Drept Penal General I - Unitatea IV

4. CONŢINUTUL INFRACŢIUNII.
FORMELE
INFRACŢIUNII INTENŢIONATE DUPĂ FAZELE
DE DESFĂŞURARE
_Toc450896205
4.1. Aspecte generale privind noţiunea de conţinut al infracţiunii ..................................... 137
4.2. Fazele de desfăşurare a infracţiunii intenţionate ......................................................... 150
4.3. Formele infracţiunii intenţionate după fazele de desfăşurare a activităţii ilicite ......... 153
4.4. Tentativa ...................................................................................................................... 157
4.5. Infracţiunea - fapt consumat. Infracţiunea – fapt epuizat ............................................ 166
Rezumat .............................................................................................................................. 170
Teste de autoevaluare ......................................................................................................... 171
Lucrare de verificare ........................................................................................................... 173
Bibliografie minimală ......................................................................................................... 173
Răspunsuri la întrebările din testele de autoevaluare ......................................................... 174
Bibliografie (de elaborare a cursului) ............................................................................. 175
Obiective specifice:
La sfârşitul capitolului, vei avea capacitatea:
• să explici conceptul de conţinut al infracţiunii;

• să evidenţiezi formele infracţiunii intenţionate după fazele de desfăşurare;
• să enumeri argumentat modalităţile tentativei reglementate în noua
legislaţie penală română.
Timp mediu estimat pentru studiu individual: 7 ore

Angelica Chirilă Conţinutul infracţiunii. Formele infracţiunii intenţionate
după fazele de desfăşurare
4.1. Aspecte generale privind noţiunea de conţinut al infracţiunii

Noţiuni introductive
În doctrina penală infracţiunea este cercetată şi sub raportul conţinutului, al
elementelor sale care o particularizează în raport cu alte fapte.
Conţinutul infracţiunii nu se confundă cu trăsăturile esenţiale ale acesteia, care
îşi găsesc reflectarea în orice conţinut punând în evidenţă caracterul penal al
faptei comise. Acesta este prevăzut de norma incriminatoare şi poate fi definită
ca o totalitate de condiţii prevăzute de lege pentru caracterizarea unei fapte ca
infracţiune.
Conţinutul infracţiunii poate îmbrăca două aspecte:
a) conţinutul legal, cel descris prin norma de incriminare şi cuprinde
condiţiile obiective şi subiective în care o faptă devine infracţiune;
b) conţinutul concret, este cel al unei fapte determinate, săvârşită în realitatea
obiectivă de către o persoană şi care se înscrie prin elementele sale în tiparul
abstract prevăzut în norma de incriminare.
În doctrina penală se face deosebire între conţinutul juridic şi conţinutul
constitutiv al infracţiunii care ar cuprinde condiţiile solicitate de lege, cu privire
la actul de conduită interzis, pe care le realizează infractorul prin săvârşirea
faptei ori care devin relevante prin comiterea faptei.
Deoarece conţinutul constitutiv al infracţiunii este dat întotdeauna în norma de
incriminare, nu poate lipsi din conţinutul juridic al infracţiunii. Conţinutul
juridic al infracţiunii se identifică cu conţinutul constitutiv atunci când în
norma de incriminare nu sunt trecute decât condiţiile cu privire la actul de
conduită interzis. Aceasta poate cuprinde pe lângă conţinutul constitutiv şi
condiţii privitoare la celelalte elemente.
Conţinutul generic este cercetat pentru o mai bună cunoaştere a infracţiunii şi
el cuprinde un ansamblu de condiţii obiective şi subiective, comune
conţinutului infracţiunilor. Cunoaşterea conţinutului generic al infracţiunii
necesită cunoaşterea structurii acestuia, a elementelor componente şi a
raporturilor dintre ele.
Structura conţinutului infracţiunii
În conţinutul infracţiunii sunt prevăzute condiţii cu privire la anumite elemente
ce privesc fapta, făptuitorul, valoarea socială căreia i se aduce atingere,
împrejurările de timp şi de loc în care se săvârşeşte fapta.
S-a susţinut că în conţinutul infracţiunii nu poate intra cel ce săvârşeşte fapta -
subiectul infracţiuni; după cum nici valoarea socială căreia i se aduce atingere -
obiectul infracţiunii. Obiectul şi subiectul sunt elemente extrinseci conţinutului
infracţiunii, sunt factori, condiţii preexistente săvârşirii oricărei infracţiuni.
Condiţiile prevăzute în conţinutul diferitelor infracţiuni, se pot clasifica după
mai multe criterii:

a) Un criteriu ar fi acela al elementelor la care se referă şi deosebim: condiţii
privitoare la faptă; cu privire la făptuitor; cu privire la obiectul infracţiunii; cu
privire la locul şi timpul săvârşirii infracţiunii.
După acest criteriu putem face unele distincţii între condiţiile cu privire la actul
de conduită şi care desemnează conţinutul constitutiv al infracţiunii şi
condiţiile cu privire la celelalte elemente exterioare actului de conduită cu
privire la obiectul, la subiectul infracţiunii, la locul şi timpul săvârşirii
infracţiunii.
b) După situarea în timp a condiţiilor cerute de lege, faţă de săvârşirea faptei se
disting condiţii: preexistente; concomitente şi subsecvente.
După cum arată şi denumirea, condiţiile preexistente se situează în timp,
anterior actelor de executare a faptei şi pot face referire atât la obiectul
infracţiunii, la subiecţii, ori la starea pe care trebuie sa se grefeze fapta.
Condiţiile concomitente sunt cele în care se săvârşeşte fapta şi pot privi locul şi
timpul comiterii actului de conduită.
Condiţiile subsecvente sunt situate în timp după comiterea actului incriminat şi
pot privi producerea unei anumite urmări.
c) În funcţie de rolul şi importanţa lor în caracterizarea faptei ca infracţiune,
condiţiile pot fi: esenţiale sau constitutive şi accidentale sau circumstanţiale.
Condiţiile esenţiale sau constitutive realizează conţinutul infracţiunii, iar
neîndeplinirea lor conduce la nerealizarea infracţiunii - deci fapta nu poate fi
considerată infracţiune.
Condiţiile accidentale sau circumstanţiale intră în conţinutul calificat ori
atenuat al infracţiunii. Nerealizarea acestor condiţii nu conduce decât la
nerealizarea conţinutului agravat ori atenuat al infracţiunii, după caz,
realizându-se însă conţinutul infracţiunii tipice sau de bază.
Factorii infracţiunii. Obiectul infracţiunii
A. Noţiune. Doctrina penală este unanimă în a considera obiectul infracţiunii
ca fiind valoarea sociala şi relaţiile sociale create în jurul acestei valori, care
este periclitată ori vătămată prin fapta infracţională.
Prin infracţiune se vatămă ori se periclitează o valoare socială ocrotită printr-o
normă de drept penal. Ocrotirea acestei valori sociale prin normele dreptului
penal, conferă obiectului infracţiunii caracterul de obiect juridic.
B. Aspecte ale obiectului infracţiunii. În literatura juridică de specialitate
obiectul infracţiunii este prezentat sub mai multe aspecte, după gradul mai
întins ori mai restrâns de relaţii sociale născute în legătură cu valoarea socială
ocrotită şi care este periclitată ori vătămată prin infracţiune distingem astfel:
a) Obiectul juridic general care este format din totalitatea relaţiilor sociale
ocrotite prin normele dreptului penal.
S-a reproşat acestei categorii de obiect că este prea generală şi nu foloseşte nici
teoriei şi nici practicianului. Nu orice infracţiune este îndreptată împotriva
societăţii, ci doar împotriva unei relaţii sociale sau cel mult împotriva unui
fascicol, grup de relaţii sociale.
b) Obiectul juridic generic (de grup) este format din fascicolul, grupul,
mănunchiul de valori sociale de aceeaşi natură ocrotite prin normele penale.
Aceasta este comun pentru un grup de infracţiuni.
Categoria aceasta de obiect al infracţiunii este acceptată de majoritatea
autorilor în doctrina penală şi stă la baza sistematizării infracţiunilor în partea
specială a Codului penal. După grupul de relaţii sociale ocrotite şi cărora li se
aduce atingere prin infracţiune, în partea specială a C.P., infracţiunile se împart
pe titluri, capitole, secţiuni şi distingem: infracţiuni contra statului; infracţiuni
contra persoanei; infracţiuni contra patrimoniului; infracţiuni contra înfăptuirii
justiţiei.
c) Obiectul juridic specific este valoarea socială concretă căreia i se aduce
atingere prin infracţiune.
d) Obiectul direct nemijlocit (material). Obiectul material nu este prezent la
toate infracţiunile, ci doar la acelea la care valoarea socială este exprimată într-
o unitate materială.
Infracţiunile care au obiect material sunt infracţiuni de rezultat, iar cele care nu
au astfel de obiect material sunt infracţiuni de pericol, de punere în primejdie.
Lipsa obiectului, de unde credea infractorul că se afla în momentul săvârşirii
faptei, conduce la calificarea faptei ca tentativă improprie.
Fără să admitem, deci, că infracţiunea se îndreaptă împotriva obiectului ca ceva
material, considerăm utilă examinarea aspectului material al obiectului
infracţiunii atât pentru stabilirea existenţei infracţiunii, cât şi pentru corecta
calificare juridică a faptei comise. Mai mult, necesitatea cunoaşterii aspectului
material al obiectului infracţiunii, este cerută de legiuitor, care prin unele
dispoziţii se referă la obiectul infracţiunii în sensul material.
e) Obiectul juridic complex. Este specific infracţiunilor complexe şi este
format dintr-un obiect juridic principal (relaţie socială principală căreia i se
aduce atingere) şi dintr-un obiect juridic adiacent, secundar (relaţia socială
secundară căreia i se aduce atingere prin fapta infracţională).
C. Importanţa cunoaşterii obiectului infracţiunii.
Obiectul infracţiunii este un factor preexistent, necesar oricărei infracţiuni.
Inexistenţa acestuia conduce la inexistenţa infracţiunii.
În conţinutul legal, la multe infracţiuni, lipsesc referirile cu privire la obiectul
infracţiunii, acestea deducându-se indirect din descrierea faptei. La
infracţiunile în conţinutul cărora întâlnim referiri la obiect, acestea trebuiesc

îndeplinite, pentru ca fapta să fie socotită infracţiune.
Subiecţii infracţiunii
Prin noţiunea de subiecţi ai infracţiunii, se desemnează în doctrina penală,
persoanele implicate în săvârşirea unei infracţiuni, fie prin însăşi săvârşirea
infracţiunii, fie prin suportarea consecinţelor acesteia. Sunt aşadar, subiecţi ai
infracţiunii atât persoana fizica/persoana juridică ce nu şi-au respectat
obligaţia din cadrul raportului juridic penal de conformare şi au săvârşit fapta
interzisă, cât şi persoana fizică sau persoana juridică beneficiare a ocrotirii
juridice penale şi care prin săvârşirea infracţiunii au suportat consecinţele
acesteia.
Noţiunea de subiecţi ai infracţiunii nu se confundă cu noţiunea de subiecţi de
drept penal ce desemnează persoanele implicate în raporturi de drept penal, fie
ca destinatari ai obligaţiei de conformare în cadrul raporturilor juridice penale
de cooperare, fie ca beneficiari ai ocrotirii juridice penale. Subiecţii de drept
penal prin implicarea lor în săvârşirea unei infracţiuni devin subiecţi ai
infracţiunii, cu alte cuvinte, toţi subiecţii infracţiunii sunt şi subiecţi de drept
penal, dar nu şi reciproc.
În funcţie de modul în care sunt implicate în săvârşirea infracţiunii, se face
distincţie între subiecţi activi sau propriu-zişi ai infracţiunii, care sunt
persoanele fizice/juridice ce au săvârşit infracţiunea, şi subiecţi pasivi sau
persoanele vătămate care suferă răul produs prin săvârşirea infracţiunii.
A. Subiectul activ al infracţiunii
Noţiune: Subiectul activ al infracţiunii - persoana fizică/juridică ce a săvârşit
fapta directă şi nemijlocit (în calitate de autor) ori a participat la săvârşirea
infracţiunii (în calitate de instigator sau complice).
Persoana care a săvârşit o infracţiune este infractor. În legislaţie cât şi în
doctrina penală se foloseşte atât noţiunea de infractor, cât şi de făptuitor pentru
a desemna persoana care a săvârşit o faptă prevăzută de legea penală. Însă,
între cele două noţiuni nu putem pune semnul egalităţii, cea de făptuitor fiind
mai întinsă, desemnează persoana care a săvârşit o faptă prevăzută de legea
penală, care nu este sinonimă cu noţiunea de infracţiune.
După cum am arătat, infracţiunea reprezintă fapta prevăzută de legea penală,
săvârşită cu vinovăţie şi care prezintă pericol social. Lipsa vinovăţiei sau a
pericolului social face ca fapta săvârşită prevăzută de legea penală să nu fie
infracţiune, iar persoana care a săvârşit-o să nu fie infractor, ci doar făptuitor.
Persoana juridică poate fi subiect activ al infracţiunii, prevăzându-se sancţiuni
specifice ca: amenda; dizolvarea persoanei juridice; suspendarea pedepsei
juridice: închiderea localului.
Pentru a fi subiect activ al infracţiunii persoana fizică trebuie să îndeplinească

anumite condiţii generale şi speciale.
1. Condiţiile generale se desprind din economia dispoziţiilor art. 15 NCP; art.
28 NCP; art. 27 NCP; art. 113 NCP şi privesc:
a) vârsta;
b) responsabilitatea;
c) libertatea de voinţă şi acţiune.
a). Vârsta cerută de lege.
Având în vedere particularităţile bio-psihice ale minorului, legiuitorul penal
român a stabilit ca vârsta de la care o persoana poate să răspundă penal, să
devină subiect al infracţiunii este de 14 ani împliniţi.
Până la vârsta de 14 ani se prezumă absolut că minorul nu are discernământ,
adică nu are dezvoltarea psiho-fizică necesară pentru a-şi da seama de
rezonanţa socială a faptelor sale, să poată fi stăpân pe ele. Minoritatea
făptuitorului (sub 14 ani) constituie cauza de neimputabilitate (art. 27 NCP).
Având în vedere că nici după împlinirea vârstei de 14 ani dezvoltarea bio-
psihică a persoanei, nu este suficientă întotdeauna, în legislaţia penală s-a
prevăzut că minorul între 14 şi 16 ani va răspunde penal numai dacă se
dovedeşte că în săvârşirea faptei concrete a avut discernământ.
Întrucât prin discernământ se înţelege capacitatea persoanei de a-şi manifesta
conştient voinţa în raport cu o anumită faptă concretă nu este suficientă
constatarea că minorul în vârstă de la 14 la 16 ani are capacitate generală, ci că
în raport cu fapta săvârşită a avut discernământ.
Minorul care a împlinit vârsta de 16 ani este prezumat că are capacitate penală.
Şi aceasta prezumţie este relativă, putând fi combătută prin proba contrarie.
b). Responsabilitatea este cea de-a doua condiţie generală pentru subiectul
activ al infracţiunii. Noţiunea nu este definită în codul penal, ea se poate
deduce din interpretarea dispoziţiilor art. 28 NCP, care definesc
iresponsabilitatea, cauză de neimputabilitate.
Nu este imputabilă fapta prevăzută de legea penală săvârşită de persoana care,
în momentul comiterii acesteia, nu putea să-şi dea seama de acţiunile sau
inacţiunile sale ori nu putea să le controleze, fie din cauza unei boli psihice, fie
din alte cauze (art. 28 NCP).
Responsabilitatea este definită în doctrina penală ca fiind aptitudinea persoanei
de a-şi da seama de faptele sale (acţiuni sau inacţiuni) de rezonantă
(semnificaţia) socială a acestora precum şi de a-şi putea determina şi dirija
conştient voinţa în raport cu aceste fapte.
Aşa cum putem observa, responsabilitatea se poate aprecia prin prisma a doi
factori: unul intelectiv ce presupune capacitatea persoanei de a înţelege
semnificaţia acţiunilor sau inacţiunilor ei, a urmărilor acestora şi altul volitiv ce

