Ilovepdf Merged

Chirilă Angelica Dreptul penal – ramură a dreptului şi ştiinţă a dreptului..
Noţiuni introductive
1. DREPTUL PENAL – RAMURĂ A DREPTULUI ŞI

ŞTIINŢĂ A DREPTULUI. NOŢIUNI
INTRODUCTIVE
1.1. Dreptul penal ca ramură a dreptului ..............................................................................8
1.1.1 Conceptul de drept penal. Definiţia dreptului penal .................................................8
1.1.2. Dreptul penal ca ramură a ştiinţei dreptului .......................................................... 11
1.1.3. Principiile fundamentale ale dreptului penal ......................................................... 13
1.1.4. Examen de practică judiciară ............................................................................... 22
1.2. Izvoarele dreptului penal ............................................................................................ 25
1.3. Raportul juridic penal ................................................................................................. 35
Raportul juridic penal. Noţiune. Trăsături ...................................................................... 35
Rezumat ............................................................................................................................ 38
Teste de autoevaluare ........................................................................................................ 40
Bibliografie minimală ....................................................................................................... 41
Obiective specifice:
La sfârşitul capitolului, vei avea capacitatea:
 să delimitezi conceptual noţiunea de drept penal;

 să descrii problematica izvoarelor dreptului penal;
 să identifici formele raporturilor juridico-penale;
 să dezvolţi într-un eseu de o pagină, la alegere, problematica instituţiilor
studiate.
Timp mediu estimat pentru studiu individual: 7 ore
Drept penal general I

1.1. Dreptul penal ca ramură a dreptului
1.1.1 Conceptul de drept penal. Definiţia dreptului penal
Noţiunea de „drept penal” cunoaşte două accepţiuni, respectiv ramură a
dreptului, ca una dintre ramurile sistemului dreptului, cât şi ştiinţă a dreptului
penal, ramură a ştiinţelor juridice, care studiază respectiva ramură a dreptului.
Aşa cum s-a arătat în literatura juridică de specialitate, cele două noţiuni
desemnate prin aceeaşi denumire nu pot fi confundate. Dreptul penal – ca
ramură a dreptului, are în vedere normele şi instituţiile care reglementează
relaţiile de apărare socială, norme şi instituţii privite de-a lungul evoluţiei lor
sistemice ori ca drept pozitiv, în vigoare la un moment dat, într-o societate
determinată. Dreptul penal ca ştiinţă cuprinde ansamblul teoriilor, concepţiilor,
ideilor privitoare la dreptul penal ca ramură a dreptului, adică „doctrina”
dreptului penal.
Obiectul ştiinţei dreptului penal, îl reprezintă, deci, dreptul penal – ca ramură a
dreptului.
Dreptul penal în accepţiunea de ramură a dreptului, apare ca o totalitate de
norme juridice care statuează faptele ce constituie infracţiuni, condiţiile ce
atrag răspunderea penală, pedepsele şi alte sancţiuni de drept penal aplicabile
persoanelor fizice şi juridice care au comis infracţiuni, în scopul apărării
ordinii sociale, fie pe calea prevenţiei, fie pe cale represivă.
Acest ansamblu de norme juridice este structurat într-un sistem, în jurul
instituţiilor fundamentale ale dreptului penal – infracţiunea, sancţiunea penală
(pedeapsa) şi răspunderea penală. Dreptul penal, în sensul arătat, are două parţi
componente: partea generală şi partea specială.
Partea generală a dreptului penal se referă la regulile sau principiile dreptului
penal, condiţiile în care se nasc, se modifică sau se sting raporturile juridice
penale, sistemul pedepselor şi al celorlalte sancţiuni de drept penal.
Partea specială a dreptului penal prevede condiţiile în care o anumită faptă
constituie infracţiune şi pedeapsa ce se aplică în cazul săvârşirii ei.
În cealaltă accepţiune, de ştiinţă, dreptul penal cuprinde ansamblul de idei,
teorii şi concepţii privitoare la dreptul penal ca ramură de drept şi la
instituţiile sale, adică ,,doctrina’’ dreptului penal.
Ca şi dreptul penal ca ramură de drept, ştiinţa dreptului penal este unică, chiar
dacă are două părţi distincte – partea generală şi partea specială.
De asemenea, existenţa unor raporturi între dreptul penal şi alte ramuri de drept
determină acelaşi gen de raporturi şi între ştiinţa dreptului penal şi celelalte
ştiinţe de ramură normative (drept procesual penal, drept constituţional, drept
civil, drept administrativ etc.) şi nenormative (criminologie, criminalistică,
psihologie judiciară, psihiatrie judiciară etc.).
Drept penal – partea generală 7

Obiectul dreptului penal
Ca ramură a dreptului, dreptul penal are un obiect propriu de reglementare,
adică o anumită categorie de relaţii sociale pe care le reglementează în
exclusivitate, relaţii create în jurul şi datorită valorilor sociale de a căror
necondiţionată respectare depinde însăşi existenţa societăţii într-o anumită
etapă de dezvoltare a acesteia.
Obiectul dreptului penal îl formează relaţiile de apărare socială, din care fac
parte atât relaţiile de cooperare între oameni în asigurarea ordinii sociale, cât
şi relaţiile de conflict între titularii valorilor sociale ocrotite de legea penală şi
cei care au săvârşit fapte vătămătoare sau periculoase împotriva acestor
valori.
Aceste relaţii de apărare socială se formează între membrii societăţii în mod
obiectiv şi legic, independent de voinţa lor, din necesitatea apărării valorilor
esenţiale ale societăţii şi a dezvoltării lor în deplină securitate – condiţie sine
qua non a existenţei şi normalei evoluţii a grupului social.
De la apariţia statului şi dreptului, relaţiile de apărare socială, fie de
conformare, fie de conflict, au constituit şi continuă să fie şi în prezent obiect
de reglementare pentru dreptul penal, care prevede prin normele sale faptele
interzise ca infracţiuni şi pedepsele ce urmează să se aplice celor care le
săvârşesc. Prin această reglementare, relaţiile de apărare socială, care au o
existenţă obiectivă şi anterioară oricărei reglementări, devin raporturi juridice
penale.
Caracterele dreptului penal
In literatura juridică de specialitate au existat opinii contrare cu privire la
caracterele (trăsăturile caracteristice) dreptului penal. Unii dintre autori au
menţionat ca trăsături caracteristice ale dreptului penal caracterul de drept
public, caracterul unitar şi caracterul autonom (opinie dominantă). Alţi autori
se referă la caracterul sancţionator, normativ şi autonom al dreptului penal.
 Autonomia dreptului penal
Caracterul autonom al acestei ramuri de drept decurge din faptul că dreptul
penal are un obiect specific de reglementare – relaţiile de apărare socială.
Totodată, dreptul penal cuprinde un sistem propriu de reguli de conduită şi de
sancţiuni specifice neîntâlnite în alte ramuri de drept (pedepse, măsuri de
siguranţă, măsuri educative).
Caracterul autonom al dreptului penal a fost invocat în doctrină pentru a
sublinia netemeinicia tezei caracterului pur sancţionator al dreptului penal.
Potrivit acestei teze susţinută în literatura juridică mai veche, dreptul penal nu
ar reglementa relaţii sociale proprii, ci doar relaţii de sancţionare şi ar avea,
deci, un caracter subsidiar, auxiliar, complementar altor ramuri de drept (Karl
Binding).
In această concepţie, se susţine că relaţiile sociale ar fi reglementate de alte

ramuri de drept şi dreptul penal ar trimite un plus de sancţiune atunci când
sancţiunea din norma extrapenală încălcată nu ar fi îndestulătoare pentru
stabilirea ordinii de drept încălcate. Teoria caracterului pur sancţionator
(subsidiar, accesoriu) al dreptului penal a fost combătută în literatura juridică
de specialitate, susţinându-se teza contrarie – că dreptul penal este nu numai
sancţionator, ci şi normativ.
Caracterul autonom al dreptului penal se reflectă în relaţiile proprii de
reglementare, relaţiile de apărare socială şi care nu fac obiectul altei
reglementări.
Argumentului potrivit căruia viaţa socială ar fi reglementată mai întâi de
celelalte ramuri de drept, dreptul penal intervenind pentru sancţionarea faptelor
periculoase din acele domenii de reglementare i s-a răspuns că dreptul penal
ocroteşte, adeseori, interese ce nu sunt ocrotite de alte ramuri de drept. Spre
exemplu, ocroteşte respectul cuvenit persoanelor decedate prin incriminarea
faptei de profanare de cadavre sau morminte (art. 383 NCP); ocroteşte
sentimentul de milă prin incriminarea faptei de omisiune de a da ajutorul
necesar sau de a anunţa de îndată autorităţile de către cel care a găsit o
persoană a cărei viaţă, integritate corporală sau sănătate este în pericol şi nu are
putinţa de a se salva (art. 203 NCP).(A se vedea V. Dongoroz, Tratat, 1939)
S-a susţinut, pe de altă parte, că regula de drept este normativă, nu fiindcă
recunoaşte un interes, o situaţie sau un bun, ci fiindcă prescrie o regulă de
conduită în raport cu acel interes, acea situaţie ori acel bun. Or, este de
netăgăduit că normele penale cuprind reguli de conduită care nu se regăsesc în
alte norme juridice.
Finalmente, s-a susţinut în doctrină că dacă este adevărat că raporturile
patrimoniale sunt reglementate de dreptul civil, raporturile de familie de
dreptul familiei, raporturile de muncă de dreptul muncii ş.a.m.d., iar pentru
încălcările grave din aceste ramuri de drept sunt prevăzute în dreptul penal
norme de sancţionare, cu aceasta dreptul penal nu devine auxiliar,
complementar acestor ramuri de drept, deoarece faptele grave, încălcările grave
din aceste domenii nu sunt prevăzute în normele de drept civil, de dreptul
familiei ori de dreptul muncii etc., ci tot de dreptul penal, care prin prevederea
acestora în normele sale contribuie la prevenirea săvârşirii lor, iar, în caz de
încălcare a acestor reguli, la restabilirea ordinii încălcate prin aplicarea de
sancţiuni specifice.
Aşadar, dreptul penal are un caracter normativ propriu, constând dintr-un
ansamblu de norme ce instituie reguli de conduită în vederea apărării valorilor
sociale, obligând pe destinatarii acestora fie să se abţină de la săvârşirea unor
fapte (norme prohibitive), fie să efectueze anumite activităţi (norme onerative).
 Caracterul de drept public este dat de raporturile de putere sau de autoritate
instituite de normele de conduită prevăzute pentru destinatarii legii penale,
care sunt imperative. Acţiunea penală – care este mijlocul juridic prin care
conflictul de drept penal este adus înaintea justiţiei - este, de regulă, o

acţiune publică;
 Caracterul de drept unitar – întrucât dispoziţiile din partea generală, cât şi
cele din partea specială au un caracter unitar şi se completează reciproc.
1.1.2. Dreptul penal ca ramură a ştiinţei dreptului
Noţiunea de ştiinţă a dreptului penal
Ştiinţa dreptului penal joacă un rol important în perfecţionarea reglementărilor
juridice a relaţiilor de apărare socială în raport cu evoluţia societăţii. Normele
dreptului penal îşi găsesc o mai puternică fundamentare în măsura în care sunt
explicate, argumentate şi motivate pe plan teoretic.
Spre deosebire de dreptul penal care este o ramură a dreptului, ştiinţa dreptului
penal este o ramură a ştiinţelor juridico-penale, care cuprinde sistemul
cunoştinţelor privitoare la fenomenele juridico-penale, exprimate în
concepţiile, teoriile, ideile, principiile destinate să explice şi să fundamenteze
necesitatea, scopul şi sarcinile dreptului penal, să stabilească metodele de
investigaţie a fenomenelor juridico-penale, să elaboreze mijloacele juridice de
prevenire şi combatere a fenomenului infracţional cu ajutorul dreptului penal.
Obiectul ştiinţei dreptului penal
Este format din ansamblul normelor penale a tuturor instituţiilor şi
reglementarilor care alcătuiesc dreptul penal.
Studiind normele şi instituţiile dreptului penal, ştiinţa dreptului penal răspunde
unor problematici legate de cunoaşterea conţinutului normativ al acestora.
Ştiinţa dreptului penal studiază, în principiu, dreptul penal în vigoare; nu mai
puţin însă, în cadrul ştiinţei dreptului penal, se dau explicaţii şi cu privire la
istoria dreptului penal român, adică la reglementările anterioare legii penale în
vigoare. De asemenea, sunt făcute referiri şi la dreptul comparat, adică la
experienţele altor țări.
Ştiinţele penale (criminale)
Sub denumirea de ştiinţe penale (criminale) au fost grupate ştiinţele socio-
umaniste, altele decât ştiinţele juridice, care au ca obiect de cercetare
fenomenul complex al infracţionalităţii, atât sub raportul naturii şi etiologiei
lui, cât şi al fundamentării ştiinţifice a mijloacelor de prevenire şi combatere a
acestuia.
Cu alte cuvinte, ştiinţele penale sau criminale studiază fenomenul criminalităţii
ca fenomen social, spre deosebire de ştiinţele juridice care îl studiază ca
fenomen juridic. Cea mai importantă dintre disciplinele care au ca obiect
cercetarea fenomenului criminalităţii este criminologia.
Aşa cum s-a subliniat în literatura de specialitate, criminologia 1 - situată la
graniţa dintre ştiinţele penale, sociologie, psihologie, statistică, medicină sau
alte discipline apropiate – este în egală măsură o ştiinţă a trecutului, prezentului
1
crimen – crimă, infracţiune; logos - ştiinţă

şi a viitorului, este o ştiinţă despre om şi pentru om, o ştiinţă care, concomitent
cu studiul maladiei, propune profilaxia necesară, tratamentul de combatere a
criminalităţii şi, ulterior, de reinserţie socială a foştilor infractori.
S-a recunoscut criminologiei caracterul de ştiinţă complexă interdisciplinară,
ce înglobează în obiectul ei de studiu şi alte discipline, considerate la început
discipline separate în cadrul disciplinelor penale, ca de exemplu, antropologia
criminală, sociologia criminală, psihologia criminală, etnografie şi demografie
criminală, statistică penală.
Cercetarea mijloacelor de reacţiune antiinfracţională formează obiectul unei
alte grupe de ştiinţe penale, şi anume: penologia şi ştiinţa penitenciară.
Penologia este ştiinţa care se ocupă de studiul pedepselor şi a celorlalte
sancţiuni de drept penal sub raportul eficacităţii acestora în prevenirea şi
reprimarea faptelor periculoase, precum şi de elaborare a unor propuneri de
îmbunătăţire a calităţii acestora. Profesorul Traian Pop scria că penologia este
ştiinţa despre mijloacele apărării sociale în contra faptelor antisociale declarate
infracţiuni şi în contra pericolului criminalităţii.
Ştiinţa penitenciară studiază modul de organizare şi funcţionare a
penitenciarelor ca locuri de executare a pedepselor privative de libertate.
Criminalistica este o ştiinţă judiciară, cu caracter autonom şi unitar, care
însumează un ansamblu de cunoştinţe despre metodele, mijloacele tehnice şi
procedeele tactice destinate descoperirii, cercetării infracţiunilor, identificării
persoanelor implicate în săvârşirea lor şi prevenirii faptelor antisociale.
Psihologia judiciară, ca ştiinţă şi practică se adresează tuturor categoriilor de
specialişti care participă la înfăptuirea justiţiei şi ale căror hotărâri produc un
impact asupra destinului oamenilor aflaţi sub incidenţa legii.
Psihologia judiciara se defineşte ca acea disciplină formativ-aplicativă şi de
cultură profesională a magistratului în statul de drept, având ca obiect studierea
aprofundată şi nuanţată a persoanei umane implicată în drama judiciară, în
vederea obţinerii cunoştinţelor şi a evidenţierii legităţilor psihologice apte să
fundamenteze obiectivarea şi interpretarea corectă a comportamentelor umane
cu finalitate judiciară sau criminogenă.
Poliţia ştiinţifică studiază urmele lăsate de infractor (ţesuturi, fire de păr,
amprente etc.), pentru identificarea acestuia.
Finalmente, o poziţie specială o ocupă, în cadrul ştiinţelor penale, politica
penală, înţeleasă ca disciplină complexă şi eminamente practică, ce are ca
obiect studiul tuturor datelor furnizate de celelalte ştiinţe penale, inclusiv de
ştiinţele juridico-penale şi elaborarea, pe aceasta bază, a celor mai adecvate
orientări, principii, metode şi mijloace recomandate legiuitorului, care
elaborează normele juridico-penale, organelor judiciare chemate să aplice
aceste norme, precum şi tuturor celor ce participă la realizarea activităţii de
prevenire a infracţiunilor. Aşa cum arată şi denumirea ei, această disciplină
aparţine deopotrivă ştiinţelor penale (criminale) şi ştiinţelor politice, iar rolul

său este în continuă creştere în societatea contemporană.
1.1.3. Principiile fundamentale ale dreptului penal
Noţiunea de principii fundamentale ale dreptului penal
In literatura juridică de specialitate s-a opinat că principiile fundamentale ale
fiecărei ramuri a dreptului apar ca trăsături caracteristice, definitorii pentru
autonomia respectivei ramuri în cadrul sistemului dreptului.
In ramura dreptului penal, principiile fundamentale sunt idei călăuzitoare,
orientări de bază în activitatea de elaborare şi realizare a normelor juridico-
penale, oglindindu-se în toate normele şi instituţiile dreptului penal. Principiile
fundamentale ale dreptului penal se deosebesc de alte principii de orientare
generală cu incidenţă absolută asupra tuturor instituţiilor dreptului penal.
Prin urmare, principiile generale sunt reguli care derivă din principiile
fundamentale şi care sunt subordonate acestora, având incidenţă generală, însă
restrânsă la anumite laturi ale reglementării juridico-penale. Pe de altă parte,
principiile instituţionale sunt subordonate atât principiilor fundamentale, cât şi
principiilor generale, fiind aplicabile numai în cadrul instituţiilor la care se
referă (spre exemplu, în materia aplicării legii penale în spaţiu, relevăm
principiile teritorialităţii, personalităţii, realităţii şi universalităţii (art. 8-11
NCP), iar în materia aplicării legii penale în timp – principiul activităţii legii
penale – art. 3 NCP etc.)
Cadrul principiilor fundamentale ale dreptului penal
Doctrina penală a exprimat puncte de vedere diferite cu privire la sfera
principiilor fundamentale ale dreptului penal.
Unii autori au apreciat că în acest cadru trebuie incluse principiile
fundamentale ale sistemului de drept în general (democratismul, legalitatea şi
umanismul) 2.
2
V. Dongoroz şi colab., Explicaţii teoretice ale Codului penal român, Ed. Academiei, Bucureşti, 1969, p.7. In
concepţia profesorului V. Dongoroz, principiul fundamental depăşeşte sfera specificului unei ramuri de drept şi
se înscrie în sfera principiilor generale ale sistemului dreptului. Profesorul a denumit aceste principii ca
fundamentale pentru dreptul penal, numai pentru că a avut în vedere răsfrângerile lor în cadrul dreptului penal,
dar nu pentru că ele ar aparţine numai dreptului penal. Numai denumirea acestor principii ca fiind ale dreptului
penal, este convenţională, deoarece modul cum le caracterizează şi le enumeră evidenţiază clar intenţia sa de a
separa aceste principii de normele specifice dreptului penal (…). S-ar putea spune, prin urmare, că la profesorul
V. Dongoroz numai denumirea de principii fundamentale ale dreptului penal ar putea fi discutată, deoarece a
fost folosită în raport cu principii caracterizate corect; A se vedea, în acest sens, G. Antoniu (coordonator) E.
Dobrescu, I. Dianu, Gh. Stroe, T. Avrigeanu – Reforma legislaţiei penale, Ed. Academiei Române, Bucureşti,
2003, p.43. Continuatorii operei profesorului V. Dongoroz care au abandonat ideea celor trei principii
fundamentale (democratism, umanism şi legalitate), s-au situat pe o anumită poziţie în ceea ce priveşte
conţinutul principiilor fundamentale asimilând aceste principii acelora care sunt specifice dreptului penal.
Aceştia au păstrat caracterizarea principiilor fundamentale ca fiind principii care stau la baza întregii
reglementări penale, că ele se reflectă în toate instituţiile şi normele care formează conţinutul reglementărilor, că
servesc la caracterizarea şi explicarea ansamblului de reglementări penale, însă au aplicat-o - în ideea în care au
abandonat ideea celor trei principii menţionate – la principii strict specifice dreptului penal (pe când profesorul
V. Dongoroz a aplicat-o în raport cu principii care depăşeau specificul dreptului penal). Or, principiile specifice
dreptului penal n-ar putea fi caracterizate ca stând la baza întregii legislaţii şi ca reflectându-se în toate
instituţiile dreptului penal; cel mult aceste principii ar putea să reflecte elemente comune ale unui grup de norme

Alţi autori de drept penal au apreciat că în cadrul principiilor fundamentale
trebuie incluse nu numai principii comune întregului sistem de drept, dar şi
principii proprii dreptului penal, ca ramură a sistemului de drept, deoarece
tocmai acestea ilustrează specificul reglementării juridico-penale.
Trebuie menţionat faptul că, în materia principiilor fundamentale, deşi au
preluat sau au preluat parţial concepţia profesorului V. Dongoroz, mulţi autori
au viziuni diferite în privinţa principiilor specifice dreptului penal (denumite
convenţional, principiile fundamentale)
Reflectând asupra celor susţinute în doctrina penală, apreciem că se impun ca
principii de bază ale dreptului penal (denumite convenţional fundamentale),
următoarele:
 Principiul legalităţii incriminării, a pedepselor, a măsurilor educative şi a
măsurilor de siguranţă
 Principiul răspunderii penale subiective
 Principiul răspunderii penale bazate pe o manifestare exterioară, obiectivă
 Principiul potrivit căruia infracţiunea este singurul temei al răspunderii
penale
 Principiul răspunderii penale personale
 Principiul dublei esenţe a pedepsei: măsură de constrângere şi mijloc de
reeducare
 Principiul individualizării judiciare a sancţiunii
 Principiul instituirii unui regim sancţionator special pentru minori
Aceste principii de bază specifice dreptului penal, la care adăugăm influenţa

exercitată de alte principii, dar care aparţin sistemului dreptului în general
(umanismul, egalitatea cetăţenilor în faţa legii etc.), ca şi influenţa unor
principii de politică penală (cel al prevenirii săvârşirii de fapte prevăzute de
legea penală, spre exemplu) prezintă imaginea unui cadru de principii care dă
caracter modern şi eficient legislaţiei penale în vigoare.
Principiul legalităţii incriminării, a pedepselor, măsurilor educative şi măsurilor de
siguranţă
In dreptul penal, principiul legalităţii exprimă regula potrivit căreia întreaga
activitate din acest domeniu trebuie să se desfăşoare pe baza legii şi în strictă
conformitate cu aceasta.
Cu alte cuvinte, atât conduita pretinsă membrilor societăţii (să nu facă, de cele
mai multe ori, sau să facă ceva), cât şi sancţiunea la care aceştia se expun în
caz de nerespectare a legii penale trebuie să fie prevăzută de lege, iar realizarea
prin constrângere a ordinii de drept penal (prin aplicarea sancţiunilor) să se
facă în deplină conformitate cu legea.
Examinat în raport cu cele trei instituţii ale dreptului penal – infracţiunea,
sau instituţii ori ar putea să se situeze în jurul unora din cele trei instituţii fundamentale ale dreptului penal
(infracţiunea, răspunderea penală, sancţiunea), dar n-ar putea să caracterizeze toate instituţiile dreptului penal.

sancţiunea penală (pedeapsa) şi răspunderea penală, principiul legalităţii
îmbracă trei laturi:
 legalitatea incriminării (nullum crimen sine lege);
 legalitatea pedepselor, a măsurilor educative şi a măsurilor de siguranţă
(nulla poena sine lege);
 legalitatea răspunderii penale, a constrângerii (nullum judicium sine lege).
Recunoscut de majoritatea specialiştilor ca un principiu fundamental al
dreptului penal, principiul legalităţii, formulat de Cesare Beccaria în celebra sa
lucrare “Despre infracţiuni şi pedepse” şi statuat în "Declaraţia universală a
drepturilor omului" de la 10 decembrie 1948 precum şi în "Pactul
internaţional cu privire la drepturile civile şi politice", adoptat de Organizaţia
Naţiunilor Unite în 1966, a venit ca o garanţie a respectării libertăţii şi
drepturilor persoanei, în sensul neantrenării răspunderii penale a unei persoane
pentru fapte neprevăzute de legea penală sau incriminate ulterior săvârşirii
faptei.
Înscris iniţial în Codul Penal din 1864, principiul legalităţii îşi găseşte
consacrarea expresă atât în Constituţia din 1991 3, cât şi în art. 1și art. 2 din
noul Cod Penal român, adoptat prin Legea nr. 286/2009 4, intrat în vigoare la
data de 1 februarie 2014.
Constituţia României prevede în art. 23 alin. 12 că:
“Nicio pedeapsă nu poate fi stabilită sau aplicată decât în condiţiile şi în
temeiul legii,
iar în art. 73 alin. 3 lit. h, că: “Prin lege organică se reglementează [,..]
infracţiunile, pedepsele şi regimul executării acestora”.
Potrivit art. 1 NCP, a cărui denumire marginală este legalitatea incriminării:
,, (1) Legea penală prevede faptele care constituie infracţiuni.
(2) Nicio persoană nu poate fi sancţionată penal pentru o faptă care nu era
prevăzută de legea penală la data când a fost săvârşită”.
De asemenea, art. 2 NCP (legalitatea sancţiunilor de drept penal) prevede
că: ,, (1) Legea penală prevede pedepsele aplicabile şi măsurile educative ce se
pot lua faţă de persoanele care au săvârşit infracţiuni, precum şi măsurile de
siguranţă ce se pot lua faţă de persoanele care au comis fapte prevăzute de
legea penală.
(2) Nu se poate aplica o pedeapsă ori nu se poate lua o măsură educativă sau o
măsură de siguranţă dacă aceasta nu era prevăzută de legea penală la data când
fapta a fost săvârşită.
(3) Nicio pedeapsă nu poate fi stabilită şi aplicată în afara limitelor generale
3
Constituţia României din 1991 a fost modificată şi completată prin Legea de revizuire a Constituţiei României
nr. 429/2003, aprobată prin Referendumul naţional din 18-19 octombrie 2003, confirmat prin Hotărârea Curţii
Constituţionale nr. 3/22.10.2003.
4
Legea nr. 286/2009 privind Codul penal, publicată în M. Of. nr. 510/24.07.2009, cu ultimele modificări și
completări

ale acesteia”5.
Așa cum rezultă și din reglementarea noului Cod penal, principiul legalității
îmbracă două laturi: legalitatea incriminării și legalitatea sancţiunilor de drept
penal.
1. Legalitatea incriminării, ilustrată de regula "nu există infracţiune fără lege"
(nullum crimen sine lege), conform căreia nicio persoană nu poate fi trasă la
răspundere penală dacă fapta săvârşită, la momentul respectiv, nu era
prevăzută de lege ca infracţiune. Acest lucru are repercusiuni asupra unor
instituţii ale dreptului penal, precum activitatea legii penale (legea penală se
aplică numai faptelor, care în momentul comiterii lor, erau prevăzute de lege
ca infracţiuni) sau interpretarea legii penale (prin interpretare nu se pot crea,
adăuga sau suprima infracţiuni sau elemente din lege – interpretarea prin
analogie).
Codul penal din 1969 definea într-un singur text atât legalitatea incriminării
(teza I), cât și legalitatea sancțiunilor de drept penal (teza a II-a); noul Cod
penal separă cele două principii generale în două texte distincte (art. 1 definește
legalitatea incriminării, iar în art. 2 este definit principiul legalității sancțiunilor
de drept penal, adică legalitatea pedepselor, a măsurilor de siguranță și a
măsurilor educative) (Antoniu, 2010)
În cazul infracțiunilor continue sau continuate incriminate pentru prima oară de
către legea nouă a căror executare a început sub imperiul Codului penal din
1969 și s-a epuizat sub legea nouă, instanța va avea în vedere numai actele
săvârșite după intrarea în vigoare a noului Cod penal. (CEDO, Veeber c.
Estoniei (nr. 2), cererea nr. 45771/99, par. 31, apud Udroiu, 2014) Atunci când
fapta acuzatului este prevăzută ca infracțiune atât sub legea veche, cât și sub
incidența noului Cod penal, instanțele pot aplica întregii activități infracționale
epuizate sub legea nouă dispozițiile noului Cod penal, chiar dacă acesta din
urmă prevede limite de pedeapsă mai ridicate. (CEDO, Rohlena c. Republicii
Cehe, cererea nr. 59552/08, par. 37, apud Udroiu, 2014)6
Alin. 2 din art. 1 NCP consacră principiul neretroactivității legii penale,
implicit al anteriorității legii penale în raport cu momentul săvârșirii faptei ,
recunoscându-se imposibilitatea ca norma juridică penală să se aplice și unor
fapte care la data comiterii lor nu erau prevăzute ca infracțiuni (incriminatio ex
novo). Legiuitorul a ținut seama că, întrucât la data săvârșirii faptei, nu exista o
lege care să incrimineze faptele respective, destinatarul legii nefiind încă
avertizat asupra conținutului ilicit al faptei pe care o comite și nici asupra
5
Art. 2 din Codul Penal din 1969 cuprindea următoarele dispoziții:
"Legea prevede care fapte constituie infracţiuni, pedepsele ce se aplică infractorilor şi măsurile ce se pot lua în
cazul săvârşirii acestor fapte".
6
Autorul arată în continuare că o situație de fapt similară cu cea analizată de către CEDO în cauza Rohlena c.
Republicii Cehe se regăsește și în noul Cod penal, respectiv atunci când inculpatul comite în formă continuată
infracțiunea de lovire sau alte violențe împotriva concubinei sale, faptă care constituie infracțiunea de violență în
familie prevăzută de art. 199 alin. 1 NCP, deoarece concubinul, potrivit art. 177 lit. c NCP, este asimilat
membrului de familie.

consecințelor la care se expune prin comiterea faptei, este exclusă și
posibilitatea ca legea penală să opereze asupra faptelor trecute, neincriminate
la data săvârșirii lor. (Antoniu, 2010)
Art. 1 alin. 2 NCP este corespondentul art. 11 Codul penal din 1969, cu
denumirea marginală ,,Neretroactivitatea legii penale”. (Voicu, 2014)
2. Legalitatea sancţiunilor de drept penal, aplicabilă în cazul săvârşirii de fapte

prevăzute de legea penală, este ilustrată de dictonul latin "nulla poena sine
lege" (nu există niciodată pedeapsă fără lege). Conform acestui principiu unei
persoane nu i se poate aplica pentru fapta săvârşită decât pedeapsa prevăzută de
lege pentru acea infracţiune şi numai în condiţiile stabilite de lege.
Principiul este consacrat în art. 2 alin. 1 NCP, potrivit căruia ,, (1) Legea
penală prevede pedepsele aplicabile şi măsurile educative ce se pot lua faţă de
persoanele care au săvârşit infracţiuni, precum şi măsurile de siguranţă ce se
pot lua faţă de persoanele care au comis fapte prevăzute de legea penală”.
Art. 2 alin. 2 NCP stabilește regula anteriorității prevederii unei fapte ca
infracțiune în raport cu data comiterii faptei. (Antoniu, 2010)
Principiul legalităţii sancţiunilor de drept penal implică cerinţe specifice faţă de
legiuitorul penal şi, după caz, faţă de judecător. Astfel, legiuitorul are obligaţia
de a determina un cadru precis în conţinut, condiţii şi limite a cauzelor legale
generale sau speciale de nepedepsire ori atenuare a pedepselor, precum şi a
criteriilor generale şi limitelor, potrivit cărora se va realiza individualizarea
judiciară şi execuţională a pedepsei, în ceea ce-l priveşte pe judecător, acesta
nu poate refuza aplicarea vreuneia din sancţiunile prevăzute de lege pentru
fapta reţinută sau de a modifica temeiul sau condiţiile în care urmează să fixeze
sancţiunea de drept penal.
Principiul răspunderii penale subiective
Principiul răspunderii penale subiective exprimă ideea că o persoană poate fi
trasă la răspundere penală numai atunci când a comis fapta prevăzută de legea
penală cu vinovăţie.
Elementul subiectiv (vinovăţia) face parte din conţinutul constitutiv al
infracţiunii; aşadar, dacă o faptă se săvârşeşte fără vinovăţie, ea nu constituie
infracţiune şi, neexistând infracţiune, nu există nici răspundere penală.
Când se pune problema aplicării unei sancţiuni de drept penal unei persoane ce
a încălcat legea penală, instanţa va trebui să se preocupe să stabilească că fapta
săvârşită îi este imputabilă inculpatului şi din punct de vedere psihic, adică a
fost comisă cu vinovăţie şi că deci există răspundere subiectivă.
Din definiţia legală dată infracţiunii în noul Cod penal român reiese că
vinovăţia constituie şi o trăsătură esenţială a infracţiunii. Potrivit dispoziţiilor
din art. 15 alin. 1 NCP, infracţiunea este fapta prevăzută de legea penală,
săvârşită cu vinovăţie, nejustificată şi imputabilă persoanei care a săvârşit-o.
Principiul răspunderii penale bazate pe o manifestare exterioară, obiectivă
Acest principiu relevă ideea că o persoană nu poate fi condamnată pentru
gândurile sale oricât de periculoase ar fi, chiar dacă aceste gânduri, planuri,
dorinţe ar putea fi probate cu ajutorul mijloacelor moderne de investigare a
proceselor psihice.
O persoană nu poate fi trasă la răspundere penală decât pe baza manifestării
sale exterioare, obiective, adică să comită în realitatea obiectivă un act material
pedepsibil (act preparator, tentativă, faptă consumată).
Fapta este o manifestare a individului în sfera realităţii, în cadrul relaţiilor
sociale.
Principiul potrivit căruia infracţiunea este singurul temei al răspunderii penale
Principiul potrivit căruia infracţiunea este singurul temei al răspunderii penale
este reflectat în dispoziţiile din art. 15 alin. 2 NCP.7 Dacă fapta comisă, deşi
este prevăzută de legea penală, nu întruneşte trăsăturile unei infracţiuni, nu va
exista nici răspundere penală. Pe plan procesual penal, acţiunea penală nu
poate fi pusă în mişcare, iar dacă a fost pusă în mişcare, nu mai poate fi
exercitată, dispunându-se clasarea sau achitarea, potrivit disppozițiilor
prevăzute în art. 17 NCPP. 8
Principiul răspunderii penale personale
Potrivit acestui principiu, numai infractorul poate fi tras la răspundere penală,
ceea ce înseamnă că pedeapsa i se poate aplica numai celui ce a săvârşit
infracţiunea, măsurile penale se pot lua numai faţă de cei care au comis fapte
prevăzute de legea penală şi prezintă pericol social ce trebuie înlăturat.
Spre deosebire de alte ramuri de drept, în dreptul penal nu poate fi antrenată
răspunderea penală pentru fapta altuia.
Potrivit art. 1 alin. 2 NCP, nicio persoană nu poate fi sancţionată penal pentru
o faptă care nu era prevăzută de legea penală la data când a fost săvârşită, ceea
ce implică, în privința aplicării sancțiunii de natură penală, și legătura
personală a faptei cu persoana care o săvârșește.
Art. 2 alin. 1 NCP se referă la pedepsele aplicabile şi măsurile educative ce se
pot lua faţă de persoanele care au săvârşit infracţiuni, precum şi măsurile de
siguranţă ce se pot lua faţă de persoanele care au comis fapte prevăzute de
legea penală, iar art. 74 NCP se referă la stabilirea duratei ori a cuantumului
pedepsei (...) în raport cu gravitatea infracţiunii săvârşite şi cu periculozitatea
7
Art. 15 alin. 2 NCP: “Infracţiunea este singurul temei al răspunderii penale”.
8
Art. 17 NCPP Stingerea acţiunii penale
(1) În cursul urmăririi penale acţiunea penală se stinge prin clasare sau prin renunţare la urmărirea penală, în
condiţiile prevăzute de lege.
(2) În cursul judecăţii acţiunea penală se stinge prin rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti de
condamnare, renunţare la aplicarea pedepsei, amânarea aplicării pedepsei, achitare sau încetare a procesului
penal. (Cu privire la soluțiile pronunțate în cursul urmăririi penale sau al judecății, când nu există temei,
respectiv infracțiune, cu privire la punerea în mișcare și exercitarea acțiunii penale, a se vedea și art. 16, art.
314 și art. 396 NCPP – n.m.)

infractorului.9
Introducerea răspunderii penale a persoanelor juridice prin Legea nr. 278/2006
presupune o derogare de la principiul caracterului personal al răspunderii
penale, dar şi o altă abordare a unor instituţii de bază ale dreptului penal
(participaţia penală, circumstanţele atenuante şi agravante, concursul de
infracţiuni, recidiva, pluralitatea intermediară etc.).
Principiul dublei esenţe a pedepsei: măsură de constrângere şi mijloc de reeducare
Pedeapsa nu poate să nu implice o anumită suferinţă, un rău pe care îl suferă
condamnatul şi care poate să se răsfrângă asupra libertăţii, patrimoniului,
timpului liber, prestigiului social ș.a.m.d., însă ea trebuie aplicată în raport cu
fapta comisă şi cu vinovăţia făptuitorului; în acest fel, pedeapsa devine
convingătoare şi poate să-şi exercite rolul în procesul de resocializare a
infractorului şi de prevenire generală faţă de ceilalţi destinatari ai legii penale 10.
Principiul individualizării judiciare a sancţiunii
Principiul individualizării judiciare a sancţiunii presupune că stabilirea şi
aplicarea sancţiunilor de drept penal să se facă în funcţie de gravitatea
9
Art. 74 NCP Criteriile generale de individualizare a pedepsei:
(1) Stabilirea duratei ori a cuantumului pedepsei se face în raport cu gravitatea infracţiunii săvârşite şi cu
periculozitatea infractorului, care se evaluează după următoarele criterii:
a) împrejurările şi modul de comitere a infracţiunii, precum şi mijloacele folosite;
b) starea de pericol creată pentru valoarea ocrotită;
c) natura şi gravitatea rezultatului produs ori a altor consecinţe ale infracţiunii;
d) motivul săvârşirii infracţiunii şi scopul urmărit;
e) natura şi frecvenţa infracţiunilor care constituie antecedente penale ale infractorului;
f) conduita după săvârşirea infracţiunii şi în cursul procesului penal;
g) nivelul de educaţie, vârsta, starea de sănătate, situaţia familială şi socială.
(2) Când pentru infracţiunea săvârşită legea prevede pedepse alternative, se ţine seama de criteriile prevăzute în
alin. (1) şi pentru alegerea uneia dintre acestea.
10
Art. 56 NCP Regimul detenţiunii pe viaţă:
Detenţiunea pe viaţă constă în privarea de libertate pe durată nedeterminată şi se execută potrivit legii privind
executarea pedepselor.
Art. 60 NCP Regimul închisorii:
Închisoarea constă în privarea de libertate pe durată determinată, cuprinsă între 15 zile şi 30 de ani, şi se execută
potrivit legii privind executarea pedepselor.
Art. 61 NCP Stabilirea amenzii:
(1) Amenda constă în suma de bani pe care condamnatul este obligat să o plătească statului.
Art. 3 Scopul executării pedepselor şi a măsurilor privative de libertate - Legea nr. 254 din 19 iulie 2013
privind executarea pedepselor şi a măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul
procesului penal, publicată în Monitorul Oficial nr. 514 din 14 august 2013
(1) Scopul executării pedepselor şi a măsurilor educative privative de libertate este prevenirea săvârşirii de noi
infracţiuni.
(2) Prin executarea pedepselor şi a măsurilor educative privative de libertate se urmăreşte formarea unei
atitudini corecte faţă de ordinea de drept, faţă de regulile de convieţuire socială şi faţă de muncă, în vederea
reintegrării în societate a deţinuţilor sau persoanelor internate.
Art. 3 Scopul legii - Legea nr. 253 din 19 iulie 2013 privind executarea pedepselor, a măsurilor educative
şi a altor măsuri neprivative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal, publicată
în Monitorul Oficial nr. 513 din 14 august 2013
(1) Prin reglementarea executării pedepselor, a măsurilor educative şi a altor măsuri prevăzute la art. 1 se
urmăreşte asigurarea echilibrului dintre protecţia societăţii prin menţinerea ordinii de drept, prevenirea
săvârşirii de noi infracţiuni, şi menţinerea în comunitate a persoanei care a comis una sau mai multe fapte
prevăzute de legea penală. (...)

infracţiunii săvârşite şi periculozitatea infractorului.
Individualizarea poate fi legală, judiciară şi administrativă.
Individualizarea legală este realizată de legiuitor prin prevederea limitelor
generale ale pedepselor, a speciei de pedeapsă şi a limitelor speciale ale
pedepsei aplicabile în cazul comiterii unei infracțiuni determinate, a măsurilor
penale etc. ce pot fi luate față de persoana care săvârșește infracțiuni, în funcţie
de gradul de pericol social abstract al faptei comise.
Individualizarea legală a pedepselor este forma de individualizare în cadrul
căreia operațiunea de individualizare este efectuată de legiuitor în însuși
momentul elaborării legii penale și constituie un corolar al principiului
legalității pedepselor. (Bulai, 2007)
Individualizarea judiciară este realizată de către instanţa de judecată, constând
în stabilirea şi aplicarea pedepsei concrete în cadrul limitelor legale, avându-se
în vedere gravitatea infracţiunii săvârşite şi periculozitatea infractorului, care se
evaluează potrivit criteriilor generale prevăzute în art. 74 NCP.
Pe lângă criteriile generale prevăzute în art. 74 NCP, în reglementarea penală
actuală sunt prevăzute și criterii speciale de individualizare:
a) în cazul participanților la o infracțiune comisă cu intenție, art. 49 NCP
prevede că la stabilirea pedepsei se ține seama de contribuția fiecăruia la
săvârșirea infracțiunii, precum și de criteriile generale de individualizare
prevăzute de art. 74 NCP;
b) cuantumul sumei corespunzătoare unei zile-amendă se stabilește ținând
seama de situația materială a condamnatului și de obligațiile legale ale
acestuia față de persoanele aflate în întreținerea sa (art. 61 alin. teza a II-a
NCP);
c) la aplicarea pedepsei complementare a interzicerii exercitării unor drepturi,
art. 67 alin. 1 NCP prevede că instanța trebuie să constate că, față de natura
și gravitatea infracțiunii, împrejurările cauzei și persoana infractorului,
aplicarea pedepsei este necesară. (Udroiu, 2014)
De asemenea, se poate individualiza, în condiţiile legii, şi modul de executare a
pedepsei sau a restului de pedeapsă (în regim de detenţie, suspendarea
executării pedepsei sub supraveghere, liberarea condiționată, amânarea
aplicării pedepsei, amenda penală) ori renunțarea la aplicarea pedepsei.
Invividualizarea administrativă a pedepselor reprezintă forma de
individualizare a pedepsei, în cadrul căreia operațiunea de individualizare,
efectuată de organele administrative de executare a pedepsei, privește
executarea pedepselor și se realizează prin adaptarea regimului de executare a
pedepselor privative de libertate în raport de conduita condamnaților la locurile
de executare a pedepselor.(Bulai, 2007)

Principiul instituirii unui regim sancţionator special pentru minori
In Titlul V NCP – partea generală, denumit „Minoritatea” (art. 113-134
NCP), legiuitorul penal a instituit un sistem special de sancţiuni ce pot fi
aplicabile minorului infractor, în baza principiului sancţionării diferenţiate a
infractorilor minori faţă de cei majori. Acest sistem special de sancţiuni este
alcătuit din măsuri educative neprivative de libertate și privative de libertate
(art. 115 NCP). Această reglementare a ţinut seama de personalitatea
minorului şi de insuficienta sa dezvoltare psiho-fizică. Legiuitorul a creat
pentru infractorii minori un sistem sancţionator diferit de cel al infractorilor
majori, pe considerentul că aceştia fiind foarte tineri, resocializarea lor se poate
face mai bine şi mai eficient faţă de infractorii majori.
Potrivit art. 114 alin. 1 NCP, faţă de minorul care, la data săvârşirii
infracţiunii, avea vârsta cuprinsă între 14 şi 18 ani se ia o măsură educativă
neprivativă de libertate. Regula în materie presupune aplicarea față de minorul
care răspunde penal a unei măsuri educative neprivative de libertate.
Alin. 2 al art. 114 NCP prevede că faţă de minorul prevăzut în alin. (1) se
poate lua o măsură educativă privativă de libertate în următoarele cazuri:
a) dacă a mai săvârşit o infracţiune, pentru care i s-a aplicat o măsură educativă
ce a fost executată ori a cărei executare a început înainte de comiterea
infracţiunii pentru care este judecat;
b) atunci când pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea săvârşită este
închisoarea de 7 ani sau mai mare ori detenţiunea pe viaţă.
Sistemul sancţionator al minorilor infractori a fost conceput în aşa fel încât
măsurile educative aplicate să nu împiedice desăvârşirea pregătirii şcolare a
infractorilor minori, asigurându-li-se şi condiţii de a dobândi o pregătire
profesională potrivit cu aptitudinile lor.
Principiul umanitar
Unul din dezideratele lumii moderne este apărarea drepturilor fundamentale ale
omului. Drept urmare, incriminarea şi sancţiunea prevăzute de legea penală
trebuie să urmărească respectarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale
omului. Acest lucru presupune, pe de o parte ca legea penală să asigure o
protecţie a persoanei fizice prin incriminarea faptelor ce sunt îndreptate
împotriva vieţii, integrităţii corporale, sănătăţii, libertăţii şi demnităţii
persoanei etc., iar pe de altă parte, constrângerea penală trebuie să aibă un
caracter uman, respectându-se drepturile infractorului la asistenţă juridică,
asistenţă medicală, demnitatea acestuia.
Tot principiul umanităţii a impus consacrarea prezumţiei de nevinovăţie şi
tendinţa majorităţii legislaţiilor moderne de a institui în favoarea infractorilor
un regim important de drepturi şi garanţii procesuale. Executarea pedepsei, în
orice sistem de drept urmăreşte, mai mult sau mai puţin, reeducarea celui
condamnat şi reintegrarea socială a acestuia.
Egalitatea în faţa legii penale
Întreaga legislaţie modernă urmăreşte eliminarea discriminărilor de orice fel.
La nivel internaţional există preocupări în acest sens, statele asumându-şi
obligaţia de a elimina din reglementările interne orice fel de discriminări. Şi
legea penală urmăreşte aceleaşi tendinţe, înfăptuirea justiţiei penale excluzând
imunităţile sau inegalităţile de tratament în aplicarea legii penale. Toţi membrii
societăţii se află într-o poziţie de egalitate faţă de prevederile legii penale, atât
în calitate de beneficiari ai protecţiei penale, cât şi de destinatari ai exigențelor
acesteia.
Prevenirea faptelor prevăzute de legea penală
Legea penală, prin conţinutul său şi sancţiunile prevăzute asigură aşa-numita
prevenţie generală, iar în măsura în care sunt pronunţate pedepse ori se aplică
alte sancțiuni de drept penal în cauze concrete, se realizează prevenţia specială.
Prevenirea faptelor infracţionale se realizează atât prin publicitatea legii penale,
cât şi prin pedepsirea celor ce-au încălcat prevederile imperative ale legii
penale.
De asemenea, măsurile de siguranţă, ca sancţiuni de drept penal, vin să
completeze procesul de prevenţie a fenomenului infracţional, proces ce este
mult mai complex, incluzând şi măsuri de ordin social şi economic, pornind de
la studierea şi identificarea cauzelor şi condiţiilor care determină sau
favorizează săvârşirea unor infracţiuni.
1.1.4. Examen de practică judiciară11
ARTICOLUL 7
Convenţia
pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale
1. Nimeni nu poate fi condamnat pentru o acţiune sau o omisiune care, în
momentul în care a fost săvârşită, nu constituie o infracţiune, potrivit
dreptului naţional sau internaţional. De asemenea, nu se poate aplica o
pedeapsa mai severă decât aceea care era aplicabilă în momentul săvârşirii
infracţiunii.
2. Prezentul articol nu va aduce atingere judecării şi pedepsirii unei persoane
vinovate de o acţiune sau de o omisiune care, în momentul săvârşirii sale, era
considerată infracţiune potrivit principiilor generale de drept recunoscute de
naţiunile civilizate.
1. Cauza OOMS c. Franţei. Condamnare pentru comercializarea
unui produs falsificat, notificat autorităţilor belgiene, conţinând un aditiv
prohibit de reglementarea comunitară transpusă în dreptul francez
11
A se vedea Al. Boroi, I. Rusu, F. Puşcă, A. Chirilă, A. Dumitrache Ionescu, M. Pocora, G. L. Goga, M. I.
Bălan-Rusu. (2013) Practică judiciară în materie penală. Drept penal. Partea generală. Dispozițiile
actualului Cod penal și ale noului Cod penal. București: Universul Juridic, pp. 13-21

Reclamantul era administratorul unei societăţi franceze de vânzări de
suplimente alimentare, sub forma comprimatelor efervescente. Aceste produse
fuseseră în prealabil comercializate în Belgia, autorizate în acest scop, conform
spuselor reclamantului, după verificarea conformităţii lor ca nutrimente, în
sensul legislaţiei comunitare. El depune în acest sens un document emis de
Inspecţia Generală a mărfurilor alimentare, care dovedea primirea unui dosar
de notificare şi atribuirea unui număr pentru produs. Publicitatea făcută cu
ocazia comercializării acestor produse în Franţa a atras atenţia direcţiei
generale a concurenţei, consumului şi reprimării fraudelor, care a procedat la
investigaţii în urma cărora a fost relevată prezenţa benzoatului de sodiu în
aceste comprimate solide, neconformă cu Directiva comunitară 95/2/CE, care
nu îl autoriza decât în suplimentele lichide. În acest sens, ea a contactat
persoana care îi succedase reclamantului în funcţia de administrator, apoi
inspecţia generală belgiană, care supraveghea aceste aspecte în ţara sa. În
Franta, reclamantul şi noul administrator, precum şi societatea, au făcut
obiectul unor cercetări în faţa instanţelor penale, ca urmare a desfăşurării unei
publicităţi mincinoase şi a prezentării, punerii în vânzare sau vinderii de
mărfuri care servesc alimentaţiei umane, despre care ştiau că sunt falsificate,
denaturate sau toxice. Tribunalul corecţional a constatat că persoanele urmărite
erau vinovate de aceste fapte. Curtea de apel a menţinut hotărârea, iar Curtea
de Casaţie a respins recursul în casaţie formulat de cei in cauză.
Inadmisilbilă în privinţa art. 7 alin. (1) – Curtea aminteşte că legea trebuie să
definească în mod clar infracţiunile şi pedepsele pe care le reprimă, condiţii
îndeplinite în mod evident în speţă. Directiva comunitară 95/2/CE, transpusă în
dreptul francez stipula modalitatea autorizată de utilizare a benzoatului de
sodiu. Reclamantul, care nu contestă că în dreptul pozitiv francez falsificarea
unui produs poate rezulta din adăugarea unei substante ilicite, putea deci să
prevadă faptul că el comercializa un produs ce conţinea un aditiv prohibit,
riscând astfel să fie urmărit penal şi condamnat pentru vânzarea şi punerea în
vânzare a unui produs alimentar falsificat, în temeiul art. L. 213-3 din Codul de
consum. De altfel, susţinerea reclamantului este oricum greşită în realitate,
fiindcă el nu se putea prevala nici de o autorizaţie de comercializare eliberată
de administraţia belgiană, nici de vreo recunoaştere de către aceasta a
conformităţii produsului cu legislaţia în vigoare: vădit nefondată (C.E.D.O.,
Secţia a V-a, decizia OOMS c. Franţei, 25 septembrie 2008, cererea nr.
38126/06, www.jurisprudentacedo.com)
2. Cauza SW c. Marii Britanii. Principiul legalităţii. Previzibilitatea

normei penale. Condiţii
Statele au obligaţia de a asigura definirea clară a oricărei infracţiuni prin lege.
Art. 7. Garanţia consacrată prin art. 7, element esenţial al preeminenţei
dreptului ocupă un loc primordial în sistemul de protecţie oferit de Convenţie,
aşa cum o atestă faptul că art. 15 nu permite nicio derogare de la prevederile

sale. Astfel, cum decurge din obiectul şi scopul său, art. 7 trebuie interpretat şi
aplicat astfel încât să asigure o protecţie eficace contra urmăririi penale,
condamnărilor şi sancţiunilor arbitrare. În ciuda textului său, art. 7 nu se
mărgineşte să interzică aplicarea retroactivă a legii penale în defavoarea
acuzatului, ci consacră, de o manieră mai generală, principiul legalităţii
delictelor şi pedepselor şi cel care consacră interdicţia aplicaării extensive a
legii penale prin analogie.
În consecinţă, rezultă de aici că statele au obligaţia de a asigura definirea
oricărei infracţiuni prin lege. Această condiţie este îndeplinită ori de câte ori
orice persoană poate să anticipeze, pe baza textului legal şi a interpretării
acestuia în instanţele de judecată, care sunt actele sau omisiunile ce pot atrage
răspunderea sa penală. Curtea aminteşte că, vorbind despre noţiunea de „lege”
ea înglobează atât dreptul scris cât şi cel nescris şi implică, pe lângă condiţii
formale, şi condiţii calitative, precum accesibilitate şi previzibilitate (CEDO,
Camera, hotărârea S.W. c. Marii Britanii, 22 noiembrie 1995, cererea nr.
20166/92, www.jurisprudentacedo.com).
3. Lawless c. Irlandei. Principiul legalităţii. Domeniul de aplicabilitate.

