formei de vinovăţie cu care trebuie săvârşită fapta pentru a fi considerată infracţiune, este
greu de realizat, şi poate impieta asupra clarităţii textelor.
101
 Regulile după care se determină forma de vinovăţie necesară pentru existenţa unei
anumite infracţiuni sunt prevăzute la art. 19, alin. 2 şi 3 C. pen.
Prin dispoziţiile art. 19, C. pen., alin. 2 şi 3, legiuitorul a prevăzut doua reguli generate,
una privitoare la infracţiunile omisive şi alta cu privire la infracţiunile omisive, astfel: faptele ce
constau în acţiune sunt întotdeauna infracţiuni când se săvârşesc cu intenţie, iar din culpa numai
dacă se prevede expres aceasta.
Legiuitorul a instituit regula că faptele de inacţiune se pot săvârşi atât cu intenţie cât şi
din culpa, iar când legiuitorul vrea să limiteze sancţionarea faptelor săvârşite numai atunci când
sunt săvârşite cu intenţie să prevadă expres această limitare.
Încriminarea faptelor de inacţiune, numai dacă se săvârşesc cu intenţie se deduce din
tehnica legislativă folosită de legiuitor, prin prevederea expresiilor "neîndeplinirea cu ştiinţă"
(art. 246 şi 248 C. pen.), ori "neplata cu rea-credinţă" (art. 305, lit. c, C. pen.).

I. 12. Cerinţe esenţiale. Mobilul

Pe lângă elementul subiectiv, (vinovăţia) în conţinutul unor infracţiuni sunt prevăzute şi
anumite cerinţe esenţiale care întregesc elementul subiectiv şi pot privi mobilul sau scopul cu
care se săvârşesc faptele.
Mobilul sau cauza internă a actului de conduită desemnează acel sentiment (dorinţă,
tendinţă, pasiune) ce a condus la naşterea în mintea făptuitorului a ideii unei anumite fapte.
Mobilul săvârşirii infracţiunii constituie un element necesar pentru cunoaşterea actului
de conduită şi a periculozităţii infractorului cu consecinţe pe planul adoptării sancţiunilor
penale faţă de acesta, chiar dacă pentru existenţa infracţiunii nu se cere un anumit mobil.
Sunt şi cazuri, dar cu titlu de excepţie, în care pentru întregirea laturii subiective, pe
lângă intenţie ca element subiectiv să se prevadă în conţinutul infracţiunii şi un anumit motiv sau
mobil.
Mobilul faptei poate apărea ca element circumstanţial în conţinutul calificat al unei
infracţiuni, exemplu: omorul devine calificat când este săvârşit din interes material (art. 175,
lit. b, C. pen.).
Mobilul săvârşirii faptei poate constitui circumstanţa agravantă generală, fiind
cuprins în denumirea generală de "motive josnice" (art. 75, lit. d, C. pen. lăcomia, ura,
răzbunarea, gelozia) şi conduc la agravarea facultativă a sancţiunilor penale faţă de cei care au
săvârşit fapta din motive josnice.

I.13. Cerinţe esenţiale. Scopul

Scopul sau ţelul urmărit prin săvârşirea faptei întregeşte elementul subiectiv al
infracţiunii şi presupune reprezentarea clară a rezultatului faptei, de către făptuitor.
Scopul apare în conţinutul juridic al infracţiunii, dar destul de rar şi desemnând o
finalitate ce se situează în afara infracţiunii. Va fi îndeplinită această cerinţă esenţială când
făptuitorul a urmărit realizarea scopului prevăzut de lege, indiferent dacă acest scop a fost
atins sau nu prin săvârşirea faptei, elementul subiectiv luând forma intenţiei calificate prin
scop.
Sunt şi cazuri în care scopul ca cerinţa esenţială este ataşat elementului obiectiv
al infracţiunii şi trebuie privit ca atare; este cazul infracţiunilor în care "scopul" este folosit cu
înţelesul de destinaţie.
Scopul poate apărea şi ca element circumstanţial în conţinutul calificat al unor
infracţiuni. Cunoaşterea scopului urmărit de infractor este importanţa în individualizarea
sancţiunilor de drept penal.

102
 Rezumat:
În doctrina penală infracţiunea este cercetată şi sub raportul conţinutului, al
elementelor sale care o particularizează în raport cu alte fapte.
Acesta este prevăzut de norma incriminatoare şi poate fi definită ca o totalitate de
condiţii prevăzute de lege pentru caracterizarea unei fapte ca infracţiune.
În conţinutul infracţiunii sunt prevăzute condiţii cu privire la anumite elemente ce
privesc fapta, făptuitorul, valoarea socială căreia i se aduce atingere, împrejurările de timp şi de
loc în care se săvârşeşte fapta.
Doctrina penală este unanimă în a considera obiectul infracţiunii ca fiind valoarea
sociala şi relaţiile sociale create în jurul acestei valori, care este periclitată ori vătămată
prin fapta infracţională.
Prin noţiunea de subiecţi ai infracţiunii, se desemnează persoanele implicate în săvârşirea
unei infracţiuni, fie prin însăşi săvârşirea infracţiunii, fie prin suportarea consecinţelor acesteia.
Conţinutul constitutiv al infracţiunii desemnează totalitatea condiţiilor prevăzute
în norma de incriminare cu privire la actul de conduită interzis (prohibit), pe care (condiţii) le
îndeplineşte făptuitorul ori devin relevante prin săvârşirea acţiunii sau inacţiunii de către acesta.

Concluzii:
Prin parcurgerea conţinutului informativ al capitolului 7, aţi dobândit cunoştinţe
referitoare la instituţia conţinutului infracţiunii.

Recomandări bibliografice:

LEGISLAŢIE:
1. Constituţia României, 1991, modificată şi completată prin Legea de revizuire a
Constituţiei României nr. 429/2003;
2. Codul penal român, intrat în vigoare la data de 01.01.1969, cu ultimele modificări şi
completări:
- Legea nr.247/2005 privind reforma în domeniile proprietăţii şi justiţiei, precum şi unele
măsuri adiacente, publicata în M. Of. nr. 653/22 iul. 2005;
- Legea nr.278/04-07-2006 pentru modificarea şi completarea Codului penal, precum şi
pentru modificarea şi completarea altor legi, publicată în M. Of. nr. 601/12 iul. 2006;
- O.U.G. nr .60/2006, Legea nr. 337/2007, Legea nr. 58/2008.

DOCTRINA:
Dongoroz, V., Kahane, S., Oancea, I., Fodor, I., Iliescu, N., Bulai, C., Stănoiu, R. M.,
Roşca, V., Explicaţii teoretice ale Codului penal român, Partea generală, Bucureşti, Editura
Academiei, vol. I (1969) şi II (1970);
Vasiliu, T., Pavel, D., Antoniu, G., Lucinescu, D., Papadopol, V., Ramureanu, V.,
Codul penal al României, comentat şi adnotat, Partea generală, Bucureşti, Editura Ştiinţifică
şi Enciclopedică, 1972;
Nistoreanu, Gh., Dobrinoiu, V., Boroi, A., Pascu, I., Molnar, I., Lazar, V., Drept
penal, Curs selectiv pentru examenul de licenţa, Bucureşti, Editura Europa Nova, 2001;
Bulai, C., Manualul de drept penal, Partea generală, Timişoara, Editura All
Educaţional S. A., 1997, 2007;
Boroi, Al., Drept penal. Partea generală, Bucureşti, Editura All Beck, 2002, 2006;
Mitrache, C-tin, Mitrache, C., Drept penal român. Partea generală, Bucureşti
Editura UJ, 2004, 2005;
Colecţia Revistei de Drept Penal, Revista Dreptul etc.
103
 JURISPRUDENŢĂ:
Antoniu, G., Bulai, C. (coordonatori), Stănoiu, R. M., Filipaş, A., Mitrache, C.,
Papadopol, V., Filisanu, C., Practica judiciară penală, Partea generală, Bucureşti, Editura
Academiei, vol. I (1988), vol. II (1990).
Culegeri de practica judiciară

ADRESE WEB:
-www.cdep.ro
-www.scj.ro
-www.dsclex.ro
-www.avocatura.com

Teme de control(conform calendarului disciplinei):

Obiectul infracţiunii: noţiune, forme ale obiectului infracţiunii.
Latura obiectivă a infracţiunii: noţiune şi structură.

TESTE DE AUTOEVALUARE

Constituie factori ai infracţiunii:

a) obiectul şi subiecţii infracţiunii;
b) elementul material;
c) locul şi timpul săvârşirii infracţiunii;
d) cerinţele esenţiale şi scopul.

2. Au valoare de adevăr afirmaţiile:

a) în cazul infracţiunilor formale nu se cercetează legătura de cauzalitate între acţiune –
inacţiune şi urmarea produsă, aceasta rezultând ex re;
b) infracţiunile care au un obiect material sunt infracţiuni de rezultat;
c) toate infracţiunile au un obiect juridic specific;
d) infracţiunile care nu au obiect material sunt infracţiuni de pericol.

3. Constituie elemente ale laturii obiective a conţinutului constitutiv al unei infracţiuni:

a) elementul material;
b) elementul subiectiv;
c) urmarea imediată.

4. Verbum regens desemnează:

a) latura subiectivă;
b) urmarea imediată;
c) elementul material.

5. Acţiunea sub care se poate prezenta elementul material al laturii obiective, se poate realiza:
a) prin acte materiale; prin scris;
prin cuvinte;
104
c) printr-o atitudine a făptuitorului care nu face ceva ce legea penală ordonă să facă.

6. In cazul în care elementul material al laturii obiective a unei infracţiuni constă în mai multe
acţiuni sau inacţiuni:
a) dacă infractorul săvârşeşte o singură acţiune sau inacţiune, atunci el săvârşeşte o infracţiune
unică;
b) dacă infractorul săvârşeşte mai multe acţiuni sau inacţiuni, atunci el realizează un concurs
de infracţiuni, în număr corespunzător acţiunilor/inacţiunilor;
c) realizarea acestui element prin mai multe acţiuni sau inacţiuni nu schimbă unitatea
infracţiunii.

7. Potrivit teoriei condiţiei sine qua non:

a) este considerată drept cauză a unui rezultat determinat contribuţia umană ce se situează în
timp imediat anterior rezultatului;
b) este considerată drept cauză a unui rezultat aceea care este proprie sau aptă, prin natura ei,
să producă acel rezultat;
c) sunt considerate cauze ale rezultatului produs toate condiţiile care le-au precedat şi fără de
care rezultatul nu s-ar fi produs.

8. Au valoare de adevăr următoarele afirmaţii:

a) existenţa vinovăţiei, ca trăsătură esenţială a infracţiunii, presupune întotdeauna şi existenţa
vinovăţiei, ca element al conţinutului unei infracţiuni;
b) poate exista vinovăţie, ca element al conţinutului unei infracţiuni, fără a exista însă ca
trăsătură esenţială a infracţiunii;
c) poate exista vinovăţie ca trăsătură esenţială a infracţiunii, fără să existe vinovăţie ca
element subiectiv al infracţiunii.

9. In dreptul penal, mobilul actului de conduită prohibit de lege:

a) reprezintă ţelul urmărit prin săvârşirea faptei;
b) desemnează sentimentul ce a condus la naşterea în mintea făptuitorului a ideii săvârşirii
actului de conduită respectiv;
c) trebuie să fie prevăzut expres de norma incriminatoare.

RĂSPUNSURI:
1. a, c;
2. a, b, c, d, e;
3. a, c;
4. c;
5. a, b;
6. a, c;
7. c;
8. b, c;
9. b.

105
 CAPITOLUL VIII
FORMELE INFRACŢIUNII INTENŢIONATE DUPĂ FAZELE DE DESFĂŞURARE

Obiectivele specifice capitolului:

• Definirea conceptului de faze de desfăşurare a infracţiunii intenţionate;

• Identificarea perioadelor infracţiunii intenţionate;
• Definirea noţiunii de forme ale faptei incriminate;
• Identificarea formelor infracţiunii intenţionate;
• Definirea conceptului de acte pregătitoare;
• Identificarea condiţiilor actelor pregătitoare;
• Definirea conceptului de tentativă;
• Identificarea modalităţilor tentativei.

Rezultatele aşteptate:

• Cunoaşterea şi utilizarea adecvată a noţiunilor de faze de desfăşurare a infracţiunii

intenţionate, forme ale faptei incriminate, acte pregătitoare şi tentativă;
• Explicarea şi interpretarea formelor infracţiunii intenţionate;
• Reprezentarea concretă a implicaţiilor instituţiei formelor infracţiunii intenţionate;
• Pregătirea fundamentală pentru interpretarea şi utilizarea noţiunilor din celelalte
module.

Competenţele dobândite ca urmare a parcurgerii capitolului:

• Realizarea de referate cu privire la problematica capitolului;

• Discuţii cu specialişti din domeniu.

Timpul mediu necesar pentru asimilarea capitolului: 3 ore

106
 I FAZELE DE DESFĂŞURARE A INFRACŢIUNII INTENŢIONATE

I.1. Consideraţii introductive

Săvârşirea infracţiunii implică din partea acestuia o activitate ce se desfăşoară în timp
şi spaţiu. Această activitate poate consta din una sau mai multe acţiuni, fiecare acţiune putând
consta, la rândul său, din unul sau mai multe acte. Săvârşirea infracţiunii poate parcurge deci
mai multe momente sau faze în drumul ei spre producerea rezultatului socialmente periculos.
Fazele de desfăşurare a infracţiunii intenţionate sunt acele etape pe care le poate
parcurge activitatea infracţională din momentul conceperii sale până în momentul producerii
urmărilor socialmente periculoase.

I.2. Perioadele infracţiunii intenţionate

Studiul activităţii infracţionale atestă existenţa, în desfăşurarea acesteia, a două
perioade pe care le parcurge şi anume o perioadă internă sau psihică, de concepţie şi decizie
şi o perioadă externă sau de execuţie a deciziei de a săvârşi infracţiunea.
a) Perioada internă sau psihică este limitată de două momente: al încolţirii ideii de a
săvârşi o infracţiune – ca moment iniţial şi luarea hotărârii de a săvârşi infracţiunea - ca
moment final. Între cele două momente se situează deliberarea, adică compararea, în vederea
luării deciziei, a alternativelor săvârşirii sau nesăvârşirii infracţiunii, a avantajelor sau
dezavantajelor atrase de fiecare alternativă.
În perioada internă se disting trei momente:
- al conceperii ideii de a săvârşi o infracţiune - motivaţia acestei idei interesează pe
criminolog şi deopotrivă pe judecător, acesta din urmă având de individualizat pedeapsa
pentru infracţiunea săvârşită;
- următorul moment este cel al deliberării în care persoana cântăreşte motivele pro şi
contra ideii de a săvârşi o infracţiune;
- al treilea moment este cel al deciziei, al hotărârii de a săvârşi o infracţiune, moment
ce finalizează perioada internă, subiectivă, psihică, perioadă care este întâlnită numai la
infracţiunile intenţionate.
Perioada internă precede întotdeauna perioada externă, fiindcă întotdeauna apare mai
întâi ideea de a săvârşi fapta şi se ia hotărârea de a fi săvârşită şi apoi se trece la realizarea
deciziei. Decizia de a săvârşi fapta poate fi urmată de punerea ei în executare la un interval de
timp mai mic sau mai mare, dar perioada internă există la toate infracţiunile, chiar dacă între
luarea hotărârii şi executarea acesteia intervalul de timp este redus la dimensiunea unei clipe.
Problema existenţei acestei perioade ca şi în general problema fazelor desfăşurării
activităţii infracţionale nu se pune în cazul infracţiunilor praeterintenţionate sau din culpă.
Întrucât luarea hotărârii de a săvârşi infracţiunea nu depăşeşte forul interior al
persoanei, existând doar în conştiinţa acesteia, perioada nu are relevanţă penală.
Aşa cum s-a subliniat în doctrina penală, perioada internă poate avea uneori şi o latură
externă, atunci când hotărârea de a săvârşi infracţiunea a fost luată în comun de către mai
multe persoane. Tot în perioada internă, dar ca fază adiacentă externă, doctrina penală mai
distinge şi o fază oratorie în care cel care a luat hotărârea de a săvârşi infracţiunea o face
cunoscută altor persoane. Este o manifestare exterioară a gândului infracţional. Întrucât în
această fază nu se întreprinde nimic pentru realizarea hotărârii infracţionale, se apreciază că
nu poate fi considerată infracţiune şi pe cale de consecinţă, nu atrage răspunderea penală a
celui care a luat hotărârea infracţională.

107
 Dacă însă, comunicarea hotărârii de a săvârşi o infracţiune este făcută cu scopul de a
atrage şi alte persoane la săvârşirea infracţiunii sau de a ajunge la cunoştinţa viitoarei victime,
această activitate este periculoasă şi poate îmbrăca o formă a pluralităţii de infractori - de
exemplu: complot - art.1 67 Cod penal, asocierea pentru săvârşirea de infracţiuni – art. 323
Cod penal - ori o infracţiune de sine stătătoare cum ar fi de exemplu ameninţarea - art. 193
Cod penal.
b) Perioada externă sau de executare cuprinde întreaga manifestare exterioară,
respectiv toate acţiunile şi actele efectuate în vederea realizării hotărârii de a săvârşi
infracţiunea. În această perioadă, desfăşurarea activităţii infracţionale parcurge drumul
infracţiunii, de la prima manifestare externă în executarea rezoluţiei infracţionale până la
producerea rezultatului socialmente periculos şi până la ultima evoluţie eventuală a acestui
rezultat. Prin aceste acţiuni şi acte se realizează latura obiectivă a infracţiunii.
În perioada externă a activităţii infracţionale se disting ca faze: faza actelor de
pregătire, faza actelor de executare şi faza urmărilor.
Astfel de faze sunt posibile la orice infracţiune intenţionată însă nu sunt obligatorii
toate. De exemplu, poate lipsi faza de pregătire a infracţiunii la infracţiunile ce se comit cu
intenţie spontană.
Faza actelor pregătitoare este caracterizată prin săvârşirea de acte care pregătesc
comiterea acţiunii ce constituie elementul material al infracţiunii. Este prima fază a perioadei
externe, în care se trece la executarea hotărârii infracţionale prin acte care pregătesc din punct
de vedere material sau moral săvârşirea faptei prevăzute de legea penală, fără să se treacă la
executarea propriu-zisă a acesteia, care aparţine fazei următoare.
Faza actelor de executare se caracterizează prin săvârşirea de acte de natură să
realizeze însăşi acţiunea care constituie elementul material al infracţiunii. În această fază se
trece deci de la pregătirea săvârşirii faptei la săvârşirea efectivă a acesteia.
Executarea hotărârii de a săvârşi fapta poate prezenta mai multe modalităţi.
Astfel, este posibil ca executarea faptei să fie întreruptă, în aşa fel încât nu se
realizează decât o parte din acţiunea care constituie elementul material al infracţiunii. De
asemenea, se poate ca executarea faptei să fie completă, adică să se săvârşească fapta care
constituie elementul material al infracţiunii, dar să nu se producă rezultatul cerut de lege
pentru întregirea laturii obiective a respectivei infracţiuni.
Mai este posibil şi are loc în majoritatea cazurilor, săvârşirea până la capăt a faptei
după care urmează să se producă rezultatul, care are loc în faza următoare, aceea a urmărilor
sau rezultatului.
Faza urmărilor se caracterizează prin producerea urmărilor socialmente periculoase
prevăzute în latura obiectivă a infracţiunii. Momentul iniţial al acestei faze este cel al
săvârşirii în întregime a faptei, urmată de producerea efectivă a urmării imediate.
În unele cazuri, faza urmărilor poate dura mai mult, fie datorită prelungirii în timp a
acţiunii care duce la apariţia urmării, fie din cauza amplificării ulterioare a rezultatului produs.

II FORMELE INFRACŢIUNII INTENŢIONATE DUPĂ FAZELE

DE DESFĂŞURARE A ACTIVITĂŢII ILICITE

II.1. Noţiunea de forme ale faptei incriminate

Perioada externă a activităţii infracţionale în care se realizează latura obiectivă a
infracţiunii este susceptibilă de anumite faze. Aceste faze se autonomizează printr-un anumit
grad de realizare a hotărârii infracţionale şi de periculozitate socială.

108
 Întrucât şi aceste faze în care se poate afla activitatea infracţională prezintă pericol
social, în literatura juridică şi în legislaţie s-a pus problema incriminării şi sancţionării lor, cât
şi necesitatea stabilirii formelor ce le poate avea infracţiunea în raport cu gradul de realizare a
laturii obiective şi a periculozităţii sociale.
În doctrina penală, prin forme ale infracţiunii se înţeleg formele pe care aceasta le
poate avea în funcţie de fazele de desfăşurare a activităţii infracţionale.
În ceea ce priveşte determinarea formelor infracţiunii, în raport cu fazele desfăşurării
activităţii infracţionale, este de asemenea, unanim admis în teoria dreptului penal că , în
perioada internă, nu se pune problema existenţei unei forme a infracţiunii, deoarece, deşi
odată cu luarea deciziei de săvârşire a faptei s-a realizat în întregime latura subiectivă a
infracţiunii, nu există nimic din latura obiectivă a acesteia, nici un act de conduită exterioară
care să tindă spre realizarea ei.
Nici în cazul exteriorizării intenţiei celor care au decis în comun să săvârşească
infracţiunea, nici în situaţia fazei oratorii nu are loc o executare a rezoluţiei, ci numai o
exteriorizare cu scopul tocmai al luării rezoluţiei, astfel că nu se poate vorbi de o formă a
infracţiunii.
Însă, în cadrul perioadei externe sau de executare a rezoluţiei infracţionale pot exista
forme ale infracţiunii în raport cu toate fazele de desfăşurare a activităţii infracţionale, astfel
încât pot exista atâtea forme ale infracţiunii câte faze de modalităţi ale acestora există.
Astfel, sunt cunoscute ca forme ale infracţiunii:
- forma actelor preparatorii sau de pregătire, corespunzătoare fazei de desfăşurare cu
aceeaşi denumire;
- forma tentativei, corespunzătoare fazei actelor de executare în situaţia în care
executarea a fost întreruptă sau, deşi a fost dusă până la capăt, a rămas totuşi fără rezultat;
- forma faptului consumat, corespunzătoare fazei urmărilor în situaţia în care, în urma
săvârşirii faptei s-a produs rezultatul în condiţiile cerute de lege pentru ca aceasta să
întregească latura obiectivă a infracţiunii - această formă corespunde formei tipice în care
fapta este prevăzută în textul incriminator;
- forma faptului epuizat, corespunzătoare, de asemenea, fazei urmărilor însă în ipoteza
în care după producerea rezultatului, deci după momentul consumării, datorită prelungirii în
timp a faptei însăşi sau agravării ulterioare a rezultatului, acesta se amplifică în mod deosebit,
determinând o altă calificare a faptei.
Întrucât infracţiunea poate exista în oricare dintre aceste forme, în teoria dreptului
penal infracţiunile au fost clasificate după forma lor, în infracţiuni tip, corespunzătoare formei
tipice sau de bază şi infracţiuni derivate, corespunzătoare formelor atipice sau derivate ale
infracţiunii.
Infracţiunile tip sunt denumite şi infracţiuni fapt consumat, iar infracţiunile
corespunzătoare faptelor atipice sunt denumite, după caz, infracţiuni fapt preparat
(corespunzătoare actelor preparatorii), infracţiuni fapt tentat (corespunzătoare tentativei) şi
infracţiuni fapt epuizat (corespunzătoare rezultatului epuizat).

II.2. Actele premergătoare (preparatorii)

În cele mai multe cazuri, făptuitorul nu trece la înfăptuirea hotărârii infracţionale, deci
nu se angajează în executarea propriu-zisă a actelor ce caracterizează elementul material al
infracţiunii, fără a încerca să-i asigure succesul prin pregătirea anterioară a unor condiţii şi
mijloace cât mai favorabile.
Pornind de la modul de manifestare a actelor de pregătire şi de la valoarea lor în
procesul săvârşirii infracţiunii, în literatura juridică acestea au fost definite ca fiind acele acte
care constau în procurarea sau adaptarea mijloacelor ori instrumentelor de săvârşire a
infracţiunii ori în crearea condiţiilor favorabile în vederea comiterii acesteia.
109
 Fiind efectuate în realizarea hotărârii de a săvârşi infracţiunea pe care o pregătesc,
actele preparatorii presupun existenţa unei rezoluţii infracţionale şi deci nu sunt posibile decât
la infracţiunile intenţionate.
Sub raportul conţinutului lor, actele preparatorii sau pregătitoare pot consta din:
- acte de pregătire materială a săvârşirii faptei, cum ar fi producerea sau procurarea
mijloacelor sau instrumentelor ori adaptarea lor în vederea săvârşirii faptei, asigurarea
mijloacelor de transport şi a locului de refugiu după săvârşirea faptei ori de depozitare a
bunurilor sustrase, înlăturarea unor obstacole materiale din calea săvârşirii faptei şi în general
în crearea de condiţii materiale favorabile pentru săvârşirea faptei;
- acte de pregătire morală cum ar fi culegerea de informaţii asupra condiţiilor în care
urmează să fie comisă fapta, atragerea de complici la săvârşirea infracţiunii, studierea locului
unde urmează să fie efectuată fapta ori a mijloacelor cu care urmează să fie efectuată şi în
general, în crearea de condiţii psihice sau morale favorabile săvârşirii faptei.
Când actele preparatorii sunt efectuate de o altă persoană decât cea care va executa
nemijlocit infracţiunea, constituie acte de complicitate, care se pedepsesc în condiţiile
săvârşirii faptei tipice de către autor.
Pentru ca o activitate să fie considerată act de pregătire la săvârşirea unei infracţiuni,
trebuie să întrunească cumulativ următoarele condiţii:
a) Să aibă o existenţă obiectivă, să se materializeze într-o manifestare capabilă să
creeze condiţii favorabile executării acţiunii ilicite.
Pregătirea poate consta în procurarea de instrumente sau mijloace necesare săvârşirii
infracţiunii ori adaptarea lor în vederea înfăptuirii scopului propus, luarea de informaţii cu
privire la locul şi timpul săvârşirii faptei, luarea de măsuri în vederea împiedicării descoperirii
faptei sau asigurării folosului ce va rezulta din infracţiune.
b) Activitatea de pregătire să se efectueze cu intenţie.
Cel ce realizează un act de pregătire acţionează cu intenţie directă, întrucât prevede şi
urmăreşte producerea rezultatului în vederea înfăptuirii căruia face pregătirea necesară.
Astfel, pe lângă existenţa obiectivă a actului respectiv, este necesar să se dovedească că
aceasta s-a efectuat pentru a servi la săvârşirea infracţiunii proiectate. De exemplu, în situaţia
procurării unei substanţe otrăvitoare sau a unui material exploziv, se impune să se stabilească
că făptuitorul a efectuat un asemenea act cu scopul de a ucide o persoană.
c) Activitatea efectuată să nu facă parte din elementul material al infracţiunii
proiectate sau să nu constituie un început de executare a acesteia.
Această condiţie este cea care facă să se delimiteze actele preparatorii de tentativă. În
doctrină şi practica judiciară sunt uneori dificultăţi în constatarea acestei condiţii.
Activitatea unei persoane de a procura o cheie pentru a o folosi la deschiderea unui
depozit cu scopul de a sustrage anumite bunuri constituie act de pregătire. În cazul în care
aceeaşi persoană a pătruns prin folosirea cheii în depozit, chiar dacă nu a început acţiunea de
luare a bunurilor, aceasta a trecut la executarea infracţiunii, întrucât efracţia constituie o
componentă a elementului material al infracţiunii de furt calificat (art. 209 al. 1 lit. i Cod
penal).
O primă caracteristică a actelor preparatorii este aceea că ele pot fi delimitate în timp
şi spaţiu. Acestea se efectuează fie la locul săvârşirii faptei, fie în alt loc, la o dată mai
îndepărtată ori apropiată faţă de momentul comiterii infracţiunii. Delimitarea acestora în timp
şi spaţiu are relevanţă în tragerea la răspundere penală a făptuitorului şi individualizarea
pedepsei.
În cazul actelor de pregătire incriminate, delimitarea în spaţiu este necesară pentru
stabilirea competenţei teritoriale a organelor judiciare, iar delimitarea în timp, pentru aplicarea
legii penale mai favorabile, dacă aceasta se impune.

110
 O altă caracteristică a actelor preparatorii constă în aceea că ele nu pun în pericol
direct valorile sociale ocrotite de legea penală. Întrucât creează condiţii pentru executarea
acţiunii incriminate, prezintă un pericol potenţial şi îndepărtat. Sub aspectul valorii
contributive în producerea rezultatului, au valoare de condiţii care favorizează producerea
rezultatului.
Actele preparatorii pot fi realizate într-o perioadă mai îndelungată sau mai scurtă de
timp. Între actele de pregătire şi cele de executare se poate intercala, de asemenea, un interval
de timp cu o durată diferită.

III TENTATIVA

III.1. Definiţia şi condiţiile tentativei

In condiţia progresiva a procesului infracţional tentativa se încadrează între faza actelor
pregătitoare şi faza consumării, reprezentând o încercare de a comite infracţiunea numai când
ne referim la activitatea materială, obiectivă, adică la ipoteza în care făptuitorul săvârşeşte
acte îndreptate spre consumarea infracţiunii, dar nu le finalizează prin producerea rezultatului.
Tentativa este acea forma a infracţiunii care constă în punerea în executare a intenţiei
de a săvârşi infracţiunea, executare care a fost însă întreruptă sau nu şi-a produs efectul (art.
34 alin. 1 C.p.).
Caracterizându-se printr-o executare neterminată sau prin absenţa rezultatului – deci
printr-o latură obiectivă incompletă – tentativa este o formă atipică (imperfectă) a infracţiunii
pe care subiectul şi-a propus să o săvârşească. Ea este însa o infracţiune pentru că, deşi
nedesăvârşită din punct de vedere obiectiv, este o faptă incriminată şi pedepsită de lege.
Din definiţia dată în Codul penal tentativei se desprinde faptul că pentru existenţa
acesteia trebuie să fie îndeplinite următoarele condiţii:
a. Să existe intenţia făptuitorului de a săvârşi o infracţiune determinata. Actele de
punere în executare a unei infracţiuni trebuie sa fie precedate de o asemenea hotărâre, care
presupune voinţa şi conştiinţa prevederii de a săvârşi o fapta infracţionala. Numai în cazurile
în care se stabileşte existenţa intenţiei de a săvârşi o anumita infracţiune se poate vorbi de o
tentativă în concepţia Codului nostru penal.
b. Punerea în executare a hotărârii infracţionale. Prin “punerea în executare” a
hotărârii de a săvârşi infracţiunea se înţelege efectuarea unuia sau a unor acte prin care se
poate executa acţiunea ce constituie elementul material al infracţiunii, element exprimat prin
cuvântul care indică materialitatea faptei prevăzut în fiecare text incriminator din partea
speciala a Codului penal.
Se consideră că s-a pus în executare hotărârea de a comite o infracţiune de tâlhărie
(art. 211 C.p.) în situaţia în care s-au aplicat lovituri victimei în scopul luării unui bun din
posesia acesteia.
c. Acţiunea de săvârşire a faptei să fie întreruptă sau să nu-şi producă efectul din
motive independente de voinţa făptuitorului. Dacă începerea executării este momentul iniţial
sau limita inferioară a tentativei, atunci întreruperea acţiunii sau executarea ei până la capăt
fără să se producă rezultatul reprezintă momentul final sau limita superioara a acesteia.
Întreruperea executării şi neproducerea rezultatului chiar dacă executarea a fost
integral realizată trebuie să fie datorate unor împrejurări independente de voinţa făptuitorului.

III.2. Conţinutul tentativei

Conţinutul tentativei cuprinde latura obiectivă care are aceleaşi componente obligatorii
ca şi în cazul infracţiunii consumate, cu modalităţi specifice şi anume: a trecerii la executare,
111
a încetării executării elementului material ce caracterizează latura obiectivă a infracţiunii
încercate, deci cu prag inferior şi a doua cerinţa ca executarea să fi fost întrerupă, fie sa nu-şi
fi produs efectul, deci un prag superior, între cele două limite, elementul material al tentativei
se realizează, în cazul tentaţiei neterminate, prin săvârşirea unui fragment din actele ce
trebuiau realizate, pentru consumarea infracţiunii, iar în cazul tentativei terminate sau
perfecte, prin epuizarea tuturor actelor ce caracterizează latura obiectivă a infracţiunii, dar
fără efecte.
Deosebirea dintre tentativa şi infracţiunea consumată, în ceea ce priveşte obiectul
juridic, constă în aceea că prin infracţiunea consumată, de regulă, se vatămă valoarea socială,
în timp ce prin tentativă se creează întotdeauna un pericol direct pentru aceasta. De aceea,
gradul de pericol social al tentativei este diminuat faţă de cel al faptei consumate.
A. Obiectul tentativei. In cazul tentativei, obiectul juridic este identic cu al faptei
consumate. De pilda, la infracţiunea de omor comisă atât în forma consumată, cât şi a
tentativei, obiectul juridic îl constituie relaţiile sociale privitoare la dreptul la viaţă al unei
persoane, ocrotite de legea penală.
Deosebirea dintre tentativa şi infracţiunea consumată, în ceea ce priveşte obiectul
juridic, constă în aceea că prin infracţiunea consumată, de regulă, se vatămă valoarea socială,
în timp ce prin tentativă se creează întotdeauna un pericol direct pentru aceasta. De aceea,
gradul de pericol social al tentativei este diminuat faţă de cel al faptei consumate.
In funcţie de infracţiunea la care s-a început executarea, tentativa poate să se
caracterizeze şi prin existenţa unui obiect material asupra căruia se îndreaptă activitatea
făptuitorului.
B. Subiectul tentativei. Este persoana fizica/juridică care a luat hotărârea de a
comite infracţiunea şi care a început executarea ei. Persoana trebuie să îndeplinească
condiţiile generale de existenta ale subiectului infracţiunii: limita de vârstă, responsabilitatea
şi libertatea de hotărâre şi acţiune.
Tentativa este susceptibilă de a fi comisă în participaţie, caz în care făptuitorii pot avea
roluri diferite: autor, instigator şi complice, în funcţie de configuraţia activităţii realizate.
C. Latura obiectiva. La tentativă, latura obiectivă are aceleaşi componente obligatorii
ca şi în cazul infracţiunii consumate, adică un element material, un rezultat şi un raport de
cauzalitate între activitatea fizică şi urmarea produsă, însă distingem anumite particularităţi,
pe de o parte, în ce priveşte actul de executare, iar pe de altă parte, cu privire la urmarea
imediată.
Actul de executare al tentativei la orice infracţiune se realizează numai prin acţiuni, pe
când la forma consumată poate consta şi într-o inacţiune. Anumite particularităţi poate
prezenta tentativa în cazul infracţiunilor complexe, în conţinutul cărora intră ca element sau
ca circumstanţă agravantă o acţiune care constituie prin ea însăşi o faptă prevăzută de legea
penală. Chiar dacă una dintre faptele incluse în conţinutul infracţiunii complexe se realizează
integral, iar cealaltă numai parţial, întreaga complexitate faptică va trebui apreciată ca
tentativă la acea infracţiune, şi nu ca faptă consumată.
Urmarea imediata. Dacă în cazul infracţiunii consumate urmarea este bine
individualizată şi diferă de la o infracţiune la alta, contribuind la determinarea unui anumit tip
de infracţiune – moartea persoanei (infracţiunea de omor), distrugerea unor bunuri
(infracţiunea de distrugere), paguba produsă prin înşelăciune (infracţiunea de înşelăciune), în
cazul tentativei urmarea constă într-un pericol direct creat pentru obiectul infracţiunii. Spre
deosebire de tentativă, infracţiunea consumată se caracterizează prin vătămarea obiectului
ocrotit de lege. Tentativa, prin executarea activităţii ilicite, creează doar o stare de pericol, de
ameninţare directă a relaţiilor speciale ocrotite de legea penală.
D. Latura subiectivă. Deşi latura subiectivă a tentativei este aceeaşi cu a infracţiunii
consumate, există totuşi deosebiri. In cazul formei consumate, aceasta este realizată în
112
întregime, integral, pe când în situaţia tentativei, numai parţial, datorită neproducerii
rezultatului
In toate împrejurările în care pentru întregirea laturii subiective a infracţiunii se
prevede cerinţa esenţiala a unui anumit scop sau mobil, această cerinţă esenţială trebuie să fie
realizată şi pentru existenţa laturii subiective a tentativei la acea infracţiune. De pildă, va
exista tentativă la infracţiunea de înşelăciune numai în varianta în care încercarea de a induce
în eroare, prin prezentarea ca adevărată a unei fapte mincinoase, s-a făcut în scopul de a
obţine pentru sine sau pentru altul un folos material injust.
Întotdeauna la tentativă, forma de vinovăţie este intenţia şi, mai cu seama, intenţia
directă, întrucât făptuitorul, prin punerea în executare a hotărârii infracţionale prevede şi
urmăreşte producerea rezultatului.
In literatura şi practica judiciară se discută problema dacă tentativa se poate comite şi
cu intenţie indirectă. Unii autori, având în vedere conţinutul intenţiei indirecte, au considerat
că tentativa este posibilă numai la faptele care au la bază intenţia directă, pentru că este greu
de acceptat posibilitatea acesteia în situaţia intenţiei indirecte.
Intr-o opinie contrară se susţine posibilitatea tentativei şi în cazul intenţiei indirecte.
Argumentul care se invocă în fundamentarea acestei teze priveşte conţinutul subiectiv al
faptei, care se formează iniţial înainte de începutul de executare, fie că intenţia este directă, fie
că este indirectă, şi care rămâne acelaşi în toată desfăşurarea activităţii materiale.
Fapta la baza căreia a stat intenţia indirectă – chiar daca nu s-a realizat integral –
păstrează aceeaşi formă de vinovăţie. In susţinerea compatibilităţii tentativei cu intenţia
indirectă s-a mai invocat şi reglementarea cuprinsă în art. 34 din noul Cod penal, care
defineşte tentativa şi care prevede că aceasta constă în punerea în executare a intenţiei de a
săvârşi infracţiunea, adică a intenţiei; or, potrivit art. 20 C.p. intenţia cu care se săvârşeşte
fapta poate fi directă sau indirectă.
In ce ne priveşte, apreciem că argumentele aduse în favoarea celei din urmă opinii sunt
îndestulătoare pentru a o considera ca fiind corectă. De altfel, practica judiciară a promovat
constant acest punct de vedere.
Tentativa, fiind o forma a infracţiunii, prezintă nu numai trăsăturile esenţiale ale
infracţiunii dar şi un anumit conţinut în care sunt reflectate trăsăturile caracteristice tentativei,
în vreuna dintre modalităţile prevăzute de lege, raportate la conţinutul unei anumite
infracţiuni.

III.3. Formele tentativei

• Formele tentativei după gradul de realizare a executării
După gradul de realizare a executării actului material şi a cauzelor neproducerii
urmărilor, tentativa se poate prezenta sub următoarele forme:
A. Tentativa întreruptă (neterminată). Este reglementată de art. 20 al. 1 C. pen. şi
constă în punerea în executare a intenţiei de a săvârşi infracţiunea, executare care a fost
întreruptă.
In această formă a tentativei, executarea începe imediat după terminarea actelor
pregătitoare şi durează până când, prin intervenţia unor forţe constrângătoare ale voinţei
subiectului sau a unor forţe independente de voinţa autorului, executarea este întreruptă.
Cauzele de întrerupere sunt întotdeauna supravenite în raport cu ceea ce s-a realizat
până în momentul intervenirii lor şi variate ca natură şi mod de manifestare.
Întreruperea executării are loc din cauze independente de voinţa făptuitorului, în
sensul că acesta este silit să se oprească şi să întrerupă executarea infracţiunii. Nu interesează,
din punct de vedere juridic, dacă aceste împrejurări sunt în stare, în mod obiectiv, să înfrângă
voinţa făptuitorului; este suficient ca ele să îl influenţeze, să-i creeze o stare de teamă, încât să
se oprească din executarea infracţiunii.
113
 Ca atare, infracţiunea poate eşua prin întreruperea executării, fie prin intervenirea unei
forte umane străine (ca în cazul în care o altă persoană loveşte peste arma cu care făptuitorul
încearcă să ucidă victima), fie prin capacitatea de rezistenţă a victimei (ca în cazul în care
femeia supusă constrângerii unui bărbat reuşeşte să se opună la viol), fie prin preexistenţa
unui obstacol (ca în cazul unei cămăşi antiglonţ privitor la tentativa de omor prin împuşcare),
fie prin intervenirea unor obstacole ulterioare începerii executării (ca în cazul situaţiei când se
suplimentează dispozitivul de pază), cât şi în genere prin intervenirea oricărei cauze de natură
a întrerupe o acţiune umană (accident, incident).
Tentativa întreruptă este posibilă la marea majoritate a infracţiunilor susceptibile de a
fi comise în această formă. De aceea, în practică se întâlneşte cel mai adesea această
modalitate a tentativei, mai ales la infracţiunile de omor, furt, tâlhărie, viol, înşelăciune etc.
Tentativa întreruptă se caracterizează prin începerea executării activităţii infracţionale,
executare care a fost întreruptă în desfăşurarea sa. Cauzele de întrerupere pot fi variate ca
natură; pot fi independente de autor sau dependente de voinţa sa iar în cazul desistării ele
opresc desfăşurarea activităţii începute. Tentativa întreruptă este posibilă atât la infracţiunile
formale (evadarea) cât şi la cele materiale (omorul).
B. Tentativa fără efect, terminată sau perfectă se caracterizează prin executarea
integrală a acţiunii, fără a se produce rezultatul specific al infracţiunii puse în executare. In
desfăşurarea acţiunii nu au intervenit piedici care să întrerupă executarea începută şi nici
desistarea autorului.
Aceasta modalitate a tentativei este posibilă numai la infracţiunile materiale.
Tentativa perfectă sau fără efect. Este altă modalitate a tentativei şi constă, potrivit
art.20 alin. (1) teza II C. pen., în executarea integrală a activităţii infracţionale fără a se
produce rezultatul specific infracţiunii puse în executare.
Aşadar, în această situaţie făptuitorul, din punct de vedere al intenţiei sale, a realizat în
întregime activitatea, dar urmarea nu se produce din motive exterioare lui. De observat că
tocmai acesta este elementul ce face să se deosebească tentativa perfectă de cea întrerupta. Si
în cazul acestei modalităţi a tentativei cauzele neproducerii urmărilor pot fi de natură diferită.
In practica judiciară s-a reţinut tentativa perfectă la infracţiunea de omor în cazul în
care făptuitorul a tras cu arma, dar nu a lovit victima sau a administrat acesteia otravă dar a
fost salvată.
C. Tentativa proprie. In cazul formelor tentativei după gradul de realizare a
executării nu se ajunge la consumarea infracţiunii datorită unor cauze ce survin după
începutul executării, care conduc la întreruperea acţiunii sau neproducerea rezultatului.
Cauzele datorită cărora rezultatul nu se produce, nu privesc mijloacele de săvârşire a faptei şi
nici prezenţa obiectului la locul comiterii ei (mijloacele sunt suficiente iar obiectul se află la
locul comiterii faptei). Tentativa întreruptă sau fără efect (proprie) reprezintă modalităţile cele
mai frecvente în practica judiciară.
• Formele tentativei după cauzele datorită cărora nu se poate ajunge la
consumarea infracţiunii
A. Tentativa improprie.
Tentativa improprie există în cazul când consumarea infracţiunii nu a fost posibilă
datorită insuficienţei sau defectuozităţii mijloacelor folosite, ori datorită împrejurării că în
timpul când s-au săvârşit actele de executare, obiectul lipsea de la locul unde făptuitorul
credea că se află (art.20 alin.2). Se numeşte tentativă improprie, pentru că executarea nu
ajunge la consumare, nu este de natură să producă rezultatul socialmente periculos, datorită
mijloacelor folosite ori erorii făptuitorului cu privire la locul obiectului. Temeiul incriminării
şi sancţionării tentativei improprii constă nu numai în existenţa intenţiei de a săvârşi o
infracţiune, de a executa acţiunea incriminată de lege, dar şi în aceea că nerealizarea
rezultatului se datorează exclusiv unor cauze cu totul în afara voinţei autorului. Tentativa
114
improprie nu trebuie confundată cu tentativa absolut imposibilă sau absurdă, la care modul
de săvârşire, mijloacele folosite ori inexistenţa obiectului determină imposibilitatea săvârşirii
faptei. Astfel, în art.20, alin. ultim C. pen. se prevede că „nu există tentativă atunci când
imposibilitatea de consumare a infracţiunii este datorată modului cum a fost concepută
executarea”.
Consumarea infracţiunii nu este posibilă în cazul tentativei relativ improprii datorită
următoarelor împrejurări:
- insuficienţei sau defectuozităţii mijloacelor folosite;
- lipsei obiectului în timpul executării de la locul unde făptuitorul credea că se afla.
Tentativa improprie, constând de regulă în executarea integrală a acţiunii, se aseamănă
sub aspectul actelor efectuate, cu tentativa fără efect. Dacă mijloacele ar fi fost suficiente ori
total adecvate şi obiectul ar fi fost prezent la locul comiterii, nu ar fi existat nici un
impediment în producerea rezultatului.
B. Tentativa absolut improprie (executarea fără caracter penal).
Se caracterizează printr-o acţiune prevăzută de legea penală, executată în realizarea
unei hotărâri infracţionale, dar care, datorită modului absurd în care a fost concepută
executarea, nu s-a putut consuma, nu s-a produs rezultatul urmărit.
Or, în cauza, modul cum a fost concepută executarea faptei şi mijloacele folosite în
acest scop făceau posibilă consumarea infracţiunii. In acest sens nu se poate susţine că fapta
inculpatului de a turna o cantitate de paration pe ciocolata data victimei ar constitui o tentativă
absolut improprie la infracţiunea de omor, datorită mirosului puternic pe care-l degaja această
substanţă toxică şi care ar fi atras atenţia oricui, imediat ce ar fi încercat să o consume.
Intr-adevăr, executarea începută nu este lipsită în mod absolut de aptitudinea de a duce
la consumarea infracţiunii, pentru aceasta fiind suficientă doar o neatenţie, îndeosebi din
partea copiilor, cu atât mai mult cu cât mirosul caracteristic s-a răspândit mai târziu şi nu în
momentul când ciocolata a fost impregnată cu paration, când aceasta putea fi consumată fără a
se fi observat că este otrăvită.
Tentativa absolut improprie, absolut imposibilă sau absurda constituie o activitate fără
caracter penal. Ea nu are capacitatea de a produce un rezultat periculos, din următoarele
cauze:
- mijloacele folosite de făptuitor sunt inapte, improprii, nu au aptitudinea de a produce
rezultatul dorit (ex., folosirea pentru a ucide, a unei substanţe absolut inofensive);
- obiectul material inexistent (ex., descărcarea armei asupra unui cadavru);
- modul absurd în care a fost concepută executarea faptei – ex., expedierea unei
substanţe otrăvitoare unei persoane avizând-o asupra efectului ei.
Tentativa absolut improprie. Art. 20 alin (3) din C. pen. prevede că “nu există tentativă
atunci când imposibilitatea de consumare a infracţiunii este consecinţa modului cum a fost
concepută executarea”. Nuanţând formularea legală, literatura juridică atribuie imposibilitatea
consumării următoarelor trei cauze: inaptitudinea totală a mijloacelor folosite de a produce
urmarea, inexistenţa absolută a obiectului infracţiunii şi modul absurd în care este concepută
executarea. Astfel, este o tentativă absolut improprie încercarea de a ucide o persoană cu vrăji
sau farmece ori dându-i să bea un pahar cu apă sau făcând-o să ingereze o substanţă absolut
inofensivă.
De precizat că nu trebuie confundată tentativa absolut improprie cu fapta putativă. In
cazul acesteia din urma se săvârşeşte o fapta care are caracter infracţional numai în mintea
făptuitorului, în realitate ea neavând trăsăturile unei infracţiuni. Astfel, fapta aceluia care îşi
însuşeşte un bun fără să ştie că în realitate acel bun fusese abandonat, crezând astfel că
săvârşeşte o infracţiune, deşi în realitate fapta sa nu are acest caracter.

115
 III.4. Incriminarea şi sancţionarea tentativei. Concepţia codului în vigoare
privind incriminarea tentativei.
Codul Penal Român consacră concepţia incriminării limitate a tentativei: “tentativa se
pedepseşte numai când legea prevede în mod expres aceasta”. Ca tehnică legislativă, se
folosesc două modalităţi de incriminare:
- incriminarea şi pedepsirea în textul care consacră fapta;
- prevederea unui articol comun, la sfârşitul unui capitol sau secţiuni care indică
sancţionarea tentativei la o grupa de infracţiuni sau la unele enumerate limitativ.