presupune capacitatea persoanei de a fi stăpână pe acţiunile sau inacţiunile sale,
pe care le dirijează în mod conştient. Lipsa unuia dintre aceşti factori, celui
intelectiv duce la iresponsabilitate, caz în care lipseşte vinovăţia; iar când
persoana este constrânsă lipseşte factorul volitiv. Responsabilitatea se prezumă,
ea este stare normală a oricărei persoane ce a împlinit vârsta de 16 ani.
c). Libertatea de voinţă şi acţiune. Este condiţia generală a subiectului activ al
infracţiunii, ce presupune că acesta a decis în mod liber asupra săvârşirii faptei
şi a avut libertatea de hotărâre şi libertatea de acţiune potrivit propriei sale
voinţe.
Condiţii speciale privind subiectul activ al infracţiunii
În doctrina penală, pe lângă condiţiile generale privind subiectul activ sunt
prevăzute şi alte condiţii speciale pentru anumite infracţiuni. Aceste condiţii
speciale se referă la anumite calităţi: cetăţean, pentru infracţiunile de trădare;
străin, pentru infracţiunea de spionaj; funcţionar. pentru infracţiunile de abuz în
serviciu, neglijenţa în serviciu; militar, pentru unele infracţiuni contra
capacităţii de apărare a patriei. Subiectul activ pentru care este necesară
îndeplinirea unei condiţii speciale se numeşte subiect activ calificat sau
circumstanţial.
B. Subiectul pasiv al infracţiunii
În doctrina penală, subiectul pasiv este definit ca fiind persoana fizică sau
persoana juridică titulară a valorii sociale ocrotite şi care este vătămată ori
periclitată prin infracţiune. Subiectul pasiv al infracţiunii trebuie să
îndeplinească şi el anumite condiţii generale şi speciale.
a). Condiţii generale
Pentru a fi subiect al infracţiunii persoana fizică sau persoana juridică trebuie
sa fie titulară a valorii sociale ocrotite penal. De cele mai multe ori subiectul
pasiv al infracţiunii este şi persoana păgubită prin infracţiune.
b). Condiţii speciale
Sunt prevăzute în conţinutul unor infracţiuni. Astfel, este necesar de exemplu,
pentru infracţiunea de ultraj (art. 257 NCP) ca subiectul pasiv să fie un
funcţionar ce îndeplineşte o funcţie ce implică exerciţiul autorităţii de stat;
pentru infracţiunea de ucidere ori vătămare a nou-născutului săvârşită de către
mamă (art. 200 NCP) subiectul pasiv al infracţiunii trebuie să fie noul născut
al mamei.
Locul şi timpul săvârşirii infracţiunii
Sunt elemente preexistente infracţiunii, fără de care nu poate fi concepută
săvârşirea unei infracţiuni. În legea penală au fost înscrise dispoziţii cu privire
la incidenţa acesteia în raport cu locul de săvârşire a infracţiunii (art. 8-14
NCP) în raport cu timpul (art. 3-7 NCP) Locul şi timpul pot apărea în
conţinutul unei infracţiuni influenţând existenţa acesteia, ori realizând un
conţinut calificat al infracţiunii.
Conţinutul constitutiv al infracţiunii. Noţiune
Conţinutul constitutiv al infracţiunii, desemnează totalitatea condiţiilor
prevăzute în norma de incriminare cu privire la actul de conduită interzis
(prohibit) pe care (condiţii) le îndeplineşte făptuitorul ori devin relevante prin
săvârşirea acţiunii sau inacţiunii de către acesta.
Deoarece conţinutul constitutiv nu poate lipsi din conţinutul juridic al oricărei
infracţiuni, cercetarea acestuia are importanţă deosebită în doctrina penală.
Componenta esenţială a conţinutului constitutiv, acţiunea făptuitorului interzisă
prin norma penală, este cercetată în doctrina penală sub aspecte: obiectiv şi
subiectiv.
Aspectul obiectiv sau latura obiectivă şi aspectul subiectiv sau latura
subiectivă, consacrate în ştiinţa dreptului penal sunt aspecte sau laturi ale
aceeaşi manifestări (acţiuni sau inacţiuni) voluntar conştiente a făptuitorului în
sfera relaţiilor sociale.
Latura obiectivă. Noţiune
Latura obiectivă a conţinutului constitutiv al infracţiunii desemnează totalitatea
condiţiilor cerute de norma de incriminare privitoare la actul de conduită
pentru existenţa infracţiunii.
Cercetarea ei se face prin examinarea elementelor sale componente,
recunoscute în doctrina penală ca fiind:
• Elementul material;
• Urmarea imediată;
• Legătura de cazualitate între elementul material şi urmareaimediată;
Elementul material
Elementul material - desemnează actul de conduită interzis prin norma de
incriminare..
In norma de incriminare, elementul material este desemnat printr-un cuvânt sau
printr-o expresie ce arată acţiunea sau inacţiunea interzisă, este aşa numitul
"verbum regens".
a) Acţiunea sub care se poate prezenta elementul material desemnează o
atitudine a făptuitorului prin care face ceva, ce legea penală ordonă să nu se
facă. Ea se poate realiza prin: acte materiale ca: lovire, luare, distrugere,
ucidere; cuvinte, proferate de cuvinte la insultă, la propagandă pentru război
(art. 405 NCP); sau prin scris la inducerea în eroare a organelor judiciare;
falsificare; contrafacere; alterare a înscrisului.

b) Inacţiunea desemnează atitudinea făptuitorului care nu face ceva, ceea ce
legea penală ordona să facă.
Această noţiune nu constituie element material al infracţiunii dacă nu există o
obligaţie convenţionala sau legală de a nu rămâne în pasivitate, pentru a
împiedica o altă energie să producă rezultatul periculos.
Prin inacţiune se comit infracţiuni ca: nedenunţarea unor infracţiuni contra
securităţii naţionale (art. 410 NCP); nedenunţarea (art. 266 NCP); Omisiunea
sesizării (art. 267 NCP); lăsarea fără ajutor a unei persoane aflate în dificultate
(art. 203 NCP).
În conţinutul infracţiunii elementul material poate să apară în două variante:
• varianta unică - când constă fie intr-o acţiune, fie într-o inacţiune;
• variante alternative - când constă din mai multe acţiuni sau inacţiuni.
Între elementul material în varianta unică şi variante alternative există o
distincţie importantă, utilă la încadrarea corectă a faptei săvârşită, căci pentru
infracţiunile cu element material alternativ, realizarea lui într-una ori mai multe
variante nu este de natură să schimbe unicitatea infracţiunii.
În cazul variantelor alternative elementul material poate fi reprezentat nu
numai prin acţiuni, ori inacţiuni, ci şi printr-o acţiune şi o inacţiune.
Totodată elementul material poate fi constituit din mai multe acţiuni reunite.
Cerinţele esenţiale - privesc elementul material şi realizarea acestora trebuie
observată odată cu săvârşirea lui, pentru a putea caracteriza fapta ca
infracţiune.
Aceste cerinţe esenţiale pot face referire la:
• Locul săvârşirii faptei: în public; pe drumul public;
• Timpul săvârşirii faptei: de exemplu, părăsirea câmpului de luptă în timpul
luptei (art. 422 NCP), uciderea copilului nou născut imediat după naştere, dar
nu mai târziu de 24 de ore (art. 200 NCP).
• Modul şi mijloacele de săvârşire a infracţiunii: de exemplu falsificarea unui
înscris oficial prin contrafacerea scrierii ori a subscrierii sau prin alterarea în
orice mod (art. 320 NCP).
Urmarea imediată
Prin săvârşirea acţiunii sau inacţiunii împotriva obiectului infracţiunii se
produce o vătămare, o periclitare a acestuia. Vătămarea adusă valorii sociale
ocrotite prin fapta interzisă reprezintă tocmai urmarea socialmente periculoasă
- element al laturii obiective a conţinutului constitutiv al infracţiunii.
Urmarea socialmente periculoasă trebuie să fie imediată adică să fie rezultatul
nemijlocit al acţiunii sau inacţiunii şi nu un rezultat mijlocit îndepărtat.
Urmarea imediată este un element necesar al conţinutului constitutiv al
infracţiunii pe când celelalte urmări mai îndepărtate, (subsecvente) pot fi

elemente de circumstanţiere în conţinutul agravat al infracţiunii.
Când în conţinutul infracţiunii nu sunt referiri cu privire la rezultat, astfel de
infracţiuni se numesc infracţiuni "de pericol", "de atitudine", "infracţiuni
formale". Împărţirea faptelor socialmente periculoase în infracţiuni de rezultat
şi infracţiuni de pericol este controversată în doctrina penală. La infracţiunile
ce au în conţinutul lor prevăzută o urmare, sau mai multe urmări este necesară
stabilirea legăturii de cauzalitate între elementul material (acţiunea sau
inacţiunea) şi urmarea produsă.
Legătura de cauzalitate
Legătura de cauzalitate - liantul între elementul material (cauza) şi urmarea
imediată (efectul) cerut de lege pentru existenţa infracţiunii.
Astfel putem spune că existenţa infracţiunii este condiţionată de legătura de
cauzalitate dintre actul de conduită interzis şi urmarea imediată socialmente
periculoasă prevăzută de lege.
Legătura de cauzalitate între elementul material şi urmarea imediată deşi nu
este prevăzută în conţinutul juridic al infracţiunii caracterizează totuşi orice
infracţiune. Cercetarea legăturii de cauzalitate este necesară în cazul
"infracţiunilor materiale", adică la acele infracţiuni în care urmarea imediată se
materializează printr-un rezultat, printr-o schimbare în realitatea obiectivă. În
cazul "infracţiunilor formale" stabilirea legăturii de cauzalitate nu este necesară
ea rezultând din săvârşirea faptei.
În practica judiciară se întâlnesc mai multe cauze în care urmarea periculoasă
se datorează acţiunii sau inacţiunii mai multor persoane la care se interpun şi
anumite împrejurări care au influenţat rezultatul produs.
Stabilirea legăturii de cauzalitate este dificilă şi deoarece priveşte fenomene ce
au avut loc în trecut, iar caracteristicile lor sunt deduse pornind de la rezultatul
produs.
Nu trebuie să neglijăm nici dificultăţile de ordin teoretic, generate de aplicarea
tezelor filozofice cu privire la raportul de cauzalitate la specificul infracţiunii.
1. Teorii privitoare la legătura de cauzalitate
În literatura de specialitate sunt cunoscute mai multe teorii ce privesc legătura
de cauzalitate; teorii ce pot fi grupate în două curente: teza monistă şi teza
pluralistă.
A. Teza monistă consideră că urmarea imediată are o singură cauză şi de aceea
în situaţia unei pluralităţi de contribuţii umane, acestea trebuie considerate ca
simple condiţii. fără semnificaţie penală.
În cazul tezei moniste, părerile autorilor sunt diferite, formulându-se mai multe
teorii cu privire la criteriile de stabilitate a contribuţiei umane ce trebuie să fie
considerată cauză a rezultatului. Astfel, autorii literaturii de specialitate au emis

teoriile următoare:
a) Teoria cauzei eficiente propune să fie considerată drept cauză a rezultatului
aceea care a declanşat procesul genetic (de generare) şi a creat pentru
celelalte condiţii aptitudinea de a produce urmarea imediată.
b) Teoria cauzei proxime consideră drept cauză contribuţia umană ce se
situează în timp imediat anterior rezultatului.
c) Teoria cauzei preponderente consideră cauză a unui anumit rezultat energia
care a contribuit cel mai mult la producerea acestuia.
d) Teoria cauzei adecvate sau tipice consideră drept cauză a unui rezultat pe
aceea care este proprie sau aptă, natura ei, să producă acel rezultat. În cadrul
acestei teorii se susţine că fiecare rezultat îşi are o cauză tipică, proprie,
firească, adecvată.
Totuşi se reproşează acestei teorii, ca de altfel şi celorlalte teorii, că restrânge
antecedenţa cauzală la o singură contribuţie umană. S-a mai arătat că este
neştiinţifică această teorie prin propunerea de a stabili legătura de cauzalitate în
raport cu caracterul tipic al acesteia fără observarea legăturii reale dintre faptă
şi rezultatul produs. Teoria cauzei adecvate nu oferă soluţii în acele situaţii în
care rezultatul este produs prin acţiuni ne tipice.
B. Teza pluralistă are în vedere ca producerea rezultatului se datorează unui
concurs de cauze. Şi în cazul tezei pluraliste ca şi cel moniste au fost formulate
mai multe teorii dintre care:
a) Teoria echivalenţei condiţiilor, denumită şi teoria condiţiei sine qua non.
Este teoria cu cea mai largă răspândire şi a fost formulată încă din anul 1860 de
penalistul Von Buri.
Potrivit acestei teorii i s-a reproşat că situează pe acelaşi plan toate condiţiile
fără a diferenţia contribuţia acestora la producerea rezultatului, nu diferenţiază
cauzele de condiţii şi nu deosebeşte diferitele condiţii în ceea ce priveşte rolul
acestora în producerea rezultatului.
b) Teoria condiţiei necesare propune a fi considerată drept a rezultatului orice
condiţie necesară pentru producerea lui ţinându-se seama de contribuţia
concretă adusă de fiecare condiţie.
În acelaşi mod ca şi teoria echivalenţei condiţiilor, teoria condiţiei necesare
recomandă pentru stabilirea legăturii de cauzalitate izolarea temporară şi
artificială a cauzelor mecanice, biologice, chimice, pentru a reţine actele
omeneşti care au contribuit la producerea rezultatului.
Şi acestei teorii i s-a reproşat faptul că nu aduce nimic nou în problema
legăturii de cauzalitate deoarece post factum toate condiţiile apar ca necesare
după ce rezultatul s-a produs. Totodată, această teorie a mai fost criticată şi
pentru faptul că şterge deosebirile dintre cauze şi condiţii, putând fi cauza orice
condiţie necesară pentru producerea rezultatului.
Teoriile nu sunt la adăpost de critici şi fiecare în parte nu rezolvă problema