Măsură preventivă
Art. 7 nu este aplicabil măsurilor preventive.
Art. 7. Domeniul de aplicabilitate. În speţă reclamantul a fost deţinut pe baza
unei norme care permitea detenţia unei persoane în scop preventiv, pentru a o
împiedica să comită o infracţiune. Curtea a considerat că o astfel de măsură
constituie o măsură preventivă şi nu poate fi considerate drept rezultatul unei
condamnări penale în sensul art. 7 din Convenţie. Acest text se poate aplica
doar în cazul impunerii retroactive a unei pedepse penale, nu a unei sancţiuni
preventive, astfel că art. 7 nu este aplicabil (CEDO, Camera, hotărârea
Lawless c. Irlandei, 1 iulie 1961, cererea nr. 332/57,
www.jurisprudentacedo.com)
Sarcina de lucru 1
Evidenţiază, în câteva fraze, aspecte privind consacrarea legislativă a
principiului legalității în reglementarea noului Cod penal.
Sarcina de lucru va fi verificată de către tutore în cadrul activităților tutoriale.

Noţiunea şi specificul izvoarelor dreptului penal.
Principalele izvoare ale dreptului penal
1.2. Izvoarele dreptului penal
În doctrină, termenul de izvor de drept
are mai multe sensuri, accepţiuni, făcându-se distincţie între izvoarele
materiale şi formale, interne şi externe, directe şi indirecte. Problema
conceptului de izvor de drept fiind obiect de studiu al disciplinei Teoria
generală a dreptului, vor fi abordate doar aspectele care privesc izvoarele de
drept penal.
Izvoarele formale ale dreptului penal sunt acele acte normative în al căror
cuprins se stabilesc: faptele ce constituie infracţiuni, sancţiunile ce se pot
aplica în cazul încălcării acestor norme, condiţiile în care este antrenată
răspunderea penală, precum şi acele acte normative care prevăd dispoziţii
obligatorii în procesul de elaborare şi aplicare al dreptului penal.
În raport cu alte ramuri de drept, izvoarele dreptului penal sunt mai restrânse ca
număr.
Literatura juridică mai veche considera ca unic izvor de drept penal legea, ca
izvor imediat, iar în plan secundar, ca izvor mediat, menţiona tratatele şi
convenţiile internaţionale.
Prin prisma formei pe care pot să o îmbrace, izvoarele dreptului penal pot fi
doar legile penale - în accepţiunea dispoziţiilor din art.173 NCP.
Potrivit art. 173 NCP, prin lege penală se înţelege orice dispoziţie cu caracter
penal cuprinsă în legi organice, ordonanţe de urgenţă sau alte acte normative
care la data adoptării lor aveau putere de lege.
În condiţiile adoptării Constituţiei din 1991, principalul izvor de drept penal
intern îl va constitui legea organică (art. 73 alin. 3 lit. h-i), acestuia alăturându-
i-se ordonanţele de urgenţă sau alte acte normative care la data adoptării lor
aveau putere de lege (decretele–legi şi decretele încă în vigoare).
În categoria izvoarelor de drept penal este inclusă şi Constituţia, ca izvor de
drept, în general, pentru toate ramurile de drept, şi în special pentru Dreptul
penal, întrucât conţine dispoziţii ce vizează în mod explicit sfera de
reglementare a acestor ramuri de drept şi consacră drepturile şi libertăţile
fundamentale, precum şi îndatoririle corespunzătoare, cărora dreptul penal le
creează cadrul necesar pentru a fi respectate.
Dintre reglementările cu valoare de lege, cea mai importantă sursă o constituie
Codul penal (Noul Cod penal, adoptat prin Legea nr. 286/200912), care
cuprinde majoritatea normelor penale cu caracter de principii generale (partea
generală), precum şi norme cu caracter special (partea specială).
În afara Codului penal, există şi alte legi penale cu o sferă de aplicare mai
restrânsă, cum ar fi Legea nr. 253/2013 privind executarea pedepselor, a
măsurilor educative şi a altor măsuri neprivative de libertate dispuse de
12
Publicată în M. Of. nr. 510/24.07.2009, cu ultimele modificări și completări

organele judiciare în cursul procesului penal13, Legea nr. 254/2013 privind
executarea pedepselor şi a măsurilor privative de libertate dispuse de organele
judiciare în cursul procesului penal14 sau Legea nr. 302/2004 privind
cooperarea judiciară internaţională în materie penală15. Specific acestor legi
este că ele au un domeniu de aplicare mai restrâns şi că vin să completeze
cadrul normativ general fixat de Noul Cod Penal sau să instituie unele derogări
de la acest cadru. Ele au mai fost numite în literatura juridică şi legi
complinitoare.
În afară de cele două categorii de norme, reglementări cu caracter penal se
întâlnesc şi în legi speciale nepenale sau extrapenale, dar care conţin dispoziţii
cu caracter penal, legi ce vizează reglementarea relaţiilor sociale din anumite
domenii, cum ar fi: sectorul silvic, fondul funciar, regimul vamal, protecţia
mediului, etc., instituind pentru încălcarea acestor dispoziţii sancţiuni penale
proprii.
Printre izvoarele dreptului penal sunt menţionate şi tratatele şi convenţiile
internaţionale.
În doctrina penală, se face distincţie între tratatele şi convenţiile internaţionale
care constituie izvoare directe ale dreptului penal (spre exemplu, tratatele şi
convenţiile referitoare la asistenţa juridică internaţională) şi cele care constituie
izvoare indirecte, mediate, categorie în care intră tratatele şi convenţiile ce
cuprind angajamentele statelor părţi de a incrimina pe plan intern anumite fapte
socialmente periculoase.
Tratatele şi convenţiile la care România este parte primesc forţa de acţiune în
urma adoptării unui act al puterii legislative interne, instituindu-se o singură
excepţie, în art. 20 alin. 2 din Constituţia României, revizuită, prin care se dă
prioritate reglementărilor internaţionale, în caz de neconcordanţă cu legile
interne, atunci când cele dintâi, se referă la drepturile fundamentale ale omului,
cu excepţia situaţiilor când Constituţia României sau legile interne conţin
dispoziţii mai favorabile. 16
Ordonanţele de urgenţă ale Guvernului constituie izvor de drept penal, însă
utilizarea acestei proceduri de legiferare este justificată doar în situaţii cu
adevărat excepţionale, care motivează o intervenţie de urgenţă din partea
puterii executive.
În literatura de specialitate se apreciază că jurisprudenţa nu constituie izvor de
drept penal. Au existat însă şi păreri potrivit cărora jurisprudenţa constituie
izvor de drept penal, pornindu-se de la două argumente. Primul vizează
13
Publicată în M.Of. nr. 513/14.08.2013
14
Publicată în M.Of. nr. 514/14.08.2013
15
Republicată în M.Of. nr. 377/31.05.2011, cu ultimele modificări şi completări
16
Articolul 20 Constituţia României: (1) Dispoziţiile constituţionale privind drepturile şi libertăţile cetăţenilor vor fi
interpretate şi aplicate în concordanţă cu Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, cu pactele şi cu celelalte tratate la care
România este parte. (2) Dacă există neconcordanţe între pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului,
la care România este parte, şi legile interne, au prioritate reglementările internaţionale, cu excepţia cazului în care Constituţia
sau legile interne conţin dispoziţii mai favorabile.

deciziile Curţii Constituţionale prin care sunt soluţionate excepţiile de
neconstituţionalitate ale unei legi sau ordonanţe ori ale unor dispoziţii dintr-o
lege sau ordonanţă în vigoare, ridicate de oricare dintre părţi, de procuror sau
din oficiu de către instanţa de judecată. Decizia prin care se constată
neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe ori a unor dispoziţii dintr-o lege
sau ordonanţă în vigoare este definitivă şi obligatorie. 17
Al doilea argument vizează deciziile pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi
Justiţie - Secţiile Unite, în rezolvarea unor recursuri în interesul legii, declarate
de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi
Justiţie. În astfel de cazuri, soluţiile se pronunţă numai în interesul legii, nu au
efect asupra hotărârilor judecătoreşti examinate şi nici cu privire la situaţia
părţilor din acele procese. Însă, dezlegarea dată problemelor de drept
soluţionate este obligatorie pentru instanţele judecătoreşti atunci când se vor
mai confrunta cu situaţii similare. 18 În cazul abrogării, constatării
neconstituţionalităţii ori modificării dispoziţiei legale care a generat
interpretările diferite şi pentru care s-a pronunţat un recurs în interesul legii,
procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie
va sesiza Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie cu propunere de modificare a
deciziei sau, după caz, de constatare a încetării obligativităţii acesteia (art. 474 1
NCPP).
17
Articolul 147 Constituţia României
(1) Dispoziţiile din legile şi ordonanţele în vigoare, precum şi cele din regulamente, constatate ca fiind neconstituţionale, îşi
încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale dacă, în acest interval, Parlamentul
sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei. Pe durata acestui termen,
dispoziţiile constatate ca fiind neconstituţionale sunt suspendate de drept.
(2) În cazurile de neconstituţionalitate care privesc legile, înainte de promulgarea acestora, Parlamentul este obligat să
reexamineze dispoziţiile respective pentru punerea lor de acord cu decizia Curţii Constituţionale.
(3) În cazul în care constituţionalitatea tratatului sau acordului internaţional a fost constatată potrivit articolului 146 litera b),
acesta nu poate face obiectul unei excepţii de neconstituţionalitate. Tratatul sau acordul internaţional constatat ca fiind
neconstituţional nu poate fi ratificat.
(4) Deciziile Curţii Constituţionale se publică în Monitorul Oficial al României. De la data publicării, deciziile sunt general
obligatorii şi au putere numai pentru viitor.
18
Art. 471 NCPP Cererea de recurs în interesul legii
(1) Pentru a se asigura interpretarea şi aplicarea unitară a legii de către toate instanţele judecătoreşti, procurorul general al
Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, din oficiu sau la cererea ministrului justiţiei, colegiul de conducere
al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie sau colegiile de conducere ale curţilor de apel, precum şi Avocatul Poporului au
îndatorirea să ceară Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să se pronunţe asupra chestiunilor de drept care au fost soluţionate
diferit de instanţele judecătoreşti.
(2) Cererea trebuie să cuprindă soluţiile diferite date problemei de drept şi motivarea acestora, jurisprudenţa Curţii
Constituţionale, a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, a Curţii Europene a Drepturilor Omului sau, după caz, a Curţii de Justiţie
a Uniunii Europene, opiniile exprimate în doctrină relevante în domeniu, precum şi soluţia ce se propune a fi pronunţată în
recursul în interesul legii.
(3) Cererea de recurs în interesul legii trebuie să fie însoţită, sub sancţiunea respingerii ca inadmisibil ă, de copii ale
hotărârilor judecătoreşti definitive din care rezultă că problemele de drept care formează obiectul judecăţii au fost soluţionate
în mod diferit de instanţele judecătoreşti.
Art. 474 NCPP Conţinutul hotărârii şi efectele ei
(1) Asupra cererii de recurs în interesul legii completul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie se pronunţă prin decizie.
(2) Decizia se pronunţă numai în interesul legii şi nu are efecte asupra hotărârilor judecătoreşti examinate şi nici cu privire la
situaţia părţilor din acele procese.
(3) Decizia se motivează în termen de cel mult 30 de zile de la pronunţare şi se publică în cel mult 15 zile de la motivare în
Monitorul Oficial al României, Partea I.
(4) Dezlegarea dată problemelor de drept judecate este obligatorie pentru instanţe de la data publicării deciziei în Monitorul
Oficial al României, Partea I.

De asemenea, în asigurarea unei practici judiciare unitare, este reglementată
posibilitatea sesizării Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea pronunţării
unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept (art. 475-
4771 NCPP). Asfel, dacă, în cursul judecăţii, un complet de judecată al Înaltei
Curţi de Casaţie şi Justiţie, al curţii de apel sau al tribunalului, învestit cu
soluţionarea cauzei în ultimă instanţă, constatând că există o chestiune de
drept, de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei respective şi
asupra căreia Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat printr-o hotărâre
prealabilă sau printr-un recurs în interesul legii şi nici nu face obiectul unui
recurs în interesul legii în curs de soluţionare, va putea solicita Înaltei Curţi de
Casaţie şi Justiţie să pronunţe o hotărâre prin care să se dea rezolvare de
principiu chestiunii de drept cu care a fost sesizată (art. 475 NCPP). Dezlegarea
dată chestiunilor de drept este obligatorie pentru instanţe de la data publicării
deciziei în Monitorul Oficial al României, Partea I.19
În pofida celor două argumente, pe care le apreciem ca situaţii de excepţie,
considerăm că jurisprudenţa nu constituie izvor de drept penal.
Legea penală
Noțiunea de lege penală
Legea penală este acel act normativ ce cuprinde în conţinutul său norme,
dispoziţii penale. Este, în această accepţiune, lege penală, Noul Cod Penal sau
Legea nr. 302 din 2004 privind cooperarea judiciară internaţională în materie
penală.
Se vorbeşte de noţiunea de lege penală în sens larg, desemnând totalitatea
legilor penale20 şi în sens restrâns, în accepţiunea art. 173 NCP, potrivit căruia
„prin lege penală se înţelege orice dispoziţie cu caracter penal cuprinsă în legi
organice, ordonanţe de urgenţă sau alte acte normative care la data adoptării
lor aveau putere de lege”21.
19
Art. 477 NCPP Conţinutul şi efectele hotărârii
(1) Asupra sesizării, completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept se pronunţă prin decizie, numai cu
privire la chestiunea de drept supusă dezlegării.
(2) Dispoziţiile art. 474 alin. (3) se aplică în mod corespunzător.
(3) Dezlegarea dată chestiunilor de drept este obligatorie pentru instanţe de la data publicării deciziei în
Monitorul Oficial al României, Partea I.
(4) Dispoziţiile art. 4741 se aplică în mod corespunzător.
Art. 4771 NCPP Încetarea sau modificarea efectelor deciziei

În cazul abrogării, constatării neconstituţionalităţii ori modificării dispoziţiei legale care a generat interpretările
diferite şi pentru care s-a pronunţat o hotărâre prealabilă pentru dezlegarea unor probleme de drept, procurorul
general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va sesiza Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie
cu propunere de modificare a deciziei sau, după caz, de constatare a încetării obligativităţii acesteia.
Dispoziţiile art. 473 şi 474 se aplică în mod corespunzător.
20
În acest sens, noţiunea de lege penală se apropie în conţinut de noţiunea de drept penal.
21
În acest sens, noţiunea de lege penală se apropie în conţinut de noţiunea de normă penală.

Adoptarea legilor se face după o procedură stabilită prin Constituţie. Potrivit
art. 73 din Constituţie, Parlamentul adoptă legi constituţionale, legi organice şi
legi ordinare (alin.1).
Infracţiunile, pedepsele şi regimul executării acestora (lit. h), amnistia sau
graţierea colectivă (lit. i) se stabilesc, respectiv, se acordă de Parlament numai
prin lege organică (alin. 3).22
Categorii de legi penale
În funcţie de întinderea domeniului de aplicare, după conţinut, durată sau
caracterul lor, legile penale au primit diverse clasificări, acest lucru ajutând la
o mai bună cunoaştere a acestora şi o mai bună interpretare şi aplicare.
Astfel,
A) După întinderea domeniului de aplicare, legile penale se clasifică în:
 legi generale;
 legi speciale.
Legile penale generale sunt reprezentate de codurile penale obişnuite, ce
cuprind norme penale generale şi speciale, cu valoare de principii, precum şi
majoritatea normelor incriminatorii.(de exemplu: Noul Cod penal român)
Legile penale speciale conţin dispoziţii cu caracter penal derogatoriu de la
dreptul comun, au un câmp mai restrâns de acţiune, reglementând instituţii
speciale de drept penal sau incriminând ca infracţiuni fapte săvârşite într-un
anumit domeniu.
În interpretarea şi aplicarea celor două categorii de norme, legea generală este
de cea mai largă aplicabilitate, însă, în cazul unui concurs între o lege generală
şi una specială care derogă sau completează legea generală, legea specială are
întâietate.
B) După caracterul lor, legile penale se clasifică în:
 legi penale ordinare;
 legi penale excepţionale.
Legile penale ordinare (obişnuite) sunt acele norme adoptate în condiţii
normale de desfăşurare a relaţiilor sociale şi combatere a criminalităţii.
Legile penale excepţionale apar în situaţii de excepţie, tranzitorii, provocate
de situaţii excepţionale (calamităţi naturale, stări de război, etc.), care derogă
22
Articolul 73 Constituţia României (1) Parlamentul adoptă legi constituţionale, legi organice şi legi ordinare.
(2) Legile constituţionale sunt cele de revizuire a Constituţiei.
(3) Prin lege organică se reglementează: a) sistemul electoral; organizarea şi funcţionarea Autorităţii Electorale Permanente;
b) organizarea, funcţionarea şi finanţarea partidelor politice; c) statutul deputaţilor şi al senatorilor, stabilirea indemni zaţiei şi
a celorlalte drepturi ale acestora; d) organizarea şi desfăşurarea referendumului; e) organizarea Guvernului şi a Consiliului
Suprem de Apărare a Ţării; f) regimul stării de mobilizare parţială sau totală a forţelor armate şi al stării de război; g) regimul
stării de asediu şi al stării de urgenţă; h) infracţiunile, pedepsele şi regimul executării acestora; i) acordarea amnistiei sau a
graţierii colective; j) statutul funcţionarilor publici; k) contenciosul administrativ; l) organizarea şi funcţionarea Consiliului
Superior al Magistraturii, a instanţelor judecătoreşti, a Ministerului Public şi a Curţii de Conturi; m) regimul juridic gener al al
proprietăţii şi al moştenirii; n) organizarea generală a învăţământului; o) organizarea administraţiei publice locale, a
teritoriului, precum şi regimul general privind autonomia locală; p) regimul general privind raporturile de muncă, sindicatele,
patronatele şi protecţia socială; r) statutul minorităţilor naţionale din România; s) regimul general al cultelor; t) celelalte
domenii pentru care în Constituţie se prevede adoptarea de legi organice.

de la dreptul comun şi care vizează fie instituirea unor infracţiuni (temporare),
fie asprirea răspunderii penale pentru cele existente.
C) După durata lor de aplicare, legile penale se clasifică în:
 legi cu durată nedeterminată;
 legi cu durată determinată.
Legile penale cu durată nedeterminată (permanente) sunt cele în al căror
cuprins nu este prevăzută perioada lor de aplicare.
Legile de aplicare cu durată determinată (temporare) sunt cele care au o
aplicabilitate limitată de existenţa situaţiei ce a generat adoptarea lor. Perioada
de aplicabilitate poate fi determinată în cuprinsul legii, prevăzându-se concret
termenul cât legea este în vigoare sau după situaţia ce a generat-o şi anume la
încetarea acesteia. În acest sens, prin norma explicativă din conținutul art. 7
alin. 2 NCP, legea penală temporară este legea penală care prevede data ieşirii
ei din vigoare sau a cărei aplicare este limitată prin natura temporară a situaţiei
care a impus adoptarea sa.
Norma penală
Conceptul de normă penală
Norma juridică este "regulă generală de conduită", instituită şi sancţionată de
stat, care "prescrie anumite drepturi şi obligaţii".
Norma juridică de drept penal, având ca finalitate apărarea societăţii contra
criminalităţii, instituie prin reguli de conduită specifice, acţiunile ori inacţiunile
considerate infracţiuni şi sancţiunile aplicabile acestora.
Se poate remarca faptul că, sub raportul intensităţii forţei obligatorii, normele
juridice penale includ o obligativitate imediată şi imperativă, ele devenind
incidente (active) din chiar momentul edictării lor, spre deosebire de celelalte
norme, din alte ramuri de drept, care devin incidente din momentul
nerespectării lor sau al apariţiei unei situaţii care impune aplicarea normei
respective. De asemenea, sancţiunea penală este una inevitabilă şi nu
eventuală.
Structura normei penale
În privinţa structurii normei penale, opiniile autorilor din literatura juridică sunt
foarte diverse. Potrivit unui punct de vedere, norma juridică penală prevede
doar ipoteza (descriind fapta care constituie infracţiune), dispoziţia urmând a fi
dedusă din conţinutul ipotezei.
Într-o a doua opinie se arată că norma juridică penală conţine ca orice normă o
ipoteză, cât şi o dispoziţie explicită, aceasta din urmă fiind indicată prin
expresia comună tuturor normelor de incriminare "se pedepseşte" sau "se aplică
pedeapsa".
Alţi autori susţin că norma juridică penală, prin specificul său, conţine doar
dispoziţia şi sancţiunea.

Potrivit ultimei opinii, cele trei elemente clasice ale normei juridice se regăsesc
şi în norma juridică penală, cu precizarea că în ipoteză se descrie fapta
incriminată, sancţiunea constă în pedeapsa prevăzută în mod expres de norma
respectivă, iar dispoziţia rezultă implicit din formula "se pedepseşte" întâlnită
în toate textele incriminatoare.
Categorii de norme penale
Normele juridice penale prezintă o serie de trăsături care le diferenţiază între
ele, permiţând clasificarea lor în funcţie de conţinutul normativ propriu şi al
structurii. În acest sens, ştiinţa dreptului penal distinge mai multe categorii de
norme:
a) Norme penale generale şi speciale, în funcţie de conţinutul şi sfera de
incidenţă.
Normele penale generale cuprind dispoziţii cu caracter de regulă generală
privind condiţiile în care se nasc, se modifică şi se sting raporturile juridice
penale. Ele sunt de cea mai largă aplicaţiune şi sunt cuprinse, de regulă, în
partea generală a Codului penal şi, rareori, în unele legi speciale.
Normele penale speciale indică condiţiile în care o anumită faptă constituie
infracţiune şi pedeapsa care se poate aplica în cazul săvârşirii unei astfel de
fapte. Ele sunt înscrise, de regulă, în partea specială a Codului penal dar, în
multe situaţii, şi în unele legi speciale.
b) Norme penale prohibitive şi norme penale onerative – în funcţie de
structurarea infracţiunilor în comisive şi omisive.
Normele penale prohibitive, corespunzătoare infracţiunilor comisive, stabilesc,
ca regulă de conduită, abţinerea de a săvârşi fapta care este descrisă în
conţinutul textului respectiv.
Normele penale onerative, specifice infracţiunilor omisive, fixează ca regulă de
conduită obligaţia de a face sau de a acţiona, inacţiunea făptuitorului fiind de
natură să producă urmări socialmente periculoase.
Prin dispozițiile din art. 17 NCP, legiuitorul a reglementat în mod expres
săvârșirea infracțiunii comisive prin omisiune. Potrivit art. 17 NCP,
,,infracţiunea comisivă care presupune producerea unui rezultat se consideră
săvârşită şi prin omisiune, când:
a) există o obligaţie legală sau contractuală de a acţiona;
b) autorul omisiunii, printr-o acţiune sau inacţiune anterioară, a creat pentru
valoarea socială protejată o stare de pericol care a înlesnit producerea
rezultatului” (spre exemplu, infracțiunea de omor – care este o infracțiune
comisivă - săvârșită prin omisiunea, cu intenție, de a administra hrană și
medicamente unei persoane, fapt ce conduce la moartea sa).
c) Norme penale complete şi norme penale divizate - în funcţie de elementele
ce sunt cuprinse în structura normei penale.
Normele penale complete (unitare) cuprind toate elementele unei norme
(ipoteza, dispoziţie, sancţiune).
Normele penale divizate sunt acele norme care nu au structura completă în
acelaşi text de lege, dispoziţia sau sancţiunea fiind formulate într-un alt articol
al aceleiaşi legi sau chiar în alt act normativ.
d) Norme penale de incriminare cadru (în alb) şi norme de trimitere sau
referire.
Normele penale de incriminare cadru au în structura lor o dispoziţie de
incriminare cadru şi o sancţiune corespunzătoare, urmând ca prevederea
faptelor interzise să se facă ulterior, prin alte acte normative (spre exemplu, art.
348 NCP exercitarea fără drept a unei profesii sau activităţi).
Normele penale de trimitere sunt acele norme incomplete în ceea ce priveşte
dispoziţia sau sancţiunea, care se completează şi încorporează elementele lipsă
din alte norme la care fac trimitere (spre exemplu, art. 235 alin. 3 NCP etc.),
devenind apoi independente faţă de acestea.
Normele penale de referire sunt şi ele incomplete, divizate, realizând
împrumutul unor elemente prin referire la o altă normă penală (exemplu: art.
290 NCP cu referire la art. 289 NCP; art. 322 NCP cu referire la art. 320-321
NCP etc.), dar rămân legate de norma care le-a completat.
Potrivit art. 5 din Legea nr. 187/201223 de punere în aplicare a noului Cod
penal, atunci când o normă penală face trimitere la o altă normă determinată,
de la care împrumută unul sau mai multe elemente, modificarea normei
completatoare atrage şi modificarea normei incomplete (alin. 1). În cazul
abrogării normei completatoare, norma incompletă va păstra elementele
preluate de la aceasta, inclusiv limitele de pedeapsă, în forma existentă la data
abrogării, afară de cazul în care legea dispune altfel (alin. 2 al art. 5 Legea nr.
187/2012).
Interpretarea legii penale
Noţiunea şi importanţa interpretării legii penale
În perspectiva evoluţiei societăţii, pe linia unei democraţii reale, principiul
legalităţii incriminării însuşi, în măsura în care impune nişte particularităţi în
materia interpretării normelor de drept penal, obligă la studierea şi însuşirea
acestora, cunoaşterea temeinică a problematicii respective constituind una
dintre cele mai însemnate preocupări ale unei aplicări corecte a normelor de
drept penal.
Prin interpretarea legii se înţelege acea operaţiune logico-raţională de lămurire
a conţinutului unei legi penale, pentru aflarea şi explicarea înţelesului real al
legii, potrivit voinţei legiuitorului care a adoptat legea respectivă.
În procesul de cunoaştere teoretică şi practică a prescripţiunilor legale,
interpretarea legii penale este necesară, oricât de clar ar fi ea formulată, pentru
o mai bună încadrare juridică a faptelor prin încorporarea perfectă a situaţiei de
23
Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, publicată în M.Of. nr.
757/12.11.2012

fapt în cadrul legal fixat prin normele juridice penale.
Felurile interpretării
Interpretarea legii penale poate fi făcută de legiuitor, de organul judiciar sau de
teoreticienii dreptului penal.
Interpretarea legală este făcută de legiuitor în momentul când adoptă legea
penală şi constă în explicarea, în conţinutul acesteia, a anumitor termeni sau
expresii din legea penală.
Interpretarea judiciară este făcută de organul de urmărire penală sau de
instanţă, prin încadrările juridice ale faptei concrete comise în textul de lege
care incriminează fapta ca infracţiune sau prin soluţiile ce le pronunţă. Un rol
important în activitatea de interpretare juridică îl are Înalta Curte de Casaţie şi
Justiţie care, în deciziile de plen, în rezolvarea unor recursuri în interesul legii,
declarate de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de
Casaţie şi Justiţie ori prin hotărârile date (decizii) în dezlegarea unor chestiuni
de drept penal, asigură o interpretare unitară a legilor penale.
Interpretarea doctrinară sau ştiinţifică este făcută de teoreticienii dreptului
penal în tratate, cursuri, monografii, acestea fiind de natură să orienteze , mai
ales interpretarea judiciară.
Metode de interpretare
Sunt cunoscute mai multe procedee de interpretare: literală, istorică, raţională,
sistematică, prin analogie.
Interpretarea literală sau textuală
Această metodă de interpretare foloseşte analiza conţinutului şi sensului legii
penale cu ajutorul textului, pe baza unui studiu etimologic (înţelesul
cuvintelor), stilistic (modul de exprimare) şi sintactic (funcţiile cuvintelor în
propoziţie şi funcţiile propoziţiilor în frază).
Interpretarea logica sau raţională
Interpretarea logică urmăreşte să stabilească voinţa reală a legiuitorului prin
folosirea unor procedee logice, a raţionamentelor.
Printre raţionamentele folosite se numără:
 Raţionamentul "a fortiori” care se întemeiază pe argumentul că dacă legea
penală interzice mai puţin, interzice implicit şi mai mult şi invers, dacă
legea penală permite mai mult, ea permite implicit şi mai puţin;
 Raţionamentul "per a contrario", potrivit căruia dacă o dispoziţie interzice
sau sancţionează o faptă numai în anumite condiţii, incidenţa sa este exclusă
în condiţii diferite decât cele limitativ prevăzute;
 Raţionamentul "reductio ad absurdum", care se întemeiază pe ideea că este
exclusă interpretarea care prin aplicare ar conduce la consecinţe absurde,
inadmisibile, contrare spiritului legii;
 Raţionamentul "a pari” care se sprijină pe argumentul că unde există aceeaşi

raţiune sau situaţie trebuie să prevaleze aceeaşi soluţie.
Interpretarea istorico-juridică
Această modalitate de interpretare presupune analiza istoricului legii sau
normei ce se interpretează, studiindu-se datele de ordin social, economic,
politic şi juridic existente în momentul adoptării legii.
În sfera de acţiune a metodei istorice se înscriu:
 lucrările preparatorii (anteproiect, proiect preliminar şi proiect definitiv al
legii penale), discuţiile parlamentare care au precedat adoptarea legii;
 dispoziţiile din legile penale anterioare;
 dispoziţiile din legile străine, care au servit ca sursă de inspiraţie;
 materialul doctrinar şi de practică judiciară, presupus a fi influenţat asupra
operei legislative.
Interpretarea sistematică
Metoda sistematică sau de corelaţie este acea metodă logică care urmăreşte
stabilirea înţelesului unei norme penale cu ajutorul legăturilor explicite sau
implicite pe care le are cu alte norme penale din aceeaşi lege sau din alte acte
normative din cadrul sistemului juridico-penal, relevând principiile care
guvernează materia cercetată.
Interpretarea prin analogie
Interpretarea prin analogie este o metoda de interpretare care se foloseşte într-o
mai mică măsura în dreptul penal şi care constă în explicarea sensului unei legi
penale cu ajutorul altor norme care sunt asemănătoare.
În literatura juridică se atrage atenţia că interpretarea prin analogie nu se
confundă cu extinderea legii penale prin analogie care are în vedere aplicarea
legii penale la fapte care nu sunt incriminate.
Rezultatele şi limitele interpretării
În urma interpretărilor, sub orice metodă, se poate ajunge la trei situaţii
distincte:
A. Într-o primă ipoteză, se poate constata că în pofida unor aparente neclarităţi,
există o concordanţa perfectă între voinţa legiuitorului şi felul în care a fost
exprimată în lege, rezultatul interpretării fiind declarativ;
B. În a doua ipoteză, se poate constata că legiuitorul a vrut să spună mai multe
decât rezultă din felul în care s-a exprimat, interpretarea fiind extensivă;
C. În a treia ipoteză, se poate constata că legiuitorul a voit să spună mai puţin
decât rezultă din felul în care s-a exprimat, interpretarea fiind restrictivă;
Plecându-se de la premisa că interpretul trebuie să urmărească cunoaşterea, iar
nu crearea normei de drept, s-a impus principiul că legile penale sunt de
strictă interpretare, potrivit căruia înţelesul normei legale nu poate fi nici
extins şi nici restrâns prin interpretare.
Sarcina de lucru 2

Evidenţiază modul în care ordonanțele de urgență ale Guvernului
constituie izvoare ale dreptului penal (maximum o pagină).
1.3.1. Raportul juridic penal. Noţiune. Trăsături

Raportul juridic penal este acea relaţie de
1.3. Raportul juridic penal
apărare socială împotriva fenomenului
infracţional şi de combatere a acestuia prin normele dreptului penal.
În doctrina românească, problema raportului juridic penal a fost abordată
pentru prima dată de către prof. V. Dongoroz, care, în cursul său din 1939
afirma că, din chiar momentul intrării lor în vigoare, normele de drept penal
dau loc unui raport juridic de "conformaţiune", de "sumisiune benevolă", în
care găsim, pe de o parte, societatea care pretinde o anumită conduită, şi, pe
de altă parte, membrii colectivităţii care înţeleg să-şi conformeze conduita
după preceptul normelor penale; când norma penală este violată, se naşte un
nou raport juridic - de contradicţie (de conflict), în care găsim, pe de o parte
societatea a cărei voinţa a fost înfrântă, iar pe de altă parte, infractorul care nu
a voit să-şi conformeze conduita normei penale; şi, în sfârşit, când faptul
penal este urmărit în justiţie, se naşte al treilea raport juridic, raportul
procesual, în care găsim, iarăşi faţă în faţă societatea care reclamă aplicarea
sancţiunii şi infractorul care trebuie să se justifice sau să primească pedeapsa.
În toate planurile, raporturile juridice penale reprezintă singura modalitate
prin intermediul căreia se realizează normele cu caracter penal, indiferent
dacă aplicarea lor în viaţa socială, este de tip preventiv sau represiv.
Principala trăsătură distinctivă a raporturilor juridice este aceea că ele nu apar
ca în cazul altor raporturi juridice prin acord de voinţă, ci prin exprimarea
imperativă a voinţei sociale. Prin urmare, raporturile juridice se nasc, în mod
obligatoriu, independent de voinţa legii penale şi deci nu pot forma obiectul
cedării sau tranzacţiei.
Elementele raportului juridic penal
Ca orice alt raport juridic, şi raportul juridic penal cuprinde în structura sa
mai multe elemente şi anume: subiectele, conţinutul şi obiectul.
Subiecţii raportului juridic penal
Subiecţii raportului juridic penal sunt persoanele care participă la acest raport
în calitate de beneficiari ai ocrotirii juridice penale sau de destinatari ai
prevederilor legii penale. În ceea ce priveşte subiecţii raportului juridic penal
de conformare aceştia sunt, pe de o parte, statul care, din momentul intrării în

vigoare a legii penale, are dreptul să pretindă şi să impună respectarea
acesteia, iar, pe de altă parte, toate persoanele care au obligaţia să se abţină de
la săvârşirea faptelor ce cad sub incidenţa legii respective.
Din momentul săvârşirii faptei prevăzute de legea penală ia naştere raportul
juridic penal de conflict, în cadrul căruia subiecţii sunt, pe de o parte, statul,
în principal, şi persoana fizică sau juridică vătămată, în secundar, iar, pe de
altă parte, destinatarul normei incriminatoare care a săvârşit infracţiunea şi
care urmează să răspundă penal.(infractorul - persoană fizică sau juridică).
Conţinutul raportului juridic penal
Acesta este format din drepturile şi obligaţiile participanţilor la acest raport.
În cazul raportului juridic penal de conformare, statului îi revine, ca titular al
apărării sociale, dreptul de a pretinde o conduită conformă cu normele
prohibitive sau onerative şi obligaţia să ia toate măsurile necesare pentru a
face cunoscut conţinutul normelor penale. În ceea ce priveşte persoanele
fizice sau juridice, ca destinatare ale normei de incriminare, în raportul juridic
penal de conformare, au dreptul de a se supune numai obligaţiei pe care legea
o stabileşte şi obligaţia de a se abţine sau de a întreprinde ceea ce norma de
drept prevede sub ameninţarea constrângerii penale.
În cazul raportului juridic penal de conflict, statul are dreptul de a trage la
răspundere penală pe făptuitor şi de a-l supune executării sancţiunii
corespunzătoare, în strictă conformitate cu legea, respectându-se principiul
legalităţii incriminării şi pedepsei. Corelativ, persoana fizică sau juridică ce a
săvârşit infracţiunea are obligaţia să răspundă penal, suportând sancţiunile
penale ce vor fi dispuse împotriva sa şi dreptul de a pretinde statului să
respecte strict prevederile legii penale, aşa încât să nu suporte o altă sancţiune
decât cea care decurge din normele penale referitoare la individualizarea
răspunderii penale.
Obiectul raportului juridic penal
Obiectul raportului juridic penal este dat de conduita ce urmează să o adopte
subiectele raportului juridic, în funcţie de drepturile şi obligaţiile ce constituie
conţinutul raportului juridic. Astfel, obiectul raportului juridic penal de
conformare constă în atitudinea de conformare, de cooperare recomandată
destinatarilor normei, conduită ce devine obligatorie pentru toate persoanele
fizice şi juridice.
În ceea ce priveşte obiectul raportului juridic de conflict, opiniile autorilor
sunt diferite. Intr-o opinie se afirmă că acel obiect constă în aplicarea şi
executarea pedepsei principale, a pedepsei accesorii şi complementare, a
măsurilor educative. Într-o altă opinie se consideră că "obiectul raportului
penal este format din pedeapsă şi celelalte măsuri penale stabilite prin lege,
prevăzute să fie aplicate ca urmare a săvârşirii faptei respective.”
Într-o a treia opinie se susţine că obiectul raportului îl constituie "conduita
infractorului care trebuie să răspundă pentru încălcarea obligaţiei de

conformare şi să suporte sancţiunea legală în vederea prevenirii unor noi
încălcări". În sfârşit, într-o a patra opinie se susţine că "obiectul este format
din conduita care urmează să fie obţinută în cadrul său şi cu privire la care
sunt create şi sunt exercitate drepturile şi obligaţiile subiectelor".
Naşterea, modificarea şi stingerea raportului juridic penal
Naşterea, modificarea şi stingerea raportului juridic penal de conformare
Natura raportului juridic penal de conformare are loc în momentul intrării în
vigoare a normei penale incriminatoare prin care sunt stabilite drepturile şi
obligaţiile subiectelor acelui raport juridic penal. Durata de desfăşurare a
acestui raport juridic penal nu este determinată, cu excepţia raporturilor ce
decurg din legile temporare care prevăd expres data la care vor înceta sau ieşi
din vigoare.
Modificarea raportului juridic penal de conformare se produce ca urmare a
modificărilor care intervin în conţinutul normei de incriminare, fie prin
extinderea, fie prin restrângerea obligaţiei de conformare.
Stingerea raportului juridic penal de conformare intervine la data ieşirii din
vigoare a legii penale care a dat naştere acelui raport juridic.
Naşterea, modificarea şi stingerea raportului juridic penal de conflict
Raportul juridic penal de conflict se naşte în momentul săvârşirii unei
infracţiuni, încălcării dispoziţiilor penale. În condiţiile în care fapta nu există
sau îi lipseşte unul din elementele constitutive ale infracţiunii, ea nu poate
declanşa un raport juridic penal de conflict.
Raportul juridic penal de conflict se modifică în condiţiile în care intervin
sau operează anumite cauze expres prevăzute de lege, cum ar fi, spre
exemplu, cauzele care înlătură executarea pedepsei sau de modificare a
executării.
Stingerea raportului juridic penal de conflict are loc în momentul în care
părţile, adică subiecţii raportului juridic şi-au exercitat, respectiv îndeplinit
drepturile şi obligaţiile ce s-au născut în cadrul raportului. Unii autori
consideră că raportul juridic penal se stinge în momentul în care pedeapsa
aplicată este executată sau considerată executată în întregime, alţi autori
opinează că momentul stingerii raportului juridic penal de conflict este cel în
care intervine reabilitarea.

Sarcina de lucru 3
Delimitează cazurile prevăzute de lege care modifică raporturile juridico-
penale de conflict.
Rezumat
Noţiunea de „drept penal” cunoaşte două accepţiuni, respectiv ramură a
dreptului, ca una dintre ramurile sistemului dreptului, cât şi ştiinţă a dreptului
penal, ramură a ştiinţelor juridice, care studiază respectiva ramură a dreptului.
Aşa cum s-a arătat în literatura juridică de specialitate, cele două noţiuni
desemnate prin aceeaşi denumire nu pot fi confundate. Dreptul penal – ca
ramură a dreptului, are în vedere normele şi instituţiile care reglementează
relaţiile de apărare socială, norme şi instituţii privite de-a lungul evoluţiei lor
sistemice ori ca drept pozitiv, în vigoare la un moment dat, într-o societate
determinată. Dreptul penal ca ştiinţă cuprinde ansamblul teoriilor,
concepţiilor, ideilor privitoare la dreptul penal ca ramură a dreptului, adică
„doctrina” dreptului penal.
In literatura juridică de specialitate au existat opinii contrare cu privire la
caracterele (trăsăturile caracteristice) dreptului penal. Unii dintre autori au
menţionat ca trăsături caracteristice ale dreptului penal caracterul de drept
public, caracterul unitar şi caracterul autonom (opinie dominantă). Alţi autori
se referă la caracterul sancţionator, normativ şi autonom al dreptului penal.
Doctrina penală a exprimat puncte de vedere diferite cu privire la sfera
principiilor fundamentale ale dreptului penal.
Unii autori au apreciat că în acest cadru trebuie incluse principiile
fundamentale ale sistemului de drept în general (democratismul, legalitatea şi
umanismul).
Alţi autori de drept penal au apreciat că în cadrul principiilor fundamentale
trebuie incluse nu numai principii comune întregului sistem de drept, dar şi
principii proprii dreptului penal, ca ramură a sistemului de drept, deoarece
tocmai acestea ilustrează specificul reglementării juridico-penale.
Trebuie menţionat faptul că, în materia principiilor fundamentale, deşi au
preluat sau au preluat parţial concepţia profesorului V. Dongoroz, mulţi autori

au viziuni diferite în privinţa principiilor specifice dreptului penal (denumite
convenţional, principiile fundamentale)
Reflectând asupra celor susţinute în doctrina penală, apreciem că se impun ca
principii de bază ale dreptului penal (denumite convenţional fundamentale),
următoarele:
• Principiul legalităţii incriminării, a pedepselor, a măsurilor educative şi a
măsurilor de siguranţă
• Principiul răspunderii penale subiective
• Principiul răspunderii penale bazate pe o manifestare exterioară, obiectivă
• Principiul potrivit căruia infracţiunea este singurul temei al răspunderii
penale
• Principiul răspunderii penale personale
• Principiul dublei esenţe a pedepsei: măsură de constrângere şi mijloc de
reeducare
• Principiul individualizării judiciare a sancţiunii
• Principiul instituirii unui regim sancţionator special pentru minori
Aceste principii de bază specifice dreptului penal, la care adăugăm influenţa
exercitată de alte principii, dar care aparţin sistemului dreptului în general
(umanismul, egalitatea cetăţenilor în faţa legii etc.), ca şi influenţa unor
principii de politică penală (cel al prevenirii săvârşirii de fapte prevăzute de
legea penală, spre exemplu) prezintă imaginea unui cadru de principii care dă
caracter modern şi eficient legislaţiei penale în vigoare.
Izvoarele formale ale dreptului penal sunt acele acte normative în al căror
cuprins se stabilesc: faptele ce constituie infracţiuni, sancţiunile ce se pot
aplica în cazul încălcării acestor norme, condiţiile în care este antrenată
răspunderea penală, precum şi acele acte normative care prevăd dispoziţii
obligatorii în procesul de elaborare şi aplicare al dreptului penal.
În raport cu alte ramuri de drept, izvoarele dreptului penal sunt mai restrânse
ca număr.
Literatura juridică mai veche considera ca unic izvor de drept penal legea, ca
izvor imediat, iar în plan secundar, ca izvor mediat, menţiona tratatele şi
convenţiile internaţionale.
Raportul juridic penal este acea relaţie de apărare socială împotriva
fenomenului infracţional şi de combatere a acestuia prin normele dreptului
penal.

Teste de autoevaluare
1. Dreptul penal cuprinde un ansamblu de norme juridice care:
a) statuează numai faptele ce constituie infracţiuni;
b) statuează doar pedepsele şi alte sancţiuni de drept penal aplicabile
persoanelor fizice şi juridice care au comis infracţiuni;
c) se referă la regulile sau principiile dreptului penal.
2. Ştiinţa dreptului penal cuprinde:

a) ansamblul de idei, teorii privitoare la dreptul penal ca ramură de drept;
b) ansamblul de concepţii privitoare la dreptul penal ca ramură de drept;
c) instituţiile care reglementează relaţiile de apărare socială.
3. Obiectul dreptului penal îl formează :

a) relaţiile de apărare socială;
b) doar relaţiile de cooperare între oameni în asigurarea ordinii sociale;
c) numai relaţiile de conflict între titularii valorilor sociale ocrotite de legea
penală şi cei care au săvârşit fapte vătămătoare sau periculoase împotriva
acestor valori.
4. Constituie izvoare de drept penal:

a) Constituţia României, Noul Cod penal, legile complinitoare;
b) Noul Cod penal, legile complinitoare, jurisprudenţa (numai deciziile Curții
Constituționale);
c) Constituţia României, Noul Cod penal, cutuma, jurisprudenţa (numai
deciziile Înaltei Curți de Casație și Justiție - RIL și DCDCP).
5. Principiul legalităţii îmbracă următoarele laturi:

a) legalitatea incriminării (nullum crimen sine lege);
b) legalitatea pedepselor, a măsurilor educative şi a măsurilor de siguranţă
(nulla poena sine lege);
c) legalitatea procesului penal.

Bibliografie minimală
Dongoroz V. ; Kahane S., Oancea I. ; Fodor I. ; Iliescu N. ; Bulai C. ; Stănoiu
R.M. & Roşca V. (1969; 1970). Explicaţii teoretice ale Codului penal român.
Partea generală. vol. I şi vol. II. Bucureşti: Academiei.
Antoniu G. ; Bulai C. ; Duvac C. ; Griga I ; Ivan Gh. ; Mitrache C-tin. ; Molnar
I. ; Pascu I. ; Pașca V. & Predescu O.(2010). Explicaţii preliminare ale noului
Cod penal. Vol. I. Articolele 1-52. București: Universul Juridic.
Udroiu, M. & Constantinescu, V. (2014). Noul Cod penal. Codul penal
anterior. București: Hamangiu.
Boroi Al. ; Rusu I. ; Puşcă F. ; Chirilă A. ; Dumitrache Ionescu A. ; Pocora M.;
Goga G. L. & Bălan-Rusu M. I. (2013). Practică judiciară în materie penală.
Drept penal. Partea generală. Dispozițiile actualului Cod penal și ale noului
Cod penal. București: Universul Juridic.
Voicu C. ; Uzlău A.S. ; Moroșanu R. ; Ghigheci C. (2014). Noul Cod penal.
Ghid de aplicare pentru practicieni. București: Hamangiu.