III.5. Infracţiuni la care tentativa nu este posibilă

Datorită specificului elementului material al infracţiunii, tentativa nu este posibilă la
următoarele categorii de infracţiuni:
a) Infracţiunile omisive, la care elementul material constă într-o inacţiune, în
neîndeplinirea unei obligaţii impuse de lege. Dacă obligaţia de a face ceva trebuie executată
de îndată, nefiind legată de un termen, neîndeplinirea ei echivalează cu infracţiunea
consumată. Chiar şi în cazul în care legea prevede un anumit termen în care obligaţia trebuie
îndeplinită, infracţiunea se consumă la expirarea termenului, fără să fie vorba, până la acel
moment, despre o punere în executare a hotărârii de a săvârşi infracţiunea. De exemplu,
termenul de 2 luni pentru plata pensiei de întreţinere la a cărui expirare se consumă
infracţiunea de abandon de familie prevăzută de art. 305 lit. c Cod penal.
b) Infracţiunile de execuţie promptă, care prin modul cum sunt săvârşite, nu pot avea
o desfăşurare în timp şi spaţiu. Momentul efectuării primului act de executare coincide cu
momentul consumării infracţiunii. Intră în această categorie infracţiunile săvârşite prin
cuvinte (verbis) cum sunt mărturia mincinoasă prevăzută de art. 260 Cod penal sau
propaganda în favoarea statului totalitar prevăzută de art. 166 Cod penal, săvârşite oral.
De asemenea, nu este posibilă tentativa la infracţiunile de consumare anticipată cum
este, de exemplu, luarea de mită prevăzută de art. 254 Cod penal, care se poate săvârşi prin
simpla acceptare sau nerespingere a unei promisiuni sau oferte de mită, fapte care, de
asemenea, nu pot avea o desfăşurare în timp şi spaţiu.
c) Infracţiunile de obicei care au ca element material repetarea acţiunii tipice de un
număr de ori, din care să rezulte săvârşirea faptei din obicei sau ca îndeletnicire. Tentativa nu
este posibilă la aceste infracţiuni deoarece actele săvârşite sunt licite până la acumularea unui
număr suficient de repetări din care să rezulte îndeletnicirea. Comiterea mai multor acte care
învederează obişnuinţa face ca infracţiunea să se consume.
Datorită specificului elementului subiectiv al infracţiunii, tentativa nu este posibilă la
următoarele categorii de infracţiuni:
a) Infracţiunile din culpă la care nu există o rezoluţie infracţională, nici reprezentarea
unei desfăşurări în timp şi spaţiu şi prin urmare, nu se poate vorbi de o punere în executare a
hotărârii de a săvârşi infracţiunea. Activitatea infracţională efectuată din culpă devine
periculoasă prin rezultatul său, deci prin consumare.
S-a opinat în literatura de specialitate faptul că nu se poate concepe tentativa nici în
cazul culpei cu prevedere, deoarece făptuitorul îşi reprezintă rezultatul socialmente periculos
ca imposibil în cazul dat, el fiind convins că rezultatul nu se va produce şi de aceea nu se
poate susţine că trece la realizarea lui. Tentativa presupune existenţa unei hotărâri de a comite
o infracţiune, deci sunt excluse de la tentativă infracţiunile săvârşite din culpă. In cazul culpei
din neglijenţă, tentativa nu este posibilă deoarece agentul are în reprezentarea sa un alt
rezultat decât cel care s-a produs efectiv. Acest rezultat a fost ceva neprevăzut deşi previzibil
pentru subiect (acesta trebuia şi putea să-l prevadă).
De asemenea, este exclusă tentativa la infracţiunile cu intenţie depăşită deoarece
rezultatul mai grav se produce din culpa agentului. Rezultatul nu este prevăzut de agent deci
116
acesta nu încearcă să-l producă. Conduita agentului nu poate fi evaluată decât în raport cu
infracţiunea de bază.
b) Infracţiunile praeterintenţionate la care rezultatul mai grav este produs din culpă;
deşi a acţionat cu intenţie, făptuitorul nu a acţionat în baza unei hotărâri de a produce
rezultatul mai grav, acesta a depăşit intenţia sa. De aceea, nu poate fi vorba în cazul intenţiei
depăşite despre punerea în executare a hotărârii de a produce rezultatul mai grav, infracţiunile
praeterintenţionate nefiind susceptibile de tentativă.
După cum se ştie, latura subiectivă la infracţiunile praeterintenţionate are o structură
complexă întrucât forma de vinovăţie este mixtă şi se formează prin unirea intenţiei cu culpa.
Daca primum delictum rămâne numai o încercare, avem o tentativă la infracţiunea
intenţionată. Când, însa, se pune în executare hotărârea de a comite fapta intenţionată
(primum delictum) dar urmarea specifică acesteia nu are loc, în schimb se produce un rezultat
mult mai grav, dar pe care făptuitorul l-a prevăzut, nu l-a acceptat sperând fără temei că nu se
va produce ori nu l-a prevăzut deşi putea şi trebuia să-l prevadă, suntem în prezenţa
infracţiunii praeterintenţionate în forma consumată.
Potrivit art. 41 alin.3 C. pen., infracţiunea este complexa când în conţinutul său intră,
ca element sau circumstanţa agravantă, o acţiune sau o inacţiune care constituie prin ea însăşi
o faptă prevăzută de legea penală, ceea ce caracterizează infracţiunea complexă fiind faptul că
ea cuprinde în conţinutul său simplu sau agravat acţiunea sau inacţiunea caracteristică unei
alte fapte prevăzute de legea penală, incriminată separat.
Integrarea conţinutului infracţiunii absorbite în infracţiunea absorbantă imprimă
infracţiunii complexe caracterul de unitate, iar interdependenţa şi condiţionarea reciprocă a
componentelor sale atribuie acesteia o structură unitară şi un pericol social propriu, mai
ridicat decât acela al infracţiunii sau infracţiunilor absorbite. În concepţia legiuitorului
infracţiunea complexă constituie aşadar o unitate legală de infracţiune; fapta absorbită şi cea
absorbanta îşi pierd individualitatea chiar dacă sunt susceptibile de încadrări juridice diferite.
Acţiunile sau inacţiunile componente ale infracţiunii complexe nu au, de regulă,
aceeaşi însemnătate, aceeaşi valoare, una dintre ele constituind acţiunea principală (acţiunea
scop) care are, bineînţeles, o importanţă primordială pentru caracterizarea infracţiunii
complexe, iar cealaltă constituie acţiunea mijloc.
În acest caz există o evidentă neconcordanţă legislativă, deoarece în mod normal ar
trebui să se reţină o tentativă de viol sau tâlhărie în forma agravata. Se observă însă că
pedeapsa aplicată conform art. 21 raportat la art. 185 alin. 3, art. 189 alin. 4, art. 197 alin. 3,
art. 211 alin. 3 ar fi inferioară celei prevăzute de art.183, deşi tentativa absoarbe aceasta din
urmă faptă. Spre exemplu, dacă făptuitorul loveşte victima pentru a înlesni săvârşirea unui
furt, pe care nu mai reuşeşte să-l consume, iar victima decedează în urma agresiunii, în cazul
în care se reţine o tentativă de tâlhărie în forma agravată (art. 20 raportat la art. 211 alin. 3 C.
pen.), pedeapsa ar urma să fie stabilită, conform art. 21 C. pen., între 7 ani, 6 luni şi 12 ani, 6
luni închisoare. Se remarca însa că această pedeapsă este inferioară celei prevăzute de art. 183
pentru infracţiunea de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte, fapta absorbită de tentativa de
tâlhărie agravata, care este închisoare de la 5 la 15 ani. Situaţia este identică şi în cazul
infracţiunilor complexe prevăzute de art.197 alin. 3 şi art.189 alin. 4, fiind şi mai gravă în
cazul faptei de la art.185 alin. 3 C. pen. unde pedeapsa pentru tentativă ar reprezenta jumătate
din pedeapsa pentru loviri sau vătămări cauzatoare de moarte.

117
 IV INFRACŢIUNEA - FAPT CONSUMAT. INFRACŢIUNEA – FAPT EPUIZAT

IV.1. Infracţiunea - fapt consumat. Noţiune

Infracţiunea fapt consumat reprezintă forma tipică sau perfectă a infracţiunii în raport
cu fazele desfăşurării activităţii infracţionale. În momentul consumării infracţiunii se
realizează finalizarea deplină a hotărârii infracţionale iniţiale şi atingerea scopului urmărit de
făptuitor prin desfăşurarea întregii activităţii infracţionale.
Spre deosebire de tentativă, care este o formă atipică a unei infracţiuni, infracţiunea
consumată este forma tipică a acesteia, în care se realizează integral latura obiectivă şi, deci,
există o concordanţă perfectă a acesteia cu latura subiectivă formată încă în momentul
hotărârii infracţionale.
Infracţiunea se consideră săvârşită în forma consumată atunci când activitatea
infracţională a dus la producerea rezultatului infracţional urmărit şi prezintă toate condiţiile
cerute de lege pentru existenţa infracţiunii în configuraţia tipică a acesteia.

IV.2. Momentul consumării infracţiunii

Unele fapte incriminate de legea penală reprezintă numai acţiuni; ele creează o stare de
pericol, o stare de primejdie pentru obiectul respectiv. Acestea sunt aşa-numitele infracţiuni
de pericol sau formale. Alte fapte incriminate prin legea penală reprezintă acţiuni şi au
anumite rezultate, acestea sunt aşa-numitele infracţiuni de rezultat sau materiale.
Infracţiunea se consumă în momentul în care fapta săvârşită produce rezultatul tipic,
adică rezultatul necesar, potrivit legii, pentru existenţa infracţiunii în forma tip a acesteia.
Întrucât rezultatul faptei poate avea fie forma unei stări de pericol, fie forma unei vătămări
materiale, forma de consumare a infracţiunilor este şi ea diferită, după cum este vorba despre
infracţiuni formale sau despre infracţiuni materiale.
La infracţiunile formale consumarea are loc atunci când s-a efectuat în întregime
acţiunea ce constituie elementul material al infracţiunii. În acest moment se produce şi starea
de pericol ce constituie rezultatul în forma specifică a acestor infracţiuni.
La infracţiunile materiale, pentru consumarea infracţiunii nu este suficientă
desfăşurarea integrală a acţiunii, ci este necesar să se producă vătămarea materială care
constituie rezultatul cerut de lege pentru existenţa infracţiunii. În acest caz, momentul
consumării infracţiunii este momentul producerii rezultatului, care este de regulă acelaşi cu
momentul terminării acţiunii.

IV.3. Importanţa stabilirii momentului consumării infracţiunii

Stabilirea momentului consumării infracţiunii are o relevanţă juridică deosebită din
mai multe considerente.
În primul rând, faptele care ajung până în momentul consumării prezintă o
periculozitate socială deosebită şi împotriva lor trebuie luate măsuri represive adecvate.
În al doilea rând, infracţiunile consumate parcurg toate fazele unei infracţiuni. La
aceste infracţiuni se ia în considerare, din toate fazele pe care le parcurge o activitate
infracţională, numai faza ultimă, faza consumării. Celelalte faze, pregătirea, tentativa, pe care
le-a parcurs acea activitate se absorb în faza consumării. Chiar dacă, la un moment dat, s-a
realizat numai tentativa şi apoi făptuitorul reia şi duce activitatea până în faza consumării, se
va socoti tot forma infracţiunii consumate.
În al treilea rând, determinarea momentului consumării infracţiunii, care înseamnă
stabilirea datei săvârşirii infracţiunii, prezintă interes practic pentru soluţionarea unor
probleme importante în reglementarea raporturilor de drept penal.
Astfel, prescripţia răspunderii penale începe să curgă din momentul consumării
infracţiunii şi nu mai devreme. În cazul infracţiunilor calificate, cum consumarea se consideră
118
terminată în momentul în care s-au produs urmări mai grave, prescripţia va începe să curgă
din acest moment.
Amnistia este legată tot de momentul consumării infracţiunii. Dacă se acordă amnistie
pentru infracţiuni săvârşite până la o anumită dată, ea va opera numai pentru infracţiunile
consumate până la acea dată. Aceasta înseamnă că nu vor cădea sub incidenţa legii de
amnistie infracţiunile care se consumă după acea dată, chiar dacă au fost începute înainte de
acea dată.
Aplicarea legii penale depinde, de asemenea, de momentul consumării infracţiunii.
Dacă o faptă a început sub legea veche dar se consumă sub legea nouă, se va aplica legea
nouă.

IV.4. Infracţiunea – fapt epuizat. Noţiune

La majoritatea infracţiunilor, momentul consumării este momentul final al producerii
rezultatului socialmente periculos. Însă, uneori, la anumite infracţiuni, după momentul
consumării faptei apar urmări noi, fie prin amplificarea rezultatului produs iniţial, fie prin
continuarea activităţii infracţionale.
Infracţiunea fapt epuizat este o formă derivată, deci atipică a infracţiunii. Ea se
caracterizează prin producerea, după momentul consumării faptei, a unor urmări noi, fie prin
amplificarea rezultatului produs iniţial, fie prin continuarea activităţii infracţionale, după ce
aceasta a atins momentul consumării. Aceste urmări posterioare momentului consumării
continuă să se producă până la un anumit moment ulterior, numit momentul epuizării faptului,
dincolo de care nici o evoluţie a rezultatului nu mai este posibilă.

IV.5. Categoriile de infracţiuni susceptibile de forma fapt epuizat

Fiind caracteristice unei forme atipice a infracţiunii, astfel de urmări ulterioare nu sunt
posibile decât în cazul anumitor infracţiuni, cum sunt infracţiunile continue, continuate,
progresive şi de obicei. La toate aceste categorii de infracţiuni, există pe lângă un moment al
consumării, şi un moment al epuizării faptului.
a) Infracţiunea continuă ca infracţiune fapt epuizat. Infracţiunile continue se
caracterizează prin prelungirea în timp a însăşi acţiunii sau inacţiunii ce constituie elementul
material al infracţiunii. Această prelungire în timp a elementului material are loc şi după
atingerea momentului consumării, adică după o oarecare durată a acţiunii sau inacţiunii şi
după producerea rezultatului socialmente periculos şi durează până când un act contrar celui
iniţial pune capăt stării infracţionale
De exemplu, infracţiunea de lipsire de libertate în mod ilegal, prevăzută de art. 189
Cod penal, se consumă când persoana este lipsită de libertate în mod ilegal şi se epuizează
când victima a fost pusă în libertate.
b) Infracţiunea continuată ca infracţiune fapt epuizat. Infracţiunile continuate se
caracterizează prin săvârşirea de către aceeaşi persoană, la intervale de timp diferite, însă în
realizarea aceleiaşi rezoluţii infracţionale, a unor acţiuni sau inacţiuni care prezintă fiecare în
parte conţinutul aceleiaşi infracţiuni (art. 41 al. 2 Cod penal).
Infracţiunea, în forma ei tipică, se consumă în momentul consumării primei acţiuni sau
inacţiuni, iar săvârşirea celorlalte reprezintă o amplificare atât a activităţii infracţionale, cât şi
a rezultatului iniţial. Amplificarea durează până în momentul săvârşirii ultimei acţiuni sau
inacţiuni, acesta fiind considerat momentul epuizării faptului.
c) Infracţiunea progresivă ca infracţiune fapt epuizat. Infracţiunile zise progresive se
caracterizează, de asemenea, prin producerea de noi urmări, după ce s-a realizat conţinutul
unei anumite infracţiuni. Amplificarea progresivă a rezultatului iniţial poate fi atât de
însemnată încât să corespundă conţinutului unei infracţiuni mai grave în care se absoarbe
faptul iniţial.
119
 De exemplu, infracţiunea de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte (prevăzută de art.
183 Cod penal) se săvârşeşte în urma amplificării progresive a unei urmări iniţiale produsă
prin loviri sau alte violenţe (art. 180 Cod penal), prin vătămate corporală (art. 181 Cod penal)
sau prin vătămare corporală gravă (art. 182 Cod penal).
În concluzie, şi în cazul infracţiunilor progresive, există pe lângă momentul consumării,
moment care este marcat prin producerea rezultatului iniţial caracteristic unei infracţiuni mai
puţin grave, şi un moment al epuizării care marchează încetarea definitivă a agravării.
d) Infracţiunea de obicei ca infracţiune fapt epuizat. Infracţiunile de obicei se
caracterizează prin aceea că elementul material se realizează prin săvârşirea mai multor acte
de acelaşi fel. Infracţiunea se consumă după ce actele s-au repetat şi au dat caracterul de
obişnuinţă sau îndeletnicire şi se epuizează când activitatea infracţională a încetat.
De exemplu, infracţiunea de cerşetorie, prevăzută de art. 326 Cod penal, se consumă
când o persoană care are capacitatea de a munci apelează în mod repetat la mila publicului
cerând ajutor material şi se epuizează când aceasta încetează activitatea infracţională.
Întrucât la categoriile de infracţiuni menţionate, pe lângă momentul consumării, se
distinge şi momentul epuizării, toate consecinţele privind aplicarea legii penale în
sancţionarea făptuitorilor – la aceste infracţiuni - se raportează la momentul epuizării.

Rezumat
Săvârşirea infracţiunii implică din partea acestuia o activitate ce se desfăşoară în
timp şi spaţiu. Această activitate poate consta din una sau mai multe acţiuni, fiecare acţiune
putând consta, la rândul său, din unul sau mai multe acte. Săvârşirea infracţiunii poate
parcurge deci mai multe momente sau faze în drumul ei spre producerea rezultatului
socialmente periculos.
Fazele de desfăşurare a infracţiunii intenţionate sunt acele etape pe care le poate
parcurge activitatea infracţională din momentul conceperii sale până în momentul producerii
urmărilor socialmente periculoase.
Studiul activităţii infracţionale atestă existenţa, în desfăşurarea acesteia, a două
perioade pe care le parcurge şi anume o perioadă internă sau psihică, de concepţie şi decizie
şi o perioadă externă sau de execuţie a deciziei de a săvârşi infracţiunea.
Întrucât şi aceste faze în care se poate afla activitatea infracţională prezintă pericol
social, în literatura juridică şi în legislaţie s-a pus problema incriminării şi sancţionării lor, cât
şi necesitatea stabilirii formelor ce le poate avea infracţiunea în raport cu gradul de realizare a
laturii obiective şi a periculozităţii sociale.
Astfel, sunt cunoscute ca forme ale infracţiunii:
- forma actelor preparatorii sau de pregătire, corespunzătoare fazei de desfăşurare cu
aceeaşi denumire;
- forma tentativei, corespunzătoare fazei actelor de executare în situaţia în care
executarea a fost întreruptă sau, deşi a fost dusă până la capăt, a rămas totuşi fără rezultat;
- forma faptului consumat, corespunzătoare fazei urmărilor în situaţia în care, în urma
săvârşirii faptei s-a produs rezultatul în condiţiile cerute de lege pentru ca aceasta să
întregească latura obiectivă a infracţiunii - această formă corespunde formei tipice în care
fapta este prevăzută în textul incriminator;
- forma faptului epuizat, corespunzătoare, de asemenea, fazei urmărilor însă în ipoteza
în care după producerea rezultatului, deci după momentul consumării, datorită prelungirii în
timp a faptei însăşi sau agravării ulterioare a rezultatului, acesta se amplifică în mod deosebit,
determinând o altă calificare a faptei.

120
Concluzii:
Prin parcurgerea conţinutului informativ al capitolului 8, aţi dobândit cunoştinţe
referitoare la instituţia fazelor de desfăşurare a infracţiunii intenţionate.

LEGISLAŢIE:

1. Constituţia României, 1991, modificata şi completată prin Legea de revizuire a

Constituţiei României nr. 429/2003;
2. Codul penal român, intrat în vigoare la data de 01.01.1969, cu ultimele modificări şi
completări:
- Legea nr.247/2005 privind reforma în domeniile proprietăţii şi justiţiei, precum şi unele
măsuri adiacente, publicata în M. Of. nr. 653/22 iul. 2005;
- Legea nr.278/04-07-2006 pentru modificarea şi completarea Codului penal, precum şi
pentru modificarea şi completarea altor legi, publicată în M. Of. nr. 601/12 iul. 2006;
- O.U.G. nr .60/2006, Legea nr. 337/2007, Legea nr. 58/2008.

DOCTRINA:

Dongoroz, V., Kahane, S., Oancea, I., Fodor, I., Iliescu, N., Bulai, C., Stănoiu, R. M.,
Roşca, V., Explicaţii teoretice ale Codului penal român, Partea generală, Bucureşti, Editura
Academiei, vol. I (1969) şi II (1970);
Vasiliu, T., Pavel, D., Antoniu, G., Lucinescu, D., Papadopol, V., Ramureanu, V.,
Codul penal al României, comentat şi adnotat, Partea generală, Bucureşti, Editura Ştiinţifică
şi Enciclopedică, 1972;
Nistoreanu, Gh., Dobrinoiu, V., Boroi, A., Pascu, I., Molnar, I., Lazar, V., Drept
penal, Curs selectiv pentru examenul de licenţa, Bucureşti, Editura Europa Nova, 2001;
Bulai, C., Manualul de drept penal, Partea generală, Timişoara, Editura All
Educaţional S. A., 1997, 2007;
Boroi, Al., Drept penal. Partea generală, Bucureşti, Editura All Beck, 2002, 2006;
Mitrache, C-tin, Mitrache, C., Drept penal român. Partea generală, Bucureşti
Editura UJ, 2004, 2005;
Colecţia Revistei de Drept Penal, Revista Dreptul etc.

JURISPRUDENŢĂ:
Antoniu, G., Bulai, C. (coordonatori), Stănoiu, R. M., Filipaş, A., Mitrache, C.,
Papadopol, V., Filisanu, C., Practica judiciară penală, Partea generală, Bucureşti, Editura
Academiei, vol. I (1988), vol. II (1990).
Culegeri de practica judiciară

ADRESE WEB:
-www.cdep.ro
-www.scj.ro
-www.dsclex.ro
-www.avocatura.com

Teme de control (conform calendarului disciplinei):

Actele pregătitoare: noţiune, modalităţi, condiţiile şi felurile actelor pregătitoare
Identificarea modalităţilor tentativei
121
 TESTE DE AUTOEVALUARE

1.Există tentativă:
a) când consumarea infracţiunii nu a fost posibilă datorită insuficienţei sau defectuozităţii
mijloacelor folosite;
b) când consumarea infracţiunii nu a fost posibilă datorită modului cum a fost concepută
executarea;
c) când consumarea infracţiunii nu a fost posibilă datorită lipsei obiectului de la locul unde
făptuitorul credea că se află.

2. In dreptul penal român:

a) tentativa se pedepseşte nelimitat, în cazul tuturor infracţiunilor la care aceasta este posibilă;
b) tentativa se pedepseşte numai când legea prevede expres aceasta;
c) tentativa se sancţionează cu aceeaşi pedeapsă care este prevăzută de lege şi pentru
infracţiunea consumată.

3. In cazul săvârşirii unei tentative pedepsibile la o infracţiune care prevede pedepse

alternative:
a) limitele pedepsei pentru tentativă se determină în raport cu pedeapsa cea mai grea
prevăzută pentru infracţiunea consumată;
b) limitele pedepsei pentru tentativă se determină în raport cu pedeapsa cea mai uşoară
prevăzută pentru infracţiunea consumată;
c) instanţa trebuie mai întâi să se fixeze asupra uneia dintre pedepsele prevăzute pentru
infracţiunea consumată şi apoi să aplice pedeapsa pentru tentativă.

4. Tentativa este proprie:

a) atunci când mijloacele folosite de făptuitor pentru săvârşirea infracţiunii sunt apte să
producă rezultatul socialmente periculos;
b) când producerea rezultatului socialmente periculos nu a fost posibilă datorită insuficienţei
sau defectuozităţii mijloacelor folosite;
c) când constă în punerea în executare a hotărârii de a săvârşi infracţiunea, executare care se
întrerupe iar rezultatul nu se produce.

5. In Codul penal român este incriminată:

a) tentativa proprie, întreruptă;
b) tentativa relativ improprie, perfectă;
c) tentativa terminată, absolut improprie.

6. Tentativa perfectă:
a) constă în punerea în executare a hotărârii de a săvârşi infracţiunea, executare care se
întrerupe şi rezultatul nu se produce;

122
b) constă în punerea în executare a hotărârii de a săvârşi o infracţiune, executare care a fost
dusă până la capăt, dar rezultatul nu s-a produs;
c) este posibilă la infracţiune praeterintenţionate.

7. In dreptul penal român, actele preparatorii în vederea comiterii unei infracţiuni:

a) sunt asimilate complicităţii şi pedepsite ca atare;
b) sunt posibile numai la infracţiunile intenţionate;
c) sunt posibile şi la infracţiunile din culpă.

RĂSPUNSURI:

1. a, c;
2. b;
3. c;
4.a;
5.a,b;
6.b;
7.b;

123
 CAPITOLUL IX
CAUZE CARE ÎNLĂTURĂ CARACTERUL PENAL AL FAPTEI PRIN
ÎNLĂTURAREA VINOVĂŢIEI

Obiectivele specifice capitolului:

• Definirea cauzelor care inlatura caracterul penal al faptei prin inlaturarea vinovatiei;
• Identificarea conditiilor cauzelor care inlatura caracterul penal al faptei prin
inlaturarea vinovatiei;
• Identificarea efectelor juridice;

Rezultatele aşteptate:

• Cunoaşterea cauzelor care inlatura caracterul penal al faptei prin inlaturarea

vinovatiei;
• Explicarea şi interpretarea conditiilor cauzelor care inlatura caracterul penal al faptei
prin inlaturarea vinovatiei ;
• Reprezentarea concretă a efectelor juridice;

Competenţele dobândite ca urmare a parcurgerii capitolului:

• Realizarea de referate cu privire la problematica cauzelor care inlatura caracterul penal

al faptei prin inlaturarea vinovatiei;
• Discuţii cu specialişti din domeniu.

Timpul mediu necesar pentru asimilarea capitolului: 3 ore

124
 I. Legitima apărare

Este situaţia în care se află o persoană care săvârşeşte o faptă penală pentru a înlătura
un atac material, direct, imediat şi injust îndreptat împotriva sa, a altuia sau împotriva unui
interes public şi care pune în pericol grav persoana şi drepturile celui atacat ori interesul
public.
De asemenea, este în legitimă apărare şi persona care din cauza tulburării sau temerii a
depăşit limitele unei apărării proporţionale cu gravitatea pericolului şi cu împrejurările în care
s-a produs atacul.
Art. 44 C. pen. care reglementează legitima apărare a fost modificat prevăzându-se ca se
prezuma a fi în stare de legitimă apărare şi acela care săvârşeşte fapta pentru a respinge
pătrunderea fără drept a unei persoane prin violenţă, viclenie, efracţie sau prin alte asemenea
mijloace, într-o locuinţă încăpere, dependinţă, sau loc împrejmuit ţinând de acestea.

I.1.Condiţiile atacului:
- să fie material, direct, imediat şi injust;
- să fie îndrepta împotriva unei persoane, a drepturilor acestuia; sau împotriva unui
interes public(obştesc)
- să pună în pericol grav valorile social ocrotite.

I.2.Condiţiile apărării
- să se realizeze printr-o faptă prevăzută de legea penală;
- sa fie precedată de atac;
- să fie îndreptată împotriva agresorului;
- să fie necesară pentru înlăturarea atacului;
- să fie proporţională cu atacul.
Depăşirea limitelor legitimei apărări poate constitui tot legitima apărare când se
întemeiază pe tulburarea sau temerea în care se găsea făptuitorul în momentul comiterii faptei.
Această situaţie este cunoscută sub denumirea de exces justificat şi trebuie îndeplinite
condiţiile cu privire la atac şi apărare.
Dacă depăşire limitelor legitimii apărări nu se întemeiază pe tulburare sau temere,
fapta nu mai este considerată săvârşită în legitimă apărare ci în circumstanţă atenuantă
prevăzută de art. 73 lit. a C. pen.. În această situaţie excesul este scuzabil.

Efecte juridice
Fapta săvârşită în stare de legitimă apărare nu este infracţiune pentru că îi lipseşte
trăsătura esenţială a vinovăţiei.
Pe cale de consecinţă, fapta săvârşită în legitimă apărare nu atrage răspunderea penală
a făptuitorului.

II. Starea de necesitate

Este situaţia în care se află persoana care săvârşeşte o faptă prevăzută de legea penală
pentru sa salva de la un pericol iminent şi care nu putea fi înlăturat astfel, viaţa, integritate
corporală sau sănătatea sa, a altuia sau un bun important al său, ori al altuia sau în interes
public(art.45 al.2 C. pen.).

II.1.Condiţiile pericolului;
- să fie iminent;
- pericolul iminent să ameninţe valurile sociale arătate în art. 45 al. 2 C. pen.
- să fie inevitabil .
125
 II.2.Condiţiile acţiunii de salvare
- să se realizeze prin comiterea unei fapte prevăzute de legea penală;
- acţiunea de salvare prin săvârşirea faptei prevăzută de legea penală să fi constituit singurul
mijloc de înlăturare a pericolului;
- prin acţiunea de salvare să nu se cauzeze urmări vădit mai grave decât acele care s-ar fi
produs dacă pericolul nu era înlăturat;
- fapta să nu fie săvârşită de către sau pentru a salva o persoană care avea obligaţia de a
înfrunta pericolul.
Art. 45 Al.3 C. pen. prevede că nu este în stare de necesitate persoana care în
momentul când a săvârşit fapta şi-a dat seama că pricinuieşte urmări vădit mai grave decât
cele care s-ar fi putut produce dacă pericolul nu era înlăturat.

Efecte juridice
Fapta săvârşită în stare de necesitate nu este infracţiune şi nu atrage răspunderea
penală.

III. Constrângerea fizică şi morală

III.1. Constrângerea fizică - este presiune pe care o forţă, căreia nu i se poate rezista, o
exercită asupra energiei fizice a unei alte persoane astfel încât, aceasta emite o faptă prevăzută
de legea penală, fiind în imposibilitate fizică să acţioneze altfel.

Condiţiile constrângerii fizice:

- să existe o constrângere asupra fizicului unei persoane;
- constrângerea la care a fost supusă persoana să nu i se putut rezista;
- sub imperiul constrângerii fizice persoana să săvârşească o faptă prevăzută de legea penală.

Efecte juridice
Fapta comisă sub imperiul constrângerii fizice nu constituie infracţiune şi deci, nu atrage
răspunderea penală.
III.2. Constrângerea morală - constă în presiune exercitată prin ameninţarea cu un pericol
grav, pentru persona făptuitorului ori a altuia şi sub imperiul cărui cel ameninţat săvârşeşte o
faptă prevăzută de legea penală.

Condiţiile constrângerii morale:

- să se săvârşească o faptă prevăzută de legea penală sub imperiul unei constrângeri exercitată
prin ameninţare;
- să existe o acţiune de constrângere exercitată prin ameninţare cu 8n pericol grav;
- pericolul grav cu care se ameninţă să nu poată fi înlăturat altfel decât prin săvârşirea faptei
pretinse, prevăzută de legea penală.

Efecte juridice
Fapta comisă sub imperiul constrângerii morale nu constituie infracţiune şi nu atrage
răspundere penală.

IV. Cazul fortuit - este situaţia, starea, împrejurarea în care acţiune sau inacţiunea
unei persoane produs un rezultat pe care aceea persoană nu l-a conceput si nici urmărit şi care
se datorează unei energii, a cărei intervenţie nu a putut fi prevăzută.

126
 Specific pentru cazul fortuit este faptul că acţiunea sau inacţiunea unei persoane
produce un rezultat socialmente periculos datorită intervenţiei unei forţe a cărei apariţie nu a
putut fi prevăzută şi care produce în fapt acel rezultat.
Sursa împrejurărilor fortuite poate fi:
-un fenomen al naturii
-tehnicizarea activităţii umane
-conduită imprudentă al unei persoane
-starea maladivă al unei persoane.

Condiţiile cazului fortuit:

- rezultatul periculos să fie consecinţa intervenţiei unei împrejurări străine de voinţa si
conştiinţa făptuitorului
- făptuitorul să fi fost în imposibilitatea de a prevede intervenţia împrejurării care a produs
rezultatul
- fapta care a căpătat un caracter socialmente periculos datorata intervenţiei imprevizibile al
unei energii străine, să fie prevăzută de legea penală.

Efecte juridice
Fapta comisă în împrejurările arătate nu atrage răspunderea penală.

V. Iresponsabilitatea
Este starea de incapacitate -psiho-fizică a unei persoane care nu poate să îşi dea seama
de semnificaţia socială a acţiunilor sau inacţiunilor sale, ori nu poate fi stăpână pe ele.
Incapacitatea psihică a unei persoane se poate datora unor anomalii care împiedica
dezvoltarea facultăţilor psihice, unor maladii neuro psihice, unor tulburări psihice provocate
prin intoxicaţii.
Pentru a conduce la înlăturarea caracterului penal, al faptei, iresponsabilitate
făptuitorului trebuie să existe în momentul săvârşirii faptei şi să fie totală.

Condiţiile stării de iresponsabilitate:

- făptuitorul să aibă incapacitatea psihică intelectivă şi volitivă cu privire la acţiunile sau
inacţiunile sale;
- starea de incapacitate psihică să existe în momentul comiterii faptei;
- incapacitatea psiho-fizică a făptuitorului să se datoreze alienaţiei mentale sau a altor cauze;
- fapta comisă în stare de iresponsabilitate să fie prevăzută de legea penală.

Efecte juridice
Iresponsabilitatea este o cauză care înlătură caracterul penal al faptei şi deci, şi
răspunderea penală.

VI. Beţia
Reprezintă o stare psiho-fizică anormală a persoanei datorată efectelor pe care le au asupra
organismului şi facultăţilor psihice ale persoanei, anumite substanţe excitante ori narcotice,
consumate ori introduse în corpul său.
Condiţiile stării de beţie:
- în momentul comiterii faptei, făptuitorul să se fi găsit în stare de beţie produsă de alcool sau
alte substanţe;
- starea de beţie în care se găsea făptuitorul să fi accidentală, involuntară, fortuită
- starea de beţie să fi fost completă;

127
- fapta comisă în această stare de beţie accidentală şi completă să fie prevăzută de legea
penală.

Efecte juridice
În momentul comiterii faptei, făptuitorul s-a aflat din cauze independente de voinţa sa,
în imposibilitatea de a şi da seama de acţiunile sau inacţiunile sale şi de a fi stăpân pe ele. Pe
cale de consecinţă, fapta fiind comisă fără vinovăţie, nu va atrage răspunderea penală.

VII. Minoritate făptuitorului

Este stare în care se găseşte făptuitorul care, în momentul comiterii faptei prevăzute de legea
penală nu avea împlinită vârsta de 14 ani pentru a răspunde penal.
Din dispoziţiile art.99 C. pen. rezultă ca pentru minorul care nu a împlinit vârsta de 14 ani se
prezumă absolut că nu are responsabilitate penală iar cel care are vârsta între 14-16 ani este
prezumat relativ că nu are discernământul faptelor sale.
Condiţiile stării de minoritate:
- să se săvârşească o faptă prevăzută de legea penală;
- la data comiterii faptei, făptuitorul să nu fi împlinit vârsta de 14 ani;

Efecte juridice
Fiind comisă fără vinovăţie, fapta respectivă nu atrage răspundere penală.

VIII. Eroarea de fapt

Constă în reprezentarea greşită de către cel care săvârşeşte o faptă prevăzută de lege penală în
momentul săvârşirii acestei, reprezentare determinată de recunoaşterea sau cunoaşterea greşită
a unor date ale realităţii.
Eroarea de fapt poate privi:
- o stare o situaţie, o împrejurare de fapt de care depinde caracterul penal al faptei, caz în care
fapta nu are caracter penal;
- o circumstanţă agravantă a infracţiunii, situaţie în care este înlăturată această circumstanţă,
fapta este considerată infracţiune în varianta tip.

Condiţiile erorii de fapt:

- să se fi comis o faptă prevăzută de legea penală
- în momentul comiterii faptei, făptuitorul să nu fi cunoscut existenţa unor stări, situaţii,,
împrejurări de care depind caracterul penal al faptei.
- starea, situaţia, împrejurarea care nu au fost cunoscute să reprezinte un element constitutiv al
infracţiunii sau o circumstanţă a acesteia.
Dacă starea, situaţia, sau împrejurarea necunoscută de făptuitor reprezintă o
circumstanţă agravantă a infracţiunii, eroarea va duce la înlăturarea acesteia, iar făptuitorul va
răspunde pentru infracţiunea tip şi nu pentru forma agravată.

Efectele juridice
Când eroarea de fapt priveşte un element constitutiv al infracţiunii.
Fapta prevăzută de legea penală săvârşită din eroare de fapt cu privire la o stare,
imprejurare, care sunt prevazute de lege ca elemente constitutive ale infracţiunii, nu este
infracţiune şi nu atrage răspunderea penală.
Dacă fapta este încriminată şi când este comisă cu intenţie dar şi când este comisă din
culpă, eroarea de fapt va înlătura vinovăţia deci caracterul penal al faptei şi atunci când este
comisă din culpă, numai dacă se constată că eroarea nu este ea însăşi rezultatul culpei.
Când eroarea de fapt priveşte un element de circumstantiere.
128
 Eroarea de fapt înlătură agravarea când poartă asupra unor circumstanţe de agravare
ale unei infracţiuni intenţionate, iar când poartă asupra unei circumstanţe agravante ea o
infracţiune încriminată şi atunci când este săvârşită din culpă va duce la înlăturarea ei dar dacă
necunoaşterea sau cunoaşterea greşită a stării situaţiei, împrejurării ce constituie circumstanţă
de agravare nu este ea însăşi rezultatul culpei.
Eroarea de drept nu înlătură caracterul penal al faptei. Legea penală trebuie cunoscută
de toţi cetăţenii români care trebuie să îşi conformeze cinduita după regulile impuse de
aceasta; fiind unanim admis principiul ca „nu se poate invoca necunoasterea legii”.

Concluzii:
Prin parcurgerea conţinutului informativ al capitolului 9, aţi dobândit cunoştinţe
referitoare la cauzele care inlatura caracterul penal al faptei prin inlaturarea vinovatiei.

LEGISLAŢIE:
1. Constituţia României, 1991, modificata şi completată prin Legea de revizuire a
Constituţiei României nr. 429/2003;
2. Codul penal român, intrat în vigoare la data de 01.01.1969, cu ultimele modificări şi
completări:
- Legea nr.247/2005 privind reforma în domeniile proprietăţii şi justiţiei, precum şi unele
măsuri adiacente, publicata în M. Of. nr. 653/22 iul. 2005;
- Legea nr.278/04-07-2006 pentru modificarea şi completarea Codului penal, precum şi
pentru modificarea şi completarea altor legi, publicată în M. Of. nr. 601/12 iul. 2006;
- O.U.G. nr .60/2006, Legea nr. 337/2007, Legea nr. 58/2008.
DOCTRINA:
Dongoroz, V., Kahane, S., Oancea, I., Fodor, I., Iliescu, N., Bulai, C., Stănoiu, R. M.,
Roşca, V., Explicaţii teoretice ale Codului penal român, Partea generală, Bucureşti, Editura
Academiei, vol. I (1969) şi II (1970);
Vasiliu, T., Pavel, D., Antoniu, G., Lucinescu, D., Papadopol, V., Ramureanu, V.,
Codul penal al României, comentat şi adnotat, Partea generală, Bucureşti, Editura Ştiinţifică
şi Enciclopedică, 1972;
Nistoreanu, Gh., Dobrinoiu, V., Boroi, A., Pascu, I., Molnar, I., Lazar, V., Drept
penal, Curs selectiv pentru examenul de licenţa, Bucureşti, Editura Europa Nova, 2001;
Bulai, C., Manualul de drept penal, Partea generală, Timişoara, Editura All
Educaţional S. A., 1997, 2007;
Boroi, Al., Drept penal. Partea generală, Bucureşti, Editura All Beck, 2002, 2006;
Mitrache, C-tin, Mitrache, C., Drept penal român. Partea generală, Bucureşti
Editura UJ, 2004, 2005;
Colecţia Revistei de Drept Penal, Revista Dreptul etc.

JURISPRUDENŢĂ:
Antoniu, G., Bulai, C. (coordonatori), Stănoiu, R. M., Filipaş, A., Mitrache, C.,
Papadopol, V., Filisanu, C., Practica judiciară penală, Partea generală, Bucureşti, Editura
Academiei, vol. I (1988), vol. II (1990).
129
 Culegeri de practica judiciară

ADRESE WEB:
-www.cdep.ro
-www.scj.ro
-www.dsclex.ro
-www.avocatura.com

Teme de control (conform calendarului disciplinei):

Cauzele care inlatura caracterul penal al faptei: noţiune, condiţiile şi efectele juridice
ale acestora

TESTE DE AUTOEVALUARE

1.Fapta savarsita in legitima aparare:

a)nu atrage raspunderea penala;
b)nu atrage raspunderea civila;
c)atrage raspunderea civila in anumite cazuri, cand sunt indeplinite conditiile excesului
justificat.

2.Betia este cauza care inlatura caracterul penal al faptei, daca:

a)este involuntara si completa;
b)este voluntara, simpla, completa;
c)este involuntara, incompleta.

3.Inlatura caracterul penal al faptei:

a)eroarea de fapt;
b)eroarea de drept cu privire la o norma de drept penal;
c)eroarea de drept cu privire la o norma extrapenala.

4.Atacul din legitima aparare se poate indrepta:

a)numai impotriva victimei care savarseste o fapta penala;
b)impotriva altei persoane;
c)impotriva unui interes public.

RĂSPUNSURI:

1.a,c
2.a;
3.a,c.
4.b,c.

130
 CAPITOLUL X
SANCŢIUNILE DE DREPT PENAL

Obiectivele specifice capitolului:

• Definirea conceptului de sanctiune de drept penal;

• Identificarea caracterului si felurile sanctiunii;
• Definirea pedepsei;
• Identificarea si clasificarea pedepselor;

Rezultatele aşteptate:

• Cunoaşterea şi utilizarea adecvată a noţiunilor de sanctiune de drept penal;

• Explicarea şi interpretarea pedepselor;
• Reprezentarea concretă a implicaţiilor pedepselor;
• Pregătirea fundamentală pentru interpretarea şi utilizarea noţiunilor din celelalte
capitole.

Competenţele dobândite ca urmare a parcurgerii capitolului

• Realizarea de referate cu privire la problematica capitolului;

• Discuţii cu specialişti din domeniu.

Timpul mediu necesar pentru asimilarea capitolului: 3 ore

131
 Sanctiunile de drept penal

Noţiune
Sancţiunea juridică reprezintă măsura pe care o normă de drept o stabileşte drept
consecinţă pentru cazul în care dispoziţia normei va fi nesocotită. Acesta reprezintă factorul
care imprimă caracter de obligativitate dispoziţiei normei, mijlocul prin care se reintegrează
ordinea juridică59.
Prin prevederea sancţiunilor în normele penale se realizează prevenţia generală, se
atrage atenţia asupra valorilor sociale pentru a căror apărare este interesată societatea.

Caracterele sancţiunilor de drept penal:

- sunt prevăzute în norme penale şi se aplică sau se iau doar de organele judiciare:
- au caracter retributiv, represiv, implică o privaţiune a drepturilor, o suferinţă;
- au ca scop prevenirea săvârşirii de noi fapte periculoase atât de cel căruia i se aplică
sancţiunea, cât şi prin exemplaritate faţă de ceilalţi indivizi tentaţi să comite fapte prevăzute
de legea penală.
- sunt necesare pentru apărarea valorilor sociale şi sunt inevitabile atunci când s-a stabilit
răspunderea penală a făptuitorului60.

Felurile sancţiunilor de drept penal

Se cunosc trei categorii de drept penal: pedepsele, măsurile de siguranţă, şi măsurile
educative.
Pedepsele - sunt sancţiuni penale, îndeplinesc un rol complex de constrângere, de
reeducare, de prevenire a săvârşirii a noi infracţiuni. Se aplică ori de câte ori s-a stabilit
răspunderea penală a infractorului.
Măsurile educative - sunt sancţiuni de drept penal care se iau împotriva minorilor
care au săvârşit infracţiuni.
Măsurile de siguranţă - sunt sancţiuni de drept penal care se iau împotriva persoanelor care
au săvârşit fapte prevăzute de legea penală pentru a înlătura o stare de pericol şi a preveni
săvârşirea de noi fapte prevăzute de legea penală.
Sunt cunoscute ca sancţiuni în dreptul penal şi sancţiunile cu caracter administrativ,
sancţiunile civile care constau în restituiri şi despăgubiri.
Principiile sancţiunilor de drept penal
- principiul legalităţii sancţiunilor de drept penal-presupune că numai prin lege se pot stabili
sancţiunile de drept penal.
- principiul stabilirii unor sancţiuni compatibile cu conştiinţa juridică şi morală societăţii-
presupune că nu se vor admite sancţiuni ce provoacă suferinţe fizice şi care înjosesc persoana
umană;
- principiul stabilirii unor pedepse revocabile-presupune stabilirea unor pedepse n
individualizării sancţiunilor de drept penal-presupune că sancţiunile de drept penal să fie
astfel stabilite încât să permită o adaptare a lor în funcţie de gradul de pericol social al faptei
şi făptuitorului.
- principiul personalităţii sancţiunilor de drept penal-presupune că sancţiunile de drept penal
se stabilesc şi se aplică numai celor care au săvârşit o infracţiune
5 9
-L. Biro, Drept penal, p. gen, Centrul de multiplicare ale Univ. Babeş-Balzai, Cluj, 1971, pag.205
6 0
-C. Bulai, Drept penal, P.gen, vol. II, Bucureşti, Ed. All, 1992, pag.8
132
 I. Pedepsele

I.1.Noţiune

Art. 52 C. pen. prevede că” Pedeapsa este o măsură de constrângere şi nu mijloc de

reeducare a condamnatului. Scopul pedepsei este prevenirea săvârşirii de noi infracţiuni.”

I.2.Trăsăturile specifice pedepsei:

- este o măsură de constrângere;

- este un mijloc de reeducare;
- este prevăzută de lege;
- este aplicată numai de instanţele judecătoreşti;
- se aplică infractorului, are caracter personal;
- se aplică în scopul prevenirii săvârşirii de noi infracţiuni.

I.3.Scopul pedepsei

Scopul pedepsei este prevenirea săvârşirii de noi infracţiuni. Prevenirea săvârşirii de noi
infracţiuni este:
- specială - pentru cel căruia i se aplică o pedeapsă;
- generală - pentru ceilalţi membrii ai societăţii în scopul conformării conduitei exigenţelor
legii penale.
Prevenţia generală şi specială constituie scopul imediat al pedepsei, scop care este
determinat de aplicarea concretă a pedepsei pentru săvârşirea de infracţiuni.
Scopul mediat al pedepsei este tot prevenirea săvârşirii de noi infracţiuni şi se realizează prin
încriminarea unor fapte periculoase şi prevederea pedepselor corespunzătoare.
Funcţiile pedepsei
Funcţiile pedepsei reprezintă mijloace de realizare a scopului acesteia.
Pedeapsa îndeplineşte următoarele funcţii:
- de constrângere;
- de reeducare;
- de exemplaritate;
- de eliminare;

I.4.Clasificarea pedepselor:

1. După rolul şi importanţa pedepsei:

- pedepse principale-sunt de sine stătătoare, cu rol principal în sancţionarea infractorului;
- pedepse complimentare-sunt pedepse care se aplică, pe lângă cele principale,
având rolul de a complini represiunea;
- pedepse accesorii-sunt un accesoriu al pedepsei principale, decurg din acestea.
2. După obiectul asupra căruia poartă sancţiunea:
- pedepse privative de viaţă;
- pedepse corporale;

133
- pedepse privative de libertate;
- pedepse privative sau restrictive de drepturi;
- pedepse morale;
- pedepse pecuniare.
3.După gradul de determinare prin lege:
- pedepse determinate - este prevăzută atât natura, cât şi cuantumul lor;
- pedepse nedeterminate - nu este prevăzută în lege decât natura acestora, nu şi cuantumul.

II.Pedepsele principale

Noţiune

Pedepsele principale sunt acele pedepse care au rolul important în sancţionarea

infractorului, sunt prevăzute de lege pentru orice infracţiune, se pot aplica singure sau însoţite
de alte pedepse complimentare sau de alte sancţiuni de drept penal.
Felurile pedepselor principale
- detenţiunea pe viaţă;
- închisoarea de la 15 zile la 30 ani;
- amenda de la 100 lei la 50.000 lei.

II.1.Detenţiunea pe viaţă

Detenţiunea pe viaţă reprezintă cea mai gravă, severă pedeapsă, constând în privarea
de libertate a condamnatului pentru restul vieţii lui.
Această pedeapsă este prevăzută pentru infracţiunile deosebit de grave, pentru marea
majoritate a acesteia fiind prevăzută alternativ şi pedeapsa închisorii de până la 25 ani. Astfel,
instanţele de judecată au posibilitatea de a aplica pedeapsa deţinutului pe viaţă doar în cazuri
extreme.
Pedeapsa detenţiei pe viaţă este mică doar în cazul infracţiunilor de genocid şi de
tratamente neomenoase ambele săvârşite pe /în timp de război.
Chiar dacă pedeapsa detenţiunii pe viaţă este prevăzută pentru infracţiunea săvârşită
nu va putea fi aplicată în următoarele situaţii:
- la pronunţarea hotărârii de condamnare infractorul împlineşte vârsta de 60 de ani, caz în care
se va aplica pedeapsa închisorii de 25 de ani;
- dacă infractorul este minor, caz în care se va aplica pedeapsa închisorii de la 5 la 20 de ani.

II.2.Închisoarea

Închisoarea este o pedeapsă principală privată de libertate care constă în lipsirea

condamnatului de libertate, prin plasarea acestui într-un mediu închis unde este supus unui
regim de viaţă şi de muncă impus.
Pedeapsa închisorii este adaptabilă, reversibilă şi reparabilă, limitele generale ale
acesteia fiind de la 15 zile la 30 ani.
134
 Regimul executării pedepsei închisorii este întemeiat pe obligaţia condamnatului de
a presta o muncă utilă cu scop educativ şi preventiv. Obligaţia de a munci revine doar
condamnaţilor apţi pentru aceasta. Nu au această obligaţie condamnaţii serbaţi care au
împlinit vârsta de 60 ani şi nici condamnatele femei care au împlinit vârsta de 55 ani, decât
dacă solicită expres acest fapt şi dacă există avizul medicului pentru acesta.
Regimul de deţinere sau de executare a pedepsei cu închisoarea are loc în locuri de
destinaţie specială numite penitenciare. Regimul de executare este cel al deţinerii în comun.
Condamnaţii sunt separaţi după: sex, natura infracţiunii săvârşite, durata pedepsei, starea de
recidivă, în funcţie de receptivitatea acestora la activităţile de reeducare.
Regimul de muncă se desfăşoară cu respectarea normelor de protecţie a muncii şi a
celor ce privesc concediul de maternitate.
Durata zilei de muncă nu poate depăşi 12 ore iar folosirea condamnaţilor la muncă se
face potrivit calificării profesionale a acestora. Munca prestată de condamnaţi este
renumerată, cu excepţia celei cu caracter gospodăresc pentru locul de deţinere. Retribuţia
muncii prestate de condamnaţi se face potrivit normelor aflate în vigoare, aceasta revenindu-le
10% din totalul veniturilor realizate, iar restul se face venit la sta. Din retribuţia ce revine
condamnatului 1/3 poate fi folosită în timpul executării pedepsei, iar restul de 2/3 i se va
înmâna la eliberare din penitenciar.

II.3.Amenda

Amenda este pedeapsa principală pecuniară care constă în suma de bani pe care
infractorul este condamnat să o plătească în contul statului.
Ca sancţiune penală amenda se trece în cazierul judiciar şi constituie antecedent penal.
Este prevăzută de obicei pentru sancţionarea infracţiunilor cu grad de pericol social redus.
Ori de câte ori legea prevede că o infracţiune se pedepseşte numai cu amenda, fără ai
arăta limitele, minimul special al acestuia este de 150 lei, iar maximul de 10.000 lei.
Când legea prevede pedeapsa amenzii fără a-i arăta limitele, alternativ cu pedeapsa
închisorii de cel mult 1 an, minimul special al amenzii este de 300 lei şi maximul special de
15000 lei, iar când prevede pedeapsa amenzii alternativ cu pedeapsa închisorii mai mare de 1
an, minimul special este de 500 lei şi maximul special de 30.000 lei .