legăturii de cauzalitate în întregime.
Totuşi, doctrina penală apreciază faptul că teoria echivalenţei condiţiilor oferă
cele mai mari posibilităţi pentru soluţionarea legăturii de cauzalitate, stabilind
corect sfera contribuţiilor cu legătura de cauzalitate, dar nepermiţând stabilirea
deosebirilor dintre diferitele contribuţii aduse, la producerea aceluiaşi rezultat
periculos, deşi legea obligă să se ţină seama de contribuţia participanţilor la
săvârşirea infracţiunii.
2. Orientări practice pentru stabilirea legăturii de cauzalitate
Pornind de la teoria echivalenţei condiţiilor mai adăugăm precizările de mai
sus pentru a stabili legătura de cauzalitate în infracţiune, ce se poate realiza cu
observarea următoarelor reguli:
a) Identificarea în antecedenţa cauzală a tuturor contribuţiilor umane care ar
putea avea legătură cauzală cu aceasta, reţinând şi eventualele împrejurări cu
legătura de cauzalitate. Verificarea legăturii cauzale a contribuţiilor urmează să
fie realizată cu ajutorul criteriului "sine qua non", izolându-se ipotetic fiecare
contribuţie, pentru ca să putem vedea dacă fără aceasta, rezultatul s-ar fi produs
în acelaşi grad de gravitate.
Dacă şi fără acea contribuţie rezultatul s-ar fi produs în acelaşi mod şi în
aceleaşi proporţii, trebuie să eliminăm acea contribuţie din antecedenţa
cauzală.
În ipoteza pluralităţii de contribuţii va trebui să se constate legătura dintre ele,
lanţul lor neîntrerupt având în vedere şi faptul că acea întrerupere nu poate
avea loc decât dacă intervine un nou lanţ cauzal. Când celelalte contribuţii
ulterioare nu aparţin unui alt lanţ cauzal, legătura de cauzalitate nu este
întreruptă.
b) Stabilirea aspectului psihic a legăturii de cauzalitate.
Verificarea aspectului psihic al legăturii de cauzalitate se face în funcţie de
vinovăţia cerută de lege pentru existenţa infracţiunii, deci diferenţiat, după cum
fapta incriminată este săvârşita cu intenţie, din culpă ori cu praeterintenţie.
c) Delimitarea şi determinarea exactă a contribuţiilor esenţiale şi a
contribuţiilor înlesnitoare din antecedenţa cauzală.
Aceste operaţiuni le putem realiza Stabilirea legăturii de cauzalitate pe plan
psihic între fapta şi urmarea socialmente periculoasă nu presupune şi existenţa
vinovăţiei ca element subiectiv al infracţiunii, vinovăţia putând lipsi (ca la
cauzele ce înlătură caracterul penal al faptei).
cu ajutorul criteriului "sine qua non" supunând verificării toate contribuţiile cu
legătură de cauzalitate, pe baza criteriului "sine qua non", raportat însă la
rezultat în general, în configuraţia tipică şi nu aşa cum s-a produs în realitate.
Vor fi reţinute ca fiind contribuţii esenţiale sau cauzal necesare în lipsa cărora
rezultatul nu s-ar fi produs.

Restul contribuţiilor care nu au avut nici un astfel de rol, vor fi considerate
înlesnitoare sau operativ necesare, putând atrage şi ele răspunderea penală,
cunoscând faptul că aceste contribuţii sunt specifice instigatorilor şi
complicilor.
Latura subiectivă. Noţiune. Structură
Ca element al conţinutului constitutiv al infracţiunii, latura subiectivă cuprinde
totalitatea condiţiilor cerute de lege cu privire la atitudinea conştiinţei şi voinţei
infractorului faţă de fapta şi urmările ei periculoase, pentru caracterizarea
faptei ca infracţiune.
În doctrina penală, cercetarea laturii subiective a infracţiunii se face prin
prisma elementelor sale componente. Un element important, esenţial al laturii
subiective a interacţiunii îl constituie elementul subiectiv (vinovăţia).
Alături de elementul subiectiv, uneori se mai adaugă şi una sau mai multe
condiţii - cerinţe esenţiale (mobiluri, scopuri).
Elementul subiectiv
Elementul subiectiv - reprezintă atitudinea psihică a făptuitorului. faţă de
fapta şi urmările sale, atitudine exprimata în vinovăţia cerută de lege pentru
existenţa acelei infracţiuni.
Studiile oamenilor de ştiinţa au demonstrat că se face distincţie intre: 1.
vinovăţia ca element subiectiv esenţial al infracţiunii (art. 15 NCP) şi 2.
vinovăţia ca element al conţinutului unei infracţiuni.
1. Vinovăţia, ca element subiectiv esenţial al infracţiunii (art. 15 NCP), este
exprimată în formele şi modalităţile prevăzute de art. 16 NCP, şi există ori de
câte ori se constată îndeplinirea uneia dintre acele modalităţi.
2. Vinovăţia, ca element al conţinutului infracţiunii va exista numai atunci
când elementul material al infracţiunii a fost săvârşit cu forma de vinovăţie
cerută de lege. Fapta constituie infracţiune numai dacă a fost săvârşită cu forma
de vinovăţie cerută de legea penală (art. 16 alin. 1 NCP).
Distincţia este necesară pentru că existenţa vinovăţiei ca element subiectiv
esenţial al infracţiunii (art. 15 NCP), nu presupune întotdeauna şi existenţa
vinovăţiei ca element al conţinutului infracţiunii. Din aceasta putem spune că
poate exista vinovăţie ca element subiectiv esenţial al infracţiunii, fără să existe
vinovăţie ca element subiectiv al infracţiunii, aşa cum este posibil să existe
vinovăţie ca element al conţinutului infracţiunii (fapta este săvârşită cu
vinovăţia cerută de lege) fără a exista ca element subiectiv esenţial al
infracţiunii (cazul faptelor comise în stare de legitimă apărare, stare de
necesitate, constrângere fizică şi constrângere morală etc.).
Formele vinovăţiei
Vinovăţia, ca element subiectiv poate fi prevăzută sub forma intenţiei, culpei

sau praeterintenţiei (intenţiei depăşite).
Ca element al conţinutului infracţiunii vinovăţia trebuie prevăzută în conţinutul
juridic al fiecărei infracţiuni. Deci, în norma de încriminare a faptei, este
necesară şi prevederea vinovăţiei cu care fapta săvârşită devine infracţiune.
Legiuitorul penal român a stabilit şi în partea generală a Codului penal, reguli
cu caracter de principiu după care se poate determina forma de vinovăţie
necesară pentru existenţa unei anumite infracţiuni, deoarece sistemul prevederii
în conţinutul normei de incriminare a formei de vinovăţie cu care trebuie
săvârşită fapta pentru a fi considerată infracţiune, este greu de realizat, şi poate
impieta asupra clarităţii textelor.
Regulile după care se determină forma de vinovăţie necesară pentru existenţa
unei anumite infracţiuni sunt prevăzute la art. 16 alin. 6 NCP.
Fapta constând într-o acţiune sau inacţiune constituie infracţiune când este
săvârşită cu intenţie. Fapta comisă din culpă constituie infracţiune numai când
legea o prevede în mod expres.
Cerinţe esenţiale. Mobilul
Pe lângă elementul subiectiv (vinovăţia), în conţinutul unor infracţiuni sunt
prevăzute şi anumite cerinţe esenţiale care întregesc elementul subiectiv şi pot
privi mobilul sau scopul cu care se săvârşesc faptele.
Mobilul sau cauza interna a actului de conduită desemnează acel sentiment
(dorinţă, tendinţă, pasiune) ce a condus la naşterea în mintea făptuitorului a
ideii unei anumite fapte.
Mobilul săvârşirii infracţiunii constituie un element necesar pentru cunoaşterea
actului de conduită şi a periculozităţii infractorului cu consecinţe pe planul
adoptării sancţiunilor penale faţă de acesta, chiar dacă pentru existenţa
infracţiunii nu se cere un anumit mobil.
Sunt şi cazuri, dar cu titlu de excepţie, în care pentru întregirea laturii
subiective, pe lângă intenţie ca element subiectiv să se prevadă în conţinutul
infracţiunii şi un anumit motiv sau mobil.
Mobilul faptei poate apărea ca element circumstanţial în conţinutul calificat al
unei infracţiuni, exemplu: omorul devine calificat când este săvârşit din interes
material (art. 189 lit. b NCP).
Mobilul săvârşirii faptei poate constitui circumstanţa agravantă generală, dacă
săvârşirea infracţiunii a avut loc pentru motive legate de rasă, naţionalitate,
etnie, limbă, religie, gen, orientare sexuală, opinie ori apartenenţă politică,
avere, origine socială, vârstă, dizabilitate, boală cronică necontagioasă sau
infecţie HIV/SIDA ori pentru alte împrejurări de acelaşi fel, considerate de
făptuitor drept cauze ale inferiorităţii unei persoane în raport cu celelalte (art.
77 lit. h NCP) şi conduc la agravarea facultativă a sancţiunilor penale faţă de

cei care au săvârşit fapta din aceste motive.
Cerinţe esenţiale. Scopul
Scopul sau ţelul urmărit prin săvârşirea faptei întregeşte elementul subiectiv al
infracţiunii şi presupune reprezentarea clară a rezultatului faptei, de către
făptuitor.
Scopul apare în conţinutul juridic al infracţiunii, dar destul de rar şi desemnând
o finalitate ce se situează în afara infracţiunii. Va fi îndeplinită această cerinţă
esenţială când făptuitorul a urmărit realizarea scopului prevăzut de lege,
indiferent dacă acest scop a fost atins sau nu prin săvârşirea faptei, elementul
subiectiv luând forma intenţiei calificate prin scop.
Sunt şi cazuri în care scopul ca cerinţa esenţială este ataşat elementului obiectiv
al infracţiunii şi trebuie privit ca atare; este cazul infracţiunilor în care "scopul"
este folosit cu înţelesul de destinaţie.
Scopul poate apare şi ca element circumstanţial în conţinutul calificat al unor
infracţiuni.
Cunoaşterea scopului urmărit de infractor este importanţa în individualizarea
sancţiunilor de drept penal.
Sarcina de lucru 1
Prezintă în 10-15 rânduri observaţiile tale cu privire la structura

conţinutului infracţiunii
Sarcina de lucru va fi verificată de către tutore în cadrul activităților tutoriale.
4.2. Fazele de desfăşurare a infracţiunii intenţionate

Consideraţii introductive
Săvârşirea infracţiunii implică din partea acestuia o activitate ce se desfăşoară

în timp şi spaţiu. Această activitate poate consta din una sau mai multe acţiuni,
fiecare acţiune putând consta, la rândul său, din unul sau mai multe acte.
Săvârşirea infracţiunii poate parcurge deci mai multe momente sau faze în
drumul ei spre producerea rezultatului socialmente periculos.
Fazele de desfăşurare a infracţiunii intenţionate sunt acele etape pe care le
poate parcurge activitatea infracţională din momentul conceperii sale până în

momentul producerii urmărilor socialmente periculoase.
Perioadele infracţiunii intenţionate
Studiul activităţii infracţionale atestă existenţa, în desfăşurarea acesteia, a două
perioade pe care le parcurge şi anume o perioadă internă sau psihică, de
concepţie şi decizie şi o perioadă externă sau de execuţie a deciziei de a
săvârşi infracţiunea.
a) Perioada internă sau psihică este ţărmuită de două momente: al încolţirii
ideii de a săvârşi o infracţiune – ca moment iniţial şi luarea hotărârii de a
săvârşi infracţiunea - ca moment final. Între cele două momente se situează
deliberarea, adică compararea, în vederea luării deciziei, a alternativelor
săvârşirii sau desăvârşirii infracţiunii, a avantajelor sau dezavantajelor atrase de
fiecare alternativă.
În perioada internă se disting trei momente :
- al conceperii ideii de a săvârşi o infracţiune - motivaţia acestei idei
interesează pe criminolog şi deopotrivă pe judecător, acesta din urmă având de
individualizat pedeapsa pentru infracţiunea săvârşită;
- următorul moment este cel al deliberării în care persoana cântăreşte
motivele pro şi contra ideii de a săvârşi o infracţiune;
- al treilea moment este cel al deciziei, al hotărârii de a săvârşi o infracţiune,
moment ce finalizează perioada internă, subiectivă, psihică, perioadă care este
întâlnită numai la infracţiunile intenţionate.
Perioada internă precede întotdeauna perioada externă, fiindcă întotdeauna
apare mai întâi ideea de a săvârşi fapta şi se ia hotărârea de a fi săvârşită şi apoi
se trece la realizarea deciziei. Decizia de a săvârşi fapta poate fi urmată de
punerea ei în executare la un interval de timp mai mic sau mai mare, dar
perioada internă există la toate infracţiunile, chiar dacă între luarea hotărârii şi
executarea acesteia intervalul de timp este redus la dimensiunea unei clipe.
Problema existenţei acestei perioade ca şi în general problema fazelor
desfăşurării activităţii infracţionale nu se pune în cazul infracţiunilor
praeterintenţionate sau din culpă.
Întrucât luarea hotărârii de a săvârşi infracţiunea nu depăşeşte forul interior al
persoanei, existând doar în conştiinţa acesteia, perioada nu are relevanţă
penală.
Aşa cum s-a subliniat în doctrina penală, perioada internă poate avea uneori şi
o latură externă, atunci când hotărârea de a săvârşi infracţiunea a fost luată în
comun de către mai multe persoane. Tot în perioada internă, dar ca fază
adiacentă externă, doctrina penală mai distinge şi o fază oratorie în care cel
care a luat hotărârea de a săvârşi infracţiunea o face cunoscută altor persoane.
Este o manifestare exterioară a gândului infracţional. Întrucât în această fază nu
se întreprinde nimic pentru realizarea hotărârii infracţionale, se apreciază că nu