2. APLICAREA LEGII PENALE ÎN TIMP ŞI SPAŢIU
2.1. Aplicarea legii penale în timp ................................................................... 35

2.2. Aplicarea legii penale în spaţiu ................................................................. 74
2.2.1. Aplicarea legii penale în spaţiu. Noţiuni introductive. Teritorialitatea
legii penale .................................................................................................... 74
2.2.2. Aplicarea legii penale în spaţiu. Aplicarea legii penale române
infracţiunilor săvârşite în afara teritoriului ţării ............................................ 83
2.2.3. Cooperarea internaţională în lupta contra criminalităţii ..................... 87
Rezumat .......................................................................................................... 101
Teste de autoevaluare ..................................................................................... 102
Lucrare de verificare ...................................................................................... 104
Bibliografie minimală .................................................................................. 104
 să corelezi norma juridică cu o situaţie concretă de aplicare a legii penale

în timp şi spaţiu;
 să delimitezi cazurile de aplicare a principiului mitior lex în materia
aplicării legii penale în timp;
 să descrii, în maximum două pagini, principiile aplicării legii penale în
spaţiu.
Angelica Chirilă Aplicarea legii penale în timp şi spaţiu
2.1. Aplicarea legii penale în timp

Preliminarii
Principiile care guvernează aplicarea legii penale în timp sunt menite să dea
soluţii problemelor de interacţiune a timpului cu faptele infracţionale, adică să
determine legea penală aplicabilă:
- când infracţiunea s-a săvârşit şi se judecă sub imperiul aceleiaşi legi;
- când fapta, la data când s-a săvârşit nu era infracţiune, dar o lege ulterioară
o consideră infracţiune;
- când fapta, la data săvârşirii era infracţiune, dar până la judecarea ei ori
executarea pedepsei pronunţate pentru acea infracţiune intervine o lege care
scoate în afara ilicitului penal fapta comisă;
- când fapta săvârşită sub o lege este considerată infracţiune, dar până la
judecarea ei definitivă intervin una sau mai multe legi, care prevăd fapta ca
infracţiune;
- când după aplicarea definitivă a pedepsei pentru o infracţiune, intervine o
lege nouă care prevede o pedeapsă mai mică decât cea aplicată sub legea veche
ori cu limite mai reduse decât legea veche;
- când infracţiunea se săvârşeşte sub imperiul unei legi penale temporare şi
nu este judecată până la ieşirea din vigoare a acesteia.
Răspunsuri la problemele de mai sus le găsim în principiile de aplicare a legii
penale în raport cu timpul prevăzute în noul Cod penal român - art. 3-7.
Principiul activităţii legii penale
Este un principiu de bază al aplicării legii penale în timp, ce dă expresie şi
decurge din principiul legalităţii, care corespunde nevoilor de apărare socială,
ca şi apărării drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor.
Conform art. 3 NCP, denumit marginal Activitatea legii penale, ,, Legea
penală se aplică infracţiunilor săvârşite în timpul cât ea se află în vigoare”.
Așadar, potrivit acestui principiu, legea penală se aplică infracţiunilor săvârşite
în timpul cât ea se află în vigoare.
Prin lege penală se înțelege orice dispoziţie cu caracter penal cuprinsă în legi
organice, ordonanţe de urgenţă sau alte acte normative care la data adoptării
lor aveau putere de lege.
Legea (organică) se publică în Monitorul Oficial al României şi intră în
vigoare la 3 zile de la data publicării sau la o dată ulterioară prevăzută în
textul ei (art. 78 din Constituţia României, revizuită prin Legea nr.
429/20031).
Conform art. 12 alin. 1 din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică
legislativă pentru elaborarea actelor normative,2 cu ultimele modificări și
completări, ,,Legile şi ordonanţele emise de Guvern în baza unei legi speciale
de abilitare intră în vigoare la 3 zile de la data publicării în Monitorul Oficial
al României, Partea I, sau la o dată ulterioară prevăzută în textul lor.
Termenul de 3 zile se calculează pe zile calendaristice, începând cu data
1 Constituţia României din 1991 a fost modificată şi completată prin Legea de revizuire a Constituţiei României nr.
429/2003, aprobată prin Referendumul naţional din 18-19 octombrie 2003, confirmat prin Hotărârea Curţii Constituţionale
nr. 3/22.10.2003.
2 Publicată în M.Of. nr. 260/21.04.2010
Drept penal general I 35

publicării în Monitorul Oficial al României, şi expiră la ora 24,00 a celei de-

a treia zi de la publicare”.
Ordonanţele de urgenţă ale Guvernului intră în vigoare la data publicării în
Monitorul Oficial al României, Partea I, sub condiţia depunerii lor prealabile
la Camera competentă să fie sesizată, dacă în cuprinsul lor nu este prevăzută o
dată ulterioară. (art. 12 alin. 2 din Legea nr. 24/2000)
Intrarea în vigoare a unei legi penale poate avea loc şi la o dată ulterioară –
situație când se prevede o astfel de dată în respectiva lege. Intrarea în vigoare a
legii penale la o dată ulterioară poate fi determinată de:
a) necesitatea creării unui timp (vacatio legis – repausul legii) pentru a putea
fi cunoscută atât de destinatari, cât şi de către organele de aplicare;
b) pentru a da posibilitate destinatarilor acesteia să se conformeze noilor
exigențe penale.
Cu titlu exemplificativ, legi penale ce au intrat în vigoare la o dată ulterioară:
noul Cod penal a fost adoptat prin Legea nr. 286/2009 la data de 17 iulie
2009, iar în vigoare a intrat la data de 1 februarie 2014, potrivit dispoziţiei din
art. 246 Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009
privind Codul penal3; Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară
internaţională în materie penală a fost publicată la data de 1 iulie 2004 şi a
intrat în vigoare în 60 de zile de la data publicării ei, cu excepţia dispoziţiilor
Titlului III din lege, care a intrat în vigoare la data aderării României la
Uniunea Europeană4.
Prin publicare, se realizează o mai buna cunoaştere a legii şi nimeni nu va
putea invoca, în caz de încălcare, că nu a cunoscut-o (nemo censetur ignorare
legem).
Ieşirea din vigoare are loc prin abrogare
Abrogarea, după întinderea ei poate fi totală – când întreaga lege este scoasă
din vigoare şi parţială, când doar o parte din lege este scoasă din vigoare.
Abrogarea, după caracterul ei poate fi : expresă şi tacită. O abrogare este
expresă când se prevede în legea de abrogare, ce anume se scoate din vigoare:
legea nr.…., art.….alin…, iar aceasta trebuie să fie regula în dreptul penal.
Abrogarea este tacită sau implicită când aceasta se desprinde din economia
legii, ori a normelor ce privesc aceleaşi relaţii sociale de apărare, prevăzând
aceleaşi fapte ca infracţiuni, cu aspecte deosebite de legea anterioară, în ce
priveşte condiţiile de aplicare a unei instituţii penale ori a unui nou regim de
sancţionare pentru minori.
Intre intrarea în vigoare şi ieşirea din vigoare, legea penală este activă, se
aplică faptelor săvârşite în acest interval de timp.
Aplicarea legii penale active nu ridică probleme dacă infracţiunea s-a săvârşit
şi se judecă în timp ce este în vigoare aceeaşi lege penală.
3 Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal a fost publicată în M.Of. nr.
757/12.11.2012. Art. 246: ,,Legea nr. 286/2009 privind Codul penal, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I,
nr. 510 din 24 iulie 2009, cu modificările şi completările ulterioare, intră în vigoare la data de 1 februarie 2014”.
4 Art. 189 alin. 1 din Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală, publicată în M.Of.
nr. 594/01.07.2004, cu ultimele modificări și completări

a) Probleme speciale se pun în cazul infracţiunilor ce încep sa fie săvârşite sub

incidenta unei legi şi se epuizează sub incidenţa altei legi. Este cazul
infracţiunilor continue, continuate, de obicei, progresive.
Doctrina penală şi practica judiciară sunt unanime în a aprecia că legea
aplicabilă infracţiunilor a căror consumare se întinde pe durata a două sau mai
multe legi este cea din momentul epuizării infracţiunii, a producerii ultimului
rezultat. Deci legea penală în vigoare din momentul epuizării infracţiunii este
legea ce va fi aplicată. Aceeaşi concepţie a caracterului unitar a ilicitului penal
este adoptată şi în legătură cu actele de participaţie penală (instigare,
complicitate) care vor fi judecate după legea în vigoare din momentul
săvârşirii faptei de către autor.
În cazul infracțiunilor continue sau continuate incriminate pentru prima oară
de către legea nouă, a căror executare a început sub imperiul Codului penal din
1969 și s-a epuizat sub legea nouă, instanța va avea în vedere numai actele
săvârșite după intrarea în vigoare a noului Cod penal (C.E.D.O., Veeber c.
Estoniei – nr. 2, cererea nr. 45771/99, par. 31). Atunci când fapta acuzatului
este prevăzută ca infracțiune atât sub imperiul legii vechi, cât și sub imperiul
noului Cod penal, instanțele pot aplica întregii activități infracționale epuizate
sub legea nouă dispozițiile noului Cod penal, chiar dacă acesta din urmă
prevede limite de pedeapsă mai ridicate (C.E.D.O., Rohlena c. Republicii
Cehe, cererea nr. 59552/08, par. 37). (Udroiu, 2014)
b) Determinarea legii penale aplicabile se va pune şi în situaţia în care la
reglementarea aceleiaşi relaţii sociale vin în concurs două legi (una generală şi
una specială), ambele în vigoare, regula că legea specială derogă de la legea
generală va rezolva problema (specialia generalibus derogat). Când în vigoare
sunt două norme care incriminează aceeaşi faptă, dar o normă este în partea
specială a noului Cod penal, iar alta într-o lege specială (lege nepenală cu
dispoziţiuni penale), incriminarea din Codul penal devine norma generală şi
regula de mai sus îşi păstrează valabilitatea.
Retroactivitatea legii penale. Aplicarea legii penale de dezincriminare
Este consacrat în dispoziţiile art. 4 NCP şi conţine regula că legea nouă care
dezincriminează (abolitio criminis) se aplică faptelor săvârşite înainte de
intrarea ei în vigoare. Potrivit art. 4 NCP: ,, Legea penală nu se aplică faptelor
săvârşite sub legea veche, dacă nu mai sunt prevăzute de legea nouă. În acest
caz, executarea pedepselor, a măsurilor educative şi a măsurilor de siguranţă,
pronunţate în baza legii vechi, precum şi toate consecinţele penale ale
hotărârilor judecătoreşti privitoare la aceste fapte încetează prin intrarea în
vigoare a legii noi”.
Retroactivitatea legii penale are în vedere situaţia în care la data când este
săvârşită fapta, aceasta este prevăzută de legea în vigoare ca infracţiune, dar
ulterior, apare o lege nouă care dezincriminează fapta, o scoate în afara
ilicitului penal. Această lege nouă ce dezincriminează se aplică şi faptelor
săvârşite înainte de intrarea ei în vigoare. Fundamentul acestui principiu
trebuie observat în legătură cu funcția dreptului penal de apărare socială şi care
nu se mai justifică dacă fapta şi-a pierdut caracterul penal.
Legea care incriminează fapta a fost scoasă din vigoare. Deci retroactivitatea
are în vedere ipoteza dezincriminării faptei prin legea nouă şi nu situaţiile în

care fapta continuă să rămână infracţiune sub legea nouă sub altă denumire, ori
dacă prin abrogarea din legea specială, rămâne ca infracţiune în legea penală
generală sau ca modalitate de înfăptuire a altei infracţiuni.
Potrivit art. 3 din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr.
286/2009 privind Codul penal, ,,(1) Dispoziţiile art. 4 din Codul penal
privind legea penală de dezincriminare sunt aplicabile şi în situaţiile în care o
faptă determinată, comisă sub imperiul legii vechi, nu mai constituie
infracţiune potrivit legii noi datorită modificării elementelor constitutive ale
infracţiunii, inclusiv a formei de vinovăţie, cerută de legea nouă pentru
existenţa infracţiunii.
(2) Dispoziţiile art. 4 din Codul penal nu se aplică în situaţia în care fapta este
incriminată de legea nouă sau de o altă lege în vigoare, chiar sub o altă
denumire”.
Odată cu intrarea în vigoare a legii noi care nu mai prevede fapta ca
infracţiune, încetează executarea pedepselor, a măsurilor de siguranţă şi a
măsurilor educative pronunţate în baza legii vechi, precum şi toate
consecinţele penale ale hotărârilor judecătoreşti privitoare la faptele ce au fost
dezincriminate. Deci faţă de un condamnat pentru o infracţiune ce ulterior a
fost dezincriminată va înceta orice interdicţie sau decădere, fiind considerat
fără antecedente penale.
Un aspect special de retroactivitate îl reprezintă legea penală interpretativă
care este adoptată ulterior legii penale interpretate, dar care explicând voinţa
legiuitorului din momentul intrării în vigoare a legii ce o interpretează este
firesc să-şi găsească aplicarea din acest moment.
Potrivit art. 7 din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr.
286/2009 privind Codul penal, ,,Ori de câte ori o normă în vigoare face
trimitere la una sau mai multe infracţiuni prevăzute de Codul penal din 1969
sau de o lege specială modificată prin dispoziţiile prezentei legi [Legea nr.
187/2012 – n.m.], trimiterea se consideră făcută la infracţiunea sau
infracţiunile prevăzute de legea nouă, având aceleaşi elemente constitutive”.
Prin dispozițiile cuprinse în noua legislație penală, s-a renunțat la ipoteza
prevăzută în art. 12 alin. 2 din Codul penal din 1969, ce consacra
retroactivitatea legii penale care prevedea măsuri de siguranţă sau măsuri
educative și care se aplica infracţiunilor ce nu au fost definitiv judecate până la
intrarea în vigoare a legii noi.
Aplicarea legii penale în situaţii tranzitorii
Situaţiile tranzitorii, determinate de succesiunea legilor penale, se referă la
ipotezele în care de la săvârşirea unei infracţiuni şi până la judecarea ei
intervin una sau mai multe legi penale succesive, care prevăd fapta ca
infracţiune.
In astfel de situaţii s-a pus deci problema, “extraactivităţii” uneia dintre legile
penale succesive. Dintre opiniile care s-au conturat în doctrina penală, una
singură s-a impus şi a fost consacrată în legislaţia penală şi priveşte aplicarea
legii penale mai favorabile infractorului, sau a “legii penale mai blânde” ori
“mitior lex”.

Aplicarea legii penale mai favorabile infractorului înlătură neajunsurile

celorlalte opinii, corespunde nevoilor de apărare socială, întrucât fapta nu
rămâne nesancţionată, indiferent că se aplică legea nouă ori legea veche, iar
pentru infractor este legea care îi conferă cea mai favorabilă situaţie.
În condițiile intrării în vigoare a noului Cod penal, în ceea ce privește situațiile
de tranziție care se ivesc prin trecerea de la Codul penal din 1969 la noul Cod
penal a fost adoptată Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr.
286/2009 privind Codul penal5.
Aplicarea legii penale mai favorabile până la judecarea definitivă a cauzei
Este consacrat în art. 5 NCP şi are în vedere ipoteza în care de la săvârşirea
infracţiunii până la judecarea definitivă a cauzei intervin una sau mai multe
legi penale succesive, când se va alege dintre acestea legea mai favorabilă
infractorului.
Potrivit art. 5 alin. 1 NCP, ,, În cazul în care de la săvârşirea infracţiunii până
la judecarea definitivă a cauzei au intervenit una sau mai multe legi penale, se
aplică legea mai favorabilă”.
Principiul aplicării legii penale mai favorabile a fost reiterat în noul Cod penal
fără modificări în art. 5 alin. 1, fiind rectificată numai denumirea marginală,
pentru a sublinia domeniul de aplicare a articolului, respectiv pentru cauze
care nu au fost definitiv soluționate. Totodată, art. 5 alin. 2 NCP codifică o
opinie jurisprudențială existentă și sub legea veche cu privire la normele
declarate neconstituționale în cadrul controlului de constituționalitate a
posteriori sau ordonanțele de urgență modificate sau respinse de către
Parlament. (Udroiu, 2014)
Astfel, conform art. 5 alin. 2 NCP, ,,dispoziţiile alin. (1) se aplică şi actelor
normative ori prevederilor din acestea declarate neconstituţionale, precum
şi ordonanţelor de urgenţă aprobate de Parlament cu modificări sau
completări ori respinse, dacă în timpul când acestea s-au aflat în vigoare au
cuprins dispoziţii penale mai favorabile”
Determinarea legii penale mai favorabile
In determinarea legii penale mai favorabile infractorului, doctrina penală și
jurisprudența6 s-au oprit asupra a trei criterii:
a) a condiţiilor de incriminare;
b) a condiţiilor de tragere la răspundere penală;
c) a sancţiunilor penale (pedepsei).
Criteriile de determinare a legii penale mai favorabile trebuie să conducă la
aflarea acelei legi ce va permite, în cazul concret, la o soluţie mai blândă
pentru infractor şi nu la o apreciere generală a legii penale mai favorabile.
Sub acest aspect, menționăm Decizia Curții Constituționale nr.
265/06.05.2014 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor

6 A se vedea Decizia Curții Constituționale nr. 1470/08.11.2011, publicată în M. Of. nr. 853/02.12.2011. Referitor la
instituțiile juridice care intră sub incidența legii penale mai favorabile, prevăzute de art. 5 NCP, s-a statuat că, în măsura în
care aplicarea concretă a unei norme la o speță dedusă judecății, indiferent de ramura de drept căreia îi aparține, aduce o
schimbare cu privire la condițiile de incriminare, de tragere la răspundere penală și de aplicare a pedepselor, aceasta va
cădea sub incidența legii penale mai favorabile. (Udroiu, 2014)

art. 5 din Codul penal7, prin care s-a constatat că ,,dispoziţiile art. 5 din Codul
penal sunt constituţionale în măsura în care nu permit combinarea prevederilor
din legi succesive în stabilirea şi aplicarea legii penale mai favorabile”.
În considerentele Deciziei Curții Constituționale nr. 265/06.05.2014 se arată ,,
39. (...) Curtea Europeană a Drepturilor Omului, într-o speţă relativ recentă,
deşi nu a menţionat in terminis acest lucru, a statuat că respectarea dispoziţiilor
art. 7 paragraful 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a
libertăţilor fundamentale8 impun, în cazul legilor penale succesive, alegerea
globală a legii penale mai favorabile. Astfel, prin Hotărârea din 18 iulie
2013, pronunţată în Cauza Maktouf şi Damjanović împotriva Bosniei şi
Herţegovina, paragraful 70, Curtea de la Strasbourg, observând că ambele
coduri penale ce s-au succedat din momentul comiterii faptelor şi până la
judecarea definitivă (Codul penal din 1976 şi Codul penal din 2003) „prevăd
game diferite de pedepse pentru crime de război“, a constatat că a existat
„posibilitatea reală ca aplicarea retroactivă a Codului din 2003 să fi fost în
detrimentul reclamanţi lor în ceea ce priveşte impunerea pedepselor“, astfel că
„nu se poate afirma că aceştia au beneficiat, în conformitate cu art. 7 din
Convenţie, de garanţii efective împotriva impunerii unei pedepse mai severe“.
Prin urmare, instanţa europeană a hotărât, în unanimitate, că a fost încălcat art.
7 din Convenţie, precizând totodată că această hotărâre „trebuie înţeleasă ca
indicând pur şi simplu faptul că, în ceea ce priveşte stabilirea pedepselor,
reclamanţilor ar fi trebuit să li se aplice dispoziţiile codului din 1976 [în
ansamblu, n.n.] şi nu faptul că ar fi trebuit să fie impuse pedepse mai blânde“,
iar, în continuare, ,, 40. În soluţionarea acelei cauze nu a fost pusă în discuţie o
eventuală îmbinare a prevederilor din cele două coduri. Această abordare, care
exclude posibilitatea combinării dispoziţiilor mai blânde din mai multe legi
succesive, este deplin argumentată într-una din opiniile concordante, formulate
la hotărârea sus-menţionată, potrivit căreia, „În mod logic, principiul aplicării
retroactive a celei mai favorabile legi penale este corolarul principiului
neretroactivităţii legii penale mai severe. Dacă o lege penală mai severă nu se
poate aplica în cazul actelor săvârşite înainte de intrarea sa în vigoare, atunci o
lege penală mai favorabilă trebuie să se aplice actelor comise anterior, dar
judecate ulterior intrării sale în vigoare. Dacă legea penală mai severă ar
continua să producă efecte după ce a fost înlocuită cu o lege penală mai
favorabilă, ar fi încălcat principiul separării puterilor în măsura în care
instanţele ar continua să aplice legea penală mai severă, deşi legiuitorul a
modificat evaluarea sa privind gradul de gravitate a comportamentului şi
gradul corespunzător de severitate a pedepselor aplicabile.[…] Curtea a
adoptat o poziţie clară privind definiţia lex mitior cu scopul aplicării unor legi
penale succesive: lex mitior este legea cea mai favorabilă acuzatului, ţinând
seama de situaţia acestuia, de natura infracţiunii şi de circumstanţele în care a
săvârşit-o. Acest lucru înseamnă că art. 7 paragraful 1 din Convenţie
presupune o comparaţie in concreto a legilor penale aplicabile cauzei
acuzatului, inclusiv legea în vigoare la momentul săvârşirii infracţiunii
(vechea lege) şi cea în vigoare la momentul judecării (noua lege) […].
7Publicată în M.Of. nr. 372/ 20.05.2014

8 Art. 7 par. 1 Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale: ,,1. Nimeni nu poate fi
condamnat pentru o acţiune sau o omisiune care, în momentul în care a fost săvârşită, nu constituie o infracţiune, potrivit
dreptului naţional sau internaţional. De asemenea, nu se poate aplica o pedeapsa mai severă decât aceea care era aplicabilă în
momentul săvârşirii infracţiunii.”

Hotărârea Scoppola nr. 2 arată că lex mitior trebuie să fie stabilită in concreto,
adică judecătorul trebuie să confrunte fiecare lege penală aplicabilă (cea veche
şi cea nouă) cu faptele specifice cauzei, cu scopul de a stabili care ar trebui să
fie pedeapsa în cazul în care se aplică fie legea veche, fie cea nouă. După
stabilirea pedepselor care rezultă din legile aplicabile şi în lumina faptelor
cauzei, trebuie să se aplice legea care este efectiv cea mai favorabilă
acuzatului.“
Cu privire la aplicarea art. 5 NCP, menționăm și Decizia nr. 5/20149, Decizia
nr. 10/201410 și Decizia nr. 21/201411 ale Înaltei Curți de Casație și Justiție –
Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală12.
Astfel, prin Decizia nr. 5/2014, Înalta Curte de Casație și Justiție – Completul
pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a hotărât ,, În
aplicarea art. 5 din Codul penal, se are în vedere criteriul aprecierii globale a
legii penale mai favorabile.
Constată că nu este permisă combinarea prevederilor din legi succesive în
stabilirea şi aplicarea legii penale mai favorabile cu privire la condiţiile de
existenţă şi sancţionare ale infracţiunii în formă continuată”.
Totodată, prin Decizia nr. 10/2014, Înalta Curte de Casație și Justiție –
Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a
hotărât ,, Stabileşte că, în aplicarea art. 5 din Codul penal, circumstanţele
atenuante se apreciază global în funcţie de incriminare şi sancţiune. În situaţia
intrării în vigoare a unei noi legi, ce aduce modificări atât cu privire la
pedepse, cât şi cu privire la circumstanţele atenuante, circumstanţele ca parte
din instituţia sancţiunii unei infracţiuni nu pot fi privite şi analizate distinct
faţă de instituţia pedepsei.
Înlăturarea circumstanţelor atenuante nu aduce atingere principiului
neagravării situaţiei în propria cale de atac prevăzut în art. 418 din Codul de
procedură penală, atunci când în concret, pentru aceeaşi faptă, se stabileşte o
sancţiune mai puţin severă”.
Pentru dezlegarea de principiu a problemei de drept în sensul dacă "art. 5 alin.
1 din Codul penal trebuie interpretat că legea penală mai favorabilă este
aplicabilă, în cazul infracţiunilor săvârşite anterior datei de 1 februarie 2014,
care nu au fost încă judecate definitiv şi faţă de care s-a împlinit prescripţia
răspunderii penale până la data de 20 mai 2014 în interpretarea dată prin
Decizia nr. 2/2014 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, însă faţă de care
prescripţia răspunderii penale nu este împlinită, în interpretarea dată aceluiaşi
text legal prin Decizia nr. 265/2014 a Curţii Constituţionale", Înalta Curte de
Casație și Justiție – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în
materie penală a hotărât, prin Decizia nr. 21/2014 : ,, Stabileşte că dispoziţiile
art. 5 alin. 1 din Codul penal trebuie interpretate, inclusiv în materia
prescripţiei răspunderii penale, în sensul că legea penală mai favorabilă este
aplicabilă în cazul infracţiunilor săvârşite anterior datei de 1 februarie 2014
9 Publicată în M.Of. nr. 470 /26.06.2014

12 Cu privire la hotărârile (deciziile) pronunțate, în unificarea practicii judiciare, de către Înalta Curte de Casație și Justiție –
Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, a se vedea supra, Izvoarele dreptului penal (practica
judiciară)

care nu au fost încă judecate definitiv, în conformitate cu Decizia nr. 265/2014

a Curţii Constituţionale.”
Pentru determinarea legii penale mai favorabile trebuie, prin urmare,
comparate legile penale succesive în raport cu normele şi instituţiile care
influenţează răspunderea penală în cauza concretă dedusă judecăţii. Prin
compararea legilor şi determinarea legii mai favorabile infractorului, nu
trebuie să se ajungă la combinarea dispoziţiilor mai favorabile din legile
succesive - la o aşa numita lex tertia. Legea mai favorabilă, în întregul ei,
trebuie aleasă pentru a fi aplicată infractorului dintre legile penale succesive.
Folosirea criteriilor de determinare a legii penale mai favorabile trebuie să
conducă la găsirea acelei legi care oferă soluţia cea mai favorabilă pentru
infractor, dar nu pentru că fapta nu este infracţiune, ci pentru că nu sunt
realizate, în cazul concret, condiţiile de incriminare ori de tragere la
răspundere penală a făptuitorului.
Criteriul cel mai des folosit de determinare a legii penale mai favorabile este
cel al pedepselor principale.
Situaţii:
a) între legile care prevăd fapta ca infracţiune, daca pedepsele sunt de natură
diferită, respectiv pedeapsa detențiunii pe viașă și pedeapsa închisorii, va fi
mai favorabilă legea care prevede pedeapsa închisorii. Dacă într-o lege
pedeapsa este închisoarea, iar în altă lege, pedeapsa prevăzută este amenda,
atunci, de regulă, legea care prevede pedeapsa amenzii este mai blândă.
Excepţia ar fi în cazul în care, în cauză s-au constatat circumstanţe atenuante,
iar legea care prevede pedeapsa închisorii permite, pe baza circumstanţelor
atenuante, aplicarea unei amenzi într-un cuantum mai mic decât cel la care s-
ar ajunge când s-ar aplica legea ce prevede pedeapsa amenzii;
b) când între legile succesive pedepsele sunt de aceeaşi natură, dar cu limitele
speciale diferite, va fi mai favorabilă, într-un caz când minimul este acelaşi,
dar maximul diferit, legea care prevede un maxim mai redus, iar dacă maximul
special al pedepsei este acelaşi, dar minimul diferit, va fi mai favorabilă legea
care prevede un minim mai scăzut.
In caz de pedepse asimetrice, legea penală mai favorabilă va fi determinată în
concret de judecător şi în funcţie de împrejurările care atenuează ori agravează
pedeapsa, astfel că, dacă în cauză sunt circumstanţe de agravare – judecătorul
trebuie să aplice o pedeapsă către maximul special şi atunci este mai favorabilă
legea care prevede o pedeapsă cu un maxim special mai redus, iar dacă fapta s-
a săvârşit în circumstanţele de atenuare, judecătorul trebuie să aplice o
pedeapsă spre minimul special, ori sub acest minim, iar legea mai favorabilă
este cea care are un minim special de pedeapsă mai redus.
Art. 12 din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr.
286/2009 privind Codul penal prevede că pentru pedepsele accesorii și
complementare se aplică legea care a fost considerată mai favorabilă pentru
aplicarea pedepsei principale, chiar dacă, pentru pedepsele accesorii și
complementare, această lege ar fi mai defavorabilă inculpatului sau
condamnatului. Aceasta deoarece nu este posibilă crearea unei lex tertia, cu
pedepsele principale dintr-o lege și pedepsele accesorii și complementare
dintr-o altă lege. Pedeapsa complementară a publicării hotărârii de

condamnare, prevăzută în art. 55 lit. c) NCP nu poate fi aplicată faptelor

săvârșite înainte de intrarea în vigoare a noului Cod penal, deoarece, la
momentul respectiv, nu exista această pedeapsă complementară. (Voicu, 2014)
Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind
Codul penal prevede, în materia aplicării legii penale mai favorabile până la
judecarea definitivă a cauzei, următoarele dispoziții (Udroiu, 2014):
Art. 10: ,,Tratamentul sancţionator al pluralităţii de infracţiuni se aplică
potrivit legii noi atunci când cel puţin una dintre infracţiunile din structura
pluralităţii a fost comisă sub legea nouă, chiar dacă pentru celelalte
infracţiuni pedeapsa a fost stabilită potrivit legii vechi, mai favorabilă”.
Art. 11: ,,Dispoziţiile art. 62 din Codul penal privind amenda care însoţeşte
pedeapsa închisorii nu se aplică în cazul infracţiunilor săvârşite anterior
intrării în vigoare a acestuia şi nu vor fi avute în vedere pentru
determinarea legii penale mai favorabile”.
Art. 12: ,,(1) În cazul succesiunii de legi penale intervenite până la rămânerea
definitivă a hotărârii de condamnare, pedepsele accesorii şi complementare
se aplică potrivit legii care a fost identificată ca lege mai favorabilă în raport
cu infracţiunea comisă.
(2) Pedeapsa complementară prevăzută la art. 55 lit. c) din Codul penal nu
se aplică în cazul infracţiunilor comise anterior intrării în vigoare a
acestuia”.
Art. 16: ,,(1) Măsura suspendării sub supraveghere a executării pedepsei
aplicată în baza Codului penal din 1969 se menţine şi după intrarea în vigoare
a Codului penal, până la împlinirea termenului de încercare stabilit prin
hotărârea de condamnare.
(2) Pentru determinarea legii penale mai favorabile cu privire la
suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei conform art. 5 din
Codul penal, instanţa va avea în vedere sfera obligaţiilor impuse
condamnatului şi efectele suspendării potrivit legilor succesive, cu prioritate
faţă de durata termenului de încercare sau supraveghere”.
Art. 17: ,,În aplicarea dispoziţiilor referitoare la legea penală mai favorabilă
intervenită în cursul procesului, o pedeapsă cu suspendarea executării,
aplicabilă potrivit Codului penal din 1969, este considerată mai favorabilă
decât o măsură educativă privativă de libertate prevăzută de Codul penal”.
Aplicarea legii penale mai favorabile după judecarea definitivă a cauzei
Spre deosebire de Codul penal din 1969, în care aplicarea legii penale mai
favorabile infracțiunilor definitiv judecate era prevăzută în două variante, cu
reglementări diferite (art. 14 și 15), în noul Cod penal aplicarea legii penale
mai favorabile după judecarea definitivă a cauzei a fost prevăzută într-o
singură variantă, referindu-se doar la aplicarea obligatorie a legii noi, când
maximul special al pedepsei prevăzute de legea nouă este mai redus sau de o
specie mai ușoară decât pedeapsa pe care o execută condamnatul, renuntându-
se la aplicarea facultativă a legii penale mai favorabile. (Voicu, 2014)
Potrivit art. 6 NCP: ,,(1) Când după rămânerea definitivă a hotărârii de
condamnare şi până la executarea completă a pedepsei închisorii sau amenzii

a intervenit o lege care prevede o pedeapsă mai uşoară, sancţiunea aplicată,

dacă depăşeşte maximul special prevăzut de legea nouă pentru infracţiunea
săvârşită, se reduce la acest maxim.
(2) Dacă după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare la detenţiune
pe viaţă şi până la executarea ei a intervenit o lege care prevede pentru
aceeaşi faptă numai pedeapsa închisorii, pedeapsa detenţiunii pe viaţă se
înlocuieşte cu maximul închisorii prevăzut pentru acea infracţiune.
(3) Dacă legea nouă prevede în locul pedepsei închisorii numai amenda,
pedeapsa aplicată se înlocuieşte cu amenda, fără a se putea depăşi maximul
special prevăzut în legea nouă. Ţinându-se seama de partea executată din
pedeapsa închisorii, se poate înlătura în totul sau în parte executarea
amenzii.
(4) Măsurile educative neexecutate şi neprevăzute în legea nouă nu se mai
execută, iar cele care au corespondent în legea nouă se execută în conţinutul
şi limitele prevăzute de aceasta, dacă este mai favorabilă.
(5) Când legea nouă este mai favorabilă în condiţiile alin. (1) - (4),
pedepsele complementare şi măsurile de siguranţă neexecutate şi
neprevăzute în legea nouă nu se mai execută, iar cele care au corespondent în
legea nouă se execută în conţinutul şi limitele prevăzute de aceasta.
(6) Dacă legea nouă este mai favorabilă numai sub aspectul pedepselor
complementare sau măsurilor de siguranţă, acestea se execută în
conţinutul şi limitele prevăzute de legea nouă.
(7) Când o dispoziţie din legea nouă se referă la pedepse definitiv aplicate,
se ţine seama, în cazul pedepselor executate până la data intrării în vigoare
a acesteia, de pedeapsa redusă sau înlocuită potrivit dispoziţiilor alin. (1) -
(6)”.
Aplicarea legii penale noi mai favorabile în cazul pedepselor definitive îşi are
justificarea în principiile umanismului şi al egalităţii în faţa legii penale.
In adevăr, nu s-ar justifica executarea unui plus de sancţiune prevăzut de legea
veche, de către cel care a fost condamnat după aceasta lege, când legiuitorul
stabileşte prin legea nouă că periculozitatea faptei este mai redusă şi
sancţiunea prevăzută este mai blândă, faţă de cel care a săvârşit fapta în
aceeaşi perioadă cu primul, dar care a tergiversat judecata, iar după apariţia
legii noi va beneficia de legea penală mai favorabilă.
Condiţiile de aplicare a legii penale mai favorabile infracţiunilor definitiv
judecate sunt arătate în art. 6 NCP şi, prin urmare, au în vedere situaţiile când
legea nouă prevede pentru aceeaşi infracţiune o pedeapsă mai uşoară ca natură,
ori maxim special decât pedeapsa aplicată.
Astfel:
a) când pedepsele sunt de aceeaşi natură, în cazul pedepsei închisorii, pedeapsa
aplicată după legea veche se reduce la maximul special prevăzut în legea nouă,
iar dacă pedeapsa pronunţată în baza legii vechi este amenda, aceasta va fi
redusă la maximul special prevăzut în legea nouă.
În aplicarea legii penale mai favorabile cauzelor definitiv soluționate, spre
deosebire de situația reglementată de art. 5 NCP, numărul criteriilor folosite

pentru determinarea caracterului mai favorabil al legii noi este mai redus,
constând în limitele de pedeapsă prevăzute în cele două legi. În determinarea
maximului special al legii noi, instanța va avea în vedere pedeapsa prevăzută
de legea nouă (art. 187 NCP13), fără luarea în considerare a cauzelor de
majorare ori de reducere a pedepselor. (Udroiu, 2014)
Cu privire la incidența anumitor instituții de drept penal în aplicarea legii
penale mai favorabile în cazul faptelor definitiv soluționate, Înalta Curte de
Casație și Justiție, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în
materie penală s-a pronunțat prin Deciziile nr. 1/201414, nr. 6/201415, nr.
7/201416, nr. 8/201417, nr. 13/201418, nr. 14/201419, nr. 15/201420.
Astfel, prin Decizia nr. 1/2014, Înalta Curte de Casație și Justiție, Completul
pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a hotărât: "În
aplicarea legii penale mai favorabile, după judecarea definitivă a cauzei
înainte de intrarea în vigoare a noului Cod penal, pentru ipoteza unui concurs
de infracţiuni, într-o primă etapă se verifică incidenţa dispoziţiilor art. 6 din
Codul penal, cu privire la pedepsele individuale.
În a doua etapă se verifică dacă pedeapsa rezultantă aplicată potrivit legii
vechi depăşeşte maximul la care se poate ajunge în baza legii noi, conform art.
39 din Codul penal.
În cazul în care pedeapsa rezultantă, aplicată potrivit legii vechi, depăşeşte
maximul la care se poate ajunge în baza art. 39 din Codul penal, pedeapsa
rezultantă va fi redusă la acest maxim.
În caz contrar, pedeapsa rezultantă va rămâne astfel cum a fost stabilită
potrivit legii vechi."
În vederea dezlegării de principiu a problemei de drept vizând mecanismul de
aplicare a legii penale mai favorabile după judecarea definitivă a cauzei în
ipoteza în care este vorba de tentativă, prin Decizia nr. 6/2014, Înalta Curte
de Casație și Justiție, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în
materie penală a decis: "În aplicarea legii penale mai favorabile după
judecarea definitivă a cauzei potrivit art. 6 alin. 1 din Codul penal, în cazul
tentativei, limita maximă a pedepsei ce trebuie avută în vedere este maximul
prevăzut de lege pentru forma tentată (maximul special al pedepsei prevăzute
de lege pentru infracţiunea consumată, redus sau înlocuit conform dispoziţiilor
privind tratamentul sancţionator al tentativei)."
Prin Decizia nr. 7/2014, Înalta Curte de Casație și Justiție, Completul pentru
dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a hotărât, pentru
dezlegarea în principiu a problemei de drept dacă în aplicarea legii penale mai
favorabile, potrivit art. 6 din Codul penal, în cazul infracţiunilor continuate,
prin sintagma "maxim special prevăzut de legea nouă pentru infracţiunea
săvârşită" se înţelege maximul pedepsei prevăzut de lege pentru infracţiunea
săvârşită sau şi sporul facultativ prevăzut de aceeaşi lege pentru sancţionarea
acestei forme a unităţii legale de infracţiune: ,,În aplicarea legii penale mai
13 Art. 187 NCP Pedeapsă prevăzută de lege:
,,Prin pedeapsă prevăzută de lege se înţelege pedeapsa prevăzută în textul de lege care incriminează fapta săvârşită în
forma consumată, fără luarea în considerare a cauzelor de reducere sau de majorare a pedepsei”.

favorabile, potrivit art. 6 din Codul penal, în cazul infracţiunilor continuate,

prin sintagma "maxim special prevăzut de legea nouă pentru infracţiunea
săvârşită" se înţelege maximul special prevăzut de lege pentru infracţiune, fără
luarea în considerare a cauzei de majorare a pedepsei prevăzută pentru
infracţiunea continuată”.
Pentru dezlegarea de principiu a problemei de drept ce vizează aplicarea legii
penale mai favorabile după judecarea definitivă a cauzei potrivit art. 6 alin. (1)
din Codul penal, în sensul de a lua în considerarea la maximul special prevăzut
de legea nouă pentru infracţiunea săvârşită şi a circumstanţelor atenuante
sau agravante reţinute condamnatului şi care apar valorificate în pedeapsa
concretă, atunci când se compară pedeapsa aplicată cu maximul special
prevăzut de legea nouă, prin Decizia nr. 8/2014, Înalta Curte de Casație și
Justiție, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie
penală a stabilit. ,,În aplicarea legii penale mai favorabile după judecarea
definitivă a cauzei potrivit art. 6 alin. (1) din Codul penal, stabileşte că la
maximul special prevăzut de legea nouă pentru infracţiunea săvârşită nu se vor
lua în considerare circumstanţele atenuante sau agravante reţinute
condamnatului şi care apar valorificate în pedeapsa concretă, atunci când se
compară pedeapsa aplicată cu maximul special prevăzut de legea nouă”.
Prin Decizia nr. 13/2014, Înalta Curte de Casație și Justiție, Completul pentru
dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a hotărât, pentru
dezlegarea de principiu a problemei de drept vizând aplicarea dispoziţiilor art.
6 alin. (1) din Codul penal cu privire la hotărârile de condamnare
pronunţate de un alt stat faţă de cetăţeni români aflaţi în executarea acelei
pedepse pe teritoriul României: ,,Dispoziţiile art. 6 alin. (1) din Codul penal,
privitoare la legea mai favorabilă după judecarea definitivă a cauzei, sunt
aplicabile şi cu privire la hotărârea de condamnare pronunţată de un alt stat
faţă de cetăţenii români, dacă aceasta a fost recunoscută în procedura
reglementată de Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară
internaţională în materie penală, republicată, cu modificările şi completările
ulterioare”.
În vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea în principiu a
problemei de drept, respectiv dacă în interpretarea art. 6 alin. (1) din Codul
penal în ipoteza în care este vorba despre o hotărâre de condamnare cu
aplicarea art. 3201 din Codul de procedură penală anterior21 se reduce
21 Art. 3201 C. proc.pen. 1969 - Judecata în cazul recunoaşterii vinovăţiei:

(1) Până la începerea cercetării judecătoreşti, inculpatul poate declara personal sau prin înscris autentic că recunoaşte
săvârşirea faptelor reţinute în actul de sesizare a instanţei şi solicită ca judecata să se facă în baza probelor administrate în
faza de urmărire penală.
(2) Judecata poate avea loc numai în baza probelor administrate în faza de urmărire penală, doar atunci când inculpatul
declară că recunoaşte în totalitate faptele reţinute în actul de sesizare a instanţei şi nu solicită administrarea de probe, cu
excepţia înscrisurilor în circumstanţiere pe care le poate administra la acest termen de judecată.
(3) La termenul de judecată, instanţa întreabă pe inculpat dacă solicită ca judecata să aibă loc în baza probelor administrate
în faza de urmărire penală, pe care le cunoaşte şi le însuşeşte, procedează la audierea acestuia şi apoi acordă cuvântul
procurorului şi celorlalte părţi.
(4) Instanţa de judecată soluţionează latura penală atunci când, din probele administrate, rezultă că faptele inculpatului sunt
stabilite şi sunt suficiente date cu privire la persoana sa pentru a permite stabilirea unei pedepse.
(5) Dacă pentru soluţionarea acţiunii civile se impune administrarea de probe în faţa instanţei, se va dispune disjungerea
acesteia.
(6) În caz de soluţionare a cauzei prin aplicarea alin. 1, dispoziţiile art. 334 şi 340-344 se aplică în mod corespunzător.
(7) Instanţa va pronunţa condamnarea inculpatului, care beneficiază de reducerea cu o treime a limitelor de pedeapsă
prevăzute de lege, în cazul pedepsei închisorii, şi de reducerea cu o pătrime a limitelor de pedeapsă prevăzute de lege, în
cazul pedepsei amenzii. Dispoziţiile alin. 1-6 nu se aplică în cazul în care acţiunea penală vizează o infracţiune care se
pedepseşte cu detenţiune pe viaţă.

pedeapsa la maximul special prevăzut de lege pentru infracţiunea săvârşită,

maxim ce se va reduce cu 1/3 ca urmare a judecării cauzei prin aplicarea
principiului recunoaşterii vinovăţiei, prin Decizia nr. 14/2014, Înalta Curte de
Casație și Justiție, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în
materie penală a stabilit. ,,Stabileşte că în aplicarea legii penale mai
favorabile, după judecarea definitivă a cauzei, potrivit art. 6 alin. (1) din Codul
penal, atunci când se compară pedeapsa aplicată cu maximul special prevăzut
de legea nouă, nu se va lua în considerare cauza specială de reducere a
pedepsei prevăzută de art. 3201 alin. 7 din Codul de procedură penală anterior,
reţinută condamnatului şi valorificată în pedeapsa concretă”.
De asemenea, pentru dezlegarea în principiu a problemei de drept, respectiv
dacă prevederile art. 43 alin. (5) din noul Cod penal, ce reglementează regimul
sancţionator al recidivei, în situaţia în care fapta a fost săvârşită după
executarea unei pedepse aplicate printr-o condamnare anterioară, pot fi
interpretate în sensul că pot fi aplicabile şi persoanelor ce au fost condamnate
definitiv pentru săvârşirea unei infracţiuni cu reţinerea art. 37 lit. b) din
Codul penal anterior, în situaţia în care pedeapsa aplicată a fost redusă în
baza art. 6 din noul Cod penal: ,,Stabileşte că, în interpretarea dispoziţiilor art.
6 alin. (1) din Codul penal, pentru ipoteza unei infracţiuni comise în stare de
recidivă postexecutorie judecată definitiv înainte de intrarea în vigoare a
noului Cod penal, pedeapsa aplicată prin hotărârea de condamnare se va
compara cu maximul special prevăzut în legea nouă pentru infracţiunea
săvârşită prin luarea în considerare a dispoziţiilor art. 43 alin. (5) din Codul
penal”.
b) când pedeapsa definitivă este detenţiunea pe viaţă, pedeapsa detenţiunii pe
viaţă se înlocuieşte cu maximul pedepsei închisorii prevăzută de legea nouă;
c) când pedeapsa definitivă este închisoarea, iar legea nouă prevede numai
pedeapsa amenzii, se va înlocui pedeapsa închisorii cu amenda, care nu va
putea depăşi maximul ei special, iar dacă o parte din pedeapsa închisorii s-a
executat, se poate înlătura, în totul sau în parte, executarea amenzii;
d) măsurile educative, în măsura în care nu au fost executate şi nu mai sunt
prevăzute în legea nouă, nu se vor mai executa, iar cele care au corespondent
în legea nouă se execută în conţinutul şi limitele prevăzute de aceasta, dacă
este mai favorabilă;
e) când legea nouă este mai favorabilă în condiţiile alin. (1) - (4) ale art. 6
NCP, efectele legii penale noi se mai întind şi asupra pedepselor
complementare și măsurilor de siguranţă, în măsura în care nu au fost
executate, şi constau în înlăturarea executării lor, dacă nu mai sunt prevăzute
în legea nouă, iar cele care au corespondent în legea nouă se execută în
conţinutul şi limitele prevăzute de aceasta;
f) dacă legea nouă este mai favorabilă numai sub aspectul pedepselor
complementare sau măsurilor de siguranţă, acestea se execută în conţinutul şi
limitele prevăzute de legea nouă;
g)efectele legii penale noi mai favorabile se întind şi asupra pedepselor deja
executate ori considerate ca executate până la data intrării în vigoare a acesteia
şi constau în considerarea acestora, pentru viitor, ca având natura şi limitele
reduse ori înlocuite conform legii noi. In funcţie de natura pedepsei, de durata
acesteia de data când a luat sfârşit executarea ori s-a stins executarea sunt
(8) În caz de respingere a cererii, instanţa continuă judecarea cauzei potrivit procedurii de drept comun.

incidente instituţii ca: reabilitarea, starea de recidivă. Aplicarea legii penale

mai favorabile reprezintă cadrul comun de rezolvare a succesiunii legilor
penale în timp.
Este posibil ca legiuitorul să deroge de la aceste dispoziţii sau să le
particularizeze, cum a fost cazul punerii în aplicare a noului Cod penal.
Derogările sunt de strictă interpretare şi aplicare.
Astfel, potrivit Legii nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr.
286/2009 privind Codul penal, sunt incidente, cu privire la aplicarea legii
penale mai favorabile în cazul faptelor definitiv judecate, următoarele
dispoziții:
Art. 4: ,,Pedeapsa aplicată pentru o infracţiune printr-o hotărâre ce a rămas
definitivă sub imperiul Codului penal din 1969, care nu depăşeşte maximul
special prevăzut de Codul penal, nu poate fi redusă în urma intrării în
vigoare a acestei legi”.
Art. 8: ,,Dispoziţiile art. 4 se aplică în mod corespunzător şi pedepselor
aplicate prin hotărâri care au rămas definitive anterior intrării în vigoare a
prezentei legi [Legea nr. 187/2012 – n.m.], pentru fapte incriminate de actele
normative prevăzute în titlul II”.
Art. 13: ,,(1) În cazul amenzilor stabilite definitiv sub imperiul Codului penal
din 1969, aplicarea obligatorie a legii penale mai favorabile se face prin
compararea amenzii aplicate cu suma ce rezultă din prevederile art. 61
alin. (2) şi (4) din Codul penal, prin utilizarea unui cuantum de referinţă
pentru o zi-amendă în sumă de 150 lei.
(2) Dispoziţiile alin. (1) se aplică în mod corespunzător şi amenzilor definitive
stabilite pentru persoane juridice, în acest caz cuantumul de referinţă pentru o
zi-amendă, utilizat pentru aplicarea prevederilor art. 137 alin. (2) şi (4) din
Codul penal, fiind de 2.000 lei”.
Aplicarea legii penale temporare. Ultraactivitatea legii penale temporare
Ultraactivitatea este recunoscută numai legilor penale temporare. Este
principiul consacrat prin dispoziţiile art. 7 NCP.
Legea penala temporară se aplică infracţiunilor săvârşite în timpul cât era în
vigoare, chiar dacă faptele nu au fost urmărite sau judecate în acel interval de
timp.
Potrivit art. 7 alin. 1 NCP: ,, Legea penală temporară se aplică infracţiunii
săvârşite în timpul când era în vigoare, chiar dacă fapta nu a fost urmărită sau
judecată în acel interval de timp”.
Alin. 2 al art. 7 NCP prevede, cu caracter de noutate față de textul art. 16 din
Codul penal din 1969 – care se rezuma la conținutul actualului alin. 1 al art. 7
NCP – și o definiție legală a legii penale temporare, care uneori poate fi și
excepțională, definiție care a existat în Codul penal din 1936 și la care se
renunțase în Codul penal din 1969, considerând că înțelesul legii penale
temporare este explicat de doctrină. (Voicu, 2014)
Astfel, art. 7 alin. 2 NCP prevede: ,, Legea penală temporară este legea
penală care prevede data ieşirii ei din vigoare sau a cărei aplicare este
limitată prin natura temporară a situaţiei care a impus adoptarea sa.”