III.Pedepsele complimentare

Pedepsele complimentare au rolul de a completa represiunea instituită prin pedeapsa

principală, sunt aplicate numai pe lângă o pedeapsă principală.
După obiectul asupra cărora poartă, pedepsele complimentare sunt de două feluri:
-interzicerea unor drepturi
-degradarea militară
Interzicerea unor drepturi este pedeapsa complimentară ce constă în interzicerea pe o perioadă
de timp a exerciţiului unor drepturi ale condamnatului.
Se pot interzice pe o perioadă cuprinsă între unu şi 10 ani a unuia sau mai multor
drepturi, după cum urmează:
- dreptul de a alge şi de a fi ales în organele puterii de sta şi în funcţii elective de stat sau
publice;
- dreptul de a ocupa o funcţie ce implică exerciţiul autorităţii de stat;

135
- dreptul de a ocupa o funcţie sau de a exercita o profesie de natura aceleia de care s-a folosit
condamnatul pentru săvârşirea infracţiunii;
- drepturile părinteşti;
- dreptul de a fi tutore sau curator.
Pedeapsa complimentară se aplică numai pe lângă pedeapsa închisorii de cel puţin doi
ani. Aplicarea acesteia este obligatorie dacă pedeapsa principală este închisoarea de cel puţin
doi ani, ori de câte ori este prevăzută de legea penală.
Facultativ se aplică pedeapsa complimentară dacă pedeapsa principală a închisorii este de 2
ani iar instanţa de judecată apreciază că este necesar aplicarea acesteia (chiar dacă nu este
prevăzută pentru infracţiunea săvârşită), în funcţie de împrejurările concrete.
Pedeapsa complimentară se execută după executarea pedepsei principale, după
graţierea totală sau a restului de pedeapsă ori după prescripţia executării pedepsei.
Degradarea militară este pedeapsa complimentară ce constă în pierderea gradului
militar şi a dreptului de a purta uniforma. Se aplică doar condamnaţilor care au calitatea de
militari sau rezervişti.
Degradarea militară se deosebeşte de interzicerea unor drepturi prin faptul că gradul
militar şi dreptul de a purta uniforma sunt pierdute pentru totdeauna.
Aplicarea degradării militare este obligatorie în cazul infracţiunilor care au atras
aplicarea pedepsei cu închisoarea mai mare de 10 ani sau detenţia pe viaţă şi facultativă când
pedeapsa aplicată este închisoarea de cel puţin 5 ani şi cel mult 10 ani fiind pronunţată de
insistenţa de judecată pentru o infracţiune săvârşită cu intenţie.
Degradarea militară se execută după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare.

IV.Pedepsele accesorii

Noţiune

Pedepsele accesorii sunt secundare pedepselor principale, şi constau în interzicerea

tuturor drepturilor ce fac obiectul pedepsei complimentare a interzicerii unor drepturi, pe
durata executării pedepsei, până la graţierea totală sau a restului de pedeapsă ori până la
împlinirea termenului de prescripţie a executării pedepsei.
Pedeapsa accesorie constă în interzicerea tuturor drepturilor prevăzute de art. 64 şi fără
a fi nevoie de îndeplinirea vreunei condiţii pentru că aceste drepturi nu pot fi exercitate în
timpul executării unei pedepse principale privativă de libertate.
Executarea pedepsei accesorii se face în intervalul de timp cuprins între momentul
rămânerii definitive a hotărârii de condamnare şi momentul stingerii condamnării. Această
perioadă poate avea şi o durată mai mică atunci când condamnatul a fost deţinut preventiv.
Executarea pedepsei accesorii durează până la executarea pedepsei sau stingerea
executării acesteia, deci şi în timpul liberării condiţionate a executării pedepsei la locul de
muncă. În cazul prescripţiei executării pedepsei închisorii, pedeapsa accesorie are durata
termenului de prescripţie61.

6 1
-C. Mitrache, op. cit, pag.202 şi urm; I. Fodor, Explicaţii teoretice ale codului penal, p. generală,
vol. II, Ed. Academiei , Bucureşti, 1970, pag. 25 şi urm.
136
 V.Măsurile educative

Noţiune

Măsurile educative sunt sancţiuni de drept penal, speciale pentru minori, care au ca
scop asigurarea educării şi reeducării acesteia prin instruire şcolară şi profesională, prin
cultivarea în conştiinţa acestora a respectului faţă de valorile sociale.
În dreptul penal român măsurile educative sunt consecinţe ale răspunderii penale şi se
iau numai dacă minorul a săvârşit o infracţiune. Sistemul consacrat de codul penal român este
unul mixt care cuprinde atât pedepse, cât şi masuri educative.
Măsurile educative care se pot lua faţă de infractorii minori sunt următoarele:
1. Mustrarea - prevăzută de art.102 C. pen. şi constă în dojenirea minorului
sfătuindu-l totodată să aibă o conduită bună în viitor.
2. Libertatea supravegheată - prevăzută de art. 103 C. pen., constă în lăsarea
minorului pe timp de un an, sub supraveghere deosebită. Supravegherea poate fi încredinţată
părinţilor minorului, celui care l-a înfiat, ori tutorelui, iar dacă aceştia nu pot asigura
supravegherea în condiţii satisfăcătoare, aceasta poate fi încredinţată , tot pe timp de un an,
unei persoane de încredere, de preferinţă unei rude apropiate, la cererea sa ori unei instituţii
legal însărcinate cu supravegherea minorilor.
Minorului în cauză i se poate impune respectarea unor obligaţii, iar dacă acesta se
sustrage de la supraveghere sau săvârşeşte o altă infracţiune, se poate dispune revocarea
libertăţii supravegheate şi internarea minorului într-un centru de reeducare ori aplicarea unei
pedepse.
3. Internarea într-un centru de reeducare - prevăzut de art 104. C. pen., constă în
internare4a infractorului minor într-un centru de reeducare, în scopul reeducării, asigurându-i-
se posibilitatea de a dobândi învăţătura necesară şi o pregătire profesională potrivit cu
aptitudinile sale.
Măsura se poate lua pe o perioadă nedeterminată şi poate dura până la împlinirea
vârstei majoratului iar dacă internarea este necesară pentru realizarea scopului acesteia, se
poate prelungii după împlinirea vârstei de 18 ani, pe o perioadă de cel mult 2 ani. După
trecerea a cel puţin un an de la data internării se poate dispune liberarea minorilor, înainte de a
deveni majori, dacă dau dovezi terminare de îndreptare.
4. Internarea într-un institut medical - educativ - prevăzut de art.105 C. pen.,
constă în internarea minorului care din cauza stării fizice ori psihice are nevoie de un
tratament medical şi regim special de educaţie. Măsura durează până la vârsta de, 18 ani şi
poate fi revocată dacă starea pisihoco-fizică ce a determinat luarea acesteia a încetat înainte de
împlinirea acestei vârste62.

VI.Măsurile de siguranţă

Noţiune

Măsurile de siguranţă sunt sancţiuni de drept penal, preventive, prevăzute de lege, care
se iau de instanţa de judecată împotriva persoanelor care au săvârşit fapte prevăzute de legea
penală pentru a înlătura o stare de pericol generatoare de noi fapte prevăzute de legea
penală63.

6 2
-Ana Călin şa -Drept penal general, vol II, Ed a 2-a revizuită, Ed. Pax Aura Mundi, Galaţi, 2004, pag.
145 şi urm.
6 3
-I. Oancea -Drept penal, p. gen, Ed. Did. şi Pedagogică, Bucureşti, 1971, p. 346, C. Mitrache, op. cit,
pag.227
137
 Condiţiile generale în care se pot lua măsurile de siguranţă

- făptuitorul să fi comis o faptă prevăzută de legea penală

- prin comiterea faptei să fi dat în vileag o stare de pericol a făptuitorului care poate constitui
în viitor sursa săvârşirii de noi fapte prevăzute de legea penală
- combaterea stării de pericol să nu fie posibilă doar prin aplicarea de pedepse, ci prin luarea
unei măsuri de siguranţă.
1. Obligarea de tratament medical - este o măsură de siguranţă care constă în obligarea
făptuitorului care din cauza intoxicării prin alcool, stupefiante, ori alte asemenea substanţe,
prezintă pericol pentru societate, de a se prezenta în mod regulat la tratament medical, până
însănătoşire.
Măsura de siguranţă a obligării la tratamentul medical se poate lua dacă se apreciază
că pericolul făptuitorului poate fi înlăturat prin aceasta, indiferent dacă făptuitorul poate fi
înlăturat prin aceasta, indiferent dacă făptuitorului i se aplică sau nu o pedeapsă.
Condiţii:
a)această măsură se ia împotriva unei fapte, persoane care a comis o faptă prevăzută de legea
penală, indiferent de faptul că este sau nu calificată ulterior drept infracţiune.
b)făptuitorul să prezinte pericol social datorită stării de intoxicare sau unei boli,
c)să se aprecieze că prin obligarea la tratamentul medical starea făptuitorului va înceta.
Măsura de siguranţă a obligării la tratament medical, durează atât cât durează şi cauza
care a determinata luarea acesteia, în caz contrar putând fi revocată.
2. Internarea medicală - este măsura de siguranţă care constă în internarea făptuitorului, care
este bolnav mintal sau toxicoman şi care se află într-o stare care prezintă pericol pentru
societate, într-o instituţie medicală de specialitate, până la însănătoşire.
Condiţii:
a) Se poate lua numai împotriva făptuitorului, respectiv a unei persoane care a comis o
faptă prevăzută de legea penală;
b) Făptuitorul să fie bolnav mintal ori toxicoman şi prezintă pericol pentru societate;
c) Se dispune luarea acestei măsuri doar dacă se apreciază că stare de pericol social a
făptuitorului poate fi astfel înlăturată.
Măsura de siguranţă a internării medicale se i-a pe durată nederminată şi poate dura până
la însănătoşirea făptuitorului.
3. Interzicerea unei funcţii sau profesii – este măsura de siguranţă ce se poate lua
faţă de făptuitorul care a săvârşit o faptă prevăzută de legea penală datorită incapacităţii,
nepregătirii sau altor cauze care îl fac impropriu pentru ocuparea unei anumite funcţii ori
pentru exercitarea unei profesii, meserii sau alte ocupaţii, pentru a împiedica săvârşirea altor
asemenea fapte în viitor.
Pentru a dispune această măsură de siguranţă nu are importanţă dacă s-a aplicat sau nu
o pedeapsă ori o altă măsură de siguranţă.
Condiţii:
a) această măsură de siguranţă se poate lua doar faţă de persoana care a săvârşit o faptă
prevăzută de legea penală;
b) fapta prevăzută de legea penală să fi fost săvârşită în exercitarea funcţiei, profesii, meseriei
sau ocupaţiei făptuitorului;
c) săvârşirea faptei să se datoreze incapacităţii, nepregătirii ori altor cauze care îl fac
impropriu pentru ocuparea unor funcţii sau exercitarea unei profesii, meserii sau ocupaţii;
d) existenţa cauzelor care-l fac impropriu pentru ocupare unei funcţii ori exercitarea unei
profesii, meserii sau ocupaţii să creeze o stare de pericol social;

138
e) să se aprecieze că înlăturarea stării de pericol şi prevenirea săvârşirii de noi infracţiuni
posibile prin luarea acestei măsuri de siguranţă.
Ca orice măsură de siguranţă durează atât cât durează şi starea de inaptitudine a a
făptuitorului iar încetarea acestei cauze poate conduce la revocarea măsurii.
4. Interzicerea de a se afla în anumite localităţi –este măsura de siguranţă care
constă în interzicerea condamnatului de a se afla o anumită perioadă de timp în localitatea sau
localităţile stabilite prin hotărârea de condamnare.
Condiţii:
a) se poate lua numai împotriva unei persoane care a săvârşit o infracţiune
b) infractorul să fi fost condamnat la pedeapsa închisorii de cel puţin un an;
c) infractorul să fi suferit anterior o condamnare cu excepţia cazului în care pedeapsa
închisorii pentru infracţiune anterioară este mai mare de 5 ani.
Art.116 al 4 C. pen.. dispune ca măsura de siguranţă a interzicerii de a se afla în anumite
lo9calităţi se poate lua oricare ar fi pedeapsa aplicată, durata sau cuantumul acesteia, dacă
infractorul a săvârşit o infracţiune de furt, tâlhării, speculă, ultraj contra bunelor moravuri şi
tulburarea liniştii publice, cerşetorie, prostituţie, viol sau perversiune sexuală.
d) să se aprecieze că prezenţa infractorului în localitatea în care a săvârşit infracţiunea ori în
alte localităţi prezintă pericol grav pentru societate.
Această măsură de siguranţă se poate dispune pe o durată cuprinsă între 1 şi 5 ani şi se poate
prelungi fără să depăşească perioada iniţială.
5. Expulzarea - este măsura de siguranţă ce constă în scoaterea în afara teritoriului
ţării a cetăţeanului străin ori a persoanei fără cetăţenie acre nu domiciliază în România, dacă a
săvârşit o infracţiune şi se apreciază că rămânerea acesteia pe teritoriul României prezintă
pericol social.
Condiţii
a) se poate lua împotriva infractorului care este cetăţean străin ori nu are cetăţenie care nu
domiciliază în România;
b) să se fi săvârşit o infracţiune căreia îi sunt aplicabile dispoziţiile penale Române în vigoare;
c) să se aprecieze că prezenţa infractorului pe teritoriul României este periculoasă;
d) nu se poate lua dacă există temerea că persoana care va fi expulzată va fi supusă torturii în
statul în care urmează a fio expulzată.
Această măsură de siguranţă se poate lua pe o perioada nedeterminată de timp şi poate
fi revocată.
6. Confiscare specială - măsura de siguranţă ce constă în trecerea silită şi gratuită în
proprietatea statului a unor bunuri ce aparţin persoanei care a săvârşit o faptă prevăzută de
legea penală, bunuri a căror deţinere prezintă pericol săvârşirii unor noi fapte ilicite.
Condiţii:
a) se dispune doar faţă de persoana care a săvârşit o faptă prevăzută de legea penală;
b) se dispune doar în privinţa bunurilor care au legătură cu săvârşirea faptei sau a căror
deţinere este contrară legii;
c) să se aprecieze că prin luarea acestei măsuri de siguranţă este înlăturat pericolul social.
Categorii de lucru supuse confiscării speciale:
- lucrurile produse prin fapta prevăzută de legea penală;
- lucruri care au servit sau care au fost destinate să servească la săvârşirea unei infracţiuni,
dacă sunt ale infractorului;
- lucruri care au fost date pentru a determina săvârşirea unei infracţiuni sau pentru a
răsplăti pe infractori;
- lucruri dobândite în mod vădit prin săvârşirea infracţiunii, dacă nu sunt restituite
persoanei vătămate şi în măsura în care nu servesc la despăgubirea acesteia;

139
 - lucrurile deţinute în contra dispoziţiilor legale64.
7. Interdicţia de a reveni în locuinţa familiei pe o perioadă determinată-este
măsura de siguranţă ce constă în interzicerea directă împotriva unei persoane condamnată la
pedeapsa închisorii de cel puţin un an pentru săvârşirea nor fapte prevăzute de legea penală
cauzatoare de suferinţe fizice sau psihice săvârşite asupra membrilor familiei, de a reveni în
locuinţa acestora, dacă se apreciază că prezintă pericol social.
Această măsură poate fi dispusă pe o perioadă de cel puţin doi ani însă pateu fi şi
revocată dacă temerile care au determinat adaptarea acesteia au încetat.
Condiţii:
a) persona faţă de care de dispune măsura să fi fost condamnată la pedeapsa închisorii de ce
puţin un an închisoare.
b) condamnarea suferită să fi fost pentru loviri sau orice alte acte de violenţă cauzatoare de
suferinţe fizice şi psihice;
c) săvârşirea actelor de violenţă să privească membrii familiei;
d) să se aprecieze că prezenţa persoanei respective în locuinţa familiei constituie un pericol
grav pentru ceilalţi, membri ai familiei65.

Concluzii:
Prin parcurgerea conţinutului informativ al capitolului 10, aţi dobândit
cunoştinţe cu privire la sanctiunile de drept penal.

Recomandări bibliografice:

LEGISLAŢIE:
1. Constituţia României, 1991, modificata şi completată prin Legea de revizuire a
Constituţiei României nr. 429/2003;
2. Codul penal român, intrat în vigoare la data de 01.01.1969, cu ultimele modificări şi
completări:
- Legea nr.247/2005 privind reforma în domeniile proprietăţii şi justiţiei, precum şi unele
măsuri adiacente, publicata în M. Of. nr. 653/22 iul. 2005;
- Legea nr.278/04-07-2006 pentru modificarea şi completarea Codului penal, precum şi
pentru modificarea şi completarea altor legi, publicată în M. Of. nr. 601/12 iul. 2006;
- O.U.G. nr .60/2006, Legea nr. 337/2007, Legea nr. 58/2008.

DOCTRINA:
Dongoroz, V., Kahane, S., Oancea, I., Fodor, I., Iliescu, N., Bulai, C., Stănoiu, R. M.,
Roşca, V., Explicaţii teoretice ale Codului penal român, Partea generală, Bucureşti, Editura
Academiei, vol. I (1969) şi II (1970);
Vasiliu, T., Pavel, D., Antoniu, G., Lucinescu, D., Papadopol, V., Ramureanu, V.,
Codul penal al României, comentat şi adnotat, Partea generală, Bucureşti, Editura Ştiinţifică
şi Enciclopedică, 1972;
Nistoreanu, Gh., Dobrinoiu, V., Boroi, A., Pascu, I., Molnar, I., Lazar, V., Drept
penal, Curs selectiv pentru examenul de licenţa, Bucureşti, Editura Europa Nova, 2001;
Bulai, C., Manualul de drept penal, Partea generală, Timişoara, Editura All
Educaţional S. A., 1997, 2007;

6 4
-C. Mitrache, op. cit, pag.228-237
6 5
-Ana Călin, op. cit, pag. 179-181
140
 Boroi, Al., Drept penal. Partea generală, Bucureşti, Editura All Beck, 2002, 2006;
Mitrache, C-tin, Mitrache, C., Drept penal român. Partea generală, Bucureşti
Editura UJ, 2004, 2005;
Colecţia Revistei de Drept Penal, Revista Dreptul etc.

JURISPRUDENŢĂ:
Antoniu, G., Bulai, C. (coordonatori), Stănoiu, R. M., Filipaş, A., Mitrache, C.,
Papadopol, V., Filisanu, C., Practica judiciară penală, Partea generală, Bucureşti, Editura
Academiei, vol. I (1988), vol. II (1990).
Culegeri de practica judiciară

ADRESE WEB:
-www.cdep.ro
-www.scj.ro
-www.dsclex.ro
-www.avocatura.com

Teme de control(conform calendarului disciplinei):

Definiţia sanctiunilor de drept penal şi importanta acesteia
Pedepsele si calsificarea lor;

TESTE DE AUTOEVALUARE

1.Pedeapsa
a)este o masura de constrangere;
b)este un mijloc de reeducare a condamnatului;
c)se aplica numai de instantele judecatoresti;

2.Sunt sanctiuni de drept penal:

a)pedepsele;
b)masurile educative;
c)masurile de siguranta;

3.Scopul pedepsei consta in:

a)reeducarea condamnatului;
b)prevenirea savarsirii de noi infractiuni;
c)formarea unei atitudinicorecte a infractorului fata de munca, fata de ordinea de drept si
fata de regulile de convietuire sociala;

RĂSPUNSURI:

1.a,b,c;
2a,b,c;
3.b:

141
 DREPT PENAL PARTEA SPECIALĂ

INFRACTIUNI DE SERVICIU SAU IN LEGATURA CU SREVICIUL

Obiectivele specifice capitolului:

• Notiune si definirea infractiunilor de serviciu sau in legatura cu serviciul;

• Identificarea subiectilor infractiunilor;
• Identificarea laturii obiective si subiective;
• Sanctionarea infractiunilor de serviciu sau in legatura cu serviciul ;

Rezultatele aşteptate:

• Cunoaşterea şi utilizarea adecvată infractiunilor de serviciu sau in legatura cu

serviciul;
• Reprezentarea concretă a infractiunilor de serviciu sau in legatura cu serviciul;
• Pregătirea fundamentală pentru interpretarea şi utilizarea noţiunilor din celelalte
capitole.

Competenţele dobândite ca urmare a parcurgerii capitolului

• Realizarea de referate cu privire la problematica capitolului;

• Discuţii cu specialişti din domeniu.

Timpul mediu necesar pentru asimilarea capitolului: 3 ore

142
 INFRACTIUNI DE SERVICIU SAU IN LEGATURA CU SREVICIUL

I. Abuzul în serviciu contra intereselor persoanelor

(art. 246 C. pen.):

I.1. Conţinutul legal:

“Fapta funcţionarului public, care, în exerciţiul atribuţiilor sale de serviciu, cu ştiinţǎ,
nu îndeplineşte un act ori îl îndeplineşte în mod defectuos şi prin aceasta cauzeazǎ o vǎtǎmare
intereselor legale ale unei persoane se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 3 ani.”

I.2. Condiţii preexistente:

2A. Obiectul infracţiunii:
- obiectul juridic special - este reprezentat de relaţiile sociale privitoare la asigurarea
bunului mers al unitǎţilor prevǎzute în art. 145 ori a altor persoane juridice, la buna
desfǎşurare şi realizare a activitǎţii de srviciu, care implicǎ executatrea îndatoririlor de
serviciu în mod cinstit şi corect.
- obiect material – de regulǎ nu existǎ; însǎ când interesele legale se referǎ la un bun,
la un înscris, obiectul material va fi reprezentat de acel bun sau înscris.
2B. Subiecţii infracţiunii:
- subiectul activ – acesta este calificat – fiind un funcţionar public sau funcţionar.
Aceste noţiuni sunt definite în art. 147 C. pen. Cfm. art. 147, funcţionar poate fi orice salariat
în serviciul altei persoane juridice, chiar şi una privatǎ. Pentru a cǎpǎta calitatea de “alt
salariat” şi implicit de funcţionar în sensul art. 147 alin. 2, trebuie sǎ existe un contract
individual de muncǎ între acea persoanǎ fizicǎ şi persoana juridicǎ. Calitatea de funcţionar sau
de funcţionar public trebuie sǎ existe în momentul sǎvârşirii faptei, iar în cazul coautoratului,
toţi coautorii trebuie sǎ aibǎ aceastǎ calitate. Pot comite aceastǎ infracţiune în coautorat
membrii unei comisii de examen pentru ocuparea unui post într-o anumitǎ instituţie, care în
mod abuziv priveazǎ o persoanǎ de dreptul de a ocupa acel post, cu toate cǎ din punct de
vedere legal şi al cunoştinţelor îndeplinea toate condiţiile. Instigarea şi complicitatea sunt
posibile fǎrǎ îndeplinirea vreunei condiţii.
- subiectul pasiv – general - este reprezentat de stat ca titular al valorii sociale care
este bunul mers al activitǎţii organelor şi instituţiilor publice sau a altor persoane juridice de
interes public.
- secundar – este persoana fizicǎ cǎreia i s-a adus o vǎtǎmare intereselor legale
prin fapta abuzivǎ a subiectului activ.

143
 I.3. Conţinutul constitutiv:
3A. Latura obiectivǎ:
- elementul material - se realizeazǎ printr-o acţiune dar şi printr-o inacţiune, respectiv
îndeplinirea unui act defectuos sau neîndeplinirea unui asemenea act.
- urmarea imediatǎ - constǎ într-o vǎtǎmare a intereselor legale ale unei persoane.
3B. Latura subiectivǎ:
- forma de vinovǎţie - intenţia directǎ. Mobilul şi scopul nu reprezintǎ importanţǎ, dar
ele trebuie avute în vedere la individualizarea pedepsei.

I.4. Forme. Sancţiuni.

Forme:
1. actele preparatorii – nu se pedepsesc;
2. tentativa – nu se pedepseşte;
3. fapt consumat - aceastǎ infracţiune se consumǎ în momentul în care s-a produs urmarea
prevǎzutǎ de lege.
Sancţiuni:
- închisoare de la 6 luni la 3 ani.

II.Abuzul în serviciu prin îngrǎdirea unor drepturi

(art. 247 C. pen.)

II.1. Conţinutul legal:

“Îngrǎdirea, de cǎtre un funcţionar public, a folosinţei sau exerciţiului drepturilor
vreunui cetǎţean, ori crearea pentru acesta a unor situaţii de inferioritate pe temei de rasă,
naţionalitate, etnie, limbă religie, gen, orientare sexuală, opinie, apartenenţă politică,
convingere, avere, origine socială, vârstă, dizabilitate, boală cronică necontagioasă sau
infecţie HIV/ SIDA, se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 5 ani.”

II.2. Condiţii preexistente:

2A. Obiectul infracţiunii:
- obiectul juridic special - este reprezentat de relaţiile sociale privitoare la apǎrarea şi
garantarea intereselor legale ale cetǎţenilor, în ceea ce priveşte egalitatea în drepturi fǎrǎ nici
o discriminare împotriva faptelor abuzive ale funcţionarilor publici sau altor funcţionari.
- obiect material – de regulǎ nu existǎ; însǎ când interesele legale se referǎ la
modificarea unui act de stare civilǎ sau a altui act public, obiectul material va fi reprezentat de
acel act.

144
2B. Subiecţii infracţiunii:
- subiectul activ – acesta este calificat – fiind un funcţionar public sau funcţionar.
Aceste noţiuni sunt definite în art. 147 C. pen. Cfm. art. 147, funcţionar poate fi orice salariat
în serviciul altei persoane juridice, chiar şi una privatǎ. Pentru a cǎpǎta calitatea de “alt
salariat” şi implicit de funcţionar în sensul art. 147 alin. 2, trebuie sǎ existe un contract
individual de muncǎ între acea persoanǎ fizicǎ şi persoana juridicǎ. Calitatea de funcţionar sau
de funcţionar public trebuie sǎ existe în momentul sǎvârşirii faptei, iar în cazul coautoratului,
toţi coautorii trebuie sǎ aibǎ aceastǎ calitate. Instigarea şi complicitatea sunt posibile fǎrǎ
îndeplinirea vreunei condiţii.
- subiectul pasiv – principal - este reprezentat de stat ca titular al valorii sociale care
este bunul mers al activitǎţii organelor şi instituţiilor publice sau a altor persoane juridice de
interes public.
- secundar – este cetǎţeanul cǎruia i s-a îngrǎdit folosirea sau
exerciţiul drepturilor pe temei de naţionalitate, religie, rasǎ sau sex. De ex. i se refuzǎ dreptul
unei persoane de sex feminin sǎ ocupe o funcţie de conducere cu toate cǎ îndeplinea toate
condiţiile impuse de lege.

II.3. Conţinutul constitutiv:

3A. Latura obiectivǎ:
- elementul material - se realizeazǎ în douǎ modalitǎţi;
prin îngrǎdirea folosinţei sau exerciţiunui drepturilor vreunui cetǎţean. Aceasta se poate
realiza prin acte comisive dar şi omisive – concedierea unei persoane pe motiv de religie
prin crearea pentru o persoanǎ a unor situaţii de inferioritate pe temei de naţionalitate, rasǎ,
sex sau religie. Fapta, în ambele modalitǎţi, trebuie sǎ se sǎvârşeascǎ de un funcţionar în
cadrul atribuţiilor de serviciu.
- urmarea imediatǎ - constǎ în lezarea drepturilor unui cetǎţean prin sǎvârşirea
elementului material al infracţiunii.
- legǎtura de cauzalitate – trebuie sǎ se demonstreze cǎ fapta abuzivǎ a unui funcţionar
public a avut drept urnare punerea unei persoane în imposibilitatea de a-şi exercita sau folosi
un drept sau a creat pentru aceasta o situaţie de inferioritate.
3B. Latura subiectivǎ:
- forma de vinovǎţie - intenţia directǎ. La baza sǎvârşirii acestei fapte poate sta un
anumit mobil: ( ura de rasǎ, sex sau religie, etc.). Stabirirea mobilului reprezintǎ şi o cerinţǎ
esenţialǎ pentru existenţa laturii subiective.

II.4. Forme. Sancţiuni.

Forme:
1. actele preparatorii – nu se pedepsesc;
2. tentativa – nu se pedepseşte;
3. fapt consumat - aceastǎ infracţiune se consumǎ în momentul în care s-a produs urmarea
prevǎzutǎ de lege.
Sancţiuni: închisoarea de la 6 luni la 5 ani.
145
 III Abuzul în serviciu contra intereselor publice (art. 248 C. pen.)

III.1. Conţinutul legal:

“Fapta funcţionarului public, care, în exerciţiul atribuţiilor sale de serviciu, cu ştiinţǎ,
nu îndeplineşte un act ori îl îndeplineşte în mod defectuos şi prin aceasta cauzeazǎ o tulburare
însemnatǎ bunului mers al unui organ sau al unei instituţii de stat ori a unei alte unitǎţi din
cele la care se referǎ art. 145 sau o pagubǎ patrimoniului acesteia se pedepseşte cu închisoare
de la 6 luni la 5 ani.”

III.2. Condiţii preexistente:

2A. Obiectul infracţiunii:
- obiectul juridic special - este reprezentat de acele relaţii sociale a cǎror naştere,
normalǎ desfǎşurare şi dezvoltare nu ar fi posibile fǎrǎ îndeplinirea cu corectitudine a
îndatoririlor de serviciu de cǎtre funcţionarii publici sau alţi funcţionari. Obiectul juridic
specific mai este reprezentat şi de relaţiile sociale referitoare la patrimoniul public.
- obiect material – de regulǎ nu existǎ; dacǎ în anumite situaţii neîndeplinirea cu ştiinţǎ
sau îndeplinirea în mod defectuos a atribuţiilor de serviciu vizeazǎ în mod direct un bun,
atunci acel bun devine obiect material al infracţiunii - de ex. subiectul activ nu predǎ
bemeficiarilui anumite bunuri, deşi era obligat sǎ facǎ acest lucru în îndeplinirea atribuţiilor
de serviciu.
2B. Subiecţii infracţiunii:
- subiectul activ – acesta este calificat – fiind un funcţionar public sau funcţionar.
Aceste noţiuni sunt definite în art. 147 C. pen. Cfm. art. 147, funcţionar poate fi orice salariat
în serviciul altei persoane juridice, chiar şi una privatǎ. Calitatea de funcţionar sau de
funcţionar public trebuie sǎ existe în momentul sǎvârşirii faptei, iar în cazul coautoratului, toţi
coautorii trebuie sǎ aibǎ aceastǎ calitate. De ex. sǎvârşeşte aceastǎ infracţiune conducǎtorul
auto angajat al unei societǎţi de stat care face transporturi clandestine cu maşina unitǎţii.
Instigarea şi complicitatea sunt posibile fǎrǎ îndeplinirea vreunei condiţii.
- subiectul pasiv - poate fi o autoritate publicǎ, un organ sau o instituţie de stat sau o
unitate din cele prevǎzute în art. 145 C. pen. care a fost prejudiciatǎ prin comitarea
infracţiunii, adicǎ i-a fost cauzatǎ o tulburare însemnatǎ a activitǎţii sau i-a fost produsǎ o
pagubǎ patrimoniului.

III.3. Conţinutul constitutiv:

3A. Latura obiectivǎ:
- elementul material - se realizeazǎ atât printr-o acţiune cât şi printr-o inacţiune:
îndeplinirea unui act defectuos sau neîndeplinirea unui asemenea act. De ex. fapta unui
angajat, vǎnzǎtor la o unitate de stat, care a vândut mǎrfuri pe credit, acest lucru nefiind
146
permis sau fapta unui tractorist care a folosit tractorul unitǎţii ptr. efectuarea unor transporturi
în folosul unor cetǎţeni în schimbul unor sume de bani.
- urmarea imediatǎ – constǎ într-o tulburare însemnatǎ bunului mers al unui organ sau
instituţii de stat sau o pagubǎ patrimoniului acesteia. Cfm. art. 248 nu orice tulburare
realizeazǎ conţinulul infracţiunii, ci aceasta trebuie sǎ fie una însemnatǎ, adicǎ o tulburare de
o anumitǎ proporţie şi gravitate. Acest caracter se apreciazǎ de cǎtre instanţa de judecatǎ. A
doua urmare constǎ în producerea unei pagube unui organ sau instituţii de stat.
3B. Latura subiectivǎ:
- forma de vinovǎţie - intenţia directǎ dar şi indirectǎ.

III.4. Forme. Sancţiuni.

Forme:
1. actele preparatorii – nu se pedepsesc;
2. tentativa – nu se pedepseşte;
3. fapt consumat - aceastǎ infracţiune se consumǎ în momentul în care ca urmare a faptei
abuzive a funcţionarului public, se produce una din urmǎrile prevǎzute de lage. Fapta se poate
comite şi în formǎ continuatǎ.
Sancţiuni: închisoarea de la 6 luni la 5 ani.

IV Abuzul în serviciu în formǎ calificatǎ (art. 248¹ C. pen.)

IV.1. Conţinutul legal:

“Dacǎ faptele prevǎzute în art. 246, 247 şi 248 au avut consecinţe deosebit de grave,
se pedepsesc cu închisoare de la 5 la 15 ani şi interzicerea unor drepturi.”

IV.2. Condiţii preexistente:

2A. Obiectul infracţiunii:
- obiectul juridic special - este reprezentat de acele relaţii sociale a cǎror naştere,
normalǎ desfǎşurare şi dezvoltare nu ar fi posibile fǎrǎ îndeplinirea cu corectitudine a
îndatoririlor de serviciu de cǎtre funcţionarii publici sau alţi funcţionari. Obiectul juridic
specific mai este reprezentat şi de relaţiile sociale referitoare la patrimoniul public.
- obiectul material – de regulǎ nu existǎ; dacǎ în anumite situaţii neîndeplinirea cu
ştiinţǎ sau îndeplinirea în mod defectuos a atribuţiilor de serviciu vizeazǎ în mod direct un
bun, atunci acel bun devine obiect material al infracţiunii.
2B. Subiecţii infracţiunii:

147
 - subiectul activ – acesta este calificat – fiind un funcţionar public sau funcţionar.
Aceste noţiuni sunt definite în art. 147 C. pen. Cfm. art. 147, funcţionar poate fi orice salariat
în serviciul altei persoane juridice, chiar şi una privatǎ. Calitatea de funcţionar sau de
funcţionar public trebuie sǎ existe în momentul sǎvârşirii faptei, iar în cazul coautoratului, toţi
coautorii trebuie sǎ aibǎ aceastǎ calitate.
- subiectul pasiv - poate fi o autoritate publicǎ, un organ sau o instituţie de stat sau o
unitate din cele prevǎzute în art. 145 C.pen. care a fost prejudiciatǎ prin comitarea infracţiunii,
adicǎ i-a fost cauzatǎ o tulburare însemnatǎ a activitǎţii sau i-a fost produsǎ o pagubǎ
patrimoniului.

IV.3. Conţinutul constitutiv:

3A. Latura obiectivǎ:
- elementul material - se realizeazǎ atât printr-o acţiune cât şi printr-o inacţiune
întocmai ca în cazul art. 246, 247 şi art. 248 C.pen.
- urmarea imediatǎ – constǎ în producerea unor consecinţe deosebit de grave care
reprezintǎ consecinţa agravǎrii urmǎrii immediate corespunzǎtoare uneia din infracţiunile
prevǎzute în art. 248¹ C.pen. Potrivit art. 146 C.pen. prin consecinţe deosebit de grave se
înţelege o pagubǎ materialǎ mai mare de 2.000.000.000 de lei sau o perturbare deosebit de
gravǎ cauzatǎ unei autoritǎţi publice sau oricǎreia dintra unitǎţile la care se referǎ art. 145
C.pen. Perturbarea deosebit de gravǎ se mai referǎ la însǎşi existenţa persoanelor juridice,
care poate fi ameninţatǎ prin producerea unor asemene urmǎri.
3B. Latura subiectivǎ:
- forma de vinovǎţie - intenţia directǎ dar şi indirectǎ. Mobilul şi scopul nu reprezintǎ
cerinţe ale laturii subiective dar vor fi avute în vedere la stabilirea pedepsei.

IV.4. Forme. Sancţiuni.

Forme:
1. actele preparatorii – nu se pedepsesc;
2. tentativa – nu se pedepseşte;
3. fapt consumat - aceastǎ infracţiune se consumǎ în momentul în care a fost realizat în
întregime elementul material şi s-au produs urmǎrile cerute de lege.
Sancţiuni: închisoarea de la 5 la 15 ani.

148
 V NEGLIJENŢA ÎN SERVICIU (art. 249 C. pen.)

V.1. Conţinutul legal:

“Încǎlcarea din culpǎ, de cǎtre un funcţionar public a unei îndatoriri de serviciu, prin
neîndeplinirea acesteia sau prin îndeplinirea ei defectuoasǎ, dacǎ s-a cauzat o tulburare
însemnatǎ bunului mers al unui organ sau al unei instituţii de stat ori a unei alte unitǎţi din
cele la care se referǎ art. 145 sau o pagubǎ patrimoniului acesteia ori o vǎtǎmare importantǎ
intereselor legale ale unei persoane, de pedepseşte cu închisoare de la o lunǎ la 2 ani sau cu
amendǎ.
Fapta prevǎzutǎ în alin. 1, dacǎ a avut consecinţe deosebit de grave se pedepseşte cu
închisoare de la 2 la 10 ani.”

V.2. Condiţii preexistente:

2A. Obiectul infracţiunii:
- obiectul juridic special - este reprezentat de acele relaţii sociale referitoare la
asigurarea respectǎrii de cǎtre funcţionarii publici sau funcţionari a obligaţie de a îndeplini în
mod corect atribuţiile ce le revin pentru a nu vǎtǎma interesele publice ori interesele legale ale
persoanelor fizice.
- obiectul material – de regulǎ nu existǎ; dacǎ în anumite situaţii acţiunea ce constituie
elementul material al infracţiunii s-a exercitat asupra unui lucru, în astfel de situaţii va exista
un obiect material ; de ex. redactatrea defectuoasǎ a unui înscris. Obiectul material al
infracţiunii poate fi şi corpul unei persoane în situaţia în care, ca urmare a încǎlcǎrii din culpǎ
a îndatoririlor de serviciu de cǎtre un funcţionar public sunt vǎtǎmate interesele legale ale unei
persoane, în sensul cǎ i se produce efectiv o vǎtǎmare acestei persoane ; de ex. fapta
medicului care nu a luat toate mǎsurile pentru desfǎşurarea în bune condiţii a unei operaţii de
vaccinare, din care cauzǎ s-a produs uciderea din culpǎ a unei persoane de cǎtre agentul
sanitar. În acest caz madicul va rǎspunde pentru neglijenţǎ în serviciu, iar agentul sanitar
pentru ucidere din culpǎ.
2B. Subiecţii infracţiunii:
- subiectul activ – acesta este calificat – fiind un funcţionar public sau funcţionar.
Aceste noţiuni sunt definite în art. 147 C. pen. Cfm. art. 147, funcţionar poate fi orice salariat
în serviciul altei persoane juridice. Calitatea de funcţionar sau de funcţionar public trebuie sǎ
existe în momentul sǎvârşirii faptei. Fiind o infracţiune din culpǎ, nu este posibilǎ participatia.
Totuşi s-ar putea concepe şi coautoratul, atunci când îndeplinirea unei obligaţiiincumbǎ unui
grup de persoane (unei comisii care executǎ un control).
- subiectul pasiv - poate fi o autoritate publicǎ, un organ sau o instituţie de stat sau o
unitate din cele prevǎzute în art. 145 C.pen. cǎreia prin fapta funcţionarului public sau
funcţionarului i s-a cauzat o tulburare bunului mers ori o pagubǎ patrimoniului acesteia.

V.3. Conţinutul constitutiv:

3A. Latura obiectivǎ:
- elementul material - se realizeazǎ prin încǎlcarea unei îndatoriri de serviciu de cǎtre
sub. activ al infracţiunii, încǎlcare ce se poare sǎvârşii prin neîndeplinirea acesteia sau prin

149
îndeplinirea ei în mod defectuos. Neîndeplinirea unei îndatoriri de serviciu înseamnǎ
omiterea, neefectuarea unui act care trebuia sǎ fie îndeplinit ori rǎmânerea fǎptuitorului în
stare de oasivitate. Neîndeplinirea poate sǎ fie totalǎ sau parţialǎ, poate viza o singurǎ
îndatorire sau chiar mai multe asemenea îndatoriri. Toate acestea trebuie sǎ se facǎ de cǎtre
funcţionar în exerciţiul atribuţiilor de servici.
- urmarea imediatǎ – constǎ într-o tulburare însemnatǎ a bunului mers al unui organ
sau a unei instituţii de stat ori al unei alte unitǎţi din cele prevǎzute în art. 145 sau printr-o
pagubǎ adusǎ patrimoniului acesteia ori printr-o vǎtǎmare importantǎ a intereselor legale ale
unei persoane.În cazul variantei agravate, urmarea imediatǎ constǎ în producerea unor
consecinţe deosebit de grave. Potrivit art. 146 C.pen. prin consecinţe deosebit de grave se
înţelege o pagubǎ materialǎ mai mare de 200.000 de lei sau o perturbare deosebit de gravǎ
cauzatǎ unei autoritǎţi publice sau oricǎreia dintra unitǎţile la care se referǎ art. 145 C.pen.
Perturbarea deosebit de gravǎ se mai referǎ la însǎşi existenţa persoanelor juridice, care poate
fi ameninţatǎ prin producerea unor asemene urmǎri. Întrucât în cazul variantei tip, cât şi în
cazul calei agravate legiuitorul prevede urmǎri alternative, ori de câte ori prin sǎvârşirea
infracţiunii s-au produs ambele consecinţe nu vom fi în prezenţa unui concurs de infracţiuni ci
a unei infracţiuni unice cu pluralitate de urmǎri, situaţie care va fi avutǎ în vedere de cǎtre
instanţa ce judecatǎ la individualizarea pedepsei.
3B. Latura subiectivǎ:
- forma de vinovǎţie – culpa cu cele douǎ modalitǎţi ale sale : uşurinţa şi neglijenţa.

V.4. Forme. Modalitǎţi. Sancţiuni.

Forme:
1. actele preparatorii – nu sunt posibile;
2. tentativa – nu este posibilǎ;
3. fapt consumat - aceastǎ infracţiune se consumǎ în momentul în care a fost realizat în
întregime elementul material şi s-au produs urmǎrile cerute de lege.
Ex – fapta inculpatului gestionar care nu a ţinut cu regularitate evidenţa bunurilor din
magazie şi prin aceasta s-a produs un prejudiciu.
Modalitǎţi: Fapta este mai gravǎ când a avut consecinţe deosebit de grave şi se pedepseşte cu
închisoare de la 2 la 10 ani.
Sancţiuni:
- închisoare de la o lunǎ la 2 ani sau cu amendǎ – în forma tip şi
- închisoare de la 2 la 10 ani – în forma agravatǎ.

150
 VI LUAREA DE MITǍ (art. 254 C. pen.)

VI.1. Conţinutul legal:

“Fapta funcţionarului care, direct sau indirect, pretinde ori primeşte bani sau alte
foloase care nu i se cuvin, ori acceptǎ promisiunea unor astfel de foloase sau nu o respinge, în
scopul de a îndeplini, a nu îndeplini, ori a întârzia îndeplinirea unui act privitor la îndatoririle
sale de serviciu sau în scopul de a face un act contrar acestor îndatoriri, se pedepseşte cu
închisoare de la 3 la 12 ani şi interzicerea unor drepturi.
Fapta prevǎzutǎ în alin. 1, dacǎ a fost sǎvârşitǎ de un funcţiunar cu atribuţii de control,
se pedepseşte cu închisoare de la 3 la 15 ani şi interzicerea unor drepturi.
Banii, valorile sau orice alte bunuri care au fǎcut obiectul luǎrii de mitǎ se confiscǎ, iar
dacǎ acestea nu se gǎsesc, condamnatul este obligat la plata echivalentului lor în bani.”

VI.2. Condiţii preexistente:

2A. Obiectul infracţiunii:
- obiectul juridic special - este reprezentat de acele relaţii sociale referitoare la
normala naştere, desfǎşurere şi dezvoltare care sunt condiţionate de exercitarea cu probitate de
cǎtre toţi funcţionarii a atribuţiilor de serviciu. Activitatea acestora nu trebuie sǎ fie umbritǎ
de faptele de corupţie.
- obiect material – acestǎ infracţiune nu are obiect material, deoarece activitatea
funcţionarului nu se rǎsfrânge asupra unor bunuri, lucruri sau persoane. Banii, valorile sau
alte foloase reprezintǎ obiecte ale mitei.
2B. Subiecţii infracţiunii:
- subiectul activ – acesta este calificat – fiind un funcţionar în înţelesul art. 147 C.pen.
Calitatea de funcţionar trebuie sǎ existe în momentul sǎvârşirii faptei. În practica judiciarǎ s-a
decis cǎ pot comite aceastǎ infracţiune, profesorul care primeşte o anumitǎ sumǎ de bani
pentru a favoriza un elev la examen, ofiţerul de poliţie care primeşte bani pentru a nu face
acte de cercetare în vederea descoperiri unei infracţiuni.
În practicǎ s-a mai pus problema avocaţilor şi medicilor dacǎ pot avea sau nu calitatea
de subiect activ al acestei infracţiuni. Avocatul fiind plǎtit de cǎtre justiţiabil, el nu poate
sǎvârşi aceastǎ infracţiune, de aceea ei nu pot fi asimilaţi cu alţi salariaţi. În privinţa
medicilor, C. S. de Justiţie susţine cǎ ei pot fi asimilaţi funcţionarilor publici sau altor
salariaţi. Dupǎ adoptatrea L. 74/1995 care a înfiinţat Colegiul Medicilor din România, s-a
statutat cǎ medicul nu este funcţionar public. Totuşi, aceastǎ lege neavând caracter penal ci
unul administrativ, termenul de funcţionar îşi pǎstreazǎ înţelesul din art. 147 C. pen. – aceştia
fiind aşadar subiecţi activi ai infracţiunii de luare de mitǎ.
- subiectul pasiv - este reprezentat de organul sau instituţia de stat, de o unitate din
cele prevǎzute în art. 145 C.pen. sau orice altǎ persoanǎ juridicǎ a cǎrei imagine a fost
puternic afectatǎ.
VI.3. Conţinutul constitutiv:
3A. Latura obiectivǎ:
- elementul material – se poate realiza atât printr-o acţiune cât şi printr-o inacţiune.
Acţiunea poate îmbrǎca urmǎtoarele forme : pretinderea, primirea, acceptarea. Inacţiunea

151
incriminatǎ se poate realiza prin nerespingerea promisiunii de bani sau alte foloase. Pentru
întregirea elementului material se cer îndeplinite şi urmǎtoarele condiţii:
a. pretinderea, primirea, acceptarea sau nerespingerea trebuie sǎ aibǎ ca obiect bani
sau alte foloase de ordin patrimonial sau nepatrimonial. Micile “atenţii” sau cadouri cu ocazia
zilei de naştere sau onomastice nu pot fi considereate drept mitǎ. Dacǎ valoarea lor este foarte
mare putem avea o mitǎ deghizatǎ;
b. ce cere ca banii sau foloasele sǎ nu fie datoraţi în mod legal funcţionarului sau
unitǎţii în care acesta îşi desfǎşoarǎ activitatea;
c. acţiunea de pretindere,acceptare, primire sau inacţiunea de nerespingere sǎ aibǎ loc
înainte sau în timpul îndeplinirii ori întârzierii efectuǎrii unui act ce intrǎ în sferea atribuţiilor
sale de serviciu;
d. se mai cere ca actul vizat de acţiunea de corupere sǎ facǎ parte din sfera atribuţiilor
de serviciu ale funcţionarului. Dacǎ în momentul sǎvârşirii acţiunii specifice elementului
material al infracţiunii de luare de mitǎ, fǎptuitorul nu avea ca îndatorire de serviciu
îndeplinirea acelui act, dar lasǎ sǎ se creadǎ acest lucru, atunci fapta va fi calificatǎ ca
înşelǎciune.
- urmarea imediatǎ – constǎ în crearea unei stǎri de pericol pentru buna desfǎşurare a
activitǎţii de serviciu într-un organ sau instituţie de stat, într-o unitate din cele prevǎzute în
art. 145 sau în orice altǎ personǎ juridicǎ.
3B. Latura subiectivǎ:
- forma de vinovǎţie – intenţia directǎ.

VI.4. Forme. Modalitǎţi. Sancţiuni.

Forme:
1. actele preparatorii – sunt asimilate formei consumate (acceptarea, nerespingerea);
2. tentativa – ar fi posibilǎ numai în varianta “primirii”, dar la acest moment infracţiunea ar
puta fi deja consumatǎ sub forma acceptǎrii sau nerespinferii acesteia. De aceeea este greşit a
spune cǎ tentativa este posibilǎ, dar legea nu o pedepseşte;
3. fapt consumat - aceastǎ infracţiune se consumǎ în momentul pretinderii, chiar dacǎ nu s-au
primit foloasele, acceptǎrii, primirii sau nerespingerii primirii acestor bunuri sau foloase.
Modalitǎţi:Fapta este mai gravǎ dacǎ a fost sǎvârşitǎ de un funcţiunar cu atribuţii de control.
Sancţiuni:
-închisoare de la 3 la 12 ani – în forma tip şi interzicerea unor drepturi.
-închisoare de la 3 la 15 ani – în forma agravatǎ şi interzicerea unor drepturi.
Banii, valorile sau orice alte bunuri care au fǎcut obiectul luǎrii de mitǎ se confiscǎ, iar
dacǎ acestea nu se gǎsesc, condamnatul este obligat la plata echivalentului lor în bani.

152
 VII DAREA DE MITǍ (art. 255 C. pen.)

VII.1. Conţinutul legal:

“Promisiunea, oferirea sau darea de bani ori alte foloase, în modurile şi scopurile
arǎtate în art. 254, se pedepsesc cu închisoare de la 6 luni la 5 ani.
Fapta prevǎzutǎ în alin. precedent nu constituie infracţiune atuni când mituitorul a fost
constrâns prin orice mijloace de cǎtre cel care a luat mitǎ.
Mituitorul nu se pedepseşte dacǎ denunţǎ autoritǎţii fapta mai înainte ca organul de
urmǎrire sǎ fi fost sesizat pentru acea infracţiune.
Dispoziţiile art. 254 alin. 3 se aplicǎ în mod corespunzǎtor, chiar dacǎ oferta nu a fost
urmatǎ de acceptare.
Banii, valorile sau orice alte bunuri se restituie persoanei care le-a dat în cazurile
arǎtate în alin. 2 şi 3.”