poate fi considerată infracţiune şi pe cale de consecinţă, nu atrage răspunderea
penală a celui care a luat hotărârea infracţională.
Dacă însă, comunicarea hotărârii de a săvârşi o infracţiune este făcută cu
scopul de a atrage şi alte persoane la săvârşirea infracţiunii sau de a ajunge la
cunoştinţa viitoarei victime, această activitate este periculoasă şi poate îmbrăca
o formă a pluralităţii de infractori, de exemplu: Constituirea de structuri
informative ilegale - art. 409 NCP, constituirea unui grup infracţional
organizat - art. 367 NCP - ori o infracţiune de sine stătătoare cum ar fi, de
exemplu, ameninţarea - art. 206 NCP.
b) Perioada externă sau de executare cuprinde întreaga manifestare exterioară,
respectiv toate acţiunile şi actele efectuate în vederea realizării hotărârii de a
săvârşi infracţiunea. În această perioadă, desfăşurarea activităţii infracţionale
parcurge drumul infracţiunii, de la prima manifestare externă în executarea
rezoluţiei infracţionale până la producerea rezultatului socialmente periculos şi
până la ultima evoluţie eventuală a acestui rezultat. Prin aceste acţiuni şi acte se
realizează latura obiectivă a infracţiunii.
În perioada externă a activităţii infracţionale se disting ca faze: faza actelor de
pregătire, faza actelor de executare şi faza urmărilor.
Astfel de faze sunt posibile la orice infracţiune intenţionată însă nu sunt
obligatorii toate. De exemplu, poate lipsi faza de pregătire a infracţiunii la
infracţiunile ce se comit cu intenţie spontană.
Faza actelor pregătitoare este caracterizată prin săvârşirea de acte care
pregătesc comiterea acţiunii ce constituie elementul material al infracţiunii.
Este prima fază a perioadei externe, în care se trece la executarea hotărârii
infracţionale prin acte care pregătesc din punct de vedere material sau moral
săvârşirea faptei prevăzute de legea penală, fără să se treacă la executarea
propriu-zisă a acesteia, care aparţine fazei următoare.
Faza actelor de executare se caracterizează prin săvârşirea de acte de natură să
realizeze însăşi acţiunea care constituie elementul material al infracţiunii. În
această fază se trece deci de la pregătirea săvârşirii faptei la săvârşirea efectivă
a acesteia. Executarea hotărârii de a săvârşi fapta poate prezenta mai multe
modalităţi. Astfel, este posibil ca executarea faptei să fie întreruptă, în aşa fel
încât nu se realizează decât o parte din acţiunea care constituie elementul
material al infracţiunii. De asemenea, se poate ca executarea faptei să fie
completă, adică să se săvârşească fapta care constituie elementul material al
infracţiunii, dar să nu se producă rezultatul cerut de lege pentru întregirea
laturii obiective a respectivei infracţiuni.
Mai este posibil şi are loc în majoritatea cazurilor, săvârşirea până la capăt a
faptei după care urmează să se producă rezultatul, care are loc în faza
următoare, aceea a urmărilor sau rezultatului.
Faza urmărilor se caracterizează prin producerea urmărilor socialmente

periculoase prevăzute în latura obiectivă a infracţiunii. Momentul iniţial al
acestei faze este cel al săvârşirii în întregime a faptei, urmată de producerea
efectivă a urmării imediate. În unele cazuri, faza urmărilor poate dura mai
mult, fie datorită prelungirii în timp a acţiunii care duce la apariţia urmării, fie
din cauza amplificării ulterioare a rezultatului produs.
Sarcina de lucru 2
În ce constau perioadele infracţiunii intenţionate?
4.3. Formele infracţiunii intenţionate după fazele de desfăşurare a

activităţii ilicite
Noţiunea de forme ale faptei incriminate
Perioada externă a activităţii infracţionale în care se realizează latura obiectivă
a infracţiunii este susceptibilă de anumite faze. Aceste faze se autonomizează
printr-un anumit grad de realizare a hotărârii infracţionale şi de periculozitate
socială.
Întrucât şi aceste faze în care se poate afla activitatea infracţională prezintă
pericol social, în literatura juridică şi în legislaţie s-a pus problema incriminării
şi sancţionării lor, cât şi necesitatea stabilirii formelor ce le poate avea
infracţiunea în raport cu gradul de realizare a laturii obiective şi a
periculozităţii sociale.
În doctrina penală, prin forme ale infracţiunii se înţeleg formele pe care aceasta
le poate avea în funcţie de fazele de desfăşurare a activităţii infracţionale.
În ceea ce priveşte determinarea formelor infracţiunii, în raport cu fazele
desfăşurării activităţii infracţionale, este de asemenea, unanim admis în teoria
dreptului penal că, în perioada internă, nu se pune problema existenţei unei
forme a infracţiunii, deoarece, deşi odată cu luarea deciziei de săvârşire a faptei
s-a realizat în întregime latura subiectivă a infracţiunii, nu există nimic din
latura obiectivă a acesteia, nici un act de conduită exterioară care să tindă spre
realizarea ei.
Nici în cazul exteriorizării intenţiei celor care au decis în comun să săvârşească

infracţiunea, nici în situaţia fazei oratorii nu are loc o executare a rezoluţiei, ci
numai o exteriorizare cu scopul tocmai al luării rezoluţiei, astfel că nu se poate
vorbi de o formă a infracţiunii.
Însă, în cadrul perioadei externe sau de executare a rezoluţiei infracţionale pot
exista forme ale infracţiunii în raport cu toate fazele de desfăşurare a activităţii
infracţionale, astfel încât pot exista atâtea forme ale infracţiunii câte faze de
modalităţi ale acestora există.
Astfel, sunt cunoscute ca forme ale infracţiunii:
- forma actelor preparatorii sau de pregătire, corespunzătoare fazei de
desfăşurare cu aceeaşi denumire;
- forma tentativei, corespunzătoare fazei actelor de executare în situaţia în
care executarea a fost întreruptă sau, deşi a fost dusă până la capăt, a rămas
totuşi fără rezultat;
- forma faptului consumat, corespunzătoare fazei urmărilor în situaţia în care,
în urma săvârşirii faptei s-a produs rezultatul în condiţiile cerute de lege
pentru ca aceasta să întregească latura obiectivă a infracţiunii - această
formă corespunde formei tipice în care fapta este prevăzută în textul
incriminator;
- forma faptului epuizat, corespunzătoare, de asemenea, fazei urmărilor însă
în ipoteza în care după producerea rezultatului, deci după momentul
consumării, datorită prelungirii în timp a faptei însăşi sau agravării
ulterioare a rezultatului, acesta se amplifică în mod deosebit, determinând o
altă calificare a faptei.
Întrucât infracţiunea poate exista în oricare dintre aceste forme, în teoria
dreptului penal infracţiunile au fost clasificate după forma lor, în infracţiuni tip,
corespunzătoare formei tipice sau de bază şi infracţiuni derivate,
corespunzătoare formelor atipice sau derivate ale infracţiunii.
Infracţiunile tip sunt denumite şi infracţiuni fapt consumat, iar infracţiunile
corespunzătoare faptelor atipice sunt denumite, după caz, infracţiuni fapt
preparat (corespunzătoare actelor preparatorii), infracţiuni fapt tentat
(corespunzătoare tentativei) şi infracţiuni fapt epuizat (corespunzătoare
rezultatului epuizat).
Actele premergătoare (preparatorii)
În cele mai multe cazuri, făptuitorul nu trece la înfăptuirea hotărârii
infracţionale, deci nu se angajează în executarea propriu-zisă a actelor ce
caracterizează elementul material al infracţiunii, fără a încerca să-i asigure
succesul prin pregătirea anterioară a unor condiţii şi mijloace cât mai
favorabile.
Pornind de la modul de manifestare a actelor de pregătire şi de la valoarea lor
în procesul săvârşirii infracţiunii, în literatura juridică acestea au fost definite
ca fiind acele acte care constau în procurarea sau adaptarea mijloacelor ori
instrumentelor de săvârşire a infracţiunii ori în crearea condiţiilor favorabile
în vederea comiterii acesteia.
Fiind efectuate în realizarea hotărârii de a săvârşi infracţiunea pe care o
pregătesc, actele preparatorii presupun existenţa unei rezoluţii infracţionale şi
deci nu sunt posibile decât la infracţiunile intenţionate.
Sub raportul conţinutului lor, actele preparatorii sau pregătitoare pot consta
din:
- acte de pregătire materială a săvârşirii faptei, cum ar fi producerea sau
procurarea mijloacelor sau instrumentelor ori adaptarea lor în vederea
săvârşirii faptei, asigurarea mijloacelor de transport şi a locului de refugiu după
săvârşirea faptei ori de depozitare a bunurilor sustrase, înlăturarea unor
obstacole materiale din calea săvârşirii faptei şi în general în crearea de
condiţii materiale favorabile pentru săvârşirea faptei;
- acte de pregătire morală cum ar fi culegerea de informaţii asupra condiţiilor
în care urmează să fie comisă fapta, atragerea de complici la săvârşirea
infracţiunii, studierea locului unde urmează să fie efectuată fapta ori a
mijloacelor cu care urmează să fie efectuată şi în general, în crearea de condiţii
psihice sau morale favorabile săvârşirii faptei.
Când actele preparatorii sunt efectuate de o altă persoană decât cea care va
executa nemijlocit infracţiunea, constituie acte de complicitate, care se
pedepsesc în condiţiile săvârşirii faptei tipice de către autor.
Pentru ca o activitate să fie considerată act de pregătire la săvârşirea unei
infracţiuni, trebuie să întrunească cumulativ următoarele condiţii:
a) Să aibă o existenţă obiectivă, să se materializeze într-o manifestare capabilă
să creeze condiţii favorabile executării acţiunii ilicite.
Pregătirea poate consta în procurarea de instrumente sau mijloace necesare
săvârşirii infracţiunii ori adaptarea lor în vederea înfăptuirii scopului propus,
luarea de informaţii cu privire la locul şi timpul săvârşirii faptei, luarea de
măsuri în vederea împiedicării descoperirii faptei sau asigurării folosului ce va
rezulta din infracţiune.
b) Activitatea de pregătire să se efectueze cu intenţie.
Cel ce realizează un act de pregătire acţionează cu intenţie directă, întrucât
prevede şi urmăreşte producerea rezultatului în vederea înfăptuirii căruia face
pregătirea necesară. Astfel, pe lângă existenţa obiectivă a actului respectiv, este
necesar să se dovedească că aceasta s-a efectuat pentru a servi la săvârşirea
infracţiunii proiectate. De exemplu, în situaţia procurării unei substanţe
otrăvitoare sau a unui material exploziv, se impune să se stabilească că
făptuitorul a efectuat un asemenea act cu scopul de a ucide o persoană.
c) Activitatea efectuată să nu facă parte din elementul material al infracţiunii
proiectate sau să nu constituie un început de executare a acesteia.
Această condiţie este cea care facă să se delimiteze actele preparatorii de

tentativă. În doctrină şi practica judiciară sunt uneori dificultăţi în constatarea
acestei condiţii.
Activitatea unei persoane de a procura o cheie pentru a o folosi la deschiderea
unui depozit cu scopul de a sustrage anumite bunuri constituie act de pregătire.
În cazul în care aceeaşi persoană a pătruns prin folosirea cheii în depozit, chiar
dacă nu a început acţiunea de luare a bunurilor, aceasta a trecut la executarea
infracţiunii, întrucât efracţia constituie o componentă a elementului material al
infracţiunii de furt calificat (art. 229 alin.1 lit. d NCP).
O primă caracteristică a actelor preparatorii este aceea că ele pot fi delimitate
în timp şi spaţiu. Acestea se efectuează fie la locul săvârşirii faptei, fie în alt
loc, la o dată mai îndepărtată ori apropiată faţă de momentul comiterii
infracţiunii. Delimitarea acestora în timp şi spaţiu are relevanţă în tragerea la
răspundere penală a făptuitorului şi individualizarea pedepsei.
În cazul actelor de pregătire incriminate, delimitarea în spaţiu este necesară
pentru stabilirea competenţei teritoriale a organelor judiciare, iar delimitarea în
timp, pentru aplicarea legii penale mai favorabile, dacă aceasta se impune.
O altă caracteristică a actelor preparatorii constă în aceea că ele nu pun în
pericol direct valorile sociale ocrotite de legea penală. Întrucât creează condiţii
pentru executarea acţiunii incriminate, prezintă un pericol potenţial şi
îndepărtat. Sub aspectul valorii contributive în producerea rezultatului, au
valoare de condiţii care favorizează producerea rezultatului.
Actele preparatorii pot fi realizate într-o perioadă mai îndelungată sau mai
scurtă de timp. Între actele de pregătire şi cele de executare se poate intercala,
de asemenea, un interval de timp cu o durată diferită.
Sarcina de lucru 3
Precizează, argumentat, care este tratamentul penal al actelor
premergătoare (preparatorii).