Necesitatea de apărare socială care determină adoptarea legii penale temporare

justifică aplicarea acesteia şi ultraactiv, după ieşirea acesteia din vigoare, dar
numai faptelor săvârşite cât timp era în vigoare, înlăturând posibilitatea pentru
făptuitorii care săvârşesc infracţiuni aproape de ieşirea din vigoare a legii
penale temporare, de a rămâne nesancţionaţi, ori de a fi sancţionaţi potrivit
Examen de practică judiciară. Decizii ale Curții Constituționale și ale Înaltei
Curți de Casație și Justiție – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de
drept în materie penală în ceea ce privește aplicarea legii penale în timp -
extrase
CURTEA CONSTITUŢIONALĂ, DECIZIA Nr. 265 din 6 mai 2014

referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 5 din
Codul penal22
(…)
CURTEA CONSTITUŢIONALĂ
În numele legii
DECIDE:
Admite excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Înalta Curte de Casaţie şi
Justiţie – Secţia penală în Dosarul nr. 5.714/118/2012 şi constată că
dispoziţiile art. 5 din Codul penal sunt constituţionale în măsura în care nu
permit combinarea prevederilor din legi succesive în stabilirea şi aplicarea
Definitivă şi general obligatorie.
Decizia se comunică celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi
Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Secţia penală şi se publică în Monitorul
Oficial al României, Partea I.
Pronunţată în şedinţa din data de 6 mai 2014.
PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE
AUGUSTIN ZEGREAN
Magistrat-asistent,
Afrodita Laura Tutunaru
CURTEA CONSTITUŢIONALĂ, DECIZIA Nr. 11 din 15 ianuarie 2015
referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art.1121
alin.(2) lit.a) din Codul penal
Publicată în Monitorul Oficial nr.102 din 09.02.2015 Augustin Zegrean
(…)
CURTEA CONSTITUȚIONALĂ
În numele legii
22 Sursa Legalis.ro

DECIDE:
Admite excepția de neconstituționalitate ridicată direct de Avocatul Poporului
și constată că dispozițiile art.1121 alin.(2) lit.a) din Codul penal sunt
constituționale în măsura în care confiscarea extinsă nu se aplică asupra
bunurilor dobândite înainte de intrarea în vigoare a Legii nr.63/2012 pentru
modificarea și completarea Codului penal al României și a Legii nr.286/2009
privind Codul penal.
Definitivă și general obligatorie.
Decizia se comunică celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului și
Avocatului Poporului și se publică în Monitorul Oficial al Românei, Partea I.
Pronunțată în ședința din data de 15 ianuarie 2015.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie Decizie nr. 1/2014 din 14/04/2014,
Publicat in Monitorul Oficial, Partea I nr. 349 din 13/05/2014, Dosar nr.
1/1/2014/HP/P
(…)
PENTRU ACESTE MOTIVE
În numele legii
D E C I D E:
Admite sesizarea formulată de Curtea de Apel Ploieşti - Secţia penală şi
pentru cauze cu minori şi de familie prin încheierea din data de 7 februarie
2014, în Dosarul nr. 289/120/2014, în vederea pronunţării unei hotărâri
prealabile pentru dezlegarea de principiu a problemei de drept vizând
mecanismul de aplicare a legii penale mai favorabile în cazul faptelor definitiv
judecate, pentru ipoteza unui concurs de infracţiuni şi stabileşte:
"În aplicarea legii penale mai favorabile, după judecarea definitivă a cauzei
înainte de intrarea în vigoare a noului Cod penal, pentru ipoteza unui concurs
de infracţiuni, într-o primă etapă se verifică incidenţa dispoziţiilor art. 6 din
Codul penal, cu privire la pedepsele individuale.
În a doua etapă se verifică dacă pedeapsa rezultantă aplicată potrivit legii
vechi depăşeşte maximul la care se poate ajunge în baza legii noi, conform art.
39 din Codul penal.
În cazul în care pedeapsa rezultantă, aplicată potrivit legii vechi, depăşeşte
maximul la care se poate ajunge în baza art. 39 din Codul penal, pedeapsa
rezultantă va fi redusă la acest maxim.
În caz contrar, pedeapsa rezultantă va rămâne astfel cum a fost stabilită
potrivit legii vechi."
Obligatorie, potrivit dispoziţiilor art. 477 alin. (3) din Codul de procedură
penală.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 14 aprilie 2014.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Decizie nr. 3/2014 din 12/05/2014,
Publicat in Monitorul Oficial, Partea I nr. 392 din 28/05/2014
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

COMPLETUL PENTRU DEZLEGAREA UNOR CHESTIUNI DE DREPT

ÎN MATERIE PENALĂ
Şedinţa publică din 12 mai 2014
Dosar nr. 3/1/2014/HP/P
(…)
În numele legii
D E C I D E:
Admite sesizarea formulată de către Curtea de Apel Alba Iulia, Secţia
penală şi pentru cauze cu minori în Dosarul nr. 4.638/257/2012 prin care se
solicită pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea de principiu a
problemei de drept vizând interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 336 alin.
(1) din Codul penal, în sensul de a se stabili rezultatul alcoolemiei cu relevanţă
penală în ipoteza unei duble prelevări de mostre biologice.
În aplicarea art. 336 alin. (1) din Codul penal, în ipoteza unei duble
prelevări de mostre biologice, rezultatul alcoolemiei cu relevanţă penală este
cel dat de prima prelevare.
Obligatorie de la data publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I,
potrivit art. 477 alin. (3) din Codul de procedură penală.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi, 12 mai 2014.

ÎN MATERIE PENALĂ
(…)
PENTRU ACESTE MOTIVE
În numele legii
D E C I D E:
Admite sesizarea formulată de Curtea de Apel Bucureşti Secţia I penală prin
Încheierea din data de 20 februarie 2014, în Dosarul nr. 200/93/2014, în
vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea de principiu a
problemei de drept vizând aplicabilitatea dispoziţiilor art. 22 alin. (4) lit. b) din
Codul penal cu referire la art. 129 alin. (2) lit. b) din noul Cod penal în cazul
faptelor definitiv judecate la data de 1 februarie 2014 şi stabileşte:
23 http://www.scj.ro/decizii_complet_DCD_Penal.asp

"Prevederile art. 22 alin. (4) lit. b) din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în
aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal cu referire la art. 129 alin.
(2) lit. b) din Codul penal nu sunt aplicabile faptelor definitiv judecate la data
de 1 februarie 2014."
penală.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 12 mai 2014.
ÎN MATERIE PENALĂ
(…)
În numele legii
D E C I D E:
Admite sesizarea formulată de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie,
Secţia penală, în Dosarul nr. 48.654/3/2012, prin care se solicită pronunţarea
unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea de principiu a problemei de drept
vizând aplicarea legii penale mai favorabile în cazul infracţiunii în formă
continuată, respectiv, dacă infracţiunea în formă continuată reprezintă o
instituţie autonomă faţă de instituţia pedepsei.
În aplicarea art. 5 din Codul penal, se are în vedere criteriul aprecierii
globale a legii penale mai favorabile.
Constată că nu este permisă combinarea prevederilor din legi succesive în
stabilirea şi aplicarea legii penale mai favorabile cu privire la condiţiile de
existenţă şi sancţionare ale infracţiunii în formă continuată.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi, 26 mai 2014.
ÎN MATERIE PENALĂ
(…)
În numele legii
D E C I D E:

Admite sesizarea formulată de Curtea de Apel Bucureşti Secţia I penală în

Dosarul nr. 179/122/2014 prin care se solicită pronunţarea unei hotărâri
prealabile pentru dezlegarea de principiu a problemei de drept vizând
mecanismul de aplicare a legii penale mai favorabile după judecarea definitivă
a cauzei în ipoteza în care este vorba de tentativă,
"În aplicarea legii penale mai favorabile după judecarea definitivă a cauzei
potrivit art. 6 alin. 1 din Codul penal, în cazul tentativei, limita maximă a
pedepsei ce trebuie avută în vedere este maximul prevăzut de lege pentru
forma tentată (maximul special al pedepsei prevăzute de lege pentru
infracţiunea consumată, redus sau înlocuit conform dispoziţiilor privind
tratamentul sancţionator al tentativei). "
potrivit dispoziţiilor art. 477 alin. (3) din Codul de procedură penală.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 26 mai 2014.
ÎN MATERIE PENALĂ
(…)
În numele legii
D E C I D E:
Admite sesizarea formulată de Curtea de Apel Oradea - Secţia penală şi
pentru cauze cu minori prin Încheierea din data de 13 martie 2014 în Dosarul
nr. 550/111/2014 şi sesizarea formulată de Curtea de Apel Bucureşti - Secţia I
penală, prin Încheierea din data de 17 martie 2014 în Dosarul nr. 252/98/2014
(833/2014), în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea în
principiu a problemei de drept dacă în aplicarea legii penale mai favorabile,
potrivit art. 6 din Codul penal, în cazul infracţiunilor continuate, prin sintagma
"maxim special prevăzut de legea nouă pentru infracţiunea săvârşită" se
înţelege maximul pedepsei prevăzut de lege pentru infracţiunea săvârşită sau şi
sporul facultativ prevăzut de aceeaşi lege pentru sancţionarea acestei forme a
unităţii legale de infracţiune şi stabileşte:
În aplicarea legii penale mai favorabile, potrivit art. 6 din Codul penal, în
cazul infracţiunilor continuate, prin sintagma "maxim special prevăzut de
legea nouă pentru infracţiunea săvârşită" se înţelege maximul special prevăzut
de lege pentru infracţiune, fără luarea în considerare a cauzei de majorare a
pedepsei prevăzută pentru infracţiunea continuată.
penală.


ÎN MATERIE PENALĂ
(…)
În numele legii
D E C I D E:
Admite sesizarea formulată de către Tribunalul Dolj, Secţia penală, în
Dosarul nr. 3.004/215/2014, prin care se solicită pronunţarea unei hotărâri
prealabile pentru dezlegarea de principiu a problemei de drept ce vizează
aplicarea legii penale mai favorabile după judecarea definitivă a cauzei potrivit
art. 6 alin. (1) din Codul penal, în sensul de a lua în considerarea la maximul
special prevăzut de legea nouă pentru infracţiunea săvârşită şi a
circumstanţelor atenuante sau agravante reţinute condamnatului şi care apar
valorificate în pedeapsa concretă, atunci când se compară pedeapsa aplicată cu
maximul special prevăzut de legea nouă.
În aplicarea legii penale mai favorabile după judecarea definitivă a cauzei
potrivit art. 6 alin. (1) din Codul penal, stabileşte că la maximul special
prevăzut de legea nouă pentru infracţiunea săvârşită nu se vor lua în
considerare circumstanţele atenuante sau agravante reţinute condamnatului şi
care apar valorificate în pedeapsa concretă, atunci când se compară pedeapsa
aplicată cu maximul special prevăzut de legea nouă.
ÎN MATERIE PENALĂ
(…)
În numele legii
D E C I D E:
Admite sesizarea formulată de Curtea de Apel Craiova - Secţia penală şi
pentru cauze cu minori în Dosarul nr. 30.259/215/2013 în vederea pronunţării
unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea de principiu a problemelor de drept:

- dacă în aplicarea art. 418 din Codul de procedură penală, privind

neagravarea situaţiei în propriul apel, circumstanţele atenuante reţinute de
prima instanţă în favoarea inculpatei în condiţiile art. 74 alin. 1 din Codul
penal anterior pot fi menţinute în condiţiile art. 5 din Codul penal de instanţa
de control judiciar, învestită doar cu soluţionarea apelului declarat de
inculpată, chiar dacă pentru fapta analizată legea penală mai favorabilă o
reprezintă noul Cod penal;
- în măsura în care circumstanţele atenuante trebuie menţinute, efectele
atenuante ale acestora sunt cele prevăzute de art. 76 din Codul penal anterior
sau cele prevăzute de art. 76 din noul Cod penal.
Stabileşte că, în aplicarea art. 5 din Codul penal, circumstanţele atenuante se
apreciază global în funcţie de incriminare şi sancţiune. În situaţia intrării în
vigoare a unei noi legi, ce aduce modificări atât cu privire la pedepse, cât şi cu
privire la circumstanţele atenuante, circumstanţele ca parte din instituţia
sancţiunii unei infracţiuni nu pot fi privite şi analizate distinct faţă de instituţia
pedepsei.
Înlăturarea circumstanţelor atenuante nu aduce atingere principiului
neagravării situaţiei în propria cale de atac prevăzut în art. 418 din Codul de
procedură penală, atunci când în concret, pentru aceeaşi faptă, se stabileşte o
sancţiune mai puţin severă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi, 2 iunie 2014.
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE, Decizie nr. 12/201428 din

02/06/2014, Publicat in Monitorul Oficial, Partea I nr. 507 din 08/07/2014
ÎN MATERIE PENALĂ
(…)
În numele legii
D E C I D E:
Admite sesizarea formulată de Curtea de Apel Braşov - Secţia penală şi
pentru cauze cu minori în Dosarul nr. 790/62/2014 în vederea pronunţării unei
hotărâri prealabile pentru dezlegarea problemei de drept, în sensul dacă
infracţiunile prevăzute de art. 323 din Codul penal din 1969 şi art. 8 din Legea
nr. 39/2003 (în reglementarea anterioară modificărilor aduse prin Legea nr.
187/2012 şi Legea nr. 255/2013) îşi găsesc corespondent în art. 367 alin. (1)
din Codul penal sau, dimpotrivă, sunt dezincriminate deoarece legiuitorul a
înţeles să incrimineze în dispoziţiile art. 367 alin. (1) din Codul penal numai

infracţiunea prevăzută de art. 7 din Legea nr. 39/2003 (în reglementarea

anterioară modificărilor aduse prin Legea nr. 187/2012 şi Legea nr. 255/2013).
Stabileşte că faptele prevăzute de art. 323 din Codul penal anterior şi art. 8
din Legea nr. 39/2003, în reglementarea anterioară modificărilor aduse prin
Codul penal, se regăsesc în incriminarea din art. 367 din Codul penal, nefiind
dezincriminate.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 2 iunie 2014.
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE, Decizie nr. 13/2014 29 din

ÎN MATERIE PENALĂ
(…)
În numele legii
D E C I D E:
Admite sesizarea formulată de Tribunalul Harghita în Dosarul nr.
530/258/2014, prin care se solicită pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru
dezlegarea de principiu a problemei de drept vizând aplicarea dispoziţiilor art.
6 alin. (1) din Codul penal cu privire la hotărârile de condamnare pronunţate
de un alt stat faţă de cetăţeni români aflaţi în executarea acelei pedepse pe
teritoriul României.
Dispoziţiile art. 6 alin. (1) din Codul penal, privitoare la legea mai
favorabilă după judecarea definitivă a cauzei, sunt aplicabile şi cu privire la
hotărârea de condamnare pronunţată de un alt stat faţă de cetăţenii români,
dacă aceasta a fost recunoscută în procedura reglementată de Legea nr.
302/2004 privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală,
republicată, cu modificările şi completările ulterioare.
ÎN MATERIE PENALĂ


(…)
În numele legii
D E C I D E:
Admite sesizarea formulată de Tribunalul Prahova - Secţia penală prin
Încheierea din data de 22 aprilie 2014 pronunţată în Dosarul nr.
4.257/281/2014, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru
dezlegarea în principiu a problemei de drept, respectiv dacă în interpretarea
art. 6 alin. (1) din Codul penal în ipoteza în care este vorba despre o hotărâre
de condamnare cu aplicarea art. 3201 din Codul de procedură penală anterior
se reduce pedeapsa la maximul special prevăzut de lege pentru infracţiunea
săvârşită, maxim ce se va reduce cu 1/3 ca urmare a judecării cauzei prin
aplicarea principiului recunoaşterii vinovăţiei.
Stabileşte că în aplicarea legii penale mai favorabile, după judecarea
definitivă a cauzei, potrivit art. 6 alin. (1) din Codul penal, atunci când se
compară pedeapsa aplicată cu maximul special prevăzut de legea nouă, nu se
va lua în considerare cauza specială de reducere a pedepsei prevăzută de art.
3201 alin. 7 din Codul de procedură penală anterior, reţinută condamnatului şi
valorificată în pedeapsa concretă.
penală.
ÎN MATERIE PENALĂ
(…)
În numele legii
D E C I D E:
Admite sesizarea formulată de Curtea de Apel Bucureşti - Secţia I penală,
prin Încheierea de şedinţă din 24 februarie 2014 pronunţată în Dosarul nr.
276/93/2014, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea
în principiu a problemei de drept, respectiv dacă prevederile art. 43 alin. (5)
din noul Cod penal, ce reglementează regimul sancţionator al recidivei, în
situaţia în care fapta a fost săvârşită după executarea unei pedepse aplicate
printr-o condamnare anterioară, pot fi interpretate în sensul că pot fi aplicabile
şi persoanelor ce au fost condamnate definitiv pentru săvârşirea unei

infracţiuni cu reţinerea art. 37 lit. b) din Codul penal anterior, în situaţia în care
pedeapsa aplicată a fost redusă în baza art. 6 din noul Cod penal. Stabileşte că,
în interpretarea dispoziţiilor art. 6 alin. (1) din Codul penal, pentru ipoteza unei
infracţiuni comise în stare de recidivă postexecutorie judecată definitiv înainte
de intrarea în vigoare a noului Cod penal, pedeapsa aplicată prin hotărârea de
condamnare se va compara cu maximul special prevăzut în legea nouă pentru
infracţiunea săvârşită prin luarea în considerare a dispoziţiilor art. 43 alin. (5)
din Codul penal.
penală.
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE, COMPLETUL PENTRU

DEZLEGAREA UNOR CHESTIUNI DE DREPT ÎN MATERIE
PENALĂ, Decizie nr. 18/201432 din 15/09/2014, Publicat in Monitorul
Oficial, Partea I nr. 775 din 24/10/2014
Decizia nr. 18/2014 privind examinarea sesizării formulate de Tribunalul
Galaţi în Dosarul nr. 1.296/233/2014, prin Încheierea de şedinţă din data de 16
mai 2014, prin care s-a solicitat pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru
dezlegarea de principiu a chestiunii de drept, respectiv: dacă în aplicarea art.
21 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr.
286/2009 privind Codul penal pedeapsa închisorii executabilă mai mare de 5
ani aplicată pentru infracţiuni săvârşite în timpul minorităţii se înlocuieşte cu
a) măsura educativă a internării într-un centru de detenţie pe o durată egală cu
durata pedepsei închisorii ori cu b) măsura educativă a internării într-un centru
de detenţie pe o durată de 5 ani

(…)
În numele legii
D E C I D E:
Admite sesizarea formulată de Tribunalul Galaţi, Secţia penală, prin
Încheierea din 16 mai 2014, pronunţată în Dosarul nr. 1.296/233/2014, în
vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea în principiu a
problemei de drept, respectiv dacă în aplicarea art. 21 alin. (1) şi (3) din Legea
nr. 187/2012 pedeapsa închisorii executabilă mai mare de 5 ani aplicată pentru
infracţiuni săvârşite în timpul minorităţii se înlocuieşte cu a) măsura educativă
a internării într-un centru de detenţie pe o durată egală cu durata pedepsei
închisorii ori cu b) măsura educativă a internării într-un centru de detenţie pe o
durată de 5 ani.

Stabileşte că în aplicarea legii penale mai favorabile, după judecarea

definitivă a cauzei, potrivit art. 6 din Codul penal cu referire la art. 21 alin. (1),
(2) şi (3) din Legea nr. 187/2012:
- pedeapsa închisorii executabilă sau pedeapsa în cazul pluralităţii de
infracţiuni executabilă aplicată pentru infracţiunile comise în timpul
minorităţii al cărei cuantum este până în 15 ani se va înlocui cu măsura
educativă a internării într-un centru de detenţie pe o perioadă egală cu durata
pedepsei închisorii;
- pedeapsa executabilă sau pedeapsa în cazul pluralităţii de infracţiuni
executabilă aplicată pentru infracţiunile comise în timpul minorităţii mai mare
de 15 ani, însă care nu depăşeşte 20 de ani, se va înlocui cu măsura educativă a
internării într-un centru de detenţie pe o perioadă de 15 ani.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 15 septembrie 2014.
ÎN MATERIE PENALĂ
În numele legii
D E C I D E:
Admite sesizarea formulată de Curtea de Apel Craiova - Secţia penală şi
pentru cauze cu minori în Dosarul nr. 1.373/95/2014, prin care se solicită
pronunţarea unei hotărâri prealabile în vederea rezolvării de principiu a
modalităţii de interpretare a dispoziţiilor art. 175 alin. (1) şi (2) din Codul
penal privind funcţionarii publici, respectiv dacă expertul tehnic judiciar este
funcţionar public în sensul alin. (1) ori alin. (2).
Stabileşte că expertul tehnic judiciar este funcţionar public în conformitate
cu dispoziţiile art. 175 alin. (2) teza întâi din Codul penal.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 29 septembrie 2014.
PENALĂ, Decizie nr. 21/201434 din 06/11/2014, Publicat in Monitorul
Oficial, Partea I nr. 829 din 13/11/2014


(…)
În numele legii
D E C I D E:
Admite sesizarea formulată de Curtea de Apel Târgu Mureş - Secţia penală
şi pentru cauze cu minori şi de familie, în Dosarul nr. 7.269/320/2011 prin care
se solicită pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea de principiu a
problemei de drept în sensul dacă "art. 5 alin. 1 din Codul penal trebuie
interpretat că legea penală mai favorabilă este aplicabilă, în cazul infracţiunilor
săvârşite anterior datei de 1 februarie 2014, care nu au fost încă judecate
definitiv şi faţă de care s-a împlinit prescripţia răspunderii penale până la data
de 20 mai 2014 în interpretarea dată prin Decizia nr. 2/2014 a înaltei Curţi de
Casaţie şi Justiţie, însă faţă de care prescripţia răspunderii penale nu este
împlinită, în interpretarea dată aceluiaşi text legal prin decizia nr. 265/2014 a
Curţii Constituţionale".
Stabileşte că dispoziţiile art. 5 alin. 1 din Codul penal trebuie interpretate,
inclusiv în materia prescripţiei răspunderii penale, în sensul că legea penală
mai favorabilă este aplicabilă în cazul infracţiunilor săvârşite anterior datei de
1 februarie 2014 care nu au fost încă judecate definitiv, în conformitate cu
Decizia nr. 265/2014 a Curţii Constituţionale.
potrivit art. 477 alin. 3 din Codul de procedură penală.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 6 octombrie 2014.
PENALĂ, Decizie nr. 1/201535 Dosar nr. 29/1/2014/HP/P, Publicat in
Monitorul Oficial, Partea I nr. 105 din 10/02/2015
(…)
În numele legii
D E C I D E:
Admite sesizarea formulată de către Curtea de Apel Oradea - Secţia penală şi
pentru cauze cu minori în Dosarul nr. 1.819/271/2009*, prin care se solicită
pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea de principiu a
problemelor de drept, respectiv: dacă infracţiunea prevăzută de art. 308 din
Codul penal este o infracţiune autonomă, o cauză de reducere a limitelor de
pedeapsă sau o formă atenuată a infracţiunii prevăzute de art. 295 din Codul
penal şi dacă pentru infracţiunea prevăzută de art. 308 din Codul penal
termenul de prescripţie a răspunderii penale este de 5 ani, potrivit art. 154 alin.
(1) lit. d) din Codul penal, corespunzător limitelor de pedeapsă reduse şi
cuprinse între 1 an 4 luni închisoare şi 4 ani 8 luni închisoare, sau este de 8 ani,
35http://www.scj.ro/736/Cautare-
jurisprudenta?customQuery%5B0%5D.Key=Department&customQuery%5B0%5D.Value=202

potrivit art. 154 alin. (1) lit. c) din acelaşi cod, corespunzător limitelor de
pedeapsă stipulate de lege pentru forma de bază, respectiv între 2 ani şi 7 ani
închisoare.
Stabileşte că dispoziţiile art. 308 din Codul penal reprezintă o variantă
atenuată a infracţiunii de delapidare prevăzute de art. 295 din Codul penal.
La calcularea termenului de prescripţie a răspunderii penale se ţine seama de
pedeapsa prevăzută de art. 295 din Codul penal raportat la art. 308 alin. (2) din
Codul penal.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 19 ianuarie 2015.
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE, Completele pentru
dezlegarea unor chestiuni de drept, Decizia nr. 4/201536 Dosar nr.
(…)
În numele legii
D E C I D E:
Admite sesizarea formulată de Tribunalul Bucureşti - Secţia I penală în
Dosarul nr. 14.993/302/2014 privind pronunţarea unei hotărâri prealabile
pentru dezlegarea chestiunii de drept respectiv:
"Dacă infracţiunea de vătămare corporală din culpă prevăzută de art. 184 alin.
2 teza I (fapta a avut vreuna din urmările prevăzute de art. 182 alin. 1) şi 4 din
Codul penal din 1969 îşi găseşte corespondentul în infracţiunea de vătămare
corporală din culpă prevăzută de art. 196 alin. (2) şi (3) din actualul Cod penal
sau dacă, dimpotrivă, este dezincriminată?"
Stabileşte că infracţiunea de vătămare corporală din culpă prevăzută de art.
184 alin. 2 teza I (fapta a avut vreuna din urmările prevăzute de art. 182 alin.
1) şi alin. 4 din Codul penal din 1969 în ipoteza în care fapta a produs o
vătămare ce a necesitat între 11 şi 90 de zile îngrijiri medicale şi nu
îndeplineşte una dintre condiţiile impuse de alin. (1) al art. 196 din Codul
penal este dezincriminată începând cu data de 1 februarie 2014.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 4 martie 2015.
PENALĂ, Decizie nr. 3/2015 din 16/02/2015,37
36 http://www.scj.ro/736/Cautare-

Dosar nr. 31/1/2014/HP/P, Publicat in Monitorul Oficial, Partea I nr. 380

din 02/06/2015
(…)
În numele legii
D E C I D E:
Admite sesizarea formulată de Tribunalul Iaşi - Secţia penală în Dosarul nr.
8.624/245/2014 prin care se solicit pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru
dezlegarea următoarei chestiuni de drept: "dacă, în aplicarea dispoziţiilor art. 6
din Codul penal, la stabilirea pedepsei aplicabile potrivit noii legi în cazul unei
pluralităţi de infracţiuni care, potrivit Codului penal din 1969, presupunea
reţinerea stării de recidivă postcondamnatorie, iar, potrivit noului Cod penal
condiţiile art. 41 nu mai sunt întrunite, se ia în considerare pedeapsa aplicabilă
potrivit art. 43 alin. (1), fără aprecieri asupra stării de recidivă, sau cea
aplicabilă potrivit art. 44 raportat la art. 39 din Codul penal".
Statuează în sensul că, în aplicarea dispoziţiilor art. 6 din Codul penal,
stabilirea pedepsei în baza legii noi, în cazul pluralităţii de infracţiuni care,
potrivit Codului penal din 1969, presupunea reţinerea stării de recidivă
postcondamnatorie cu revocarea suspendării condiţionate, iar, potrivit Codului
penal, condiţiile recidivei postcondamnatorii cu privire la primul termen nu
mai sunt întrunite, se determină conform art. 44 raportat la art. 39 din Codul
penal, referitoare la pluralitatea intermediară.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 16 februarie 2015.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, COMPLETUL PENTRU
PENALĂ, Decizie nr. 6/201538 din 20/03/2015, Dosar nr. 186/1/2015/HP/P,
(…)
În numele legii
D E C I D E:
Admite sesizarea formulată de Curtea de Apel Braşov, Secţia penală şi pentru
cauze cu minori, în Dosarul nr. 22.259/197/2013 prin care se solicită
pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea de principiu a problemei
de drept, în sensul dacă succesiunea de acte normative cu privire la preţul
mediu al unui metru cub de masă lemnoasă pe picior (Ordinul ministrului
mediului şi pădurilor nr. 3.283/2012; art. 202 pct. 8 din Legea nr. 187/2012
pentru punerea în

aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal; Ordinul ministrului delegat
pentru ape, păduri şi piscicultură nr. 76/2014 şi Ordinul ministrului delegat
pentru ape, păduri şi piscicultură nr. 118/2014) a avut sau nu ca effect
imposibilitatea stabilirii acestui preţ în prezent, cu consecinţa dezincriminării
in concreto a infracţiunilor de tăiere fără drept de arbori din fondul forestier
naţional, prevăzută de art. 108 din Legea nr. 46/2008, şi de furt de arbori din
fondul forestier naţional, prevăzută de art. 110 din Legea nr. 46/2008.
Stabileşte că, în interpretarea dispoziţiilor art. 4 din Codul penal, succesiunea
de acte normative cu privire la preţul mediu al unui metru cub de masă
lemnoasă pe picior (Ordinul ministrului mediului şi pădurilor nr. 3.283/2012;
art. 202 pct. 8 din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr.
286/2009 privind Codul penal; Ordinul ministrului delegat pentru ape, păduri
şi piscicultură nr. 76/2014 şi Ordinul ministrului delegat pentru ape, păduri şi
piscicultură nr.
118/2014) nu a avut ca efect imposibilitatea stabilirii acestui preţ şi, pe cale de
consecinţă, nu a condus la dezincriminarea in concreto a infracţiunilor de
tăiere fără drept de arbori din fondul forestier naţional, prevăzută de art. 108
din Legea nr. 46/2008, şi de furt de arbori din fondul forestier naţional,
prevăzută de art. 110 din Legea nr. 46/2008.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 20 martie 2015.
PENALĂ, Decizie nr. 9/201539 din 17/04/2015, Dosar nr. 533/1/2015,
(…)
În numele legii
D E C I D E:
Admite sesizarea formulată de Curtea de Apel Bucureşti - Secţia I penală în
Dosarul nr. 9.018/4/2014 (număr în format vechi 3.969/2014), în vederea
pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea în principiu a
următoarelor chestiuni de drept: "1. dacă dispoziţiile art. 67 din Legea nr.
192/2006 privind medierea şi organizarea profesiei de mediator se
interpretează în sensul că medierea este o cauză sui-generis de înlăturare a
răspunderii penale sau este o modalitate a împăcării ca şi cauză de înlăturare a
răspunderii penale reglementată de dispoziţiile art. 159 din Codul penal; 2.
dacă medierea poate interveni numai până la citirea actului de sesizare potrivit
dispoziţiilor art. 159 alin. (3) din Codul penal sau poate interveni în tot cursul
procesului penal" şi stabileşte că:
1. în aplicarea dispoziţiilor art. 67 din Legea nr. 192/2006 privind medierea şi
organizarea profesiei de mediator,

încheierea unui acord de mediere constituie o cauză sui-generis care înlătură

răspunderea penală, distinctă de împăcare;
2. încheierea unui acord de mediere în condiţiile Legii nr. 192/2006 privind
medierea şi organizarea profesiei de mediator poate interveni în tot cursul
procesului penal, până la rămânerea definitivă a hotărârii penale.

PENALĂ, Decizie nr. 10/2015,40 Dosar nr. 610/1/2015, Publicat in
Monitorul Oficial, Partea I nr. 389 din 04/06/2015
(…)
În numele legii
D E C I D E:
Admite sesizarea formulată de către Curtea de Apel Craiova, Secţia
penală şi pentru cauze cu minori, prin Încheierea din 9 februarie 2015,
dată în Dosarul nr. 11.491/63/2013, prin care se solicită pronunţarea unei
hotărâri prealabile pentru dezlegarea de principiu a problemei de drept
vizând modalitatea de interpretare a dispoziţiilor art. 367 alin. (1) şi (6)
din Codul penal, respectiv dacă este îndeplinită condiţia tipicităţii
infracţiunii de grup infracţional organizat (sau dacă sunt întrunite
elementele constitutive) atunci când pentru infracţiunea care intră în
scopul grupului a intervenit dezincriminarea odată cu intrarea în vigoare
a noului Cod penal.
În interpretarea dispoziţiilor art. 367 alin. (1) şi (6) din Codul penal
stabileşte că, în ipoteza în care, odată cu intrarea în vigoare a noului Cod
penal, infracţiunea care intră în scopul grupului organizat a fost
dezincriminată, nu mai este îndeplinită una dintre trăsăturile esenţiale ale
infracţiunii, respectiv condiţia tipicităţii.
Obligatorie de la data publicării în Monitorul Oficial al României, Partea
I, potrivit art. 477 alin. (3) din Codul de procedură penală.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi, 22 aprilie 2015.
DEZLEGAREA UNOR CHESTIUNI DE DREPT ÎN MATERIE PENALĂ, Decizie
nr. 11/2015,41 Dosar nr. 612/1/2015, Publicat in Monitorul Oficial, Partea I nr. 381
din 02/06/2015
(…)


În numele legii
D E C I D E:
Admite sesizarea formulată de Curtea de Apel Galaţi - Secţia penală şi pentru
cauze cu minori în dosarul nr. 612/1/2015, prin care se solicită pronunţarea
unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea de principiu a chestiunii de drept
"dacă în privinţa infracţiunii de contrabandă, în cazul în care bunurile care fac
obiectul infracţiunii au fost identificate şi indisponibilizate în vederea
confiscării, se va dispune atât confiscarea bunurilor respective, cât şi obligarea
autorului/autorilor la plata taxelor vamale, a accizelor şi a taxei pe valoare
adăugată, calculate prin raportare la valoarea în vamă a bunurilor confiscate
ori se va dispune doar confiscarea bunurilor respective".
Stabileşte că, în cazul infracţiunii de contrabandă prevăzute de Legea nr.
86/2006 privind Codul vamal al României, se impune luarea măsurii de
siguranţă a confiscării speciale a bunurilor sau mărfurilor introduse ilegal pe
teritoriul vamal al României, concomitent cu obligarea inculpaţilor la plata
sumelor reprezentând datoria vamală, numai în ipoteza în care acestea au
trecut de primul birou vamal situat pe teritoriul vamal comunitar fără să fi fost
prezentate în vamă şi transportate spre acest birou vamal.
(…)
În numele legii
D E C I D E:
Admite sesizarea formulată de Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a II-a penală
prin Încheierea din data de 10 februarie 2015, în Dosarul nr. 2.635/93/2014
(4.246/2014), în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea
chestiunii de drept: "dacă, în aplicarea art. 6 alin. (1) din Codul penal, cu
privire la o pedeapsă definitivă pentru o infracţiune care a produs consecinţe
deosebit de grave potrivit Codului penal anterior, pentru determinarea
maximului special prevăzut de legea nouă urmează să se reţină cauza de
majorare a pedepsei prevăzută de art. 309 din Codul penal, chiar dacă
prejudiciul produs prin respectiva infracţiune nu depăşeşte pragul prevăzut de
art. 183 din Codul penal" şi stabileşte:
În interpretarea dispoziţiilor art. 6 alin. (1) din Codul penal, în cazul
pedepselor definitive pentru infracţiuni care au produs consecinţe deosebit de

grave potrivit Codului penal anterior, determinarea maximului special prevăzut

de legea nouă se realizează, chiar dacă valoarea prejudiciului este inferioară
pragului valoric prevăzut de art. 183 din Codul penal, prin raportare la varianta
agravată a infracţiunilor limitativ enumerate în art. 309 din Codul penal.
(…)
În numele legii
D E C I D E:
Admite sesizarea formulată de Curtea de Apel Bucureşti - Secţia I penală în
Dosarul nr. 26.687/3/2014, prin care se solicită pronunţarea unei hotărâri
prealabile pentru dezlegarea de principiu a problemei de drept: "dacă în
aplicarea dispoziţiilor art. 5 din Codul penal, conform Deciziei nr. 265/2014 a
Curţii Constituţionale, în cazul pluralităţii de infracţiuni constând într-o
infracţiune pentru care, potrivit Codului penal anterior, a fost aplicată, printr-o
hotărâre definitivă, o nu îndeplineşte condiţiile pentru a constitui primul
termen al recidivei postcondamnatorii şi, respectiv, o infracţiune săvârşită în
termenul de încercare, pentru care legea penală mai favorabilă este legea nouă,
stabilirea şi executarea pedepsei, în urma revocării suspendării condiţionate, se
realizează potrivit dispoziţiilor art. 15 alin. (2) din Legea nr. 187/2012 pentru
punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal raportat la art. 83
alin. 1 din Codul penal anterior sau conform dispoziţiilor art. 96 alin. (5)
raportat la art. 44 alin. (2) din Codul penal, referitoare la pluralitatea
intermediară."
Stabileşte că în aplicarea dispoziţiilor art. 5 din Codul penal, conform Deciziei
nr. 265/2014 a Curţii Constituţionale, în cazul pluralităţii de infracţiuni
constând într-o infracţiune pentru care, potrivit Codului penal anterior, a fost
aplicată, printr-o hotărâre definitivă, o pedeapsă cu suspendarea condiţionată a
executării care, conform art. 41 alin. (1) din Codul penal, nu îndeplineşte
condiţiile pentru a constitui primul termen al recidivei postcondamnatorii şi,
respectiv, o infracţiune săvârşită în termenul de încercare, pentru care legea
penală mai favorabilă este legea nouă, stabilirea şi executarea pedepsei, în
urma revocării suspendării condiţionate, se realizează potrivit dispoziţiilor art.
15 alin. (2) din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr.
286/2009 privind Codul penal raportat la art. 83 alin. 1 din Codul penal
anterior.



PENALĂ, Dosar nr. 1028/1/2015 din 22 mai 2015, Decizie nr. 15/201544,
(…)
În numele legii
D E C I D E:
Admite sesizarea formulată de Curtea de Apel Timişoara în Dosarul nr.
6.638/101/2014, prin care se solicit pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru
dezlegarea de principiu a problemei de drept dacă: "În interpretarea şi
aplicarea art. 17 din Decizia-cadru 2008/909/JAI a Consiliului din 27
noiembrie 2008 privind aplicarea principiului recunoaşterii reciproce în cazul
hotărârilor judecătoreşti în materie penală care impun pedepse sau măsuri
privative de libertate în scopul executării lor în Uniunea Europeană şi a art.
144 alin. (1) din Legea nr. 302/2004, republicată, cu
modificările şi completările ulterioare:
După transferarea persoanei condamnate în străinătate, în vederea continuării
executării pedepsei în România, perioada considerată ca executată de statul de
condamnare (pe baza muncii prestate şi a bunei conduite) trebuie avută în
vedere de statul de executare?
În caz afirmativ, perioada considerată ca executată de statul de condamnare
trebuie scăzută din pedeapsa ce se execută sau trebuie recunoscută ca parte din
durata pedepsei ce poate fi considerată ca executată pe baza muncii prestate, în
sensul art. 100 din noul Cod penal (art. 59 din vechiul Cod penal)?".
În aplicarea art. 17 din Decizia-cadru 2008/909/JAI a Consiliului din 27
noiembrie 2008 privind aplicarea principiului recunoaşterii reciproce în cazul
hotărârilor judecătoreşti în materie penală şi art. 144 alin. (1) din Legea nr.
302/2004, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, stabileşte că:
După transferarea persoanei condamnate de autorităţile judiciare străine, în
vederea continuării executării pedepsei în România, durata de pedeapsă
considerată ca executată de statul de condamnare pe baza muncii prestate şi a
bunei conduite, acordată ca beneficiu în favoarea persoanei condamnate, de
autoritatea judiciară străină, nu trebuie scăzută din pedeapsa ce se execută în
România.


PENALĂ, Decizie nr. 19/201545 din 04/06/2015, Dosar nr.
1.151/1/2015/HP/P, Publicat in Monitorul Oficial, Partea I nr. 590 din
05/08/2015
(…)
În numele legii
D E C I D E:
Admite sesizarea formulată de Curtea Militară de Apel, în Dosarul nr.
34/753/2013, prin care se solicită pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru
dezlegarea de principiu a problemei de drept: "dacă fapta medicului, care are
calitatea de funcţionar public, de a primi plăţi suplimentare sau donaţii de la
pacienţi, în condiţiile art. 34 alin. 2 din Legea drepturilor pacientului nr.
46/2003, constituie sau nu o exercitare a unui drept recunoscut de lege, având
ca urmare incidenţa dispoziţiilor art. 21 alin. 1 teza I din C. pen.”
Stabileşte că fapta medicului angajat cu contract de muncă într-o unitate
spitalicească din sistemul public de sănătate, care are calitatea de funcţionar
public, în accepţiunea dispoziţiilor art. 175 alin. 1 lit. b teza a II-a din Codul
penal, de a primi plăţi suplimentare sau donaţii de la pacienţi, în condiţiile art.
34 alin. 2 din Legea drepturilor pacientului nr. 46/2003, nu constituie o
exercitare a unui drept recunoscut de lege având ca urmare incidenţa
dispoziţiilor art. 21 alin. 1 teza I-a din C. pen.
potrivit art. 477 alin. (3) Cod procedură penală.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 4 iunie 2015.
PENALĂ, Decizie nr. 20/201546 din 04/06/2015, Dosar nr. 1.235/1/2015,
(…)
În numele legii
D E C I D E:
Admite sesizarea formulată de Curtea de Apel Timişoara, Secţia penală, prin
Încheierea din 11 martie 2015, pronunţată în Dosarul nr. 195/252/2014, în
vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea în principiu a
problemei de drept, respectiv: "interpretarea dispoziţiilor art. 327 alin. (2) Cod

penal în sensul de a lămuri în ce măsură art. 327 alin. (2) Cod penal împrumută
toate condiţiile elementului material de la art. 327 alin. (1) Cod penal, inclusiv
condiţia ca prezentarea să fie efectuată - prin folosirea frauduloasă a unui act
ce serveşte la identificare, legitimare ori la dovedirea stării civile sau a unui
astfel de act falsificat - sau art. 327 alin. (2) Cod penal împrumută de la art.
327 alin. (1) Cod penal condiţiile elementului material, mai puţin condiţia
vizând modalitatea în care se face prezentarea, astfel încât condiţia ca acţiunea
de prezentare să fie efectuată - prin folosirea frauduloasă a unui act ce serveşte
la identificare, legitimare ori la dovedirea stării civile sau a unui astfel de act
falsificat - este înlocuită în art. 327 alin. (2) Cod penal cu condiţia ca acţiunea
de prezentare să fie efectuată prin întrebuinţarea identităţii reale a unei
persoane".
În interpretarea art. 327 alin. (2) din Codul penal, stabileşte că cerinţa esenţială
a elementului material al infracţiunii de fals privind identitatea reglementată în
varianta-tip, vizând folosirea frauduloasă a unui act ce serveşte la identificare,
legitimare ori Ia dovedirea stării civile sau a unui astfel de act falsificat, este
obligatorie şi în ipoteza în care acţiunea de prezentare s-a făcut prin
întrebuinţarea identităţii reale a unei persoane.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi, 4 iunie 2015.
PENALĂ, Şedinţa din data de 8 octombrie 2015, Minuta deciziei nr. 25,
Dosar nr. 3009/1/2015,47
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E:
Admite sesizarea formulată de Curtea de Apel Suceava - Secţia penală şi
pentru cauze cu minori prin încheierea din 8 iulie 2015, pronunţată în dosarul
nr.2747/40/2014. Stabileşte că subiect activ al infracţiunii prevăzute de art.16
din Legea nr.194/2011 privind combaterea operaţiunilor cu produse
susceptibile de a avea efecte psihoactive, altele decât cele prevăzute de acte
normative în vigoare, poate fi orice persoană fizică sau juridică. Obligatorie de
la data publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I, potrivit art.477
alin.3 Cod procedură penală. Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 8 octombrie
2015.
PENALĂ, Şedinţa din data de 19 noiembrie 2015, Minuta deciziei nr. 29,
Dosar nr. 3465/1/2015,48
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E:
47 http://www.scj.ro/736/Cautare-jurisprudenta

Admite sesizarea formulată de Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a II-

a penală prin încheierea din 22 septembrie 2015,
pronunţată în dosarul nr.2137/122/2014( 2787/2015), prin care se solicită pron
unţarea unei hotărâri prealabile referitoare la chestiunea de drept: „dacă în
aplicarea art. 585 alin. 1 lit. a) din Codul de procedură penală, în cazul
operațiunii de contopire a unei pedepse cu închisoarea aplicate în temeiul
Codului Penal din 1968 pentru o infracțiune săvârșită sub imperiul acestei legi
cu o pedeapsă cu închisoarea aplicată în temeiul noului Cod Penal pentru o
infracțiune săvârșită sub imperiul Codului Penal din 1968 se impune
determinarea legii penale mai favorabile condamnatului în temeiul art. 5 din
noul Cod Penal sau se aplică legea în vigoare la momentul efectuării
operațiunii de contopire”.
Stabileşte că în procedura de modificare a pedepsei prevăzută de art. 585 alin.
1 lit. a) din Codul de procedură penală, în cadrul operaţiunii de contopire a
unei pedepse cu închisoarea aplicată în temeiul Codului penal anterior
pentru o
infracţiune săvârşită sub imperiul acestei legi cu o pedeapsă cu închisoarea apli
cată în temeiul noului Cod penal pentru o infracţiune săvârşită sub Codul
penal anterior, se impune determinarea legii penale mai favorabile
condamnatului conform art. 5 din Codul penal.
Obligatorie de la data publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I, pot
rivit art. 477 alin. 3 din Codul de procedură penală. Pronunţată în şedinţă
publică astăzi, 19 noiembrie 2015.

PENALĂ, Minuta deciziei nr.30 Dosar nr. 3515/1/201549, Şedinţa publică
din 19 noiembrie 2015
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E:
Admite sesizarea formulată de către Curtea de Apel Braşov, Secţia penală, prin
încheierea din data de 16 septembrie
2015, pronunţată în dosarul nr. 121/62/2014 prin care se solicită pronunţarea u
nei hotărâri prealabile pentru dezlegarea
de principiu a următoarei probleme de drept „dacă în situaţia unei infracţiuni
de înşelăciune (dar şi a altor infracţiuni, de pildă, furtul calificat), comise sub
imperiul legii anterioare, prin modificarea conţinutului noţiunii de „consecinţe
deosebit de grave” şi existenţa unui prejudiciu sub pragul de 2.000.000 lei are
loc o dezincriminare parţială (a formei agravate), prin modificarea cerinţelor
de tipicitate ca trăsătură esenţială a infracţiunii”.
Stabileşte că în situaţia unei infracţiuni de înşelăciune, comise sub imperiul Co
dului penal din 1969 care a produs un
prejudiciu sub pragul de 2.000.000 lei, modificarea noţiunii de consecinţe deos
ebit de grave în Codul penal nu produce efectele prevăzute de art. 4 din
Codul penal şi nici cele prevăzute de art. 3 alin. (1) din Legea nr.
187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind

Codului penal şi nu conduce la dezincriminarea infracţiunii de

înşelăciune.
rivit art. 477 alin. (3) din Codul de procedură penală.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi, 19 noiembrie 2015.

PENALĂ, Minuta deciziei nr.32, Dosar nr.2265/1/201550, Şedinţa publică
din 11 decembrie 2015
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E:
Admite sesizarea formulată de Curtea de Apel Alba Iulia –
Secţia penală şi pentru cauze cu minori, în dosarul nr.
3616/243/2014 prin care se solicită pronunţarea unei hotărâri pentru rezolvarea
de principiu a chestiunii de drept vizând
interpretarea dispoziţiilor art. 270 alin. (3) din Legea nr. 86/2006 privind Codu
l vamal al României, respectiv: Dacă noţiunea de „contrabandă” folosită de
legiuitor în dispoziţiile art. 270 alin. (3) din Legea nr. 86/2006 privind Codul
vamal al României în sintagma „cunoscând că acestea provin din contrabandă”
se referă la infracţiunea de contrabandă în sensul definit de art. 270 alin. (1) şi
alin. (2) din Legea nr. 86/2006 privind Codul vamal al României sau la
noţiunea de contrabandă în sens larg; În cazul în care se stabileşte că textul
prevăzut de art. 270 alin. (3) din Legea nr. 86/2006 privind Codul vamal al
României se referă la infracţiunea de contrabandă, care dintre cele două
modalităţi urmează a fi avută în vedere: aceea prevăzută de art. 270 alin. (1)
sau aceea prevăzută de art. 270 alin. (2) din Legea nr. 86/2006 privind Codul
vamal al României. Stabilește că, noţiunea de „contrabandă” utilizată de
legiuitor în dispoziţiile art.270 alin.(3) din Legea nr. 86/2006 privind Codul
vamal al României, în sintagma „cunoscând că acestea provin din
contrabandă” priveşte contrabanda constând în introducerea în ţară a bunurilor
sau a mărfurilor care trebuie plasate sub un regim vamal prin alte locuri decât
cele stabilite pentru controlul vamal ori introducerea în ţară a acestor bunuri
sau mărfuri prin locurile stabilite pentru controlul vamal, prin sustragerea de la
controlul vamal.
rivit art.477 alin. 3 din Codul de procedură penală. Pronunţată în şedinţă
publică, astăzi, 11 decembrie 2015.

PENALĂ, Minuta deciziei nr.1, Dosar nr. 4039/1/201551, Şedinţa publică
din data de 13 ianuarie 2016
ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E:
Admite sesizarea formulată de Curtea de Apel Bucuresti – Secţia I Penală în
dosarul nr. 4039/1/2015, prin care se solicită pronunţarea unei hotărâri
prealabile pentru dezlegarea următoarei chestiuni de drept: „dacă
întreprinderea
individuală, persoană juridică fără personalitate juridică, poate fi subiect activ
al unei infracţiuni săvârşite în realizarea obiectului de activitate”: Stabileşte că
întreprinderea individuală, formă de activitate economică organizată de
întreprinzătorul persoană fizică în temeiul dispoziţiilor O.U.G nr. 44/2008, nu
are calitatea de persoană juridică şi, prin urmare, nu poate răspunde penal în
condiţiile prevăzute de art. 135 Cod penal. Obligatorie de la data publicării
în Monitorul Oficial al României, Partea I, potrivit art. 477 alin. (3)
Cod procedură penală”.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 13 ianuarie 2016.