VII.2. Condiţii preexistente:

2A. Obiectul infracţiunii:
- obiectul juridic special - este reprezentat de acele relaţii sociale referitoare la
normala naştere, desfǎşurere şi dezvoltare care sunt condiţionate de exercitarea cu probitate de
cǎtre toţi funcţionarii a atribuţiilor de serviciu. Activitatea acestora nu trebuie sǎ fie umbritǎ
de faptele de corupţie.
- obiect material – acestǎ infracţiune nu are obiect material. Totuşi, în doctrimǎ se
admite cǎ existǎ obiect material în situaţia ofertei de mitǎ respinsǎ de cǎtre funcţiunar,
bunurile oferite devenind obiecte materaiale ale infracţiunii.
2B. Subiecţii infracţiunii:
- subiectul activ – acesta este necalificat , fiind orice persoanǎ. Infracţiunea poate fi
comisǎ şi de un funcţionar în scopurile arǎtate în art. 254, în acest caz primul funcţionar
comportându-se ca un simplu particular în raport cu cel de-al doilea. Având în vedere cǎ
luarea şi darea de mitǎ sunt infracţiuni corelative, întotdeauna mituitorul va fi subiect activ la
darea de mitǎ, iar cel care a luat mitǎ va fi subiect activ la luare de mitǎ. Dacǎ fapta se
sǎvârşeşte prin intermediar, acesta va avea calitatea de complice la darea de mitǎ. În cazul în
care chiar intermediarul l-a determinat pe mituitor sǎ comitǎ fapta, el va dobândi calitatea de
instigator la darea de mitǎ care o absoarbe pe cea de complice.
- subiectul pasiv - este reprezentat de organul sau instituţia de stat, de o unitate din
cele prevǎzute în art. 145 C.pen. sau orice altǎ persoanǎ juridicǎ a cǎrei imagine a fost
puternic afectatǎ. Subiectul pasiv poate fi şi funcţionarul în cazul în care el respinge
promisiunea, oferirea sau darea de bani, fiind atins şi prestigiul acestuia.

VII.3. Conţinutul constitutiv:

3A. Latura obiectivǎ:
- elementul material – se poate realiza printr-o acţiune care poate îmbrǎca urmǎtoarele
forme: promisiunea, oferirea sau darea de bani sau alte foloase. Darea de mitǎ se poate efectua

153
şi prin intermediar. Pentru întregirea elementului material se cer îndeplinite şi urmǎtoarele
condiţii:
a. promisiunea, oferirea sau darea trebuie sǎ aibǎ ca obiect bani sau alte foloase de
ordin patrimonial sau nepatrimonial.
b. ce cere ca banii sau foloasele sǎ nu fie datoraţi în mod legal funcţionarului sau
unitǎţii în care acesta îşi desfǎşoarǎ activitatea; Promisiunea, oferirea sau darea sǎ aibǎ loc
înainte sau în timpul îndeplinirii ori întârzierii efectuǎrii unui act ce intrǎ în sferea atribuţiilor
sale de serviciu;
c. se mai cere ca actul în vederea cǎruia se dǎ mitǎ sǎ fie unul licit sau ilicit.
Nu va exista infracţiune cǎnd funcţionarul cǎruia i s-a oferit suma de bani nu avea
competenţa de a efectua actul în vederea cǎruia participantul a comis fapta.
- urmarea imediatǎ – constǎ în crearea unei stǎri de pericol pentru buna desfǎşurare a
activitǎţii de serviciu într-un organ sau instituţie de stat, într-o unitate din cele prevǎzute în
art. 145 sau în orice altǎ personǎ juridicǎ.
3B. Latura subiectivǎ:
- forma de vinovǎţie – intenţia directǎ. În lipsa conştiinţei şi dorinţei de a efectua un
act de corupere asupra unui funcţionar, acţiunea fǎptuitorului nu va constitui
infracţiune.(acţiunea fǎptuitorului fǎcutǎ în stare de beţie). Latura subiectivǎ mai cuprinde şi
un scop şi anume îndeplinirea, neîndeplinirea sau întârzierea îndepliniriiunui act privitor la
atribiţiile sale de serviciu. Alteori, pe lǎngǎ scopul specific dǎrii de mitǎ mai apare şi un alt
scop: (o persoanǎ oferǎ o sumǎ de bani unui funcţionar pentru a-l determina sǎ întocmeascǎ
un act fals).
Cauze care exclud existenţa infracţiunii:
Fapta prevǎzutǎ în alin. 1 nu constituie infracţiune atunci când mituitorul a fost
constrâns prin orice mijloace de cǎtre cel care a luat mitǎ. Este vorba despre o constrângere
psihicǎ.

VII.4. Forme. Sancţiuni.

Forme:
1. actele preparatorii – sunt asimilate formei consumate (promisiunea, oferirerea);
2. tentativa – tentativa nu este posibilǎ, darea de mitǎ fiind o infracţiune cu consumare
anticipatǎ;
3. fapt consumat - aceastǎ infracţiune se consumǎ în momentul în care fǎptuitorul promite,
oferǎ sau dǎ funcţionarului public bani sau alte foloase. Ea poate avea şi o formǎ continuatǎ.
Sancţiuni: închisoarea de la 6 luni la 5 ani, iar dacǎ pedeapsa efectiv aplicatǎ este mai mare
de 2 ani, se poate dispune şi pedeapsa complementarǎ a interzicerii unor drepturi. Banii,
valorile sau orice alte bunuri care au fǎcut obiectul dǎrii de mitǎ se confiscǎ.
Cauzǎ de nepedepsire: Mituitorul nu se pedepseşte dacǎ denunţǎ autoritǎţii fapta mai înainte
ca organul de urmǎrire sǎ fi fost sesizat pentru acea infracţiune. Acesta trebuie sǎ se facǎ în
faţa unei autoritǎţi, chiar şi în faţa unei autoritǎţi necompetente a efectua urmǎrirea penalǎ în
aceastǎ materie.

154
 VIII PRIMIREA DE FOLOASE NECUVENITE (art. 256 C. pen.)

VIII.1. Conţinutul legal:

“Primirea de cǎtre un funcţionar direct sau indirect, de bani ori alte foloase, dupǎ ce a
îndeplinit un act în virtutea funcţiei sale şi la care era obligat în temeiul acesteia, sa
pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 5 ani.
Banii, valorile sau orice alte bunuri primite se confiscǎ, iar dacǎ acestea nu se gǎsesc,
condamnatul este obligat la plata echivalentului lor în bani.”

VIII.2. Condiţii preexistente:

2A. Obiectul infracţiunii:
- obiectul juridic special - este reprezentat de acele relaţii sociale referitoare la normala
naştere, desfǎşurere şi dezvoltare care sunt condiţionate de exercitarea cu probitate de cǎtre
toţi funcţionarii a atribuţiilor de serviciu. Activitatea acestora nu trebuie sǎ fie umbritǎ de
faptele de corupţie. Între aceastǎ infracţiune şi luarea de mitǎ existǎ multe asemǎnǎri, de aceea
unii autori considerǎ cǎ infracţiunea prevǎzutǎ în art. 256 C.pen. este o variantǎ de specie a
luǎrii de mitǎ.
- obiect material – acestǎ infracţiune nu are obiect material. Banii sau foloasele primite
constituie bunuri dobândite prin sǎvârşirea infracţiunii în sensul art. 118 C. pen. şi vor fi
supuse confiscǎrii. În acest caz se poate vorbi de un obiect material al infracţiunii.
2B. Subiecţii infracţiunii:
- subiectul activ – acesta este calificat , fiind un funcţionar sau funcţionar public.
Participaţia este posibilǎ în situaţia în care actul de care a beneficiat persoana fizicǎ a fost
îndeplinit de mai multe persoane, iar foloasele au fost date întregului colectiv, simultan sau
succesiv. Persoana care coopereazǎ în mod nemijlocit la sǎvârşirea infracţiunii, neavând
calitatea cerutǎ de lege va rǎspunde pentru complicitate la infracţiunea de primire de foloase
necuvenite. Autor al acestei infracţiuni este acela care primeşte foloasele atât direct cât şi prin
intermediar. Dacǎ fapta se sǎvârşeşte prin intermediar, acesta va avea calitatea de complice la
aceastǎ infracţiune. Persoana care a dat foloasele necuvenite cât şi cel care a cumpǎrat
influenţa, nu se pedepseşte, deoarece fapta nu este incriminatǎ ca infracţiune.
- subiectul pasiv - este reprezentat de organul sau instituţia de stat, de o unitate din
cele prevǎzute în art. 145 C.pen. sau orice altǎ persoanǎ juridicǎ a cǎrei imagine a fost
puternic afectatǎ.

VIII.3. Conţinutul constitutiv:

3A. Latura obiectivǎ:
- elementul material – se poate realiza printr-o acţiune de primire a unor bani sau
foloase de cǎtre un funcţionar public sau funcţionar, dupǎ ce a îndeplinit un act în virtutea
funcţiei sale şi la care era obligat în temeiul acesteia. În cazul acestei infracţiuni legiuitorul a
155
avut în vedere întotdeauna îndeplinirea unui act licit şi obligaroriu de îndeplinit pentru
respectivul funcţionar. Dacǎ un funcţionar public sau funcţionar şi-a îndeplinit atribuţiile de
serviciu nu în mod corect, iar dupǎ aceasta primeşte bani sau bunuri de la o persoanǎ
favorizatǎ prin îndeplinirea acelui act, fapta va fi consideratǎ abuz în serviciu contra
intereselor persoanelor dacǎ sunt îndeplinite şi celelalte condiţii cerute de lege. Pentru
întregirea elementului material se cer îndeplinite şi urmǎtoarele condiţii :
a. ce cere ca banii sau foloasele sǎ fie necuvenite funcţionarului sau unitǎţii în care acesta îşi
desfǎşoarǎ activitatea;
b. banii sau foloasele sǎ fi fost remise funcţionarului dupǎ îndeplinirea actului ce intrǎ în
sferea atribuţiilor sale de serviciu, cu condiţia sǎ nu fi existat anterior între ei vreo astfel de
înţelegere şi nici în timpul efectuǎrii actului ; în caz contrar fapta va fi luare de mitǎ. Dacǎ
dupǎ ce a îndeplinit un act în virtutea funcţiri sale şi la care era obligat, funcţionarul obligǎ pe
beneficiarul actului sǎ-i remitǎ bani sau alte foloase, considerǎm cǎ suntem în prezenţa unui
abuz în serviciu contra intereselor persoanelor.
- urmarea imediatǎ – constǎ în crearea unei stǎri de pericol pentru buna desfǎşurare a
activitǎţii de serviciu într-un organ sau instituţie de stat, într-o unitate din cele prevǎzute în
art. 145 sau în orice altǎ personǎ juridicǎ.
3B. Latura subiectivǎ:
- forma de vinovǎţie – intenţia directǎ dar şi indirectǎ.

VIII.4. Forme.Sancţiuni.
Forme:
1. tentativa –tentativa este posibilǎ în forma întreruptǎ, dar nu se pedepseşte;
2. fapt consumat - aceastǎ infracţiune se consumǎ în momentul în care, dupǎ îndeplinirea
actului, fǎptuitorul primeşte bani sau alte foloase în mod direct sau indirect. Ea poate avea şi o
formǎ continuatǎ, când funcţionarul în baza aceleiaşi rezoluţii infracţionale, dupǎ ce a
îndeplinit mai multe acte, primeşte de la mai multe persoane, beneficiare ale actelor
respective, diferite bunuri, foloase sau bani la intervale diferite de timp.
Sancţiuni: închisoarea de la 6 luni la 5 ani, iar dacǎ pedeapsa efectiv aplicatǎ este mai mare
de 2 ani, se poate dispune şi pedeapsa complementarǎ a interzicerii unor drepturi. Banii,
valorile sau orice alte bunuri primite de fǎptuitor se confiscǎ. Dacǎ persoana care a dat
foloasele necuvenite denunţǎ autoritǎţii fapta mai înainte ca fapta sǎ fi fost descoporitǎ,
acestea se vor restitui persoanei care le-a dat.

Concluzii:
Prin parcurgerea conţinutului informativ al capitolului, aţi dobândit cunoştinţe
cu privire la infractiunile de serviciu sau in legatura cu serviciul şi implicaţiile teoretice
şi practice ale acestora.

156
Recomandări bibliografice:

LEGISLAŢIE:
1. Constituţia României, 1991, modificata şi completată prin Legea de revizuire a
Constituţiei României nr. 429/2003;
2. Codul penal român, intrat în vigoare la data de 01.01.1969, cu ultimele modificări şi
completări:
- Legea nr.247/2005 privind reforma în domeniile proprietăţii şi justiţiei, precum şi unele
măsuri adiacente, publicata în M. Of. nr. 653/22 iul. 2005;
- Legea nr.278/04-07-2006 pentru modificarea şi completarea Codului penal, precum şi
pentru modificarea şi completarea altor legi, publicată în M. Of. nr. 601/12 iul. 2006;
- O.U.G. nr .60/2006, Legea nr. 337/2007, Legea nr. 58/2008.

DOCTRINA:
Colecţia Revistei de Drept Penal, Revista Dreptul etc.
Vasile Dobrinoiu, Drept penal , Partea speciala, Bucuresti,Editura lumina lex, vol I
(2000).
Gheorghe Nistoreanu., Alexandru Boroi, Drept penal, Partea speciala, Bucuresti,
Editura All beck 2002.

JURISPRUDENŢĂ:
Antoniu, G., Bulai, C. (coordonatori), Stănoiu, R. M., Filipaş, A., Mitrache, C.,
Papadopol, V., Filisanu, C., Practica judiciară penală, Partea generală, Bucureşti, Editura
Academiei, vol. I (1988), vol. II (1990).
Culegeri de practica judiciară

ADRESE WEB:
-www.cdep.ro
-www.scj.ro
-www.dsclex.ro
-www.avocatura.com

Teme de control(conform calendarului disciplinei):

Definiţia infracţiunilor de serviciu sau in legatura cu serviciul şi importanta acestora.

TESTE DE AUTOEVALUARE

1.Pot constitui urmari ale neglijentei in serviciu:

a)o tulburare insemnata a bunului mers al unui organ de stat;
b)o vatamare a intereselor legale ale unei persoane;
c)o paguba a patrimoniului unei institutii de stat;
d)o vatamare importanta a intereselor legale ale unei persoane.

157
2.Subiect activ al infractiunii de luare de mita in forma calificata poate fi:
a)un functionar cu atributii ce implica exercitarea autoritatii de stat;
b)un functionar cu atributii de control;
c)un functionar cu atributii de conducere;

3.Abuzul in serviciu contra intereselor persoanelor este calificat daca fapta:

a)a avut consecinte deosebit de grave;
b)a fost savarsita pe temei de nationalitate, rasa, sex, religie;
c) a provocat o paguba patrimoniului unei unitati, din cele la care se refera art.145C.pen.

4.Nu constituie infractiunea de dare de mita :

a)daca mituitorul in momentul savarsirii faptei se afla in stare de betie accidentala completa;
b)cand mituitorul a denuntat autoritatii fapta mai inainte ca organele de urmarire penala sa fi
fost sesizate pentru acea infractiune;
c)cand mituitorul a fost constrans prin orice mijloace de catre cel care a luat mita.

RĂSPUNSURI:
1.a,c,d;
2.b;
3.a.
4.a,c.

158
 ELEMENTE DE DREPT
PROCESUAL PENAL

CAPITOLUL I

NOŢIUNI GENERALE PRIVIND PROCESUL PENAL ŞI

DREPTUL PROCESUAL PENAL

Obiectivele specifice capitolului:

• Definirea conceptelor de drept procesual penal, proces penal, izvor de drept procesual
penal;
• Identificarea trăsăturilor specifice raporturilor juridice procesual penale;
• Delimitarea sarcinilor dreptului procesual penal;
• Înţelegerea şi definirea normelor de drept procesual penal.

Rezultatele aşteptate:

• Cunoaşterea şi utilizarea adecvată a noţiunilor de drept procesual penal, proces penal,

izvor de drept procesual penal;
• Explicarea şi interpretarea trăsăturilor specifice raporturilor juridice procesual penale;
• Cunoaşterea şi utilizarea adecvată a noţiunilor de norme de drept procesual penal;
• Pregătirea fundamentală pentru interpretarea şi utilizarea noţiunilor din celelalte
module.

Competenţele dobândite ca urmare a parcurgerii capitolului:

• Realizarea de referate cu privire la problematica capitolului;
• Discuţii cu specialişti din domeniu.

Timpul mediu necesar pentru asimilarea capitolului: 2 ore

159
 I CONSIDERAŢII GENERALE PRIVIND PROCESUL PENAL

I.1. Justiţia penală

Statul de drept presupune nu numai asigurarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale

ale omului de către autorităţile publice, fără discriminări, ci şi respectarea drepturilor şi
libertăţilor fundamentale ale celorlalţi de către fiecare cetăţean.
Integrarea României în Uniunea Europeană, care antrenează în tot mai mare măsură
libertatea de circulaţie a persoanelor şi forţei de muncă, precum şi eforturile statului român de
a asigura pentru cetăţenii săi condiţii de călătorie sau de stabilire în toate statele lumii tot mai
facile presupun şi o responsabilitate sporită atât din partea autorităţilor, cât şi din partea
cetăţenilor aflaţi sub protecţia statului român.
Respectul faţă de lege, presupune şi respectarea unor precepte ca norme de conduită.
În măsura în care membrii societăţii respectă limitele impuse prin lege există toate
premisele ca fiecare individ să ia propriile decizii într-o societate stabilă, cu efecte benefice
atât pentru sine cât şi pentru cei din jurul său.
Faptul că unii membri ai societăţii apreciază că într-un stat democratic libertatea nu
are limite îi determină pe aceştia să se poartă fără a se conforma constrângerilor impuse de
lege.
Sfidarea legii impune anumite constrângeri, care, de cele mai multe ori, îmbracă haina
normelor de drept.
Legislaţia penală în vigoare apară, în mare măsură, valorile fundamentale ale societăţii
româneşti şi oferă suficiente garanţii de realizare a politicii penale a statului.
Termenul de justiţie penală este utilizat pentru a desemna totalitatea normelor juridice
care reglementează relaţiile de apărare socială.
Semnalarea în mass-media a unor infracţiuni determină apariţia în rândul comunităţii a
unui sentiment de neîncredere din partea autorităţilor statale, iar la nivelul cetăţeanului
adeseori, o încurajare de a comite activităţi infracţionale.
Justiţia penală este rezultatul evoluţiei societăţii umane faţă de fenomenul infracţional.
Ea are două funcţii: preventivă şi represivă.
Pentru o apărare eficientă a valorilor fundamentale ale omului, este necesar ca statul să
intervină şi să includă în sfera represiunii penale acele situaţii ce devin periculoase pentru
ordinea de drept.
Respectarea ordinii de drept se asigură prin vasta activitate desfăşurată de organele
specializate care folosesc în acest scop un complex de căi, metode şi mijloace de natură să
înfăptuiască justiţia penală. În înfăptuirea actului de justiţie un rol deosebit îl au instanţele de
judecată.
Legea fundamentală, Constituţia, face referiri la acest aspect, stipulând sau arătând că
justiţia se realizează prin Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie (denumită în trecut Curtea
Supremă de Justiţie) şi prin celelalte instanţe de judecată stabilite de lege se înfăptuieşte în
numele legii.
Diversitatea şi complexitatea relaţiilor sociale, izvorâte din interesele individuale,
impun existenţa unei societăţi capabile să asigure satisfacerea membrilor comunităţii ce o
compun. În acest sens, justiţia reprezintă un instrument important al statului de drept menit să
contribuie la apărarea valorilor fundamentale ale omului.
160
 De aici cerinţa că ordinea de drept, reglementarea socială să se bazeze pe justiţie în
scopul realizării binelui comun.
Pentru apărarea intereselor sale orice persoană are consfiinţit accesul la justiţie. Legea
nr. 303/2004 pentru organizarea judecătorească prin dispoziţiile art. 2, alin. 2 prevede că
„instanţele judecătoreşti înfăptuiesc justiţia în scopul apărării şi realizării drepturilor şi
libertăţilor fundamentale ale cetăţenilor precum şi a celorlalte drepturi şi interese legitime
deduse judecăţii”.
Justiţia se înfăptuieşte în numele legii de către judecători care sunt independenţi şi care
se supun numai legii.

I.2. Procesul penal – noţiune, scop, rol educativ, fazele procesului penal

Aplicarea legii penale se materializează prin organele specializate ale statului care au
sarcina de a descoperi infracţiunile săvârşite, de identificare a autorilor în vederea tragerii la
răspundere penală a acestora şi pentru restabilirea ordinii de drept încălcate.
Aceasta activitate procesuală se înfăptuieşte printr-un complex de acte succesive care,
datorită desfăşurării lor coordonate şi progresive, reprezintă un proces, adică un lanţ de
manifestări consecutive la capătul căruia se va putea hotărî dacă este sau nu cazul să fie
aplicată o sancţiune. O astfel de activitate este procesul penal. În literatura juridică de
specialitate definiţia procesului penal dată de diferiţi autori este, în esenţă, apropriată cu cea
care urmează a fi redată.
Procesul penal este o activitate reglementată de lege desfăşurată de organele
competente cu participarea părţilor şi a altor persoane în scopul constatării la timp şi în mod
concret a faptelor ce constituie infracţiuni, astfel încât orice persoană care a săvârşit o
infracţiune să fie pedepsită potrivit vinovăţiei sale şi nici o persoană nevinovată să nu fie
trasă la răspundere penală.
Trăsăturile definitorii ce caracterizează noţiunea de proces penal sunt:
• procesul penal este o activitate reglementată de lege care se desfăşoară succesiv şi
coordonat;
• termenul de proces derivă din latinescul procedere = a înainta, a progresa;
• activitatea procesuală implică participarea instanţelor judecătoreşti, Ministerul
Public, organele de cercetare penală, părţile şi alte persoane;
• procesul penal are loc doar într-o cauză penală.
Scopul procesului penal
Din definiţia procesului penal rezultă implicit şi scopul acestuia. Înscris în art. 1 C.
proc. pen. scopul imediat al oricărui proces „este constatarea la timp şi în mod complet a
faptelor care constituie infracţiuni, astfel încât orice persoană care a săvârşit o infracţiune să
fie pedepsită potrivit vinovăţiei sale şi nici o persoană nevinovată să nu fie trasă la
răspundere penală”.
Pentru realizarea scopului arătat, cu privire la apărarea valorilor sociale ocrotite, nu
sunt suficiente normele de drept substanţial care reglementează conduita destinatarilor legii
penale şi normele procesuale prin care se manifestă reacţia socială necesară împotriva
infracţiunilor în vederea restabilirii ordinii de drept, ci este necesar a se stabili şi cauzele
criminalităţii.
Este insuficient a ne mulţumi doar cu a sancţiona efectul, cu referire la pedepsele
penale, fără a se stabili şi înlătura cauzele criminalităţii.
În acest context, politica penală trebuie să dea cele mai bune soluţii pe care le ridică
fenomenul criminalităţii.

161
 Scopul general al procesului penal este acela de „apărare a ordinii de drept a
persoanei, a drepturilor şi libertăţilor acesteia, de prevenire a infracţiunilor, precum şi de
educare a cetăţenilor în spiritul respectării legilor”. (art. 1, alin. 2 C. proc. pen.).
Procesul penal, aşa cum rezultă din definiţia sa, cuprinde numeroase activităţi ce se
desfăşoară pe parcursul unor etape succesive care impun anumite reguli.
Procesul penal modern cuprinde trei faze:
• urmărirea penală;
• judecata;
• punerea în executare a hotărârilor penale de condamnare rămase definitive.
Procesul penal astfel alcătuit s-a dovedit mai eficace şi maleabil în realizarea
raporturilor juridice penale
Fazele procesului penal, sunt diviziuni ale acestuia în care îşi desfăşoară activitatea o
anumită categorie de organe judiciare în îndeplinirea atribuţiilor ce se înscriu în funcţia lor
procesuală şi după epuizarea cărora pot fi date anumite soluţii privind cauza penală.
În faza urmăririi penale sunt cuprinse etapele cercetării penale care au ca obiect
strângerea probelor pentru trimiterea în judecată a inculpatului.
Codul de procedură penală cuprinde în partea specială numeroase dispoziţii referitoare
la activitatea de cercetare penală. Această activitate este efectuată de organele de cercetare
penală şi procuror.
Activitatea organelor de cercetare penală trebuie să se desfăşoare în interesul bunei
administrări a justiţiei, pentru a nu fi aduse prejudicii persoanei aflate sub anchetă penală.
Pe parcursul urmăririi penale trebuie să se evite mediatizarea excesivă dăunătoare în
cazurile aflate în cercetare pentru a nu încălca dreptul la imagine şi la un proces echitabil al
celor vizaţi.
Sub aspectul regulilor de desfăşurare a urmăririi penale, trebuie respectate drepturile
procesuale ale părţilor din procesul penal.
Urmărirea penală are ca obiect strângerea probelor necesare cu privire la existenţa
infracţiunilor, la identificarea făptuitorilor şi la stabilirea răspunderii acestora, pentru a se
constata dacă este sau nu cazul să se dispună trimiterea în judecată (art. 200 C. proc. pen.).
Conform noilor modificări aduse Codului de procedură penală, instanţa de judecată
poate interveni în faza anchetei penale.
Judecata este considerată faza centrală şi cea mai importantă a procesului penal.
În această fază, instanţa reevaluează activitatea procesuală desfăşurată de organele de
urmărire penală, readministrând şi administrând toate probele în vederea soluţionării legale a
cauzei deduse judecăţii.
Judecata începe o dată cu sesizarea instanţei şi dăinuie până la rămânerea definitivă a
hotărârii de condamnare.
Ultima fază a procesului penal, punerea în executare a hotărârilor penale de
condamnare rămase definitive, reprezintă momentul final al procesului penal.
Executarea sancţiunilor de drept penal nu constituie o simplă problemă administrativă,
fiind reglementată prin lege.
O asemenea reglementare este dată prin Legea nr. 275/2006, (publicată în M. Of. al
României, partea I, nr. 627 din 20 iulie 2006) privind executarea pedepselor şi a măsurilor
dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal.
Competenţa revine instanţei de executare însă la această activitate îşi aduc contribuţia
procurorul şi alte organe din cadrul Ministerului Internelor şi Reformei Administrative.

162
 II FAPTELE ŞI RAPORTURILE JURIDICE PROCESUAL PENALE

II.1. Noţiunea de fapt juridic procesual penal

Faptele juridice procesual penale au fost definite ca fiind împrejurările de fapt care
potrivit legii dau naştere, modifică sau sting raporturi juridice procesual penale sau împiedică
naşterea lor.
Faptele juridice procesual penale se clasifică în acţiuni şi evenimente. Acţiunile sunt
fapte juridice dependente de voinţa oamenilor. Evenimentele sunt fapte juridice produse
independent de voinţa oamenilor.
După efectele care le produc faptele juridice pot fi: constitutive, modificatoare,
extinctive şi impeditive.
Sunt considerate fapte juridice constitutive acelea care duc la apariţia raporturilor
juridice procesuale penale, precum:
• săvârşirea unei infracţiuni;
• formularea unei plângeri prealabile;
• constituirea de parte civilă.
Sunt fapte juridice modificatoare acelea care aduc modificări raporturilor juridice
procesuale penale, în sensul că modifică drepturile şi obligaţiile participanţilor la procesul
penal, precum:
• punerea în mişcare a acţiunii penale;
• împlinirea vârstei de 14 ani;
Sunt fapte juridice extinctive acelea care duc la stingerea raporturilor juridice
procesual penale, spre exemplu:
• împăcarea părţilor;
• decesul făptuitorului;
• retragerea plângerii prealabile.
Intervenţia unor asemenea împrejurări conduce la stingerea raportului juridic
procesual penal.
Faptele juridice procesual penale impeditive sunt acelea care împiedică naşterea
raporturilor procesual penale, cum sunt printre altele:
• amnistia intervenită înainte de declanşarea procesului penal;
• lipsa plângerii prealabile.

II.2. Noţiunea de raport juridic procesual

Raporturile juridice procesual penale sunt acele raporturi ce se nasc între organele de
judecată şi persoanele care sunt trase la răspundere penală.
În literatura juridică de specialitate se opinează că în cadrul procesului penal, pe lângă
raporturile juridice procesuale penale principale, există şi raporturi juridice procesual penale
auxiliare: cele principale iau naştere între subiecţii procesuali principali (statul, reprezentat
prin organele judiciare, pe de o parte şi părţi, pe de altă parte), iar cele auxiliare se stabilesc
între subiecţi procesuali străini de raportul de conflict ce formează obiectul procesului penal
(martori, experţi, interpreţi, apărători, etc.) şi ceilalţi subiecţi procesuali.
Din punct de vedere structural raportul juridic procesual penal conţine următoarele
elemente: subiecţi, obiect şi conţinut.
• subiecţii raportului juridic procesual penal sunt participanţii la activitatea
procesuală penală;

163
 • conţinutul raportului juridic procesual penal este format din totalitatea drepturilor
şi obligaţiilor subiecţilor care participă la desfăşurarea procesului penal;
• obiectul raportului juridic procesual penal este dat de existenţa sau inexistenţa
raportului de drept substanţial de conflict, adus spre soluţionare în faţa organelor
judiciare.

II.3. Trăsături specifice raporturilor juridice procesual penale

În comparaţie cu alte raporturi juridice specifice altor ramuri de drept, raportul juridic
procesual penal se caracterizează prin următoarele trăsături specifice.
Ca trăsături specifice, exemplificăm:
• sunt raporturi juridice de autoritate, adică de putere, deoarece tragerea la
răspundere penală are loc prin manifestarea de voinţă a puterii exercitate de către
stat;
• raporturile juridice procesual penale iau naştere de regulă peste şi în afara
acordului de voinţă al părţilor;
• unul din subiecţi este un organ al statului, deşi există situaţii în care nu întotdeauna
găsim un subiect care este organ al statului, de exemplu: raportul juridic dintre
avocat şi inculpat;
• drepturile organelor judiciare au valoarea de obligaţii ale acestora.

II.4 Normele de drept procesual penal

a) Noţiune
Dreptul procesual penal cuprinde ansamblul normelor juridice procesuale. Normele de
drept procesual penal sunt acele norme care reglementează desfăşurarea procesului penal şi au
în principiu aceleaşi reguli de conduită ca şi celelalte norme juridice cu particularitatea că ele
se adresează numai participanţilor la activitatea procesuală.
b) Clasificarea normelor de drept procesual penal
Sub aspectul conţinutului reglementării distingem între:
• norme procesuale care cuprind dispoziţii referitoare la actele ce trebuie îndeplinite;
• norme procedurale care prevăd în ce mod trebuie aduse la îndeplinire actele
procesuale pentru a-şi produce efectele pe care legea le-a conferit organelor
judiciare;
Din punct de vedere al aplicabilităţii, normele procesual penale pot fi:
• norme generale care se aplică tuturor cauzelor penale;
• norme speciale care se aplică numai anumitor categorii de cauze penale.
În raport de obiectul reglementării, normele de drept procesual penal pot fi clasificate
în:
- norme de organizare;
- norme de competenţă;
- norme de procedură.

164
 III DREPTUL PROCESUAL PENAL – CA RAMURĂ DE DREPT

III.1. Noţiunea de drept procesual penal

Întreaga activitate procesuală se desfăşoară potrivit unor norme juridice care

reglementează desfăşurarea procesului penal.
Restabilirea ordinii de drept impune ca procesul penal să se desfăşoare într-un cadru
legal cu respectarea unor reguli procesuale şi procedurale.
Regulile procesuale prescriu actele ce se îndeplinesc pentru dinamizarea procesului
penal, respectiv al declanşării desfăşurării şi stingerii acestuia.
Totodată, regulile procesuale indică în ce condiţii intervin actele procesuale şi căror
organe sau persoane le revin dreptul, sarcina sau facultatea de a le îndeplini.
Regulile procedurale având caracter de reguli complementare faţă de regulile
procesuale, prevăd modul cum trebuie procedat pentru a se aduce la îndeplinire actele
procesuale în vederea atingerii de către acestea a finalităţi lor
Atât în literatura juridică, cât şi în practica judiciară se foloseşte şi denumirea de
„procedură penală” pentru a desemna un ansamblu de norme juridice, însă se apreciază că ar
fi mai corectă folosirea denumirii de „drept procesual penal” întrucât are un înţeles mai larg
decât „procedura penală” şi exprimă, autonomia acestei ramuri de drept.
Ca atare, dreptul procesual penal poate fi definit ca totalitatea normelor juridice care
reglementează procesul penal.
Normele de drept procesual penal sunt cuprinse în marea lor majoritate în Codul de
procedură penală, dar şi în legile care reglementează organizarea şi activitatea unor organe
judiciare.
Actualul Cod de procedură penală cuprinde două mari părţi: partea generală şi partea
specială.
Partea generală cuprinde principiile fundamentale, instituţiile de bază ale procesului
penal aplicabile fazelor procesului penal iar partea specială conţine norme ce reglementează
evoluţia activităţilor şi formelor procesuale în concret, precum şi unele norme referitoare la
proceduri speciale.

III.2. Obiectul dreptului procesual penal

Fiecărei ramuri de drept îi revin anumite relaţii sociale pe care le reglementează,

acestea alcătuind obiectul ramurii de drept respective.
Dreptului procesual penal îi revin spre reglementare relaţiile sociale ocazionate de
activitatea desfăşurată de organele competente în stat pentru tragerea la răspundere penală a
acelora care au săvârşit infracţiuni. Cum această activitate este însuşi procesul penal, rezultă
că obiectul dreptului procesual penal îl constituie însuşi procesul penal.
Prin urmare, dreptul procesual penal nu poate fi asemănat cu procesul penal, dat fiind
acesta din urmă este caracterizat ca un fenomen de viaţă juridică, un ansamblu de activităţi, pe
când dreptul procesual penal constituie o totalitate de norme juridice chemate să îndeplinească
anumite activităţi necesare desfăşurării procesului penal.

165
III.3. Sarcinile dreptului procesual penal

Dreptului procesual penal îi revine ca primă sarcină aceea de a stabili care sunt
organele competente să participe la desfăşurarea procesului penal şi care sunt drepturile şi
obligaţiile acestor organe.
Totodată dreptul procesual penal are menirea de a stabili persoanele care trebuie să
participe la realizarea procesului penal şi de a stabili drepturile, obligaţiile şi garanţiile
procesuale ale părţilor.

III.4. Legăturile dreptului procesual penal cu alte ramuri de drept

Dreptul procesual penal are legături cu celelalte ramuri de drept în funcţie de

asemănările dintre categoriile de relaţii sociale care fac obiect de reglementare pentru acele
ramuri de drept.
Astfel, dreptul procesual penal are legături, în primul rând, cu dreptul constituţional,
deoarece o serie de dispoziţii procesuale îşi au reglementarea-cadru în Constituţie.
În Constituţie sunt înscrise principiile care stau la baza organizării şi funcţionării
organelor judiciare, precum şi unele dispoziţii cu aplicabilitate în dreptul procesual penal (art.
23 – referitor la măsurile preventive, art. 24 – privind dreptul la apărare, art. 27 – cu privire la
inviolabilitatea domiciliului, etc.).
Dreptul procesual penal are legături strânse cu dreptul penal; acesta din urmă este
alcătuit din norme care reglementează dreptul statului de a-l trage la răspundere penală pe
infractor, iar cel dintâi conţine norme care reglementează modalitatea de realizare a acestui
drept.
De asemenea, dreptul procesual penal are legături şi cu dreptul civil, deoarece există
situaţii când în cadrul unor instituţii de drept procesual penal (cum ar fi: acţiunea civilă în
procesul penal, partea civilă, partea responsabilă civilmente, etc.) se aplică normele civile.

IV ŞTIINŢA DREPTULUI PROCESUAL PENAL

IV.1. Noţiunea, obiectul şi sarcinile ştiinţei dreptului procesual

Ştiinţa dreptului procesual penal nu se confundă cu dreptul procesual penal, ea având

un caracter autonom. Ca obiect de studiu ştiinţa dreptului procesual penal îşi canalizează
activitatea în direcţiile cercetării normelor procesual penale, a condiţiilor obiective care au
determinat reglementările anumitor instituţii procesuale, elaborarea unor reguli deduse din
studierea practicii judecătoreşti şi a doctrinei. Ştiinţa dreptului procesual penal foloseşte o
serie de metode de cercetare: metoda logică, metoda istorică, metoda comparativă etc.
Ştiinţa dreptului procesual penal studiază realităţile sociale în evoluţia lor, conţinutul
normelor juridice procesual penale care au determinat o anumită reglementare, adaptarea
acestor norme la realităţile practice, practica judiciară cât şi legislaţiile altor ţări şi în mod
special a Uniunii Europene.
Sarcina ştiinţei dreptului procesual penal este de a studia:
• realităţile sociale în evoluţia lor, astfel încât să surprindă oportunitatea
modificărilor legislative în materie procesual penală;
• normele juridice procesuale penale, din perspectivă istorică, avându-se în vedere
condiţiile obiective care au determinat apariţia acestor norme;
166
 • practica judiciară, astfel încât teoria să îşi găsească o justă aplicare în practica
organelor de urmărire penală şi a instanţelor judecătoreşti;
• legislaţia procesual penală a altor ţări, pentru a contribui la armonizarea legislaţiei
noastre în domeniu, în special cu legislaţia Comunităţii Europene.

IV.2. Legăturile ştiinţei dreptului procesual penal cu alte ştiinţe ale dreptului

Deşi ştiinţa dreptului procesual penal are un caracter autonom, ea nu exclude legăturile
cu alte ştiinţe ale dreptului: criminalistica, medicina legală, psihologia judiciară, criminologia,
statistica judiciară etc.
Astfel, rezultatele obţinute prin intermediul unor procedee specifice criminalisticii,
cum ar fi dactiloscopia şi cercetarea altor categorii de urme, fotografia judiciară sau cercetarea
înscrisurilor, pot fi utile în desfăşurarea procesului penal, contribuind la aflarea adevărului şi
corecta soluţionare a cauzelor penale.
Medicina legală este acea disciplină medicală care îşi pune cunoştinţele în slujba
justiţiei, ori de câte ori pentru lămurirea unei cauze judiciare, sunt necesare anumite precizări
cu caracter medical-biologic.
Cu psihologia judiciară, deoarece aceasta oferă dreptului un instrumentar al
interpretării corecte a conduitelor umane cu finalitate criminogenă. Aceasta furnizează
informaţii necesare cunoaşterii şi interpretării corecte a conduitelor umane pe parcursul
desfăşurării unor activităţi procedurale precum percheziţia, confruntarea, ascultarea părţilor
etc.
În ceea ce priveşte legătura cu statistica judiciară, aceasta decurge din faptul că
statistica judiciară oferă date cu privire la dinamica fenomenului procesual (gradul de pericol
social al infracţiunilor, frecvenţa luării măsurilor preventive sau a folosirii căilor de atac ş.a.)

V IZVOARELE DREPTULUI PROCESUAL PENAL

V.1. Noţiunea de izvor de drept procesual penal

În ştiinţa juridică termenul de izvor desemnează de fapt sursele, originea, factorii de

determinare şi creare a dreptului. Ştiinţa juridică distinge între izvoarele materiale şi cele
formale.
Izvorul material al dreptului îl constituie suma ideilor materializate în normele
juridice. Izvorul formal îl reprezintă procedeul sau forma prin care aceste idei sunt
materializate.
Urmare a importanţei procesului penal, normele sociale sunt reglementate prin lege.
Legea în sensul ei larg este singurul izvor de drept.
Constituţia este legea fundamentală care stabileşte reguli cu caracter general,
fundamental fiind izvor pentru toate normele de drept.
Codul de procedură penală este principalul izvor al dreptului procesual penal deoarece
cuprinde majoritatea normelor ce organizează şi sistematizează activitatea procesuală.
Primul cod de procedură penală modern a apărut la 02.12.1864 în Principatele Unite şi
a rămas în vigoare până la 19.03.1936 când a fost adoptat un nou cod de procedură penală. Şi
acest cod a suferit numeroase modificări în perioada 1948-1960, fiind înlocuit cu actualul cod
care a intrat în vigoare la 12.12.1968.

167
 Codul penal este, de asemenea, un principal izvor de drept procesual penal pentru că
acesta cuprinde dispoziţii referitoare la procesul penal. Astfel, art. 90-91 C. pen. (înlocuirea
răspunderii penale) şi art. 131-132 C. pen. (lipsa plângerii prealabile şi împăcarea părţilor).
Codul de procedură civilă conţine şi el dispoziţii aplicabile procesului penal, spre
exemplu: art. 406-409 C. proc. civ. (bunurile ce nu pot fi sechestrate).
Codul civil poate fi, în anumite situaţii, izvor de drept procesual penal prin prevederile
din cuprinsul său care îşi găsesc aplicabilitatea în soluţionarea cauzelor penale. Astfel, art.
1000 C. civ. care reglementează categoriile de persoane ce pot deveni părţi responsabile
civilmente în procesul penal.
De asemenea, art. 998 – 999 C. civ. care reglementează repararea pagubei în cazul în
care instanţa soluţionează şi acţiunea civilă în cadrul procesului penal.
Pot constitui izvoare ale dreptului procesual penal legea de organizare judecătorească,
legea pentru organizarea instanţelor şi parchetelor militare (Legea nr. 304/2004, Legea nr.
54/1993)

VI INTERPRETAREA ŞI APLICAREA
NORMELOR DE DREPT PROCESUAL PENAL

VI.1. Interpretarea normelor de drept procesual penal

Normele dreptului procesual penal sunt suficient de clare, dar, când se apreciază că
este necesar, se explică anumiţi termeni. De exemplu: art. 30 C. proc. pen. (explică locul
infracţiunii), art. 95 C. proc. pen., (ce se înţelege prin corp delict). Cu ajutorul interpretării,
putem cunoaşte limitele fiecărei reglementări, astfel încât conţinutul acestor norme să poată
asigura buna desfăşurare a procesului penal.
În funcţie de subiectul interpretării, aceasta poate fi:
• interpretarea legală;
• interpretarea judiciară;
• interpretarea doctrinară.
Interpretarea legală este cea făcută de însuşi legiuitor prin norme interpretative, fiind
obligatorie. Astfel, Codul de procedură penală conţine norme interpretative, cum ar fi cele din
art. 23 (în care se precizează cine este inculpatul), art. 24 (unde sunt explicate calităţile de
parte vătămată, parte civilă şi parte responsabilă civilmente) ş.a.
Interpretarea judiciară este efectuată de organele judiciare care aplică legea
procesuală penală, fiind obligatorie numai în cauza respectivă.
Interpretarea doctrinară este cea efectuată de cercetătorii în domeniul dreptului şi nu
este obligatorie.
Din punct de vedere al metodologiei folosite, interpretarea poate fi literară şi
gramaticală, sistemică, logică sau raţională şi istorică.
Interpretarea literar gramaticală presupune determinarea conţinutului normelor
juridice prin cercetarea înţelesului termenilor folosiţi, evidenţierea sensului etimologic al
cuvintelor, legătura dintre părţile unei propoziţii.
Interpretarea logică constă în lămurirea înţelesului normelor juridice prin aplicarea
unor raţionamente, cum ar fi a fortiori (presupune că acolo unde legea permite mai mult,
168
implicit permite şi mai puţin şi acolo unde legea interzice mai puţin, implicit interzice şi mai
mult) sau per a contrario (potrivit căruia o dispoziţie cu aplicare limitată nu se poate extinde
pentru cazurile pe care legea nu le-a prevăzut).
Interpretarea sistematică este acea formă de interpretare care constă în explicarea
înţelesului unei norme juridice pe baza corelării ei cu alte dispoziţii din cadrul sistemului
normativ.
Interpretarea istorică presupune determinarea înţelesului unei norme, luând în
considerare evoluţia procesului de elaborare a acelei norme.
Din punct de vedere al rezultatului interpretării aceasta poate fi declarativă,
restrictivă, extensivă.
Interpretarea declarativă se întâlneşte atunci când se constată că textul legii redă exact
conţinutul său.
Interpretarea restrictivă se întâlneşte atunci când se constată că textul legii, aşa cum
este formulat, a depăşit voinţa legiuitorului, a spus mai mult decât şi-a dorit.
Interpretarea extensivă se face atunci când se constată că textul legii, în formularea sa,
spune mai puţin decât a dorit legiuitorul, extinzându-se înţelesul normei pentru a acoperi
voinţa reală a legii.

VI.2. Aplicarea normelor de drept procesual

Prin aplicarea normelor de drept procesual se înţelege aducerea la îndeplinire a

dispoziţiilor cuprinse în legea procesual penală.
Normele de drept procesual penal au o aplicare în timp şi spaţiu.
a) Aplicarea normelor procesual penale în spaţiu
Regula aplicării normelor procesual penale în spaţiu este cea dată de principiul
teritorialităţii, conform căruia activitatea procesual penală desfăşurată pe teritoriul ţării
noastre este determinată de legea procesuală română.
Necesitatea cooperării statelor pentru combaterea infracţionalităţii pe plan mondial
impune, însă, existenţa anumitor excepţii de la principiul teritorialităţii.
O primă excepţie o constituie comisia rogatorie internaţională, care reprezintă acea
formă de asistenţă judiciară internaţională ce constă în împuternicirea prin care o autoritate
judiciară dintr-un stat o acordă unei autorităţi de acelaşi fel din alt stat, mandatată să
îndeplinească, în locul şi în numele său, unele activităţi judiciare privitoare la un anumit
proces penal. Această comisie poate fi activă (organul judiciar român solicită efectuarea unui
act procedural în străinătate, de către organul judiciar străin care aplică legea procesuală
penală străină, actele întocmite având consecinţe juridice în ţara noastră) sau pasivă (organul
judiciar român efectuează, la solicitarea organului judiciar străin, anumite acte procedurale
potrivit legii procesuale române).
O altă excepţie de la principiul teritorialităţii o constituie recunoaşterea şi executarea
hotărârilor penale străine. Astfel, potrivit art. 115 din Legea nr. 302/2004, hotărârile penale
străine rămase definitive pot fi executate în România în condiţiile prevăzute în legea specială.
Şi imunităţile de jurisdicţie diplomatică şi consulară (art. 31 din Convenţia de la Viena din
1961, ratificată de România în 1968) reprezintă excepţii de la principiul teritorialităţii. Potrivit
acestora, personalul diplomatic se bucură de imunitate de jurisdicţie penală absolută, în sensul
că nu poate fi reţinut, arestat, chemat în instanţă sau să depună mărturie.
b) Aplicarea normelor procesual penale în timp
Aplicarea normelor procesual penale în timp are la bază principiul activităţii, potrivit
căruia legea se aplică între momentul intrării în vigoare şi momentul ieşirii ei din vigoare.
Aceasta implică atât efectuarea tuturor actelor procedurale în conformitate cu legea în
vigoare, cât şi recunoaşterea ca valabile a actelor procedurale efectuate anterior intrării în
169
vigoare; pe de altă parte, o lege procesuală penală ieşită din vigoare nu produce efecte
procesuale după momentul abrogării, chiar într-o cauză penală pornită sub imperiul ei.
Unele dificultăţi în aplicarea legii procesuale în timp pot să apară în situaţii tranzitorii,
adică atunci când pe parcursul desfăşurării unui proces penal este înlocuită legea sub imperiul
căreia s-a declanşat procesul. Rezolvarea acestor situaţii tranzitorii se face, de regulă, prin
adoptarea unor dispoziţii tranzitorii care pot fi cuprinse în conţinutul legii noi. Acestea au un
caracter particular, prin intermediul lor realizându-se o conciliere între principiile activităţii
legii şi operativităţii procesului penal, pe de o parte, şi ocrotirea drepturilor şi intereselor
legitime ale părţilor, pe de altă parte.
Astfel, dispoziţiile tranzitorii pot prevedea excepţii de la principiul activităţii legii
procesual penale, în sensul retroactivităţii legii noi sau al ultraactivităţii legii vechi.

REZUMAT:
Justiţia penală este rezultatul evoluţiei societăţii umane faţă de fenomenul infracţional.
Ea are două funcţii preventivă şi represivă.
Pentru o apărare eficientă a valorilor fundamentale ale omului este necesar ca statul să
intervină şi să includă în sfera represiunii penale acele situaţii ce devin periculoase pentru
ordinea de drept.
Respectarea ordinii de drept se asigură prin vasta activitate desfăşurată de organele
specializate care folosesc în acest scop un complex de căi, metode şi mijloace de natură să
înfăptuiască justiţia penală. În înfăptuirea actului de justiţie un rol deosebit îl au instanţele de
judecată.

CONCLUZII:
Prin parcurgerea conţinutului informativ al capitolului 1, aţi dobândit cunoştinţe
referitoare la noţiunile de proces penal şi drept procesual penal, ştiinţa dreptului procesual
penal, norme de drept procesual penal.

RECOMANDĂRI BIBLIOGRAFICE:

Legislaţie:
Constituţia României, 1991, modificată şi completată prin Legea de revizuire a Constituţiei
României, nr. 429/2003
Codul român de procedură penală, cu ultimele modificări şi completări :
- Legea nr. 356/04-07-2006, O.U.G. nr. 60/2006;
- O.U.G. nr. 31/2008, Legea nr. 79/2007, Legea nr. 57/2008.

Doctrină:
Apetrei, M., Drept procesual penal, Editura Oscar Print, vol. I, 1998;
Beliş, V., Medicina legală, Bucureşti, Editura Teora, 1992;
Cahane, S., Drept procesual penal, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1963;
Dongoroz, V., Antoniu, G., Explicaţii teoretice ale Codului de procedură penală. Partea
generală, Editura Academiei, vol. I, 1975;
Lorincz, A., Drept procesual penal. Partea generală, Bucureşti, Editura Pro Universitaria,
2006;
Mitrofan, N., Zdrenghea, V., Butoi, T., Psihologie judiciară, Bucureşti, Casa de Editură şi
Presă „Şansa” S.R.L., 1992;
Neagu, I., Tratat de procedură penală, 1997;
170
Tanoviceanu, I., Tratat de drept şi procedură penală, vol. IV, 1924-1927;
Volonciu, N., Tratat de procedură penală. Partea generală, vol. I, 1993.