4.4. Tentativa
Definiţia şi condiţiile tentativei
In condiţia progresivă a procesului infracţional, tentativa se încadrează între
faza actelor pregătitoare şi faza consumării, reprezentând o încercare de a
comite infracţiunea numai când ne referim la activitatea materială, obiectivă,
adică la ipoteza în care făptuitorul săvârşeşte acte îndreptate spre consumarea
infracţiunii, dar nu le finalizează prin producerea rezultatului.
Tentativa constă în punerea în executare a intenţiei de a săvârşi infracţiunea,
executare care a fost însă întreruptă sau nu şi-a produs efectul. (art. 32 alin. 1
NCP)
Caracterizându-se printr-o executare neterminată sau prin absenţa rezultatului –
deci printr-o latură obiectivă incompletă – tentativa este o formă atipică
(imperfectă) a infracţiunii pe care subiectul şi-a propus să o săvârşească. Ea
este însa o infracţiune pentru că, deşi nedesăvârşită din punct de vedere
obiectiv, este o faptă incriminată şi pedepsită de lege.
Din definiţia dată în Codul penal tentativei se desprinde faptul că pentru
existenţa acesteia trebuie să fie îndeplinite următoarele condiţii:
a) sa existe intenţia făptuitorului de a săvârşi o infracţiune determinată. Actele
de punere în executare a unei infracţiuni trebuie sa fie precedate de o asemenea
hotărâre, care presupune voinţa şi conştiinţa prevederii de a săvârşi o fapta
infracţională. Numai în cazurile în care se stabileşte existenţa intenţiei de a
săvârşi o anumită infracţiune se poate vorbi de o tentativă în concepţia Codului
nostru penal.
b) punerea în executare a hotărârii infracţionale. Prin “punerea în executare”
a hotărârii de a săvârşi infracţiunea se înţelege efectuarea unuia sau a unor acte
prin care se poate executa acţiunea ce constituie elementul material al
infracţiunii, element exprimat prin cuvântul care indică materialitatea faptei
prevăzut în fiecare text incriminator din partea speciala a noului Cod penal.
Se consideră că s-a pus în executare intenţia de a comite o infracţiune de
tâlhărie (art. 233 NCP) în situaţia în care s-au aplicat lovituri victimei în
scopul luării unui bun din posesia acesteia.
c) acţiunea de săvârşire a faptei să fie întreruptă sau să nu-şi producă efectul
din motive independente de voinţa făptuitorului. Dacă începerea executării este
momentul iniţial sau limita inferioară a tentativei, atunci întreruperea acţiunii
sau executarea ei până la capăt fără să se producă rezultatul reprezintă
momentul final sau limita superioara a acesteia.
Întreruperea executării şi neproducerea rezultatului chiar dacă executarea a fost
integral realizată trebuie să fie datorate unor împrejurări independente de
voinţa făptuitorului.
Conţinutul tentativei
Conţinutul tentativei cuprinde latura obiectivă care are aceleaşi componente
obligatorii ca şi în cazul infracţiunii consumate, cu modalităţi specifice şi
anume: a trecerii la executare, a încetării executării elementului material ce
caracterizează latura obiectivă a infracţiunii încercate, deci cu prag inferior şi a
doua cerinţa ca executarea să fi fost întrerupă, fie sa nu-şi fi produs efectul,
deci un prag superior, între cele două limite, elementul material al tentativei se
realizează, în cazul tentaţiei neterminate, prin săvârşirea unui fragment din
actele ce trebuiau realizate, pentru consumarea infracţiunii, iar în cazul
tentativei terminate sau perfecte, prin epuizarea tuturor actelor ce
caracterizează latura obiectivă a infracţiunii, dar fără efecte.
Deosebirea dintre tentativa şi infracţiunea consumată, în ceea ce priveşte
obiectul juridic, constă în aceea că prin infracţiunea consumată, de regulă, se
vatămă valoarea socială, în timp ce prin tentativă se creează întotdeauna un
pericol direct pentru aceasta. De aceea, gradul de pericol social al tentativei
este diminuat faţă de cel al faptei consumate.
A. Obiectul tentativei. In cazul tentativei, obiectul juridic este identic cu al
faptei consumate. De pilda, la infracţiunea de omor comisă atât în forma
consumată, cât şi a tentativei, obiectul juridic îl constituie relaţiile sociale
privitoare la dreptul la viaţă al unei persoane, ocrotite de legea penala.
Deosebirea dintre tentativa şi infracţiunea consumată, în ceea ce priveşte
obiectul juridic, constă în aceea că prin infracţiunea consumată, de regulă, se
vatămă valoarea socială, în timp ce prin tentativă se creează întotdeauna un
pericol direct pentru aceasta. De aceea, gradul de pericol social al tentativei
este diminuat faţă de cel al faptei consumate.
In funcţie de infracţiunea la care s-a început executarea, tentativa poate să se
caracterizeze şi prin existenţa unui obiect material asupra căruia se îndreaptă
activitatea făptuitorului.
B. Subiectul tentativei. Este persoana fizica/juridică care a luat hotărârea de a
comite infracţiunea şi care a început executarea ei. Persoana trebuie să
îndeplinească condiţiile generale de existenta ale subiectului infracţiunii: limita
de vârstă, responsabilitatea şi libertatea de hotărâre şi acţiune.
Tentativa este susceptibilă de a fi comisă în participaţie, caz în care făptuitorii
pot avea roluri diferite: autor, instigator şi complice, în funcţie de configuraţia
activităţii realizate.
C. Latura obiectivă. La tentativă, latura obiectivă are aceleaşi componente
obligatorii ca şi în cazul infracţiunii consumate, adică un element material,
un rezultat şi un raport de cauzalitate între activitatea fizică şi urmarea
produsă, însă distingem anumite particularităţi, pe de o parte, în ce priveşte
actul de executare, iar pe de altă parte, cu privire la urmarea imediată.
Actul de executare al tentativei la orice infracţiune se realizează numai prin
acţiuni, pe când la forma consumată poate consta şi într-o inacţiune. Anumite

particularităţi poate prezenta tentativa în cazul infracţiunilor complexe, în
conţinutul cărora intră ca element sau ca circumstanţă agravantă o acţiune care
constituie prin ea însăşi o faptă prevăzută de legea penală. Chiar dacă una
dintre faptele incluse în conţinutul infracţiunii complexe se realizează integral,
iar cealaltă numai parţial, întreaga complexitate faptică va trebui apreciată ca
tentativă la acea infracţiune, şi nu ca faptă consumată.
Urmarea imediata. Dacă în cazul infracţiunii consumate urmarea este bine
individualizată şi diferă de la o infracţiune la alta, contribuind la determinarea
unui anumit tip de infracţiune – moartea persoanei (infracţiunea de omor),
distrugerea unor bunuri (infracţiunea de distrugere), paguba produsă prin
înşelăciune (infracţiunea de înşelăciune), în cazul tentativei urmarea constă
într-un pericol direct creat pentru obiectul infracţiunii. Spre deosebire de
tentativă, infracţiunea consumată se caracterizează prin vătămarea obiectului
ocrotit de lege. Tentativa, prin executarea activităţii ilicite, creează doar o stare
de pericol, de ameninţare directă a relaţiilor speciale ocrotite de legea penală.
D. Latura subiectivă. Deşi latura subiectivă a tentativei este aceeaşi cu a
infracţiunii consumate, există totuşi deosebiri. In cazul formei consumate,
aceasta este realizată în întregime, integral, pe când în situaţia tentativei, numai
parţial, datorită neproducerii rezultatului
In toate împrejurările în care pentru întregirea laturii subiective a infracţiunii se
prevede cerinţa esenţiala a unui anumit scop sau mobil, această cerinţă
esenţială trebuie să fie realizată şi pentru existenţa laturii subiective a tentativei
la acea infracţiune. De pildă, va exista tentativă la infracţiunea de înşelăciune
numai în varianta în care încercarea de a induce în eroare, prin prezentarea ca
adevărată a unei fapte mincinoase, s-a făcut în scopul de a obţine pentru sine
sau pentru altul un folos material injust.
Întotdeauna la tentativă, forma de vinovăţie este intenţia şi, mai cu seama,
intenţia directă, întrucât făptuitorul, prin punerea în executare a hotărârii
infracţionale prevede şi urmăreşte producerea rezultatului.
In literatura şi practica judiciară s-a ridicat problema dacă tentativa se poate
comite şi cu intenţie indirectă. Unii autori, având în vedere conţinutul intenţiei
indirecte, au considerat că tentativa este posibilă numai la faptele care au la
bază intenţia directă, pentru că este greu de acceptat posibilitatea acesteia în
situaţia intenţiei indirecte.
Intr-o opinie contrară se susţine posibilitatea tentativei şi în cazul intenţiei
indirecte. Argumentul care se invocă în fundamentarea acestei teze priveşte
conţinutul subiectiv al faptei, care se formează iniţial înainte de începutul de
executare, fie că intenţia este directă, fie că este indirectă, şi care rămâne
acelaşi în toată desfăşurarea activităţii materiale.
Fapta la baza căreia a stat intenţia indirectă – chiar daca nu s-a realizat integral
– păstrează aceeaşi formă de vinovăţie. In susţinerea compatibilităţii tentativei
cu intenţia indirectă s-a mai invocat şi reglementarea cuprinsă în art. 32 NCP,
care defineşte tentativa şi care prevede că aceasta constă în punerea în
executare a intenţiei de a săvârşi infracţiunea, adică a intenţiei; or, potrivit art.
16 NCP, intenţia cu care se săvârşeşte fapta poate fi directă sau indirectă.
Noul Cod penal aduce o modificare în ceea ce privește definiția tentativei,
punerea în executare a hotărârii fiind înlocuită cu punerea în executare a
intenției. Trimiterea generică la noțiunea de intenție duce la concluzia că
tentativa poate fi săvârșită cu intenție directă sau indirectă. (Udroiu, 2014)
Tentativa, fiind o forma a infracţiunii, prezintă nu numai trăsăturile esenţiale
ale infracţiunii dar şi un anumit conţinut în care sunt reflectate trăsăturile
caracteristice tentativei, în vreuna dintre modalităţile prevăzute de lege,
raportate la conţinutul unei anumite infracţiuni.
Formele tentativei
• Formele tentativei după gradul de realizare a executării
După gradul de realizare a executării actului material şi a cauzelor neproducerii
urmărilor, tentativa se poate prezenta sub următoarele forme:
A. Tentativa întreruptă (neterminată). Este reglementată de art. 32 alin. 1
teza I NCP şi constă în punerea în executare a intenţiei de a săvârşi
infracţiunea, executare care a fost însă întreruptă.
In această formă a tentativei, executarea începe imediat după terminarea actelor
pregătitoare şi durează până când, prin intervenţia unor forţe constrângătoare
ale voinţei subiectului sau a unor forţe independente de voinţa autorului,
executarea este întreruptă.
Cauzele de întrerupere sunt întotdeauna supravenite în raport cu ceea ce s-a
realizat până în momentul intervenirii lor şi variate ca natură şi mod de
manifestare.
Întreruperea executării are loc din cauze independente de voinţa făptuitorului,
în sensul că acesta este silit să se oprească şi să întrerupă executarea
infracţiunii. Nu interesează, din punct de vedere juridic, dacă aceste împrejurări
sunt în stare, în mod obiectiv, să înfrângă voinţa făptuitorului; este suficient ca
ele să îl influenţeze, să-i creeze o stare de teamă, încât să se oprească din
executarea infracţiunii.
Ca atare, infracţiunea poate eşua prin întreruperea executării, fie prin
intervenirea unei forte umane străine (ca în cazul în care o altă persoană loveşte
peste arma cu care făptuitorul încearcă să ucidă victima), fie prin capacitatea de
rezistenţă a victimei (ca în cazul în care femeia supusă constrângerii unui
bărbat reuşeşte să se opună la viol), fie prin preexistenţa unui obstacol (ca în
cazul unei cămăşi antiglonţ privitor la tentativa de omor prin împuşcare), fie
prin intervenirea unor obstacole ulterioare începerii executării (ca în cazul

situaţiei când se suplimentează dispozitivul de pază), cât şi în genere prin
intervenirea oricărei cauze de natură a întrerupe o acţiune umană (accident,
incident).
Tentativa întreruptă este posibilă la marea majoritate a infracţiunilor
susceptibile de a fi comise în această formă. De aceea, în practică se întâlneşte
cel mai adesea această modalitate a tentativei, mai ales la infracţiunile de omor,
furt, tâlhărie, viol, înşelăciune etc.
Tentativa întreruptă se caracterizează prin începerea executării activităţii
infracţionale, executare care a fost întreruptă în desfăşurarea sa. Cauzele de
întrerupere pot fi variate ca natură; pot fi independente de autor sau dependente
de voinţa sa iar în cazul desistării ele opresc desfăşurarea activităţii începute.
Tentativa întreruptă este posibilă atât la infracţiunile formale (evadarea) cât şi
la cele materiale (omorul).
B. Tentativa fără efect, terminată sau perfectă se caracterizează prin
executarea integrală a acţiunii, fără a se produce rezultatul specific al
infracţiunii puse în executare. In desfăşurarea acţiunii nu au intervenit piedici
care să întrerupă executarea începută şi nici desistarea autorului.
Aceasta modalitate a tentativei este posibilă numai la infracţiunile materiale.
Această modalitate a tentativei şi constă, potrivit art. 32 alin. 1 teza a II-a
NCP, în punerea în executare a intenţiei de a săvârşi infracţiunea, executare
care (...) nu şi-a produs efectul.
Aşadar, în această situaţie făptuitorul, din punctul de vedere al intenţiei sale, a
realizat în întregime activitatea, dar urmarea nu se produce din motive
exterioare lui. De observat că tocmai acesta este elementul ce face să se
deosebească tentativa perfectă de cea întreruptă. Și în cazul acestei modalităţi a
tentativei cauzele neproducerii urmărilor pot fi de natură diferită.
In practica judiciară s-a reţinut tentativa perfectă la infracţiunea de omor în
cazul în care făptuitorul a tras cu arma, dar nu a lovit victima sau a administrat
acesteia otravă, dar a fost salvată.
C. Tentativa proprie. In cazul formelor tentativei după gradul de realizare a
executării nu se ajunge la consumarea infracţiunii datorită unor cauze ce
survin după începutul executării, care conduc la întreruperea acţiunii sau
neproducerea rezultatului. Cauzele datorită cărora rezultatul nu se produce,
nu privesc mijloacele de săvârşire a faptei şi nici prezenţa obiectului la
locul comiterii ei (mijloacele sunt suficiente, iar obiectul se află la locul
comiterii faptei). Tentativa întreruptă sau fără efect (proprie) reprezintă
modalităţile cele mai frecvente în practica judiciară.
• Formele tentativei după cauzele datorită cărora nu se poate ajunge la
consumarea infracţiunii
A. Tentativa relativ improprie

Tentativa relativ improprie există în cazul când consumarea infracţiunii nu a
fost posibilă datorită insuficienţei sau defectuozităţii mijloacelor folosite, ori
datorită împrejurării că în timpul când s-au săvârşit actele de executare,
obiectul lipsea de la locul unde făptuitorul credea că se află. Se numeşte
tentativă relativ improprie, pentru că executarea nu ajunge la consumare, nu
este de natură să producă rezultatul socialmente periculos, datorită mijloacelor
folosite ori erorii făptuitorului cu privire la locul obiectului. Temeiul
incriminării şi sancţionării tentativei relativ improprii constă nu numai în
existenţa intenţiei de a săvârşi o infracţiune, de a executa acţiunea incriminată
de lege, dar şi în aceea că nerealizarea rezultatului se datorează exclusiv unor
cauze cu totul în afara voinţei autorului. Tentativa relativ improprie nu trebuie
confundată cu tentativa absolut imposibilă sau absurdă, la care modul de
săvârşire, mijloacele folosite ori inexistenţa obiectului determină
imposibilitatea săvârşirii faptei. Astfel, în art. 32 alin. 2 NCP se prevede că
„Nu există tentativă atunci când imposibilitatea de consumare a infracţiunii
este consecinţa modului cum a fost concepută executarea.”
Consumarea infracţiunii nu este posibilă în cazul tentativei relativ improprii
datorită următoarelor împrejurări:
- insuficienţei sau defectuozităţii mijloacelor folosite;
- lipsei obiectului în timpul executării de la locul unde făptuitorul credea că
se află.
Tentativa relativ improprie, constând de regulă în executarea integrală a
acţiunii, se aseamănă sub aspectul actelor efectuate, cu tentativa fără efect.
Dacă mijloacele ar fi fost suficiente ori total adecvate şi obiectul ar fi fost
prezent la locul comiterii, nu ar fi existat niciun impediment în producerea
rezultatului.
B. Tentativa absolut improprie (executarea fără caracter penal)