PENALĂ, Şedinţa din data de 26 ianuarie 2016, Minuta deciziei nr.2,
Dosar nr. 4116/1/201552
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E:
Admite sesizarea formulată de Curtea de Apel Craiova – Secţia penală
şi pentru Cauze cu Minori - în dosarul
nr.44339/215/2014, prin care se solicită pronunţarea unei hotărâri prealabile pe
ntru dezlegarea de principiu a problemei
de drept: „dacă, în cazul în care, un inculpat minor săvârşeşte, în timpul minori
tăţii, un concurs de infracţiuni, fiind ulterior
trimis în judecată pentru săvârşirea infracţiunilor din cadrul concursului de infr
acţiuni, prin rechizitorii distincte, iar pentru una dintre infracţiuni i s-
a aplicat o măsură educativă neprivativă de libertate, pe care a executat-
o integral înainte de a fi trimis în judecată şi pentru săvârşirea celorlalte
infracţiuni din cadrul concursului, în momentul în care i se aplica o
măsură educativă pentru toate infracţiunile din cadrul concursului de infracţiun
i, conform art.129 alin.1 din Codul penal,
durata măsurii educative deja executate se scade din durata noii măsuri educati
ve aplicate pentru întreg concursul de
infracţiuni sau se va dispune executarea integrală a noii măsuri educative aplic
ate pentru concursul de infracţiuni, atât în
cazul aplicării unei măsuri educative neprivative de libertate, cât şi în cazul apl
icării unei măsuri educative privative de libertate.” Stabileşte că, în ipoteza
infracţiunilor concurente săvârşite în timpul minorităţii, judecate separat,
durata măsurii
educative neprivative de libertate, dispusă pentru o infracţiune concurentă şi ex
ecutată, nu se scade din durata măsurii educative neprivative sau privative
de libertate, dar va fi avută în vedere la alegerea şi stabilirea sancţiunii
conform art.129 alin.(1) din Codul penal.


rivit art.477 alin.3 din Codul de procedură penală. Pronunţată, în şedinţă
publică, astăzi 26 ianuarie 2016.

PENALĂ, Şedinţa din data de 2 martie 2016, Minuta deciziei nr.7, Dosar
nr.190/1/201653
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E:
Admite sesizarea formulată de Curtea de Apel Bacău – Secţia Penală,
Cauze Minori şi Familie în dosarul
nr.1437/829/2014, prin care se solicită pronunţarea unei hotărâri prealabile pen
tru dezlegarea de principiu a problemei
de drept: „dacă la stabilirea legii penale mai favorabile, conform art.5 din Cod
ul penal, pentru infracţiuni comise anterior
datei de 1 februarie 2014, aflate în concurs cu una sau mai multe infracţiuni co
mise după intrarea în vigoare a noului Cod penal, decizia nr.265/2014 a
Curţii Constituţionale se aplică avându-se în vedere toate infracţiunile
comise de
inculpat şi impune aplicarea noului Cod penal pentru toate infracţiunile ori se a
plică doar în raport de infracţiunile comise
anterior datei de 1 februarie 2014, existând astfel posibilitatea aplicării dispoziţ
iilor din vechiul Cod penal pentru acestea din urmă.”
Stabileşte că, în aplicarea dispoziţiilor art.5 din Codul penal, în cazul pluralităţ
ii de infracţiuni constând în săvârşirea unor
infracţiuni anterior datei de 1 februarie 2014, respectiv a unor infracţiuni comi
se după intrarea în vigoare a noului Cod penal, pentru infracţiunile săvârşite
anterior datei de 1 februarie 2014 se va aplica legea penală mai
favorabilă – identificată ca fiind legea veche sau legea nouă –
iar pentru infracţiunile săvârşite sub imperiul legii penale noi, precum
şi pentru tratamentul sancţionator al concursului de infracţiuni, se va aplica leg
ea nouă, conform art.3 din Codul penal şi
art.10 din Legea nr.187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr.286/2009 pr
ivind Codul penal.
rivit art.477 alin.3 din Codul de procedură penală. Pronunţată în şedinţă
publică, astăzi 2 martie 2016.
Sarcina de lucru 1
Delimitaţi cazurile de aplicare a legii penale mai favorabile până
la judecarea definitivă a cauzei și după judecarea definitivă a
cauzei, în lumina dispozițiilor art. 5 NCP și, respectiv, art. 6 NCP,
precum și în lumina Deciziilor Curții Constituționale și ale Înaltei

Curți de Casație și Justiție, Completul pentru dezlegarea unor

chestiuni de drept în materie penală, pronunțate în această
materie.
2.2. Aplicarea legii penale în spaţiu

2.2.1. Aplicarea legii penale în spaţiu. Noţiuni introductive. Teritorialitatea legii
penale
Aplicarea legii penale în spaţiu constă în activitatea de traducere în viaţă a
prescripţiilor sancţionatoare ale legii penale în raport cu locul comiterii
diferitelor infracţiuni (în ţară sau în străinătate), de către cetăţeni români sau
străini ori de persoane fără cetăţenie; aceasta ridică probleme când raportul de
drept se prelungeşte pe teritoriul aparţinând unor state diferite, ori interesează
asemenea state, pentru că numai în asemenea cazuri legea penală română vine
în concurs cu aplicarea unei alte legi străine.
Principiile de aplicare a legii penale în raport cu spaţiul trebuie să ofere soluţii
la problemele ce se ivesc în interacţiunea spaţiului cu faptele şi persoanele care
săvârşesc infracţiuni, adică să dea răspuns problemelor de aplicare a legii
penale atunci când:
 fapta s-a săvârşit în întregime în afara teritoriului României şi făptuitorul
se află în ţară;
 când fapta s-a săvârşit în parte în ţară, în parte în străinătate
 când fapta s-a săvârşit în întregime în străinătate, dar făptuitorul este
cetăţean român sau persoană juridică română,
 când infracţiunea s-a săvârşit în străinătate de către un cetăţean străin ori
apatrid care nu domiciliază în România, dar împotriva statului român ori
cetăţenilor români;
 când fapta s-a săvârşit în străinătate de străini, dar după săvârşirea faptei
aceştia s-au refugiat pe teritoriul României.
Pentru a oferi soluţii acestor probleme, în noul Cod penal (art. 8-14 NCP) au
fost consacrate reguli cu valoare de principii, acestea fiind:
a) principiul teritorialităţii, pentru infracţiunile săvârşite pe teritoriul
României;
b) principiul personalităţii, principiul realităţii şi principiul universalităţii
legii penale, pentru infracţiunile săvârşite în afara teritoriului ţării
noastre.
Astfel, problemele privind aplicarea legii penale în spaţiu privesc deopotrivă
aplicarea legii penale române infracţiunilor săvârşite pe teritoriul României,
cât şi în afara teritoriului României, la care se adaugă şi cele ce privesc
cooperarea internaţională pentru combaterea criminalităţii.

Principiul teritorialităţii legii penale este consacrat în art. 8 alin. 1 NCP:

Legea penală română se aplică infracţiunilor săvârşite pe teritoriul României”.
Aplicarea legii penale române infracţiunilor săvârşite pe teritoriul ţării este
exclusivă şi necondiţionată, adică atât calificarea faptei ca infracţiune,
condiţiile răspunderii penale, aplicarea sancţiunilor, ca şi executarea acestora
se realizează pe baza legii penale române indiferent de calitatea făptuitorului
(cetăţean român, străin, apatrid cu domiciliul în ţară sau străinătate).
Principiul teritorialităţii legii penale române decurge şi dă expresie principiilor
suveranităţii şi independenţei ţării.
Conform art. 8 alin. 1 NCP, legea penală română se aplica infracţiunilor
săvârşite pe teritoriul României. Caracterul imperativ al normei cuprinse art. 8
alin. 1 NCP impune aplicarea exclusivă şi necondiţionată a legii penale
române infracţiunilor săvârşite pe teritoriul României, indiferent de calitatea
făptuitorului; cetăţean român sau străin, persoană fără cetăţenie domiciliată în
România sau în străinătate. Dacă făptuitorul este cetăţean străin sau apatrid
domiciliat în străinătate, el nu poate invoca faptul că legea ţării sale este mai
favorabilă. Condiţiile răspunderii sale penale pentru infracţiunea săvârşită pe
teritoriul României se stabilesc exclusiv pe baza legii penale române.
Exclusivitatea aplicării legii penale române limitează şi efectele principiului
non bis în idem, astfel că dacă infractorul ar fi fost judecat în străinătate pentru
o fapta comisă pe teritoriul României, hotărârea instanţelor străine nu are
autoritate de lucru judecat, astfel că infractorul poate fi judecat de instanţele
române, indiferent de soluţia pronunţată de instanţele străine (achitare,
încetarea procesului penal, condamnare, singurul efect al hotărârii străine fiind
acela că, potrivit art. 73 NCP, partea din pedeapsă, precum şi durata măsurilor
preventive privative de libertate executate în afara teritoriului ţării se scad din
durata pedepsei aplicate pentru aceeaşi infracţiune în România).
Norma cuprinsă în art. 8 alin. 1 NCP exclude orice conflict de competență
între autorităţile judiciare române şi autorităţile judiciare ale oricărui stat care
ar putea invoca aplicarea legii naţionale a infractorului în legătură cu
infracţiunea comisă în România. Reglementând orice posibil conflict norma
cuprinsa în art. 8 alin. 1 NCP este o normă conflictuală.
Cunoaşterea sferei de aplicare a legii penale teritoriale presupune determinarea
noţiunii de teritoriu în sens juridico-penal, precum şi a interpretării autentice şi
contextuale a noţiunilor de “teritoriu” (art. 8 alin. 2 NCP), “infracţiune
săvârşită pe teritoriul ţării” (art. 8 alin. 3-4 NCP) şi “săvârşirea unei
infracţiuni” (art. 174 NCP).

Noţiunea de teritoriu în sensul legii penale (art. 8 alin. 2 NCP)

Potrivit art. 8 alin. 2 NCP, „Prin teritoriul României se înţelege întinderea de
pământ, marea teritorială şi apele cu solul, subsolul şi spaţiul aerian, cuprinse
între frontierele de stat ”.
Astfel noţiunea de teritoriu cuprinde:
- întinderea de pământ sau suprafaţa terestră cuprinsă între frontierele
politico-geografice stabilite de statul nostru prin convenţii cu statele vecine;
- apele interioare, adică apele cuprinse între frontiere ca: lacuri, bălţi, râuri,
apele maritime din golfuri. În art. 5 din Legea nr. 17/1990 54, cu ultimele
modificări aduse prin Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii
nr. 286/2009 privind Codul penal, se arată că apele maritime interioare se
situează între ţărmul mării şi liniile de bază de la care se măsoară marea
teritorială. Liniile de bază sunt liniile celui mai mare reflux de-a lungul
ţărmului sau, după caz, liniile drepte care unesc punctele cele mai avansate ale
ţărmului, inclusiv ale ţărmului dinspre larg al insulelor, ale locurilor de
acostare, amenajărilor hidrotehnice şi ale altor instalaţii portuare permanente
(art. 2 alin. 2 din Legea nr. 17/1990);
- marea teritorială a României cuprinde fâşia de mare adiacentă ţărmului ori,
după caz, apelor maritime interioare, având lăţimea de 12 mile marine (22.224
m), măsurată de la liniile de bază (art. 2 alin. 1 din Legea nr. 17/1990);
- subsolul, corespunzător solului terestru, acvatic, mării teritoriale fără limite
în adâncime;
- spaţiul aerian sau coloana de aer de deasupra teritoriului (suprafeţei terestre,
apelor interioare, mării teritoriale) până la limita spaţiul cosmic - până unde se
întinde suveranitatea statului nostru;
- spaţiul cosmic este delimitat de spaţiul aerian după altitudinea celui mai de
jos perigeu ce permite menţinerea pe orbită a unui satelit (90-110 km).
Legea nr. 17/1990 privind regimul juridic al apelor maritime interioare, al
mării teritoriale, al zonei contigue şi al zonei economice exclusive ale
României stabileşte regimul zonei contigue şi al platoului continental asupra
căruia statul îşi exercită dreptul de exploatare economică, precum şi controlul
pentru prevenirea şi reprimarea încălcărilor, pe teritoriul său, ale legilor şi
reglementărilor sale din domeniul vamal, fiscal, sanitar şi al trecerii frontierei
de stat (art. 8 din Legea nr. 17/1990).
Zona contiguă a fost definită ca fâşia de mare adiacentă mării teritoriale care
se întinde spre largul mării până la distanţa de 24 mile marine, măsurată de la
liniile de bază (art. 7 din Legea nr. 17/1990).
Zona contiguă nu face parte din teritoriul naţional şi infracţiunile comise în
această zonă nu pot fi urmărite în baza principiului teritorialităţii legii penale
române, decât dacă sunt comise pe o navă sub pavilion românesc sau pe o
instalaţie de foraj submarin, al căror regim este similar cu cel al navelor sub
pavilion naţional.
54Legea nr. 17/1990 privind regimul juridic al apelor maritime interioare, al mării teritoriale, al zonei contigue şi al zonei
economice exclusive ale României, republicată în M.Of. nr. 252/08.04.2014

Noţiunea de infracţiune săvârşită pe teritoriul ţării

Art. 8 alin. 3 NCP prevede că „prin infracţiune săvârşită pe teritoriul
României se înţelege orice infracţiune comisă pe teritoriul arătat în alin. (2)
sau pe o navă sub pavilion românesc ori pe o aeronavă înmatriculată în
România.”. Alineatul 4 al aceluiaşi articol precizează că „infracţiunea se
consideră săvârşită pe teritoriul României şi atunci când pe acest teritoriu ori
pe o navă sub pavilion românesc sau pe o aeronavă înmatriculată în România
s-a efectuat un act de executare, de instigare sau de complicitate ori s-a
produs, chiar în parte, rezultatul infracţiunii”.
Prin aceste dispoziţii se consacră criteriul ubicuităţii sau al desfăşurării
integrale, potrivit căruia infracţiunea este săvârşită pretutindeni55 unde s-a
săvârşit fie şi numai un act de executare ori s-a produs numai rezultatul
infracţiunii.
Este astfel competent să judece infracţiunea orice stat pe teritoriul căruia s-a
săvârşit un act de executare ori s-a produs rezultatul.
Teoria ubicuităţii a fost preferată altor teorii preconizate în doctrină (teoria
acţiunii, teoria rezultatului, teoria preponderenţei sau a actului esenţial, teoria
ilegalităţii, teoria voinţei infractorului) pentru determinarea locului săvârşirii
infracţiunii fiindcă nu restrânge acest loc la teritoriul pe care s-a săvârşit o
anumită parte a activităţii infracţionale cu excluderea competenţei de
jurisdicţie a altor state ca în cazul teoriilor enumerate mai sus.
Teoria ubicuităţii oferă soluţii problemelor ce privesc infracţiunile continue,
continuate, complexe, în cazul tentativei sau participării la infracţiune ca autor,
instigator, complice, când activitatea infracţională se desfăşoară în parte şi în
afara teritoriului ţării.
Acest criteriu este luat în considerare şi în cazul infracţiunilor continue, de
obicei şi continuate atunci când au început ori s-au consumat la noi în ţară –
deoarece sunt infracţiuni unice, cu toate că acţiunea şi rezultatul se prelungesc
în timp sau actele se repetă la interval de timp în baza aceleiaşi rezoluţii
infracţionale. De asemenea, în cazul infracţiunilor complexe, cum ar fi
tâlhăria, fapta va fi apreciată în întregul ei ca fiind comisă la noi în ţară.
În privinţa formelor agravate ale infracţiunilor, nu se va ţine seama de
împrejurarea agravantă săvârşită în străinătate, dacă legea noastră nu o
prevede, aşa că fapta se va pedepsi ca infracţiune simplă, în forma de bază.
Dacă însă agravanta este prevăzută în legea noastră penală şi a început ori s-a
terminat la noi în ţară va fi luată în considerare.
În situaţia infracţiunilor comise prin inacţiune, omisiunea poate să aibă loc
într-o ţară şi rezultatul să se producă în altă ţară. De exemplu, omisiunea se
comite de către un funcţionar în exerciţiul atribuţiilor sale de serviciu, prin
neîndeplinirea unui act în ţara noastră şi se cauzează prin aceasta o perturbare
gravă a activităţii unei întreprinderi mixte (şi cu capital românesc), cu sediul în
străinătate.
Criteriul ubicuităţii se aplică atât când infracţiunea s-a realizat în formă de
tentativă incriminată, cât şi atunci când infracţiunea s-a comis în participaţie.
55 Termenul ubicuitate derivă din adverbul latin ubique = pretutindeni.

În acest ultim caz, nu are importanţă că actele de participaţie s-au săvârşit în

străinătate, iar executarea acţiunii pe teritoriul României, sau viceversa.
Actul săvârşit ori rezultatul produs pe teritoriul ţării noastre va fi considerat
infracţiune în raport cu legea penală română.
Prioritatea tratatelor internaţionale în materia infracţiunilor săvârşite pe teritoriul țării
Aplicarea legii penale române pentru infracţiunile săvârşite pe teritoriul țării,
potrivit principiului teritorialității, se realizează şi în raport cu dispoziţiile
cuprinse în art. 12 NCP. Potrivit acestui text de lege, dispoziţiile art. 8 - 11 se
aplică dacă nu se dispune altfel printr-un tratat internaţional la care România
este parte.
Principiul teritorialităţii legii penale. Excepţii
Excepţiile de la principiul teritorialităţii sunt restrângeri ale acestui principiu şi
privesc infracţiunile săvârşite de persoanele care se bucura de imunitate de
jurisdicţie penală, precum şi infracţiunile săvârşite de militarii unei armate
străine aflate în trecere ori staţionate pe teritoriul ţării.
Aceste excepţii nu ştirbesc suveranitatea statului român, ele derivă din
convenţiile internaţionale pe care le-a semnat statul român tocmai pentru că
este suveran.
 Imunitatea şi inviolabilitatea diplomatică
Imunitatea de jurisdicţie penală este unanim admisă în legislaţiile penale
moderne şi presupune că infracţiunile săvârşite de reprezentanţii diplomatici
străini nu vor fi judecate după legea penala a statului unde sunt acreditaţi.
Astfel, legea penală română nu se va aplica infracţiunilor comise de
reprezentanţii diplomatici străini, nici pentru infracţiunile comise pe teritoriul
României, nici pentru alte infracţiuni unde legea penala română ar fi incidentă
conform principiilor realităţii ori universalităţii. S-a recunoscut pentru
personalul diplomatic imunitatea de jurisdicţie penală a statului unde este
acreditat, pentru a-i oferi acestuia condiţii depline în îndeplinirea misiunilor
încredinţate.
Convenţia de la Viena din 1961 cu privire la relaţiile diplomatice prevede
că persoana agentului diplomatic este inviolabilă (art. 29), iar în art. 31 se
prevede că agentul diplomatic se bucură de imunitatea de jurisdicţie penală a
statului acreditar.
Aceasta imunitate de jurisdicţie este consacrată de art. 13 NCP, potrivit
căruia “legea penală nu se aplică infracţiunilor săvârşite de către reprezentanţii
diplomatici ai statelor străine sau de către alte persoane care, în conformitate
cu tratatele internaţionale, nu sunt supuse jurisdicţiei penale a statului român”.
Consacrarea în legea penală română a imunităţii de jurisdicţie penală a
reprezentanţilor diplomatici este o reflectare atât a Convenţiei de la Viena, cât
şi a altor convenţii şi tratate încheiate de ţara noastră cu alte state.
Potrivit Convenţiei de la Viena sunt consideraţi reprezentanţi diplomatici
conform normelor internaţionale ambasadorul, ministrul plenipotenţiar,
consilierul de ambasadă sau de legaţie, secretarul de ambasadă sau de legaţie,
ataşatul de ambasadă ori de legaţie, ataşatul militar, precum şi membrii
familiei acestora, dacă nu sunt resortisanţi ai statului acreditat.

Imunităţile diplomatice au fost extinse apoi şi asupra reprezentanţilor

misiunilor consulare, iar potrivit unor convenţii şi acte de înfiinţare a unor
organisme internaţionale s-a acordat imunitate diplomatică reprezentanţilor
acestora (de exemplu: O.N.U. 56, B.E.R.D.57, P.U.N.D.58).
De această imunitate de jurisdicţie se bucură şefii statelor străine atunci când
se găsesc în țară sau sunt în trecere pe teritoriul ţării, precum şi membrii
delegaţiilor diplomatice străine aflate în misiuni oficiale.
Imunitatea de jurisdicţie are ca efect înlăturarea incidentei legii penale române,
persoana în cauză neputând fi urmărită şi judecată de instanţele statului nostru.
Statul acreditar are însă dreptul să ceara statului acreditat judecarea şi
sancţionarea acestuia, îl poate declara persona non- grata şi poate cere
acestuia să părăsească teritoriul său.
Imunitatea de jurisdicţie penală nu se identifică cu imunitatea penală, în
dreptul penal român ea fiind privită ca o excepţie de ordin procedural privind
punerea în mişcare a acţiunii penale şi exercitarea acesteia, fără a înlătura
caracterul penal al faptei, aceasta rămânând infracţiune şi putând atrage
răspunderea penală a infractorului, potrivit legii sale naţionale.
Imunitatea diplomatică este o cauză cu efecte in persona, iar inviolabilitatea
localurilor misiunilor diplomatice este o consecinţă a acestei imunități.
Autorităţile judiciare române nu pot pătrunde în incinta acestora fără
aprobarea şefului misiunii diplomatice, dar aceasta nu înseamnă că faptele
comise de resortisanţii statului acreditat pe teritoriul misiunilor diplomatice
străine ies de sub incidenţa legii naţionale.
Deşi art. 22 al Convenţiei de la Viena prevede că localurile misiunilor sunt
inviolabile şi nu este permis agenţilor statului acreditat sa pătrundă în ele decât
cu consimţământul şefului misiunii, acelaşi articol mai prevede că “statul
acreditar este obligat a lua măsuri care să asigure împiedicarea tulburării
liniştii misiunii sau ştirbirea demnităţii acesteia”, precum şi faptul că
“localurile, mobilierul, mijloacele de transport ale misiunii nu pot face obiectul
unei percheziţii, rechiziţii, sechestru sau măsuri asiguratorii”.
Aceasta nu înseamnă însă că teritoriul misiunii diplomatice face parte din
teritoriul statului acreditant, aşa cum enunţa Hugo Grotius teoria
extrateritorialităţii, pentru a justifica limitarea aplicării legii naţionale a
statului acreditar.
Pe cale de consecinţă infracţiunile comise pe teritoriul misiunilor diplomatice
de către alte persoane decât cele care se bucură de imunitate diplomatică, cad
sub incidenţa legii naţionale a statului român, însa actele de urmărire nu pot fi
efectuate decât cu aprobarea şefului misiunii.
Tratatele şi convenţiile internaţionale ori cele de constituire a unor organisme
internaţionale detaliază întinderea acestor imunităţi şi inviolabilitatea, fie
limitând sfera persoanelor, fie extinzând sfera acestora.
56 Convenţia asupra privilegiilor şi imunităților ONU, ratificată de România prin Decretul nr. 201/1956.
57 Acordul de înfiinţare al Băncii Europene pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare, ratificat de România prin Legea nr. 24/1990
58 Acordul între Guvernul României şi Programul Naţiunilor Unite pentru Dezvoltare privind privilegiile şi imunitatea, M.
Of. nr. 81/1991

 Regimul forţelor armate străine – excepţie de la principiul

teritorialităţii
Trebuie făcută distincţie, după cum prezenţa armatelor străine pe teritoriul
naţional este consecinţa unei stări de beligeranţă, armata străină fiind o armată
de ocupaţie sau, dimpotrivă, prezenţa armatelor străine este urmarea
înţelegerilor dintre stat în cadrul unor acorduri bi - sau multilaterale, ori a
cooperării în cadrul unor misiuni internaţionale.
Regulile de drept internaţional privitoare la purtarea războiului, Convenţia de
la Haga din 1907 prevăd obligaţia statului ocupant de a respecta sistemul de
drept şi organizarea jurisdicţională a statului ocupat, în măsura în care acest
fapt nu contravine intereselor sale militare (art. 43 din Convenţie). Aceasta ar
impune ca doar infracţiunile săvârşite de militarii armatei de ocupaţie ori
împotriva acestora să cadă sub jurisdicţia armatei de ocupaţie, celelalte
infracţiuni urmând a fi judecate de instanţele statului ocupat potrivit dreptului
naţional. De prea multe ori şi cu consecinţe dintre cele mai grave aceste reguli
au fost încălcate, iar forţa dreptului a fost înlocuită cu dreptul forţei (inter
armae silent justitia).
Fiind impuse prin forţă, hotărârile judiciare ale forţelor de ocupaţie nu pot fi
recunoscute ca având autoritate de lucru judecat.
Prezenţa trupelor străine sau tranzitarea teritoriului în condiţii de pace este
determinată prin convenţiile şi înţelegerile dintre state, prin care se derogă de
la principiul teritorialităţii legii penale naţionale în favoarea legii penale
naţionale a statului căruia aparţin forţele armate.
Potrivit Constituţiei (art. 118 alin. 5), pe teritoriul României pot intra,
staţiona, desfăşura operaţiuni sau trece trupe străine numai în condiţiile legii
sau ale tratatelor internaţionale la care România este parte, ceea ce implică
aprobarea prin lege a fiecărui caz în parte, neputând fi concepută o lege care să
reglementeze în general toate cazurile în care pot staţiona sau tranzita teritoriul
ţării, trupe străine.
Constituirea unui nou sistem de securitate pentru România, cu obiectiv
strategic integrarea în cadrul N.A.T.O. a determinat desfăşurarea unor
programe comune de genul Parteneriatul pentru pace, care implică, printre
altele, exerciţii şi manevre militare cu prezenţa unor trupe străine pe teritoriul
naţional.
In ce priveşte statutul juridic al militarilor aparţinând N.A.T.O., acesta a fost
reglementat prin Convenţia de la Londra din 1951, care instituie competenţe
alternative între legea ţării de origine şi legea statului în care se află militari.
Sunt de competenţa exclusivă a legii naţionale şi a jurisdicţiei statului de
origine faptele incriminate doar de legea acestui stat, după cum sunt de
competenţa organelor judiciare ale statului unde se află aceste trupe faptele
incriminate doar de legea acestui stat.
Pentru celelalte cazuri, s-a instituit o competenţă alternativă, facultativă, cu
prioritate pentru legea ţării de origine, dacă infracţiunea aduce atingere
siguranţei sau proprietăţii acestui stat, militarilor sau bunurilor acestora,
precum şi în cazul infracţiunilor de serviciu, chiar daca victima este un
resortisant al statului “gazdă” în toate celelalte cazuri, prioritate având legea şi

jurisdicţia statului pe teritoriul căruia se găsesc trupele. Competenţa fiind

facultativă, ea poate fi cedata sau solicitată celeilalte părţi din diverse raţiuni
care pot justifica o asemenea cerere.
 Regimul navelor şi aeronavelor – excepţie de la principiul
teritorialităţii
Problema se rezolvă diferit după cum navele şi aeronavele sunt militare sau
folosite în scopuri guvernamentale ori sunt folosite în scopuri comerciale.
Navele şi aeronavele militare ori folosite în scopuri guvernamentale se află
pe teritoriul ţării cu acordul statului român şi reprezintă statul cărora le aparţin.
Infracţiunile săvârşite la bordul lor nu cad sub incidenţa legii penale române.
Infracţiunile ce ar fi săvârşite de persoanele care fac parte din echipajul acestor
nave sau aeronave, pe timpul cât nava sau aeronava s-ar afla în porturi sau
aeroporturi româneşti, ori când nava s-ar afla în apele maritime interioare ori
marea teritorială, se judecă tot după legea statului căruia aparţine nava ori
potrivit convenţiilor internaţionale.
Navele şi aeronavele folosite în scopuri comerciale nu se bucură de acelaşi
regim. Infracţiunile săvârşite la bordul lor, atâta timp cât se află în porturi sau
aeroporturi româneşti se judecă potrivit legii române.
Legea penală română se aplică şi cu privire la orice infracţiune săvârşită pe
teritoriul român de către persoanele îmbarcate la bordul navelor străine folosite
în scopuri comerciale, precum şi cu privire la orice infracţiune săvârşită la
bordul unor asemenea nave, pe timpul când acestea se afla în porturile
româneşti sau în apele maritime interioare (art.26 alin.1 din Legea nr.
17/1990).
Situaţia este diferită în cazul infracţiunilor săvârşite la bordul navelor
comerciale aflate în trecere prin marea teritorială a României.
In principiu, nu se aplică legea penală română, deci este o excepţie de la
principiul teritorialităţii.
Art. 26 alin. 2 din Legea nr. 17/1990, republicată, prevede totuşi cazurile în
care legislaţia penală română se aplică şi faptelor comise la bordul navelor
comerciale aflate în tranzit prin marea teritorială. Prin urmare, jurisdicţia
penală a României nu se va exercita la bordul unei nave străine folosite în
scopuri comerciale, care trece prin marea teritorială, cu privire la o
infracţiune săvârşită la bordul acesteia, cu excepţia cazurilor când:
a) infracţiunea a fost săvârşită de un cetăţean român sau de o persoană fără
cetăţenie care are domiciliul pe teritoriul României;
b) infracţiunea este îndreptată împotriva intereselor României sau împotriva
unui cetăţean român, ori a unei persoane rezidente pe teritoriul României;
c) infracţiunea este de natură să tulbure ordinea şi liniştea publică în ţară sau
ordinea în marea teritorială;
d) exercitarea jurisdicţiei române este necesară pentru reprimarea traficului
ilicit de stupefiante sau de substanţe psihotrope;

e) asistenţa autorităţilor române a fost cerută, în scris, de căpitanul navei ori de

un agent diplomatic sau un funcţionar consular al cărui pavilion îl arborează
nava.
 Excepţii de la principiul teritorialităţii decurgând din dreptul intern
Desfăşurarea vieţii politice în condiţiile pluralismului democratic şi a
libertăţilor politice şi de exprimare pe care le implică democraţia reală
specifică statului de drept impun anumite garanţii pentru ca persoanele care
desfăşoară o asemenea activitate să nu fie persecutate pentru actele exercitate
în timpul mandatului ce le-a fost încredinţat pentru vot.
 Imunitatea prezidenţială
Potrivit art. 96 din Constituţie, Preşedintele României se bucură de imunitate
şi prevederile art. 72 care instituie imunitatea parlamentară, se aplică în mod
corespunzător.
Conform art. 96 din Constituţie, Camera Deputaţilor şi Senatul, în şedinţa
comună, pot hotărî punerea sub acuzare a Preşedintelui României pentru înaltă
trădare, cu votul a cel puţin două treimi din numărul deputaţilor şi senatorilor.
Competenţa de judecată aparţine Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în condiţiile
legii. Preşedintele este demis de drept de la data rămânerii definitive a hotărârii
de condamnare.
Preşedintele poate răspunde, prin urmare, pentru “înalta trădare”, infracţiune
prevăzută de art. 398 NCP.
In realitate, imunitatea Preşedintelui este recunoscută în condiţiile art. 72 din
Constituţie, pentru opiniile politice exprimate în exerciţiul mandatului său şi
prin excepţie de la aceasta, el poate fi pus sub acuzare pentru acele acte
politice care pot fi asimilate cu înalta trădare.
Pentru celelalte infracţiuni, într-o viziune care corespunde exigenţelor art. 16
din Constituţie şi a ceea ce vrea a fi statul de drept, răspunderea sa este ca a
oricărui cetăţean, excepţiile fiind de strictă interpretare. Se ridică întrebarea:
cum ar putea Preşedintele să nu răspundă în timpul mandatului său pentru un
omor sau care ar fi moralitatea unui preşedinte bigam?
 Imunitatea parlamentară
Potrivit art. 72 din Constituţie deputaţii şi senatorii nu pot fi traşi la
răspundere juridică, deci inclusiv penală, pentru voturile sau pentru opiniile
politice exprimate în exercitarea mandatului. Deşi unii autori adoptă pentru
aceasta situaţie denumirea de “iresponsabilitate juridică”, denumirea nu este
dintre cele mai fericite, senatorul sau deputatul neputând fi în acelaşi timp
responsabil şi iresponsabil.
Constituţia arată în mod expres că pentru fapte care nu au legătură cu voturile
sau cu opiniile politice exprimate în exercitarea mandatului, senatorii şi
deputaţii pot fi urmăriţi şi trimişi în judecată. Se instituie însă o procedură,
care trebuie respectată. Astfel, senatorii şi deputaţii, chiar în condiţiile
săvârşirii unei infracţiuni care nu are legătură cu exerciţiul mandatului, nu pot
fi percheziţionaţi, reţinuţi sau arestaţi fără încuviinţarea Camerei din care fac
parte, după ascultarea lor. Urmărirea şi trimiterea în judecată penală se poate
face numai de către Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie,
competenţa de judecata aparţinând Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. In cazul

excepţional al unei infracţiuni flagrante, deputaţii şi senatorii pot fi reţinuţi şi

supuşi percheziţiei. In acest caz, ministrul justiţiei îl va informa neîntârziat pe
preşedintele Camerei asupra reţinerii şi percheziţiei. In cazul în care Camera
sesizată constată că nu există temei pentru reţinere, va dispune imediat
revocarea acestei masuri.
Urmare a acestor modificări constituţionale s-a pus capăt unor lungi şi aprige
discuţii în ceea ce priveşte procedura de urmat în cazul săvârşirii unor
infracţiuni care nu au legătură cu exerciţiul mandatului, de deputaţi şi senatori.
Astfel, acum se prevede că nu pot fi percheziţionaţi, reţinuţi sau arestaţi, fără
aprobarea Camerei, însă, per a contrario, se pot desfăşura alte acte procesuale
fără încuviinţări prealabile, precum începerea urmăririi penale, punerea în
mişcare a acţiunii penale, emiterea rechizitoriului şi sesizarea instanţei.
Astfel sunt eliminate opiniile care considerau că aceste acte procesuale, mai
sus-menţionate, necesită fiecare în parte încuviinţarea Camerei.
Constituţia revizuită a pus capăt lungilor discuţii care aveau loc pe fondul unei
perioade în care infracţionalitatea este supradimensionată, iar corupţia ajunge
uneori până la forurile de vârf ale societăţii, lupta contra acestui flagel social
nefiind compatibilă cu acordarea unor ocrotiri de la legea penală unor categorii
de învinuiţi, indiferent de sfera socială sau politică din care ar face parte.
 Imunitatea ministerială
Propriu zis aceasta nu este o imunitate, legiuitorul instituind o condiţie de
procedibilitate în legătură cu urmărirea membrilor Guvernului pentru faptele
săvârşite în exerciţiul funcţiei lor.
Potrivit art. 109 alin. 2 din Constituţie, numai Camera Deputaţilor, Senatul şi
Preşedintele României au dreptul să ceară urmărirea penală a membrilor
Guvernului pentru faptele săvârşite în exerciţiul funcţiei lor.
Legea nr. 115/1995 privind responsabilitatea ministerială 59 instituie o
procedură specială pentru antrenarea răspunderii penale pentru faptele
săvârşite de membrii Guvernului în exerciţiul funcţiei lor. Pentru săvârşirea
altor infracţiuni, în afara exerciţiului funcţiei ministeriale, răspunderea
acestora este antrenată în condiţiile dreptului comun.
2.2.2. Aplicarea legii penale în spaţiu. Aplicarea legii penale române
infracţiunilor săvârşite în afara teritoriului ţării
Cadrul principiilor
Principiile consacrate în legea penală română ale personalităţii, realităţii şi
universalităţii oferă cadrul legal de reprimare al faptelor periculoase oriunde se
vor săvârşi şi de către oricine.
Principiul personalităţii
Principiul personalităţii legii penale se mai numeşte al naţionalităţii active şi
este prevăzut în art. 9 NCP: „(1) Legea penală română se aplică infracţiunilor
săvârşite în afara teritoriului ţării de către un cetăţean român sau de o
59 Legea nr. 115/1999, publicată în M. Of. nr. 300/28 iunie 1999, a fost republicată în M. Of. nr. 334/20.05.2002, cu
ultimele modificări și completări

persoană juridică română, dacă pedeapsa prevăzută de legea română este

detenţiunea pe viaţă ori închisoarea mai mare de 10 ani.
(2) În celelalte cazuri, legea penală română se aplică infracţiunilor săvârşite în
afara teritoriului ţării de către un cetăţean român sau de o persoană juridică
română, dacă fapta este prevăzută ca infracţiune şi de legea penală a ţării
unde a fost săvârşită ori dacă a fost comisă într-un loc care nu este supus
jurisdicţiei niciunui stat.
(3) Punerea în mişcarea a acţiunii penale se face cu autorizarea prealabilă a
procurorului general al parchetului de pe lângă curtea de apel în a cărei rază
teritorială se află parchetul mai întâi sesizat sau, după caz, a procurorului
general al parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
Termenul în care procurorul poate emite autorizarea este de până la 30 de zile
de la data solicitării autorizării şi poate fi prelungit, în condiţiile legii, fără ca
durata totală să depăşească 180 de zile.”
Pentru aplicarea legii penale române conform acestui principiu sunt necesare
condiţiile:
- infracţiunea să se săvârşească în străinătate:
- fapta să fie considerată infracţiune potrivit legii penale române.
Nu se cere ca fapta să fie incriminată şi de legea locului unde s-a săvârşit, dacă
pedeapsa prevăzută de legea română este detenţiunea pe viaţă ori închisoarea
mai mare de 10 ani. În celelalte cazuri, se cere ca fapta să fie prevăzută ca
infracţiune şi de legea penală a ţării unde a fost săvârşită (dubla incriminare)
ori să fie comisă într-un loc care nu este supus jurisdicţiei niciunui stat.
- infractorul în momentul săvârşirii infracţiunii să fie cetăţean român, ori
persoană juridică română;
- nu este necesară prezenţa infractorului în ţară.
- ca o condiție de procedibilitate, este necesară autorizarea prealabilă a
procurorului general al parchetului de pe lângă curtea de apel în a cărei rază
teritorială se află parchetul mai întâi sesizat sau, după caz, a procurorului
general al parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
Termenul în care procurorul poate emite autorizarea este de până la 30 de zile
de la data solicitării autorizării şi poate fi prelungit, în condiţiile legii, fără ca
durata totală să depăşească 180 de zile.”
Prin principiul personalităţii se stabileşte competenţa exclusivă şi
necondiţionată a legii penale române, în sensul că aceasta se va aplica
indiferent dacă făptuitorul a fost condamnat în străinătate.
Pedeapsa executată în străinătate se deduce din pedeapsa pronunţată de
instanţele române (art. 73 NCP Computarea pedepselor şi măsurilor
preventive executate în afara ţării). Potrivit alin. 1 al art. 73 NCP, în cazul
infracţiunilor săvârşite în condiţiile art. 8, art. 9, art. 10 sau art. 11, partea din
pedeapsă, precum şi durata măsurilor preventive privative de libertate
executate în afara teritoriului ţării se scad din durata pedepsei aplicate pentru
aceeaşi infracţiune în România.
Dispoziţiile alin. (1) se aplică în mod corespunzător şi în cazul în care
pedeapsa executată în afara ţării este amenda. (art. 73 alin. 2 NCP)
În cazul în care infractorii au dublă cetăţenie pot fi sancţionaţi de către ambele
state ai căror cetăţeni sunt, însă pedeapsa executată în afara ţării sau detenţia

preventivă se va deduce din aceea aplicată de statul nostru, dacă are o durată
mai mare.
Principiul realităţii
Este cunoscut şi sub denumirea de principiul protecţiei reale sau al
naţionalităţii pasive (art. 10 NCP). Potrivit art. 10 NCP, ,, (1) Legea penală
română se aplică infracţiunilor săvârşite în afara teritoriului ţării de către un
cetăţean străin sau o persoană fără cetăţenie, contra statului român, contra
unui cetăţean român ori a unei persoane juridice române.
(2) Punerea în mişcare a acţiunii penale se face cu autorizarea prealabilă a
procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi
Justiţie şi numai dacă fapta nu face obiectul unei proceduri judiciare în statul
pe teritoriul căruia s-a comis”.
Prin acest principiu se consacră aplicarea legii penale române infracţiunilor
săvârşite în străinătate, de către un cetăţean străin sau o persoană fără
cetăţenie.
Infracţiunile la care se referă legea sunt cele îndreptate contra securităţii
naţionale (art. 394-412 NCP, pentru care nu se cere calitatea de cetățean
român) sau contra unui cetăţean român ori a unei persoane juridice române.
Condiţii de aplicare a legii penale române conform principiului realităţii:
 infracţiunea să se săvârşească în străinătate;
 infracţiunea să fie dintre cele arătate expres în art. 10 NCP: contra
securităţii naţionale, contra unui cetăţean român ori a unei persoane juridice
române. Când infracţiunea este îndreptată împotriva unui cetăţean român, iar
victima devine, după comiterea faptei, cetăţean străin, nu i se va mai aplica
legea penală română în baza principiului realităţii, ci a universalităţii;
 infractorul să fie cetăţean străin ori apatrid; dacă însă în cursul procesului
devine cetăţean român i se va aplica legea penală română în virtutea
principiului personalităţii;
 acţiunea penală se pune în mişcare cu autorizarea prealabilă a Procurorului
General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, deci din

oficiu şi numai dacă fapta nu face obiectul unei proceduri judiciare în statul
pe teritoriul căruia s-a comis (art. 10 alin. 2 NCP). Aceasta este o condiţie
procesuală care, dacă nu este îndeplinită, procesul penal nu se poate porni.
Aplicarea legii penale potrivit principiului realităţii este exclusivă şi
necondiţionată.
Principiul realităţii legii penale se aplică dacă nu se dispune altfel printr-un
tratat internaţional la care România este parte (art. 12 NCP). Nu este necesar
ca infractorul să fie prezent în ţară cu ocazia judecării cauzei, putând fi judecat
şi în contumacie (lipsă).Sunt, de asemenea, aplicabile dispozițiile din art. 73
NCP.

Principiul universalităţii
Consacră aplicarea legii penale române infracţiunilor săvârşite în afara
teritoriului ţării, altele decât cele arătate la art. 10 NCP, dacă infractorul este
cetăţean străin ori apatrid.
Potrivit art. 11 NCP, ,,(1) Legea penală română se aplică şi altor infracţiuni
decât celor prevăzute în art. 10, săvârşite în afara teritoriului ţării de un
cetăţean străin sau o persoană fără cetăţenie, care se află de bunăvoie pe
teritoriul României, în următoarele cazuri:
a) s-a săvârşit o infracţiune pe care statul român şi-a asumat obligaţia să o
reprime în temeiul unui tratat internaţional, indiferent dacă este prevăzută
sau nu de legea penală a statului pe al cărui teritoriu a fost comisă;
b) s-a cerut extrădarea sau predarea infractorului şi aceasta a fost refuzată.
(2) Dispoziţiile alin. (1) lit. b) nu se aplică atunci când, potrivit legii statului în
care s-a săvârşit infracţiunea, există o cauză care împiedică punerea în mişcare
a acţiunii penale sau continuarea procesului penal ori executarea pedepsei sau
când pedeapsa a fost executată ori este considerată ca executată.
(3) Când pedeapsa nu a fost executată sau a fost executată numai în parte, se
procedează potrivit dispoziţiilor legale privitoare la recunoaşterea hotărârilor
străine.”
Acest principiu prevede sancţionarea unor infracţiuni de către statul nostru, şi
când prin acestea se lezează interesele altui stat sau a unor persoane străine ori
comunitatea internaţională, ca expresie a solidarităţii statelor în lupta contra
infracţionalităţii. În felul acesta infractorii vor fi sancţionaţi oriunde s-ar afla,
neputând să se sustragă.
Principiul universalităţii consacră cooperarea României la lupta comună a
statelor împotriva criminalităţii, întrucât prevede sancţionarea unor infracţiuni
de către statul nostru şi când prin acestea se lezează interesele altui stat sau a
unor persoane străine ori comunitatea internaţională, ca expresie a solidarităţii
statelor în lupta contra infracţionalităţii.
În felul acesta infractorii vor fi sancţionaţi oriunde s-ar afla, neputând să se
sustragă răspunderii penale. Pentru a fi judecat infractorul care a comis
asemenea infracţiuni trebuie să se afle în ţara noastră benevol. Dacă a ajuns
fără voia lui (a fost răpit, a naufragiat vasul, a aterizat forţat avionul) nu poate
fi judecat decât dacă refuză să părăsească ţara.
De asemenea, pentru sancţionarea infracţiunii se cere condiţia dublei
incriminări, adică aceasta să fie prevăzută atât de legea penală română, cât şi
de cea a ţării unde a fost comisă, în afară de cazul când s-ar săvârşi pe un
teritoriu nesupus vreunei suveranităţi (Arctica, Antarctica, spaţiul cosmic,
marea liberă) când ar fi luată în considerare legea statului al cărui cetăţean este
sau pe teritoriul căruia locuieşte, dacă nu are vreo cetăţenie, ori împotriva
căruia a fost îndreptată acţiunea. Infracţiunea nu trebuie să fie incriminată
identic şi nici să fie sancţionată la fel în legislaţia ambelor ţări. Astfel, la noi
poate fi incriminată ca infracţiune simplă (de bază) iar în legea străină ca

infracţiune agravată. În acest caz va fi sancţionată potrivit incriminării din

legea penală română.
Dubla incriminare priveşte, de asemenea: tentativa, participaţia, tăinuirea şi
favorizarea, incriminare care trebuie să existe în momentul comiterii
infracţiunii. Dacă după săvârşirea ei, aceasta este dezincriminată de către legea
oricăruia din cele două state sau fiind prevăzută de o lege temporară care a
ajuns la termen, situaţia va fi următoarea: dezincriminarea va fi luată în
considerare şi infractorul nu va mai fi sancţionat; ajungerea la termen a legii
temporare nu va fi luată în considerare, astfel că acesta va fi tras la răspundere
penală potrivit dispoziţiilor art. 7 NCP.
Nu se va aplica legea penală română acestor infracţiuni când, potrivit legii
statului pe teritoriul căruia ele s-au săvârşit, există vreo cauză care împiedică
punerea în mişcare a acţiunii penale sau continuarea procesului penal, ori
executarea pedepsei a fost executată ori este considerată executată.
Prioritatea convenţiilor internaţionale în materia de infracţiuni săvârşite în străinătate
Aplicarea legii penale române pentru infracţiunile săvârşite în străinătate,
potrivit principiilor personalității, realităţii şi universalităţii, se realizează şi în
raport cu dispoziţiile cuprinse în art. 12 NCP. Potrivit acestui text de lege,
dispoziţiile art. 8 - 11 se aplică dacă nu se dispune altfel printr-un tratat
internaţional la care România este parte. În condiţiile în care statul nostru a
încheiat şi încheie numeroase convenţii internaţionale sau aderă la unele tratate
sau convenţii multilaterale prin care îşi asumă obligaţia de a acţiona pentru
reprimarea unor infracţiuni ce periclitează comunitatea internaţională,
convenţiile respective dobândesc calitatea de legi speciale, acţionând cu
prioritate în raport cu prevederile legii generale, în cazul de faţă art. 9-11 Cod
penal.
Textul art. 12 NCP este de natură să asigure o autoreglare a activităţii
desfăşurate pe plan mondial, pentru a combate fenomenul infracţionalităţii,
mai ales a celei organizate, care cunoaşte o puternică recrudescenţă.
2.2.3. Cooperarea internaţională în lupta contra criminalităţii
Necesitatea cooperării internaţionale în lupta împotriva criminalităţii
Începutul cooperării organizate a statelor în lupta contra criminalităţii este
marcat de crearea în 1923, la Viena cu ocazia primului congres internaţional al
organelor de poliţie criminală a Comisiei Internaţionale de Poliţie Criminală
(C.I.P.C.)60 cu sarcina de a organiza colaborarea internaţională pentru
descoperirea autorilor diferitelor infracţiuni.
Cooperarea s-a manifestat şi în domeniul dreptului penal şi dreptului procesual
penal, prin atragerea statelor, la iniţiativa organizaţiilor internaţionale –
Societatea Naţiunilor, iar în prezent O.N.U. pentru cooperarea la prevenirea şi
combaterea unor infracţiuni periculoase pentru întreaga omenire.
Un rol important îl are în acest domeniu şi Asociaţia Internaţională de Drept
Penal în ce priveşte unificarea dreptului penal.
60C.I.P.C. a fost reorganizată în 1946, iar din 1956 a devenit Organizaţia Internaţională de Poliție Criminală (O.I.P.C), cu
denumirea cunoscută de Interpol.