TESTE DE AUTOEVALUARE:

1. Procesul penal are ca scop imediat:

a) apărarea României, a drepturilor şi libertăţilor persoanelor împotriva infracţiunilor;
b) prevenirea săvârşirii de noi infracţiuni;
c) constatarea la timp şi în mod complet a faptelor care constitue infracţiuni astfel ca
orice persoana care a săvârşit o infracţiune sa fie pedepsită potrivit vinovăţiei sale.

2. Scopul mediat (general) al procesului penal consta în:

a) apărarea ordinii de drept, apărarea persoanei;
b) apărarea drepturilor şi libertăţilor persoanei;
c) prevenirea infracţiunilor precum şi educarea cetăţenilor în spiritual respectării legilor.

3. Nulla poena sine lege semnifică:

a) legalitatea incriminării;
b) legalitatea pedepsei;
c) nu există justiţie în afara legii.

Răspunsuri:

1=c
2 = a, b, c
3=b

Teme de control (conform calendarului disciplinei):

Faptele şi raporturile juridice procesual penale.

171
 CAPITOLUL II
PRINCIPIILE FUNDAMENTALE ALE
PROCESULUI PENAL

Obiectivele specifice capitolului:

• Definirea conceptului de principiu fundamental al procesului penal;
• Identificarea principiilor fundamentale ale procesului penal;
• Delimitarea principiilor fundamentale ale procesului penal;
• Înţelegerea şi definirea principiului legalităţii procesului penal, principiului
oficialităţii procesului penal, principiului aflării adevărului, rolului activ al organelor
judiciare etc.

Rezultatele aşteptate:

• Cunoaşterea şi utilizarea adecvată a noţiunilor de principii fundamentale ale

procesului penal;
• Explicarea şi interpretarea principiilor fundamentale ale procesului penal;
• Pregătirea fundamentală pentru interpretarea şi utilizarea noţiunilor din celelalte
module.

Competenţele dobândite ca urmare a parcurgerii capitolului:

• Realizarea de referate cu privire la problematica capitolului;

• Discuţii cu specialişti din domeniu.

Timpul mediu necesar pentru asimilarea capitolului: 2 ore

172
 I CONSIDERAŢII GENERALE PRIVIND PRINCIPIILE FUNDAMENTALE
ALE PROCESULUI PENAL

I.1. Noţiune. Sistemul principiilor fundamentale ale procesului penal român

În desfăşurarea procesului penal se întâlnesc principii procesuale care sunt norme de

drept procesual penal şi care se adresează celor ce participă la procesul penal direcţionând
comportarea acestora în desfăşurarea procesului penal.
Fiecare regulă de bază a procesului penal cuprinde explicit un principiu fundamental,
adică o anumită orientare impusă de concepţia şi principiile de politică procesual penală,
motiv pentru care acestea sunt considerate principii fundamentale. Aşa cum rezultă din
definiţia procesului penal, principiile cuprind anumite reguli referitoare la desfăşurarea
procesului penal, la scopul şi finalitatea acestuia.
Codul de procedură penală cuprinde în capitolul I, art. 2-8 regulile de bază ale
procesului penal din care derivă principiile fundamentale.
Dat fiind rolul de bază al principiilor fundamentale acestea formează un sistem în
cadrul căruia interacţiunea şi convergenţa lor sunt date de obiectul comun, procesul penal şi
scopul acestuia.
Prin sistemul principiilor fundamentale ale procesului penal român se înţelege
ansamblul unitar al acestor principii, unitate conferită atât de obiectul comun pe care îl
reglementează, cât şi de interdependenţa şi condiţionarea lor reciprocă.

II CONŢINUTUL PRINCIPIILOR FUNDAMENTALE

ALE PROCESULUI PENAL ROMÂN

II.1. Principiul legalităţii procesului penal

Acest principiu este o transpunere pe plan particular a principiului general al legalităţii
consacrat ca regulă de bază a procesului penal. În art. 2 se arată că: „procesul penal se
desfăşoară atât în cursul urmăririi penale, cât şi în cursul judecăţii potrivit dispoziţiilor
prevăzute de lege.”
Principiul legalităţii presupune în primul rând respectarea dispoziţiilor prevăzute în
Constituţia României potrivit cărora „respectarea Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor
este obligatorie”.
Legea de organizarea judecătorească (Legea nr. 92/1992 modificată prin Legea nr.
303/2004) prevede că judecătorii sunt independenţi şi se supun numai legii, că nimeni nu este
mai presus de lege şi că hotărârile judecătoreşti se pronunţă în numele legii.
Principiului „nullum crimen sine lege” şi „nulla poena sine lege” din dreptul penal îi
corespunde în dreptul procesual penal principiul „nulla justitia sine lege”.

173
 Respectarea principiului legalităţii presupune respectarea întocmai de către organele
judiciare a competenţei pe care o au, precum şi respectarea şi asigurarea exercitării drepturilor
părţilor în vederea soluţionării legale a cauzelor.
Principiul legalităţii este dublat de numeroase garanţii. Astfel, ori de câte ori nu au fost
respectate dispoziţiile legale, cu ocazia dispunerii efectuării unui act procedural, există
posibilitatea anulării lui (art. 197, alin. 1 C. proc. pen.), iar când vătămarea nu poate fi
înlăturată în nici un fel actul va căpăta caracter nelegal, iar nulitatea va fi absolută (art. 197,
alin. 2 C. proc. pen.).
În alte condiţii subiecţii oficiali ce au încălcat legea pot fi traşi la răspundere civilă,
penală, administrativă.
Sunt şi alte reglementări care dau posibilitatea unui control sistematic şi eficient de
înlăturare a cauzelor care au condus la efectuarea unor acte procesuale nelegale. De exemplu:
art. 216-220 C. proc. pen. reglementează supravegherea exercitată de procurori în activitatea
de urmărire penală; de asemenea, instanţa de judecată are, potrivit legii (art. 300 C. proc. pen.,
art. 332 C. proc. pen., art. 333 C. proc. pen.), posibilitatea verificării legalităţii activităţii de
urmărire penală.
Activitatea instanţelor de judecată este controlată de instanţele ierarhic superioare ca
urmare a exercitării cailor de atac.

II.2. Principiul oficialităţii procesului penal

Consacrat în art. 2 alin. 2 C. proc. pen., principiul oficialităţii presupune faptul că „
actele necesare desfăşurării procesului penal se îndeplinesc din oficiu, afară de cazul când
prin lege se dispune altfel”.
Spre deosebire de procesul civil, care este guvernat de principiul disponibilităţii,
declanşarea procesului penal şi realizarea activităţilor procesuale şi procedurale nu este
condiţionată de solicitarea persoanei vătămate prin infracţiune. De regulă, organele judiciare
sunt obligate să efectueze, din oficiu, toate actele necesare pornirii şi finalizării procesului
penal. Din acest motiv, principiul oficialităţii a fost definit, în literatura juridică, şi principiul
obligativităţii.
De la principiul oficialităţii există, însă, anumite excepţii, în sensul că, în cazul
săvârşirii anumitor infracţiuni sau în cazul în care autor al infracţiunii este o anumită
persoană, pornirea procesului penal nu se poate realiza din oficiu, ci este condiţionată de
existenţa unei sesizări sau autorizări din partea unor persoane sau organe anume prevăzute de
lege.
Aceste excepţii sunt:
a) cazul infracţiunilor la care se referă art. 279 C. proc. pen., în privinţa cărora
legea prevede că acţiunea penală se pune în mişcare numai la plângerea
prealabilă a persoanei vătămate;
b) situaţia unora dintre infracţiunile contra siguranţei circulaţiei pe căile ferate
pentru care acţiunea penală se pune în mişcare numai la sesizarea organelor
competente ale căilor ferate;
c) cazul infracţiunilor săvârşite de militari contra ordinii şi disciplinei militare
pentru care acţiunea penală se pune în mişcare numai la sesizarea
comandantului;
d) situaţia infracţiunilor săvârşite în afara teritoriului ţării noastre, contra
siguranţei naţionale a statului român sau contra vieţii unui cetăţean român ori
prin care s-a adus o vătămare gravă integrităţii corporale sau sănătăţii unui
cetăţean român, când sunt săvârşite de un cetăţean străin sau de o persoană fără
cetăţenie care nu domiciliază pe teritoriul ţări noastre, pentru care acţiunea

174
 penală se pune în mişcare numai cu autorizarea prealabilă a Procurorului
General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie;
e) situaţia săvârşirii unei infracţiuni îndreptate împotriva vieţii, integrităţii
corporale, sănătăţii, libertăţii sau demnităţii reprezentantului unui stat străin,
când acţiunea penală se pune în mişcare la dorinţa exprimată de guvernul
străin;
f) imunităţile demnitarilor, care presupun faptul că declanşarea procesului penal
împotriva Preşedintelui României, parlamentarilor sau membrilor Guvernului
se poate face numai în condiţiile existenţei unei sesizări speciale.
Astfel, potrivit art. 96 din Constituţie, Preşedintele României poate fi pus sub acuzare
pentru înaltă trădare, numai la hotărârea Camerei Deputaţilor şi Senatului, în şedinţă comună,
cu votul a cel puţin două treimi din numărul deputaţilor şi senatorilor.
În privinţa parlamentarilor, în art. 72 alin. 2 din Constituţie se prevede că deputaţii şi
senatorii pot fi urmăriţi şi trimişi în judecată penală pentru fapte care nu au legătură cu
voturile sau cu opiniile politice exprimate în exercitarea mandatului, dar nu pot fi
percheziţionaţi, reţinuţi sau arestaţi fără încuviinţarea Camerei din care fac parte, după
ascultarea lor. Potrivit art. 72 alin. 3 din Constituţie, în caz de infracţiune flagrantă, deputaţii
sau senatorii pot fi reţinuţi şi supuşi percheziţiei, dar ministrul justiţiei va informa neîntârziat
pe preşedintele Camerei asupra reţinerii şi a percheziţiei, iar în cazul în care Camera sesizată
constată că nu există temei pentru reţinere, va dispune imediat revocarea acestei măsuri.
În ceea ce priveşte membrii Guvernului, în art. 109 alin. 2 din Constituţie se prevede
că numai Camera Deputaţilor, Senatul şi Preşedintele României au dreptul să ceară urmărirea
penală a membrilor Guvernului pentru faptele săvârşite în exerciţiul funcţiei lor.
g) imunitatea judecătorilor şi procurorilor, care presupune faptul că judecătorii,
procurorii şi magistraţii-asistenţi pot fi percheziţionaţi, reţinuţi sau arestaţi
preventiv numai cu încuviinţarea secţiilor Consiliului Superior al Magistraturii.
În caz de infracţiune flagrantă aceştia pot fi reţinuţi şi percheziţionaţi,
Comsiliul Superior al Magistraturii fiind informat de îndată (art. 95 din Legea
nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor);
h) imunitatea avocaţilor, care presupune că, pentru fapte săvârşite de avocaţi în
exercitarea profesiei sau în legătură cu aceasta, urmărirea penală şi trimiterea
în judecată se pot face numai cu aprobarea procurorului general al parchetului
de pe lângă curtea de apel în a cărei circumscripţie s-au comis faptele ( art. 37,
din Legea nr. 51/1995 pentru organizarea şi exercitarea profesiei de avocat);
i) imunităţile de jurisdicţie diplomatică şi consulară presupun exceptarea
persoanelor străine care exercită activitate diplomatică şi consulară pe teritoriul
ţării noastre, de la jurisdicţia penală şi civilă a statului român;
j) cazul infracţiunii de seducţie (art. 199 C. pen.), pentru care procesul penal
începe din oficiu, dar împăcarea părţilor înlătură răspunderea penală. De
asemenea, pentru infracţiunile de lovire sau alte violenţe (art. 180 C. pen.) şi
vătămare corporală (art. 181 C. pen.) săvârşite asupra membrilor familiei, deşi
acţiunea penală se pune în mişcare şi din oficiu, împăcarea părţilor înlătură
răspunderea penală.

II.3. Principiul aflării adevărului

Potrivit art. 3 C. proc. pen., în desfăşurarea procesului penal trebuie să se asigure
aflarea adevărului cu privire la faptele şi împrejurările cauzei, precum şi cu privire la persoana
făptuitorului.

175
 Aflarea adevărului în procesul penal presupune o activitate de cercetare desfăşurată de
organele competente în scopul constatării la timp şi în mod complet a faptelor ce constituie
infracţiuni în vederea tragerii la răspundere penală a persoanelor socialmente periculoase.
Aflarea adevărului în procesul penal este limitată, deci, la faptele şi împrejurările care
fac obiectul probaţiunii.
Instanţele de judecată au obligaţia, potrivit legii, să pronunţe soluţii legale şi temeinice
care să conducă la aflarea adevărului. Legea procesual penală a instituit un sistem de garanţii
dintre care exemplificăm următoarele:
d) Organele judiciare au obligaţia de a afla adevărul în fiecare cauză penală, de a
lămuri cauza sub toate aspectele în vederea justei soluţionări a acesteia (art. 202 C.
proc. pen. şi art. 287 C. proc. pen.);
e) Părţile au dreptul de a solicita probe pe tot parcursul procesului penal în scopul
dovedirii împrejurărilor care duc la aflarea adevărului (art. 67 C. proc. pen.);
f) Orice persoană care cunoaşte vreun mijloc de probă este obligată să aducă la
cunoştinţa organului de cercetare penală şi a instanţei de judecată (art. 65 alin. 2 C.
proc. pen.).

II.4. Principiul rolului activ al organelor judiciare

Conform art. 4 C. proc. pen. organele de urmărire penală şi instanţele de judecată sunt
obligate să aibă rol activ în desfăşurarea procesului penal.
Din acest principiu rezultă că, din oficiu, organele de urmărire penală şi instanţele de
judecată trebuie să dispună administrarea oricăror probe pe care le consideră concludente,
pertinente şi utile justei soluţionări a cauzei.
Acest principiu este impus de necesitatea luptei împotriva fenomenului infracţional
care nu se poate realiza decât atunci când autorităţile judecătoreşti vor promova, din oficiu,
activităţile ce le revin spre soluţionare în vederea descoperirii, prinderii şi tragerii la
răspundere penală a făptuitorilor.
Rolul activ al organelor judiciare rezultă din dispoziţiile art. 202 C. proc. pen., text
potrivit căruia organele de urmărire penală sunt obligate să strângă toate probele în vederea
justei soluţionări a cauzei.
În faza de judecată instanţa îşi exercită atribuţiile în mod activ în vederea aflării
adevărului şi a realizării scopului educativ al judecăţii (art. 287 C. proc. pen., art. 320 C. proc.
pen.).
În cazul hotărârilor penale de condamnare rămase definitive instanţa de executare
delegă pe unul din judecătorii săi pentru a se ocupa de îndeplinirea dispoziţiilor cuprinse în
hotărârea respectivă. Acest principiu specific procesului penal se deosebeşte de principiul
disponibilităţii specific procesului civil, prin aceea că, în cauzele civile, părţile pot dispune de
acţiunea civilă exercitată în acel proces.
Pentru a garanta realizarea acestui principiu normele de organizare şi de competenţă
dispun reglementări speciale în acest sens.

II.5. Principiul garantării libertăţii persoanei

Potrivit acestui principiu în tot cursul procesului penal este garantată libertatea
persoanei. Nici o persoană nu poate fi reţinută, arestată sau privată de libertate în alt mod şi
nici nu poate fi supusă vreunei forme de restrângere a libertăţii, decât în cazurile şi în
condiţiile prevăzute de lege.

176
 Consacrat ca principiu fundamental, inviolabilitatea persoanelor constă în dreptul
omului de a fi şi de a se comporta liber, orice atingere adusă acestor atribute putând fi făcută
numai în cazurile şi în condiţiile prevăzute de lege.
Art. 23 din Constituţia României consacră inviolabilitatea persoanei. Actuala
reglementare a principiului garantării libertăţii persoanei este în concordanţă cu Declaraţia
Universală a Drepturilor Omului, adoptată de Organizaţia Naţiunilor Unite la 10.12.1948, şi
în care se prevede că „toate fiinţele umane se nasc libere şi nimeni nu trebuie să fie arestat,
deţinut sau exilat în mod arbitrar.”
Potrivit art. 5 alin. 3 C. proc. pen. dacă cel împotriva căruia s-a luat măsura arestării
preventive sau s-a dispus internarea medicală ori o măsură de restrângere a libertăţii consideră
că aceasta este ilegală, are dreptul în tot cursul procesului penal să se adreseze instanţei de
judecată potrivit legii.
Orice persoană care a fost, în cursul procesului penal, privată de libertate sau căreia i
s-a restrâns libertatea, ilegal sau pe nedrept, are dreptul la repararea daunei suferite în
condiţiile prevăzute de lege.

II.6. Principiul respectării demnităţii umane

Art. 5 C. proc. pen. a fost introdus prin Legea nr. 32/1990, text rămas în vigoare şi ca
urmare a apariţiei Legii nr. 281/2003, cât şi ca urmare a modificărilor aduse Codului de
procedură penală prin Legea nr. 356/2006.
Prin Legea nr. 19/10.10.1990 România a aderat la Convenţia împotriva torturii şi a
altor pedepse sau tratamente cu cruzime, inumane sau degradante adoptată la New York în
1984.
Prin Legea nr. 20/1990 a fost introdus în Codul Penal art. 267 – infracţiunea de tortură,
ca infracţiune împotriva înfăptuirii justiţiei.
Potrivit art. 51 C. proc. pen. orice persoană care se află în curs de urmărire penală sau
de judecată trebuie tratată cu respectarea demnităţii umane.
Supunerea acesteia la tortură sau la tratamente cu cruzime, inumane, degradante este
pedepsită de lege.
Art. 23 din Constituţie prevede regula că libertatea individuală şi siguranţa personală
sunt inviolabile, iar art. 22 alin. 2 din Constituţie dispune că nimeni nu poate fi supus torturii
şi nici unui fel de pedeapsă sau tratament inuman sau degradant.
Dispoziţiile fundamentale ale acestui principiu se regăsesc şi în art. 68 alin. 1 C. proc.
pen. care interzice întrebuinţarea de violenţe sau alte ameninţări precum şi promisiuni sau
îndemnuri în scopul de a se obţine probe.
Legea de organizare judecătorească sancţionează atitudinile ireverenţioase în timpul
exercitării atribuţiilor de serviciu ale magistraţilor care sunt considerate abateri disciplinare.
Dispoziţii ale legii penale privind infracţiuni care împiedică înfăptuirea justiţiei
întâlnim în art. 266 , art. 267, art. 267 C. proc. pen.

II.7. Prezumţia de nevinovăţie

Acest principiu are o vocaţie universală, fiind unul dintre drepturile fundamentale ale
omului. Se regăseşte în Declaraţia Drepturilor Omului şi ale Cetăţeanului din 1789, în
Declaraţia Universală a Drepturilor Omului din 1948. Acest principiu a apărut, pentru prima
dată, în Declaraţia de Independenţă americană din 1776.
Art. 11 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului prevede că „orice persoană
învinuită a fi săvârşit o infracţiune este prezumată nevinovată atât timp cât nevinovăţia sa nu
a fost stabilită într-un proces public cu asigurarea garanţiilor necesare apărării.”

177
 În Constituţia României prezumţia de nevinovăţie este prevăzută în art. 23 pct. 11 care
prevede că „învinuitul sau inculpatul beneficiază de prezumţia de nevinovăţie şi nu este
obligat să-şi dovedească nevinovăţia. În cazul în care există probe de vinovăţie, învinuitul
sau inculpatul are dreptul să probeze lipsa lor de temeinicie.”
Fiind o prezumţie relativă, prezumţia de nevinovăţie poate fi răsturnată prin dovedirea
vinovăţiei.
Răsturnarea ei poate fi făcută prin probe certe de vinovăţie.
În art. 6 paragraful 2 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi a Libertăţilor
Fundamentale sunt formulate „garanţii specifice în materie penală”, „garanţia prezumţiei de
nevinovăţie”, iar în paragraful 3 s-au instituit unele drepturi precum:
- informarea în termen cât mai scurt despre natura acuzaţiei;
- asigurarea timpului necesar formulării apărării singur sau prin apărător ales ori
desemnat din oficiu;
- interogarea atât a martorilor în apărare, cât şi a celor în acuzare;
- dreptul la interpret în mod gratuit.
Curtea europeană a statuat că instanţele de judecată nu trebuie să pornească de la ideea
preconcepută că cel trimis în judecată chiar a comis actul incriminat, sarcina probei revenind
acuzării, iar situaţia îndoielnică profitând celui acuzat.
Acuzarea este cea care trebuie să-i indice persoanei acuzate faptele ce i se impută
acesteia, pentru ca aceasta să fie în măsură să-şi pregătească apărarea.
Acuzarea are obligaţia să producă suficiente probe care să fundamenteze o eventuală
declaraţie de culpabilitate.
S-a decis că dispoziţiile art. 6 paragraful 2 din Convenţie impun ca orice reprezentant
al statului, în primul rând magistratul învestit cu efectuarea anchetei, dar şi alţi reprezentanţi
ai puterilor publice, să se abţină de a „declara public” faptul că cel pus sub urmărire penală
sau trimis în judecată este vinovat de săvârşirea infracţiunii ce i se impută, „înainte ca
vinovăţia acesteia să fi fost stabilită printr-o hotărâre judecătorească definitivă”.
În cazul în care se ajunge la îndoiala asupra vinovăţiei şi această îndoială nu este
înlăturată după administrarea de noi probe, prezumţia nu este răsturnată, dar orice îndoială
profită învinuitului sau inculpatului potrivit adagiului în dubio pro reo.

II.8. Garantarea dreptului de apărare

Potrivit art. 6 alin. 1 C. proc. pen. dreptul de apărare este garantat atât învinuitului,
inculpatului, cât şi celorlalte părţi în procesul penal. În cursul procesului penal organele
judiciare sunt obligate să asigure părţilor deplina exercitare a drepturilor procesuale în
condiţiile prevăzute de lege şi să le administreze probele necesare în apărare. Atât Declaraţia
Universală a Drepturilor Omului, cât şi Pactul Internaţional privind drepturile civile şi politice
se referă la dreptul persoanei de a se apăra ea însăşi sau de a avea asigurată asistenţa juridică a
unui apărător.
Art. 6 al Convenţiei Europene privind drepturile omului dispune ca persoana căreia i
se impută săvârşirea unei infracţiuni trebuie să dispună de timpul şi de facilităţile necesare în
vederea pregătirii apărării sale.
Constituţia României consacră în art.24 dreptul de apărare printre drepturile
fundamentale ale omului, iar legea de organizare judecătorească prevede că în tot cursul
procesului penal părţile au dreptul să fie reprezentate sau, după caz, asistate de apărător. Şi
Codul de procedură penală în art. 6 garantează dreptul de apărare. Organele judiciare sunt
obligate să asigure părţilor deplina exercitare a drepturilor procesuale în condiţiile prevăzute
de lege.

178
 Codul de procedură penală conţine numeroase garanţii în ceea ce priveşte dreptul de
apărare. Astfel, art. 129 alin. 3 C. proc. pen. prevede că atunci când învinuitul sau inculpatul
este reţinut sau arestat dacă nu poate fi adus la cercetare, organul de urmărire penală îi pune în
vedere că are dreptul să fie reprezentat şi îi asigură, la cerere, reprezentarea, potrivit art. 130
alin. 2 C. proc. pen., se face în prezenţa învinuitului sau inculpatului.
Conform art. 250 C. proc. pen. organele de cercetare penală îl cheamă pe inculpat şi îi
pun în vedere faptul că are dreptul de a lua la cunoştinţă de materialul de urmărire penală
arătându-i şi încadrarea juridică a faptei, îl întreabă totodată pe inculpat dacă are de formulat
cereri noi sau dacă doreşte să facă declaraţii suplimentare.
Art. 294 C. proc. pen. prevede posibilitatea ca inculpatul şi celelalte părţi din proces
precum şi apărătorii să ia cunoştinţă de dosar în tot cursul judecăţii.
În faza de judecată părţile îşi exercită dreptul de apărare şi prin folosirea căilor de atac.
Art. 362 prevede ca, în anumite limite, fiecare parte din proces poate ataca cu apel
sentinţele penale, iar în art. 385 se arată persoanele care pot face recurs.
În conţinutul dreptului de apărare este inclusă şi asistenţa juridică a părţilor de către
un apărător.
Articolul 6 paragraful 3 litera c) din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi
Libertăţilor Fundamentale garantează oricărui acuzat dreptul de a se apăra de acuzaţia ce i se
aduce în trei modalităţi:
- acuzatul se poate apăra singur;
- poate fi asistat de un apărător la alegerea sa;
- poate fi asistat în mod gratuit de un apărător din oficiu.
Dreptul acuzatului de a se apăra singur nu trebuie confundat cu prezenţa personală a
acestuia în instanţă.
O altă instituţie care se constituie printr-o garantare a dreptului de apărare o reprezintă
ascultarea învinuitului sau inculpatului în diferite etape ale desfăşurării procesului penal.
Astfel, în art. 150 alin. 1 C. proc. pen. se prevede că măsura arestării învinuitului sau
inculpatului nu va putea fi luată decât după ascultarea acestuia.
În cazul în care inculpatul este dispărut sau se sustrage de la urmărirea penală, când
mandatul de arestare a fost emis fără ascultarea acestuia, acesta va fi ascultat de îndată ce va fi
prins.
În cazul prelungirii arestării preventive, potrivit art. 159 C. proc. pen., inculpatul este
adus în faţa instanţei în vederea ascultării sale. Art. 237 C. proc. pen. prevede obligaţia
organului de cercetare penală de a-l chema pe inculpat sau învinuit şi de a-i da explicaţii cu
privire la drepturile şi obligaţiile pe care le are, inclusiv dreptul de apărare.
În vederea exercitării în bune condiţii a dreptului de apărare, inculpatul aflat în stare
de detenţie sau deţinere trebuie să primească copia actului de sesizare a instanţei
(rechizitoriul).
Potrivit art. 318 C. proc. pen. în cazul în care copia actului de sesizare a instanţei nu a
fost comunicat inculpatului în termenul prevăzut de art. 313 C. proc. pen., adică cu cel puţin 5
zile înaintea termenului fixat, inculpatul va cere un nou termen de judecată, acesta amânându-
se, instanţa fiind obligată să-i acorde acestuia un alt termen de judecată, iar preşedintele
completului de judecată îi va înmâna personal inculpatului copia actului de sesizare al
instanţei.
Tot ca o garanţie a dreptului de apărare se înscrie şi sancţiunea nulităţii absolute
prevăzută de art. 197 alin 2 C. proc. pen. în cazul în care judecata s-a desfăşurat fără ca
inculpatul să aibă asigurată asistenţa juridică atunci când aceasta este obligatorie potrivit legii.

179
II.9. Limba în care se desfăşoară procesul penal
Potrivit art. 7 C. proc. pen., text introdus prin Legea nr. 281/2003, în procesul penal
procedura judiciară se desfăşoară în limba română. Părţile şi alte persoane chemate în
procesul penal pot folosi limba maternă, dar actele procedurale vor fi încheiate în limba
română. Părţilor care nu vorbesc sau nu înţeleg limba română li se asigură, în mod gratuit,
posibilitatea de a lua la cunoştinţă de actele dosarului, dreptul de a vorbi şi de a pune
concluzii prin intermediul unui interpret sau traducător autorizat.
În situaţia în care toate părţile solicită sau sunt de acord să se exprime în limba
maternă, instanţa de judecată trebuie să asigure exercitarea acestui drept.
Cererile şi actele procedurale se întocmesc numai în limba română.
Dezbaterile purtate de părţi în limba maternă se înregistrează consemnându-se în
limba română.
Interpretul sau traducătorul va semna pe toate actele întocmite, pentru conformitate,
atunci când acestea au fost redactate sau consemnarea s-a făcut în baza traducerii sale, aşa
cum rezultă din art. 14 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară.

II.10. Principiul egalităţii persoanelor în procesul penal

Egalitatea în drepturi a cetăţenilor este prevăzută în art. 16 alin. 1 şi alin. 2 din
Constituţia României, text potrivit căruia: „cetăţenii sunt egali în faţa legii şi a autorităţilor
publice fără privilegii şi fără discriminări, nimeni nefiind mai presus de lege.”
Art. 21 din Constituţie prevede ca un drept fundamental accesul liber la justiţie al
oricărei persoane, nici o îngrădire în exercitarea acestui drept nu este prevăzută în vreo lege.
Nerespectarea acestui principiu conduce la săvârşirea infracţiunii de abuz în serviciu
împotriva drepturilor unor persoane.
Transpunerea acestor dispoziţii cadru din Constituţie în norme cu aplicabilitate în
domeniul activităţii judiciare s-a realizat prin intermediul Legii nr. 304/2004 privind
activitatea judiciară care, în art. 6, stipulează că „orice persoană se poate adresa justiţiei
pentru apărarea drepturilor, a libertăţilor şi a intereselor sale legitime în exercitarea
dreptului său la un proces echitabil” şi „accesul la justiţie nu poate fi îngrădit”.
Conform jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, principiul „egalităţii
armelor” presupune tratarea egală a părţilor pe toată durata desfăşurării procesului, fără ca
vreuna din ele să fie avantajată în raport cu celelalte părţi.

II.11. Principiul operativităţii sau celerităţii soluţionării cauzelor

Potrivit art. 6 alin. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului „orice persoană
are dreptul la judecarea în mod echitabil, în mod public şi într-un termen rezonabil a cauzei
sale ..”.
Aprecierea caracterului rezonabil se face în funcţie de complexitatea cauzei,
comportamentul autorităţilor şi importanţa pentru părţi, a obiectului procedurii.
Celeritatea soluţionării cauzelor nu este reglementată în mod expres în legislaţia
noastră procesuală, dar se impune ca principiu fundamental, pentru că presupune ca procesul
penal să se desfăşoare într-un timp cât mai scurt şi cât mai apropiat de momentul săvârşirii
infracţiunii. Aceasta rezultă din chiar conţinutul art. 1 alin. 1 C. proc. pen.: „Procesul penal
are ca scop constatarea la timp şi în mod complet a faptelor care constituie infracţiuni [..]”.
Aflat într-o strânsă legătură cu principiul rolului activ al organelor judiciare penale,
principiul operativităţii implică promptitudine în activitatea de strângere şi administrare a

180
probelor, pentru a se evita dispariţia sau deteriorarea acestora, precum şi pentru a se înlătura
pericolul diminuării rezonanţei sociale a faptei şi a rolului educativ al procesului penal.

REZUMAT:
În desfăşurarea procesului penal se întâlnesc principii procesuale care sunt norme de
drept procesual penal şi care se adresează celor ce participă la procesul penal direcţionând
comportarea acestora în desfăşurarea procesului penal.
Fiecare regulă de bază a procesului penal cuprinde explicit un principiu fundamental,
adică o anumită orientare impusă de concepţia şi principiile de politică procesual penală,
motiv pentru care acestea sunt considerate principii fundamentale. Aşa cum rezultă din
definiţia procesului penal, principiile cuprind anumite reguli referitoare la desfăşurarea
procesului penal, la scopul şi finalitatea acestuia.

CONCLUZII:
Prin parcurgerea conţinutului informativ al capitolului 2, aţi dobândit cunoştinţe referitoare la
principiile fundamentale ale procesului penal.

RECOMANDĂRI BIBLIOGRAFICE:

Legislaţie:
Constituţia României, 1991, modificată şi completată prin Legea de revizuire a Constituţiei
României, nr. 429/2003;
Codul român de procedură penală, cu ultimele modificări şi completări :
- L. nr.356/04-07-2006 , O.U.G. nr.60/2006;
- O.U.G. nr. 31/2008, Legea nr. 79/2007, Legea nr. 57/2008.

Doctrină:
Apetrei, M., Drept procesual penal, Editura Oscar Print, vol. I, 1998;
Beliş, V., Medicina legală, Bucureşti, Editura Teora, 1992;
Cahane, S., Drept procesual penal, Bucureşti, Editura Didactică şi Pedagogică, 1963;
Dongoroz, V., Antoniu, G., Explicaţii teoretice ale Codului de procedură penală. Partea
generală, Editura Academiei, vol. I, 1975;
Lorincz, A., Drept procesual penal. Partea generală, Bucureşti, Editura Pro Universitaria,
2006;
Mitrofan, N., Zdrenghea, V., Butoi, T., Psihologie judiciară, Bucureşti, Casa de Editură şi
Presă „Şansa” S.R.L., 1992;
Neagu, I., Tratat de procedură penală, 1997;
Tanoviceanu, I., Tratat de drept şi procedură penală, vol. IV, 1924-1927;
Volonciu, N., Tratat de procedură penală. Partea generală, vol. I, 1993.

TESTE DE AUTOEVALUARE:

1. Principiul legalităţii procesului penal:

a) este consacrat expres de Codul de procedura penală;
b) nu este consacrat expres de Codul de procedura penală;
impune ca procesul penal să se desfăşoare în cursul judecaţii potrivit dispoziţiilor prevăzute
de lege iar în cursul urmăririi penale procesul penal să se desfăşoare.
181
2. Constituie garanţii ale respectării principiului legalităţii procesului penal:
a) prevederea în legea procesual penală a sancţiunilor procedurale penale aplicabile
actelor procesuale şi procedurale care au fost întocmite cu încălcarea legii;
b) prezumţia de nevinovăţie;
c) posibilitatea instanţei de judecată de a verifica legalitatea activităţii de urmărire
penală;
d) dublu grad de jurisdicţie.

3. Prezumţia de nevinovăţie :
a) este consacrată expres în Codul de procedură penală;
b) nu este consacrată expres de constituţia României;
c) este o prezumţie relativă.

4. Prezumţia de nevinovăţie nu este răsturnată:

a) când există probe certe de vinovăţie;
b) când, deşi s-au administrat toate probele, există îndoiala asupra vinovăţiei
inculpatului;
c) când învinuitul sau inculpatul nu şi-a dovedit nevinovăţia, dar nici organele judiciare
nu au administrat probe din care să rezulte cu certitudine vinovăţia.

5. Constituie garanţii ale respectării principiului aflării adevărului:

a) posibilitatea instanţei de judecată de a restitui dosarul procurorului în vederea refacerii
urmăririi penale;
b) posibilitatea instanţei de a extinde acţiunea penală sau procesul penal;
c) existenţa instanţei de control judiciar, care poate controla hotărârea instanţei ierarhic
inferioare.

6. Oficialitatea procesului penal priveşte:

a) faza urmăririi penale;
b) numai faza urmăririi penale şi a judecăţii;
c) faza de punere în executare a hotărârilor judecătoreşti penale.

7. Principiul oficialităţii procesului penal:

a) are caracter absolut;
b) are caracter relativ;
c) este consacrat expres de Codul de procedură penală.

8. Organele de urmărire penală şi instanţele de judecată:

a) sunt obligate sa aibă rol active în desfăşurarea procesului penal;
b) trebuie să asigure aflarea adevărului cu privire la faptele şi împrejurările cauzei;
c) trebuie să trateze persoana care se află în curs de urmărire penală sau de judecată, cu
respectarea demnităţii umane.

182
9. Actele necesare desfăşurării procesului penal se îndeplinesc:
a) numai din oficiu;
b) din oficiu;
c) afară de cazul când prin lege se dispune astfel.

10. Constituie reguli de bază ale procesului penal, consacrate expres de Codul de procedură
penală:
a) garantarea libertăţii persoanei;
b) garantarea dreptului de apărare;
c) dreptul la un proces echitabil.

11. In cursul procesului penal:

a) persoanele care nu înţeleg sau nu vorbesc limba română au dreptul de a lua cunoştinţă
de toate actele şi lucrările dosarului, de a vorbi în instanţă şi de a pune concluzii, prin
interpret;
b) în fata organelor judiciare din unităţile administrativ-teritoriale locuite şi de populaţie
şi de altă naţionalitate decât cea română, se asigură folosirea limbii materne;
c) dreptul de a folosi interpret, în cazurile prevăzute de lege, este asigurat în mod gratuit;
d) se asigură părţilor şi altor persoane chemate în proces folosirea limbii materne.

12. Ca o consecinţă a garantării dreptului la apărare, în procesul penal:

a) organele judiciare au obligaţia sa încunoştinţeze pe învinuit sau pe inculpat despre
fapta pentru care este cercetat şi despre încadrarea juridică a acesteia;
b) organele judiciare au obligaţia să îi asigure învinuitului sau inculpatului posibilitatea
pregătirii şi exercitării apărării;
c) organele judiciare sunt obligate, în toate procesele penale, să ia măsuri pentru
asigurarea asistenţei juridice a învinuitului sau inculpatului, daca acesta nu are
apărător ales.

13. În tot cursul procesului penal:

a) orice parte trebuie sa fie asistată de apărător;
b) orice parte are dreptul sa fie asistata de apărător;
c) organele judiciare sunt obligate sa administreze părţilor probele necesare în aparare.

14. Inainte de a I se lua prima declaraţie invinuitului sau inculpatului:

a) organele judiciare au obligaţia să-i asigure apărarea de către un avocat, dacă nu are
apărător ales;
b) organele judiciare au obligaţia să-l încunoştinţeze despre dreptul de a fi asistat de către
un apărător, consemnându-se aceasta în procesul verbal de ascultare;
c) organele judiciare au obligaţia să-i asigure apărarea de către un avocat, dacă nu are
apărător ales şi dacă asistarea de către apărător este obligatorie, potrivit legii.

183
15. In tot cursul procesului penal:
a) învinuitul sau inculpatul arestat preventiv poate cere punerea în libertate provizorie,
sub control judiciar sau pe cauţiune;
b) este garantată libertatea persoanei;
c) persoana împotriva căreia s-a luat o măsura de restrângere a libertăţii are dreptul să se
adreseze instanţei competente, dacă considera că măsura este ilegala.

Răspunsuri

1 =a
2 = a, c, d
3 = a, c
4 = b, c
5 = a, b, c
6 = a, c
7 = b, c
8 = a, b, c
9=c
10 = a, b
11 = a, c, d
12 = a, b
13 = b, c
14 = b, c
15 = a, b, c

Teme de control (conform calendarului disciplinei):

Principiile fundamentale ale dreptului procesual penal. Prezumţia de nevinovăţie în
sistemul de drept procesual penal român.

184
 CAPITOLUL III
PARTICIPANŢII ÎN PROCESUL PENAL

Obiectivele specifice capitolului:

• Definirea conceptului de participant în procesul penal;
• Identificarea participanţilor în procesul penal;
• Delimitarea părţilor în procesul penal;
• Înţelegerea şi definirea drepturilor şi obligaţiilor apărătorului.

Rezultatele aşteptate:

• Cunoaşterea şi utilizarea adecvată a noţiunii de participant în procesul penal;

• Explicarea şi interpretarea modului în care organele judiciare participă în procesul
penal;
• Cunoaşterea şi utilizarea adecvată a noţiunii de parte în procesul penal;
• Pregătirea fundamentală pentru interpretarea şi utilizarea noţiunilor din celelalte
module.

Competenţele dobândite ca urmare a parcurgerii capitolului:

• Realizarea de referate cu privire la problematica capitolului;

• Discuţii cu specialişti din domeniu.

Timpul mediu necesar pentru asimilarea capitolului: 3 ore

185
 I NOŢIUNEA DE PARTICIPANT

I.1.
Procesul penal reprezintă o categorie complexă, o activitate a cărei realizare implică
intervenţia unor persoane obligate sau interesate să participe în vederea rezolvării conflictului
născut ca urmare a săvârşirii unei infracţiunii.
Persoanele care cooperează în cadrul procesului penal în vederea atingerii scopului
acestuia poartă denumirea de participanţi.
În timp ce prin participanţi în dreptul penal înţelegem numai persoanele fizice care au
conlucrat la săvârşirea unei infracţiuni, prin participanţi în dreptul procesual penal înţelegem
organele şi persoanele chemate să contribuie la desfăşurarea procesului penal.
În sens larg din categoria participanţilor fac parte:
g) organele judiciare;
h) părţile;
i) apărătorul;
j) alte persoane.
În sens restrâns noţiunea de participanţi cuprinde:
• organele judecătoreşti;
• părţile;
• apărătorul.
Organele care au calitatea de participanţi în procesul penal sunt:
• instanţele judecătoreşti;
• procurorul;
• organele de cercetare penală.
Sunt părţi în procesul penal:
• inculpatul;
• partea vătămată;
• partea civilă;
• partea responsabilă civilmente.
Părţile din procesul penal acţionează pentru realizarea intereselor personale care se
nasc din săvârşirea unei infracţiunii, prin formularea de cereri, memorii, concluzii personale
adresate organelor judiciare.
Din categoria altor persoane fac parte:
• martorul;
• expertul;
• interpretul;
• grefierul;
• executorii judecătoreşti.

186
 II.ORGANELE JUDICIARE – PARTICIPANŢI ÎN PROCESUL PENAL

II.1. Instanţele judecătoreşti

I. Noţiunea şi rolul instanţelor judecătoreşti

Potrivit Constituţiei României autoritatea judecătorească este reglementată ca o funcţie
distinctă, organizată într-un sistem în care sunt prevăzute următoarele organe judiciare:
a. instanţele judecătoreşti;
b. Consiliul Superior al Magistraturii;
c. Ministerul Public.
Puterea judecătorească este separată de celelalte puteri ale statului, având atribuţii
proprii ce sunt exercitate prin instanţele judecătoreşti.
Instanţele judecătoreşti se înfăţişează ca subiect principal al activităţii procesual penale
în îndeplinirea următoarelor atribuţii:
• pronunţă hotărâri judecătoreşti;
• îşi desfăşoară în principal activitatea în faza de judecată, dar au şi atribuţii în
privinţa unor sarcini legate de urmărirea penală. De exemplu, art. 147 C. proc.
pen. prevede că „arestarea preventivă se dispune numai de către instanţele de
judecată”.
De asemenea, prelungirea arestării preventive nu poate fi dispusă decât de instanţa de
judecată, iar activitatea de punere în executare a hotărârilor penale de condamnare rămase
definitive este realizată doar de aceste organe (art. 155 - 159 C. proc. pen, art. 420 C. proc.
pen.).
Prin atribuţiile pe care le au, instanţele judecătoreşti verifică legalitatea tuturor actelor
procesuale şi procedurale înfăptuite de ceilalţi participanţi la proces.
Conform art. 2 alin. 1 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, „Justiţia
se înfăptuieşte în numele legii, este unică, imparţială şi egală pentru toţi”.
Instanţele judecătoreşti îşi desfăşoară activitatea într-un sistem unitar prevăzut de art.
126 alin. 1 din Constituţia României în care se arată că în România „Justiţia se realizează
prin Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi prin celelalte instanţe prevăzute de lege”.

II. Sistemul şi organizarea instanţelor judecătoreşti

Sistemul instanţelor judecătoreşti din ţara noastră reuneşte două categorii de instanţe:
instanţele civile (judecătorii, tribunale, tribunale specializate, curţi de apel, Înalta Curte de
Casaţie şi Justiţie) şi instanţele militare (tribunale militare, Tribunalul Militar Teritorial
Bucureşti, Curtea Militară de Apel Bucureşti).
Sub aspectul organizării lor teritoriale, instanţele civile sunt repartizate astfel:
- judecătoriile – sunt instanţe fără personalitate juridică, organizate în judeţe şi în
sectoarele municipiului Bucureşti;
- tribunalele – sunt instanţe cu personalitate juridică, organizate la nivelul fiecărui
judeţ şi al municipiului Bucureşti;
- tribunalele specializate – sunt instanţe fără personalitate juridică, care pot
funcţiona la nivelul judeţelor şi al municipiului Bucureşti;
- curţile de apel – fiecare curte de apel îşi exercită competenţa într-o circumscripţie
care cuprinde mai multe tribunale şi tribunale specializate.
187
 În ceea ce priveşte instanţele militare, acestea sunt:
- tribunalele militare – în prezent sunt patru tribunale militare;
- Tribunalul Militar Teritorial Bucureşti – există un singur tribunal militar teritorial,
având competenţă pe întreg teritoriul ţării;
- Curtea Militară de Apel Bucureşti – funcţionează ca instanţă unică, având sediul în
Bucureşti şi competenţă pe întreg teritoriul ţării.

Înalta Curtea de Casaţie şi Justiţie, ca singura instanţă supremă, asigură

interpretarea şi aplicarea unitară a legii de către celelalte instanţe judecătoreşti potrivit
competenţei sale. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este organizată pe 4 secţii:
• Secţia civilă şi de proprietate intelectuală;
• Secţia penală;
• Secţia comercială;
• Secţia de contencios administrativ şi fiscal.
Completul de 9 judecători şi Secţiile Unite au o competenţă proprie reglementată de
art. 29-32 din Legea nr. 304/2004.
Până în 1998, la instanţa supremă a existat şi secţia militară; în urma desfiinţării
acestei secţii, prin Legea nr. 153/1998 de modificare a Legii nr. 56/1993 privind organizarea,
conducerea, funcţionarea şi competenţa Curţii Supreme de Justiţie cauzele care erau de
competenţa sa au fost preluate de secţia penală a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

III. Completele de judecată

Codul de procedură penală, foloseşte noţiunea de instanţă de judecată, adică numărul
de judecători ce compun completul de judecată în vederea soluţionării unei cauze sau a mai
multor cauze penale.
Cu toate acestea, compunerea instanţei nu trebuie confundată cu constituirea instanţei,
aceasta din urma însemnând alcătuirea instanţei cu procuror, grefier.
Compunerea completelor de judecată se face de către colegiile de conducere la
începutul anului urmărindu-se asigurarea continuităţii completelor.
Completul de judecată este prezidat prin rotaţie de către un judecător. Repartizarea
cauzelor se face aleatoriu în sistem informatic. Cauzele repartizate unui complet de judecată
nu pot fi transmise altui complet decât în condiţiile prevăzute de regulament.
Potrivit art. 54 alin. 1 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, apelurile
se judecă în complet de 2 judecători iar recursurile se judecă în complet de 3 judecători. În
cazul completelor formate din 2 judecători, dacă aceştia nu ajung în unanimitate la un acord
asupra pronunţării hotărârii, atunci se constituie un complet de divergenţă alcătuit cu un al
treilea judecător care, de regulă, este preşedintele ori vicepreşedintele instanţei ori
preşedintele de secţie.
Completele pentru soluţionare în prima instanţă a cauzelor privind conflictele de
muncă şi asigurări sociale se constituie din 2 judecători şi 2 asistenţi judiciari. Asistenţii
judiciari participă la deliberare cu vot consultativ şi semnează hotărârea.

II.2. Ministerul Public

Potrivit Legii nr. 304/2004 privind organizarea judiciară pe întreg teritoriul României
puterea judecătorească se compune din instanţele judecătoreşti, Consiliul Superior al
Magistraturii şi Ministerul Public. Ministerul Public îşi exercită atribuţiile în temeiul legii şi
este condus de un procuror general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi
Justiţie.
Activitatea Ministerului Public este organizată potrivit principiilor legalităţii,
imparţialităţii şi controlului ierarhic, sub autoritatea Ministrului Justiţiei, în condiţiile legii.
188
 Principiul legalităţii derivă din prevederile art. 54 din Constituţia României, unde se
arată că „respectarea Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor este obligatorie”.
Ministerul Public este independent în relaţiile cu celelalte autorităţi publice şi îşi
exercită atribuţiile numai în temeiul legii.
Principiul imparţialităţii rezultă din prevederile legii, obligând procurorii să
intervină prin intermediul acţiunii în justiţie ori de câte ori legalitatea a fost încălcată.
Exercitarea acţiunii impune o atitudine obiectivă, de imparţialitate, corectitudine şi
probitate profesională.
Principiul controlului ierarhic rezultă din prevederile art. 64 alin. 1 din Legea nr.
304/2004 privind organizarea judiciară în care se arată că dispoziţiile procurorului ierarhic
superior date în scris şi în conformitate cu legea sunt obligatorii pentru procurorii din
subordine. În soluţiile dispuse procurorul este independent în condiţiile prevăzute de lege.
Procurorul poate contesta la Consiliul Superior al Magistraturii, intervenţia
procurorului ierarhic superior în orice formă în efectuarea urmăririi penale sau în adoptarea
soluţiei.

A. Organizarea şi atribuţiile Ministerului Public

Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie exercită direct sau prin
procurori desemnaţi controlul tuturor parchetelor. Parchetul General are în structura sa secţii
conduse de procurori şefi. În cadrul Parchetului General funcţionează Direcţia de Investigare
a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism, ca structură specială şi Direcţia
Naţională Anticorupţie.
În cadrul Ministerului Public funcţionează parchetele de pe lângă judecătorii,
parchetele de pe lângă tribunale, parchetele de pe lângă curţile de apel.
Pe lângă instanţa militară funcţionează parchetele militare de pe lângă tribunalul
militar, respectiv curtea de apel.
Ministerul Public exercită prin procurori următoarele atribuţii:
• efectuează urmărirea penală în cazurile şi condiţiile prevăzute de lege;
• conduce şi supraveghează activitatea de cercetare penală a poliţiei judiciare şi
controlează activitatea altor organe de cercetare penală;
• sesizează instanţele judecătoreşti pentru judecarea cauzelor;
• exercită acţiunea în cazurile prevăzute de lege;
• participă în condiţiile legii la şedinţele de judecată;
• exercită căile de atac împotriva hotărârilor judecătoreşti;
• apăra drepturile şi interesele legitime ale minorilor, ale persoanelor puse sub
interdicţie, ale dispăruţilor;
• acţionează pentru prevenirea şi combaterea criminalităţii sub coordonarea
Ministrului Justiţiei pentru realizarea politicii penale a statului;
• studiază cauzele ce generează şi favorizează criminalitatea.

B. Direcţia Naţională Anticorupţie

În varianta actualizată a O.U.G. nr. 43/2002 au fost operate şi înlocuite denumirile
prevăzute de art. II din O.U.G nr. 134/2005 astfel cum aceasta a fost modificată în urma
aprobării prin Legea nr. 54/2004. În urma acestei modificări denumirea de Parchet Naţional
Anticorupţie a fost înlocuită cu Direcţia Naţională Anticorupţie.
Procurorul general al Parchetului Naţional Anticorupţie a fost înlocuit cu procurorul
şef al Direcţiei Naţionale Anticorupţie. Direcţia Naţională Anticorupţie are personalitate
juridică în cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
Direcţia Naţională Anticorupţie are sediul în municipiul Bucureşti şi îşi exercită
atribuţiile pe întreg teritoriul României prin procurori specializaţi în combaterea corupţiei.
189
 Direcţia Naţională Anticorupţie este independentă în raport cu instanţele judecătoreşti
şi cu parchetele de pe lângă acestea, precum şi în relaţiile cu celelalte autorităţi publice.
Atribuţiile Direcţiei Naţionale Anticorupţie sunt:
• efectuează urmărirea penală în condiţiile prevăzute în Codul de procedură penală,
în Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de
corupţie.
• conduce, supraveghează şi controlează actele de cercetare penală efectuate din
dispoziţiile procurorului de către ofiţerii de poliţie judiciară aflaţi sub autoritatea
exclusivă a procurorului şef al Direcţiei Naţionale Anticorupţie.
• conduce, supraveghează şi controlează activitatea de ordin tehnic a urmăririi
penale efectuată de specialişti în domeniul economic, financiar, bancar, vamal,
informatic, etc.;
• sesizează instanţa de judecată pentru luarea măsurilor prevăzute de lege;
• participă în condiţiile legii la şedinţele de judecată;
• exercită căile de atac împotriva hotărârilor judecătoreşti în condiţiile prevăzute de
lege.