Se caracterizează printr-o acţiune prevăzută de legea penală, executată în
realizarea unei hotărâri infracţionale, dar care, datorită modului absurd în care
a fost concepută executarea, nu s-a putut consuma, nu s-a produs rezultatul
urmărit.
Or, în cauză, modul cum a fost concepută executarea faptei şi mijloacele
folosite în acest scop făceau posibilă consumarea infracţiunii. In acest sens nu
se poate susţine că fapta inculpatului de a turna o cantitate de paration pe
ciocolata data victimei ar constitui o tentativă absolut improprie la infracţiunea
de omor, datorită mirosului puternic pe care-l degaja această substanţă toxică şi
care ar fi atras atenţia oricui, imediat ce ar fi încercat să o consume.
Intr-adevăr, executarea începută nu este lipsită în mod absolut de aptitudinea de
a duce la consumarea infracţiunii, pentru aceasta fiind suficientă doar o

neatenţie, îndeosebi din partea copiilor, cu atât mai mult cu cât mirosul
caracteristic s-a răspândit mai târziu şi nu în momentul când ciocolata a fost
impregnată cu paration, când aceasta putea fi consumată fără a se fi observat că
este otrăvită.
Tentativa absolut improprie, absolut imposibilă sau absurdă constituie o
activitate fără caracter penal. Ea nu are capacitatea de a produce un rezultat
periculos, din următoarele cauze:
- mijloacele folosite de făptuitor sunt inapte, improprii, nu au aptitudinea de
a produce rezultatul dorit (de exemplu, folosirea pentru a ucide, a unei
substanţe absolut inofensive);
- obiectul material inexistent (de exemplu, descărcarea armei asupra unui
cadavru);
- modul absurd în care a fost concepută executarea faptei – de exemplu,
expedierea unei substanţe otrăvitoare unei persoane avizând-o asupra
efectului ei.
Art. 32 alin. 2 NCP se prevede că „Nu există tentativă atunci când
imposibilitatea de consumare a infracţiunii este consecinţa modului cum a fost
concepută executarea.”
Nuanţând formularea legală, literatura juridică atribuie imposibilitatea
consumării următoarelor trei cauze: inaptitudinea totală a mijloacelor folosite
de a produce urmarea, inexistenţa absolută a obiectului infracţiunii şi modul
absurd în care este concepută executarea. Astfel, este o tentativă absolut
improprie încercarea de a ucide o persoană cu vrăji sau farmece ori dându-i să
bea un pahar cu apă sau făcând-o să ingereze o substanţă absolut inofensivă.
De precizat că nu trebuie confundată tentativa absolut improprie cu fapta
putativă. In cazul acesteia din urma se săvârşeşte o fapta care are caracter
infracţional numai în mintea făptuitorului, în realitate ea neavând trăsăturile
unei infracţiuni. Astfel, fapta aceluia care îşi însuşeşte un bun fără să ştie că în
realitate acel bun fusese abandonat, crezând astfel că săvârşeşte o infracţiune,
deşi în realitate fapta sa nu are acest caracter.
Incriminarea şi sancţionarea tentativei. Concepţia noului Cod penal privind
incriminarea tentativei
Noul Cod penal, ca și Codul penal din 1969, consacră concepţia incriminării
limitate a tentativei: “ Tentativa se pedepseşte numai când legea prevede în
mod expres aceasta”(art. 33 alin. 1 NCP). Ca tehnică legislativă, se folosesc
două modalităţi de incriminare:
- incriminarea şi pedepsirea în textul care consacră fapta;
- prevederea unui articol comun, la sfârşitul unui capitol sau secţiuni care
indică sancţionarea tentativei la o grupă de infracţiuni sau la unele enumerate

limitativ.
Potrivit art. 33 alin. 2 NCP, tentativa se sancţionează cu pedeapsa prevăzută
de lege pentru infracţiunea consumată, ale cărei limite se reduc la jumătate.
Când pentru infracţiunea consumată legea prevede pedeapsa detenţiunii pe
viaţă, iar instanţa s-ar orienta spre aceasta, tentativa se sancţionează cu
pedeapsa închisorii de la 10 la 20 de ani.
Infracţiuni la care tentativa nu este posibilă
Datorită specificului elementului material al infracţiunii, tentativa nu este
posibilă la următoarele categorii de infracţiuni:
a) Infracţiunile omisive, la care elementul material constă într-o inacţiune, în
neîndeplinirea unei obligaţii impuse de lege. Dacă obligaţia de a face ceva
trebuie executată de îndată, nefiind legată de un termen, neîndeplinirea ei
echivalează cu infracţiunea consumată. Chiar şi în cazul în care legea prevede
un anumit termen în care obligaţia trebuie îndeplinită, infracţiunea se consumă
la expirarea termenului, fără să fie vorba, până la acel moment, despre o punere
în executare a hotărârii de a săvârşi infracţiunea. De exemplu, termenul de 3
luni pentru plata pensiei de întreţinere la a cărui expirare se consumă
infracţiunea de abandon de familie, prevăzută de art. 378 lit. c NCP.
b) Infracţiunile de execuţie promptă, care prin modul cum sunt săvârşite, nu
pot avea o desfăşurare în timp şi spaţiu. Momentul efectuării primului act de
executare coincide cu momentul consumării infracţiunii. Intră în această
categorie infracţiunile săvârşite prin cuvinte (verbis) cum sunt mărturia
mincinoasă prevăzută de art. 273 NCP sau instigarea publică prevăzută de art.
368 NCP, săvârşite oral.
De asemenea, nu este posibilă tentativa la infracţiunile de consumare anticipată
cum este, de exemplu, luarea de mită prevăzută de art. 289 NCP, care se poate
săvârşi prin simpla acceptare sau nerespingere a unei promisiuni sau oferte de
mită, fapte care, de asemenea, nu pot avea o desfăşurare în timp şi spaţiu.
c) Infracţiunile de obicei care au ca element material repetarea acţiunii tipice
de un număr de ori, din care să rezulte săvârşirea faptei din obicei sau ca
îndeletnicire. Tentativa nu este posibilă la aceste infracţiuni deoarece actele
săvârşite sunt licite până la acumularea unui număr suficient de repetări din
care să rezulte îndeletnicirea. Comiterea mai multor acte care învederează
obişnuinţa face ca infracţiunea să se consume.
Datorită specificului elementului subiectiv al infracţiunii, tentativa nu este
posibilă la următoarele categorii de infracţiuni:
a) Infracţiunile din culpă la care nu există o rezoluţie infracţională, nici
reprezentarea unei desfăşurări în timp şi spaţiu şi prin urmare, nu se poate vorbi
de o punere în executare a hotărârii de a săvârşi infracţiunea. Activitatea
infracţională efectuată din culpă devine periculoasă prin rezultatul său, deci
prin consumare.
S-a opinat în literatura de specialitate faptul că nu se poate concepe tentativa
nici în cazul culpei cu prevedere, deoarece făptuitorul îşi reprezintă rezultatul
socialmente periculos ca imposibil în cazul dat, el fiind convins că rezultatul nu
se va produce şi de aceea nu se poate susţine că trece la realizarea lui. Tentativa
presupune existenţa unei hotărâri de a comite o infracţiune, deci sunt excluse
de la tentativă infracţiunile săvârşite din culpă. In cazul culpei din neglijenţă,
tentativa nu este posibilă deoarece agentul are în reprezentarea sa un alt rezultat
decât cel care s-a produs efectiv. Acest rezultat a fost ceva neprevăzut deşi
previzibil pentru subiect (acesta trebuia şi putea să-l prevadă).
De asemenea, este exclusă tentativa la infracţiunile cu intenţie depăşită
deoarece rezultatul mai grav se produce din culpa agentului. Rezultatul nu este
prevăzut de agent deci acesta nu încearcă să-l producă. Conduita agentului nu
poate fi evaluată decât în raport cu infracţiunea de bază.
b) Infracţiunile praeterintenţionate la care rezultatul mai grav este produs din
culpă; deşi a acţionat cu intenţie, făptuitorul nu a acţionat în baza unei hotărâri
de a produce rezultatul mai grav, acesta a depăşit intenţia sa. De aceea, nu
poate fi vorba în cazul intenţiei depăşite despre punerea în executare a hotărârii
de a produce rezultatul mai grav, infracţiunile praeterintenţionate nefiind
susceptibile de tentativă.
După cum se ştie, latura subiectivă la infracţiunile praeterintenţionate are o
structură complexă întrucât forma de vinovăţie este mixtă şi se formează prin
unirea intenţiei cu culpa.
Daca primum delictum rămâne numai o încercare, avem o tentativă la
infracţiunea intenţionată. Când, însa, se pune în executare hotărârea de a
comite fapta intenţionată (primum delictum) dar urmarea specifică acesteia nu
are loc, în schimb se produce un rezultat mult mai grav, dar pe care făptuitorul
l-a prevăzut, nu l-a acceptat sperând fără temei că nu se va produce ori nu l-a
prevăzut deşi putea şi trebuia să-l prevadă, suntem în prezenţa infracţiunii
praeterintenţionate în forma consumată.
Potrivit art. 35 alin. 2 NCP, infracţiunea este complexă când în conţinutul său
intră, ca element constitutiv sau ca element circumstanţial agravant, o acţiune
sau o inacţiune care constituie prin ea însăşi o faptă prevăzută de legea
penală; ceea ce caracterizează infracţiunea complexă fiind faptul că ea
cuprinde în conţinutul său simplu sau agravat acţiunea sau inacţiunea
caracteristică unei alte fapte prevăzute de legea penală, incriminată separat.
Integrarea conţinutului infracţiunii absorbite în infracţiunea absorbantă
imprimă infracţiunii complexe caracterul de unitate, iar interdependenţa şi
condiţionarea reciprocă a componentelor sale atribuie acesteia o structură
unitară şi un pericol social propriu, mai ridicat decât acela al infracţiunii sau
infracţiunilor absorbite. În concepţia legiuitorului infracţiunea complexă

constituie aşadar o unitate legală de infracţiune; fapta absorbită şi cea
absorbantă îşi pierd individualitatea, chiar dacă sunt susceptibile de încadrări
juridice diferite.
Acţiunile sau inacţiunile componente ale infracţiunii complexe nu au, de
regulă, aceeaşi însemnătate, aceeaşi valoare, una dintre ele constituind acţiunea
principală (acţiunea scop) care are, bineînţeles, o importanţă primordială pentru
caracterizarea infracţiunii complexe, iar cealaltă constituie acţiunea mijloc.
Potrivit art. 36 alin. 3 NCP, infracţiunea complexă săvârşită cu intenţie
depăşită, dacă s-a produs numai rezultatul mai grav al acţiunii secundare, se
sancţionează cu pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea complexă
consumată
Sarcina de lucru 4
Delimitează formele tentativei (10 – 15 rânduri).
4.5. Infracţiunea - fapt consumat. Infracţiunea – fapt epuizat

Infracţiunea - fapt consumat. Noţiune
Infracţiunea fapt consumat reprezintă forma tipică sau perfectă a infracţiunii în
raport cu fazele desfăşurării activităţii infracţionale. În momentul consumării
infracţiunii se realizează finalizarea deplină a hotărârii infracţionale iniţiale şi
atingerea scopului urmărit de făptuitor prin desfăşurarea întregii activităţii
infracţionale.
Spre deosebire de tentativă, care este o formă atipică a unei infracţiuni,
infracţiunea consumată este forma tipică a acesteia, în care se realizează
integral latura obiectivă şi, deci, există o concordanţă perfectă a acesteia cu
latura subiectivă formată încă în momentul hotărârii infracţionale.
Infracţiunea se consideră săvârşită în forma consumată atunci când activitatea
infracţională a dus la producerea rezultatului infracţional urmărit şi prezintă
toate condiţiile cerute de lege pentru existenţa infracţiunii în configuraţia tipică
a acesteia.
Momentul consumării infracţiunii

Unele fapte incriminate de legea penală reprezintă numai acţiuni; ele creează o
stare de pericol, o stare de primejdie pentru obiectul respectiv. Acestea sunt
aşa-numitele infracţiuni de pericol sau formale. Alte fapte incriminate prin
legea penală reprezintă acţiuni şi au anumite rezultate, acestea sunt aşa-
numitele infracţiuni de rezultat sau materiale.
Infracţiunea se consumă în momentul în care fapta săvârşită produce rezultatul
tipic, adică rezultatul necesar, potrivit legii, pentru existenţa infracţiunii în
forma tip a acesteia. Întrucât rezultatul faptei poate avea fie forma unei stări de
pericol, fie forma unei vătămări materiale, forma de consumare a infracţiunilor
este şi ea diferită, după cum este vorba despre infracţiuni formale sau despre
infracţiuni materiale.
La infracţiunile formale consumarea are loc atunci când s-a efectuat în
întregime acţiunea ce constituie elementul material al infracţiunii. În acest
moment se produce şi starea de pericol ce constituie rezultatul în forma
specifică a acestor infracţiuni.
La infracţiunile materiale, pentru consumarea infracţiunii nu este suficientă
desfăşurarea integrală a acţiunii, ci este necesar să se producă vătămarea
materială care constituie rezultatul cerut de lege pentru existenţa infracţiunii. În
acest caz, momentul consumării infracţiunii este momentul producerii
rezultatului, care este de regulă acelaşi cu momentul terminării acţiunii.
Importanţa stabilirii momentului consumării infracţiunii
Stabilirea momentului consumării infracţiunii are o relevanţă juridică deosebită
din mai multe considerente.
În primul rând, faptele care ajung până în momentul consumării prezintă o
periculozitate socială deosebită şi împotriva lor trebuie luate măsuri represive
adecvate.
În al doilea rând, infracţiunile consumate parcurg toate fazele unei infracţiuni.
La aceste infracţiuni se ia în considerare, din toate fazele pe care le parcurge o
activitate infracţională, numai faza ultimă, faza consumării. Celelalte faze,
pregătirea, tentativa, pe care le-a parcurs acea activitate se absorb în faza
consumării. Chiar dacă, la un moment dat, s-a realizat numai tentativa şi apoi
făptuitorul reia şi duce activitatea până în faza consumării, se va socoti tot
forma infracţiunii consumate.
În al treilea rând, determinarea momentului consumării infracţiunii, care
înseamnă stabilirea datei săvârşirii infracţiunii, prezintă interes practic pentru
soluţionarea unor probleme importante în reglementarea raporturilor de drept
penal. Astfel, prescripţia răspunderii penale începe să curgă din momentul
consumării infracţiunii şi nu mai devreme. În cazul infracţiunilor calificate,
cum consumarea se consideră terminată în momentul în care s-au produs
urmări mai grave, prescripţia va începe să curgă din acest moment.