Pentru prima dată în istorie, crima organizată este percepută ca factor

destabilizator, punând în pericol însăşi stabilitatea statelor, motiv pentru care
fenomenul infracţional a intrat în atenţia organismelor internaţionale – O.N.U.,
Consiliul Europei etc., acestea încercând să organizeze şi să coreleze eforturile
comunităţii internaţionale de prevenire şi combatere a fenomenului
infracţional.
Crima organizată vizează nu numai domenii oarecum tradiţionale, precum
traficul de droguri, traficul de carne vie, terorismul, falsificarea de monedă, ci
şi domenii mai noi, precum criminalitatea cibernetică, criminalitatea nucleară,
penetrarea organismelor statale şi reciclarea banilor murdari prin sistemul
bancar internaţional.
Conferinţa ministerială a O. N. U. din 21-23 noiembrie 1994 desfăşurată la
Neapole, Italia, a adoptat Planul mondial de acţiune contra criminalităţii
transnaţionale caracterizată prin: organizarea de grupuri cu scop infracţional,
cu structuri ierarhice care permit controlul şi conducerea grupului; recurgerea
la violenţă şi corupţie pentru obţinerea controlului unor pieţe sau teritorii;
reciclarea profiturilor ilicite în orice activitate licita sau ilicita; potenţial de
expansiune transfrontalieră şi cooperarea cu alte grupuri criminale.
Datorită acestui fapt asistăm la un fenomen de armonizare a legislaţiei penale
cu tendinţe de amplificare, la acest început de mileniu, statele contemporane
trecând de la o “sincronizare” a legislaţiilor penale prin adaptarea unor coduri
“model” (ex. Codul penal Napoleon, Codul penal italian din 1931 – II Codice
Rocco) la o armonizare pe calea consensului, prin tratate şi convenţii
internaţionale multilaterale, deschise spre aderare şi ratificarea membrilor
comunităţii statelor lumii.
Putem vorbi cu adevărat de un drept penal internaţional.
Formele de cooperare consacrate de Codul penal şi Codul de procedură penală
sunt:
a) aplicarea legii penale române infracţiunilor săvârşite în străinătate de străini
sau apatrizi cu domiciliul în afara teritoriului ţării noastre, în temeiul
principiului universalităţii legii penale (art.6 Cod penal);
b) incriminarea în legea penală română a unor fapte periculoase ca urmare a
aderării sau ratificării de către România a unor convenţii internaţionale.
În prezent există numeroase convenţii internaţionale pentru reprimarea
infracţiunilor care lezează sau pun în pericol interesele comune ale statelor şi
pe care România le-a ratificat ori la care a aderat, introducând în legea penală
dispoziţii incriminatoare corespunzătoare. Pot fi menţionate cu titlu
exemplificativ: Convenţia asupra imprescriptibilităţii crimelor de război şi a
crimelor contra umanităţii, ratificată de România în 1969; Convenţia pentru
reprimarea traficului cu fiinţe umane şi a exploatării prostituării semenilor la
care România a aderat în 1955; Convenţia împotriva torturii şi altor pedepse
ori tratamente cu cruzime, inumane sau degradante, la care România a aderat
în 1990; Convenţia internaţională contra luării de ostatici, la care România a
aderat în 1990; Convenţia Naţiunilor Unite împotriva criminalităţii
transnaţionale organizate, pe care România a ratificat-o în 2002: Convenţia
europeană pentru reprimarea terorismului, ratificată de România în 1997 etc.

c) recunoaşterea, potrivit legii penale a efectelor hotărârilor judecătoreşti

pronunţate în străinătate, în sensul scăderii din durata pedepsei aplicate de
instanţele române a perioadei de reţinere, arestare preventivă ori a părţii din
pedeapsă executate în străinătate ;
d) consacrarea recidivei internaţionale în art.37 alin.3 din Codul penal în
vigoare. Potrivit acestor dispoziţii, la stabilirea stării de recidivă, se poate
ţine seama şi de hotărârea de condamnare pronunţată în străinătate, pentru o
faptă prevăzută şi de legea penală română, dacă hotărârea de condamnare a
fost recunoscută de instanţele române în condiţiile legii;
e) transmiterea, în temeiul reciprocităţii între state, de informaţii şi date
privitoare la antecedentele unor infractori, copii sau extrase de pe hotărârile
penale, cazierul judiciar sau orice alte date care interesează statele în lupta
lor comună contra criminalităţii;
f) extrădarea, ca formă de bază a cooperării între state în reprimarea
fenomenului infracţional.
Forme ale cooperării internaţionale în lupta contra criminalităţii
În termeni generali, cooperarea judiciară internaţională în materie penală
cuprinde: asistenţa judiciară, extrădarea, transferarea persoanelor condamnate,
transferul de proceduri, recunoaşterea hotărârilor.
Asistenţa judiciară stricto sensu include, inter alia, notificarea (comunicarea)
de acte judiciare, comisiile rogatorii, precum şi mijloacele moderne de
investigaţie: audierile prin videoconferinţă, echipele comune de anchetă,
livrările controlate, transmiterea spontană de informaţii, supravegherea
transfrontalieră, etc.
Asistenţa judiciară în materie penală se solicită de autorităţile judiciare
competente din statul solicitant şi se acordă de autorităţile judiciare din statul
solicitat.
Cele mai importante convenţii multilaterale în această materie au fost adoptate
sub egida Consiliului Europei şi Organizaţiei Naţiunilor Unite. De asemenea,
România a încheiat peste 20 de tratate bilaterale.
Cea mai mare parte dintre acestea impun desemnarea uneia sau mai multor
autorităţi centrale pentru transmiterea cererilor şi îndeplinirea altor atribuţii
specifice. În România, ca de altfel în marea majoritate a statelor, Ministerul
Justiţiei este autoritatea centrală în următoarele materii: extrădare; transferarea
persoanelor condamnate; transferul de proceduri ; recunoaşterea hotărârilor;
asistenţă judiciară în faza de judecată. Pentru cererile de asistenţă judiciară în
materie penală din faza de cercetare şi urmărire penală autoritatea centrală este
Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, dar există şi tratate
(cum este cel cu SUA), care impun şi în această fază transmiterea cererilor
prin Ministerul Justiţiei. Ministerul Internelor şi Reformei Administrative este
autoritatea centrală pentru cererile referitoare la cazierul judiciar.
Unele instrumente ale Consiliului Europei permit transmiterea directă a
cererilor de asistenţă judiciară stricto sensu, fie numai în caz de urgenţă, cu
obligativitatea transmiterii unei copii la autoritatea centrală (Primul Protocol
adiţional, din 17 martie 1978, la Convenţia europeană de asistenţă judiciară în
materie penală din 20 aprilie 1959), fie în toate cazurile (Al doilea Protocol
adiţional, din 8 noiembrie 2001, la Convenţia europeană de asistenţă judiciară

în materie penală). De aceea, este foarte important ca autoritatea judiciară

română solicitantă să verifice, în fiecare caz, care este instrumentul juridic
aplicabil, cu dispoziţiile cele mai favorabile, iar în cazul convenţiilor
multilaterale trebuie verificate obligatoriu lista statelor părţi şi eventualele
declaraţii ale acestora privind modalitatea de transmitere şi limbile acceptate.
În cadrul spaţiului judiciar comun al Uniunii Europene, cooperarea judiciară se
desfăşoară în temeiul unor instrumente comunitare care au la bază principiile
recunoaşterii şi încrederii reciproce.
În relaţia cu statele membre UE, rolul Ministerului Justiţiei, ca autoritate
centrală română în domeniul cooperării judiciare în materie penală se schimbă,
principala atribuţie rămânând aceea de a asista şi sprijini contactul direct între
autorităţile judiciare române şi cele din statele membre UE, spre deosebire de
atribuţiile autorităţii centrale în relaţia cu statele nemembre UE, care includ,
între altele, efectuarea controlului de regularitate internaţională (în calitate de
„gardian al tratatelor” încheiate de România în această materie) şi
transmiterea/primirea cererilor. Desigur, şi în relaţia cu statele membre UE
pentru anumite forme de cooperare (transferarea persoanelor condamnate,
supravegherea transfrontalieră, urmărirea transfrontalieră), autoritatea centrală
– Ministerul Justiţiei sau Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi
Justiţie, după caz, îşi păstrează rolul actual. Totodată, o bază de date privind
mandatele europene de arestare se creează la nivelul Ministerului Justiţiei,
căruia autorităţile judiciare române, emitente sau de executare trebuie să îi
comunice toate mandatele europene de arestare emise sau executate.
Cooperarea României la combaterea criminalităţii internaţionale
Cooperarea României la combaterea infracţiunilor ce aduc atingere intereselor
comune ale statelor se realizează prin aderarea la convenţiile internaţionale
pentru reprimarea infracţiunilor şi prin incriminarea şi sancţionarea în legea
penală a acestor fapte periculoase.
Menţionăm cu titlu de exemplu:
- Convenţia internaţională asupra falsificărilor de monedă, semnată la
Geneva la 20 aprilie 1929 şi ratificată în România în 1930. În aplicarea acestei
convenţii prin dispoziţiile art. 284 Cod penal a fost incriminată falsificarea de
monede, timbre sau valori străine.
- Convenţia pentru prevenirea şi reprimarea terorismului internaţional,
adoptată la Geneva în 1937. Urmare aceste convenţii a fost adoptat în Codul
penal, art. 171 –infracţiuni contra reprezentantului unui stat străin.
- Convenţia pentru reprimarea şi abolirea traficului de fiinţe umane şi a
exploatării prostituirii altuia, încheiată în 1949 la iniţiativa O.N.U. Urmare a
acestei convenţii a fost incriminat prin dispoziţiile art. 329 Cod penal,
proxenetismul.
Poate fi menţionată şi Legea 678/2001 privind traficul de persoane.
- Convenţia de la Haga din 1954 pentru protecţia bunurilor culturale în caz de
conflict armat, ratificată de România în 1958, în codul penal; ca urmare a
acestei convenţii au fost incriminate prin dispoziţiile art.360 Cod penal
distrugerea, jefuirea sau însuşirea unor valori culturale, ca infracţiuni contra
omenirii.

- Convenţia suplimentară pentru desfiinţarea sclaviei, a traficului de sclavi şi

a instituţiilor similare sclavajului, semnată la Geneva în 1956, în cadrul
conferinţei O.N.U, privind lupta împotriva sclavajului.
În Codul penal român, este incriminată sclavia prin dispoziţiile art.190 Cod
penal.
- Convenţia de la Geneva asupra mării libere din 1958, care impune statelor
semnatare obligaţia de a lua măsuri legislative pentru incriminarea şi
sancţionarea faptei de rupere sau deteriorare a unui cablu sau a unei conducte
în marea liberă, de natură a întrerupe sau împiedica comunicaţiile cărora le
sunt destinate.
În codul penal român aceste obligaţii sunt îndeplinite prin incriminarea din art.
217 alin. 3, ca variantă agravantă a infracţiunii de distrugere, când are ca
obiect echipamente sau instalaţii de telecomunicaţii, infracţiune susceptibilă de
variante mai grave în art. 219 alin. 2
- Convenţia asupra mării libere de la Geneva din 1958, care califică pirateria
drept crimă internaţională. În codul penal român pirateria este incriminată prin
art. 212.
- Convenţia unică asupra stupefiantelor din 1961 a O.N.U care a înlocuit
convenţiile anterioare privitoare la stupefiante, ratificată prin Decretul nr. 626
din 1973.
În prezent regimul stupefiantelor este reglementat prin Legea nr. 522 din 24
noiembrie 2004 privind prevenirea şi combaterea traficului şi consumului ilicit
de droguri, care a modificat şi completat Legea nr. 143/2000 privind
combaterea traficului şi consumului de droguri şi care abrogase art. 312 Cod
penal.
- Convenţia pentru reprimarea actelor ilicite îndreptate contra securităţii
aviaţiei civile încheiată la Montreal, la 23 septembrie 1971, semnată de Statul
român la 10 iulie 1972 şi ratificată prin Decretul nr.66/1975, iar ca urmare a
fost modificat Codul aerian, prin Decretul nr.60/1975, introducându-se în
dispoziţiile acestuia incriminările prevăzute în Convenţia de la Montreal.
- Convenţia internaţională contra luării de ostatici, adoptată la New York la
17 decembrie 1979; România a aderat la această convenţie prin Decretul-lege
nr. 111 din 30 martie 1990 al C.P.U.N (M. Of. nr. 48 din 2 aprilie 1990).
- Convenţia împotriva torturii şi a altor pedepse ori tratamente cu cruzime,
inumane sau degradante, adoptată la New York la 10 decembrie 1984, la care
România a aderat prin Legea nr. 19/09.10.1990. Prin legea nr. 20 din 9
octombrie pentru modificarea şi completarea unor dispoziţii din Codul penal şi
Codul de procedură penală, a fost adăugat un alineat nou, final la art. 117 Cod
penal, privitor la neexpulzarea străinului dacă acesta riscă să fie supus la
tortură în statul în care urmează să fie expulzat, iar prin dispoziţiile art.2671
Cod penal, a fost incriminată tortura.
Forme ale cooperării internaţionale în materie penală prevăzute de Legea nr. 302/200461
Cooperarea judiciară internaţională în materie penală se realizează prin
următoarele modalităţi:
a) extrădarea;
61 Republicată în M.Of. nr. 377/31.05.2011, modificată și completată prin Lege nr. 300/2013 pentru modificarea şi
completarea Legii nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală, publicată în M. Of. nr.
772/14.12.2013

b) predarea în baza unui mandat european de arestare;

c) transferul de proceduri în materie penală;
d) recunoaşterea şi executarea hotărârilor;
e) transferarea persoanelor condamnate;
f) asistenţa judiciară în materie penală;
g) alte forme de cooperare judiciară internaţională în materie penală.
Toate aceste modalităţi se realizează prin reciprocitate, în convenţiile care le
reglementează fiind prezentă, chiar de la primele articole, prevederea prin care
părţile se angajează să îşi acorde reciproc sprijin în materia transferului de
proceduri ori de persoane condamnate62 sau să îşi predea reciproc persoanele
care sunt urmărite pentru o infracţiune63 ori să îşi transmită anumite
documente, date etc. şi să efectueze anumite acte de urmărire penală
Extrădarea
Extrădarea este una din cele mai vechi forme de cooperare internaţională.
Extrădarea a fost, la începuturi, mai mult un gest de curtoazie pe care un
suveran îl făcea faţă de alt suveran, care permitea monarhilor să-şi
pedepsească inamicii personali refugiaţi pe teritoriul altui stat. Puţinele
convenţii care reglementau extrădarea erau negociate şi încheiate aproape
exclusiv în interesul suveranilor. Monarhul statului solicitat hotăra în mod
discreţionar dacă acordă sau nu extrădarea. Decizia depindea în mare măsură
de natura relaţiilor cu statul solicitant, de dorinţa suveranului de a determina o
eventuală decizie pozitivă asupra unei cereri de extrădare formulate de acesta,
persoana extrădabilă nefiind luată în calcul decât într-o mică măsură.
Pentru prima dată noţiunea de extrădare a fost folosită în mod oficial în Franţa
la data de 19.02.1971, când adunarea constituantă a decretat întocmirea unui
proiect de lege în legătură cu această instituţie.
Extrădarea este una din formele cooperării judiciare internaţionale în materie
penală, putând fi definită ca fiind procedura prin care un stat suveran (statul
solicitat) acceptă să predea unui alt stat (statul solicitant) o persoană care se
află pe teritoriul său şi care este urmărită penal sau trimisă în judecată pentru o
infracţiune ori este căutată în vederea executării unei pedepse în statul
solicitant.
Extrădarea se situează în cadrul dreptului internaţional public, mai exact al
dreptului internaţional penal.
Termenul este de origine latină şi provine din adverbul circumstanţial de loc
ex-în afară, în exterior, urmat de verbul traditio - de a preda, a livra.
Prin Legea nr. 80 din 09.05.1997 România a ratificat Convenţia europeană de
extrădare încheiată la Paris la 13.12.1957, cât şi protocoalele sale adiţionale,
62 De pildă, art. 2 din Convenţia europeană asupra transferării persoanelor condamnate: “Părţile se angajează sa își acorde
reciproc, în condițiile prevăzute prin prezenta convenție, cooperarea cea mai larg posibilă în materia transferării persoanelor
condamnate.”
63 Art. 1 din Convenția europeană de extrădare: “Părțile contractante se angajează să își predea reciproc potrivit regulilor şi
sub condiții determinate prin articolele următoare, persoanele care sunt urmărite pentru o infracţiune sau căutate în vederea
executării unei pedepse sau a unei măsuri de siguranță de către autorităţile judiciare ale părții solicitante”.

încheiate la Strasbourg la 15.10.1975 şi la 17.03.1978, însă a prevăzut la art.2,

paragraful 1 o rezervă, în sensul că extrădarea va fi acordată numai pentru
fapte a căror săvârşire atrage o pedeapsă privativă de libertate mai mare de 2
ani, iar în vederea executării pedepsei, numai dacă pedeapsa privativă de
libertate este mai mare de un an sau mai severă.
Prin legea de ratificare, România a extins sfera persoanelor neextrădabile şi
asupra celor care au dobândit dreptul de azil pe teritoriul statului român, dar în
acelaşi timp a introdus şi un alineat nou potrivit căruia şi cetăţenii români pot
fi extrădaţi în baza unor convenţii internaţionale sau pe bază de reciprocitate.
Legea specială care reglementează extrădarea este Legea 302/2004 care, în art.
20, menţionează că ,,cetăţenii români pot fi extrădaţi din România în baza
convenţiilor internaţionale multilaterale la care aceasta este parte şi pe bază de
reciprocitate, dacă este îndeplinită cel puţin una dintre următoarele condiţii:
a) persoana extrădabilă domiciliază pe teritoriul statului solicitant la data
formulării cererii de extrădare;
b) persoana extrădabilă are şi cetăţenia statului solicitant;
c) persoana extrădabilă a comis fapta pe teritoriul sau împotriva unui cetăţean
al unui stat membru al Uniunii Europene, dacă statul solicitant este membru al
Uniunii Europene.(alin. 1)
(2) În cazul prevăzut la alin. (1) lit. a) şi c), atunci când extrădarea se solicită
în vederea efectuării urmăririi penale sau a judecăţii, o condiţie suplimentară
este ca statul solicitant să dea asigurări considerate ca suficiente că, în cazul
condamnării la o pedeapsă privativă de libertate printr-o hotărâre
judecătorească definitivă, persoana extrădată va fi transferată în vederea
executării pedepsei în România.
(3) Cetăţenii români pot fi extrădaţi în baza dispoziţiilor tratatelor bilaterale şi
pe bază de reciprocitate.
(4) În scopul constatării îndeplinirii condiţiilor prevăzute la alin. (1)–(3),
Ministerul Justiţiei poate solicita prezentarea unui act emis de autoritatea
competentă a statului solicitant.”
Pot fi extrădate din România, în condiţiile prezentei legi, la cererea unui stat
străin, persoanele aflate pe teritoriul său care sunt urmărite penal sau sunt
trimise în judecată pentru săvârşirea unei infracţiuni ori sunt căutate în vederea
executării unei măsuri de siguranţă, a unei pedepse sau a unei alte hotărâri a
instanţei penale în statul solicitant (art. 18).
Extrădarea este acordată de România, în vederea urmăririi penale sau a
judecăţii, pentru fapte a căror săvârşire atrage potrivit legislaţiei statului
solicitant şi legii române o pedeapsă privativă de libertate de cel puţin un an,
iar în vederea executării unei pedepse, numai dacă aceasta este de cel puţin 4
luni (art. 26).
Dacă fapta pentru care se cere extrădarea este pedepsită cu moartea, de către
legea statului solicitant, extrădarea nu va fi acordată decât dacă statul respectiv
dă asigurări statului român că pedeapsa capitală nu va fi executată.
România nu va acorda extrădarea în situaţiile în care persoana extrădabilă ar fi
judecată în statul solicitant de un tribunal care nu asigură garanţiile

fundamentale de procedură şi de protecţie a dreptului la apărare, sau de către

un tribunal anume constituit în vederea judecării cazului respectiv.
Extrădarea nu va putea fi acordată pentru fapte în legătură cu care a intervenit
prescripţia răspunderii penale sau a executării pedepsei, cât şi pentru fapte
pentru care în România a intervenit amnistia.
Condiţiile de fond şi de formă ale extrădării
Pentru ca o cerere de extrădare să poată fi admisă de statul solicitat, trebuie în
mod obligatoriu îndeplinite o serie de condiţii pozitive sau negative, care de
regulă sunt prevăzute în convenţiile sau tratatele încheiate între state.
În cazul în care unele state au adoptat legi de extrădare, dispoziţiile acestora
vin să suplinească tot ceea ce nu s-a reglementat prin convenţiile de extrădare,
iar în lipsa unor tratate şi a unor legi speciale în materie, condiţiile extrădării
sunt cele definite în dreptul internaţional.
Extrădarea presupune ca elemente premisă, în lipsa cărora ea nu poate exista,
următoarele:
 infracţiune consumată sau rămasă în fază de tentativă pedepsibilă;
 un infractor care poate fi tras la răspundere penală;
 sancţiune penală definitivă aplicată infractorului.
În sfera condiţiilor de fond ale extrădării intră elemente care privesc persoana
făptuitorului, infracţiunea comisă, urmărirea penală, gravitatea pedepsei
precum şi condamnarea suferită. Dacă legile şi tratele de extrădare reprezintă
cadrul juridic, în baza căruia aceasta este legitimată, condiţiile de fond
reprezintă esenţa concretă a extrădării, iar lipsa acestora conduce în mod
indubitabil la respingerea cererii.
Pentru a putea fi extrădată, o persoană trebuie să îndeplinească o serie de
condiţii, şi anume:
- persoana cu privire la care se solicită extrădarea să nu aibă calitatea de
justiţiabil în statul solicitat. Astfel dacă persoana solicitată face obiectul unei
urmăriri penale în statul solicitat, ori are calitatea de inculpat într-un proces
aflat pe rolul instanţelor judecătoreşti sau mai mult i s-a aplicat deja o
pedeapsă privativă de libertate, extrădarea nu mai este posibilă decât după
terminarea procesului penal şi după executarea pedepsei. Cu titlu de excepţie,
pentru a se evita împlinirea termenului de prescripţie a răspunderii penale,
există posibilitatea extrădării temporare a infractorului şi aceasta numai pentru
îndeplinirea unor acte procesuale care nu suferă amânare. Imediat după
îndeplinirea acestora, infractorul va reveni în statul solicitat;
- persoana reclamată să nu fi fost judecată definitiv de autorităţile judiciare
ale statului solicitat pentru fapta sau faptele pentru care se cere extrădarea.
Referitor la această condiţie trebuie remarcat faptul că extrădarea va putea fi
refuzată de statul solicitat dacă autorităţile judiciare ale acestora au dispus
neînceperea urmăririi penale sau scoaterea de sub urmărire penală a persoanei,
pentru aceeaşi faptă cu cea reclamată de către statul solicitant. Mai mult decât
atât, dacă persoana reclamată a fost judecată definitiv, extrădarea nu mai poate
fi acordată potrivit principiului „non bis în idem” dacă aceasta a fost achitată,
dacă pedeapsa a fost executată integral sau a fost graţiată sau amnistiată, sau
dacă instanţa a stabilit vinovăţia infractorului fără a pronunţa vreo sancţiune.

- persoana reclamată să nu beneficieze de imunitate de jurisdicţie, în

condiţiile şi în limitele conferite prin convenţii sau legi internaţionale întrucât
în această situaţie extrădarea nu poate avea loc, aflându-ne în faţa unei excepţii
de ordin procedural de la principiul aplicării legii penale în raport de locul
săvârşirii faptei. Persoanele care beneficiază de o astfel de imunitate sunt de
regulă ambasadorii, miniştrii plenipotenţiari acreditaţi în alte state, consilierii,
secretarii şi ataşaţii ambasadelor, membrii corpului consular, cât şi membrii
misiunilor diplomatice speciale, membrii armatelor străine aflate în trecere pe
teritoriul unui stat;
- persoana străină a cărei extrădare se cere, să nu deţină calitatea de
participant (martor, expert, parte) la un proces în statul solicitat;
Sunt exceptate de la extrădare şi acele persoane străine citate în vederea
audierii lor ca martori, părţi vătămate, părţi civile, experţi atât timp cât îşi
păstrează această calitate şi se află pe teritoriul statului solicitat în scopul
pentru care au fost citaţi. După epuizarea audierilor de către autorităţile
competente, aceste persoane sunt obligate să se întoarcă în statul solicitant, iar
dacă refuză ele vor fi extrădate nemaiputând beneficia de imunitatea ce le-a
fost acordată pe timpul procesului.
- extrădarea persoanelor reclamate să nu afecteze grav starea sănătăţii lor.
Această condiţie cerută pentru efectuarea extrădării are un profund caracter
umanist şi se referă la starea sănătăţii persoanei reclamate, în unele situaţii
aceasta putând fi refuzată dacă s-ar produce consecinţe grave cu privire la
viaţa sau sănătatea persoanei, datorită vârstei sau afecţiunilor de care suferă. În
aceste situaţii când extrădarea este refuzată pentru motive de sănătate,
persoana reclamată poate să fie cercetată în cadrul unui dosar penal de
autorităţile judiciare din statul solicitat, dar numai în limitele stabilite prin
convenţii sau acorduri bilaterale.
În cadrul condiţiilor de fond ale extrădării fapta penală joacă rol principal care
ocazionează extrădarea şi aceasta trebuie să îndeplinească o serie de condiţii
referitoare la locul săvârşirii, natura şi caracterul său, sau calificarea ca
infracţiune în legislaţia ambelor state, după cum urmează:
- fapta să fi fost săvârşită pe teritoriul statului solicitant sau împotriva
intereselor acestuia şi să nu fie aplicabilă legea statului solicitat;
Referitor la această condiţie, dacă o infracţiune a fost săvârşită în apele
extrateritoriale, iar infractorul se refugiază într-un port străin în care se face
escala, statul al cărui pavilion îl poartă nava poate cere extrădarea statului unde
s-a refugiat făptuitorul. La fel se procedează şi când fapta s-a comis în spaţiul
aerian, în această ipoteză extrădarea fiind admisibilă când cererea a fost
adresată statului unde s-a refugiat făptuitorul. În ambele situaţii, condiţia
esenţială cerută pentru admiterea extrădării este aceea ca persoana în cauză să
nu fie cetăţean al statului în care s-a refugiat.
- să fie prevăzută ca infracţiune în legile ambelor state (dubla incriminare);
Dubla incriminare este prevăzută şi în dispoziţiile art. 24 din Legea nr.
302/2004 şi potrivit acestui text de lege ,, (1) extrădarea poate fi admisă numai
dacă fapta pentru care este suspectată sau acuzată ori a fost condamnată
persoana a cărei extrădare se solicită este prevăzută ca infracţiune atât de legea
statului solicitant, cât şi de legea română.

(2) Prin derogare de la dispoziţiile alin. (1), extrădarea poate fi acordată şi dacă
fapta respectivă nu este prevăzută de legea română, dacă pentru această faptă
este exclusă cerinţa dublei incriminări printr-o convenţie internaţională la
care România este parte.
(3) Diferenţele existente între calificarea juridică şi denumirea dată aceleiaşi
infracţiuni de legile celor două state nu prezintă relevanţă, dacă prin convenţie
internaţională sau, în lipsa acesteia, prin declaraţie de reciprocitate nu se
prevede altfel.infracţiunile să prezinte un grad sporit de pericol social,
gravitate exprimată în general în limitele speciale ale pedepsei prevăzute de
lege pentru fapta respectivă”.
Gradul de pericol social al infracţiunilor este tratat în dreptul intern al statelor,
dar şi în tratatele internaţionale în moduri diferite. Pentru a se putea solicita
extrădarea, infracţiunea săvârşită trebuie să atragă un minim de pedeapsă care,
în general, se situează între 1 şi 2 ani. Există însă şi o excepţie de la acest
principiu al condiţionării extrădării de limita minimă a pedepsei şi ea vizează
exact opusul primei situaţii, referindu-se la maximul pedepsei. Este cazul când
fapta pentru care se solicită extrădarea este pedepsită cu moartea în legea
statului solicitant, iar această pedeapsa nu este prevăzută în legea statului
solicitat. În această situaţie extrădarea va fi refuzată, cu excepţia cazului când
statul solicitant va da asigurări concrete că pedeapsa capitală nu va fi
executată.
În Convenţia europeană de extrădare se face în mod expres menţiunea că
extrădarea va avea loc doar pentru faptele pedepsite de legile ambelor state cu
o pedeapsă privativă de libertate de cel puţin 1 an sau cu o pedeapsă mai
severă.
Odată cu ratificarea acestei convenţii, România a formulat o rezervă cu privire
la gravitatea socială a faptei, arătând că extrădarea va fi cerută şi respectiv
acordată, în vederea urmăririi penale sau a judecăţii, pentru fapte a căror
săvârşire atrage potrivit legislaţiei statului solicitant şi legii române o pedeapsă
privativă de libertate de cel puţin un an, iar în vederea executării unei pedepse,
numai dacă aceasta este de cel puţin 4 luni (art. 26).
- infracţiunile care motivează cererea de extrădare să nu fie de natură
politică;
Ideea neextrădării infractorilor politici a apărut în timpul revoluţiei franceze şi
a fost consacrată chiar în Constituţie. Justificarea acestui principiu porneşte de
la ideea caracterului local al infracţiunii politice, socotindu-se că aceasta aduce
atingere numai statului împotriva căruia a fost săvârşită, ea neprezentând
pericol social şi pentru statul unde s-a refugiat făptuitorul. Primul protocol
adiţional al convenţiei de extrădare din anul 1957, încheiat la Strasbourg, a
exclus din categoria infracţiunilor politice crimele împotriva umanităţii,
crimele de genocid şi orice violări ale legilor războiului, fiind logică această
măsură în raport de gravitatea socială deosebită a acestor fapte, cât şi
consecinţele dezastruoase pentru întreaga comunitate internaţională. În acest
context, în art.8 din legea nr. 302/2004 se enumeră expres faptele care nu pot fi
considerate infracţiuni de natură politică: atentatul la viaţa unui şef de stat,
actele de tortură sau tratamentele crude, crimele împotriva umanităţii,
infracţiunile de terorism etc.

În categoria faptelor exceptate de la extrădare unele trate internaţionale prevăd

şi infracţiunile de presă, infracţiunile militare cât şi infracţiunile fiscale,
explicaţia exceptării acestora fiind aceea că nu reprezintă un interes deosebit în
sfera fenomenelor infracţionale. În astfel de situaţii, exceptarea acestor fapte
trebuie să fie strict arătată în tratatele sau convenţiile încheiate între state
- Infracţiunea să nu facă parte din categoria altor fapte exceptate de la
extrădare;
În categoria faptelor exceptate de la extrădare unele tratate internaţionale
prevăd şi infracţiunile de presă, infracţiunile militare cât şi infracţiunile fiscale,
explicaţia exceptării acestora fiind aceea că nu reprezintă un interes deosebit în
sfera fenomenelor infracţionale. În astfel de situaţii, exceptarea acestor fapte
trebuie să fie strict arătată în tratatele sau convenţiile încheiate între state.
- Infracţiunea să nu fi fost amnistiată în statul solicitat întrucât se înlătură
răspunderea penală a infractorului, iar dacă a intervenit după condamnare,
înlătură şi executarea pedepsei pronunţate.
Pentru atingerea scopului preventiv şi educativ al sancţiunii penale şi pentru a
se evita supunerea condamnatului extrădat unui tratament inuman, degradant
sau torturii se cer îndeplinite o serie de condiţii privitoare la natura şi
cuantumul pedepsei, acestea fiind stipulate în mod expres în acordurile şi
convenţiile internaţionale, având ca obiect extrădarea.
Prima dintre aceste condiţii se referă la excluderea perspectivei de
executare a pedepsei capitale în statul solicitant, iar ea a fost menţionată pentru
prima dată în art.11 din Convenţia Europeană de extrădare din 1957, care
prevedea, ca o condiţie esenţială a admiterii expulzării, obligaţia statului
solicitant de a nu pune în executare pedeapsa capitală, în ipoteza în care legea
internă prevedea acest gen de pedeapsă.
La noi în ţară, în art. 22 alin. 3 din Constituţie se stipulează în mod expres că
pedeapsa cu moartea este interzisă.
În acelaşi sens, Legea nr. 302/2004 stabileşte că este interzisă extrădarea unei
persoane, dacă fapta pentru care se cere este pedepsită cu moartea de legea
statului solicitant. Totuşi, este posibilă extrădarea dacă statul solicitant
garantează statului român că nu va executa pedeapsa cu moartea, ci o va
comuta în pedeapsa pe viaţă.
O altă condiţie este aceea că pedeapsa la care a fost condamnată persoana
solicitată să nu fie susceptibilă de executare prin aplicarea unor tratamente
inumane, degradante sau care să producă suferinţe fizice şi psihice în statul
solicitant.
De asemeni este absolut obligatoriu ca pedeapsa ce urmează a fi executată de
persoana extrădabilă să fie privativă de libertate, în absenţa acestei modalităţi
neputându-se justifica arestarea provizorie sau predarea forţată, adică
restrângerea unor drepturi asupra cărora organele judiciare străine nu s-au
pronunţat.
Acest principiu îşi găseşte materializarea în art. 26 din Legea nr. 302/2004, în
care se arată în mod expres că extrădarea este cerută şi respectiv acordată în
vederea executării unei sancţiuni penale, numai dacă aceasta este de cel puţin 4
luni.

Extrădarea nu va putea fi acordată nici dacă s-a depăşit termenul de prescripţie

al executării pedepsei, acest principiu fiind înscris în Convenţia europeană de
extrădare, în care se prevede cerinţa alternativă ca prescripţia să fie împlinită
pentru ambele state, deci atât potrivit legislaţiei statului solicitant, cât şi a celui
solicitat. Acest lucru are o importanţă deosebită pentru că dacă în statul
solicitant termenul s-a împlinit, iar în statul solicitat nu s-a împlinit, nu mai
există temeiul juridic al extrădării, deoarece s-au produs efectele prescripţiei.,
Principiul se regăseşte şi în art. 33 din Legea nr. 302/2004 în care se stipulează
expres că extrădarea nu se acordă în cazul în care prescripţia răspunderii
penale sau prescripţia executării pedepsei este împlinită, fie potrivit legislaţiei
române, fie a statului solicitant.
Extrădarea nu poate fi acceptată nici în ipoteza în care pedeapsa aplicată
făptuitorului a fost graţiată sau suspendată în întregime, în statul solicitant. În
acest sens, în art. 35 din Legea nr. 302/2004 se arată în mod expres că actul de
graţiere adoptat de statul solicitant face inoperantă cererea de extrădarea, chiar
dacă celelalte condiţii sunt îndeplinite.
Dacă neîndeplinirea condiţiilor de fond conduce în mod cert la respingerea
cererii de extrădarea, absenţa unor condiţii de formă poate fi acoperită ulterior,
fără ca mecanismul extrădării să se oprească.
Condiţiile de formă ale extrădării privesc existenţa şi regularitatea acesteia,
actele care trebuie să însoţească cererea, concursul de cereri, modul de
transmitere al documentelor, termenele în care trebuie îndeplinite, arestarea
extrădatului, tranzitul şi predarea sa. Cu alte cuvinte, condiţiile de formă sunt
acelea care impun formalităţile prealabile extrădării stabilind modul în care se
întocmesc actele procesuale şi procedurale.
În mod logic, primele condiţii de formă privesc cererea prin care se solicită
extrădarea, aceasta fiind un act prin care statul solicitant îşi manifestă dorinţa
de a obţine extrădarea unei persoane şi pe baza căruia statul solicitat acordă
extrădarea. Cererea de extrădarea trebuie să fie însoţită de o informare
cuprinzând date despre infracţiunea pentru care se solicită, cât şi încadrarea
juridică, la aceasta ataşându-se actele care justifică cererea de extrădare sau
înscrisuri care certifică situaţia juridică a persoanei.
Dacă cererea priveşte o persoană urmărită, înscrisul care certifică situaţia
juridică a acesteia este copia certificată a mandatului de arestare, iar dacă
cererea priveşte o persoană condamnată, înscrisul necesar este copia certificată
a sentinţei de condamnare rămasă definitivă. De asemenea, actele care însoţesc
cererea de extrădare trebuie să arate despre ce infracţiune este vorba,
încadrarea juridică a faptei, cât şi date necesare identificării persoanei.
După cum este de ştiut, lipsa plângerii prealabile în cazul anumitor infracţiuni
este o cauză care înlătură răspunderea penală, iar potrivit acestui principiu, în
Legea nr. 302/2004, art. 30, s-a stipulat în mod expres că extrădarea nu se
acordă în cazul în care, potrivit legislaţiei ambelor state, acţiunea penală poate
fi angajată numai la plângerea prealabilă a persoanei vătămate, iar această
persoană se opune extrădării. Având în vedere că extrădarea presupune
predarea fizică a unei persoane către statul solicitant, este evident că în situaţia
decesului autorului infracţiunii, cererea de extrădarea rămâne fără obiect.

În sfârşit, un alt impediment la admiterea cererii de extrădare este şi acela legat

de amnistia faptei pentru care s-a solicitat extrădarea, şi în această situaţie
cererea urmând a fi respinsă deoarece efectul amnistiei înlătură definitivi
răspunderea penală.
Mandatul european de arestare
Prin Decizia-cadru nr. 2002/584/JAI/2002 din 13 iunie 2002 a Consiliului
Uniunii Europene s-a materializat hotărârea luată în cadrul Consiliul European
de la Tampere din 15 şi 16 octombrie 1999 ca, între Statele Membre ale
Uniunii Europene, să se înlocuiască procedura formală de extrădare în cazul
persoanelor care se sustrag de la executarea unei pedepse privative de libertate,
aplicată printr-o hotărâre de condamnare rămasă definitivă, cu o procedură de
predare simplificată, respectiv, de a se accelera procedura formală de
extrădare, în cazul persoanelor care se sustrag urmăririi penale şi judecăţii.
Astfel, începând cu data 1 ianuarie 2004, între statele membre ale Uniunii
Europene nu se mai aplică dispoziţiile instrumentelor juridice internaţionale,
multilaterale şi bilaterale privind extrădare, acestea fiind înlocuite cu
dispoziţiile deciziei-cadru privind mandatul european de arestare şi procedurile
de predare între statele membre.
La luarea deciziei instituirii unui mandat european de arestare, care să
înlocuiască procedura formală de extrădare prevăzută în documentele
internaţionale referitoare la extrădare64, s-a avut în vedere, în primul rând,
obiectivul propus, ca Uniunea să devină un spaţiu al libertăţii, securităţii şi
justiţiei65, care nu poate fi atins în mod optim în sistemul actual de convenţii
de extrădare, care implică o procedură formală şi greoaie.
Potrivit Deciziei-cadru66, mandatul european de arestare constituie prima
concretizare, în domeniul dreptului penal, a principiului recunoaşterii
reciproce pe care Consiliul European l-a calificat drept „piatra de temelie„ a
cooperării judiciare.
Potrivit art. 1 pct. (1) din Decizia-cadru, mandatul european de arestare este o
hotărâre judiciară emisă de un Stat Membru în vederea arestării şi predării de
către un alt stat membru a persoanei solicitate, pentru efectuarea urmăririi
penale sau executării unei sentinţe privative libertate sau a unei dispoziţii de
detenţie.
Potrivit legii interne, mandatul european de arestare este o decizie judiciară
prin care o autoritate judiciară competentă a unui stat membru al Uniunii
Europene solicită arestarea şi predarea de către un alt stat membru a unei
persoane, în scopul efectuării urmăririi penale, judecăţii sau executării unei
pedepse ori a unei măsuri de siguranţă privative de libertate (art. 84).
64 Convenţia europeană de extrădare, încheiată la Paris la 13 decembrie 1957, Convenţia europeană pentru reprimarea
terorismului, încheiată la Strasbourg la 27 ianuarie 1997, Convenţia pentru simplificarea procedurii de extrădare între Statele
Membre ale Uniunii Europene, adoptată la 10 martie 1995, Convenţia privind extrădarea între Statele Membre ale Uniunii
Europene, adoptată la 27 septembrie 1996 etc.
65 Pct. 5 din Preambulul Deciziei - cadru
66 Pct. 6 din Preambul

Sub un prim aspect, observăm că legislaţia internă este mai completă deoarece
prevede că mandatul european de arestare poate fi emis şi în vederea
judecăţii67.
Forma şi elementele pe care trebuie să le conţină mandatatul european de
arestare sunt stabilite de dispoziţiile art. 8 din Decizia cadru nr. 2002/584/JAI
din 13 iunie 2002 a Consiliului Uniunii Europene şi dispoziţiile art. 79 din
Legea nr. 302 din 28 iunie 2004 – privind cooperarea judiciară internaţională
în materie penală.
Potrivit acestor prevederi legale, mandatul european de arestare trebuie să
conţină următoarele informaţii:
- identitatea şi cetăţenia persoanei solicitate;
- denumirea, adresa, numerele de telefon şi fax şi adresa de e-mail ale
autorităţii judiciare emitente (aceste elemente sunt necesare pentru a se putea
verifica dacă mandatul a fost emis de către o autoritate judiciară competentă şi
pentru a se înlesni comunicarea dintre cele două părţi);
- indicarea existenţei unei hotărâri judecătoreşti definitive (data rămânerii
definitive a hotărârii este necesară pentru a se verifica dacă nu s-a prescris
executarea pedepsei), a unui mandat de executare a pedepsei, a unui mandat de
arestare sau a oricărei alte hotărâri judecătoreşti executorii;
- natura şi încadrarea juridică a infracţiunii;
- o descriere a circumstanţelor în care a fost comisă infracţiunea, inclusiv
momentul, locul şi gradul de implicarea al persoanei solicitate. Aceste
elemente sunt necesare pentru a se putea stabili calificarea juridică a faptei
potrivit legislaţiei statului solicitat, pentru a se verifica competenţa, pentru a se
verifica termenele de prescripţie sau o eventuală aplicare a unor acte de
clemenţă;
- pedeapsa pronunţată, dacă hotărârea de condamnare a rămas definitivă, sau
pedeapsa prevăzută de legea statului emitent în situaţia în care predarea este
solicitată în vederea efectuării urmăririi penale;
- dacă este posibil, alte consecinţe ale infracţiunii.
Pentru soluţionarea cu operativitate a cauzei, apreciem că odată cu
transmiterea mandatului european de arestare, autoritatea judiciară a statului
solicitant trebuie să comunice informaţii de natură să confere persoanei
solicitate următoarele garanţii:
- în cazul în care mandatul european de arestare a fost emis în scopul
executării unei pedepse aplicate în lipsă sau dacă persoana solicitată nu a fost
legal citată cu privire la data şi locul şedinţei de judecată care a condus la
hotărârea pronunţată în lipsă, autoritatea judiciară emitentă va da o asigurare
considerată ca fiind suficientă care să garanteze persoanei care face obiectul
mandatului european de arestare european că va avea posibilitatea să obţină
rejudecarea cauzei în statul membru emitent, în prezenţa sa;
- în cazul în care infracţiunea în baza căreia s-a emis mandatul european de
arestare este sancţionată cu pedeapsa detenţiunii pe viaţă sau cu o măsură de
siguranţă privativă de libertate pe viaţă, dispoziţiile legale ale statului membru
emitent să prevadă posibilitatea revizuirii pedepsei sau a măsurii de siguranţă
aplicate ori liberarea condiţionată, după executarea a 20 ani din pedeapsă sau
măsura de siguranţă aplicată, ori aplicarea unor măsuri de clemenţă;
67 Art. 77 din Legea nr. 302/2004
100
- în cazul în care persoana solicitată este cetăţean român şi predarea este

solicitată în vederea efectuării urmăririi penale sau a judecăţii şi se va pronunţa
o pedeapsă privativă de libertate, garanţii cu privire la dreptul persoanei
solicitate de a fi transferată în România în vederea executării pedepsei;
- garanţii în privinţa existenţei reciprocităţii în privinţa extrădării propriilor
cetăţeni pentru acelaşi gen de infracţiuni. În cazul în care se solicită extrădarea
unui cetăţean român.
În ceea ce priveşte forma, mandatul european de arestare trebuie întocmit
conform modelului din anexa la Decizia cadru nr. 2002/584/JAI din 13 iunie
2002 a Consiliului Uniunii Europene.
Mandatul european de arestare transmis autorităţii competente a unui alt stat
membru trebuie tradus în limba oficială sau în limbile oficiale ale statului de
executare sau în una sau mai multe limbi oficiale ale Instituţiilor Comunităţilor
Europene, conform declaraţiei pe care statul de executare a depus-o la
Secretariatul General al Consiliului Uniunii Europene.
Conform declaraţiei pe care România a depus-o la Secretariatul General al
Consiliului Uniunii Europene şi art. 86 alin. 4 din Legea nr. 302/2004,
mandatul european de arestare transmis spre executare autorităţilor române
trebuie tradus în limba română sau în una din limbile engleză sau franceză.
Sarcina de lucru 2
2
. Arată modul în care se aplică legea penală în spaţiu în cazul
2 infracțiunilor continue, continuate și de obicei.
2
.
Rezumat
Principiile care guvernează aplicarea legii penale în timp sunt menite să dea
soluţii problemelor de interacţiune a timpului cu faptele infracţionale, adică să
determine legea penală aplicabilă:
- când infracţiunea s-a săvârşit şi se judecă sub imperiul aceleiaşi legi;
- când fapta, la data când s-a săvârşit nu era infracţiune, dar o lege ulterioară
o consideră infracţiune;
- când fapta, la data săvârşirii era infracţiune, dar până la judecarea ei ori
executarea pedepsei pronunţate pentru acea infracţiune intervine o lege care
scoate în afara ilicitului penal fapta comisă;
- când fapta săvârşită sub o lege este considerată infracţiune, dar până la
judecarea ei definitivă intervin una sau mai multe legi, care prevăd fapta ca
infracţiune;
- când după aplicarea definitivă a pedepsei pentru o infracţiune, intervine o
lege nouă care prevede o pedeapsă mai mică decât cea aplicată sub legea
101
veche ori cu limite mai reduse decât legea veche;

- când infracţiunea se săvârşeşte sub imperiul unei legi penale temporare şi
nu este judecată până la ieşirea din vigoare a acesteia.
Răspunsuri la problemele de mai sus le găsim în principiile de aplicare a legii
penale în raport cu timpul prevăzute în noul Cod penal român - art. 3-7.
Aplicarea legii penale în spaţiu constă în activitatea de traducere în viaţă a
prescripţiilor sancţionatoare ale legii penale în raport cu locul comiterii
diferitelor infracţiuni (în ţară sau în străinătate), de către cetăţeni români sau
străini ori de persoane fără cetăţenie; aceasta ridică probleme când raportul de
drept se prelungeşte pe teritoriul aparţinând unor state diferite, ori interesează
asemenea state, pentru că numai în asemenea cazuri legea penală română vine
în concurs cu aplicarea unei alte legi străine.
Principiile de aplicare a legii penale în raport cu spaţiul trebuie să ofere soluţii
la problemele ce se ivesc în interacţiunea spaţiului cu faptele şi persoanele
care săvârşesc infracţiuni, adică să dea răspuns problemelor de aplicare a legii
penale atunci când:
• fapta s-a săvârşit în întregime în afara teritoriului României şi făptuitorul se
află în ţară;
• când fapta s-a săvârşit în parte în ţară, în parte în străinătate
• când fapta s-a săvârşit în întregime în străinătate, dar făptuitorul este
cetăţean român sau persoană juridică română,
• când infracţiunea s-a săvârşit în străinătate de către un cetăţean străin ori
apatrid care nu domiciliază în România, dar împotriva statului român ori
cetăţenilor români;
• când fapta s-a săvârşit în străinătate de străini, dar după săvârşirea faptei
aceştia s-au refugiat pe teritoriul României.
Pentru a oferi soluţii acestor probleme, în noul Cod penal (art. 8-14 NCP) au
fost consacrate reguli cu valoare de principii, acestea fiind:
a) principiul teritorialităţii, pentru infracţiunile săvârşite pe teritoriul
României;
b) principiul personalităţii, principiul realităţii şi principiul universalităţii
legii penale, pentru infracţiunile săvârşite în afara teritoriului ţării noastre.
Astfel, problemele privind aplicarea legii penale în spaţiu privesc deopotrivă
aplicarea legii penale române infracţiunilor săvârşite pe teritoriul României,
cât şi în afara teritoriului României, la care se adaugă şi cele ce privesc
cooperarea internaţională pentru combaterea criminalităţii.
1. Constituie principii de aplicare a legii penale în timp:
a) principiul realităţii;
b) principiul teritorialității;
c) principiul activității.