Organele de cercetare penală

Conform art. 201 alin. 1 C. proc. pen. urmărirea penală se efectuează de procuror şi de
către organele de cercetare penală.
Organele de cercetare penală sunt:
• Organele de cercetare ale poliţiei judiciare;
• Organele de cercetare speciale;
Ca organe ale poliţiei judiciare funcţionează lucrători operativi specializaţi din
Ministerul Internelor şi Reformei Administrative desemnaţi nominal de Ministrul de Interne
cu avizul conform al procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi
Justiţie.
Organele de cercetare speciale sunt cele prevăzute în art. 208 C. proc. pen.; acestea se
împart în următoarele categorii;
a) ofiţerii anume desemnaţi de către comandanţii unităţilor militare corp aparte şi
similare, pentru militarii din subordine;
b) ofiţerii anume desemnaţi de către şefii comenduirilor de garnizoană, pentru
infracţiunile săvârşite de militari în afara unităţilor militare;
c) ofiţerii anume desemnaţi de către comandanţii centrelor militare, pentru
infracţiunile de competenţa instanţelor militare, săvârşite de persoanele civile în
legătură cu obligaţiile lor militare;
d) căpitanii porturilor, pentru infracţiunile contra siguranţei navigaţiei pe apă şi
contra disciplinei şi ordinii la bord, precum şi pentru infracţiunile de serviciu sau
în legătură cu serviciul, prevăzute în Codul penal, săvârşite de personalul
navigant al marinei civile, dacă fapta a pus sau ar fi putut pune în pericol
siguranţa navei sau a navigaţiei.

Organele de cercetare penală, ca organe judiciare, au atribuţii numai în faza de

urmărire penală, deoarece ele nu participă la desfăşurarea judecării cauzelor penale.

190
 III PĂRŢILE ÎN PROCESUL PENAL

III.1. Noţiunea de parte

La soluţionarea cauzelor penale alături de subiecţii oficiali sunt implicate şi alte

persoane, numite în literatura de specialitate şi subiecţi particulari principali sau părţi ale
cauzei penale Potrivit art. 23 şi 24 C. proc. pen. sunt părţi în procesul penal: inculpatul, partea
vătămată, partea civilă şi partea responsabilă civilmente.

III.2. Făptuitorul

Înainte de pornirea procesului penal cel ce a săvârşit o infracţiune poartă denumirea de

făptuitor, care o dată cu declanşarea procesului penal capătă calitatea de învinuit.

III.3. Învinuitul

Învinuitul, deşi nu figurează între părţile din procesul penal, ocupă un loc considerabil
în reglementarea Codului de procedură penală.
Urmare a săvârşirii unei infracţiuni se naşte un raport de drept substanţial în care
subiectul principal este societatea pe de o parte, iar pe de altă parte, autorul infracţiunii
respective. Pe parcursul desfăşurării urmăririi penale subiectul activ al infracţiunii îmbracă
diferite calităţi procesuale care au o semnificaţie distinctă, adică aceeaşi persoană fizică,
infractorul, va avea calităţi juridice diferite.
Învinuitul este subiect de drepturi şi obligaţii procesuale, în timp ce făptuitorul nu are
aceste drepturi şi obligaţii.
Actele procesuale prin care i se conferă învinuitului această calitate sunt:
• rezoluţia;
• procesul-verbal al organului de cercetare penală.
Potrivit art. 229 C. proc. pen. persoana fără de care se efectuează urmărirea penală se
numeşte învinuit cât timp nu a fost pusă în mişcare acţiunea penală împotriva sa.
În vederea începerii urmăririi penale, organul de cercetare penală poate efectua acte
premergătoare pentru a verifica temeinicia informaţiilor primite prin modurile de sesizare.
Conform art. 228 C. proc. pen. organul de cercetare penală, sesizat în vreunul din
modurile prevăzute de art. 221 C. proc. pen., poate dispune prin rezoluţie începerea urmăririi
penale când din cuprinsul actului de sesizare sau al actelor premergătoare efectuate nu rezultă
vreunul dintre cazurile de împiedicare a punerii în mişcare a acţiunii penale dintre cele
prevăzute de art.10 C. proc. pen. cu excepţia celui de la litera b (fapta nu prezintă gradul de
pericol social al unei infracţiuni). Din conţinutul art. 228 C. proc. pen. rezultă că organul de
cercetare penală poate începe urmărirea penală numai dacă nu există nici un impediment
pentru punerea în mişcare a acţiunii penale.
În conformitate cu dispoziţiile art. 234 C. proc. pen. dacă organul de cercetare penală
îşi formează convingerea că sunt suficiente temeiuri pentru punerea în mişcare a acţiunii
penale, va face propuneri în acest sens pe care le va înainta procurorului. Potrivit art. 233 alin.
2 C. proc. pen., dacă procurorul după ce examinează dosarul cauzei constată că sunt indicii
temeinice poate propune instanţei de judecată luarea unei măsuri preventive.

191
III.4. Inculpatul

Potrivit art. 23 C. proc. pen. persoana împotriva căreia s-a pus în mişcare acţiunea
penală este parte în procesul penal şi se numeşte inculpat.
Actele procesuale prin care se conferă unei persoane aceasta calitate sunt:
• ordonanţa de punere în mişcare a acţiunii penale;
• rechizitoriul;
• declaraţia orală a procurorului de şedinţă;
• încheierea instanţei de judecată.
Drepturile inculpatului:
• dreptul de a cunoaşte materialul de urmărire penală;
Neaducerea la cunoştinţa celui reţinut sau arestat, în prezenţa apărătorului, a învinuirii ce i se
aduce, este sancţionată cu nulitatea absolută conform art. 197 alin. 2 C. proc. pen.
• dreptul de apărare;
• dreptul de a formula cereri, memorii şi de a pune întrebări;
• dreptul de a avea ultimul cuvânt în faţa instanţei de judecată;
• dreptul de a uza de căile de atac prevăzute de lege.

Obligaţiile inculpatului:
• să suporte învinuirea adusă;
• să suporte unele măsuri procesuale, ca de exemplu reţinerea sau arestarea
preventivă;
• să se prezinte în faţă organelor judiciare ori de câte ori este chemat;
• să respecte ordinea şi solemnitatea şedinţei de judecată.

În doctrină s-a făcut aprecierea că după rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti

de condamnare inculpatul dobândeşte calitatea de condamnat, parte în procesul penal care nu
mai este prevăzută de lege.
O dată cu începerea executării pedepsei, condamnatul devine subiect în cadrul
raportului juridic de drept execuţional penal.

III.5. Partea vătămată

Conform art. 24 alin 1 C. proc. pen. „persoana care a suferit prin fapta penală o
vătămare fizică, morală sau materială, dacă participă în procesul penal, se numeşte parte
vătămată.”
Calitatea de parte vătămată rezultă din raportul juridic creat pe plan social între cel
care a săvârşit o infracţiune şi cel care a suferit o vătămare prin acea infracţiune şi implică
vocaţia de a participa în procesul penal ca parte vătămata sau parte civilă.
Organele judiciare au, potrivit art. 76 C. proc. pen., obligaţia de a chema persoana
vătămată prin infracţiune şi de a o întreba dacă se constituie parte vătămată sau parte civilă.
Totodată, îi va aduce la cunoştinţă că are dreptul de a solicita audierea în prezenţa unui
consilier de protecţie a victimelor şi reintegrare socială a infractorilor. I se va atrage atenţia că
declaraţia de participare în proces ca parte vătămată sau parte civilă poate fi făcută în tot
cursul procesului penal până la citirea rechizitoriului. Încălcarea acestei obligaţii de către
organele judecătoreşti echivalează cu lipsa de rol activ şi are drept consecinţă nulitatea
hotărârii pronunţate.

192
 a) Drepturile şi îndatoririle persoanei vătămate
Partea vătămată îşi desfăşoară activitatea în legătură cu latura penală a cauzei, putând
fi ascultată în cadrul procesului penal. În cazul în care poate fi periclitată viaţa, integritatea
corporală sau libertatea părţii vătămate sau a rudelor apropiate ale acesteia, procurorul, ori
după caz, instanţa de judecată poate încuviinţa ca aceasta să fie ascultată fără a fi prezentă
fizic la locul unde se află organul judiciar care efectuează urmărirea penală sau, după caz, în
locul în care se desfăşoară şedinţa de judecată prin intermediul unei reţele video sau audio.
Declaraţiile părţii vătămate se înregistrează integral în formă scrisă fiind semnate de
organul judiciar, de partea vătămată, precum şi de consilierul de protecţie al victimelor
prezent la ascultarea acesteia.
Persoana vătămată poate fi ascultată ca martor dacă nu participă în procesul penal ca
parte vătămată sau parte civilă. Aceasta se bucură şi de alte drepturi procesuale, ca de
exemplu:
• de a formula plângeri împotriva actelor şi măsurilor de urmărire penaă care au
adus atingere drepturilor sale procesuale (art. 275 C. proc. pen, art. 278 C. proc.
pen.);
• dreptul de a fi asistată de un apărător (art. 6 alin. 4 C. proc. pen.);
• dreptul de a fi reprezentată (art. 174 alin. 1 C. proc. pen.);
• dreptul de a formula cereri, de a ridica excepţii şi de a pune concluzii;
• dreptul de a exercita căile de atac prevăzute de lege;
Decesul părţii vătămate în timpul procesului penal lăsă un gol procesual, ea neputând
fi înlocuită în drepturile sale. Dispariţia părţii vătămate nu trebuie să conducă la concluzia că
s-ar putea împiedica exercitarea acţiunii penale. În asemenea cazuri exercitarea acţiunii penale
are loc din oficiu de către organele judiciare investite cu rezolvarea conflictului dedus
judecăţii.
Pentru exercitarea drepturilor procesuale în cadrul procesului penal partea vătămată
trebuie citată. (art. 175 şi următoarele C. proc. pen.).

III.6. Partea civilă

Potrivit art. 24 alin 2 C. proc. pen., partea vătămată care exercită acţiunea civilă în
cadrul procesului penal se numeşte parte civilă. Calitatea de parte civilă se poate dobândi
numai atunci când partea vătămată solicită acoperirea unui prejudiciu material sau moral
produs prin infracţiune.
Temeiul constituirii de parte civilă întotdeauna îl constituie săvârşirea unei infracţiuni
care prin natura ei poate produce prejudicii materiale sau morale.
Dreptul de despăgubire formulat prin acţiunea civilă alăturată celei penale a făcut
obiectul preocupărilor Curţii Europene a Drepturilor Omului cu privire la aplicabilitatea art. 6
din Convenţie.
A se pronunţa în legătură cu astfel de situaţii juridice, Curtea a statuat, în principiu, că
„atunci când victima unei infracţiuni se constituie parte civilă, în procesul penal, aceasta
semnifică introducerea unei cereri în despăgubire, chiar dacă ea nu a cerut, în mod expres,
repararea prejudiciului suferit. Prin dobândirea calităţii de parte civilă în procesul penal, ea
are în vedere nu numai condamnarea penală a autorului infracţiunii, ci şi repararea pecuniară a
prejudiciului pe care l-a suferit”.
Constituirea de parte civilă în procesul penal oferă avantaje acesteia în raport cu
exercitarea acţiunii civile separate.
Aceste avantaje sunt:
• exercitarea operativă a acţiunii;
193
 • rapiditatea obţinerii despăgubirilor materiale şi/sau morale;
• administrarea mai uşor a probelor;
• acţiunea civilă este scutită de taxă de timbru.
Se pot constitui părţi civile în procesul penal doar persoanele care au suferit un
prejudiciu material sau moral în urma săvârşirii unei infracţiuni.
Sub aspect formal se cere ca persoana să-şi manifeste voinţa de a fi despăgubită în
procesul penal, iar sub aspect substanţial să existe un prejudiciu material sau moral cauzat
prin infracţiune.
Pot exercita acţiunea civilă în procesul penal: soţul sau soţia, concubina care avea
copii cu victima, soţul sau soţia pentru copii luaţi spre creştere şi educare, precum şi
persoanele care au suportat cheltuielile cu înmormântarea victimei.
Acţiunea civilă având caracter patrimonial şi fiind transmisibilă, moştenitorii victimei
se pot constitui părţi civile în procesul penal. În cauzele cu copii minori, părintele rămas în
viaţă nu poate renunţa la drepturile patrimoniale ale acestuia.
Se pot constitui părţi civile în procesul penal şi copiii victimelor care la data judecăţii
au devenit majori.
Are calitatea de parte civilă în procesul penal şi unitatea sau societatea de la care s-au
sustras anumite bunuri ori sume de bani.
Calitatea de parte civilă o poate avea în procesul penal şi dobânditorul de bună
credinţă a unui lucru sustras de inculpat, atunci când bunul a fost restituit părţii vătămate în
cursul procesului penal ori a fost ridicat de la inculpat şi predat părţii vătămate.
Asiguratorul de răspundere civilă, se subrogă în drepturile asiguratului şi se poate
constitui parte civilă în procesul penal pentru sumele plătite în cadrul asigurărilor de bunuri şi
a asigurărilor pentru răspunderea civilă atunci când paguba a fost cauzată prin fapte penale ale
terţilor.

a) Momentul până la care partea vătămată se poate constitui parte civilă în

procesul penal
Conform art. 15 alin. 2 C. proc. pen., constituirea de parte civilă se poate face în tot
cursul procesului penal precum şi în faţa instanţei de judecată până la citirea actului de
sesizare.
Art. 76 alin. 2 C. proc. pen., în partea sa finală, fixează obligaţia instanţei de judecată
cât şi a organelor de cercetare penală, de a pune în vedere părţii vătămate că poate participa în
proces ca parte vătămată sau ca parte civilă.
Constituirea de parte civilă în cursul urmăririi penale rămâne valabilă, chiar dacă
partea vătămată nu s-a prezentat în faţa instanţei de judecată. Excepţia de la această regulă o
constituie situaţia când inculpatul acceptă o astfel de constituire tardivă. Pentru persoanele
lipsite de capacitate de exerciţiu sau cu capacitatea de exerciţiu restrânsă acţiunea civilă se
exercită din oficiu (art. 17 alin. 1 C. proc. pen., este reprodus astfel cum a fost modificat prin
art. I pct. 9 din Legea nr. 281/2003)

b) Modalităţile de constituire a părţii civile

Cum legea nu prevede un anumit mod de constituire a părţii civile, rezultă că aceasta
se poate face printr-o cerere scrisă adresată organului de cercetare penală sau instanţei de
judecată, cerere care poate fi făcută şi oral.
Constituirea de parte civilă poate fi făcută atât de persoana păgubită cât şi de alte
persoane care au calitatea de reprezentanţi legali: apărătorul, soţul sau soţia inculpatului,
părinţii pentru copiii lor minori şi procuratorul.

194
 c) Drepturile şi îndatoririle părţii civile
Potrivit art. 15 C. proc. pen. partea vătămată are dreptul de a se constitui parte civilă în
contra învinuitului sau inculpatului şi a persoanei responsabile civilmente.
În conformitate cu prevederile art. 301 alin 2 C. proc. pen. partea civilă poate formula
cereri, ridica excepţii şi pune concluzii în măsura în care acestea au legătură cu pretenţiile
civile.
Conform art. 362 lit. d) C. proc. pen., partea civilă poate exercita calea de atac a
apelului sau a recursului.
Acţiunea civilă fiind disponibilă, partea civilă poate renunţa printr-o declaraţie expresă
şi neechivocă făcută personal sau prin procurator.
În cazul în care partea civilă este un minor, părinţii acestuia nu pot renunţa la
exercitarea acţiunii civile decât cu avizul autorităţii tutelare.
Potrivit art. 17 alin. 2 C. proc. pen. organul de urmărire penală sau instanţa de judecată
va cere persoanei vătămate ca prin reprezentant legal sau prin persoanele care încuviinţează
actele să prezinte situaţia cu privire la întinderea pagubei materiale şi a daunelor morale,
precum şi date privind faptele prin care acestea au fost pricinuite.
În literatura de specialitate s-a apreciat că renunţarea la exercitarea acţiunii civile nu
este posibilă, dacă partea civilă este una dintre entităţile juridice prevăzute în art. 145 C. pen.

III.7. Partea responsabilă civilmente

Instituţia prin care este angajată răspunderea civilă a unei persoane pentru pagubele
pricinuite prin fapta învinuitului sau inculpatului se numeşte parte responsabilă civilmente.
Instituirea acestei calităţi procesuale are menirea de a proteja persoana care a suferit
un prejudiciu material împotriva insolvabilităţii autorului prejudiciului realizându-se astfel o
răspundere complementară indirectă.
Răspunderea civilă pentru fapta altei persoane există numai ca expresie a prevederilor
legale şi are la bază anumite reguli, anumite relaţii între autorul prejudiciului şi persoana
chemată să răspundă civil.
Prin Decizia nr. I din 28 martie 2005 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Secţiile
Unite, a fost admis recursul în interesul legii în aplicarea dispoziţiilor art. 54 alin. 4 şi ale art.
57 din Legea nr. 136/1995 privind asigurările şi reasigurările în România şi a stabilit că:
„Societatea de asigurare participă în procesul penal în calitate de asigurator de răspundere
civilă şi nu ca parte responsabilă civilmente sau garant al plăţii despăgubirilor civile”.
Prin urmare, în cazul producerii unui accident de circulaţie având drept consecinţă
cauzarea unui prejudiciu pentru care s-a încheiat un contract de asigurare, obligaţia de
răspundere civilă coexista răspunderii civile delictuale bazată pe art. 998 C. civ., „acelui, care
prin fapta sa, a cauzat efectele păgubitoare, cu răspunderea contractuală a asiguratorului,
întemeiată pe contractul de asigurare, reglementat de Legea nr. 136/1995” (publicată în M.
Of. nr. 503/14.06.2005)
Sunt persoane responsabile civilmente:
• părinţii pentru faptele ilicite ale copiilor lor minori (art. 1000 alin. 2 C. civ.);
• institutorii şi meşteşugarii pentru faptele ilicite ale elevilor şi ucenicilor aflaţi sub
supravegherea lor (art. 1000 alin. 4 C. civ.);
• comitenţii pentru faptele ilicite ale prepuşilor lor în funcţiile încredinţate (art. 1000
alin. 3 C. civ.);
• persoanele care îndeplinesc funcţii de conducere (art.28, art.29 din Legea nr.
22/1969 privind angajarea gestionarilor);

195
 • persoanele la care s-a constatat printr-o hotărâre judecătorească că au dobândit
bunuri sustrase de la un gestionar, bunuri sustrase de acesta din avutul public dacă
le-a dobândit în afara obligaţiei lui de serviciu (art. 34 din Legea nr. 22/ 1969);
• persoanele care au constituit o garanţie pentru gestionar (art. 10 din Legea nr.
22/1969).
Pentru persoanele enumerate în art. 1000 C. civ. culpa este prezumată în timp ce
pentru persoanele prevăzute de Legea nr. 22/1969 culpa trebuie dovedită.
Introducerea în procesul penal a persoanei responsabile civilmente poate avea loc la
cerere sau din oficiu, fie în cursul urmăririi penale fie în faţa instanţei de judecată până la
citirea actului de sesizare (art. 16 alin. 1 C. proc. pen.).
Partea responsabilă civilmente poate interveni în procesul penal până la terminarea
cercetării judecătoreşti.

a) Răspunderea părinţilor pentru faptele ilicite ale copiilor lor minori

Această răspundere este angajată indiferent dacă filiaţia este din căsătorie sau din afara
ei ori dacă adopţia a fost făcută cu efecte depline.
Tutorele nu are calitatea de parte responsabilă civilmente şi nu angajează răspunderea
civilă.
Părinţii răspund pentru prejudiciile cauzate de copiii lor minori din momentul în care
aceştia din urmă prin comportamentul lor deviant, produc prejudicii patrimoniale în
detrimentul altor persoane.
În practica judiciară s-a stabilit că părintele căruia nu i s-a încredinţat copilul pentru
creştere sau educare va răspunde în calitate de parte responsabilă civilmente pentru
prejudiciile cauzate prin infracţiune, în măsura în care se constată în sarcina sa vreo culpă în
legătură cu educaţia minorului. Răspunderea va opera în temeiul art. 998-999 C. civ. şi nu în
temeiul art. 1000 alin. 2 C. civ.
Condiţiile generale pentru angajarea răspunderii civile a părţii responsabile civilmente
sunt:
• existenţa prejudiciului;
• existenţa unei faptei ilicite;
• existenţa raportului de cauzalitate între prejudiciu şi fapta ilicită.
Condiţii speciale pentru angajarea răspunderii civile a părţii responsabile civilmente:
• copilul să locuiască la părinţii săi;
• părinţii să nu fi răsturnat prezumţia de culpă în supraveghere;
• copilul să nu se afle în supravegherea altei persoane.

b) Răspunderea comitenţilor pentru faptele ilicite ale prepuşilor lor

Această formă de răspundere poate fi angajată numai dacă victima prejudiciului va
face dovada existenţei următoarelor condiţii generale:
- existenţa prejudiciului;
- existenţa faptei ilicite a prepusului;
- existenţa raportului de cauzalitate între prejudiciu şi fapta ilicită;
- existenţa vinei prepusului în săvârşirea faptei ilicite.
Alături de aceste condiţii generale se cer a fi îndeplinite şi alte două condiţii specifice:
- existenţa raportului de prepuşenie;
- prejudiciul să fi fost cauzat în timp ce prepusul se afla în funcţia încredinţată.

196
III.8. Succesorii, reprezentanţii şi substituţii procesuali
a) Noţiune
Dacă în timpul desfăşurării procesului penal părţile nu pot fi prezente la desfăşurarea
anumitor activităţi, drepturile şi obligaţiile acestora pot fi preluate de alte persoane care pot
avea calităţi diferite.
Aceşti înlocuitori devin subiecţi ai procesului penal cu poziţii procesuale diferite.

b) Succesorii procesuali
În procesul penal succesorii pot interveni numai în latura civilă a cauzei, ştiut fiind că
răspunderea este strict personală.
Dacă în cursul procesului penal intervine decesul inculpatului procesul penal se va
stinge întrucât locul acestuia nu poate fi preluat de nici un alt participant.
În exercitarea acţiunii civile în cadrul procesului penal pot interveni persoane fizice
sau juridice. Potrivit art. 21 C. proc. pen., acţiunea civilă rămâne în competenţa instanţei
penale în caz de deces al uneia din părţi, introducându-se în cauză moştenitorii acestuia. Alin.
2 al art. 21 C. proc. pen. prevede că, dacă una din părţi este o persoană juridică, în caz de
reorganizare a persoanei juridice, în cauză se introduc succesorii în drepturi, iar în caz de
desfiinţare, sau dizolvare se introduc în cauză lichidatorii (alin. 2 al art. 21 C. proc. pen. este
reprodus astfel cum a fost modificat prin art. I punctul 4 din Legea nr. 356/2006).
Succesorii devin subiecţi principali în latura civilă a procesului penal şi sunt
consideraţi părţi prin succesiune având acelaşi prerogative pe care le avea şi partea decedată.

III.9. Reprezentanţii procesuali

Reprezentanţii sunt persoane împuternicite să participe la îndeplinirea unui act, adică a
unei activităţi procesuale în numele şi în interesul uneia din părţi. Reprezentarea poate fi
legală sau convenţională.
Reprezentarea legală este cea prevăzută de lege.
De exemplu, art. 134 alin. 3 C. proc. pen., când se efectuează comisia rogatorie cu
inculpat arestat, instanţa va desemna un apărător din oficiu care să-l reprezinte.
În cazul unei persoane lipsite de capacitate de exerciţiu sau a unei persoane cu
capacitate de exerciţiu restrânsă va participa în procesul penal reprezentantul său legal (art.
222 alin. 6 C. proc. pen.). Reprezentarea convenţională nu este obligatorie şi ia naştere în
urma acordului de voinţă al părţilor, în temeiul unui mandat judiciar.
În cursul judecăţii, părţile pot fi reprezentate întotdeauna. Reprezentarea învinuitului şi
inculpatului este limitată la anumite activităţi desfăşurate de organele judiciare şi este
condiţionată de situaţiile când prezenţa acestuia este obligatorie.

III.10. Substituiţii procesuali

Aceştia apar ca subiecţi în cadrul procesului penal pentru valorificarea unui drept al
altuia. Substituiţii procesuali au drepturi procesuale limitate la anumite activităţi legate de
desfăşurarea procesului penal.
Astfel, art. 222 C. proc. pen. prevede că plângerea se poate face personal sau prin
mandatar, de către unul dintre soţi pentru celălalt soţ, de copilul major pentru părinţi.
Dacă acest text prevede posibilitatea pentru persoanele enunţate să formuleze doar
plângere, aceşti substituiţi procesuali nu pot să se împace cu inculpatul.
De asemenea, cererea de liberare provizorie poate fi făcută în conformitate cu
dispoziţiile art. 160 alin. 1 C. proc. pen. atât în cursul urmăririi penale, cât şi în cursul
judecăţii de către învinuit sau inculpat, soţul sau rudele apropiate ale acestuia.

197
 CAPITOLUL IV
ACŢIUNEA PENALĂ ŞI ACŢIUNEA CIVILĂ
ÎN PROCESUL PENAL

Obiectivele specifice capitolului:

• Definirea conceptelor de acţiune penală şi acţiune civilă în procesul penal;
• Identificarea trăsăturilor caracteristice ale acţiunii penale şi acţiunii civile;
• Delimitarea cazurilor care împiedică punerea în mişcare a acţiunii penale sau stingerea
ei;
• Înţelegerea şi definirea problemei reparării daunelor morale.

Rezultatele aşteptate:

• Cunoaşterea şi utilizarea adecvată a noţiunilor de acţiune penală şi acţiune civilă în

procesul penal;
• Explicarea şi interpretarea trăsăturilor caracteristice ale acţiunii penale şi acţiunii
civile;
• Cunoaşterea şi utilizarea adecvată a cazurilor care împiedică punerea în mişcare a
acţiunii penale sau stingerea ei;
• Pregătirea fundamentală pentru interpretarea şi utilizarea noţiunilor din celelalte
module.

Competenţele dobândite ca urmare a parcurgerii capitolului:

• Realizarea de referate cu privire la problematica capitolului;

• Discuţii cu specialişti din domeniu.

Timpul mediu necesar pentru asimilarea capitolului: 3 ore

198
 I NOŢIUNI GENERALE PRIVIND ACŢIUNILE ÎN JUSTIŢIE

I.1. Noţiunea de acţiune în justiţie

Valorile sociale sunt apărate printr-o diversitate de forme şi mijloace dintre care cele
mai importante sunt normele de drept. Încălcarea normelor juridice conduce la un conflict de
drept între destinatarul care a manifestat atitudinea ilicită şi cel ale cărui drepturi şi interese
legitime au fost încălcate şi afectate. Restabilirea ordinii de drept presupune aducerea
conflictului de drept în faţa organelor judiciare, singurele competente a-l soluţiona. Un
asemenea mijloc este acţiunea în justiţie.
În literatura juridică s-au formulat mai multe opinii în legătură cu noţiunea acţiunii în
justiţie. Unii autori au definit acţiunea în justiţie ca fiind expresia unei împuterniciri legale în
temeiul căreia se poate aduce înaintea justiţiei conflictul de drept născut din încălcarea unei
norme juridice. Alţi autori o definesc ca fiind mijlocul practic pus la îndemână de lege
titularului unui drept subiectiv pentru realizarea acelui drept, ea reprezentând sancţiunea
dreptului.
O definiţie mai cuprinzătoare este cea potrivit căreia acţiunea în justiţie este mijlocul
juridic prin care o persoană este trasă la răspundere penală în faţa instanţei judecătoreşti
pentru a fi obligată să suporte constrângerea de stat corespunzătoare normei de drept
încălcate.
În funcţie de norma juridică încălcată, conflictul poate viza domeniul dreptului penal,
administrativ, fiscal etc., iar acţiunea în justiţie va purta diferite denumiri ca:
- acţiune civilă;
- acţiune penală;
- acţiune contravenţională.
În literatura de specialitate se mai face referire şi la noţiunea de „contraacţiune”, prin
aceasta înţelegându-se posibilitatea acordată celui tras la răspundere de a combate acţiunea în
justiţie îndreptată asupra sa.

I.2. Dreptul la acţiune şi cererea în justiţie

Dreptul la acţiune este dreptul virtual înscris în norma ce ocroteşte o valoare socială.
Dreptul lezat priveşte, în mod concret, valoarea socială cu care este constituit. Când valoarea
socială nu a fost lezată, dreptul la acţiune nu poate fi folosit. Dreptul la acţiune poate rămâne
în postura de drept virtual, pentru întreaga durata de existenţă a unei norme juridice atâta
vreme cât nu a fost încălcată. De exemplu, în condiţiile social-politice din România, dreptul la
acţiune înscris în art. 190 C. pen. rămâne, un drept virtual, fiind practic imposibilă exercitarea
unui asemenea drept, pentru că este imposibilă săvârşirea infracţiunii de sclavie. Prin urmare,

199
dreptul la acţiune reprezintă acţiunea în sens substanţial a noţiunii prin care se înţelege
instrumentul juridic acordat de lege pentru valorificarea dreptului la acţiune.
Acţiunea în justiţie nu se confundă cu cererea în justiţie care, în realitate, este actul
procesual prin care se pune în mişcare preexistenţa cererii. Spre exemplu, nelegalitatea actului
de sesizare a instanţei prin care s-a pus în mişcare acţiunea penală, act ce echivalează cu o
cerere în justiţie, nu conduce decât la imposibilitatea sesizării instanţei, dar nu implică
stingerea dreptului la acţiune.

Factorii acţiunii

Instituţia acţiunii în justiţie, pentru a avea eficienţă juridică, este condiţionată de

anumiţi factori numiţi şi termeni.
Aceşti factori sunt:
- temeiul acţiunii;
- obiectul acţiunii;
- subiecţii acţiunii;
- aptitudinea funcţională.
Temeiul acţiunii are două modalităţi de manifestare:
- temeiul de drept;
- temeiul de fapt.
Sub aspect substanţial, temeiul de drept presupune existenţa unor norme juridice ce
prevăd fapta ilicită a cărei încălcare naşte dreptul la acţiune.
Temeiul de fapt îl constituie fapta prin care s-a încălcat norma sub aspect procesual.
Temeiul de drept prevede posibilitatea titularului acţiunii de a se adresa organelor judiciare.
Temeiul de fapt presupune aducerea efectivă a faptei ilicite înaintea organelor judiciare.
Obiectul acţiunii în justiţie îl constituie tragerea la răspundere penală a persoanei care
a săvârşit fapta prin demersul organelor competente.
Subiecţii acţiunii sunt întotdeauna subiecţii raportului juridic de conflict, dedus spre
rezolvare organelor judiciare.
Aptitudinea funcţională a acţiunii în justiţie permite punerea în mişcare şi exercitarea
acesteia, dacă nu apar impedimente care împiedică desfăşurarea procesului penal. Din
prevederile art. 9 şi ale art. 14 C. proc. pen. rezultă că două sunt acţiunile ce pot fi exercitate
în cadrul procesului penal, şi anume:
- acţiunea penală;
- acţiunea civilă.

II ACŢIUNEA PENALĂ

II.1. Noţiune, obiect, subiecţi

Prin săvârşirea unei infracţiuni ia naştere un conflict de drept penal substanţial între
societatea reprezentată de stat pe de o parte şi autorul infracţiunii pe de altă parte. Deducerea
spre rezolvare a conflictului de drept născut în urma săvârşirii infracţiunii stă sub semnul
oficialităţii procesului penal şi de aceea el trebuie adus în mod obligatoriu în faţa organelor
judiciare.
Instrumentul juridic cu ajutorul căruia conflictul de drept penal este dedus spre
soluţionare organelor judiciare se numeşte acţiune penală.

200
 Din punct de vedere procesual, instrumentul juridic cu ajutorul căruia este soluţionat
conflictul de drept este acţiunea penală.
Sub aspect substanţial, acţiunea penală este expresia organelor judiciare de a-l trage la
răspundere penală pe cel ce a încălcat norme de drept penal incriminatoare.

II.2. Obiectul acţiunii penale

Potrivit art. 9 C. proc. pen. acţiunea penală are ca obiect tragerea la răspundere penală
a persoanelor care au săvârşit infracţiuni.
Acţiunea penală se pune în mişcare prin actul de inculpare prevăzut de lege şi se
exercită în tot cursul procesului penal.
Acţiunea penală nu trebuie confundată cu scopul procesului penal. Ea diferă şi de alte
acţiuni sau proceduri judiciare ce nu au ca obiect tragerea la răspundere penală. De exemplu,
repararea pagubei în cazul condamnării pe nedrept (art. 504 C. proc. pen).

II.3. Subiecţii acţiunii penale

Ca urmare a săvârşirii unei infracţiuni se naşte un raport juridic de drept penal

substanţial în care subiectul activ al infracţiunii devine subiect pasiv al acţiunii penale.
Subiectul pasiv al raportului juridic de drept penal substanţial, adică societatea
reprezentată prin stat, devine subiect activ al acţiunii penale.
Persoana vătămată nu poate fi titular al acţiunii penale deoarece tragerea la răspundere
penală aparţine numai statului.
În cauzele privind infracţiunile pentru care acţiunea penală se pune în mişcare la
plângerea prealabilă, un drept de dispoziţie cu privire la exercitarea acţiunii penale poate avea
şi partea vătămată.
Partea vătămată poate determina în asemenea cauze prin voinţa sa punerea în mişcare
sau stingerea acţiunii penale, introducând plângere prealabilă, retrăgând-o sau împăcându-se
cu inculpatul.

II.4. Trăsăturile caracteristice ale acţiunii penale

Acţiunea penală este o acţiune socială. Ea aparţine societăţii şi se exercită prin

intermediul organelor statului, anume investite în acest sens. Această trăsătură deosebeşte
acţiunea penală de acţiunea civilă care este o acţiune privată. Acţiunea penală aparţine statului
şi în cazul în care punerea în mişcare ar fi condiţionată de anumite cerinţe.
Acţiunea penală este obligatorie.
Această trăsătură a acţiunii penale este consecinţa directă a regulii oficialităţii
procesului penal înscris în art. 2 alin. 2 C. proc. pen. Punerea în mişcare a acţiunii penale
constituie o obligaţie de serviciu a organelor competente.
Acţiunea penală este irevocabilă. Odată pusă în mişcare, acţiunea penală nu mai poate
fi revocată, şi odată sesizate organele judiciare acestea nu mai pot fi dezinvestite. Acţiunea
penală odată declanşată nu se mai poate stinge decât în cazurile şi condiţiile prevăzute de
lege. Dacă procurorul a pus în mişcare acţiunea penală, în cursul urmăririi penale acesta poate
201
dispune stingerea ei numai atunci când apar cazurile prevăzute de art. 10 C. proc. pen., având
drept consecinţă scoaterea de sub urmărire penală sau încetarea urmăririi penale. În faza de
judecată procurorul nu mai poate dispune asupra actului promovat în instanţă.
Indisponibilitatea acţiunii penale face ca aceasta să se deosebească de acţiunea civilă care, în
principiu, este disponibilă.
Acţiunea penală este indivizibilă. Săvârşirea unei infracţiuni dă naştere unui drept unic
la acţiune, indiferent de numărul participanţilor la fapta penală. Într-o cauză penală nu se
exercită atâtea acţiuni penale câţi autori, instigatori şi complici există, ci efectele acţiunii
unice şi indivizibile se răsfrâng asupra tuturor participanţilor. Caracterul indivizibil al acţiunii
penale este determinat şi de existenţa unor instituţii de drept procesual penal, precum
extinderea cercetării penale (art. 238 C. proc. pen.), extinderea acţiunii penale pentru alte acte
materiale (art. 335 C. proc. pen.), extinderea procesului penal pentru alte fapte sau alte
persoane (art. 336 C. proc. pen. şi art. 337 C. proc. pen.). Indivizibilitatea acţiunii penale se
manifestă şi în cazul în care acţiunea penală este pusă în mişcare la plângerea prealabilă a
persoanei vătămate.
Acţiunea penală este individuală. Ea nu poate fi exercitată decât împotriva inculpatului
cu excluderea tuturor persoanelor ce participă în cauza penală. Din caracterul individual al
acţiunii penale rezultă următoarele consecinţe:
- succesorii inculpatului nu pot fi subiecţi pasivi ai acţiunii penale în locul
celui decedat;
- dacă inculpatul e un incapabil, nu este necesar, în caz de exercitare a
acţiunii penale, ca reprezentantul său legal să participe alături de acesta;
- nimeni nu poate pretinde a interveni în cauză alături de inculpat, fie pentru
a-i asigura mai bine apărarea, fie pentru a fi judecat în locul lui sau alături
de el.

II.5. Momentele desfăşurării acţiunii penale

Potrivit art. 9 alin. 3 C. proc. pen. acţiunea penală se poate exercită în tot cursul
procesului penal. Activitatea procesual penală care se efectuează pe parcursul desfăşurării
acţiunii penale gravitează în jurul a trei momente principale:
- punerea în mişcare a acţiunii penale;
- exercitarea acţiunii penale;
- stingerea acţiunii penale.

a) Punerea în mişcare a acţiunii penale

După săvârşirea unei infracţiuni, acţiunea penală devine exercitabilă, fapt ce impune
punerea în mişcare care poate avea loc în momente diferite pe parcursul urmăririi penale şi
excepţional în faza judecăţii. Momentul punerii în mişcare a acţiunii penale nu trebuie
confundat cu cel al începerii urmăririi penale.
Astfel, ori de câte ori organele competente au fost sesizate cu privire la săvârşirea unei
infracţiuni, dacă se constată că sunt date sau indicii temeinice cu privire la săvârşirea
infracţiunii, ele pot trece la declanşarea procesului penal, ceea ce corespunde cu momentul
începerii urmăririi penale.
Urmărirea penală are loc în rem. Acest fapt nu conduce la punerea în mişcare a
acţiunii penale întrucât aceasta are loc numai în prezenţa celui care a săvârşit infracţiunea, în
personam. Trebuie să existe indicii suficiente ca o persoana să fie pusă sub acuzaţie în
vederea tragerii la răspundere penală şi nu o simplă bănuială că o persoană a săvârşit o
202
infracţiune. Art. 9 alin. 2 C. proc. pen. dispune că acţiunea penală se pune în mişcare prin
actul de inculpare prevăzut de lege, prin ordonanţa motivată dată de procuror, actul de
sesizare, prin declaraţia orală a procurorului de şedinţă sau prin încheierea instanţei de
judecată. Procurorul va pune în mişcare acţiunea penală în cursul urmăririi penale la
propunerea organelor de cercetare penală prin ordonanţă (art. 235 alin. 2 C. proc. pen.) sau
din oficiu (art. 234 C. proc. pen.). Dacă procurorul nu a procedat astfel, cu ocazia sesizării
instanţei de judecată prin rechizitoriu are posibilitatea de a pune în mişcare acţiunea penală
(art. 262 alin. 1 pct. 1 lit. a) C. proc. pen.).
Acţiunea penală poate fi pusă în mişcare de procuror şi prin declaraţia verbală
consemnată de instanţă prin încheiere, caz în care se decide în legătură cu extinderea
procesului penal pentru alte fapte sau alte persoane.
Instanţa de judecată pune în mişcare acţiunea penală în condiţiile art. 336 alin. 2 C.
proc. pen. când extinderea procesului penal se dispune în absenţa procurorului, în cazurile în
care acesta nu participă la judecată. În această situaţie, încheierea de extindere a procesului
penal va constitui actul de sesizare al instanţei.
Punerea în mişcare a acţiunii penale în cazul infracţiunilor pentru care legea prevede
că este necesară o astfel de plângere se face numai la sesizarea părţii vătămate.
Plângerea prealabilă se va adresa organelor de cercetare penală sau procurorului
potrivit legii.

b) Exercitarea acţiunii penale

După punerea în mişcare a acţiunii penale în conformitate cu dispoziţiile art. 9 alin. 3
C. proc. pen. exercitarea ei în vederea tragerii la răspundere penală are loc de către subiecţii
oficiali. Un asemenea subiect este procurorul.
Exercitarea acţiunii penale în faza de urmărire penală implică strângerea,
administrarea şi verificarea tuturor probelor în baza cărora se dispune trimiterea în judecată.
Această activitate se desfăşoară sub coordonarea nemijlocită a procurorului, singurul
competent să supravegheze urmărirea penală atunci când aceasta este efectuată de organele de
cercetare penală ale poliţiei judiciare.
În desfăşurarea cercetărilor şi a dezbaterilor procurorul exercită rolul activ în vederea
aflării adevărului şi a respectării dispoziţiilor legale. Acesta este liber să prezinte concluziile
pe care le consideră întemeiate potrivit legii, ţinând seama de probele administrate. Cererile şi
concluziile procurorului trebuie să fie motivate. Când cercetarea judecătorească nu confirmă
învinuirea procurorul poate pune concluzii de achitare a inculpatului.
Acţiunea penală poate fi exercitată şi de persoana vătămată în cauzele în care acţiunea
penală a fost pusă în mişcare la plângerea prealabilă.

c) Epuizarea acţiunii penale

Acest moment are loc prin soluţionarea cauzei penale, ceea ce presupune desfăşurarea
procesului penal până la obţinerea unei hotărâri judecătoreşti definitive. Stingerea acţiunii
penale are loc prin încetarea aptitudinii funcţionale a acesteia, stingere ce poate interveni
oricând după comiterea infracţiunii. Soluţiile prin care acţiunea penală se stinge în cursul
urmăririi penale sunt:
• clasarea, când nu există învinuit în cauză;
• scoaterea de sub urmărire penală când există învinuit sau inculpat (art. 10 lit. a)-e)
C. proc. pen.);
• încetarea urmăririi penale când există învinuit sau inculpat (art. 10 lit. f)-h), i) şi j)
C. proc. pen.).
Soluţiile prin care acţiunea penală se stinge în cursul judecăţii sunt:
• achitarea în cazurile prevăzute de art. 10 lit. a)-e) C. proc. pen.;
203
 • încetarea procesului penal în cazurile prevăzute de art. 10 lit. f)-j) C. proc. pen.;

II.6. Analiza cazurilor care împiedică punerea în mişcare a acţiunii penale sau stingerea
ei

Aceste cazuri pot fi grupate în două categorii:

a) cazurile în care acţiunea penală se stinge ca fiind lipsită de temei (art. 10 lit. a)-e)
C. proc. pen.);
b) cazurile în care acţiunea penală este lipsită de obiect (art. 10 lit. f)-j) C. proc.
pen.).
Împărţirea acestor cauze este importantă, dat fiind modul diferit de soluţionare a
cauzei penale de către organele judiciare.
Astfel, pentru cazurile prevăzute în art. 10 lit. a)-e) C. proc. pen., în faza urmăririi
penale, procurorul va dispune scoaterea de sub urmărire penală, iar instanţa de judecată va
dispune achitarea inculpatului.
Pentru cazurile prevăzute de art. 10 lit. f)-j) C. proc. pen. se va dispune după caz
încetarea urmăririi penale sau încetarea procesului penal.
În enumerarea cazurilor în care punerea în mişcare sau exercitarea acţiunii penale este
împiedicată, ca urmare a achitării inculpatului sau a încetării procesului penal, legiuitorul a
avut în vedere o anumită ordonare succesivă pornind de la cauzele de fond şi continuând în
cauzele de formă ce constituie impedimente de pornire şi de exercitare a acţiunii penale.
Ca atare, când se constată existenţa unor cazuri ce constituie temeiuri de achitare cât şi
temeiuri de încetare a procesului penal, prioritare sunt cele dintâi.
În afara cazurilor de incidenţă generală prevăzute de art. 10 C. proc. pen., legea
cuprinde anumite cazuri speciale ce constituie piedici în exercitarea acţiunii penale: de
exemplu, art. 29 alin. 2 C. pen. – instigarea neurmată de executare în cazul în care
infracţiunea este pedepsită cu închisoare de cel mult doi ani, art. 30 C. pen – împiedicarea
consumării faptei de către un participant înainte de descoperirea ei. Numeroase sunt cazurile
de nepedepsire prevăzute de partea specială a Codului penal.

Analiza cazurilor în care acţiunea penală se stinge

Art. 10 alin. 1 lit. a) C. proc. pen. – fapta nu există

Singurul temei al răspunderii penale îl constituie săvârşirea unei infracţiuni.
Inexistenţa faptei presupune inexistenţa infracţiunii. Prin reglementarea acestui caz,
legiuitorul a avut în vedere situaţia în care fapta nu există în materialitatea ei.
Constatarea inexistenţei faptei exclude imputarea ei oricărui făptuitor. O asemenea
constatare produce efecte şi asupra acţiunii civile.
În cazul în care inculpatul a fost achitat pentru inexistenţa faptei, va fi respinsă cererea
de despăgubiri civile formulată de partea civilă. Soluţiile ce pot fi pronunţate în acest caz
sunt:
• scoaterea de sub urmărire penală, dacă acţiunea penală se stinge în faza urmăririi
penale;
• achitarea, dacă are loc în faza judecăţii;
• clasarea cauzei, în situaţia în care nu există învinuit sau inculpat.

Art. 10 alin. 1 lit. b) C. proc. pen. – fapta nu este prevăzută de legea penală
Potrivit art. 2 C. pen. legea prevede ce fapte constituie infracţiuni. Atunci când legea
nu prevede o faptă ca infracţiune înseamnă că nu există infracţiune în cauză. De exemplu, nu
204
poate fi exercitată o acţiune împotriva persoanei care, împrumutând o sumă de bani, refuză să
o restituie sau în cazul faptei de natură disciplinară, contravenţională sau atunci când faptele
sunt dezincriminate.
Soluţiile ce pot fi pronunţate în faza urmăririi penale sunt:
• scoaterea de sub urmărire penală când există învinuit sau inculpat;
• clasarea cauzei.
În faza judecăţii instanţa dispune achitarea.

Art. 10 alin. 1 lit. c) C. proc. pen. – fapta nu a fost săvârşită de învinuit sau inculpat
Răspunderea penală este personală, iar acţiunea penală nu poate fi exercitată decât
împotriva celui ce a săvârşit o infracţiune.
Această cauză împiedică exercitarea acţiunii cu privire la persoana în legătură cu care
s-a pus în mişcare acţiunea penală.
Acţiunea stinsă pe acest temei, în raport cu inculpatul, poate fi exercitată sau poate
continua în raport cu alte persoane.
Stingerea acţiunii penale conduce la imposibilitatea exercitării acţiunii civile faţă de
presupusul învinuit sau inculpat. Dacă acest caz se aplică în cursul judecăţii, instanţa va
respinge cererea de despăgubiri civile potrivit art. 346 alin. 3 C. proc. pen.

Art. 10 alin. 1 lit. d) C. proc. pen. – faptei îi lipseşte unul din elementele constitutive
ale infracţiunii. Absenţa oricărui element al infracţiunii împiedică exercitarea acţiunii
penale.

Art. 10 alin. 1 lit. e) C. proc. pen. – există vreuna din cauzele care înlătură
caracterul penal al faptei.
Toate cauzele sunt întemeiate pe lipsa trăsăturii esenţiale a vinovăţiei, fără de care nu
există infracţiune.
Aceste cauze au aplicabilitate generală, dar alături de ele există cauze speciale cu
aplicabilitate redusă la anumite infracţiuni, de exemplu art. 255 alin. 2 C. pen.
Cauzele generale care înlătură caracterul penal al faptei sunt reglementate în art. 44 –
51 C. pen., respectiv: legitima apărare, starea de necesitate, constrângerea fizică şi
constrângerea morală, cazul fortuit, iresponsabilitatea, beţia involuntară completă, minoritatea
făptuitorului şi eroarea de fapt.

Analiza cazurilor în care acţiunea penală este lipsită de obiect

Art. 10 lit. f) C. proc. pen. – lipseşte plângerea prealabilă a persoanei vătămate,

autorizarea sau sesizarea organului competent ori altă condiţie prevăzută de lege necesară
pentru punerea în mişcare a acţiunii penale.
Acest caz se referă la mai multe condiţii a căror lipsă împiedică punerea în mişcare a
acţiunii penale şi care se constituie într-o excepţie de la principiul oficialităţii.
Lipsa plângerii prealabile este prevăzută în art. 131 alin. 1 C. pen. în care se arată că în
cazul infracţiunii pentru care punerea în mişcare a acţiunii penale este condiţionată de
introducerea unei plângeri prealabile de către persoana vătămată. Lipsa acestei plângeri
înlătură răspunderea penală.
Autorizarea organului competent are în vedere infracţiunile la care se referă art. 5 alin
1 C. pen. în cazul cărora punerea în mişcare a acţiunii penale se face numai cu autorizarea
prealabilă a Procurorului General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
Sesizarea organului competent este o condiţie cerută de lege în cazul infracţiunilor
precum sunt cele referitoare la siguranţa circulaţiei pe căile ferate (art. 273 alin. 1, art. 274 şi
205
275 alin. 2 C. pen.), când acţiunea penală se pune în mişcare numai la sesizarea organelor
competente ale căilor ferate.
De asemenea, în cazul unor infracţiuni pentru care punerea în mişcare a acţiunii penale
se face la dorinţa exprimată de guvernul străin. (Art. 171 1) C. pen. „Infracţiunile contra
vieţii, integrităţii corporale, sănătăţii, libertăţii sau demnităţii săvârşite împotriva
reprezentantului unui stat străin (..)”).

Art. 10 lit. g) C. proc. pen. – a intervenit amnistia, prescripţia ori decesul

făptuitorului sau după caz radierea persoanei juridice când are calitatea de făptuitor (Litera
g) de la alin. 1 art. 10 C. proc. pen. este reprodusă astfel cum a fost modificată prin art. I din
Legea nr. 356/2006).