Amnistia este legată tot de momentul consumării infracţiunii. Dacă se acordă
amnistie pentru infracţiuni săvârşite până la o anumită dată, ea va opera numai
pentru infracţiunile consumate până la acea dată. Aceasta înseamnă că nu vor
cădea sub incidenţa legii de amnistie infracţiunile care se consumă după acea
dată, chiar dacă au fost începute înainte de acea dată.
Aplicarea legii penale depinde, de asemenea, de momentul consumării
infracţiunii. Dacă o faptă a început sub legea veche dar se consumă sub legea
nouă, se va aplica legea nouă.
Infracţiunea – fapt epuizat. Noţiune
La majoritatea infracţiunilor, momentul consumării este momentul final al
producerii rezultatului socialmente periculos. Însă, uneori, la anumite
infracţiuni, după momentul consumării faptei apar urmări noi, fie prin
amplificarea rezultatului produs iniţial, fie prin continuarea activităţii
infracţionale.
Infracţiunea fapt epuizat este o formă derivată, deci atipică a infracţiunii. Ea se
caracterizează prin producerea, după momentul consumării faptei, a unor
urmări noi, fie prin amplificarea rezultatului produs iniţial, fie prin continuarea
activităţii infracţionale, după ce aceasta a atins momentul consumării. Aceste
urmări posterioare momentului consumării continuă să se producă până la un
anumit moment ulterior, numit momentul epuizării faptului, dincolo de care
nicio evoluţie a rezultatului nu mai este posibilă.
Categoriile de infracţiuni susceptibile de forma fapt epuizat
Fiind caracteristice unei forme atipice a infracţiunii, astfel de urmări ulterioare
nu sunt posibile decât în cazul anumitor infracţiuni, cum sunt infracţiunile
continue, continuate, progresive şi de obicei. La toate aceste categorii de
infracţiuni, există pe lângă un moment al consumării, şi un moment al epuizării
faptului.
a. Infracţiunea continuă ca infracţiune fapt epuizat. Infracţiunile continue se
caracterizează prin prelungirea în timp a însăşi acţiunii sau inacţiunii ce
constituie elementul material al infracţiunii. Această prelungire în timp a
elementului material are loc şi după atingerea momentului consumării, adică
după o oarecare durată a acţiunii sau inacţiunii şi după producerea rezultatului
socialmente periculos şi durează până când un act contrar celui iniţial pune
capăt stării infracţionale
De exemplu, infracţiunea de lipsire de libertate în mod ilegal, prevăzută de art.
205 NCP, se consumă când persoana este lipsită de libertate în mod ilegal şi se
epuizează când victima a fost pusă în libertate.
b) Infracţiunea continuată ca infracţiune fapt epuizat. Infracţiunea este
continuată când o persoană săvârşeşte la diferite intervale de timp, dar în
realizarea aceleiaşi rezoluţii şi împotriva aceluiaşi subiect pasiv, acţiuni sau

inacţiuni care prezintă, fiecare în parte, conţinutul aceleiaşi infracţiuni. (art. 35
alin. 1 NCP)
Infracţiunea, în forma ei tipică, se consumă în momentul consumării primei
acţiuni sau inacţiuni, iar săvârşirea celorlalte reprezintă o amplificare atât a
activităţii infracţionale, cât şi a rezultatului iniţial. Amplificarea durează până
în momentul săvârşirii ultimei acţiuni sau inacţiuni, acesta fiind considerat
momentul epuizării faptului.
c) Infracţiunea progresivă ca infracţiune fapt epuizat. Infracţiunile zise
progresive se caracterizează, de asemenea, prin producerea de noi urmări, după
ce s-a realizat conţinutul unei anumite infracţiuni. Amplificarea progresivă a
rezultatului iniţial poate fi atât de însemnată încât să corespundă conţinutului
unei infracţiuni mai grave în care se absoarbe faptul iniţial.
De exemplu, infracţiunea de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte
(prevăzută de art. 195 NCP) se săvârşeşte în urma amplificării progresive a
unei urmări iniţiale produsă prin loviri sau alte violenţe (art. 193 NCP), prin
vătămate corporală (art. 194 NCP).
În concluzie, şi în cazul infracţiunilor progresive, există pe lângă momentul
consumării, moment care este marcat prin producerea rezultatului iniţial
caracteristic unei infracţiuni mai puţin grave, şi un moment al epuizării care
marchează încetarea definitivă a agravării.
d) Infracţiunea de obicei ca infracţiune fapt epuizat. Infracţiunile de obicei se
caracterizează prin aceea că elementul material se realizează prin săvârşirea
mai multor acte de acelaşi fel. Infracţiunea se consumă după ce actele s-au
repetat şi au dat caracterul de obişnuinţă sau îndeletnicire şi se epuizează când
activitatea infracţională a încetat.
Întrucât la categoriile de infracţiuni menţionate, pe lângă momentul
consumării, se distinge şi momentul epuizării, toate consecinţele privind
aplicarea legii penale în sancţionarea făptuitorilor – la aceste infracţiuni - se
raportează la momentul epuizării.
Conform art. 154 alin. 2-4 NCP, în materia prescripției răspunderii penale și a
momentului de la care încep să curgă termenele de prescripție a răspunderii
penale, se statuează: ,,(2) Termenele prevăzute în prezentul articol încep să
curgă de la data săvârşirii infracţiunii. În cazul infracţiunilor continue
termenul curge de la data încetării acţiunii sau inacţiunii, în cazul
infracţiunilor continuate, de la data săvârşirii ultimei acţiuni sau inacţiuni, iar
în cazul infracţiunilor de obicei, de la data săvârşirii ultimului act.
(3) În cazul infracţiunilor progresive, termenul de prescripţie a răspunderii
penale începe să curgă de la data săvârşirii acţiunii sau inacţiunii şi se
calculează în raport cu pedeapsa corespunzătoare rezultatului definitiv
produs.
(4) În cazul infracţiunilor contra libertăţii şi integrităţii sexuale, săvârşite faţă

de un minor, termenul de prescripţie începe să curgă de la data la care acesta a
devenit major. Dacă minorul a decedat înainte de împlinirea majoratului,
termenul de prescripţie începe să curgă de la data decesului”.
Sarcina de lucru 5
Precizează care este importanţa stabilirii momentului consumării
infracţiunii.
Rezumat
În doctrina penală infracţiunea este cercetată şi sub raportul conţinutului, al
elementelor sale care o particularizează în raport cu alte fapte.
Conţinutul infracţiunii nu se confundă cu trăsăturile esenţiale ale acesteia,
care îşi găsesc reflectarea în orice conţinut punând în evidenţă caracterul
penal al faptei comise. Acesta este prevăzut de norma incriminatoare şi poate
fi definită ca o totalitate de condiţii prevăzute de lege pentru caracterizarea
unei fapte ca infracţiune.
Conţinutul infracţiunii poate îmbrăca două aspecte:
a) conţinutul legal, cel descris prin norma de incriminare şi cuprinde
condiţiile obiective şi subiective în care o faptă devine infracţiune;
b) conţinutul concret, este cel al unei fapte determinate, săvârşită în realitatea
obiectivă de către o persoană şi care se înscrie prin elementele sale în tiparul
abstract prevăzut în norma de incriminare.
În doctrina penală se face deosebire între conţinutul juridic şi conţinutul
constitutiv al infracţiunii care ar cuprinde condiţiile solicitate de lege, cu
privire la actul de conduită interzis, pe care le realizează infractorul prin
săvârşirea faptei ori care devin relevante prin comiterea faptei.
Perioada externă a activităţii infracţionale în care se realizează latura
obiectivă a infracţiunii este susceptibilă de anumite faze. Aceste faze se
autonomizează printr-un anumit grad de realizare a hotărârii infracţionale şi

de periculozitate socială.
Întrucât şi aceste faze în care se poate afla activitatea infracţională prezintă
pericol social, în literatura juridică şi în legislaţie s-a pus problema
incriminării şi sancţionării lor, cât şi necesitatea stabilirii formelor ce le poate
avea infracţiunea în raport cu gradul de realizare a laturii obiective şi a
periculozităţii sociale.
Astfel, sunt cunoscute ca forme ale infracţiunii:
- forma actelor preparatorii sau de pregătire, corespunzătoare fazei de
desfăşurare cu aceeaşi denumire;
- forma tentativei, corespunzătoare fazei actelor de executare în situaţia în
care executarea a fost întreruptă sau, deşi a fost dusă până la capăt, a
rămas totuşi fără rezultat;
- forma faptului consumat, corespunzătoare fazei urmărilor în situaţia în
care, în urma săvârşirii faptei s-a produs rezultatul în condiţiile cerute de
lege pentru ca aceasta să întregească latura obiectivă a infracţiunii -
această formă corespunde formei tipice în care fapta este prevăzută în
textul incriminator;
- forma faptului epuizat, corespunzătoare, de asemenea, fazei urmărilor
însă în ipoteza în care după producerea rezultatului, deci după momentul
consumării, datorită prelungirii în timp a faptei însăşi sau agravării
ulterioare a rezultatului, acesta se amplifică în mod deosebit, determinând
o altă calificare a faptei.
Teste de autoevaluare
1. Constituie factori ai infracţiunii:
a) obiectul şi subiecţii infracţiunii;
b) elementul material;
c) locul şi timpul săvârşirii infracţiunii;
d) cerinţele esenţiale şi scopul.
2. Au valoare de adevăr afirmaţiile:

a) în cazul infracţiunilor formale nu se cercetează legătura de cauzalitate între
acţiune – inacţiune şi urmarea produsă, aceasta rezultând ex re;
b) infracţiunile care au un obiect material sunt infracţiuni de rezultat;
c) toate infracţiunile au un obiect juridic specific;
d) infracţiunile care nu au obiect material sunt infracţiuni de pericol.
3. Constituie elemente ale laturii obiective a conţinutului constitutiv al unei

infracţiuni:
a) elementul material;
b) elementul subiectiv;
c) urmarea imediată.
4. Verbum regens desemnează:

a) latura subiectivă;
b) urmarea imediată;
c) elementul material.
5. Acţiunea sub care se poate prezenta elementul material al laturii obiective

se poate realiza:
a) prin acte materiale; prin scris;
b) prin cuvinte;
c) printr-o atitudine a făptuitorului care nu face ceva ce legea penală ordonă să
facă.
6. Au valoare de adevăr următoarele afirmaţii:

a) existenţa vinovăţiei, ca trăsătură esenţială a infracţiunii, presupune
întotdeauna şi existenţa vinovăţiei, ca element al conţinutului unei infracţiuni;
b) poate exista vinovăţie, ca element al conţinutului unei infracţiuni, fără a
exista însă ca trăsătură esenţială a infracţiunii;
c) poate exista vinovăţie ca trăsătură esenţială a infracţiunii, fără să existe
vinovăţie ca element subiectiv al infracţiunii.
7. Fapta constând intr-o inacţiune:

a) este infracţiune numai dacă este săvârşită cu intenţie;
b) este infracţiune, atunci când este săvârşită din culpă, afară de cazul în care
legea sancţionează numai săvârşirea ei cu intenţie;
c) este infracţiune atunci când este săvârşită din culpă numai atunci când în
lege se prevede, în mod expres, aceasta.
8. Responsabilitatea penală se prezumă începând cu vârsta de:

a) 14 ani;
b) 16 ani;
c) 18 ani.
9. Subiect pasiv al infracţiunii poate fi:

a) numai o persoană fizică;
b) o persoană fără discernământ;
c) o persoană juridică.
10.Există tentativă:
a) când consumarea infracţiunii nu a fost posibilă datorită insuficienţei sau
defectuozităţii mijloacelor folosite;
b) când consumarea infracţiunii nu a fost posibilă datorită modului cum a fost
concepută executarea;
c) când consumarea infracţiunii nu a fost posibilă datorită lipsei obiectului de
la locul unde făptuitorul credea că se află.
Lucrare de verificare
Redactează un eseu structurat pe 60-70 rânduri (12 Times New Roman la 1,5
rânduri), în care să dezvolţi, pe lângă idei şi informaţii din alte surse,
următoarele intercondiţionări:
a) Aplicarea legii penale mai favorabile după judecarea definitivă a cauzei;
b) Noțiunea de infracțiune în noul Cod penal. Tipicitate, imputabilitate,
antijuridicitate - trăsăturile esențiale ale infracțiunii;
Invocați, în argumentare, soluții din practica judiciară.
N.B.: Lucrarea va fi transmisă tutorelui în termen de 7 zile de la data anunţului
de executare a ei, iar rezultatul evaluării îţi va fi comunicat prin acesta sau prin
platforma e-learning.
Bibliografie minimală
Dongoroz V., Kahane S., Oancea I., Fodor I., Iliescu N., Bulai C., Stănoiu
R.M., Roşca V. (1969; 1970). Explicaţii teoretice ale Codului penal român.
Partea generală. vol. I şi vol. II. Bucureşti: Academiei.
Antoniu G., Bulai C., Duvac C., Griga I, Ivan Gh., Mitrache C-tin, Molnar I.,
Pascu I., Pașca V., Predescu O.(2010). Explicaţii preliminare ale noului Cod
penal. Vol. I. Articolele 1-52. București: Universul Juridic.
M. Udroiu, V. Constantinescu.(2014). Noul Cod penal. Codul penal anterior.
București: Hamangiu.
Al. Boroi, I. Rusu, F. Puşcă, A. Chirilă, A. Dumitrache Ionescu, M. Pocora, G.
L. Goga, M. I. Bălan-Rusu. (2013). Practică judiciară în materie penală.
Drept penal. Partea generală. Dispozițiile actualului Cod penal și ale noului
Cod penal. București: Universul Juridic.
C. Voicu, A.S. Uzlău, R. Moroșanu, C. Ghigheci.(2014). Noul Cod penal. Ghid
de aplicare pentru practicieni. București: Hamangiu.
Răspunsuri la întrebările din testele de autoevaluare

Unitatea I
1. c; 2. a, b; 3. a; 4. a; 5. a, b.
Unitatea II
1. c; 2. a; 3. c; 4. b; 5. c; 6. b; 7. a; 8. b; 9. a, c; 10. b, c.
Unitatea III
1. c; 2. c; 3. b; 4. b, c; 5. c.
Unitatea IV
1. a, c; 2. a, b, c, d; 3. a, c; 4. c; 5. a, b; 6. c; 7. c; 8. a; 9. b, c; 10 a, c.
Bibliografie (de elaborare a cursului)