102
2. Legea penală poate intra în vigoare la 3 zile de la data publicării în

Monitorul Oficial al României, Partea I.Termenul de 3 zile se calculează:
a) pe zile calendaristice, începând cu data publicării în Monitorul Oficial al
României, şi expiră la ora 24,00 a celei de-a treia zi de la publicare;
b) pe zile lucrătoare, începând cu data publicării în Monitorul Oficial al
României, şi expiră la ora 24,00 a celei de-a treia zi de la publicare;
c) pe zile libere, începând cu data publicării în Monitorul Oficial al României,
şi expiră la ora 24,00 a celei de-a treia zi de la publicare.
3. În cazul în care de la săvârşirea infracţiunii până la judecarea definitivă a

cauzei au intervenit una sau mai multe legi penale, se aplică:
a) legea în vigoare la data pronunţării hotărârii;
b) legea în vigoare la data săvârşirii infracţiunii;
c) legea mai favorabilă.
4. Prin Decizia Curții Constituționale nr. 265/06.05.2014 referitoare la

excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 5 din Codul penal
(aplicarea legii penale mai favorabile până la judecarea definitivă a cauzei),
s-a constatat că:
a) dispoziţiile art. 5 din Codul penal sunt constituţionale în măsura în care
legile succesive prevăd game diferite de pedepse;
b) dispoziţiile art. 5 din Codul penal sunt constituţionale în măsura în care nu
permit combinarea prevederilor din legi succesive în stabilirea şi aplicarea
legii penale mai favorabile;
c) dispoziţiile art. 5 din Codul penal sunt constituţionale în măsura în care
legea în vigoare la momentul săvârşirii infracţiunii (vechea lege) este mai
favorabilă decât cea în vigoare la momentul judecării (noua lege).
5. Legea penală temporară se aplică infracţiunii săvârşite în timpul cât era

în vigoare:
a) numai dacă fapta a fost urmărită sau judecată în acest interval de timp;
b) numai dacă fapta a fost descoperită în acest interval de timp, indiferent dacă
judecata a avut loc după ieşirea din vigoare a legii;
c) chiar dacă fapta nu a fost descoperită, urmărită sau judecată în acest interval
de timp.
6. Constituie principii de aplicare a legii penale române în spaţiu:

a) legalitatea incriminării;
b) principiul realităţii;
c) principiul activităţii.
7. Principiul ubicuităţii:
a) este prevăzut expres de noul Cod penal;
b) constituie temeiul acordării extrădării;
c) constituie o excepţie de la principiul teritorialităţii.
8. Imunitatea de jurisdicţie:
a) constituie o excepţie de la principiul personalităţii;
b) constituie o excepţie de la principiul teritorialităţii;
c) constituie o excepţie de la principiul realităţii.
103
9. Se include în sfera noţiunii de „teritoriu” din expresia „teritoriul

României”:
a) spaţiul aerian de deasupra mării teritoriale a României;
b) spaţiul cosmic de deasupra teritoriului României;
c) subsolul, corespunzător solului terestru, acvatic, mării teritoriale, fără limite
în adâncime.
10. O infracţiune se consideră săvârşită pe teritoriul României:

a) numai dacă a fost comisă pe acest teritoriu;
b) dacă pe o navă sub pavilion românesc s-a produs rezultatul infracţiunii,
aceasta fiind comisă pe teritoriul altui stat;
c) dacă pe o aeronavă înmatriculată în România s-a efectuat numai un act de
executare a infracţiunii, celelalte acte de executare şi rezultatul infracţiunii
producându-se pe teritoriul altui stat.
Lucrare de verificare
Redactează un eseu structurat pe 60-70 rânduri (12 Times New Roman la 1,5
rânduri), în care să dezvolţi, pe lângă idei şi informaţii din alte surse,
următoarele aspecte:
a. Principiul legalității: legalitatea incriminării și legalitatea sancţiunilor de
drept penal;
b. Aplicarea legii penale de dezincriminare;
Invocați, în argumentare, soluții din practica judiciară.
N.B.: Lucrarea va fi transmisă în termen de 7 zile de la data anunţului de
executare a ei, iar rezultatul evaluării îţi va fi comunicat prin platforma e-
learning
Antoniu G. ; Bulai C. ; Duvac C. ; Griga I ; Ivan Gh. ; Mitrache C-tin. ;
Molnar I. ; Pascu I. ; Pașca V. & Predescu O.(2010). Explicaţii preliminare ale
noului Cod penal. Vol. I. Articolele 1-52. București: Universul Juridic.
Voicu C. ; Uzlău A.S. ; Moroșanu R. & Ghigheci C. (2014). Noul Cod penal.

104
3. TEORIA INFRACŢIUNII
3.1. Noţiunea de infracţiune .......................................................................... 72
Infracţiunea ca noţiune juridică. Conceptul de infracţiune .......................... 72
3.2. Trăsăturile esenţiale ale infracţiunii ....................................................... 76
3.3. Vinovăţia penală..................................................................................... 79
Rezumat ........................................................................................................ 91
Teste de autoevaluare .................................................................................... 92
Bibliografie minimală ................................................................................. 93
La sfârșitul capitolului, vei avea capacitatea:
 să descrii conceptele de infracțiune, caracter nejustificat și imputabil al

faptei, vinovăție penală;
 să argumentezi în maximum două pagini necesitatea unei definiții
legale a infracțiunii;
 să precizezi opinii ale practicii judiciare și ale doctrinei juridice în
raport cu problematica trăsăturilor esențiale ale infracțiunii.

Angelica Chirilă Teoria infracţiunii
3.1. Noţiunea de infracţiune

Infracţiunea ca noţiune juridică. Conceptul de infracţiune
În accepţiunea cea mai generală a termenului, infracţiunea este o faptă a
omului, un act de conduită exterioară a acestuia, interzis de lege sub o
sancţiune specifică, represivă, care este pedeapsa. Această interzicere este
tocmai modalitatea specifică de realizare a reglementării juridico-penale a
relaţiilor de apărare socială.
Infracţiunea este o faptă contrară regulilor de conduită, generatoare de conflict
social, care atrage aplicarea sancţiunii prevăzute pentru săvârşirea ei. Însuşi
termenul „infracţiune" are înţeles de faptă prin care se înfrânge o regulă de
conduită cu caracter imperativ.
La stabilirea faptelor care urmează să fie interzise, legiuitorul observă faptele
periculoase pentru valorile sociale esenţiale ale societăţii şi le interzice sub
sancţiuni specifice pentru a preveni săvârşirea lor în viitor.
Prin interzicerea acestor fapte se arată membrilor societăţii, într-o formă
specifică de exprimare, care anume trebuie să fie conduita lor faţă de anumite
valori sociale, ce acţiuni le sunt interzise sau, dimpotrivă, le sunt ordonate, în
vederea apărării valorilor sociale respective.
Indicarea conduitei socialmente necesară are loc deci nu prin prescrierea
directă a acestei conduite, ci în mod indirect, prin descrierea şi interzicerea
conduitei contrare celei dorite, aceasta tehnică legislativă fiind considerată ca
cea mai explicită şi mai sugestivă forma de reglementare juridică penală a
conduitei membrilor societăţii.
Premisele existenței infracţiunii
Din analiza conceptului infracţiunii rezultă că pentru existenţa acesteia trebuie
să preexiste trei date ale realităţii, care constituie tot atâtea premise obligatorii
pentru existenţa ei şi anume:
1) o normă incriminatoare care interzice, sub sancţiune penală, o anumită
acţiune sau omisiune;
2) o faptă concretă, de felul acelora avute în vedere de legiuitor la elaborarea
normei incriminatoare respective;
3) trăsăturile caracteristice ale faptei incriminate.
Prezenţa, acestor premise permite calificarea unei fapte concrete ca infracţiune
şi încadrarea ei în textul de lege, care o prevede şi o sancţionează.
Infracţiunea ca fenomen
Conceptul de infracţiune are drept corespondent în realitatea obiectivă un
fenomen complex - fenomenul infracţiunii, care îmbracă aspectele de a fi:
material – pentru că este o manifestare de energie fizică, un act de conduită
exterioară, susceptibil să producă modificări în lumea obiectivă; uman —
pentru că este un act de conduită umană, conştientă, expresie a personalităţii

făptuitorului; social - pentru că este vătămătoare sau periculoasă pentru o
valoare socială, fiind generatoare, de asemenea, de relaţii sociale de conflict
între făptuitor şi persoana vătămată, precum şi între făptuitor şi societate;
moral-politic - pentru că exprimă atitudinea moral-politică a făptuitorului faţă
de valorile sociale şi faţă de ordinea de drept; juridic - pentru că reprezintă o
încălcare a unei norme juridice penale.
Ea generează un raport juridic penal de conflict, cu un conţinut specific.
In afara ştiinţelor de drept penale - incluzând aici ştiinţa dreptului penal,
criminalistica, criminologia şi ştiinţa penitenciară - examinarea fenomenului
criminal a pus în evidenţă, în decursul timpului, doua concepţii diferite asupra
înţelegerii fenomenului criminal: una strict juridică, formală, de inspiraţie
beccariană, alta realistă, neformală, de inspiraţie pozitivistă, prima evoluând
cu precădere în direcţia ştiinţelor penale normative, cealaltă în direcţia
politicilor penale, a criminologiei şi a ştiinţelor executivului penal.
Privită ca atare, instituţia infracţiunii constă într-o grupare de norme penale
generale, care reglementează aspectele comune tuturor infracţiunilor şi anume
condiţiile de existenţă a infracţiunii ca fenomen juridic privit nu în special,
adică nu din perspectiva diferitelor infracţiuni (furt, omor, înşelăciune, fals
etc.), ci în general, sub aspectul condiţiilor de existenţă şi al trăsăturilor
caracteristice comune tuturor infracţiunilor prevăzute în legislaţia penală.
Dintre cele trei instituţii fundamentale ale dreptului penal: infracţiunea,
răspunderea penală şi sancţiunile de drept penal, instituţia infracţiunii este cea
mai importantă, ea constituind „piatra de temelie" a oricărui sistem de drept
penal.
Potrivit concepţiei formal – juridice, infracţiunea este înţeleasă ca o
abstracţiune şi entitate juridică, fizionomia ei fiind configurată în strânsă
dependenţă de cadrul normativ penal în vigoare.
Ca atare, infracţiunea nefiind altceva decât fapta prevăzută şi pedepsită de
legea penală, ştiinţa dreptului penal are menirea de a aborda fenomenul
criminal numai din unghiul şi limitele incriminării şi sancţionării sale,
subordonându-şi preocupările unui legalism sever, singurul de natură a asigura
o protecţie juridică eficientă individului contra unor posibile abuzuri ale
autorităţilor executive sau judecătoreşti.
Concepţia realistă se caracterizează printr-o viziune de tip realist, înţelegând
fenomenul criminal ca o realitate umană îndreptată contra unei realităţi sociale.
În această concepţie, accentul principal cade pe ideea că infracţiunea tulbură
sau riscă să tulbure ordinea socială, indiferent dacă actul criminal atentează la
valorile publice propriu-zise sau la valorile care constituie, în ansamblu sau în
parte, valorile umane integrate în ordinea socială.
În consecinţă, dacă din punct de vedere juridic, fenomenul criminal reclamă
represiunea şi reparaţia, din punct de vedere social, acelaşi fenomen reclamă

măsuri de natură a împiedica repetarea infracţiunii fie prin eliminarea
infractorului, fie printr-un tratament adecvat de resocializare şi reeducare a
acestuia sau a celor care exprimă o stare de pericol social.
Concepţia realista este interesată în primul rând, de apărarea socială nu
împotriva actelor, ci împotriva acelor care prin actele sau potenţialul lor de
pericol social se comportă ori se pot comporta ca inamici ai societăţii. În
această finalitate, nu mai convine judecarea actului antisocial în abstracţiunea
sa juridică şi rezultatul său concret, ci în considerarea realităţii umane a celui
ce l-a comis sau care este predispus să-l comită.
Dacă însă, în cadrul concepţiei formal juridice, considerarea autorului nu
interesează decât la soluţionarea problemei responsabilităţii penale - fiind
socotiţi responsabili toţi infractorii care au acţionat cu discernământ - în cadrul
concepţiei realiste, personalitatea infractorului domină toate analizele, este
centrul fenomenului criminal, infractorul fiind înfăţişat nu numai în
manifestările sale exterioare şi a tulburării sociale pe care o creează, dar, de
asemenea, şi mai ales în chiar cauzele realizării sale, în etiologia exprimării
criminale.
Din acest punct de vedere, concepţia realistă impune mai întâi investigarea
individului criminal ca fiinţă concretă, sub aspectul unor posibile tare
congenitale, infirmităţi, dificultăţi psihice de integrare a temperamentului, a
stării sale mentale, a bolilor şi tulburărilor organice, precum şi a motivelor
reale care l-ar fi putut împinge să comită actul criminal etc.
Definiţia noţiunii de infracţiune
Potrivit art. 15 alin. 1 NCP: ,, Infracţiunea este fapta prevăzută de legea
penală, săvârşită cu vinovăţie, nejustificată şi imputabilă persoanei care a
săvârşit-o”.
Definiția infracțiunii a fost modificată în noul Cod penal. Astfel, trăsăturile
esențiale ale infracțiunii sunt: tipicitatea (prevederea în legea penală),
antijuridicitatea [fapta să fie nejustificată (ilicită)] și imputabilitatea (fapta
să fie imputabilă). (Udroiu, 2014)
Legiuitorul român din 1969 definea infracţiunea prin dispoziţia înscrisă în art.
17 alin.1, în sensul că ”este fapta care prezintă pericol social, săvârşită cu
vinovăţie şi prevăzută de legea penală”.
Noua definiție a infracțiunii abandonează ideea că infracțiunea ar fi fapta care
prezintă pericol social, dat fiind că incriminarea faptei de către legiuitor este
consecința aprecierii existenței periculozității sociale a acesteia. În doctrină au
existat opinii în sensul de a se renunța la pericolul social ca trăsătură esențială a
infracțiunii, însă alte opinii sunt consecvente ideii de analiză distinctă a
pericolului social concret al faptei față de pericolul social abstract. Faptul că
pericolul social al faptei nu mai apare menționat în conținutul definiției legale a
infracțiunii nu înseamnă că el nu este o caracteristică intrinsecă a acesteia,

altfel nu s-ar explica limitele diferite ale pedepselor prevăzute de lege pentru
diferite infracțiuni. (V. Pașca, apud Voicu, 2014)
Cadrul reglementărilor
Infracţiunea, instituţie fundamentală a dreptului penal, concentrează în jurul
său toate reglementările din legea penală. De aici, necesitatea resimţită de
legiuitor de a defini de la început trăsăturile esenţiale ale infracţiunii, pentru a
asigura o orientare generală şi principală, absolut necesară pentru înţelegerea şi
aplicarea corectă a dispoziţiilor din partea generală şi specială a noului Cod
penal.
Principalele probleme ale infracţiunii sunt reglementate prin noul Cod penal, în
partea generală. Codul penal actual a alocat ,,Infracţiunii” întreg Titlul II al
Părţii generale (art.15-52), sistematizat pe mai multe capitole:
Capitolul I - Dispoziţii generale (art. 15 - 17)
Capitolul II - Cauzele justificative (art. 18 - 22)
Capitolul III - Cauzele de neimputabilitate (art. 23 - 31)
Capitolul IV - Tentativa (art. 32 - 34)
Capitolul V - Unitatea şi pluralitatea de infracţiuni (art. 35 - 45)
Capitolul VI - Autorul şi participanţii (art. 46 - 52)
Aceste reglementări au o importanţă deosebită. Ele stabilesc trăsăturile
generale şi comune ale faptelor prevăzute de legea penală, condiţiile în care
acestea sunt periculoase şi atrag răspunderea penală a făptuitorilor, oricare ar fi
infracţiunea concretă săvârşită.
Sarcina de lucru 1
Precizează sensurile conceptului de infracţiune.
Sarcina de lucru va fi verificată de către tutore în cadrul activităților

tutoriale.

3.2. Trăsăturile esenţiale ale infracţiunii

Conform prevederilor din art. 15 alin. 1 NCP, o faptă devine infracţiune
numai dacă întruneşte anumite trăsături, numai dacă are anumite caracteristici
şi anume: tipicitatea (prevederea în legea penală), antijuridicitatea [fapta să
fie nejustificată (ilicită)] și imputabilitatea (fapta să fie imputabilă). Aceste
trăsături sunt comune tuturor infracţiunilor.
Adoptarea unei asemenea reglementări a noţiunii generale de infracţiune este
importantă, din trei motive:
 cu ajutorul acestei noţiuni generale se poate uşor cunoaşte şi caracteriza
câmpul faptelor considerate infracţiuni şi în acelaşi timp, se poate delimita şi
separa uşor câmpul infracţiunilor de câmpul faptelor considerate contravenţii
sau delicte civile;
 toate celelalte dispoziţii privind infracţiunile, în parte, sunt subordonate
acestei dispoziţii privind noţiunea generală de infracţiune, întrucât toate
infracţiunile speciale trebuie să corespundă criteriilor şi trăsăturilor privind
noţiunea generală de infracţiune;
 această definiţie a infracţiunii este o reglementare juridică, în sensul că ea
are un caracter normativ şi cuprinde o regulă de drept care este obligatorie atât
pentru judecător, cât şi pentru destinatarul legii.
Existenţa unei fapte
Din definiţia noţiunii de infracţiune rezultă că infracţiunea este în primul rând o
faptă a omului, un act de conduită exterioară a acestuia, având o existenţă
materială, obiectivă. Cerinţa existenţei unei fapte periculoase are o semnificaţie
politico-penală specifică. Numai actele de conduită exterioară ale persoanei pot
constitui infracţiuni, nu şi procesele psihice care au loc în forul interior al
acesteia. Simplul gând - nuda cogitatio - nu poate constitui infracţiune, nefiind
faptă. Cât timp nu s-a trecut la pregătirea sau executarea acţiunii nu poate fi
vorba de infracţiune.
Fapta presupune o manifestare a făptuitorului în sfera relaţiilor sociale, o
intervenţie a acestuia împotriva valorilor sociale ocrotite de lege, de natură a
leza integritatea sau de a le pune în pericol.
Dreptul, în general, ca şi dreptul penal, în special, este menit să reglementeze
relaţii sociale, respectiv fapte între oameni. Reglementând relaţiile între
oameni, dreptul prescrie drepturi şi obligaţii care nu pot reveni decât
oamenilor. În caz de nerespectare a acestor drepturi şi obligaţii, legea prevede
aplicarea de sancţiuni, care, de asemenea, nu pot reveni decât oamenilor.
Fiind o faptă a omului, din sfera infracţiunii sunt excluse fenomenele naturii şi
reacţiile animalelor, afară de cazul când omul se serveşte, în săvârşirea faptelor
sale, de forţe ale naturii sau de animale.

Fapta poate consta într-o acţiune sau într-o inacţiune şi reprezintă
exteriorizarea unor procese psihice caracteristice activităţii conştiente a omului
ce poate produce anumite urmări reale. Acţiunea reprezintă o formă de
manifestare a faptei, o conduită pozitivă din partea făptuitorului prin care
acesta îşi mobilizează întreaga energie pentru a face ceva, pentru a produce o
modificare în realitatea care îl înconjoară. Inacţiunea constă într-o comportare
negativă, în neîndeplinirea unei obligaţii impuse de lege.
Acţiunea/inacţiunea devine cauza unor schimbări în lumea exterioară ca:
distrugerea unui bun, moartea unui om, tulburarea bunului mers al unei
instituţii etc.
Infracţiunea fiind o faptă (acţiune/inacţiune şi urmarea ei), înseamnă că fapta
are o existenţă obiectivă, reală, care este perceptibilă şi constatabilă. Dacă
infracţiunea este o faptă reală şi obiectivă, aceasta înseamnă că acolo unde nu
este o faptă, acolo unde nu este acţiune/inacţiune şi o urmare, nu este nici
infracţiune.
Infracţiunea fiind o faptă a omului, fiinţă conştientă şi cu voinţă, rezultă că
infracţiunea este o faptă efectuată cu o anumită atitudine psihică, anume cu
conştiinţă şi voinţă. Infracţiunea, sub acest aspect, este pregătită şi dictată de
conştiinţa omului (intenţie) şi este declanşată de voinţa omului.
Poate fi considerată infracţiune numai acea faptă a omului care este precedată
şi însoţită de o anumită conştiinţă şi voinţă, mai exact, de intenţie sau culpă.
Simpla manifestare exterioară, simpla mişcare mecanică a omului, mişcare care
nu are corespondent în voinţa şi conştiinţa acestuia, nu este propriu-zis o faptă
a omului, nu îi aparţine şi, în acest sens, nu poate fi considerată infracţiune.
În momentul în care planurile ilicite ale unei persoane s-au concretizat în
acţiuni sau inacţiuni susceptibile să producă urmări socialmente periculoase, se
poate vorbi de existenţa unei fapte periculoase în sensul legii penale.
Legea penală reglementează momentul când manifestările exterioare încep să
constituie pericol social. În legislaţia noastră penală, regula este că numai
actele de executare a infracţiunii sunt pedepsibile. În mod excepţional, se
consideră acte de executare şi unele acte de pregătire a infracţiunii (spre
exemplu, producerea sau procurarea mijloacelor ori instrumentelor, precum şi
luarea de măsuri în vederea comiterii unor infracţiuni contra securităţii
naţionale - art. 412 alin. 2 NCP), însă numai la un număr foarte redus de fapte.
Tipicitatea (prevederea în legea penală)
Tipicitatea, prevăzută de art. 15 alin. 1 NCP drept prima trăsătură esențială a
infracțiunii, rezultă din principiul legalității incriminării și presupune
corespondența dintre fapta concretă săvârșită, direct sau indirect, de o persoană
și elementele de natură obiectivă și subiectivă stabilite de legiuitor în modelul
abstract (tip) prevăzut de norma de incriminare. (Udroiu, 2014)

Prin urmare, tipicitatea sau prevederea faptei în legea penală presupune
cerința ca fapta săvârșită să corespundă întocmai descrierii pe care legiuitorul o
face în norma de incriminare. Unii autori (Fl. Streteanu, M.A.Hotca) afirmă că
această corespondență se realizează atât în planul elementelor de factură
obiectivă (acțiune, urmare, calitatea subiectului activ sau pasiv etc.), cât și al
elementelor de natură subiectivă (forma de vinovăție), alți autori apreciază,
fiind enumerată ca o trăsătură esențială, deosebită de vinovăție, că tipicitatea
nu poate să se refere decât la concordanța elementelor obiective ale faptei cu
cele ale conținutului incriminării (G. Antoniu). (Voicu, 2014)
Antijuridicitatea [fapta să fie nejustificată (ilicită)]
Caracterul nejustificat sau antijuridic al faptei exprimă o contradicție între
acțiunea realizată de autor și exigențele ordinii juridice. (Fl. Streteanu) Astfel,
s-a arătat că este posibil ca o faptă, deși este prevăzută de legea penală, să fie
licită, întrucât săvârșirea infracțiunii este permisă de lege. În acest sens, a fost
oferit exemplul uciderii unei persoane în legitimă apărare. Corelativ acestei
modificări, legiuitorul a prevăzut în Titlul II, Capitolul al II-lea, cauzele
justificative. (Udroiu, 2014)
Caracterul nejustificat (antijuridicitatea) presupune că fapta prevăzută de
legea penală nu este permisă de ordinea juridică. Există posibilitatea ca o faptă
prevăzută de legea penală, în anumite împrejurări, să fie permisă.
Corespunzător deci acestei trăsături, art. 18-22 NCP reglementează patru
cauze justificative: legitima apărare, starea de necesitate, exercitarea unui drept
sau îndeplinirea unei obligații, consimțământul persoanei vătămate. (Voicu,
2014)
Imputabilitatea (fapta să fie imputabilă)
Pentru a se reține caracterul imputabil al faptei este necesar ca făptuitorul să fi
avut reprezentarea consecințelor acțiunilor sau inacțiunilor sale, să fi avut
posibilitatea de a acționa în conformitate cu cerințele legale și să fi avut
reprezentarea caracterului penal al faptei. Drept consecință a acestei modificări,
legiuitorul a prevăzut cauzele de neimputabilitate în cadrul Titlului II,
Capitolul al III-lea noul Cod penal – partea generală. (Udroiu, 2014)
Imputabilitatea presupune vinovăția, de aceea, în forma proiectului noului cod,
nu era dublată de prevederea ca trăsătură a infracțiunii și a vinovăției. În
Expunerea de motive a noului Cod penal, se arăta că prevederea imputabilității
în conținutul definiției infracțiunii ca o caracteristică a acesteia reprezintă o
dorință a deplasării ,,abordării vinovăției ca trăsătură generală a infracțiunii,
dinspre teoria psihologică înspre teoria normativă”. Corespunzător acestei
trăsături, art. 24-31 NCP prevăd 8 cauze de neimputabilitate: constrângerea
fizică, constrângerea morală, excesul neimputabil, minoritatea făptuitorului,
iresponsabilitatea, intoxicația, eroarea și, respectiv, cazul fortuit.(Voicu, 2014)
Sarcina de lucru 2
Prezintă, argumentat, conținutul trăsăturilor esențiale ale
infracțiunii.
3.3. Vinovăţia penală

Noţiune. Factori caracterizanţi
Potrivit art. 16 NCP: ,, (1) Fapta constituie infracţiune numai dacă a fost
săvârşită cu forma de vinovăţie cerută de legea penală.
(2) Vinovăţie există când fapta este comisă cu intenţie, din culpă sau cu
intenţie depăşită.
(3) Fapta este săvârşită cu intenţie când făptuitorul:
a) prevede rezultatul faptei sale, urmărind producerea lui prin săvârşirea
acelei fapte;
b) prevede rezultatul faptei sale şi, deşi nu-l urmăreşte, acceptă posibilitatea
producerii lui.
(4) Fapta este săvârşită din culpă, când făptuitorul:
a) prevede rezultatul faptei sale, dar nu-l acceptă, socotind fără temei că el nu
se va produce;
b) nu prevede rezultatul faptei sale, deşi trebuia şi putea să îl prevadă.
(5) Există intenţie depăşită când fapta constând într-o acţiune sau inacţiune
intenţionată produce un rezultat mai grav, care se datorează culpei
făptuitorului.
(6) Fapta constând într-o acţiune sau inacţiune constituie infracţiune când
este săvârşită cu intenţie. Fapta comisă din culpă constituie infracţiune numai
când legea o prevede în mod expres”.
Pentru existenţa infracţiunii nu este suficientă săvârşirea unei fapte prevăzute
de legea penală, chiar dacă această faptă este imputabilă persoanei care a
săvârşit-o, ci este necesar ca fapta să fie săvârşită cu vinovăţie. Aceasta pre-

supune ca fapta să fie rezultatul unei anumite atitudini psihice a subiectului în
ceea ce priveşte voinţa de a săvârşi acea faptă şi a urmărilor acesteia.
Vinovăţia priveşte aspectul subiectiv al infracţiunii şi cuprinde atitudinea
psihică a făptuitorului faţă de fapta săvârşită şi de urmările acesteia. Într-
adevăr, infracţiunea, ca orice act de conduită a omului, are nu numai o latură
materială - fizică, dar şi o latură internă-psihică, alcătuită din totalitatea
fenomenelor şi proceselor psihice care preced şi însoţesc realizarea actului de
conduită.
Vinovăţia prezintă forme şi modalităţi variate, astfel încât elementul moral al
infracţiunii relevă o înfăţişare şi o problematică complexă.
Pentru latura subiectivă a actului de conduită a omului este caracterizantă şi,
totodată, determinantă acţiunea a doi factori inerenţi vieţii psihice a persoanei:
conştiinţa - factorul intelectiv şi voinţa - factorul volitiv. Prezenţa acestor doi
factori şi specificul acţiunilor ce generează realizarea actului de conduită so-
cialmente periculos sunt determinante pentru existenţa vinovăţiei.
Conştiinţa sau factorul intelectiv
Este facultatea psihică prin care persoana devine conştientă de faptele sale, de
rezultatul acestora, de modul în care acestea ar putea fi săvârşite, de mijloacele
necesare, de acţiunea sau inacţiunea pe care ar urma să o îndeplinească în acest
scop. În conştiinţă apare deci ideea săvârşirii faptei, se cântăresc argumentele
în favoarea şi împotriva acţiunii şi se iau, în cele din urmă, decizii de săvârşire
sau de abţinere de la săvârşirea faptei antisociale.
După terminarea procesului decizional, se trece la manifestarea de voinţă, care
constă în concentrarea energiei în vederea realizării actului de conduită.
Factorul intelectiv şi factorul volitiv se interferează şi se presupun unul pe
celălalt.
Manifestarea de voinţă presupune reprezentarea faptei, a urmărilor şi a
procesului cauzal de determinare a acestor urmări.
Desfăşurarea procesului volitiv poate influenţa, la rândul său, asupra
reprezentării faptei şi a consecinţelor acesteia, putând determina chiar o
revenire asupra deciziei. Se poate afirma însă că factorul intelectiv are rol
hotărâtor în reglarea activităţii omului, inclusiv a activităţii infracţionale.
Prezenţa factorului intelectiv înseamnă existenţa vinovăţiei, adică a imputaţiei
psihice, pe când factorul volitiv dovedeşte numai că fapta aparţine făptuitorului
(imputaţia de fapt); factorul intelectiv dezvăluie atitudinea conştiinţei
făptuitorului faţă de fapta şi urmările ei, arată dacă subiectul este vinovat sau
nu.

Voinţa sau factorul volitiv

Voinţa este facultatea psihică prin care sunt mobilizate şi orientate conştient
energiile fizice ale omului în vederea înfăptuirii actului de conduita exterioară.
Voinţa de a săvârşi fapta este determinată numai după reprezentarea în
conştiinţa făptuitorului a urmărilor faptei.
Voinţa de a săvârşi actul de conduită face ca acesta să fie atribuit, să aparţină,
să fie imputabil persoanei care l-a săvârşit. Dacă fapta nu este voită de
persoana care a săvârşit-o, în sensul că aceasta a acţionat nu în mod liber ci sub
imperiul unei forţe străine, sub presiunea unei constrângeri, nu poate exista
vinovăţie.
Pentru existenţa vinovăţiei nu este suficient să existe voinţa de a săvârşi fapta,
ci mai este necesar ca această voinţă să fie liber determinată. Acest lucru
presupune capacitatea psihofizică a persoanei de a se autodetermina şi de a fi
stăpână pe actele sale şi totodată lipsa oricărei constrângeri din afară.
Voinţa de săvârşire a actului de conduită este o condiţie esenţială pentru
existenţa vinovăţiei ca trăsătură a infracţiunii. Ea există nu numai atunci când
fapta are forma acţiunii, ci şi în cazul inacţiunii. Voinţa de a adopta o conduită
omisivă constă în voinţa de a efectua actul de conduită contrar legii, fie
ignorând obligaţia legală, fie nefăcând tot ce trebuia pentru cunoaşterea
caracterului ilicit al actului săvârşit şi deci pentru respectarea legii.
Majoritatea oamenilor dispun de capacitatea psihică de a se autodetermina şi
de a fi stăpâni pe faptele lor. De aceea, voinţa de a săvârşi actul socialmente
periculos este prezumată până la proba contrară.
Definiţia vinovăţiei
Pornind de la existenţa şi acţiunea celor doi factori subiectivi, vinovăţia este
definită ca atitudinea psihică a persoanei care, săvârşind cu voinţă
neconstrânsă, o faptă prevăzută de legea penală, nejustificată și imputabilă
persoanei care a săvârșit-o, a avut, în momentul executării, reprezentarea
faptei şi a urmărilor socialmente periculoase ale acesteia sau, deşi nu a avut
reprezentarea faptei şi a urmărilor, a avut posibilitatea reală, subiectivă a
acestei reprezentări.
Caracteristic vinovăţiei este preponderenţa factorului intelectiv asupra
factorului volitiv, conştiinţa răsfrângându-se, prin intermediul voinţei, asupra
faptei şi asupra urmărilor acesteia. Reprezentarea efectivă sau cel puţin
existenţa posibilităţii acestei reprezentări a urmărilor faptei este elementul
determinant pentru existenţa vinovăţiei şi a formelor acesteia.
Vinovăţia nu se reduce însă la o simplă reprezentare sau posibilitate a
reprezentării faptei şi urmărilor. Ea reflectă atitudinea subiectului faţă de
valorile sociale pe care le încalcă, conştiinţa clară sau mai puţin clară a
necesităţii respectării acestor valori, ţinuta morală a subiectului infracţiunii. De
aceea cunoaşterea voinţei este necesară nu numai pentru stabilirea existenţei

infracţiunii, dar şi pentru cunoaşterea personalităţii infractorului şi a necesităţii
reeducării lui.
În noul Cod penal (art. 16), conceptul de vinovăție a fost definit mai
cuprinzător, introducându-se în dispoziția de la alin. 1, cu caracter de noutate
față de Codul penal anterior, precizarea că fapta constituie infracțiune numai
dacă a fost săvârșită cu forma de vinovăție, cerută de legea penală. Această
mențiune are ca scop sublinierea importanței elementului subiectiv în structura
infracțiunii și, totodată, reliefarea faptului că formele vinovăției țin de structura
internă a infracțiunii, iar nu de imputabilitate (M.A.Hotcă, apud Voicu, 2014)
Formele vinovăţiei
Ca trăsătură esenţială a infracţiunii, vinovăţia se prezintă sub două forme
tipice: intenţia şi culpa. La aceste două forme se mai adaugă şi o formă mixtă,
denumită praeterintenţie sau intenţie depăşită. Din definiţia vinovăţiei rezultă
că aceasta este susceptibilă de forme şi modalităţi diferite. Aceste conformaţii
specifice ale vinovăţiei sunt determinate de variaţiile factorului intelectiv, în
raport cu caracterul şi conţinutul reprezentărilor subiectului, cu întinderea şi
intensitatea prevederii de către acesta a urmărilor socialmente periculoase ale
faptei sale.
Spre deosebire de factorul volitiv, care nu este susceptibil de variaţii deoarece
voinţa există sau nu există, factorul intelectiv întotdeauna variaţii, deoarece
prevederea sau reprezentarea poate cunoaşte grade şi intensităţi diferite. Este
posibil ca în momentul săvârşirii faptei subiectul să îşi reprezinte clar rezultatul
acesteia, să şi-l reprezinte greşit sau să nu şi-l reprezinte deloc, deşi avea
posibilitatea şi îndatorirea să şi-l reprezinte, în condiţiile în care a acţionat.
În raport cu aceste variaţii, vinovăţia îmbracă forma intenţiei, atunci când
persoana a avut reprezentarea corectă a rezultatului faptei sale, forma culpei,
atunci când şi-a reprezentat greşit sau nu şi-a reprezentat deloc acest rezultat și
forma mixtă a praeterintenției, atunci când fapta intenționată produce un
rezultat mai grav, pe care făptuitorul şi l-a reprezentat greşit sau nu şi l-a
reprezentat deloc și care îi este imputabil pe baza culpei.
Această concepţie este însuşită de legiuitor care prevede în dispoziţia art. 16
alin. 2 NCP că vinovăţie există când fapta este comisă cu intenţie, din culpă
sau cu intenţie depăşită.. La rândul lor, cele două forme ale vinovăţiei sunt
susceptibile, fiecare în parte, de modalităţile diferite în raport cu atitudinea
făptuitorului faţă de producerea rezultatului socialmente periculos. Aceste
modalităţi depind întotdeauna de situaţia de fapt şi de aceea ele nu
condiţionează existenţa vinovăţiei.
Vinovăţia nu se poate prezenta, în săvârşirea unei infracţiuni, decât în una din
aceste forme. De aceea, printre condiţiile de existenţă a fiecărei infracţiuni se
include în mod obligatoriu vinovăţia sub una din formele ei, intenţia, culpa,
intenţia depăşită. Sunt infracţiuni ce se săvârşesc cu intenţie depăşită sau

praeterintenție, care reprezintă o îmbinare, într-un mod specific, a celorlalte
două forme de vinovăţie.
Intenţia
Intenţia este o formă de vinovăţie şi este definită în art. 16 alin. 3 NCP,
potrivit căruia: ,,Fapta este săvârşită cu intenţie când făptuitorul:
a) prevede rezultatul faptei sale, urmărind producerea lui prin săvârşirea acelei
fapte;
b) prevede rezultatul faptei sale şi, deşi nu-l urmăreşte, acceptă posibilitatea
producerii lui”.
Proba reprezentării rezultatului se face analizându-se modul şi împrejurările în
care a acţionat făptuitorul, ţinându-se seama de experienţa sa de viaţă. Dacă
făptuitorul nu a avut reprezentarea rezultatului faptei sale datorită unei erori de
fapt sau unei întâmplări imprevizibile (caz fortuit), nu există intenţie, ci
eventual culpă.
Se consideră că în cadrul voinţei criminale trebuie analizate, în primul rând
motivele care au determinat luarea hotărârii infracţionale, cercetându-se dacă
sub aspectul acestora se relevă sau nu poziţia antisocială a făptuitorului,
întrucât un fapt nu poate deveni pedepsibil decât dacă a fost voit într-un scop
contrar ordinii publice.
Potrivit dispoziţiei înscrisă în art. 16 alin. 3 NCP, legislaţia noastră consacră
două modalităţi normative ale intenţiei, prevăzând că fapta este săvârşită cu
intenţie nu numai atunci când infractorul prevede rezultatul faptei, urmărind
producerea lui, dar şi atunci când, prevăzând rezultatul faptei, nu-l urmăreşte,
dar acceptă posibilitatea producerii sale.
Astfel, de exemplu, Codul penal elveţian defineşte intenţia în art. 18 pct. 2,
care prevede: ”Comite cu intenţie o crimă sau un delict acela care a acţionat cu
conştiinţă şi voinţă”.
Într-o asemenea reglementare poate fi inclusă şi modalitatea intenţiei indirecte,
în care regăsim atât conştiinţa, cât şi voinţa actului infracţional, chiar dacă
făptuitorul nu urmăreşte, ci numai acceptă producerea rezultatului.
Intenţia prezintă două modalităţi, în funcţie de atitudinea făptuitorului faţă de
producerea rezultatului socialmente periculos : intenţia directă (dol direct) şi
intenţia indirectă (dol eventual).
Intenţia directă (dol direct) se caracterizează prin aceea că infractorul prevede
rezultatul faptei sale, urmărind producerea lui prin săvârşirea acelei fapte
(art. 16 alin. 3 lit. a NCP).
Există această modalitate a intenţiei atunci când făptuitorul îşi reprezintă
acţiunea sau inacţiunea sa, modul de înfăptuire, rezultatul socialmente
periculos la care conduce fapta şi în aceste condiţii el urmăreşte producerea

acelui rezultat. Constatarea că făptuitorul a voit fapta şi că a prevăzut rezultatul
periculos al acesteia reprezintă dovada că el a urmărit producerea acelui
rezultat. Intenţia directă prezintă astfel două componente: prevederea
rezultatului şi urmărirea producerii sale.
Desigur, prevederea rezultatului nu este posibilă fără o reprezentare anterioară
trecerii la acţiune, a întregii conduite antisociale şi a prevederii consecinţelor
sale. Ea presupune, de asemenea, o implicare conştientă în procesul deliberării
şi alegerii opţiunii criminale în baza unei motivaţii anterioare, pentru luarea
unei decizii şi în trecerea conştientă la săvârşirea unei fapte penale, infractorul
reprezentându-şi întreaga desfăşurare a acţiunii sau inacţiunii sale şi a
urmărilor acesteia, atât sub raport fizic, material, cât şi sub raport social, penal.
Reprezentarea şi prevederea dau, prin urmare, fenomenului de intenţie
semnificaţia esenţială de înţelegere şi asumare morală a faptei penale.
Urmărirea rezultatului pune în evidenţă în mod separat, atitudinea subiectivă de
angajare activă şi persistentă a infractorului în vederea consecinţelor faptei
sale, a urmărilor nocive care decurg din acestea.
Făptuitorul acţionează cu intenţie nu numai atunci când producerea rezultatului
constituie însuşi scopul acţiunii sau inacţiunii sale, ci şi atunci când producerea
acestuia este privită de el ca un mijloc necesar ori ca un însoţitor inevitabil al
rezultatului urmărit.
De aceea, când rezultatul faptei este prevăzut ca inevitabil, iar făptuitorul
acţionează pentru producerea sa, există intenţie directă, chiar dacă nu toate
urmările au fost dorite de el.
Există infracţiuni care, din punctul de vedere al vinovăţiei, nu pot apărea decât
sub forma intenţiei directe. Spre exemplu, infracţiunea de delapidare se comite
numai cu intenţie directă, deoarece legea (art.215 1 Cod penal) arată că
însuşirea, folosirea sau traficarea se fac în interesul funcţionarului gestionar sau
administrator ori pentru altul. Aceeaşi situaţie de întâlneşte şi la infracţiunile de
furt, tâlhărie, denunţare calomnioasă etc.
Intenţia indirectă (dol eventual) se caracterizează prin aceea că făptuitorul
prevede rezultatul faptei sale şi, deşi nu-l urmăreşte, acceptă posibilitatea
producerii lui(art. 16 alin. 3 lit. b NCP).
Ca formă a vinovăţiei, intenţia indirectă se întâlneşte la săvârşirea unei fapte ce
poate produce cel puţin două rezultate. Faţă de un rezultat, poziţia psihică a
infractorului este de urmărire a lui prin realizarea faptei (intenţia directă), acest
rezultat poate să fie deopotrivă licit ori ilicit. Faţă de al doilea rezultat, poziţia
psihică a infractorului este de acceptare a posibilităţii producerii lui (intenţie
indirectă).
Datorită faptului că al doilea rezultat se poate produce, intenţia indirectă se mai

numeşte şi eventuală. Faţă de acest rezultat eventual, infractorul are o atitudine

indiferentă - de acceptare a producerii lui; dacă însă rezultatul prevăzut de
infractor apare ca inevitabil, intenţia cu care se săvârşeşte o astfel de faptă este
directă, chiar dacă nu toate rezultatele sunt urmărite prin săvârşirea faptei.
Prevederea tuturor împrejurărilor de fapt, care fac parte din conţinutul
infracţiunii respective, se referă şi la dezvoltarea legăturii cauzale dintre fapta
comisă şi rezultatul periculos produs. Pentru existenţa intenţiei este suficient ca
prevederea legăturii cauzale să existe numai în trăsături generale, de principiu.
Exemplu: Pentru a considera că o faptă de omor a fost săvârşită cu intenţie,
prevăzându-se şi legătura de cauzalitate, nu este nevoie ca infractorul să
prevadă că atunci când a tras un foc de armă în victimă glontele va atinge un
organ vital - carotida şi din această cauză va surveni moartea victimei, cum de
altfel s-a şi întâmplat, ci este suficientă numai prevederea generală că focul de
armă tras în victimă va provoca moartea acesteia.
Prin existenţa unei astfel de atitudini psihice, intenţia se deosebeşte de simpla
dorinţă sau speranţă în ceea ce priveşte survenirea unui rezultat oarecare.
Între intenţia directă şi intenţia indirectă există şi unele deosebiri. Astfel, pentru
ca să existe intenţie directă este nevoie ca făptuitorul să fi urmărit survenirea
urmărilor faptei sale, pe care le-a prevăzut. Rezultatul urmărit reprezintă fie
unicul scop urmărit de inculpat, fie un mijloc indispensabil pentru atingerea
altui scop. Spre deosebire de intenţia directă, la intenţia indirectă este nevoie ca
infractorul să nu urmărească survenirea rezultatului faptei sale, însă să accepte,
în mod conştient, posibilitatea survenirii lui. Lipsa dorinţei în ceea ce priveşte
survenirea urmărilor unor fapte comise se poate manifesta fie prin indiferenţă
faţă de acele urmări, fie chiar prin lipsa dorinţei ca ele să apară, acestea
producându-se în realitate datorită acţiunii sau inacţiunii făptuitorului.
În doctrina de drept penal şi în practica judiciară s-au identificat şi alte
modalităţi ale intenţiei.
Culpa
Potrivit art. 16 alin. 4 NCP, o faptă este săvârşită din culpă atunci când
făptuitorul:
a) prevede rezultatul faptei sale, dar nu-l acceptă, socotind fără temei că el nu
se va produce;
b) nu prevede rezultatul faptei sale, deşi trebuia şi putea să îl prevadă.
Culpa, la rândul ei, are două modalităţi, culpa cu prevedere sau uşurinţa şi
culpa simplă sau neglijenţa.
Culpa cu prevedere sau uşurinţa, constă în atitudinea psihică a făptuitorului
care prevede rezultatul faptei sale, dar nu-l acceptă, socotind fără temei că el
nu se va produce (art. 16 alin. 4 lit. a NCP).

Culpa cu prevedere se caracterizează prin două elemente: existenţa din partea

persoanei a prevederii urmărilor activităţii sale infracţionale şi existenţa
speranţei, lipsită de temei, de a nu se produce ori de a le preveni prin acţiuni
proprii sau cu sprijinul altor persoane.
Fapte săvârşite din culpă cu prevedere se întâlnesc foarte des în practica
judiciară, în domeniul circulaţiei pe drumurile publice. Un exemplu l-ar
constitui fapta conducătorului auto care nu reduce viteza la trecerea pe lângă
grupuri de persoane, prevăzând posibilitatea unui accident, rezultat pe care nu
îl acceptă şi consideră, în mod neîntemeiat, că acesta nu se poate produce, însă
rezultatul se produce totuşi. În această situaţie, conducătorul auto a săvârşit
fapta din culpă cu prevedere.
Prevederea de către infractor a urmărilor periculoase ale faptei sale face ca
uşurinţa să semene cu intenţia –directă sau indirectă. În cazul culpei cu
prevedere (uşurinţa) însă, nu există dorinţa de a se produce aceste urmări şi nici
acceptarea eventualităţii survenirii lor, elemente ce caracterizează intenţia.
În cazul uşurinţei, prevederea urmărilor acţiunilor sau inacţiunilor făptuitorului
poate constitui doar o prevedere a posibilităţii survenirii lor, deoarece numai în
acest caz poate exista şi speranţa, lipsită totuşi de temei, a prevenirii acestor
urmări. În cazul prevederii inevitabilităţii survenirii urmărilor, nu mai poate fi
vorba de speranţa că nu se vor produce, de speranţa de a le preveni ori evita,
situaţie în care s-a apreciat că persoana respectivă acţionează cu intenţie
directă.
Ceea ce deosebeşte culpa cu prevedere de intenţia indirectă este lipsa la cea
dintâi a admiterii conştiente a survenirii urmărilor periculoase prevăzute.
Când infractorul speră în mod conştient că poate preveni apariţia urmărilor
faptei sale, urmări pe care le-a prevăzut, nu poate fi vorba de admiterea
conştientă a survenirii acestor urmări. Speranţa de a preveni urmările prevăzute
de făptuitor implică existenţa unor împrejurări care, după părerea netemeinică a
persoanei, trebuie să înlăture posibilitatea apariţiei lor în realitate.
Întrucât deosebirea dintre intenţia indirectă şi culpa cu prevedere se prezintă
numai sub raportul poziţiei psihice subiective, de acceptare ori de respingere a
rezultatului, vor trebui analizate aspectele obiective care pot conduce la
stabilirea formei de vinovăţie.
În doctrina penală s-a arătat că în cazul intenţiei indirecte, infractorul are o
atitudine indiferentă de acceptare faţă de rezultatul pe care îl prevede, întrucât
acesta nu face nimic pentru preîntâmpinarea rezultatului, rămânând pasiv; iar
în cazul culpei cu prevedere rezultatul prevăzut nu este acceptat, neacceptarea
rezultând din atitudinea făptuitorului care speră să-l preîntâmpine, bazându-se
pe elemente obiective ce ţin de împrejurările în care are loc activitatea,
proprietăţile instrumentului cu care se acţionează, precum şi pe elemente
subiective.
Toate acestea însă se dovedesc a fi insuficiente, apreciate greşit, deoarece

rezultatul periculos se produce. Fapta este comisă din culpă cu previziune
deoarece făptuitorul a apreciat greşit, superficial, posibilităţile de
preîntâmpinare a rezultatului negativ.
În cazul când speranţa în neproducerea rezultatului vătămător sau periculos s-
ar întemeia pe o întâmplare, pe un eveniment care ar putea să se producă, dar
care în realitate nu are loc, nu ne mai găsim în faţa culpei cu prevedere, ci în
faţa intenţiei indirecte, fiind vorba de o acceptare de către făptuitor a riscului
producerii rezultatului.
Culpa simplă sau neglijenţa constă în poziţia psihică a persoanei care nu
prevede rezultatul faptei sale, deşi trebuia şi putea să îl prevadă (art. 16 alin.
4 lit. b NCP).
În cazul săvârşirii unei infracţiuni din neglijenţă infractorul nesocoteşte în mod
conştient regulile de conduită, măsurile de precauţie ce trebuie luate în diferite
situaţii, fără a prevedea urmările periculoase ale faptelor sale. De aceea, în
cazul neglijenţei, nu se pune problema atitudinii persoanei faţă de urmările
faptelor sale - voinţa de a se produce ori acceptarea conştientă a posibilităţii
apariţiei lor - urmări pe care nu le-a prevăzut, deşi trebuia şi putea să le
prevadă.
Cel care a săvârşit o infracţiune de neglijenţă în acest context, nesocoteşte
regulile de conduită obligatorii în cazul respectiv, astfel încât nu consideră
necesar să reflecteze asupra acestor reguli şi la urmările pe care le pot produce
faptele sale. Această ignorare a regulilor de conduită şi neprevederea unor
urmări care trebuiau şi puteau fi prevăzute, constituie temeiul pentru stabilirea
răspunderii penale în caz de neglijenţă.
Neglijenţa, ca formă a vinovăţiei, poate fi caracterizată pe baza a două
elemente: un element negativ, care se referă la lipsa de prevedere a urmărilor
periculoase ale faptei comise de subiectul infracţiunii şi un element pozitiv, ce
indică existenţa unor condiţii care dau posibilitatea de a considera că
infractorul trebuia şi putea sa prevadă consecinţele dăunătoare ale acţiunii sau
inacţiunii sale.
În raport de elementul negativ, neglijenţa se deosebeşte de intenţia directă şi
indirectă, precum şi de culpa cu prevedere.
În raport de elementul pozitiv, neglijenţa se deosebeşte de cazul fortuit,
deoarece subiectul trebuia şi putea să prevadă urmările faptelor sale, fapt care
nu se cere la cazul fortuit - cauză de neimputabilitate.
Pentru stabilirea vinovăţiei în forma culpei simple se folosesc două criterii: un
criteriu obiectiv prin a cărui utilizare se urmăreşte să se stabilească dacă
făptuitorul trebuia să prevadă rezultatul socialmente periculos şi un criteriu
subiectiv, prin care se urmăreşte să se verifice dacă făptuitorul, care trebuia să
prevadă rezultatul faptei sale, a avut în fapt posibilitatea să prevadă acest

rezultat, dacă putea să-l prevadă în momentul săvârşirii faptei.
Criteriul obiectiv constă în verificarea împrejurărilor în care se săvârşeşte
fapta, pentru a observa dacă orice om normal şi atent - din categoria
făptuitorului - trebuia să prevadă rezultatul acţiunii sau inacţiunii sale. Dacă se
stabileşte că rezultatul nu era previzibil, aşadar făptuitorul nu trebuia să îl
prevadă, fapta nu este considerată a fi săvârşită cu vinovăţie (din culpă simplă),
ci caz fortuit. Dacă însă, se stabileşte că rezultatul era previzibil, aşadar
făptuitorul trebuia să îl prevadă, se verifică situaţia dacă acesta putea să îl
prevadă.
Criteriul subiectiv constă în verificarea existenţei posibilităţii reale, subiective
a făptuitorului, în momentul şi în condiţiile săvârşirii faptei, de a prevedea
rezultatul. Posibilitatea concretă de prevedere a făptuitorului este apreciată în
funcţie de personalitatea acestuia, experienţa de viaţă, pregătirea profesională,
dezvoltare intelectuală şi alte elemente necesare pentru stabilirea corectă a
situaţiei.
Dacă în urma observării acestui criteriu subiectiv, se stabileşte că făptuitorul
putea să prevadă rezultatul, atunci vinovăţia sub forma culpei simple există.
Dacă rezultatul observării – după criteriul subiectiv - este negativ, în sensul că
făptuitorul nu a putut prevedea rezultatul – vinovăţia sub forma culpei nu poate
fi reţinută, datorită imposibilităţii subiective a făptuitorului de a-l prevedea.
Cât priveşte prevederea în legea penală a formei de vinovăţie, din interpretarea
dispoziţiilor art. 16 alin. 6 NCP rezultă că elementul subiectiv al infracţiunilor
îl constituie intenţia.
Regula generală este că, pentru ca faptele prevăzute de legea penală să
constituie infracţiuni, din punctul de vedere al vinovăţiei, trebuie ca ele să fie
săvârşite cu intenţie directă sau intenţie indirectă. În temeiul acestei reguli,
chiar dacă în conţinutul infracţiunii nu se prevede elementul subiectiv, acesta
trebuie să îmbrace forma intenţiei.
Art. 16 alin. 6 NCP prevede că: Fapta constând într-o acţiune sau inacţiune
constituie infracţiune când este săvârşită cu intenţie. Fapta comisă din culpă
constituie infracţiune numai când legea o prevede în mod expres.
De aici rezultă concluzia că va putea apărea culpa ca formă a vinovăţiei numai
dacă este prevăzută expres de lege, altfel fapta respectivă nu va constitui
infracţiune decât dacă este săvârşită cu intenţie.