Amnistia (art. 119 C. pen.) este o cauză care înlătură răspunderea penală. Dacă
intervine după condamnare, înlăturarea şi executarea pedepsei pronunţate, precum şi celelalte
consecinţe ale condamnării. Ea este un act de clemenţă al puterii de stat şi se acordă conform
art. 73 alin. 3 litera i) din Constituţia României, de către Parlament, prin lege organică.
Prescripţia (art. 121 C. pen.) este o cauză de înlăturare a răspunderii penale cu
excepţia infracţiunilor contra păcii şi omenirii. Art. 10 lit. g) nu precizează la care din cele
două prescripţii reglementate de Codul Penal se referă. Este însă evident că textul nu are în
vedere prescripţia executării pedepsei (art. 125 C. pen.), întrucât această prescripţie intervine
numai după epuizarea acţiunii penale.
Ceea ce se stinge prin prescripţie este acţiunea penală, fapta săvârşită continuând să fie
incriminată de legea penală (dispoziţiile privind prescripţia răspunderii penale prevalează
asupra prevederilor în materia graţierii şi, prin urmare, dacă s-a împlinit termenul de
prescripţie a răspunderii penale pentru săvârşirea unei infracţiuni pentru care pedeapsa a fost
graţiată, instanţa pronunţă încetarea procesului penal în temeiul art. 11 pct. 2 lit. b) raportat la
art. 10 alin. (1) lit. g) C. proc. pen, iar nu condamnarea inculpatului urmată de constatarea că
pedeapsa aplicată a fost graţiată. [I.C.C.J., Secţia penală, decizia nr. 5516 din 26 septembrie
2006]).
Termenele de prescripţie sunt diferenţiate în funcţie de pedeapsă. La calcularea
termenului de prescripţie se ţine cont de pedeapsa prevăzut de lege pentru infracţiunea
săvârşită, iar nu de pedeapsa aplicată ca efect al existenţei unor cauze de atenuare a pedepsei.
Potrivit art. 123 C. pen., cursul prescripţiei poate fi întrerupt.
Situaţiile de întrerupere a cursului prescripţiei sunt însă mai restrânse întrucât actele
îndeplinite în cursul procesului penal pentru a întrerupe cursul prescripţiei trebuie să fie din
acelea care se comunică învinuitului sau inculpatului.
Moartea inculpatului constituie o cauză de împiedicare a exercitării acţiunii penale
întrucât răspunderea este personală. Dacă subiectul activ al infracţiunii dispare prin deces, nu
poate fi trasă la răspundere o altă persoană. Decesul celorlalte părţi nu produce efecte asupra
acţiunii penale, iar în privinţa acţiunii civile se vor introduce în cauză succesorii.

Art. 10 lit. h) C. proc. pen. – a fost retrasă plângerea prealabilă ori părţile s-au
împăcat în cazul infracţiunilor la care retragerea plângerii sau împăcarea părţilor înlătură
răspunderea penală.
Retragerea plângerii prealabile se referă la infracţiunile pentru care punerea în mişcare
a acţiunii penale este condiţionată de existenţa unei plângeri prealabile din partea persoanei
vătămate. Retragerea plângerii prealabile trebuie să fie totală şi necondiţionată în sensul că
trebuie să privească ambele laturi ale cauzei, atât penală, cât şi civilă.
În caz de pluralitate de făptuitori retragerea plângerii prealabile nu operează decât dacă
se face cu privire la toţi făptuitorii.
206
 Dacă persoana vătămată şi-a retras plângerea faţă de un anume participant la
infracţiune, va avea la îndemână instituţia împăcării părţilor care operează în personam. În
cazul infracţiunilor prevăzute de art. 279 alin. 1 C. proc. pen., lipsa nejustificată a părţii
vătămate la două termene de judecată consecutive, în faţa primei instanţe, este considerată
drept retragere a plângerii prealabile.
Împăcarea părţilor este personală şi produce efecte numai dacă intervine până la
rămânerea definitivă a hotărârii. Pentru persoanele lipsite de capacitate de exerciţiu împăcarea
se face numai de reprezentanţii lor legali.
În privinţa împăcării părţilor curtea supremă a statuat, prin admiterea unui recurs în
interesul legii, că încetarea procesului penal în cazul infracţiunilor pentru care împăcarea
părţilor înlătură răspunderea penală poate fi dispusă de instanţă numai atunci când aceasta
constată nemijlocit acordul de voinţă al inculpatului şi al persoanei vătămate de a se împăca
total, necondiţionat şi definitiv, exprimat în şedinţa de judecată de aceste părţi, personal sau
prin persoane cu mandat special, ori prin înscrisuri autentice.

Art. 10 lit. i ) C. proc. pen. – s-a dispus înlocuirea răspunderii penale

Potrivit dispoziţiilor art. 90 C. pen., instanţa poate dispune, înlocuirea răspunderii
penale cu răspunderea care atrage o sancţiune cu caracter administrativ, dacă sunt îndeplinite
condiţiile prevăzute în acest text. Înlocuirea răspunderii penale este de competenţa exclusivă a
instanţei, putând fi dispusă numai în faza de judecată.

Art. 10 lit. i) C. proc. pen. – există o cauză de nepedepsire prevăzută de lege

Acest text a fost introdus prin Legea nr. 281/2003 şi prevede că procesul penal poate
înceta atunci când există o cauză de nepedepsire din cele prevăzute în Codul penal, partea
generală şi partea specială. Spre exemplu, desistarea şi împiedicarea producerii rezultatului
(art. 22 C. pen.), retragerea mărturiei mincinoase (art. 260 alin. 2 C. pen.), autodenunţul la
darea de mită în condiţiile prevăzute de lege (art. 255 alin. 3 C. pen.).

Art. 10 lit. j) C. proc. pen. – există autoritate de lucru judecat

Împiedicarea produce efecte, chiar dacă faptei definitiv judecate i s-ar da o altă
încadrare juridică. Autoritatea hotărârii definitive se sprijină pe prezumţia că ele reflectă
adevărul, şi că au căpătat o rezolvare definitivă atât în latura penală, cât şi în latura civilă a
cauzei. Pentru a opera autoritatea de lucru judecat în materie penală se cere dubla identitate
între cele două cauze şi anume:
- identitatea de persoane;
- identitatea de obiect.
În materie civilă identitatea trebuie să fie triplă, adică identitatea de persoane, de
obiect şi de cauze. În materie civilă, obiectul unei hotărâri îl constituie pretenţia formulată de
reclamant, iar în materie penală obiectul hotărârii rezultă din infracţiunea pentru care
inculpatul a fost dedus judecăţii.

207
 III ACŢIUNEA CIVILĂ ÎN PROCESUL PENAL

III.1. Noţiunea şi trăsăturile acţiunii civile

a) Noţiunea de acţiune civilă

Acţiunea civilă este definită în doctrină ca fiind modalitatea concretă prevăzută de
lege în favoarea titularului unui drept subiectiv de a cere instanţei judecătoreşti
recunoaşterea unui drept preexistent, constituirea unei situaţii juridice noi, încetarea
piedicilor puse în exercitarea dreptului său de către o altă persoană sau plata unei
despăgubiri atunci când instituirea şi executarea unei asemenea obligaţii este necesară în
vederea realizării dreptului respectiv. Acţiunea civilă este totodată şi un instrument juridic
de apărare a legalităţii şi ordinii de drept.

b) Noţiunea de acţiune civilă în procesul penal

Ca instituţie de drept procesual penal acţiunea civilă este mijlocul legal cu ajutorul
căruia persoana, care a suferit prin fapta penală o vătămare fizică materială sau morală, un
prejudiciu, îşi manifestă intenţia de a solicita repararea acestuia în cadrul procesului penal.
Acţiunea civilă îşi are izvorul într-o infracţiune, iar temeiul de drept îl găsim în
prevederile art. 998 C. civ., text potrivit căruia „orice faptă a omului care cauzează altuia
prejudiciu obligă pe acela din a cărui greşeală s-a ocazionat a-l repara”.
Acţiunea civilă în cadrul procesului penal prezintă unele particularităţi în raport de
acţiunea civilă exercitată în cadrul procesului civil şi anume:
• dreptul la acţiune se naşte ca urmare a unei infracţiuni sau, altfel spus, acţiunea
civilă îşi are izvorul într-o infracţiune;
• dreptul la acţiune se exercită în faţa organelor judiciare;
• de regulă se exercită la cererea persoanei prejudiciate prin infracţiune sau a
reprezentanţilor acestora;
• este facultativă în sensul că persoana prejudiciată are latitudinea de a cere
repararea pagubei.

III.2. Trăsăturile acţiunii civile în procesul penal

Acţiunea civilă este disponibilă. Spre deosebire de acţiunea penală, acţiunea civilă
este disponibilă, deoarece exercitarea ei se face prin manifestarea de voinţă a persoanei
vătămate, cu excepţia cazurilor în care acesta se exercită din oficiu.
Disponibilitatea acţiunii civile rezidă şi din aceea că în cursul procesului penal
persoana vătămată are dreptul de a renunţa la repararea prejudiciului. O altă consecinţă a
acestei trăsături o reprezintă irevocabilitatea achiesării inculpatului la acoperirea
prejudiciului cauzat părţii civile.

208
 Acţiunea civilă este accesorie acţiunii penale. În lipsa acţiunii penale acţiunea
civilă nu poate fi exercitată în cadrul procesului penal. Acţiunea civilă nu poate fi
exercitată dacă acţiunea penală nu a fost pusă în mişcare faţă de inculpat. Acţiunea civila
poate fi intentată în faţa instanţei civile, iar odată cu acţiunea penală pusă în mişcare partea
civilă are posibilitatea de a opta între calea acţiunii penale sau calea acţiunii civile.
Acţiunea civilă este individuală. Persoana vătămată prin infracţiune poate solicita
repararea prejudiciului cauzat de la inculpat, partea responsabilă civilmente sau
succesorilor acestuia.

III.3. Obiectul acţiunii civile

Acţiunea civilă are ca obiect tragerea la răspundere civilă a inculpatului precum şi a

părţii responsabile civilmente întrucât prejudiciul cauzat prin infracţiune poate avea
caracter material sau moral.
Prin Legea nr. 281/2003 a fost introdus alin. 5 art. 14 C. proc. pen. potrivit căruia
acţiunea civilă poate avea ca obiect şi tragerea la răspundere civilă pentru repararea
daunelor potrivit legii. Până la această modificare, în practica judiciară s-a admis acordarea
de despăgubiri pentru daunele morale argumentându-se că temeiul juridic al răspunderii
civile pentru prejudiciile cauzate prin infracţiuni îl constituie prevederile art. 14 alin. 3 C.
proc. pen. şi dispoziţiile legii civile care reglementează răspunderea civilă delictuală, şi
anume cele din art. 998 - 1003 C. civ. Textele de lege amintite, care folosesc noţiunea de
prejudiciu, nu disting, în raport cu caracterul material sau moral al acestuia, ceea ce
înseamnă că nu există temei juridic pentru a se înlătura obligaţia de reparare a daunelor.
Dificultatea acordării daunelor morale rezidă în lipsa unor criterii pentru evaluarea în bani
a prejudiciilor morale, astfel încât rămâne la latitudinea instanţei să le aprecieze cuantumul,
în funcţie de particularitatea cauzei deduse spre soluţionare.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a statuat că în aplicarea dispoziţiilor art. 14 C.
proc. pen. şi art. 999 C. civ. instanţa penală investită cu judecarea acţiunii penale în cazul
infracţiunii cu efecte complexe, cum sunt cele de ucidere din culpă şi vătămare corporală
din culpă săvârşită de un conducător auto, este investită să judece acţiunea civilă, alăturată
celei penale, prin constituirea persoanei vătămate ca parte civilă, atât cu privire la
pretenţiile formulate în legătură cu decesul victimei sau cu vătămările corporale suferite,
cât şi cu privire la pretenţiile referitoare la bunurile distruse ori deteriorate ca urmare a
aceleaşi fapte.
Conform art. 14 alin. 3 C. proc. pen. repararea pagubei produse prin infracţiune se
face potrivit legii civile astfel:
- în natură ca regulă generală;
- prin plata unor despăgubiri băneşti atunci când repararea în natură nu e posibilă

Repararea în natură a pagubei cauzate prin infracţiune

a) Restituirea lucrurilor
Procurorul în faza de urmărire penală şi instanţa de judecată poate dispune
restituirea lucrurilor ridicate de la învinuit ori de la persoanele care le avea în custodie,
dacă acestea aparţin persoanei vătămate ori au fost luate pe nedrept din posesia sau
209
 deţinerea sa şi dacă prin restituire nu împiedică aflarea adevărului şi justa soluţionare a
cauzei deduse judecăţii. Excepţie fac bunurile confiscate potrivit art. 118 C. pen. Persoana
vătămată are obligaţia de a păstra lucrurile restituite până la rămânerea definitivă a
hotărârii (art. 169 alin 2 C. proc. pen.). Dacă prejudiciul nu a fost acoperit prin restituirea
în natură a lucrurilor inculpatul, va fi obligat la plata unor despăgubiri până la acoperirea
integrală a prejudiciului.

b) Prin restabilirea situaţiei anterioare săvârşirii infracţiunii

Procurorul sau instanţa de judecată poate lua măsuri de restabilire a situaţiei
anterioare săvârşirii infracţiunii când schimbarea acestei situaţii a rezultat în mod vădit din
comiterea faptei, iar restituirea este posibilă. Spre exemplu, în cazul infracţiunii de
tulburare a posesiei.
Restabilirea situaţiei anterioare săvârşirii infracţiunii trebuie să se dispună doar
dacă nu există constituirea de parte civilă, sau partea civilă constituită nu o cere, cu
condiţia ca schimbarea acestei situaţii să rezulte în mod vădit din comiterea infracţiunii, iar
restabilirea să fie posibilă.

c) Prin desfiinţarea totală sau parţială a unui înscris

Spre exemplu, în cazul săvârşirii unei infracţiuni de fals prin care s-a cauzat un
prejudiciu, repararea în natură se face prin desfiinţarea înscrisului, Înalta Curte de Casaţie
şi Justiţie admiţând recursul în interesul legii în aplicarea dispoziţiilor art. 14 alin. 3 lit. a)
C. proc. pen. şi a dispoziţiilor art. 184 C. proc. civ. a statuat că „în cauzele în care acţiunea
penală s-a stins în faza de urmărire penală printr-o soluţie de netrimitere în judecată
adoptată de procuror, acesta are calitatea de a exercita în faţa instanţei civile acţiunea
pentru desfiinţarea totală sau parţială a unui înscris falsificat, numai în cazurile prevăzute
de art. 45 alin. 1 C. proc. civ. În celelalte cazuri aceeaşi acţiune aparţine părţilor”.

d) Prin orice alt mijloc de reparare în natură

Dacă acoperirea prejudiciului nu se poate face prin una din modalităţile arătate,
legea permite părţilor să găsească orice altă formă de reparare a pagubei.

Repararea prejudiciilor prin plata unor despăgubiri băneşti

Despăgubirea bănească este acea sumă de bani ce reprezintă valoarea integrală a

prejudiciului cauzat. Prejudiciul cauzat se compune din prejudiciul efectiv (damnum
emergens) şi folosul nerealizat (lucrum cesans).

III.4: Subiecţii acţiunii civile în procesul penal

Dacă acţiunea civilă este exercitată în procesul penal subiecţii acestui raport juridic
devin subiecţi ai raportului procesual şi ai acţiunii civile. Subiectul activ al acestui raport

210
 este persoana care a suferit un prejudiciu material sau moral prin infracţiune, adică partea
civilă.
În caz de deces al uneia din părţi acţiunea civilă rămâne în competenţa instanţei
penale introducându-se în cauză moştenitorii acestuia. Dacă una din părţi este o persoană
juridică, în caz de reorganizare a acesteia (art. 21 C. proc. pen.) se introduc în cauză
succesorii în drept, iar în caz de desfiinţare sau dizolvare se introduc lichidatorii.
Subiecţii pasivi ai acţiunii civile în procesul penal pot fi:
• învinuitul;
• inculpatul;
ƒ partea responsabilă civilmente.
Când decesul făptuitorului a intervenit înainte de începerea urmăririi penale,
moştenitorii acestuia nu pot deveni subiecţi pasivi ai acţiunii civile. Introducerea
moştenitorilor în procesul penal ca subiecţi pasivi ai acţiunii civile este posibilă numai
atunci când decesul inculpatului a intervenit după sesizarea instanţei cu soluţionarea
acţiunii penale.

Condiţiile ce se cer a fi îndeplinite pentru exercitarea acţiunii civile în procesul

penal
Pentru exercitarea acţiunii civile în cadrul procesului penal se cer a fi îndeplinite

cumulativ următoarele condiţii:

• infracţiunea trebuie să producă un prejudiciu material sau moral;

• să existe o legătură de cauzalitate între infracţiunea săvârşită şi prejudiciul cauzat;
• prejudiciul să fie cert;
• prejudiciul să nu fi fost acoperit;
• să existe o manifestare de voinţă din partea celui vătămat în legătură cu
desdăunarea lui.

III.5. Exercitarea acţiunii civile

După declanşarea acţiunii civile, partea civilă o exercită în faţa organelor judiciare
prin dovedirea prejudiciului suferit şi pentru care solicită instanţei ca inculpatul să fie obligat
a-l repara. În general, acţiunea civilă este susţinută de partea civilă care este titularul acesteia.
Procurorul, potrivit art. 18 alin. 1 C. proc. pen. poate susţine în faţa instanţei acţiunea civilă
pornită de persoana vătămată.
Acţiunea civilă se porneşte şi se exercită din oficiu când cel vătămat este o persoană
lipsită de capacitate de exerciţiu sau cu capacitate de exerciţiu restrânsă.
Procurorul poate să susţină acţiunea civilă şi concomitent cu acţiunea penală. Când cel
vătămat este o persoană lipsită de capacitate de exerciţiu sau cu capacitate de exerciţiu
restrânsă, procurorul, când participă la judecată, este obligat să susţină interesele civile ale
acesteia, chiar dacă nu este constituită parte civilă.

III.6. Rezolvarea acţiunii civile

Ultima etapă a acţiunii civile în cadrul procesului penal este cea a soluţionării acesteia
de către instanţa penală.
211
 În cazul în care ambele acţiuni ajung în faţa instanţei penale, aceasta are obligaţia ca
prin aceeaşi hotărâre să se pronunţe şi asupra acţiunii civile.
Rezolvarea acţiunii civile în cadrul procesului penal este reglementată de art. 346 C.
proc. pen., text din care rezultă că instanţa penală are la dispoziţie una din următoarele
variante:
• instanţa admite în tot sau în parte acţiunea civilă;
• instanţa respinge acţiunea civilă;
• instanţa nu acordă despăgubiri civile;
• instanţa nu soluţionează acţiunea civilă.

a) Instanţa admite în tot sau în parte acţiunea civilă

Dacă va constata că inculpatul a săvârşit o faptă penală prin care s-a cauzat părţii
civile un prejudiciu material sau moral, instanţa poate admite acţiunea civilă şi dispune
obligarea inculpatului la repararea prejudiciului atunci când:
• pronunţă condamnarea inculpatului şi constată că prin infracţiune acesta a cauzat
un prejudiciu părţii civile;
• pronunţă achitarea inculpatului pentru cazul prevăzut în art. 10 alin. 1 lit. b) C.
proc. pen sau pentru cazul prevăzut în art. 10 alin. 1 lit. e) C. proc. pen. sau pentru
că lipseşte vreunul dintre elementele constitutive ale infracţiunii şi constată că prin
fapta respectivă inculpatul a cauzat un prejudiciu părţii civile (art. 10 alin. 1 lit. d)
C. proc. pen.);
• pronunţă încetarea procesului penal când a intervenit amnistia, prescripţia sau
decesul făptuitorului, a fost retrasă plângerea prealabilă ori părţile s-au împăcat, s-
a dispus înlocuirea răspunderii penale sau există o cauză de nepedepsire prevăzută
de lege (art. 10 alin. 1 lit. h) C. proc. pen., art. 10 alin. 1 lit. i) C. proc. pen, art. 10
alin. 1 lit. i) C. proc. pen) şi constată că infracţiunea a provocat un prejudiciu părţii
civile.

b) Instanţa respinge acţiunea civilă

Când achitarea a fost pronunţată în baza art. 10 lit. b) C. proc. pen. ori pentru art. 10
lit. d) C. proc. pen. şi constată că fapta nu a produs vreun prejudiciu va respinge acţiunea
civilă.

c) Instanţa nu acordă despăgubiri civile

Potrivit art. 346 alin. 3 C. proc. pen. nu pot fi acordate despăgubiri civile în cazul în
care achitarea s-a pronunţat pentru că fapta imputată nu există (art. 10 lit. a) C. proc. pen.) ori
nu a fost săvârşită de inculpat (art. 10 lit. c) C. proc. pen.).

d) Instanţa nu soluţionează acţiunea civilă

Instanţa penală nu soluţionează acţiunea civilă atunci când pronunţă achitarea pentru
cazul prevăzut în art. 10 alin. 1 lit. b) C. proc. pen. ori când pronunţă încetarea procesului
penal pentru vreunul din cazurile prevăzute în art. 10 lit. f) şi j) C. proc. pen. precum şi în caz
de retragere a plângerii prealabile.

III.7. Problema reparării daunelor morale

Problema reparării daunelor morale a parcurs următoarele etape în dreptul nostru civil:
• etapa admiterii reparării băneşti a daunelor morale (1865-1952);
• etapa interzicerii reparării băneşti a daunelor morale (1952-1989);
212
 • etapa revenirii la practica reparării băneşti a daunelor morale (începând cu anul
1990).
Evoluţia acestei problematici a fost una sinuoasă şi contradictorie, fapt determinat de
evoluţia societăţii româneşti în ansamblul său.
Cele 2 texte (art. 998 şi art. 999 C. civ.) au constituit şi constituie încă fundamentul
juridic pentru răspunderea civilă indirectă pentru fapta proprie în dreptul civil român.
Reparaţiile băneşti au condus la consacrarea legislativă a acestei problematici, fiind
cuprinsă şi în sfera de reglementare a Codului Penal de la 1936.
Cazurile mai semnificative de daune morale susceptibile de reparare bănească
desprinse din examinarea jurisprudenţei tradiţionale au vizat: atingerile aduse onoarei; actele
de denunţare calomnioasă; suprimarea vieţii celor apropiaţi; leziunile psihice cauzate prin
atingerile aduse integrităţii corporale; nerespectarea hotărârilor judecătoreşti privitoare la
încredinţarea copiilor; ruperea logodnei; concubinajul dolosiv; actele de profanare etc.
În ultima etapă a existat şi practica reparării simbolice a daunelor morale în limitarea
pretenţiilor, spre exemplu la suma de un leu în cauzele civile, dar şi în constituirea ca parte
civilă în procesul penal cu aceeaşi sumă. Această reparare bănească este simbolică întrucât ea
nu rezultă din acel leu simbolic, ci din condamnarea în sine a autorului daunei morale,
condamnare pe care uneori persoana lezată o consideră îndestulătoare pentru restabilirea
cinstei, onoarei sau reparaţiei sale.

Daunele morale
După intrarea în vigoare a Codului civil din anul 1865, în perioada 1865-1952,
jurisprudenţa română, susţinută de doctrină, a promovat repararea prejudiciilor materiale şi
morale prin variate aplicaţii practice.
Pentru admisibilitatea reparării băneşti a daunelor morale instanţele au folosit drept
temei juridic prevederile art. 998 Cod civil, care reglementează răspunderea civilă delictuală
pentru fapta proprie, coroborate cu art. 999 Cod civil, conform cărora omul este responsabil
nu numai de prejudiciul cauzat prin fapta sa, dar şi de acela cauzat prin neglijenţa sau
imprudenţa sa.
Întrucât cele două texte nu fac distincţie, după cum prejudiciul este patrimonial sau
nepatrimonial, rezultă că ambele sunt susceptibile de a fi aplicate în cauzele deduse judecăţii.
Codul penal român din 1936 (art. 92 alin. 2 C. pen. 1936) prevedea că despăgubirile
acordate părţii vătămate trebuie să constituie întotdeauna o justă şi integrală reparaţie a
daunelor materiale sau morale suferite în urma infracţiunii şi pot fi stabilite după principiile
dreptului civil într-o sumă globală, ele putând consta şi în sume plătite periodic, pe timp
determinat, când acestea ar satisface mai echitabil interesul părţilor.
A existat în acea perioadă şi un sistem mixt de reparare a daunelor morale prin
mijloace nepatrimoniale (publicarea hotărârii judecătoreşti de condamnare a autorului
daunei), cât şi practica reparării băneşti simbolice.
În perioada 1952 – 1989 repararea bănească a daunelor morale a fost interzisă (decizia
nr. VII din 29.12.1952 a Plenului Tribunalului Suprem) pe considerentul că repararea
daunelor morale are la bază ideea transformării în bani a suferinţelor, ceea ce ar constitui
abateri de la principiile fundamentale ale dreptului socialist.
Începând cu anul 1990 s-a revenit la practica reparării băneşti a daunei morale, atât
prin mijloace nepatrimoniale, cât şi băneşti.
În practica instanţelor se remarcă o anumită inconsecvenţă în ceea ce priveşte cazurile
în care pot fi acordate şi criteriile de stabilire a daunelor morale.
Nu ar fi lipsit de importanţă dacă legiuitorul ar stabili criteriile de reparare a daunelor
morale în funcţie de importanţa valorii sociale ocrotite şi lezate, consecinţele suferite de
213
persoana vătămată pe plan fizic şi psihic, implicaţiile acestora în viaţa socială a persoanei
vătămate.

REZUMAT:

Valorile sociale sunt apărate printr-o diversitate de forme şi mijloace dintre care cele
mai importante sunt normele de drept. Încălcarea normelor juridice conduce la un conflict de
drept între destinatarul care a manifestat atitudinea ilicită şi cel ale cărui drepturi şi interese
legitime au fost încălcate şi afectate. Restabilirea ordinii de drept presupune aducerea
conflictului de drept în faţa organelor judiciare, singurele competente a-l soluţiona. Un
asemenea mijloc este acţiunea în justiţie.
În literatura juridică s-au formulat mai multe opinii în legătură cu noţiunea acţiunii în
justiţie. Unii autori au definit acţiunea în justiţie ca fiind expresia unei împuterniciri legale în
temeiul căreia se poate aduce înaintea justiţiei conflictul de drept născut din încălcarea unei
norme juridice. Alţi autori o definesc ca fiind mijlocul practic pus la îndemână de lege
titularului unui drept subiectiv pentru realizarea acelui drept, ea reprezentând sancţiunea
dreptului.
O definiţie mai cuprinzătoare este cea potrivit căreia acţiunea în justiţie este mijlocul
juridic prin care o persoană este trasă la răspundere penală în faţa instanţei judecătoreşti
pentru a fi obligată să suporte constrângerea de stat corespunzătoare normei de drept
încălcate.

CONCLUZII:
Prin parcurgerea conţinutului informativ al capitolului 4, aţi dobândit cunoştinţe
referitoare la acţiunea penală şi acţiunea civilă în procesul penal.

RECOMANDĂRI BIBLIOGRAFICE:

Legislaţie:
Constituţia României, 1991, modificată şi completată prin Legea de revizuire a Constituţiei
României, nr. 429/2003
Codul român de procedură penală, cu ultimele modificări şi completări :
Legea nr. 356/04-07-2006, O.U.G. nr. 60/2006;
O.U.G. nr. 31/2008, Legea nr. 79/2007, Legea nr. 57/2008.

Doctrină:
Apetrei, M., Drept procesual penal, Editura Oscar Print, vol. I, 1998;
Beliş, V., Medicina legală, Bucureşti, Editura Teora, 1992;
Cahane, S., Drept procesual penal, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1963;
Dongoroz, V., Antoniu, G., Explicaţii teoretice ale Codului de procedură penală. Partea
generală, Editura Academiei, vol. I, 1975;
Lorincz, A., Drept procesual penal. Partea generală, Bucureşti, Editura Pro Universitaria,
2006;
Mitrofan, N., Zdrenghea, V., Butoi, T., Psihologie judiciară, Bucureşti, Casa de Editură şi
Presă „Şansa” S.R.L., 1992;
Neagu, I., Tratat de procedură penală, 1997;
Tanoviceanu, I., Tratat de drept şi procedură penală, vol. IV, 1924-1927;
Volonciu, N., Tratat de procedură penală. Partea generală, vol. I, 1993.

214
Teste autoevaluare:

1. Structura tipică a procesului penal cuprinde:

a) trei faze, respectiv: cercetarea penală, urmărirea penală şi judecata;
b) doua faze, respectiv: urmărirea penală şi judecata;
c) trei faze respectiv: urmărirea penala, judecata în fond şi judecata căilor de atac;
d) trei faze, respectiv: urmărirea penala, judecata şi punerea în executare a hotărârilor
penale.

2. In faza de judecată acţiunea penală se poate exercita:

a) de procuror;
b) de instanţă;
c) de partea vătămată.

3. Soluţiile ce pot fi date pentru stingerea acţiunii penale în urma judecării unei cauze sunt:
a) condamnarea;
b) achitarea;
c) încetarea urmăririi penale;
d) clasarea.
4. Acţiunea penală nu poate fi pusă în mişcare dacă:
a) fapta nu există;
b) fapta are natură civilă sau contravenţională;
c) fapta nu prezintă grad de pericol social al unei infracţiuni;
d) există o cauză de nepedepsire prevăzute de lege.

5. In cazul când fapta nu există sau nu este prevăzută de legea penală, soluţiile ce pot fi date
sunt:
a) scoaterea de sub urmărire penală, pronunţată de procuror;
b) achitarea, pronunţată de instanţă;
c) clasarea cauzei penale, dispusă de procuror, când nu există învinuit sau inculpate în
cauză.

6. Când fapta nu prezintă grad de pericol social al unei infracţiuni soluţiile ce pot fi date sunt:
a) scoaterea de sub urmărire penală;
b) achitarea;
c) clasarea.

7. Acţiunea penală nu poate fi pusă în mişcare dacă:

a) fapta nu a fost săvârşită de învinuit;
b) faptei ii lipseşte unul din elementele constitutive ale unei infracţiuni;
c) fapta a fost săvârşită în stare de beţie accidentală parţială.

215
8. Soluţiile ce le poate pronunţa instanţa când constată existenţa vreunuia dintre cazurile
prevăzute la art. 10 C. proc. pen. Sunt:
a) achitarea, în cazurile prevăzute în art. 10 lit. a)—e);
b) încetarea procesului penal în cazurile prevăzute în art. 10 lit. f)—j);
c) clasarea când nu există învinuit în cauză.

9. Acţiunea penală nu poate fi pusă în mişcare daca:

a) plângerea penală prealabilă a fost introdusă de mama minorei de 17 ani;
b) lipseşte autorizarea sau sesizarea organului competent, când acestea sunt obligatorii;
c) există o cauză de nepedepsire prevăzută de lege.

10. Acţiunea penală nu poate fi pusă în mişcare dacă;

a) a intervenit amnistia;
b) a intervenit graţierea;
c) a intervenit decesul făptuitorului;
d) a intervenit radierea persoanei juridice atunci când aceasta are calitatea de făptuitor.

11. Acţiunea penală se stinge dacă :

a) a intervenit retragerea plângerii prealabile faţă de unul dintre participanţi;
b) a fost retrasă plângerea prealabilă cu privire doar la latura penală a cauzei;
c) partea vătămată lipseşte nejustificat la doua termene consecutive în fata primei
instanţe, în cazul judecării infracţiunii prevăzute de art. 180 C. penal.

12. Acţiunea penală se stinge:

a) dacă a intervenit împăcarea părţilor la primărie;
b) dacă a intervenit împăcarea părţilor în cazul infracţiunii de seducţie;
c) dacă impăcarea părţilor a intervenit, cu respectarea condiţiilor legale în recurs.

13. Impăcarea părţilor nu este prevăzută ca modalitate de stingere a acţiunii penale alternativ
cu retragerea plângerii prealabile, în cazul infracţiunilor de:
a) viol;
b) seducţie;
c) ameninţare.

14. Pentru existenţa autorităţii de lucru judecat în penal, se cere identitatea de:
a) cauză şi obiect;
b) obiect şi persoană;
c) cauză, obiect şi persoană.

15. Acţiunea penală nu poate fi exercitată când:

a) procurorul a dispus înlocuirea răspunderii penale;
b) instanţa a dispus înlocuirea răspunderii penale;
c) există autoritate de lucru judecat.
216
16. In cazul în care faptei ii lipseşte unul din elementele constitutive ale infracţiunii:
a) procurorul poate dispune clasarea sau încetarea urmăririi penale;
b) instanţa pronunţă achitarea şi, dacă apreciază că fapta ar atrage măsuri ori sancţiuni,
altele decât cele prevăzute de legea penală, sesizează organul competent;
c) instanţa dispune incetarea procesului penal.

17. Invinuitul poate cere continuarea procesului penal, în cazul:

a) retragerea plângerii prealabile;
b) împăcării;
c) intervenirii prescripţiei răspunderii penale;
d) graţierii;
e) amnistiei;
f) în cazul existenţei unei cauze de nepedepsire.

18. Atunci când, în cursul procesului penal, este incidetă o cauză de nepedepsire prevăzută de
lege:
a) procurorul dispune încetarea urmăririi penale;
b) instanţa dispune încetarea procesului penal;
c) instanţa dispune achitarea;
d) procurorul dispune scoaterea de sub urmărire penală.

19. Dacă, după intervenirea prescripţiei răspunderii penale, învinuitul sau inculpatul solicită
continuarea procesului penal şi se constată existenţa unei cauze de nepedepsire prevăzute de
lege:
a) procurorul dispune încetarea urmăririi penale;
b) procurorul dispune scoaterea de sub urmărire penală sau clasarea, după caz;
c) procurorul sesizează instanţa iar aceasta dispune incetarea procesului penal.

20. Când inculpatul a cerut continuarea procesului penal după ce a intervenit o cauză de
incetare a acestuia:
a) instanţa îl condamna pe inculpat, în care îl găseşte vinovat;
b) instanţa pronunţă achitarea când constată vreunul dintre cazurile prevăzute de art. 10
lit. a) – e) C. proced. Penală;
c) instanţa pronunţă încetarea procesului penal când nu se constată vreunul dintre
cazurile prevăzute la art. 10lit. a) – e) C. proced. pen. ;
d) procurorul dispune scoaterea de sub urmărire penală dacă face aplicarea art. 10lit. a) –
e) C. proc. pen. şi dispune încetarea urmăririi penale dacă nu constată aplicarea art. 10
lit. a) – e) C. proced. penală ;
21. Repararea pagubei în cazul acţiunii civile din cadrul procesului penal se face:
a) numai în natură;
b) prin plata unei despăgubiri băneşti;
c) în natură sau prin plata unei despăgubiri băneşti, în măsura în care repararea în natură
nu este cu putinţă.
217
22. Repararea pagubei în natura se poate face prin:
a) restituirea lucrului;
b) restabilirea situaţiei anterioare;
c) desfiinţarea totală sau parţială a unui înscris.

23. In cazul reparării în natură a pagubei cauzată prin infracţiune, restituirea lucrurilor poate fi
dispusă :
a) numai de către instanţă;
b) de instanţă;
c) de procuror.

24. Acţiunea civilă exercitată în cadrul procesului penal:

a) poate avea ca obiect şi tragerea la răspundere civilă pentru repararea daunelor morale;
b) poate avea ca obiect obţinerea de despăgubiri băneşti pentru folosul de care a fost
lipsită partea civilă;
c) poate avea ca obiect tragerea la răspundere civilă a părţii responsabile civilmente.

25. Moştenitorii unei persoane învinuite de săvârşirea unei infracţiuni pot primi calitatea de
subiecţi pasivi a acţiunii civile exercitată în faţa instanţei penale:
a) numai în cazul în care decesul a intervenit după sesizarea instanţei cu judecarea
acţiunii penale;
b) în timpul urmăririi penale cu acţiunea penală pusă în mişcare;
c) oricând dacă făptuitorul a decedat.

26. Partea vătămată care a suferit un prejudiciu prin săvârşirea unei fapte penale poate
exercita acţiunea civilă la instanţa civilă în cazurile:
a) când urmărirea penală sau judecata a fost suspendată, iar în cadrul procesului penal
respective se constituise ca parte civilă;
b) când s-a dispus de către procuror scoaterea de sub urmărire penală întrucât fapta nu
prezintă grad de pericol social al unei infracţiuni;
c) când s-a dispus de către procuror încetarea urmăririi penale deoarece există o cauză de
nepedepsire prevăzută de lege.

27. Partea vătămată, constituită parte civilă în procesul penal, poate cere valorificare
pretenţiilor civile numai în faţa instanţei civile:
a) când instanţa pronunţă achitarea în temeiul art. 10 lit. b) C. proc. pen. ;
b) când instanţa pronunţă încetarea procesului penal în temeiul art. 10 lit. f) şi lit. j);
c) când instanţa nu a soluţionat acţiunea civilă deoarece ar fi dus la amânarea soluţionării
cauzei penale

218
Răspunsuri

1=d
2=a
3 = a, b
4 = a, b, c, d
5 = a, b, c
6 = a, b
7 = a, b
8 = a, b
9 = a, b, c
10 = a, c, d
11 = ─ a se vedea art. 131 C. pen.
12 = b, c
13 = a, b
14 = b
15 = b, c
16 = b
17 = a, c, e, f
18 = b
19 = a
20 = b, c
21 = c
22 = a, b, c
23 = b, c
24 = a, b, c
25 = a
26 = a, b, c
27 = a, b

Teme de control (conform calendarului disciplinei):

Analiza cazurilor care împiedică punerea în mişcare a acţiunii penale.
Exercitarea acţiunii civile în procesul penal.

219
 CAPITOLUL V
MĂSURILE PROCESUALE

Obiectivele specifice capitolului:

• Definirea conceptului de măsuri procesuale;
• Identificarea măsurilor preventive;
• Delimitarea măsurilor de ocrotire de măsurile de siguranţă;
• Înţelegerea şi definirea măsurilor asigurătorii.

Rezultatele aşteptate:

• Cunoaşterea şi utilizarea adecvată a noţiunilor de măsuri procesuale;

• Explicarea şi interpretarea măsurilor asigurătorii;
• Cunoaşterea şi utilizarea adecvată a noţiunilor de măsuri preventive;
• Pregătirea fundamentală pentru interpretarea şi utilizarea noţiunilor din celelalte
capitole.

Competenţele dobândite ca urmare a parcurgerii capitolului

• Realizarea de referate cu privire la problematica capitolului;

• Discuţii cu specialişti din domeniu.

Timpul mediu necesar pentru asimilarea capitolului: 3 ore

220
 I ASPECTE GENERALE PRIVIND MĂSURILE PROCESUALE

I.1. Noţiunea şi caracterizarea măsurilor procesuale

Măsurile procesuale sunt definite ca fiind instituţii de drept procesual penal care
constau în anumite privaţiuni şi constrângeri personale ori reale determinate de condiţiile şi
împrejurările în care se desfăşoară procesul penal. În doctrină, noţiunii de măsură procesuală i
s-au dat mai multe definiţii care, în esenţă, conţin aceleaşi elemente. Măsurile procesuale sunt
considerate mijloace de constrângere prin care organele judiciare asigură îndeplinirea de către
părţi şi celelalte persoane care participă la proces a obligaţiilor lor procesuale şi garantează
executarea pedepsei şi repararea pagubei produse prin infracţiune. Măsurile procesuale se
dispun numai în cazurile în care din probele administrate rezultă ca s-a produs o infracţiune şi
făptuitorul urmează a fi tras la răspundere penală. Prin măsurile procesuale se urmăreşte
asigurarea desfăşurării în bune condiţii a activităţii judiciare. Nefiind caracteristice oricărei
cauze penale, măsurile procesuale apar ca posibilităţi care sunt luate de organele judiciare în
funcţie de împrejurările concrete ale cauzei. De aceea s-a apreciat în literatura juridică de
specialitate că aceste măsuri au un caracter adiacent faţă de activitatea procesual principală,
întrucât pot fi luate numai pe parcursul procesului penal şi durează atât timp cât se menţine
situaţia care le-a impus, putând fi revocate când dispar împrejurările care le-au impus.
Măsurile procesuale au un caracter provizoriu.

I.2. Categorii de măsuri procesuale

În literatura de specialitate sunt cunoscute mai multe criterii în funcţie de care pot fi
clasificate măsurile procesuale:
a) Sub aspectul valorilor asupra cărora se îndreaptă măsurile procesuale, reţinem:
- măsuri cu caracter personal care privesc persoana (spre exemplu: reţinerea,
arestarea preventivă, obligarea de a nu părăsi localitatea, obligarea de a nu părăsi
ţara, obligarea la tratament medical);
- măsuri cu caracter real care privesc bunurile anumitor persoane (spre exemplu:
sechestrul, poprirea, restituirea lucrurilor);
b) În funcţie de persoana împotriva căreia se îndreaptă măsura, distingem între:
- măsuri procesuale care vizează numai persoana învinuitului sau inculpatului
(reţinerea, arestarea preventivă, etc.);
- măsuri procesuale care pot fi îndreptate şi împotriva altor persoane (sechestrul
privind recuperarea pagubei care poate fi instituit pe bunurile învinuitului,
inculpatului sau părţii responsabile civilmente);
c) Sub aspectul fazei procesuale, măsurile procesuale pot fi clasificate în:
- măsuri procesuale care pot fi luate numai în faza de urmărire penală (reţinerea);

221
 - măsuri procesuale care pot fi luate atât în faza de urmărire penală cât şi în faza
de judecată (arestarea preventivă, obligarea de a nu părăsi localitatea, internarea
medicală);
d) În funcţie de criteriul acţiunilor sau al scopului special urmărit, măsurile
procesuale pot fi clasificate în:
- măsuri procesuale cu caracter de constrângere (arestarea preventivă);
- măsuri procesuale cu caracter de ocrotire (obligarea la tratament medical);
e) În raport de organul judiciar care le dispune, măsurile procesuale pot fi clasificate
în:
- măsuri procesuale dispuse de instanţă (arestarea preventivă);
- măsuri procesuale dispuse de procuror sau de instanţă (obligarea de a nu părăsi
localitatea);
f) După criteriul legal, măsurile procesuale pot fi clasificate în:
- măsuri procesuale preventive (reţinerea, arestarea preventivă, liberarea
provizorie);
- alte măsuri procesuale (măsuri de siguranţă, măsuri asiguratorii).

II MĂSURILE PREVENTIVE

II.1. Noţiunea şi scopul măsurilor preventive

Măsurile preventive sunt acea categorie de măsuri procesuale cu caracter de

constrângere care constau în privarea de libertate sau restrângerea libertăţii de mişcare a
învinuitului sau inculpatului în scopul asigurării bunei desfăşurări a procesului penal ori în
scopul împiedicării sustragerii învinuitului sau inculpatului de la urmărire penală, judecată sau
executarea pedepsei.
Scopul măsurilor preventive este prevăzut în art. 136 alin. 1 C. proc. pen. şi constă în
asigurarea bunei desfăşurări a procesului penal ori în împiedicarea sustragerii învinuitului sau
inculpatului de la urmărirea penală, judecată ori de la executarea pedepsei
Dat fiind faptul că măsurile preventive aduc atingeri unuia din drepturile fundamentale
ale omului, şi anume libertatea, atât categoriile de măsuri preventive cât şi condiţiile în care
pot fi luate sunt strict reglementate de lege. În acest sens în Constituţie (art. 23 – libertatea
individuală) se stipulează că reţinerea ori arestarea sunt permise numai în cazurile şi cu
procedura prevăzute de lege.
Categoriile de măsuri preventive prevăzute de legea procesual penală (art. 136 C. proc.
pen.) sunt:
- reţinerea;
- obligarea de a nu părăsi localitatea;
- obligarea de a nu părăsi ţara;
- arestarea preventivă.
Din punct de vedere al naturii juridice în literatura juridică s-a făcut distincţie între
măsurile preventive privative de libertate (reţinerea şi arestarea preventivă) şi pedeapsa
închisori care constă tot într-o privare de libertate. Astfel, în timp ce pedeapsa privativă de
libertate se execută pe baza unei hotărâri judecătoreşti definitive de condamnare, măsurile
preventive pot fi luate înainte de soluţionarea cauzei printr-o hotărâre definitivă. Pe de altă
parte, pedeapsa privativă de libertate este un mijloc de reeducare a condamnatului, în timp ce
măsurile privative pot fi luate numai în cursul procesului pentru asigurarea realizării scopului
acestuia.
222
 În legătură cu natura juridică a liberării provizorii s-a susţinut într-o opinie că aceasta
nu poate fi considerată ca având natura juridică a unei măsuri preventive, fiind concepută doar
ca o măsură procesuală în strânsă legătură cu starea de libertate a persoanei. Argumentele
acestei opinii constau, pe de o parte, în faptul că termenul „liberare” presupune totdeauna o
stare prealabilă opusă celei de privaţiune de libertate. Pe de altă parte, liberarea condiţionată
nu a fost enumerată în art. 136 C. proc. pen., în cadrul categoriei măsurilor preventive.
Alţi autori susţin că liberarea provizorie este o măsură preventivă, invocând
argumentul reglementării ei legale în Secţiunea a V-a din Capitolul I „Măsuri preventive” al
Titlului IV „Măsurile preventive şi măsuri procesuale” din Codul de procedură penală,
precum şi faptul că liberarea provizorie este o instituţie ce se raportează la starea de libertate a
persoanei în procesul penal, ca şi celelalte măsuri preventive, doar că atenuează latura de
constrângere a acestora.

II.2. Dispoziţii generale privind măsurile preventive

a) Luarea măsurilor preventive

Condiţiile care trebuiesc îndeplinite pentru a putea fi luată o măsură preventivă
împotriva învinuitului sau inculpatului, sunt următoarele:
1. să existe probe sau indicii temeinice că învinuitul sau inculpatul a săvârşit o faptă
prevăzută de legea penală (art. 143 C. proc. pen.). Sunt indicii temeinice, potrivit
art. 143 C. proc. pen., atunci când din datele existente în cauză rezultă
presupunerea că persoana faţă de care se efectuează urmărirea penală a săvârşit
fapta;
2. pentru infracţiunea săvârşită legea să prevadă sancţionarea cu pedeapsa detenţiunii
pe viaţă sau cu închisoarea (art. 136 alin. 1 C. proc. pen.). Această condiţie se
consideră îndeplinită şi în cazul în care legea prevede alternativ pedeapsa închisorii
cu amenda. Prin excepţie, măsura arestării preventive nu poate fi dispusă în cazul
infracţiunilor pentru care legea prevede alternativ pedeapsa amenzii aşa cum
rezultă din art. 136 alin. 6 C. proc. pen;
3. să existe vreunul din cazurile prevăzute de art. 148 alin. 1 lit. a)-f) C. proc. pen., şi
anume:
- inculpatul a fugit ori s-a ascuns, în scopul de a se sustrage de la urmărire sau de
la judecată, ori există date că va încerca să fugă sau să se sustragă în orice mod
de la urmărirea penală, de la judecată ori de la executarea pedepsei;
- inculpatul a încălcat, cu rea-credinţă, măsura obligării de a nu părăsi localitatea
sau ţara ori obligaţiile care îi revin pe durata acestor măsuri;
- există date cum că inculpatul încearcă să zădărnicească în mod direct sau
indirect aflarea adevărului prin influenţarea unei părţi, a unui martor sau
expert, ori prin distrugerea, alterarea sau sustragerea mijloacelor materiale de
probă;
- există date că inculpatul pregăteşte săvârşirea unei noi infracţiuni;
- inculpatul a săvârşit cu intenţie o nouă infracţiune;
- există date că inculpatul exercită presiuni asupra persoanei vătămate sau că
încearcă o înţelegere frauduloasă cu aceasta;
- inculpatul a săvârşit o infracţiune pentru care legea prevede pedeapsa
detenţiunii pe viaţă sau pedeapsa închisorii mai mare de 4 ani şi există probe că
lăsarea sa în libertate prezintă un pericol concret pentru ordinea publică.
În cazurile prevăzute în alin. 1 lit. a) - e), măsura arestării preventive a inculpatului
poate fi luată numai dacă pedeapsa prevăzuta de lege este detenţiunea pe viaţă sau închisoare
223
mai mare de 4 ani. Aceste condiţii sunt comune pentru luarea măsurii reţinerii şi a arestării
preventive. Există, însă, unele diferenţe în sensul că măsura reţinerii preventive poate fi luată
în oricare dintre cazurile prevăzute de art. 148 C. proc. pen. oricare ar fi limitele pedepsei cu
închisoarea prevăzute de lege pentru fapta săvârşită, precum şi în caz de infracţiune flagrantă.
Măsurile preventive sunt, de regulă, facultative, luarea lor fiind lăsată la aprecierea organului
judiciar.
Potrivit art. 136 alin. 8 C. proc. pen. alegerea măsurii ce urmează a fi luată se face
ţinându-se seama de scopul acesteia, de gradul de pericol social al infracţiunii, de sănătatea,
vârsta, antecedentele şi alte situaţii privind persoana faţă de care se ia această măsură.
Competenţa luării măsurilor procesuale revine organelor judiciare. Potrivit art. 136
alin. 4 şi 5 C. proc. pen. măsura reţinerii poate fi luată de organele de cercetare penală sau de
procuror iar măsurile obligării de a nu părăsi localitatea şi a obligării de a nu părăsi ţara se pot
lua numai de procuror în cursul urmăririi penale sau de instanţa de judecată în cursul
judecăţii. Măsura arestării preventive poate fi luată numai de către judecător. Compunerea
completului de judecată se face potrivit regulilor privind compunerea completelor, prevăzute
de lege. În acest sens s-a pronunţat Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin Decizia nr.
XXXVII/2006, prin admiterea unui recurs în interesul legii, statuând că arestarea provizorie în
vederea extrădării se dispune şi este prelungită în complet format dintr-un singur judecător, în
toate cauzele date în competenţa de primă instanţă a judecătoriei, tribunalului şi curţii de apel,
Organele judiciare pot dispune luarea unei măsuri preventive prin ordonanţă sau
rechizitoriu, iar instanţa de judecată printr-o încheiere, sentinţă sau decizie. Actul prin care se
ia măsura preventivă potrivit art. 137 C. proc. pen. trebuie să cuprindă fapta care face obiectul
învinuirii sau inculpării, textul de lege în care aceasta se încadrează, pedeapsa prevăzuta de
lege pentru infracţiunea săvârşită şi temeiurile concrete care au determinat luarea măsurii
preventive.
Potrivit art. 23 alin. 8 din Constituţia României şi art. 1371 C. proc. pen., celui reţinut
sau arestat i se aduc de îndată la cunoştinţă în limba pe care o înţelege motivele reţinerii sau
arestării iar învinuirea în cel mai scurt termen şi numai în prezenţa unui avocat ales sau numit
din oficiu. Totodată, judecătorul va încunoştinţa în termen de 24 de ore un membru al familiei
acestuia ori o altă persoană pe care o desemnează învinuitul sau inculpatul, consemnându-se
despre aceasta într-un proces-verbal. Reţinerea şi arestarea preventivă sunt executate în locuri
anume destinate. Potrivit art. 142 C. proc. pen. în timpul reţinerii şi arestării minorii se ţin
separat de majori, iar femeile separat de bărbaţi.
b) Înlocuirea măsurilor preventive
Este posibil ca pe parcursul procesului penal să intervină anumite împrejurări care să
impună înlocuirea măsurii preventive luate cu o altă măsură preventivă atunci când s-au
schimbat temeiurile care au determinat luarea măsurii. Potrivit art. 139 alin. 1 C. proc. pen.
înlocuirea măsurii preventive cu o altă măsură nu este lăsată la aprecierea organelor judiciare.
Astfel, când măsura preventivă a fost luată cu încălcarea prevederilor legale sau nu mai există
vreun temei care să justifice menţinerea măsurii preventive, aceasta trebuie revocată din oficiu
sau la cerere, dispunându-se în cazul reţinerii şi arestării preventive punerea în libertate a
învinuitului sau inculpatului, dacă acesta nu este arestat în altă cauză. Când măsura preventivă
a fost luată în cursul urmăririi penale de procuror sau de instanţă, dacă apreciază ca
informaţiile primite de la organul de cercetare penală justifică înlocuirea sau revocarea
măsurii, dispune aceasta ori după caz sesizează instanţa. Procurorul este obligat să sesizeze şi
din oficiu instanţa pentru înlocuirea sau revocarea măsurii preventive luate de către aceasta
când constată el însuşi că nu mai există temeiul care a justificat luarea măsurii. Procedura
înlocuirii măsurii preventive cu o altă măsură în condiţiile stabilite de lege se aplică, chiar
dacă organul judiciar urmează să-şi decline competenţa.