LEGISLAȚIE
Constituţia României 1991, modificată şi completată prin Legea de revizuire a Constituţiei
României nr. 429/2003
Noul Cod penal român adoptat prin Legea nr. 286/2009, publicată în M.Of. nr. 510 din
24.07.2009, intrată in vigoare la data de 01.02.2014, cu ultimele modificări și completări
(Legea nr. 27/2012 pentru modificarea şi completarea Codului penal al României şi a Legii
nr. 286/2009 privind Codul penal, publicată în M.Of. nr. 180/20.03.2012; Legea nr. 63/2012
pentru modificarea şi completarea Codului penal al României şi a Legii nr. 286/2009 privind
Codul penal, publicată în M.Of. nr. 258/19.04.2012; Legea nr.187/2012 pentru punerea în
aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, publicată în M.Of. nr. 757/12.11.2012;
Legea nr. 159/ 2014 pentru abrogarea art. 276 din Legea nr. 286/2009 privind Codul penal,
publicată în M.Of. nr. 887/05.12. 2014)
Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală, republicată
în M.Of. nr. 377 din 31.05.2011, cu ultimele modificări şi completări
Legea nr. 17/07.08.1990 privind regimul juridic al apelor maritime interioare, al mării
teritoriale și al zonei contigue ale României, republicată în M. Of. nr. 765/21.10.2002, în urma
modificărilor şi completărilor aduse prin Legea nr. 36/2002, publicată în M.Of. nr. 77 din
31.01.2002
Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal,
publicată în M.Of. nr. 757 din 12.11.2012
Legea nr. 253/2013 privind executarea pedepselor, a măsurilor educative şi a altor măsuri
neprivative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal, publicată în
M.Of. nr. 513 din 14.08.2013
Legea nr. 254/2013 privind executarea pedepselor şi a măsurilor privative de libertate dispuse
de organele judiciare în cursul procesului penal, publicată în M.Of. nr. 514 din 14.08.2013
Lege nr. 252/2013 privind organizarea şi funcţionarea sistemului de probaţiune, publicată în
M.Of. nr. 512 din 14.08.2013
A se vedea și:
Decizia Curții Constituționale nr. 265/2014 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a
dispoziţiilor art. 5 din Codul penal, publicată în M.Of. nr. 372/20.05.2014, www.ccr.ro
Decizia Curții Constituționale nr. 11/15 ianuarie 2015 referitoare la excepţia de
neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 1121 alin. (2)lit. a) din Codul penal, publicată în M.Of.
nr. 102/09. 02. 2015
Deciziile pronunţate de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor
chestiuni de drept în materie penală – 2014/2015, www.scj.ro
Decizia nr. 1/14.04.2014 privind mecanismul de aplicare a legii penale mai favorabile în cazul
faptelor definitiv judecate, pentru ipoteza unui concurs de infracţiuni, publicată în M.Of. nr.
349 din 13.05.2014
Decizia nr. 2/14.04.2014 privind aplicarea legii penale mai favorabile în cazul prescripţiei
răspunderii penale, publicată în M.Of. nr. 319 din 30.04.2014
Decizia nr. 3/12.05.2014 privind interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 336 alin. (1) din
Codul penal, publicată în M.Of. nr. 392 din 28.05.2014
Decizia nr. 4/12.05.2014 privind dispoziţiile art. 22 alin. (4) lit. b) din Legea nr. 187/2012 cu
referire la art. 129 alin. (2) lit. b) din Codul penal, publicată în M.Of. nr. 434 din 13.06.2014
Decizia nr. 5/26.05.2014 privind aplicarea legii penale mai favorabile în cazul infracţiunii
continuate, publicată în M.Of. nr. 470 din 26.06.2014
Decizia nr. 6/26.05.2014 privind mecanismul de aplicare a legii penale mai favorabile după
judecarea definitivă a cauzei în ipoteza tentativei, publicată în M.Of. nr. 471 din 26.06.2014
Decizia nr. 7/26.05.2014 privind aplicarea legii penale mai favorabile, potrivit art. 6 din
Codul penal, în cazul infracţiunii continuate, publicată în M.Of. nr. 471 din 26.06.2014
Codul penal, în cazul circumstanţelor atenuante sau agravante, publicată în M.Of. nr. 473 din
27.06.2014
Codul penal, publicată în M.Of. nr. 497 din 03.07.2014
Codul penal, în cazul circumstanţelor atenuante, publicată în M.Of. nr. 502 din 07.07.2014
Decizia nr. 12/02.06.2014 privind interpretarea dispoziţiilor art. 367 din Codul penal,
publicată în M.Of. nr. 507 din 08.07.2014
Decizia nr. 13/05.06.2014 referitoare la aplicabilitatea dispoziţiilor art. 6 alin. (1) din
Codul penal cu privire la hotărârile de condamnare pronunţate de un alt stat faţă de cetăţeni
români, recunoscute în procedura reglementată de Legea nr. 302/2004, publicată în M.Of. nr.
505 din 08.07.2014
Codul penal, în ipoteza cauzei speciale de reducere a pedepsei prevăzută în art. 3201 alin. (7)
din Codul de procedură penală anterior, publicată în M.Of. nr. 525 din 15.07.2014
Codul penal, în cazul recidivei postexecutorii, publicată în M.Of. nr. 546 din 23.07.2014
Decizia nr. 16/23.06.2014 privind dispoziţiile art. 22 alin. (4) lit. b) din Legea nr. 187/2012 cu
referire la art. 129 alin. (2) lit. b) din Codul penal, publicată în M.Of. nr. 548 din 24.07.2014
Decizie nr. 21/2014, publicată în M.Of. nr. 24 din 13.01.2015

Decizia nr. 4/2015 privind infracţiunea de vătămare corporală din culpă, publicată în M.Of.
nr. 244 din 09.04.2015
Deciziile pronunţate de Înalta Curte de Casație și Justiție - Recursuri în interesul legii,
www.scj.ro
DOCTRINĂ
V. Dongoroz, S. Kahane, I. Oancea, I. Fodor, N. Iliescu, C. Bulai, R.M. Stănoiu, V. Roșca,
Explicaţii teoretice ale Codului penal român, Partea generală, Ed. Academiei, Bucureşti, vol.
I (1969) și II (1970);
T. Vasiliu, D. Pavel, G. Antoniu, D. Lucinescu, V. Papadopol, V. Ramureanu, Codul penal al
României, comentat si adnotat, partea generală, Ed. Ştiinţifică și Enciclopedică, Bucureşti,
1972;
G. Antoniu, Tratat de drept penal, volumul I, Introducere în dreptul penal. Aplicarea legii
penale, Ed. Universul Juridic, București, 2015;
G. Antoniu, T. Toader (coordonatori), G. Antoniu, C. Bulai, B.N. Bulai, C. Duvac, I. Griga, I.
Ifrim, Gh. Ivan, C-tin Mitrache, I. Molnar, I. Pascu, V. Pașca, O. Predescu, Explicaţiile
noului Cod penal. Vol. I. Articolele 1-52, Ed. Universul Juridic, București, 2015;
G. Antoniu, T. Toader (coordonatori), Al. Boroi, V. Brutaru, B. N. Bulai, C. Bulai, Șt. Daneș,
C. Duvac, M. K. Guiu, I. Ifrim, C-tin Mitrache, C. Mitrache, I. Molnar, I. Ristea, C. Sima,
V. Teodorescu, I. Vasiu, A. Vlăsceanu, Explicaţiile noului Cod penal. Vol. II. Articolele 53-
187, Ed. Universul Juridic, București, 2015;
G. Antoniu (coordonator), C. Bulai, C. Duvac, I. Griga, Gh. Ivan, C-tin Mitrache, I. Molnar, I.
Pascu, V. Pașca, O. Predescu, Explicaţii preliminare ale noului Cod penal. Vol. I. Articolele
1-52, Ed. Universul Juridic, București, 2010;
G. Antoniu (coordonator), Al. Boroi, B. N. Bulai, C. Bulai, Șt. Daneș, C. Duvac, M. K. Guiu,
C-tin Mitrache, C. Mitrache, I. Molnar, I. Ristea, C. Sima, V. Teodorescu, I. Vasiu, A.
Vlăsceanu, Explicaţii preliminare ale noului Cod penal. Vol. II. Articolele 53-187, Ed.
Universul Juridic, București, 2011;
M. Udroiu, Drept penal. Partea generală. Noul Cod penal, Editura C.H.Beck, Bucureşti,
2015
M. Udroiu, Fișe de drept penal. Partea generală, Ed. Universul Juridic, București, 2014;
M. Udroiu, V. Constantinescu, Noul Cod penal. Codul penal anterior, Ed. Hamangiu,
București, 2014;
I. Pascu, A.S. Uzlău, Drept penal. Partea generală, Ediția a 3-a, Ed. Hamangiu, București,
2013;
Voicu, A.S. Uzlău, R. Moroșanu, C. Ghigheci, Noul Cod penal. Ghid de aplicare pentru
practicieni, Ed. Hamangiu, București, 2014;
Al. Boroi, Drept penal. Partea generală. Conform Noului Cod penal , Ed. a 2- a, Ed.
C.H.Beck, Bucureşti, 2010;
T. Toader, M.I. Michinici, A. C. Ciocîntă, M. Dunea, R. Răducanu, S. Rădulețu, Noul Cod
penal. Comentarii pe articole, Ed. Hamangiu, București, 2014;
C. Bîrsan, Convenţia Europeană a Drepturilor Omului. Comentariu pe articole, Editura C.H.
Beck, Bucureşti, 2008;
Colecţia Revistei de Drept Penal, Revistei Dreptul etc.
JURISPRUDENŢĂ
G. Antoniu, C Bulai (coordonatori), R.M. Stănoiu, A. Filipaş, C. Mitrache, V. Papadopol, C.
Filişanu, Practică judiciară penală. Partea generală, Ed. Academiei, Bucureşti, vol. I (1988),
vol. II (1990);
V. Papadopol, M. Popovici, Repertoriu alfabetic de practică judiciară în materie penală pe
anii 1969-1975, Ed. Ştiinţifică și Enciclopedică, Bucureşti, 1977;
V. Papadopol, M. Popovici, Repertoriu alfabetic de practică judiciară în materie penală pe
anii 1976-1980, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1982;
V. Papadopol, Şt. Daneş, Repertoriu alfabetic de practică judiciară în materie penală pe anii
1981-1985, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică;
G. Antoniu, V. Brutaru, Revista de drept penal. Studii şi practică judiciară, 1994- 2007, Ed.
Hamangiu, Bucureşti, 2007;
Jurisprudenţa instanţei supreme în unificarea practicii judiciare (1969-2008), Ed. Universul
Juridic, Bucureşti, 2008;
Bulai, Constantin; Mitrache, Constantin, Drept penal român. Partea generală - Culegere de
probleme din practica judiciară pentru uzul studenților, Editia a VI-a, revăzută și adaugită,
Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2010;
Al. Boroi, I. Rusu, F. Puşcă, A. Chirilă, A. Dumitrache Ionescu, M. Pocora, G. L. Goga, M. I.

Bălan-Rusu, Practică judiciară în materie penală. Drept penal. Partea generală.
Dispozițiile actualului Cod penal și ale noului Cod penal, Ed. Universul Juridic, București,
2013.
TESTE GRILĂ
M. Udroiu, Teste grilă. Drept penal și procedură penală, Ed. Universul Juridic, București,
2015;
E. Stănișor, Teste grilă pentru admiterea în magistratură și avocatură, Ed. Universul Juridic,
București, 2014;
P. Dungan, E.G. Simionescu, Drept penal. Teste grilă pentru licență, masterat, admitere în
avocatură și magistratură, Ed. Hamangiu, București, 2014.
ADRESE WEB
- www.cdep.ro; - www.jurisprudentacedo.com; - www.clr.ro
- www.scj.ro; - www.jurisprudenta.com;
- www.ccr.ro; - www.juridice.ro;
- www.just.ro - www.euroavocatura.ro/jurisprudenta;
- www.avocatura.com ; - www.dreptonline.ro;
- www. portal.just.ro; - http://eur-lex.europa.eu;

Drept Penal General I - Unitatea IV

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Drept Penal General I - Unitatea IV

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

4. CONŢINUTUL INFRACŢIUNII.

4.1. Aspecte generale privind noţiunea de conţinut al infracţiunii ..................................... 137

4.2. Fazele de desfăşurare a infracţiunii intenţionate ......................................................... 150

4.4. Tentativa ...................................................................................................................... 157

4.5. Infracţiunea - fapt consumat. Infracţiunea – fapt epuizat ............................................ 166

Rezumat .............................................................................................................................. 170

Teste de autoevaluare ......................................................................................................... 171

Lucrare de verificare ........................................................................................................... 173

Bibliografie minimală ......................................................................................................... 173

Răspunsuri la întrebările din testele de autoevaluare ......................................................... 174

Bibliografie (de elaborare a cursului) ............................................................................. 175

• să explici conceptul de conţinut al infracţiunii;

Timp mediu estimat pentru studiu individual: 7 ore

4.1. Aspecte generale privind noţiunea de conţinut al infracţiunii

mai multe criterii:

infracţiunile în conţinutul cărora întâlnim referiri la obiect, acestea trebuiesc

Pentru a fi subiect activ al infracţiunii persoana fizică trebuie să îndeplinească

semnificaţia acţiunilor sau inacţiunilor ei, a urmărilor acestora şi altul volitiv ce

falsificare; contrafacere; alterare a înscrisului.

infracţiunii pe când celelalte urmări mai îndepărtate, (subsecvente) pot fi

considerată cauză a rezultatului. Astfel, autorii literaturii de specialitate au emis

Teoriile nu sunt la adăpost de critici şi fiecare în parte nu rezolvă problema

rezultatul nu s-ar fi produs.

Vinovăţia, ca element subiectiv poate fi prevăzută sub forma intenţiei, culpei

77 lit. h NCP) şi conduc la agravarea facultativă a sancţiunilor penale faţă de

Prezintă în 10-15 rânduri observaţiile tale cu privire la structura

Sarcina de lucru va fi verificată de către tutore în cadrul activităților tutoriale.

4.2. Fazele de desfăşurare a infracţiunii intenţionate

Săvârşirea infracţiunii implică din partea acestuia o activitate ce se desfăşoară

poate parcurge activitatea infracţională din momentul conceperii sale până în

se întreprinde nimic pentru realizarea hotărârii infracţionale, se apreciază că nu

Faza urmărilor se caracterizează prin producerea urmărilor socialmente

În ce constau perioadele infracţiunii intenţionate?

Sarcina de lucru va fi verificată de către tutore în cadrul activităților tutoriale.

4.3. Formele infracţiunii intenţionate după fazele de desfăşurare a

Nici în cazul exteriorizării intenţiei celor care au decis în comun să săvârşească

Această condiţie este cea care facă să se delimiteze actele preparatorii de

Sarcina de lucru va fi verificată de către tutore în cadrul activităților tutoriale.

acţiuni, pe când la forma consumată poate consta şi într-o inacţiune. Anumite

prin intervenirea unor obstacole ulterioare începerii executării (ca în cazul

A. Tentativa relativ improprie

B. Tentativa absolut improprie (executarea fără caracter penal)

a duce la consumarea infracţiunii, pentru aceasta fiind suficientă doar o

indică sancţionarea tentativei la o grupă de infracţiuni sau la unele enumerate

infracţiunilor absorbite. În concepţia legiuitorului infracţiunea complexă

Sarcina de lucru va fi verificată de către tutore în cadrul activităților tutoriale.

4.5. Infracţiunea - fapt consumat. Infracţiunea – fapt epuizat

Momentul consumării infracţiunii

urmări mai grave, prescripţia va începe să curgă din acest moment.

realizarea aceleiaşi rezoluţii şi împotriva aceluiaşi subiect pasiv, acţiuni sau

(4) În cazul infracţiunilor contra libertăţii şi integrităţii sexuale, săvârşite faţă

Sarcina de lucru va fi verificată de către tutore în cadrul activităților tutoriale.

autonomizează printr-un anumit grad de realizare a hotărârii infracţionale şi

2. Au valoare de adevăr afirmaţiile:

3. Constituie elemente ale laturii obiective a conţinutului constitutiv al unei

4. Verbum regens desemnează:

5. Acţiunea sub care se poate prezenta elementul material al laturii obiective

6. Au valoare de adevăr următoarele afirmaţii:

7. Fapta constând intr-o inacţiune:

8. Responsabilitatea penală se prezumă începând cu vârsta de:

9. Subiect pasiv al infracţiunii poate fi:

Răspunsuri la întrebările din testele de autoevaluare

Bibliografie (de elaborare a cursului)