224
 c) Revocarea măsurilor preventive
Revocarea măsurilor preventive are loc atunci când nu mai subzistă temeiurile care au
impus luarea acestei măsuri. Revocarea măsurii se va dispune de organul judiciar care a luat
măsura preventivă respectivă. Măsurile preventive se revocă din oficiu şi atunci când ele au
fost luate cu încălcarea prevederilor legale.
Procedura revocării măsurii preventive se aplică, chiar dacă organele judiciare
urmează să îşi decline competenţa (art. 139 alin. 4 C. proc. pen.)
Spre deosebire de înlocuirea măsurii preventive, când învinuitul sau inculpatul rămâne
supus unei constrângeri prevăzute de noua măsură preventivă, dispunerea revocării măsurii
preventive presupune repunerea învinuitului sau inculpatului în starea de drept iniţială, fără a
mai fi supus vreunei constrângeri decurgând din măsurile preventive.
În cazul în care, pe baza actelor medicale, se constată că cel arestat preventiv suferă de
o boală care nu poate fi tratată în reţeaua medicală a Administraţiei Naţionale a
Penitenciarelor, administraţia locului de deţinere dispune efectuarea tratamentului sub pază
permanentă în reţeaua medicală a Ministerului Sănătăţii Publice. Motivele care au determinat
luarea acestei măsuri sunt comunicate de îndată procurorului, în cursul urmăririi penale, sau
instanţei de judecată, în cursul judecăţii.
d) Încetarea de drept a măsurilor preventive
Din coroborarea prevederilor art. 140 alin. 1 şi 2 C. proc. pen. şi art. 350 alin. 3 C.
proc. pen. rezultă că situaţiile în care măsurile preventive încetează de drept pot interveni atât
în faza de urmărire penală, cât şi în faza de judecată, fiind următoarele:
- la expirarea termenelor prevăzute de lege sau stabilite de organul judiciar;
- în caz de scoatere de sub urmărire penală sau încetare a urmăririi penale;
- în caz de achitare sau încetare a procesului penal în faza de judecată;
- când, înainte de pronunţarea unei hotărâri de condamnare în primă instanţă,
durata arestării a atins jumătatea maximului pedepsei prevăzute de lege pentru
infracţiunea care face obiectul învinuirii, fără a se putea depăşi, în cursul
urmăririi penale 180 de zile;
- când instanţa pronunţă o pedeapsă cu închisoarea cel mult egală cu durata
reţinerii şi arestării preventive;
- când instanţa pronunţă o pedeapsă cu închisoarea cu suspendarea condiţionată a
executării ori cu suspendarea executării sub supraveghere sau cu executare la
locul de muncă;
- când se pronunţă pedeapsa cu amenda;
- când se pronunţă o măsură educativă.
La aceste situaţii expres prevăzute de lege se mai pot adăuga:
- în caz de condamnare la pedeapsa închisorii la care se aplică în întregime
graţierea;
- când se pronunţă o hotărâre judecătorească definitivă de condamnare;
- neverificarea de către instanţă, în cursul judecăţii, a legalităţii şi temeiniciei
arestării preventive a inculpatului major înainte de împlinirea duratei de 60 de
zile, la care se referă art. 160 alin. 1 C. proc. pen., a inculpatului minor cu vârsta
între 14 şi 16 ani înainte de expirarea duratei de 30 de zile prevăzute în art. 160h
alin. 2 C. proc. pen., iar a inculpatului minor mai mare de 16 ani înainte de
expirarea duratei de 40 de zile prevăzute în art. 160 alin. 3 C. proc. pen.
În cazurile de încetare de drept a măsurilor preventive prevăzute în art. 140 alin. 1 şi 2
C. proc. pen., instanţa de judecată din oficiu sau la sesizarea procurorului ori procurorul în
cazul reţinerii din oficiu are obligaţia să dispună punerea de îndată în libertate a celui reţinut
sau arestat trimiţând administraţiei locului de reţinere o copie după dispozitiv sau ordonanţă
sau un extras cuprinzând:
225
 • datele necesare pentru identificarea învinuitului sau inculpatului;
• numărul mandatului de arestare;
• numărul şi data ordonanţei, ale încheierii sau hotărârii prin care s-a dispus liberarea,
precum şi temeiul legal al liberării.

e) Căile de atac împotriva actelor prin care se dispune asupra măsurilor preventive
Căile de atac împotriva actelor prin care se dispune asupra măsurilor preventive pot
îmbrăca forma plângerii împotriva ordonanţei organului de cercetare sau a procurorului, sau
recursului împotriva încheierii instanţei privind arestarea preventivă în cursul urmăririi penale
sau împotriva încheierii prin care instanţa se pronunţă în cursul judecăţii privind măsurile
preventive.

Plângerea împotriva ordonanţei organului de cercetare penală sau a procurorului

privind măsura reţinerii (art. 140 C. proc. pen.)
Împotriva ordonanţei prin care organul de cercetare penală a luat măsura reţinerii se
poate face plângere înainte de expirarea celor 24 de ore de la luarea măsurii la procurorul care
supraveghează cercetarea penală, iar împotriva ordonanţei prin care procurorul a luat măsura
reţinerii se poate face plângere, înainte de expirarea 24 de ore, la prim-procurorul parchetului
sau, după caz, la procurorul ierarhic superior în condiţiile art. 278 alin. 1 şi 2 C. proc. pen.
procurorul se pronunţă prin ordonanţă înainte de expirarea celor 24 de ore de la luarea
măsurii.

Plângerea împotriva ordonanţei procurorului privind măsura obligării de a nu părăsi

localitatea sau a obligării de a nu părăsi ţara (art. 140 C. proc. pen.)
Împotriva unei asemenea ordonanţe învinuitul sau inculpatul poate face plângere în
termen de 3 zile de la luarea măsurii la instanţa căreia i-ar reveni competenţa să judece cauza
în primă instanţă. Plângerea nu este suspensivă de executare. Plângerea se soluţionează în
camera de consiliu cu citarea învinuitului sau inculpatului şi cu participarea obligatorie a
procurorului. Instanţa se pronunţă prin încheiere în termen de 3 zile de la primirea dosarului.
Dosarul se restituie procurorului în termen de 24 de ore de la soluţionarea cazului.

Calea de atac împotriva încheierii instanţei pronunţată în cursul urmăririi penale

privind arestarea preventivă (art. 140 C. proc. pen.)
Împotriva încheierii prin care se dispune în timpul urmăririi penale luarea unei măsuri
preventive, revocarea, înlocuirea, încetarea de drept sau prelungirea măsurii preventive
precum şi împotriva încheierii de respingere a propunerii de arestare preventivă, învinuitul sau
inculpatul şi procurorul pot face recurs la instanţa superioară în termen de 24 de ore de la
pronunţare pentru cei prezenţi şi de la comunicare pentru cei lipsă. Recursul se soluţionează în
termen de 48 de ore în cazul arestării învinuitului, şi în 3 zile în cazul arestării inculpatului.
Instanţa se pronunţă în aceeaşi zi prin încheiere.
Recursul declarat împotriva încheierii prin care s-a dispus luarea măsurii preventive
sau prin care s-a constatat încetarea de drept a acestei măsuri nu este suspensiv de executare.
Dosarul se restituie organului de urmărire penală în termen de 24 de ore de la soluţionarea
recursului.

Calea de atac împotriva încheierii pronunţate de instanţă în cursul judecăţii privind

măsurile preventive (art. 141 C. proc. pen.)
Încheierea dată în primă instanţă şi în apel prin care se dispune luarea, revocarea,
înlocuirea sau încetarea de drept a măsurii preventive precum şi împotriva încheierii prin care
se dispune menţinerea arestării preventive poate fi atacată separat cu recurs de procuror sau
226
inculpat în termen de 24 de ore de la pronunţare pentru cei prezenţi şi de la comunicare pentru
cei lipsă. Încheierea prin care prima instanţă sau instanţa de apel respinge cererea de revocare,
înlocuirea sau încetarea de drept a măsurii preventive nu este supusă nici unei căi de atac.
Recursul se judecă în 3 zile, iar dosarul va fi restituit primei instanţe în termen de 24 de ore.
Încheierea prin care se dispune, în cursul urmăririi penale, respingerea cererii de
revocare, înlocuire sau încetare a arestării preventive nu poate fi atacată, separat, cu recurs.
Încheierea dată în primă instanţă şi în apel, prin care se dispune respingerea cererii de
revocare, înlocuire sau încetare a arestării preventive nu poate fi atacată, separat, cu recurs.

II.3. Reţinerea

Este reglementată de art. 143 alin. 1 C. proc. pen. şi poate fi luată de procuror ori de
organul de cercetare penală faţă de învinuit sau inculpat dacă sunt întrunite următoarele
condiţii:
- să existe probe sau indicii temeinice că învinuitul a săvârşit o faptă prevăzută de
legea penală;
- pentru fapta săvârşită legea să prevadă pedeapsa închisorii;
- să existe unul dintre cazurile prevăzute în art. 148 C. proc. pen. indiferent care ar fi
limitele de pedeapsă prevăzute de lege, precum şi în caz de infracţiune flagrantă.
Actul procesual prin care organul de cercetare penală sau procurorul dispune reţinerea
este ordonanţa de reţinere care pe lângă menţiunile prevăzute în art. 137 C. proc. pen. trebuie
să mai cuprindă ziua şi ora la care a început reţinerea.
Potrivit art. 144 C. proc. pen. măsura reţinerii poate dura cel mult 24 de ore. Reţinerea
nu poate fi prelungită, iar dacă organul de cercetare penală apreciază că se impune privarea de
libertate în continuare a învinuitului va înainta dosarul procurorului, în primele 10 ore de la
reţinerea învinuitului, cu un referat motivat cu propunerea de arestare preventivă. Dacă
procurorul apreciază că sunt întrunite condiţiile prevăzute de lege va înainta înăuntrul celor 24
de ore, cât durează reţinerea, dosarul la instanţă împreună cu propunerea de arestare
preventivă. Când măsura reţinerii este luată de procuror şi acesta apreciază că se impune
arestarea preventivă va înainta dosarul în termen de 10 ore de la luarea măsurii reţinerii
instanţei cu propunerea de arestare preventivă.

II.4. Obligarea de a nu părăsi localitatea sau ţara

Prin excepţie de la dreptul la libera circulaţie, garantat în art. 25 din Constituţie, faţă
de învinuit sau inculpat poate fi dispusă măsura preventivă a obligării de a nu părăsi
localitatea. Obligarea de a nu părăsi localitatea constă în îndatorirea impusă învinuitului sau
inculpatului de procuror sau judecător în cursul urmăririi penale ori de instanţa de judecată în
cursul judecăţii fără încuviinţarea organului care a dispus măsura. Măsura poate fi luată numai
dacă sunt întrunite condiţiile prevăzute în art. 143 alin. 1 C. proc. pen. Măsura poate fi
justificată de prevenirea eventualei sustrageri a învinuitului sau inculpatului de la urmărirea
penală sau de la judecată mai ales atunci când starea sănătăţii, vârsta înaintată a acestuia sau
alte asemenea împrejurări nu permit luarea măsurii arestării preventive. Din conţinutul art.
145 alin. 1 C. proc. pen. coroborat cu art. 136 alin. 1 C. proc. pen. rezultă că obligarea de a nu
părăsi localitatea poate fi dispusă dacă sunt îndeplinite următoarele condiţii:
• să existe probe sau indicii temeinice că învinuitul a săvârşit o faptă prevăzută de
legea penală;
• pentru fapta săvârşită legea să prevadă pedeapsa detenţiunii pe viaţă sau pedeapsa
cu închisoarea.
227
 Competenţa de a dispune această măsură revine procurorului sau judecătorului, în faza
de urmărire penală, prin ordonanţă, sau instanţei, în faza de judecată, prin încheiere.
Copia ordonanţei procurorului sau, după caz, a încheierii judecăţii rămase definitive se
comunică învinuitului sau inculpatului respectiv secţiei de poliţie în a cărei rază teritorială
locuieşte acesta, jandarmeriei, poliţiei comunitare, organelor competente să elibereze
pasaportul, organelor de frontieră, precum şi altor instituţii în vederea asigurării respectării
obligaţiilor care îi revin. Organele în drept refuză eliberarea paşaportului sau după caz ridică
provizoriu paşaportul pe durata măsurii.
Durata măsurii obligării de a nu părăsi localitatea în cursul urmăririi penală nu poate
depăşi 30 de zile, afară de cazul când ea este prelungită în condiţiile legii, în caz de necesitate
şi numai motivate.
Prelungirea se dispune de procurorul care efectuează urmărirea sau supraveghează
urmărirea penală, fiecare prelungire neputând depăşi 30 de zile. Durata maximă a măsurii în
cursul urmăririi penale este de un an de zile. În mod excepţional durata maximă a obligării de
a nu părăsi localitatea este de 2 ani atunci când pedeapsa prevăzută de lege este detenţiunea pe
viaţă sau închisoarea de 10 ani ori mai mare.
Pe durata măsurii, învinuitul sau inculpatul este obligat să respecte următoarele
obligaţii:
• să se prezinte la organul de urmărire penală sau, după caz, la instanţa de judecată
ori de câte ori este chemat;
• să se prezinte la organul de poliţie desemnat cu supravegherea de organul judiciar
care a dispus măsura, conform programului de supraveghere întocmit de organul
de poliţie sau ori de câte ori este chemat;
• să nu îşi schimbe locuinţa fără încuviinţarea organului judiciar care a dispus
măsura;
• să nu deţină, să nu folosească şi să nu poarte nicio categorie de arme.
Organul judiciar care a dispus măsura poate impune învinuitului sau inculpatului ca pe
durata măsurii obligării de a nu părăsi localitatea să respecte una sau mai multe dintre
următoarele obligaţii:
• să poarte permanent un sistem electronic de supraveghere;
• să nu se deplaseze la anumite spectacole sportive ori culturale sau în orice alte
locuri stabilite;
• să nu se apropie de persoana vătămată, membrii familiei acesteia, persoana
împreună cu care a comis fapta, martori, experţi ori alte persoane, stabilite de
organul judiciar, şi să nu comunice cu acestea direct sau indirect;
• să nu conducă niciun vehicul sau anumite vehicule stabilite;
• să nu se afle în locuinţa persoanei vătămate;
• să nu exercite profesia, meseria sau să nu desfăşoare activitatea în exercitarea
căreia a săvârşit fapta.
Copia ordonanţei procurorului sau, după caz, a încheierii judecătorului ori a instanţei
de judecată se comunică, în aceeaşi zi, învinuitului sau inculpatului, secţiei de poliţie în a
cărei rază teritorială locuieşte acesta, jandarmeriei, poliţiei comunitare, organelor competente
ca să elibereze paşaportul, organelor de frontieră, precum şi altor instituţii, în vederea
asigurării respectării obligaţiilor care îi revin. Organele în drept refuză eliberarea paşaportului
sau, după caz, ridică provizoriu paşaportul pe durata măsurii.
În cuprinsul ordonanţei sau încheierii sunt menţionate expres obligaţiile pe care
învinuitul sau inculpatul trebuie să le respecte şi se atrage atenţia acestuia că, în caz de
încălcare cu rea-credinţa a măsurii sau a obligaţiilor care îi revin, se va lua faţă de acesta
măsura arestării preventive.

228
 În caz de încălcare cu rea-credinţă a măsurii aplicate sau a obligaţiilor, măsura
obligării de a nu părăsi localitatea va fi înlocuită cu măsura arestării preventive, în condiţiile
prevăzute de lege. Organul de poliţie desemnat de organul judiciar care a dispus măsura
verifică periodic respectarea măsurii şi a obligaţiilor de către învinuit sau inculpat, iar în cazul
în care constată încălcări ale acestora, sesizează de îndată procurorul, în cursul urmăririi
penale, sau instanţa, în cursul judecăţii.

Obligarea de a nu părăsi ţara (art. 1451 C. proc. pen.)

Constă în îndatorirea impusă învinuitului sau inculpatului de procuror sau de judecător
în cursul urmăririi penale ori de instanţa de judecată de a nu părăsi ţara fără încuviinţarea
organului care a dispus această măsură.
Dispoziţiile privind obligarea de a nu părăsi localitatea se aplică în mod
corespunzător şi în cazul obligării de a nu părăsi ţara.

II.5. Arestarea preventivă

În funcţie de calitatea procesuală pe care o are persoana faţă de care se dispune
arestarea preventivă, aceasta măsură este reglementată sub două modalităţi: arestarea
preventivă a învinuitului şi arestarea preventivă a inculpatului.

a) Arestarea preventivă a învinuitului

Pentru a se dispune măsura arestării preventive a învinuitului potrivit art. 146 alin. 1
C. proc. pen. coroborat cu dispoziţiile art. 143 alin. 1 C. proc. pen. este necesară îndeplinirea
următoarelor condiţii:
• să existe probe sau indicii temeinice că învinuitul a săvârşit o faptă prevăzută de
legea penală;
• pentru fapta săvârşita legea să prevadă pedeapsa detenţiunii pe viaţă sau pedeapsa
cu închisoarea;
• să existe unul dintre cazurile prevăzute în art. 148 C. proc. pen.;
• să fie necesară privarea de libertate a învinuitului în interesul desfăşurării
procesului penal;
• învinuitul să fie ascultat înainte de a se dispune măsura.

Arestarea preventivă a învinuitului în cursul urmăririi penale

Potrivit art. 146 C. proc. pen. procurorul, din oficiu sau la sesizarea organului de
cercetare penală, când consideră că este necesară arestarea preventivă a învinuitului în
interesul urmăririi penale, numai după ascultarea acestuia, în prezenţa apărătorului,
întocmeşte propunerea motivată de luare a măsurii arestării preventive a învinuitului.
Procurorul va prezenta dosarul cauzei preşedintelui instanţei sau judecătorului delegat căruia
i-ar reveni competenţa să judece cauza în fond sau de la instanţa corespunzătoare în grad
acesteia, în a cărei circumscripţie se află locul de deţinere, locul unde s-a constatat săvârşirea
faptei ori sediul parchetului din care face parte procurorul care efectuează sau supraveghează
urmărirea penală. Preşedintele instanţei sau judecătorul delegat de acesta fixează ziua şi ora
de soluţionare a propunerii de arestare preventivă până la expirarea celor 24 de ore de la
reţinere. Ziua şi ora se comunică atât apărătorului ales sau numit din oficiu cât şi procurorului.
Propunerea de arestarea preventivă se soluţionează în camera de consiliu de către un singur
judecător, indiferent de natura infracţiunii săvârşite. Învinuitul este adus în faţa judecătorului
şi va fi asistat de apărător. Participarea procurorului este obligatorie. Împotriva încheierii se
poate face recurs în termen de 24 de ore de la pronunţare pentru cei prezenţi şi de la
comunicare pentru cei lipsă.
229
 Arestarea învinuitului la instanţa de judecată
Măsura arestării preventive a învinuitului poate fi dispusă şi în cursul judecăţii de către
instanţa de judecată în cazul infracţiunilor de audienţă şi în cazul extinderii procesului penal
în primă instanţă cu privire la alte persoane. Instanţa de judecată constatând fapta, identifică
făptuitorul întocmind un proces-verbal după care poate dispune arestarea preventivă a
învinuitului menţionând despre aceasta în încheierea de şedinţă. Preşedintele completului de
judecată va emite mandatul de arestare. Durata arestării preventive a învinuitului în cursul
urmăririi penale la instanţa de judecată este de cel mult 10 zile şi nu poate fi prelungită. La
expirarea termenului, învinuitul va fi pus în libertate cu excepţia situaţiei în care a fost pusă în
mişcare acţiunea penală împotriva sa şi s-a dispus arestarea preventivă a inculpatului.

b) Arestarea preventivă a inculpatului

Se poate dispune dacă sunt îndeplinite condiţiile art. 148 C. proc. pen. şi ale art. 150 C.
proc. pen., şi anume:
• să existe probe sau indicii temeinice că inculpatul a săvârşit o faptă prevazută de
legea penală;
• pentru fapta săvârşită legea să prevadă pedeapsa detenţiunii pe viaţă sau pedeapsa
cu închisoarea;
• să existe unul dintre cazurile prevăzute în art. 148 C. proc. pen. iar în cazurile
prevăzute în art. 148 C. proc. pen. lit c) - f) pedeapsă prevăzută de lege să fie
detenţiunea pe viaţă sau închisoarea mai mare de 4 ani;
• inculpatul să fie ascultat de procuror sau de judecător înainte de a se dispune luarea
acestei măsuri.

Arestarea inculpatului în cursul urmăririi penale (art. 1491 C. proc. pen.)

Competenţa de a dispune arestarea preventivă a inculpatului în cursul urmăririi penale
revine judecătorului, procedura fiind aceeaşi ca şi în cazul arestării preventive a învinuitului.
Propunerea se soluţionează în camera de consiliu de către un singur judecător cu participarea
obligatorie a procurorului. Inculpatul este ascultat cu excepţia cazurilor când se află în
străinătate, este dispărut, se sustrage de la urmărirea penală sau deşi este reţinut sau arestat nu
poate fi adus. Judecătorul se pronunţă asupra propunerii de arestare printr-o încheiere
motivată. Dacă sunt întrunite condiţiile legale, dispune, prin încheiere, arestarea preventivă a
inculpatului şi emite mandatul de arestare. Durata măsurii este de 30 de zile cu posibilitatea
prelungirii cu câte cel mult 30 de zile fără ca durata totală să depăşească 180 de zile (art. 23
alin. 5 din Constituţia României şi art. 159 alin. 13 C. proc. pen.).
Împotriva încheierii prin care se dispune arestarea inculpatului se poate face recurs în
termen de 24 de ore de la pronunţare pentru cei prezenţi, şi de la comunicare pentru cei lipsă.
Mandatul de arestare este individual. Dacă s-a dispus arestarea mai multor inculpaţi se va
întocmi câte un mandat pentru fiecare. Executarea mandatului de arestare se face de către
organul de poliţie în condiţiile art. 152 C. proc. pen. şi art. 153 C. proc. pen. Când arestarea a
fost dispusă în lipsa inculpatului, mandatul se va întocmi în dublu exemplar, o copie se va
înainta organului de poliţie care va proceda la arestarea persoanei indicate şi îi va preda un
exemplar al mandatului după care o conduce la judecătorul care a emis mandatul pentru a fi
ascultat. Judecătorul îl ascultă pe inculpat şi, dacă acesta ridică obiecţii în ceea ce priveşte
identitatea sa, va fixa un termen de judecată. Instanţa se pronunţă prin încheiere şi va trimite
şi judecătorului care a emis mandatul o copie. Când inculpatul nu este de găsit, organul de

230
poliţie va întocmi un proces-verbal şi va înştiinţa organul judiciar care a emis mandatul şi
organele competente pentru darea în urmărire generală.
Arestarea inculpatului în cursul urmăririi penale poate fi prelungită motivat, doar dacă
temeiurile arestării se menţin sau dacă există temeiuri noi care să justifice privarea de
libertate.

Arestarea inculpatului în cursul judecăţii (art. 160a C. proc. pen.)

Arestarea inculpatului în cursul judecăţii, dacă sunt îndeplinite condiţiile, poate fi
dispusă prin încheiere motivată, care poate fi atacată separat cu recurs în termen de 24 de ore
de la pronunţare, pentru cei prezenţi şi de la comunicare, pentru cei lipsă.
Dosarul va fi înaintat instanţei de recurs în termen de 24 de ore şi se judecă în 3 zile.
Recursul împotriva încheierii prin care s-a dispus arestarea nu este suspensiv de
executare.
În situaţia în care s-a dispus arestarea preventivă a inculpatului în cursul judecăţii, se
emite şi mandatul de arestare preventivă.
Potrivit art. 160b C. proc. pen., în cursul judecăţii, instanţa trebuie să verifice periodic,
dar nu mai târziu de 60 de zile, legalitatea şi temeinicia arestării preventive şi, când constată
că arestarea preventivă este nelegală sau că temeiurile care au determinat arestarea au încetat
şi nu există temeiuri noi care să justifice privarea de libertate, dispune prin încheiere revocare
arestării preventive şi punerea de îndată în libertate a inculpatului.
Când instanţa constată că temeiurile subzistă sau sunt temeiuri noi care justifică
privarea de libertate, atunci dispune prin încheiere motivată menţinerea arestării preventive.
Încheierea poate fi atacată cu recurs în aceleaşi condiţii ca şi încheierea prin care s-a dispus
arestarea inculpatului în cursul judecăţii.

c) Dispoziţii speciale privind reţinerea şi arestarea minorilor

În privinţa reţinerii minorilor, legea prevede că, în mod excepţional, minorul între 14
şi 16 ani care răspunde penal poate fi reţinut la dispoziţia procurorului sau a organului de
cercetare penală, cu înştiinţarea procurorului, pentru cel mult 10 ore, dacă există date certe că
a comis o infracţiune pedepsită de lege cu detenţiunea pe viaţă sau închisoarea de 10 ani ori
mai mare; dacă se impune, reţinerea poate fi prelungită de către procuror pentru cel mult 10
ore.
În privinţa arestării preventive, legea prevede că minorul între 14 şi 16 ani poate fi
arestat preventiv numai dacă pedeapsa prevăzută de lege pentru fapta săvârşită este
detenţiunea pe viaţă sau închisoarea de 10 ani ori mai mare şi o altă măsură preventivă nu este
suficientă.
Durata arestării inculpatului minor între 14 şi 16 ani, este, în cursul urmăririi penale,
de cel mult 15 zile, putând fi prelungită în mod excepţional, cu câte 15 zile, fără a depăşi, în
total, 60 de zile (dacă pedeapsa prevăzută de lege este detenţiunea pe viaţă sau închisoarea de
20 de ani sau mai mare, arestarea poate fi prelungită până la 180 de zile).
Durata arestării inculpatului minor mai mare de 16 ani este, în cursul urmăririi penale,
de cel mult 20 de zile, putând fi prelungită de fiecare dată cu 20 de zile, fără a depăşi, în total,
90 de zile (când pedeapsa prevăzută de lege este detenţiunea pe viaţă sau închisoarea de 10
ani ori mai mare, arestarea poate fi prelungită până la 180 de zile).
Verificarea legalităţii şi temeiniciei arestării inculpatului minor între 14 şi 16 ani se
efectuează în cursul judecăţii periodic, dar nu mai târziu de 30 de zile, iar în cazul inculpatului
minor mai mare de 16 ani, nu mai mare de 16 ani, nu mai târziu de 40 de zile.

231
II.6. Liberarea provizorie
Liberarea provizorie este acea măsură preventivă neprivativă de libertate care
înlocuieşte arestarea preventivă a învinuitului sau inculpatului, având ca scop asigurarea
desfăşurării normale a procesului penal şi evitarea sustragerii învinuitului sau inculpatului de
la urmărirea penală, judecată sau punerea în executare a pedepsei în caz de condamnare.
În art. 1601-16010 C. proc. pen. se prevăd modalităţile sub care se prezintă liberarea
provizorie: liberarea provizorie sub control judiciar şi liberarea provizorie pe cauţiune.

a) Liberarea provizorie sub control judiciar

Condiţiile care trebuie îndeplinite pentru acordarea liberării provizorii sub control
judiciar sunt:
- învinuitul sau inculpatul să fi săvârşit o infracţiune din culpă sau o infracţiune
intenţionată pentru care legea prevede pedeapsa închisorii ce nu depăşeşte 18
ani;
- să nu existe date din care să rezulte necesitatea de a-l împiedica pe învinuit sau
inculpat să săvârşească alte infracţiuni sau că acesta va încerca să zădărnicească
aflarea adevărului prin influenţarea unor părţi, martori sau experţi, alterarea ori
distrugerea mijloacelor de probă.

Odată acordată liberarea provizorie, învinuitul sau inculpatul trebuie să respecte

următoarele obligaţii:
Pe timpul liberării provizorii învinuitul sau inculpatul este obligat să respecte
următoarele obligaţii:
a) să nu depăşească limita teritorială fixată decât în condiţiile stabilite de instanţă;
b) să se prezinte la organul de urmărire penală sau, după caz, la instanţa de judecată
ori de câte ori este chemat;
c) să se prezinte la organul de poliţie desemnat cu supravegherea de instanţă, conform
programului de supraveghere întocmit de organul de poliţie sau ori de câte ori este chemat;
d) să nu îşi schimbe locuinţa fără încuviinţarea instanţei care a dispus măsura;
e) să nu deţină, să nu folosească şi să nu poarte nicio categorie de arme.
Organul judiciar care a dispus măsura poate impune învinuitului sau inculpatului ca pe
timpul liberării provizorii să respecte una sau mai multe dintre următoarele obligaţii:
a) să poarte permanent un sistem electronic de supraveghere;
b) să nu se deplaseze la anumite spectacole sportive ori culturale sau în orice alte
locuri stabilite;
c) să nu se apropie de persoana vătămată, membrii familiei acesteia, persoana
împreună cu care a comis fapta, martori, experţi ori alte persoane, stabilite de instanţă, şi să nu
comunice cu acestea direct sau indirect;
d) să nu conducă niciun vehicul sau anumite vehicule stabilite;
e) să nu se afle în locuinţa persoanei vătămate;
f) să nu exercite profesia, meseria sau să nu desfăşoare activitatea în exercitarea căreia
a săvârşit fapta.
Aceste obligaţii sunt prevăzute expres în cuprinsul încheierii prin care se acordă
liberarea, şi se atrage atenţia că în caz de încălcare cu rea-credinţă a obligaţiilor care îi revin,
se va lua măsura arestării preventive. Asupra respectării acestor obligaţii veghează judecătorul
delegat cu executarea, precum şi procurorului şi organului de poliţie.
Controlul judiciar instituit de instanţă poate fi modificat sau ridicat oricând, în totul
sau în parte, pentru motive temeinice.

232
 b) Liberarea provizorie pe cauţiune
Pentru a fi acordată liberarea provizorie pe cauţiune trebuie îndeplinite următoarele
condiţii:
- să se fi consemnat cauţiunea stabilită de instanţă;
- învinuitul sau inculpatul să fi săvârşit o infracţiune din culpă sau o
infracţiune intenţionată pentru care legea prevede pedeapsa închisorii care
nu depăşeşte 18 ani;
- să nu existe date din care să rezulte necesitatea de a-l împiedica pe învinuit
sau inculpat să săvârşească alte infracţiuni sau că acesta va încerca să
zădărnicească aflarea adevărului prin influenţarea unor părţi, martori sau
experţi, alterarea ori distrugerea mijloacelor materiale de probă sau prin
alte asemenea fapte.
În cuprinsul încheierii sunt menţionate expres obligaţiile pe care învinuitul sau
inculpatul trebuie să le respecte, aceleaşi obligaţii care sunt prevăzute şi pentru liberarea
provizorie sub control judiciar.
Cuantumul cauţiunii este de cel puţin 1000 lei şi reprezintă garanţia că învinuitul sau
inculpatul va respecta obligaţiile ce îi revin. Consemnarea sa se face fie prin depunerea sumei
de bani stabilită de către instanţă, fie prin constituirea unei garanţii reale imobiliare la
dispoziţia instanţei care a stabilit cauţiunea.
Conform art. 1605 alin. 4 C. proc. pen., cauţiunea se restituie în următoarele situaţii:
a) când se revocă liberarea provizorie pentru că se descoperă fapte sau
împrejurări ce nu au fost cunoscute la data admiterii cererii de liberare
provizorie şi care justifică arestarea învinuitului sau inculpatului;
b) când se constată de către instanţă, prin încheiere, că nu mai există temeiurile
care au justificat măsura arestării preventive;
c) în cazul în care se dispune scoaterea de sub urmărire penală, încetarea urmăririi
penale, achitarea sau încetarea procesului penal;
d) când se pronunţă pedeapsa amenzii sau pedeapsa închisorii cu suspendarea
condiţionată a executării ori cu suspendarea executării sub supraveghere sau cu
executare la locul de muncă;
e) în situaţia în care se dispune condamnarea la pedeapsa închisorii;
f) când cererea de liberare provizorie a fost respinsă pentru că nu sunt îndeplinite
condiţiile prevăzute de lege, cererea este neîntemeiată sau a fost făcută de către
o altă persoană şi nu a fost însuşită de învinuit sau inculpat.
Potrivit alin. 5 al aceluiaşi articol, cauţiunea nu se restituie în cazul în care se dispune
condamnarea la pedeapsa închisorii, când liberarea provizorie s-a revocat deoarece inculpatul
nu respectă cu rea-credinţă obligaţiile ce-i revin sau încearcă să zădărnicească aflarea
adevărului ori săvârşeşte din nou, cu intenţie, o altă infracţiune pentru care este urmărit sau
judecat. În acest caz cauţiunea se face venit la bugetul de stat odată cu rămânerea definitivă a
hotărârii de condamnare.
Potrivit art. 1606 C. proc. pen. cererea de liberare provizorie poate fi făcută atât în
cursul urmăririi penale cât şi în cursul judecăţii, de către învinuit sau inculpat, soţul ori rudele
apropiate ale acestuia. Aceasta se depune la organul judiciar competent să o rezolve sau la
organul de urmărire penală ori la administraţia locului de deţinere; când cererea a fost depusă
la organul de cercetare penală, la procuror sau la administraţia locului de deţinere, ea trebuie
înaintată în termen de 24 de ore instanţei competente. Examinarea cererii se face de urgenţă.
Împotriva încheierii prin care s-a admis ori s-a respins cererea de liberare provizorie se
poate face recurs în termen de 24 de ore, de către învinuit sau inculpat ori de către procuror, la
instanţa superioară. Recursul împotriva încheierii prin care s-a respins cererea nu este
suspensiv de executare şi se judecă în termen de două zile, în camera de consiliu.
233
 Potrivit art. 16010 C. proc. pen. liberarea provizorie poate fi revocată în următoarele
situaţii:
a) se descoperă fapte sau împrejurări ce nu au fost cunoscute la data admiterii
cererii de liberare provizorie şi care justifică arestarea învinuitului sau
inculpatului;
b) învinuitul sau inculpatul nu respectă, cu rea-credinţă, obligaţiile ce-i revin sau
încearcă să zădărnicească aflarea adevărului ori săvârşeşte din nou, cu intenţie,
o infracţiune pentru care este urmărit sau judecat.
Revocarea liberării provizorii se dispune de instanţă prin încheiere, cu ascultarea
învinuitului sau inculpatului asistat de apărător. Împotriva încheierii instanţei se poate face
recurs, potrivit dispoziţiilor referitoare la recursul împotriva încheierilor privind liberarea
provizorie.

III MĂSURILE DE OCROTIRE ŞI MĂSURILE DE SIGURANŢĂ

III.1. Măsurile de ocrotire

Măsurile de ocrotire sunt acele măsuri procesuale care se iau în cadrul procesului
penal în vederea ocrotirii persoanelor ce ar avea de suferit în urma luării în cazul învinuitului
sau inculpatului a unor măsuri preventive privative de libertate ori a unor măsuri de siguranţă
ce implică restrângerea libertăţii.
Potrivit art. 161 C. proc. pen., când se dispune reţinerea sau arestarea preventivă faţă
de un învinuit sau inculpat care are în ocrotire un minor, o persoană pusă sub interdicţie, o
persoană faţă de care s-a instituit curatela, ori o persoană care datorită vârstei sau bolii are
nevoie de ajutor, trebuie să fie anunţată autoritatea competentă în vederea luării măsurilor de
ocrotire.
Deşi legea nu prevede expres, măsurile de ocrotire se iau pe perioada cât durează
măsura preventivă sau măsura de siguranţă care le-a determinat.

III.2. Măsurile de siguranţă

Măsurile de siguranţă, ca sancţiuni de drept penal, potrivit art. 112 C. pen., sunt:
a) obligarea la tratament medical;
b) internarea medicală;
c) interzicerea de a ocupa o funcţie sau de a exercita o profesie, o meserie ori o altă
ocupaţie;
d) interzicerea de a se afla în anumite localităţi;
e) expulzarea străinilor;
f) confiscarea specială;
g) interdicţia de a reveni în locuinţa familiei pe o perioadă determinată.
Dintre aceste măsuri doar obligarea la tratament medical şi internarea medicală au
caracter procesual.
Măsurile de siguranţă, ca măsuri procesuale, sunt cele care pot fi luate, în mod
provizoriu, pe parcursul procesului penal faţă de persoanele care au săvârşit fapte prevăzute
de legea penală, pentru a înlătura starea de pericol pe care o prezintă aceste persoane pentru
societate şi pentru prevenirea săvârşirii de noi fapte penale.
În cursul urmăririi penale, instanţa poate dispune o măsură de siguranţă, în urma
sesizării făcute de procuror, pe o durată ce nu poate depăşi 180 de zile. În cursul judecăţii
234
măsura de siguranţă corespunzătoare este dispusă, de asemenea, în mod provizoriu de instanţa
de judecată. Măsura obligării la tratament medical se dispune atunci când făptuitorul, din
cauza unei boli ori a intoxicării cronice prin alcool, stupefiante sau alte asemenea substanţe,
prezintă pericol pentru societate.
Măsura internării medicale se poate lua atunci când făptuitorul este bolnav mintal ori
toxicoman şi se află într-o stare care prezintă pericol pentru societate. De asemenea, această
măsură se mai ia atunci când persoana faţă de care s-a luat măsura obligării la tratament
medical nu se prezintă regulat la tratament.
Măsura internării provizorii durează până la confirmarea acesteia de către instanţa de
judecată, pe baza avizului comisiei medicale, care trebuie comunicat instanţei în termen de 45
de zile de la sesizarea comisiei.
Hotărârea instanţei prin care s-a confirmat măsura internării medicale poate fi atacată
separat cu recurs, care nu este suspensiv de executare.

IV MĂSURILE ASIGURĂTORII

IV.1. Noţiunea şi scopul măsurilor asigurătorii

Măsurile asigurătorii sunt măsuri procesuale cu caracter real care constau în

indisponibilizarea bunurilor mobile sau imobile ale învinuitului, inculpatului sau părţii
responsabile civilmente, în vederea confiscării speciale, a reparării pagubei produse prin
infracţiune, precum şi pentru garantarea executării pedepsei amenzii. Bunurile
indisponibilizate nu pot fi înstrăinate sau grevate cu sarcini, sustragerea lor sau înlăturarea ori
distrugerea unui sigiliu legal aplicat constituind infracţiunile de sustragere de sub sechestru
(art. 244 C. pen.), respectiv rupere de sigilii (art. 243 C. pen.).
Obiectul măsurilor asigurătorii îl constituie bunurile mobile şi imobile ale învinuitului
sau inculpatului sau părţii responsabile civilmente.
Nu pot fi sechestrate următoarele categorii de bunuri:
• bunurile care aparţin unei unităţi dintre cele la care se referă art. 145 C.pen.
(bunuri de interes public);
• bunurile exceptate de lege (prevăzute de art. 406-409 C.proc.civ.).
Luarea măsurilor asigurătorii este, în principiu, facultativă, dar, în anumite cazuri,
legea prevede obligativitatea dispuneri acestor măsuri, şi anume:
• în cazul în care cel vătămat este o persoană lipsită de capacitate de exerciţiu sau cu
capacitate de exerciţiu restrânsă;
• în cazul în care s-a săvârşit o faptă de corupţie, potrivit art. 20 din Legea nr.
78/2000.
Competenţa luării măsurilor asigurătorii revine procurorului, în faza de urmărire
penală, prin ordonanţă şi instanţei, în faza de judecată, prin încheiere.
Deşi legea nu prevede expres, luarea măsurilor asigurătorii poate fi dispusă de
instanţa de judecată şi prin sentinţă sau decizie (spre exemplu, hotărârea prin care se dispune
restituirea cauzei la procuror pentru refacerea urmăririi penale).
Contestarea măsurii asigurătorii se poate face prin:
• plângere adresată procurorului sau instanţei de judecată, în orice fază a procesului
penal. Hotărârea instanţei poate fi atacată separat cu recurs şi nu este suspensivă de
executare.
• contestaţie potrivit legii civile, după soluţionarea definitivă a cauzei penale.
Măsurile asigurătorii sunt: sechestrul penal, inscripţia ipotecară şi poprirea.

235
IV.2. Sechestrul penal

Sechestrul penal propriu-zis reprezintă măsura asigurătorie care constă în

indisponibilizarea anumitor bunuri mobile aparţinând învinuitului, inculpatului sau părţii
responsabile civilmente, în vederea reparării pagubei produse prin infracţiune sau pentru
garantarea executării pedepsei amenzii.
Procedura sechestrului este reglementată în art. 165 C. proc. pen. Astfel, instituirea
sechestrului constă în identificarea bunurilor, evaluarea lor şi declararea ca sechestrate a
bunurilor care fac obiectul măsurii asigurătorii.
După ce bunurile au fost sechestrate, ele pot rămâne în posesia persoanei la care au
fost găsite; dacă există pericol de înstrăinare, bunurile mobile sechestrate vor fi puse sub
sigiliu sau ridicate, numindu-se un custode.
Potrivit legii, este obligatorie ridicarea următoarelor categorii de bunuri sechestrate:
a) bunurile perisabile, care se predau unităţilor comerciale cu capital majoritar de stat;
b) metalele sau pietrele preţioase ori obiectele confecţionate cu acestea, care se depun
la cea mai apropiată instituţia bancară în termen de 48 de ore de la ridicare;
c) mijloacele de plată străine se depun la cea mai apropiată instituţie bancară;
d) titlurile de valoare interne, obiectele de artă sau de muzeu şi colecţiile de valoare se
predau spre păstrare instituţiilor de specialitate, în termen de 48 de ore de la ridicare;
e) sumele de bani care se consemnează după caz pe numele învinuitului, inculpatului
sau persoanei responsabile civilmente, la dispoziţia organului care a dispus măsura, căruia i se
predă recipisa de consemnare a sumei, în termen de cel mult trei zile de la ridicarea banilor ori
de la valorificarea bunurilor.
Organul care aplică sechestrul încheie un proces-verbal, potrivit art. 166 alin. 1
C.proc. pen. Un exemplar al acestuia se lasă persoanei căreia i s-a aplicat sechestrul (în lipsa
ei, celor cu care locuieşte, administratorului, portarului sau unui vecin), iar un altul se
înaintează organului care a dispus luarea măsurii asigurătorii, în termen de 24 de ore de la
încheierea acestuia.
În practica judiciară s-a decis că, dacă un imobil, asupra căruia a fost instituit
sechestru asigurător, a fost valorificat prin vânzare la licitaţie publică, iar o parte din preţul
obţinut a fost distribuit creditorilor, menţinerea măsurii asigurătorii imobilului nu se mai
justifică, ci sechestrul asigurător va fi menţinut numai asupra sumei nedistribuite creditorilor
şi asupra altor bunuri ale inculpatului, până la concurenţa valorii prejudiciului cauzat.

IV.3. Inscripţia ipotecară

Inscripţia ipotecară este acea formă a sechestrului penal care constă în realizarea
formalităţilor de publicitate în cazul indisponibilizării bunurilor imobile ale învinuitului,
inculpatului sau părţii responsabile civilmente, în vederea garantării reparării pagubei produse
prin infracţiune sau a executării pedepsei amenzii.
Pentru bunurile imobile sechestrate, organul care a dispus instituirea sechestrului va
cere organului competent luarea inscripţiei ipotecare asupra bunurilor sechestrate, anexând
copii de pe actul prin care s-a dispus sechestrul şi un exemplar al procesului-verbal de
sechestru.
Organul competent să înscrie ipoteca este instanţa în a cărei rază teritorială se află
imobilul.

236
IV.4. Poprirea

Poprirea este acea formă a sechestrului penal care constă în indisponibilizarea sumelor
de bani datorate învinuitului, inculpatului sau părţii responsabile civilmente.
Procedura popririi presupune două etape; înfiinţarea popririi (prin ordinul dat terţului
de a nu plăti suma datorată învinuitului, inculpatului sau părţii responsabile civilmente) şi
definitivarea popririi (prin plata sumei de bani). Plata sumei se face prin consemnarea acesteia
de către debitor la dispoziţia organului de executare, în termen de 5 zile de la scadenţă,
recipisele urmând a fi predate aceluiaşi organ în 24 de ore de la consemnare.

V RESTITUIREA LUCRURILOR ŞI
RESTABILIREA SITUAŢIEI ANTERIOARE

V.1. Restituirea lucrurilor

Restituirea lucrurilor este o măsură procesuală cu caracter real, luată pe parcursul

procesului penal în vederea reparării în natură a pagubei produse prin infracţiune. Ea are
caracter provizoriu, iar în momentul rămânerii definitive a unei hotărâri de judecată, dacă
instanţa admite acţiunea civilă, restituirea lucrurilor devine modalitate de reparare în natură a
pagubei.
Competenţa luării acestei măsuri revine procurorului, în faza de urmărire penală, prin
rezoluţie, şi instanţei de judecată, prin încheiere. Restituirea lucrurilor ridicate are loc numai
dacă prin aceasta nu se stinghereşte aflarea adevărului şi justa soluţionare a cauzei şi cu
obligaţia pentru cel căruia îi sunt restituite să le păstreze până la rămânerea definitivă a
hotărârii (art. 169 alin. 2 C. proc. pen.).

V.2. Restabilirea situaţiei anterioare săvârşirii infracţiunii

Restabilirea situaţiei anterioare săvârşirii infracţiunii este o măsură procesuală care are
ca scop repararea în natură a pagubei provocate prin infracţiune. Ca şi restituirea lucrurilor,
această măsură are caracter provizoriu, transformându-se în modalitate de reparare în natură a
pagubei produse prin infracţiune, dacă se admite acţiunea civilă.
Potrivit art. 170 C. proc. pen. procurorul sau instanţa de judecată poate lua măsura de
restabilire a situaţiei anterioare săvârşirii infracţiunii, printr-o rezoluţie, respectiv încheiere.
Condiţiile necesare pentru luarea acestei măsuri sunt:
- să fi rezultat în mod vădit o schimbare a situaţiile anterioare prin săvârşirea
infracţiunii;
- restabilirea situaţiei anterioare săvârşirii infracţiunii este posibilă.

REZUMAT:
Măsurile procesuale sunt definite ca fiind instituţii de drept procesual penal care
constau în anumite privaţiuni şi constrângeri personale ori reale determinate de condiţiile şi
împrejurările în care se desfăşoară procesul penal.
Măsurile procesuale sunt considerate mijloace de constrângere prin care organele
judiciare asigură îndeplinirea de către părţi şi celelalte persoane care participă la proces a
obligaţiilor lor procesuale şi garantează executarea pedepsei şi repararea pagubei produse prin
237
infracţiune. Măsurile procesuale se dispun numai în cazurile în care din probele
administrate rezultă ca s-a produs o infracţiune şi făptuitorul urmează a fi tras la răspundere
penală.
Prin măsurile procesuale se urmăreşte asigurarea desfăşurării în bune condiţii a
activităţii judiciare.

CONCLUZII:
Prin parcurgerea conţinutului informativ al capitolului 5, aţi dobândit cunoştinţe
referitoare la măsurile procesuale.

RECOMANDĂRI BIBLIOGRAFICE:

Legislaţie:
Constituţia României, 1991, modificată şi completată prin Legea de revizuire a Constituţiei
României, nr. 429/2003
Codul român de procedură penală, cu ultimele modificări şi completări :
Legea nr. 356/04-07-2006, O.U.G. nr. 60/2006;
O.U.G. nr. 31/2008, Legea nr. 79/2007, Legea nr. 57/2008.

Doctrină:
Apetrei, M., Drept procesual penal, Editura Oscar Print, vol. I, 1998;
Beliş, V., Medicina legală, Bucureşti, Editura Teora, 1992;
Cahane, S., Drept procesual penal, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1963;
Dongoroz, V., Antoniu, G., Explicaţii teoretice ale Codului de procedură penală. Partea
generală, Editura Academiei, vol. I, 1975;
Lorincz, A., Drept procesual penal. Partea generală, Bucureşti, Editura Pro Universitaria,
2006;
Mitrofan, N., Zdrenghea, V., Butoi, T., Psihologie judiciară, Bucureşti, Casa de Editură şi
Presă „Şansa” S.R.L., 1992;
Neagu, I., Tratat de procedură penală, 1997;
Tanoviceanu, I., Tratat de drept şi procedură penală, vol. IV, 1924-1927;
Volonciu, N., Tratat de procedură penală. Partea generală, vol. I, 1993.

Teste autoevaluare:
1.Care sunt situaţiile în care măsurile preventive încetează de drept?
2.În ce condiţii se poate dispune măsura arestării preventive a învinuitului?
3. În ce condiţii se poate dispune măsura arestării preventive a inculpatului?
4.Care sunt măsurile de ocrotire care se pot lua în cadrul procesului penal?
5.Ce este sechestrul penal?

Teme de control (conform calendarului disciplinei):

Arestarea preventivă

238