Praeterintenţia
Praeterintenţia sau intenţia depăşită este o formă specială a vinovăţiei, ce
rezultă din unirea intenţiei cu culpa.
Potrivit art. 16 alin. 5 NCP, Există intenţie depăşită când fapta constând într-
o acţiune sau inacţiune intenţionată produce un rezultat mai grav, care se
datorează culpei făptuitorului.
Ea se caracterizează prin aceea că subiectul infracţiunii prevede şi doreşte ori
acceptă producerea unor urmări periculoase, însă cele produse în realitate sunt
mult mai grave, iar acesta le-a prevăzut, dar a socotit fără temei că nu se vor
produce sau nu le-a prevăzut, dar putea şi trebuia să le prevadă.
Ceea ce caracterizează praeterintenţia este împrejurarea că, urmărind
producerea unui anumit rezultat, făptuitorul săvârşeşte o faptă ce constituie
elementul material al unei infracţiuni, dar produce un rezultat mai grav sau în
plus, ce caracterizează o infracţiune mai gravă sau o varianta agravantă a
aceleiaşi infracţiuni.
Legislaţia noastră penală prevede astfel de situaţii, incriminând ca infracţiuni
de sine stătătoare - cum ar fi vătămarea corporală prevăzută de art. 194 NCP,
loviri sau vătămări cauzatoare de moarte prevăzută de art. 195 NCP - fapte cu
urmări praeterintenţionate sau ca variante agravate ale unor infracţiuni în al
căror conţinut complex au fost prevăzute astfel de situaţii, cum ar fi violul care
a avut ca urmare moartea victimei prevăzută de art. 218 alin. 4 NCP, tâlhăria
sau pirateria urmată de moartea victimei, prevăzute de art. 236 NCP etc.
În toate aceste cazuri, acţiunea iniţială este săvârşită cu intenţie, iar rezultatul
mai amplu ori în plus, care depăşeşte intenţia făptuitorului şi care conduce la o
infracţiune mai gravă este săvârşit din culpă.
În cazul praeterintenţiei, făptuitorul acţionează cu intenţie directă pentru
producerea unui anumit rezultat, iar rezultatul mai grav se produce din culpă.
Existenţa acestei forme de vinovăţie – culpa - în producerea rezultatului mai
grav distinge praeterintenţia de intenţia indirectă deoarece, în cazul în care
făptuitorul a prevăzut rezultatul mai grav ca fiind posibil şi totuşi a acţionat,
infracţiunea mai gravă realizată nu poate fi săvârşită decât cu intenţie indirectă.
Vinovăţia – element constitutiv al infracţiunii
Vinovăţia penală se poate manifesta în modalităţi diferite, oricare din acestea
fiind suficientă prin ea însăşi pentru a pune în evidenţă elementul moral al
infracţiunii.
La alcătuirea conţinuturilor constitutive ale infracţiunilor reglementate fie în
partea specială a noului Cod penal, fie în norme penale din legi extrapenale,
legiuitorul penal nu a putut face abstracţie de particularităţile exprimării
subiective tipice ale fiecărei fapte penale, incluzând în conţinutul constitutiv al

acesteia numai acea modalitate sau acele modalităţi subiective care îi sunt
proprii. Pe cale de consecinţă, în sistemul oricărei legislaţii penale unele
infracţiuni sunt prevăzute a fi comise cu intenţie, altele din culpă; o grupă mare
de infracţiuni pot fi săvârşite cu ambele forme de vinovăţie, iar o parte mai
restrânsă cu intenţie depăşită.
Ţinând seama de specificul conduitei antisociale sancţionate, în unele cazuri,
legiuitorul a inclus printre condiţiile laturii subiective a conţinutului infracţiunii
şi unele cerinţe speciale privitoare la mobilul şi scopul faptei, situaţie în care şi
acestea devin elemente ale conţinutului infracţiunii.
Cu alte cuvinte, vinovăţia sau elementul moral – ca latură subiectivă a
conţinutului infracţiunii nu se referă la vinovăţia penală în general, ci la
totalitatea condiţiilor de ordin subiectiv prevăzute de lege pentru existenţa
conţinuturilor unor infracţiuni concrete. Vinovăţia poate exista în oricare din
modalităţile ei; ca latură subiectivă a conţinutului unei infracţiuni determinate,
ea nu poate exista decât în modalitatea anume prevăzută de lege.
Fiind o cerinţă esenţială a incriminării, vinovăţia, ca modalitate concretă de
existenţă a unei infracţiuni, putea fi prevăzută prin două procedee:
- fie prin precizarea formei de vinovăţie în cazul reglementării conţinutului
fiecărei infracţiuni;
- fie prin instituirea unor reguli generale de natură a asigura atât alocarea, cât
şi identificarea formelor de vinovăţie pentru toate faptele incriminate.
Săvârşirea infracţiunii comisive prin omisiune
Potrivit art. 17 NCP, Infracţiunea comisivă care presupune producerea unui
rezultat se consideră săvârşită şi prin omisiune, când:
a) există o obligaţie legală sau contractuală de a acţiona;
b) autorul omisiunii, printr-o acţiune sau inacţiune anterioară, a creat pentru
valoarea socială protejată o stare de pericol care a înlesnit producerea
rezultatului.
Sarcina de lucru 3
Precizează aspectele de diferențiere între intenția indirectă
și culpa cu prevedere.

Rezumat
Potrivit art. 15 alin. 1 NCP: ,, Infracţiunea este fapta prevăzută de legea
penală, săvârşită cu vinovăţie, nejustificată şi imputabilă persoanei care a
săvârşit-o”.
Definiția infracțiunii a fost modificată în noul Cod penal. Astfel, trăsăturile
esențiale ale infracțiunii sunt: tipicitatea (prevederea în legea penală),
antijuridicitatea [fapta să fie nejustificată (ilicită)] și imputabilitatea
(fapta să fie imputabilă). (Udroiu, 2014)
Legiuitorul român din 1969 definea infracţiunea prin dispoziţia înscrisă în
art. 17 alin.1, în sensul că ”este fapta care prezintă pericol social, săvârşită
cu vinovăţie şi prevăzută de legea penală”.
Noua definiție a infracțiunii abandonează ideea că infracțiunea ar fi fapta
care prezintă pericol social, dat fiind că incriminarea faptei de către legiuitor
este consecința aprecierii existenței periculozității sociale a acesteia. În
doctrină au existat opinii în sensul de a se renunța la pericolul social ca
trăsătură esențială a infracțiunii, însă alte opinii sunt consecvente ideii de
analiză distinctă a pericolului social concret al faptei față de pericolul social
abstract. Faptul că pericolul social al faptei nu mai apare menționat în
conținutul definiției legale a infracțiunii nu înseamnă că el nu este o
caracteristică intrinsecă a acesteia, altfel nu s-ar explica limitele diferite ale
pedepselor prevăzute de lege pentru diferite infracțiuni. (V. Pașca, apud
Voicu, 2014)
Conform prevederilor din art. 15 alin. 1 NCP, o faptă devine infracţiune
numai dacă întruneşte anumite trăsături, numai dacă are anumite
caracteristici şi anume: tipicitatea (prevederea în legea penală),
antijuridicitatea [fapta să fie nejustificată (ilicită)] și imputabilitatea
(fapta să fie imputabilă). Aceste trăsături sunt comune tuturor infracţiunilor.
Vinovăţia este definită ca atitudinea psihică a persoanei care, săvârşind cu
voinţă neconstrânsă, o faptă prevăzută de legea penală, nejustificată și
imputabilă persoanei care a săvârșit-o, a avut, în momentul executării, re-
prezentarea faptei şi a urmărilor socialmente periculoase ale acesteia sau,
deşi nu a avut reprezentarea faptei şi a urmărilor, a avut posibilitatea reală,
subiectivă a acestei reprezentări.

1. Constituie infracţiune fapta care îndeplineşte următoarele condiţii
necesare şi suficiente:
a) fapta prevăzută de legea penală, care prezintă pericol social, săvârşită cu
vinovăţie, nejustificată şi imputabilă persoanei care a săvârşit-o;
b) este săvârşită cu vinovăţie; este prevăzută de legea penală, prezintă pericol
social;
c) fapta prevăzută de legea penală, săvârşită cu vinovăţie, nejustificată şi
imputabilă persoanei care a săvârşit-o.
2. Există culpă simplă (neglijenţă) atunci când:

a) infractorul prevede rezultatul faptei sale, dar nu-l acceptă, socotind fără
temei că el nu se va produce;
b) infractorul nu prevede rezultatul faptei sale, deşi trebuia sau putea să-l
prevadă;
c) infractorul nu prevede rezultatul faptei sale, deşi trebuia şi putea să-l
prevadă.
3. Singurul temei al răspunderii penale îl reprezintă:

a) săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală;
b) săvârşirea unei infracţiuni;
c) existenţa unei hotărâri judecătoreşti de condamnare.
4. Există intenţie directă atunci când:

a) infractorul prevede rezultatul faptei sale şi, deşi nu-l urmăreşte, acceptă
posibilitatea producerii lui;
b) infractorul prevede rezultatul faptei sale, urmărind producerea lui prin
săvârşirea acelei fapte;
c) infractorul prevede rezultatul faptei sale, urmăreşte producerea lui, însă
acest rezultat, din cauze independente de voinţa infractorului, nu se produce.
5. Intenţia depăşită (praeterintenţia) este o formă de vinovăţie ce se

realizează:
a) prin săvârşirea unei fapte cu intenţie directă şi producerea unui rezultat mai
grav decât cel urmărit, rezultat care este însă prevăzut şi acceptat de făptuitor la
momentul săvârşirii faptei;
b) prin săvârşirea unei fapte cu intenţie directă şi producerea unui rezultat mai
grav decât cel acceptat de făptuitor prin săvârşirea faptei, rezultat care însă nu
este imputabil făptuitorului dincolo de limita ce ar rezulta din acceptarea sa;
c) prin săvârşirea unei fapte cu intenţie indirectă şi producerea unui rezultat
mai grav decât cel acceptat de făptuitor prin săvârşirea faptei, rezultat ce se
impută acestuia sub forma culpei.

Antoniu G. ; Bulai C. ; Duvac C. ; Griga I ; Ivan Gh. ; Mitrache C-tin. ; Molnar
I. ; Pascu I. ; Pașca V. & Predescu O.(2010). Explicaţii preliminare ale noului
Cod penal. Vol. I. Articolele 1-52. București: Universul Juridic.
Voicu C. ; Uzlău A.S. ; Moroșanu R. & Ghigheci C. (2014). Noul Cod penal.

4. CONŢINUTUL INFRACŢIUNII. FORMELE
INFRACŢIUNII INTENŢIONATE DUPĂ FAZELE
DE DESFĂŞURARE
4.1. Aspecte generale privind noţiunea de conţinut al infracţiunii .................................... 100
4.2. Fazele de desfăşurare a infracţiunii intenţionate ........................................................ 114
4.3. Formele infracţiunii intenţionate după fazele de desfăşurare a activităţii ilicite ......... 117
4.4. Tentativa .................................................................................................................. 121
4.5. Infracţiunea - fapt consumat. Infracţiunea – fapt epuizat ........................................... 131
Rezumat .......................................................................................................................... 135
Teste de autoevaluare ...................................................................................................... 136
Lucrare de verificare ....................................................................................................... 138
Bibliografie minimală ..................................................................................................... 138
Răspunsuri la întrebările din testele de autoevaluare ........................................................ 139
Bibliografie (de elaborare a cursului) .......................................................................... 140
 să explici conceptul de conţinut al infracţiunii;

 să evidenţiezi formele infracţiunii intenţionate după fazele de desfăşurare;
 să enumeri argumentat modalităţile tentativei reglementate în noua
legislaţie penală română.

Angelica Chirilă Conţinutul infracţiunii. Formele infracţiunii intenţionate
după fazele de desfăşurare
4.1. Aspecte generale privind noţiunea de conţinut al infracţiunii

În doctrina penală infracţiunea este cercetată şi sub raportul conţinutului, al
elementelor sale care o particularizează în raport cu alte fapte.
Conţinutul infracţiunii nu se confundă cu trăsăturile esenţiale ale acesteia, care
îşi găsesc reflectarea în orice conţinut punând în evidenţă caracterul penal al
faptei comise. Acesta este prevăzut de norma incriminatoare şi poate fi definită
ca o totalitate de condiţii prevăzute de lege pentru caracterizarea unei fapte ca
infracţiune.
Conţinutul infracţiunii poate îmbrăca două aspecte:
a) conţinutul legal, cel descris prin norma de incriminare şi cuprinde
condiţiile obiective şi subiective în care o faptă devine infracţiune;
b) conţinutul concret, este cel al unei fapte determinate, săvârşită în realitatea
obiectivă de către o persoană şi care se înscrie prin elementele sale în tiparul
abstract prevăzut în norma de incriminare.
În doctrina penală se face deosebire între conţinutul juridic şi conţinutul
constitutiv al infracţiunii care ar cuprinde condiţiile solicitate de lege, cu privire
la actul de conduită interzis, pe care le realizează infractorul prin săvârşirea
faptei ori care devin relevante prin comiterea faptei.
Deoarece conţinutul constitutiv al infracţiunii este dat întotdeauna în norma de
incriminare, nu poate lipsi din conţinutul juridic al infracţiunii. Conţinutul
juridic al infracţiunii se identifică cu conţinutul constitutiv atunci când în
norma de incriminare nu sunt trecute decât condiţiile cu privire la actul de
conduită interzis. Aceasta poate cuprinde pe lângă conţinutul constitutiv şi
condiţii privitoare la celelalte elemente.
Conţinutul generic este cercetat pentru o mai bună cunoaştere a infracţiunii şi
el cuprinde un ansamblu de condiţii obiective şi subiective, comune
conţinutului infracţiunilor. Cunoaşterea conţinutului generic al infracţiunii
necesită cunoaşterea structurii acestuia, a elementelor componente şi a
raporturilor dintre ele.
Structura conţinutului infracţiunii
În conţinutul infracţiunii sunt prevăzute condiţii cu privire la anumite elemente
ce privesc fapta, făptuitorul, valoarea socială căreia i se aduce atingere,
împrejurările de timp şi de loc în care se săvârşeşte fapta.
S-a susţinut că în conţinutul infracţiunii nu poate intra cel ce săvârşeşte fapta -
subiectul infracţiuni; după cum nici valoarea socială căreia i se aduce atingere -
obiectul infracţiunii. Obiectul şi subiectul sunt elemente extrinseci conţinutului
infracţiunii, sunt factori, condiţii preexistente săvârşirii oricărei infracţiuni.

Condiţiile prevăzute în conţinutul diferitelor infracţiuni, se pot clasifica după
mai multe criterii:
a) Un criteriu ar fi acela al elementelor la care se referă şi deosebim: condiţii
privitoare la faptă; cu privire la făptuitor; cu privire la obiectul infracţiunii; cu
privire la locul şi timpul săvârşirii infracţiunii.
După acest criteriu putem face unele distincţii între condiţiile cu privire la actul
de conduită şi care desemnează conţinutul constitutiv al infracţiunii şi
condiţiile cu privire la celelalte elemente exterioare actului de conduită cu
privire la obiectul, la subiectul infracţiunii, la locul şi timpul săvârşirii
infracţiunii.
b) După situarea în timp a condiţiilor cerute de lege, faţă de săvârşirea faptei se
disting condiţii: preexistente; concomitente şi subsecvente.
După cum arată şi denumirea, condiţiile preexistente se situează în timp,
anterior actelor de executare a faptei şi pot face referire atât la obiectul
infracţiunii, la subiecţii, ori la starea pe care trebuie sa se grefeze fapta.
Condiţiile concomitente sunt cele în care se săvârşeşte fapta şi pot privi locul şi
timpul comiterii actului de conduită.
Condiţiile subsecvente sunt situate în timp după comiterea actului incriminat şi
pot privi producerea unei anumite urmări.
c) În funcţie de rolul şi importanţa lor în caracterizarea faptei ca infracţiune,
condiţiile pot fi: esenţiale sau constitutive şi accidentale sau circumstanţiale.
Condiţiile esenţiale sau constitutive realizează conţinutul infracţiunii, iar
neîndeplinirea lor conduce la nerealizarea infracţiunii - deci fapta nu poate fi
considerată infracţiune.
Condiţiile accidentale sau circumstanţiale intră în conţinutul calificat ori
atenuat al infracţiunii. Nerealizarea acestor condiţii nu conduce decât la
nerealizarea conţinutului agravat ori atenuat al infracţiunii, după caz,
realizându-se însă conţinutul infracţiunii tipice sau de bază.
Factorii infracţiunii. Obiectul infracţiunii
A. Noţiune. Doctrina penală este unanimă în a considera obiectul infracţiunii
ca fiind valoarea sociala şi relaţiile sociale create în jurul acestei valori, care
este periclitată ori vătămată prin fapta infracţională.
Prin infracţiune se vatămă ori se periclitează o valoare socială ocrotită printr-o
normă de drept penal. Ocrotirea acestei valori sociale prin normele dreptului
penal, conferă obiectului infracţiunii caracterul de obiect juridic.
B. Aspecte ale obiectului infracţiunii. În literatura juridică de specialitate

obiectul infracţiunii este prezentat sub mai multe aspecte, după gradul mai
întins ori mai restrâns de relaţii sociale născute în legătură cu valoarea socială
ocrotită şi care este periclitată ori vătămată prin infracţiune distingem astfel:
a) Obiectul juridic general care este format din totalitatea relaţiilor sociale
ocrotite prin normele dreptului penal.
S-a reproşat acestei categorii de obiect că este prea generală şi nu foloseşte nici
teoriei şi nici practicianului. Nu orice infracţiune este îndreptată împotriva
societăţii, ci doar împotriva unei relaţii sociale sau cel mult împotriva unui
fascicol, grup de relaţii sociale.
b) Obiectul juridic generic (de grup) este format din fascicolul, grupul,
mănunchiul de valori sociale de aceeaşi natură ocrotite prin normele penale.
Aceasta este comun pentru un grup de infracţiuni.
Categoria aceasta de obiect al infracţiunii este acceptată de majoritatea
autorilor în doctrina penală şi stă la baza sistematizării infracţiunilor în partea
specială a Codului penal. După grupul de relaţii sociale ocrotite şi cărora li se
aduce atingere prin infracţiune, în partea specială a C.P., infracţiunile se împart
pe titluri, capitole, secţiuni şi distingem: infracţiuni contra statului; infracţiuni
contra persoanei; infracţiuni contra patrimoniului; infracţiuni contra înfăptuirii
justiţiei.
c) Obiectul juridic specific este valoarea socială concretă căreia i se aduce
atingere prin infracţiune.
d) Obiectul direct nemijlocit (material). Obiectul material nu este prezent la
toate infracţiunile, ci doar la acelea la care valoarea socială este exprimată într-
o unitate materială.
Infracţiunile care au obiect material sunt infracţiuni de rezultat, iar cele care nu
au astfel de obiect material sunt infracţiuni de pericol, de punere în primejdie.
Lipsa obiectului, de unde credea infractorul că se afla în momentul săvârşirii
faptei, conduce la calificarea faptei ca tentativă improprie.
Fără să admitem, deci, că infracţiunea se îndreaptă împotriva obiectului ca ceva
material, considerăm utilă examinarea aspectului material al obiectului
infracţiunii atât pentru stabilirea existenţei infracţiunii, cât şi pentru corecta
calificare juridică a faptei comise. Mai mult, necesitatea cunoaşterii aspectului
material al obiectului infracţiunii, este cerută de legiuitor, care prin unele
dispoziţii se referă la obiectul infracţiunii în sensul material.
e) Obiectul juridic complex. Este specific infracţiunilor complexe şi este
format dintr-un obiect juridic principal (relaţie socială principală căreia i se
aduce atingere) şi dintr-un obiect juridic adiacent, secundar (relaţia socială
secundară căreia i se aduce atingere prin fapta infracţională).

C. Importanţa cunoaşterii obiectului infracţiunii.
Obiectul infracţiunii este un factor preexistent, necesar oricărei infracţiuni.
Inexistenţa acestuia conduce la inexistenţa infracţiunii.
În conţinutul legal, la multe infracţiuni, lipsesc referirile cu privire la obiectul
infracţiunii, acestea deducându-se indirect din descrierea faptei. La
infracţiunile în conţinutul cărora întâlnim referiri la obiect, acestea trebuiesc
îndeplinite, pentru ca fapta să fie socotită infracţiune.
Subiecţii infracţiunii
Prin noţiunea de subiecţi ai infracţiunii, se desemnează în doctrina penală,
persoanele implicate în săvârşirea unei infracţiuni, fie prin însăşi săvârşirea
infracţiunii, fie prin suportarea consecinţelor acesteia. Sunt aşadar, subiecţi ai
infracţiunii atât persoana fizica/persoana juridică ce nu şi-au respectat
obligaţia din cadrul raportului juridic penal de conformare şi au săvârşit fapta
interzisă, cât şi persoana fizică sau persoana juridică beneficiare a ocrotirii
juridice penale şi care prin săvârşirea infracţiunii au suportat consecinţele
acesteia.
Noţiunea de subiecţi ai infracţiunii nu se confundă cu noţiunea de subiecţi de
drept penal ce desemnează persoanele implicate în raporturi de drept penal, fie
ca destinatari ai obligaţiei de conformare în cadrul raporturilor juridice penale
de cooperare, fie ca beneficiari ai ocrotirii juridice penale. Subiecţii de drept
penal prin implicarea lor în săvârşirea unei infracţiuni devin subiecţi ai
infracţiunii, cu alte cuvinte, toţi subiecţii infracţiunii sunt şi subiecţi de drept
penal, dar nu şi reciproc.
În funcţie de modul în care sunt implicate în săvârşirea infracţiunii, se face
distincţie între subiecţi activi sau propriu-zişi ai infracţiunii, care sunt
persoanele fizice/juridice ce au săvârşit infracţiunea, şi subiecţi pasivi sau
persoanele vătămate care suferă răul produs prin săvârşirea infracţiunii.
A. Subiectul activ al infracţiunii
Noţiune: Subiectul activ al infracţiunii - persoana fizică/juridică ce a săvârşit
fapta directă şi nemijlocit (în calitate de autor) ori a participat la săvârşirea
infracţiunii (în calitate de instigator sau complice).
Persoana care a săvârşit o infracţiune este infractor. În legislaţie cât şi în
doctrina penală se foloseşte atât noţiunea de infractor, cât şi de făptuitor pentru
a desemna persoana care a săvârşit o faptă prevăzută de legea penală. Însă,
între cele două noţiuni nu putem pune semnul egalităţii, cea de făptuitor fiind
mai întinsă, desemnează persoana care a săvârşit o faptă prevăzută de legea
penală, care nu este sinonimă cu noţiunea de infracţiune.
După cum am arătat, infracţiunea reprezintă fapta prevăzută de legea penală,

săvârşită cu vinovăţie şi care prezintă pericol social. Lipsa vinovăţiei sau a
pericolului social face ca fapta săvârşită prevăzută de legea penală să nu fie
infracţiune, iar persoana care a săvârşit-o să nu fie infractor, ci doar făptuitor.
Persoana juridică poate fi subiect activ al infracţiunii, prevăzându-se sancţiuni
specifice ca: amenda; dizolvarea persoanei juridice; suspendarea pedepsei
juridice: închiderea localului.
Pentru a fi subiect activ al infracţiunii persoana fizică trebuie să îndeplinească
anumite condiţii generale şi speciale.
1. Condiţiile generale se desprind din economia dispoziţiilor art. 15 NCP; art.
28 NCP; art. 27 NCP; art. 113 NCP şi privesc:
a) vârsta;
b) responsabilitatea;
c) libertatea de voinţă şi acţiune.
a). Vârsta cerută de lege.
Având în vedere particularităţile bio-psihice ale minorului, legiuitorul penal
român a stabilit ca vârsta de la care o persoana poate să răspundă penal, să
devină subiect al infracţiunii este de 14 ani împliniţi.
Până la vârsta de 14 ani se prezumă absolut că minorul nu are discernământ,
adică nu are dezvoltarea psiho-fizică necesară pentru a-şi da seama de
rezonanţa socială a faptelor sale, să poată fi stăpân pe ele. Minoritatea
făptuitorului (sub 14 ani) constituie cauza de neimputabilitate (art. 27 NCP).
Având în vedere că nici după împlinirea vârstei de 14 ani dezvoltarea bio-
psihică a persoanei, nu este suficientă întotdeauna, în legislaţia penală s-a
prevăzut că minorul între 14 şi 16 ani va răspunde penal numai dacă se
dovedeşte că în săvârşirea faptei concrete a avut discernământ.
Întrucât prin discernământ se înţelege capacitatea persoanei de a-şi manifesta
conştient voinţa în raport cu o anumită faptă concretă nu este suficientă
constatarea că minorul în vârstă de la 14 la 16 ani are capacitate generală, ci că
în raport cu fapta săvârşită a avut discernământ.
Minorul care a împlinit vârsta de 16 ani este prezumat că are capacitate penală.
Şi aceasta prezumţie este relativă, putând fi combătută prin proba contrarie.
b). Responsabilitatea este cea de-a doua condiţie generală pentru subiectul
activ al infracţiunii. Noţiunea nu este definită în codul penal, ea se poate
deduce din interpretarea dispoziţiilor art. 28 NCP, care definesc
iresponsabilitatea, cauză de neimputabilitate.
Nu este imputabilă fapta prevăzută de legea penală săvârşită de persoana care,

în momentul comiterii acesteia, nu putea să-şi dea seama de acţiunile sau

inacţiunile sale ori nu putea să le controleze, fie din cauza unei boli psihice, fie
din alte cauze (art. 28 NCP).
Responsabilitatea este definită în doctrina penală ca fiind aptitudinea persoanei
de a-şi da seama de faptele sale (acţiuni sau inacţiuni) de rezonantă
(semnificaţia) socială a acestora precum şi de a-şi putea determina şi dirija
conştient voinţa în raport cu aceste fapte.
Aşa cum putem observa, responsabilitatea se poate aprecia prin prisma a doi
factori: unul intelectiv ce presupune capacitatea persoanei de a înţelege
semnificaţia acţiunilor sau inacţiunilor ei, a urmărilor acestora şi altul volitiv ce
presupune capacitatea persoanei de a fi stăpână pe acţiunile sau inacţiunile sale,
pe care le dirijează în mod conştient. Lipsa unuia dintre aceşti factori, celui
intelectiv duce la iresponsabilitate, caz în care lipseşte vinovăţia; iar când
persoana este constrânsă lipseşte factorul volitiv. Responsabilitatea se prezumă,
ea este stare normală a oricărei persoane ce a împlinit vârsta de 16 ani.
c). Libertatea de voinţă şi acţiune. Este condiţia generală a subiectului activ al
infracţiunii, ce presupune că acesta a decis în mod liber asupra săvârşirii faptei
şi a avut libertatea de hotărâre şi libertatea de acţiune potrivit propriei sale
voinţe.
Condiţii speciale privind subiectul activ al infracţiunii
În doctrina penală, pe lângă condiţiile generale privind subiectul activ sunt
prevăzute şi alte condiţii speciale pentru anumite infracţiuni. Aceste condiţii
speciale se referă la anumite calităţi: cetăţean, pentru infracţiunile de trădare;
străin, pentru infracţiunea de spionaj; funcţionar. pentru infracţiunile de abuz în
serviciu, neglijenţa în serviciu; militar, pentru unele infracţiuni contra
capacităţii de apărare a patriei. Subiectul activ pentru care este necesară
îndeplinirea unei condiţii speciale se numeşte subiect activ calificat sau
circumstanţial.
B. Subiectul pasiv al infracţiunii
În doctrina penală, subiectul pasiv este definit ca fiind persoana fizică sau
persoana juridică titulară a valorii sociale ocrotite şi care este vătămată ori
periclitată prin infracţiune. Subiectul pasiv al infracţiunii trebuie să
îndeplinească şi el anumite condiţii generale şi speciale.
a). Condiţii generale
Pentru a fi subiect al infracţiunii persoana fizică sau persoana juridică trebuie
sa fie titulară a valorii sociale ocrotite penal. De cele mai multe ori subiectul
pasiv al infracţiunii este şi persoana păgubită prin infracţiune.

b). Condiţii speciale

Sunt prevăzute în conţinutul unor infracţiuni. Astfel, este necesar de exemplu,
pentru infracţiunea de ultraj (art. 257 NCP) ca subiectul pasiv să fie un
funcţionar ce îndeplineşte o funcţie ce implică exerciţiul autorităţii de stat;
pentru infracţiunea de ucidere ori vătămare a nou-născutului săvârşită de către
mamă (art. 200 NCP) subiectul pasiv al infracţiunii trebuie să fie noul născut
al mamei.
Locul şi timpul săvârşirii infracţiunii
Sunt elemente preexistente infracţiunii, fără de care nu poate fi concepută
săvârşirea unei infracţiuni. În legea penală au fost înscrise dispoziţii cu privire
la incidenţa acesteia în raport cu locul de săvârşire a infracţiunii (art. 8-14
NCP) în raport cu timpul (art. 3-7 NCP) Locul şi timpul pot apărea în
conţinutul unei infracţiuni influenţând existenţa acesteia, ori realizând un
conţinut calificat al infracţiunii.
Conţinutul constitutiv al infracţiunii. Noţiune
Conţinutul constitutiv al infracţiunii, desemnează totalitatea condiţiilor
prevăzute în norma de incriminare cu privire la actul de conduită interzis
(prohibit) pe care (condiţii) le îndeplineşte făptuitorul ori devin relevante prin
săvârşirea acţiunii sau inacţiunii de către acesta.
Deoarece conţinutul constitutiv nu poate lipsi din conţinutul juridic al oricărei
infracţiuni, cercetarea acestuia are importanţă deosebită în doctrina penală.
Componenta esenţială a conţinutului constitutiv, acţiunea făptuitorului interzisă
prin norma penală, este cercetată în doctrina penală sub aspecte: obiectiv şi
subiectiv.
Aspectul obiectiv sau latura obiectivă şi aspectul subiectiv sau latura
subiectivă, consacrate în ştiinţa dreptului penal sunt aspecte sau laturi ale
aceeaşi manifestări (acţiuni sau inacţiuni) voluntar conştiente a făptuitorului în
sfera relaţiilor sociale.
Latura obiectivă. Noţiune
Latura obiectivă a conţinutului constitutiv al infracţiunii desemnează totalitatea
condiţiilor cerute de norma de incriminare privitoare la actul de conduită
pentru existenţa infracţiunii.
Cercetarea ei se face prin examinarea elementelor sale componente,
recunoscute în doctrina penală ca fiind:
 Elementul material;
 Urmarea imediată;
 Legătura de cazualitate între elementul material şi urmareaimediată;

Elementul material
Elementul material - desemnează actul de conduită interzis prin norma de
incriminare..
In norma de incriminare, elementul material este desemnat printr-un cuvânt sau
printr-o expresie ce arată acţiunea sau inacţiunea interzisă, este aşa numitul
"verbum regens".
a) Acţiunea sub care se poate prezenta elementul material desemnează o
atitudine a făptuitorului prin care face ceva, ce legea penală ordonă să nu se
facă. Ea se poate realiza prin: acte materiale ca: lovire, luare, distrugere,
ucidere; cuvinte, proferate de cuvinte la insultă, la propagandă pentru război
(art. 405 NCP); sau prin scris la inducerea în eroare a organelor judiciare;
falsificare; contrafacere; alterare a înscrisului.
b) Inacţiunea desemnează atitudinea făptuitorului care nu face ceva, ceea ce
legea penală ordona să facă.
Această noţiune nu constituie element material al infracţiunii dacă nu există o
obligaţie convenţionala sau legală de a nu rămâne în pasivitate, pentru a
împiedica o altă energie să producă rezultatul periculos.
Prin inacţiune se comit infracţiuni ca: nedenunţarea unor infracţiuni contra
securităţii naţionale (art. 410 NCP); nedenunţarea (art. 266 NCP); Omisiunea
sesizării (art. 267 NCP); lăsarea fără ajutor a unei persoane aflate în dificultate
(art. 203 NCP).
În conţinutul infracţiunii elementul material poate să apară în două variante:
 varianta unică - când constă fie intr-o acţiune, fie într-o inacţiune;
 variante alternative - când constă din mai multe acţiuni sau inacţiuni.
Între elementul material în varianta unică şi variante alternative există o
distincţie importantă, utilă la încadrarea corectă a faptei săvârşită, căci pentru
infracţiunile cu element material alternativ, realizarea lui într-una ori mai multe
variante nu este de natură să schimbe unicitatea infracţiunii.
În cazul variantelor alternative elementul material poate fi reprezentat nu
numai prin acţiuni, ori inacţiuni, ci şi printr-o acţiune şi o inacţiune.
Totodată elementul material poate fi constituit din mai multe acţiuni reunite.
Cerinţele esenţiale - privesc elementul material şi realizarea acestora trebuie
observată odată cu săvârşirea lui, pentru a putea caracteriza fapta ca
infracţiune.
Aceste cerinţe esenţiale pot face referire la:

 Locul săvârşirii faptei: în public; pe drumul public;

 Timpul săvârşirii faptei: de exemplu, părăsirea câmpului de luptă în timpul
luptei (art. 422 NCP), uciderea copilului nou născut imediat după naştere, dar
nu mai târziu de 24 de ore (art. 200 NCP).
 Modul şi mijloacele de săvârşire a infracţiunii: de exemplu falsificarea unui
înscris oficial prin contrafacerea scrierii ori a subscrierii sau prin alterarea în
orice mod (art. 320 NCP).
Urmarea imediată
Prin săvârşirea acţiunii sau inacţiunii împotriva obiectului infracţiunii se
produce o vătămare, o periclitare a acestuia. Vătămarea adusă valorii sociale
ocrotite prin fapta interzisă reprezintă tocmai urmarea socialmente periculoasă
- element al laturii obiective a conţinutului constitutiv al infracţiunii.
Urmarea socialmente periculoasă trebuie să fie imediată adică să fie rezultatul
nemijlocit al acţiunii sau inacţiunii şi nu un rezultat mijlocit îndepărtat.
Urmarea imediată este un element necesar al conţinutului constitutiv al
infracţiunii pe când celelalte urmări mai îndepărtate, (subsecvente) pot fi
elemente de circumstanţiere în conţinutul agravat al infracţiunii.
Când în conţinutul infracţiunii nu sunt referiri cu privire la rezultat, astfel de
infracţiuni se numesc infracţiuni "de pericol", "de atitudine", "infracţiuni
formale". Împărţirea faptelor socialmente periculoase în infracţiuni de rezultat
şi infracţiuni de pericol este controversată în doctrina penală. La infracţiunile
ce au în conţinutul lor prevăzută o urmare, sau mai multe urmări este necesară
stabilirea legăturii de cauzalitate între elementul material (acţiunea sau
inacţiunea) şi urmarea produsă.
Legătura de cauzalitate
Legătura de cauzalitate - liantul între elementul material (cauza) şi urmarea
imediată (efectul) cerut de lege pentru existenţa infracţiunii.
Astfel putem spune că existenţa infracţiunii este condiţionată de legătura de
cauzalitate dintre actul de conduită interzis şi urmarea imediată socialmente
periculoasă prevăzută de lege.
Legătura de cauzalitate între elementul material şi urmarea imediată deşi nu
este prevăzută în conţinutul juridic al infracţiunii caracterizează totuşi orice
infracţiune. Cercetarea legăturii de cauzalitate este necesară în cazul
"infracţiunilor materiale", adică la acele infracţiuni în care urmarea imediată se
materializează printr-un rezultat, printr-o schimbare în realitatea obiectivă. În
cazul "infracţiunilor formale" stabilirea legăturii de cauzalitate nu este necesară
ea rezultând din săvârşirea faptei.
În practica judiciară se întâlnesc mai multe cauze în care urmarea periculoasă
se datorează acţiunii sau inacţiunii mai multor persoane la care se interpun şi

anumite împrejurări care au influenţat rezultatul produs.
Stabilirea legăturii de cauzalitate este dificilă şi deoarece priveşte fenomene ce
au avut loc în trecut, iar caracteristicile lor sunt deduse pornind de la rezultatul
produs.
Nu trebuie să neglijăm nici dificultăţile de ordin teoretic, generate de aplicarea
tezelor filozofice cu privire la raportul de cauzalitate la specificul infracţiunii.
1. Teorii privitoare la legătura de cauzalitate
În literatura de specialitate sunt cunoscute mai multe teorii ce privesc legătura
de cauzalitate; teorii ce pot fi grupate în două curente: teza monistă şi teza
pluralistă.
A. Teza monistă consideră că urmarea imediată are o singură cauză şi de aceea
în situaţia unei pluralităţi de contribuţii umane, acestea trebuie considerate ca
simple condiţii. fără semnificaţie penală.
În cazul tezei moniste, părerile autorilor sunt diferite, formulându-se mai multe
teorii cu privire la criteriile de stabilitate a contribuţiei umane ce trebuie să fie
considerată cauză a rezultatului. Astfel, autorii literaturii de specialitate au emis
teoriile următoare:
a) Teoria cauzei eficiente propune să fie considerată drept cauză a rezultatului
aceea care a declanşat procesul genetic (de generare) şi a creat pentru
celelalte condiţii aptitudinea de a produce urmarea imediată.
b) Teoria cauzei proxime consideră drept cauză contribuţia umană ce se
situează în timp imediat anterior rezultatului.
c) Teoria cauzei preponderente consideră cauză a unui anumit rezultat energia
care a contribuit cel mai mult la producerea acestuia.
d) Teoria cauzei adecvate sau tipice consideră drept cauză a unui rezultat pe
aceea care este proprie sau aptă, natura ei, să producă acel rezultat. În cadrul
acestei teorii se susţine că fiecare rezultat îşi are o cauză tipică, proprie,
firească, adecvată.
Totuşi se reproşează acestei teorii, ca de altfel şi celorlalte teorii, că restrânge
antecedenţa cauzală la o singură contribuţie umană. S-a mai arătat că este
neştiinţifică această teorie prin propunerea de a stabili legătura de cauzalitate în
raport cu caracterul tipic al acesteia fără observarea legăturii reale dintre faptă
şi rezultatul produs. Teoria cauzei adecvate nu oferă soluţii în acele situaţii în
care rezultatul este produs prin acţiuni ne tipice.
B. Teza pluralistă are în vedere ca producerea rezultatului se datorează unui
concurs de cauze. Şi în cazul tezei pluraliste ca şi cel moniste au fost formulate
mai multe teorii dintre care:
a) Teoria echivalenţei condiţiilor, denumită şi teoria condiţiei sine qua non.

Este teoria cu cea mai largă răspândire şi a fost formulată încă din anul 1860 de
penalistul Von Buri.
Potrivit acestei teorii i s-a reproşat că situează pe acelaşi plan toate condiţiile
fără a diferenţia contribuţia acestora la producerea rezultatului, nu diferenţiază
cauzele de condiţii şi nu deosebeşte diferitele condiţii în ceea ce priveşte rolul
acestora în producerea rezultatului.
b) Teoria condiţiei necesare propune a fi considerată drept a rezultatului orice
condiţie necesară pentru producerea lui ţinându-se seama de contribuţia
concretă adusă de fiecare condiţie.
În acelaşi mod ca şi teoria echivalenţei condiţiilor, teoria condiţiei necesare
recomandă pentru stabilirea legăturii de cauzalitate izolarea temporară şi
artificială a cauzelor mecanice, biologice, chimice, pentru a reţine actele
omeneşti care au contribuit la producerea rezultatului.
Şi acestei teorii i s-a reproşat faptul că nu aduce nimic nou în problema
legăturii de cauzalitate deoarece post factum toate condiţiile apar ca necesare
după ce rezultatul s-a produs. Totodată, această teorie a mai fost criticată şi
pentru faptul că şterge deosebirile dintre cauze şi condiţii, putând fi cauza orice
condiţie necesară pentru producerea rezultatului.
Teoriile nu sunt la adăpost de critici şi fiecare în parte nu rezolvă problema
legăturii de cauzalitate în întregime.
Totuşi, doctrina penală apreciază faptul că teoria echivalenţei condiţiilor oferă
cele mai mari posibilităţi pentru soluţionarea legăturii de cauzalitate, stabilind
corect sfera contribuţiilor cu legătura de cauzalitate, dar nepermiţând stabilirea
deosebirilor dintre diferitele contribuţii aduse, la producerea aceluiaşi rezultat
periculos, deşi legea obligă să se ţină seama de contribuţia participanţilor la
săvârşirea infracţiunii.
2. Orientări practice pentru stabilirea legăturii de cauzalitate
Pornind de la teoria echivalenţei condiţiilor mai adăugăm precizările de mai
sus pentru a stabili legătura de cauzalitate în infracţiune, ce se poate realiza cu
observarea următoarelor reguli:
a) Identificarea în antecedenţa cauzală a tuturor contribuţiilor umane care ar
putea avea legătură cauzală cu aceasta, reţinând şi eventualele împrejurări cu
legătura de cauzalitate. Verificarea legăturii cauzale a contribuţiilor urmează să
fie realizată cu ajutorul criteriului "sine qua non", izolându-se ipotetic fiecare
contribuţie, pentru ca să putem vedea dacă fără aceasta, rezultatul s-ar fi produs
în acelaşi grad de gravitate.
Dacă şi fără acea contribuţie rezultatul s-ar fi produs în acelaşi mod şi în
aceleaşi proporţii, trebuie să eliminăm acea contribuţie din antecedenţa
cauzală.
În ipoteza pluralităţii de contribuţii va trebui să se constate legătura dintre ele,
lanţul lor neîntrerupt având în vedere şi faptul că acea întrerupere nu poate
avea loc decât dacă intervine un nou lanţ cauzal. Când celelalte contribuţii
ulterioare nu aparţin unui alt lanţ cauzal, legătura de cauzalitate nu este
întreruptă.
b) Stabilirea aspectului psihic a legăturii de cauzalitate.
Verificarea aspectului psihic al legăturii de cauzalitate se face în funcţie de
vinovăţia cerută de lege pentru existenţa infracţiunii, deci diferenţiat, după cum
fapta incriminată este săvârşita cu intenţie, din culpă ori cu praeterintenţie.
c) Delimitarea şi determinarea exactă a contribuţiilor esenţiale şi a
contribuţiilor înlesnitoare din antecedenţa cauzală.
Aceste operaţiuni le putem realiza Stabilirea legăturii de cauzalitate pe plan
psihic între fapta şi urmarea socialmente periculoasă nu presupune şi existenţa
vinovăţiei ca element subiectiv al infracţiunii, vinovăţia putând lipsi (ca la
cauzele ce înlătură caracterul penal al faptei).
cu ajutorul criteriului "sine qua non" supunând verificării toate contribuţiile cu
legătură de cauzalitate, pe baza criteriului "sine qua non", raportat însă la
rezultat în general, în configuraţia tipică şi nu aşa cum s-a produs în realitate.
Vor fi reţinute ca fiind contribuţii esenţiale sau cauzal necesare în lipsa cărora
rezultatul nu s-ar fi produs.
Restul contribuţiilor care nu au avut nici un astfel de rol, vor fi considerate
înlesnitoare sau operativ necesare, putând atrage şi ele răspunderea penală,
cunoscând faptul că aceste contribuţii sunt specifice instigatorilor şi
complicilor.
Latura subiectivă. Noţiune. Structură
Ca element al conţinutului constitutiv al infracţiunii, latura subiectivă cuprinde
totalitatea condiţiilor cerute de lege cu privire la atitudinea conştiinţei şi voinţei
infractorului faţă de fapta şi urmările ei periculoase, pentru caracterizarea
faptei ca infracţiune.
În doctrina penală, cercetarea laturii subiective a infracţiunii se face prin
prisma elementelor sale componente. Un element important, esenţial al laturii
subiective a interacţiunii îl constituie elementul subiectiv (vinovăţia).
Alături de elementul subiectiv, uneori se mai adaugă şi una sau mai multe
condiţii - cerinţe esenţiale (mobiluri, scopuri).
Elementul subiectiv
Elementul subiectiv - reprezintă atitudinea psihică a făptuitorului. faţă de
fapta şi urmările sale, atitudine exprimata în vinovăţia cerută de lege pentru

existenţa acelei infracţiuni.
Studiile oamenilor de ştiinţa au demonstrat că se face distincţie intre: 1.
vinovăţia ca element subiectiv esenţial al infracţiunii (art. 15 NCP) şi 2.
vinovăţia ca element al conţinutului unei infracţiuni.
1. Vinovăţia, ca element subiectiv esenţial al infracţiunii (art. 15 NCP), este
exprimată în formele şi modalităţile prevăzute de art. 16 NCP, şi există ori de
câte ori se constată îndeplinirea uneia dintre acele modalităţi.
2. Vinovăţia, ca element al conţinutului infracţiunii va exista numai atunci
când elementul material al infracţiunii a fost săvârşit cu forma de vinovăţie
cerută de lege. Fapta constituie infracţiune numai dacă a fost săvârşită cu forma
de vinovăţie cerută de legea penală (art. 16 alin. 1 NCP).
Distincţia este necesară pentru că existenţa vinovăţiei ca element subiectiv
esenţial al infracţiunii (art. 15 NCP), nu presupune întotdeauna şi existenţa
vinovăţiei ca element al conţinutului infracţiunii. Din aceasta putem spune că
poate exista vinovăţie ca element subiectiv esenţial al infracţiunii, fără să existe
vinovăţie ca element subiectiv al infracţiunii, aşa cum este posibil să existe
vinovăţie ca element al conţinutului infracţiunii (fapta este săvârşită cu
vinovăţia cerută de lege) fără a exista ca element subiectiv esenţial al
infracţiunii (cazul faptelor comise în stare de legitimă apărare, stare de
necesitate, constrângere fizică şi constrângere morală etc.).
Formele vinovăţiei
Vinovăţia, ca element subiectiv poate fi prevăzută sub forma intenţiei, culpei
sau praeterintenţiei (intenţiei depăşite).
Ca element al conţinutului infracţiunii vinovăţia trebuie prevăzută în conţinutul
juridic al fiecărei infracţiuni. Deci, în norma de încriminare a faptei, este
necesară şi prevederea vinovăţiei cu care fapta săvârşită devine infracţiune.
Legiuitorul penal român a stabilit şi în partea generală a Codului penal, reguli
cu caracter de principiu după care se poate determina forma de vinovăţie
necesară pentru existenţa unei anumite infracţiuni, deoarece sistemul prevederii
în conţinutul normei de incriminare a formei de vinovăţie cu care trebuie
săvârşită fapta pentru a fi considerată infracţiune, este greu de realizat, şi poate
impieta asupra clarităţii textelor.
Regulile după care se determină forma de vinovăţie necesară pentru existenţa
unei anumite infracţiuni sunt prevăzute la art. 16 alin. 6 NCP.
Fapta constând într-o acţiune sau inacţiune constituie infracţiune când este
săvârşită cu intenţie. Fapta comisă din culpă constituie infracţiune numai când

legea o prevede în mod expres.

Cerinţe esenţiale. Mobilul
Pe lângă elementul subiectiv (vinovăţia), în conţinutul unor infracţiuni sunt
prevăzute şi anumite cerinţe esenţiale care întregesc elementul subiectiv şi pot
privi mobilul sau scopul cu care se săvârşesc faptele.
Mobilul sau cauza interna a actului de conduită desemnează acel sentiment
(dorinţă, tendinţă, pasiune) ce a condus la naşterea în mintea făptuitorului a
ideii unei anumite fapte.
Mobilul săvârşirii infracţiunii constituie un element necesar pentru cunoaşterea
actului de conduită şi a periculozităţii infractorului cu consecinţe pe planul
adoptării sancţiunilor penale faţă de acesta, chiar dacă pentru existenţa
infracţiunii nu se cere un anumit mobil.
Sunt şi cazuri, dar cu titlu de excepţie, în care pentru întregirea laturii
subiective, pe lângă intenţie ca element subiectiv să se prevadă în conţinutul
infracţiunii şi un anumit motiv sau mobil.
Mobilul faptei poate apărea ca element circumstanţial în conţinutul calificat al
unei infracţiuni, exemplu: omorul devine calificat când este săvârşit din interes
material (art. 189 lit. b NCP).
Mobilul săvârşirii faptei poate constitui circumstanţa agravantă generală, dacă
săvârşirea infracţiunii a avut loc pentru motive legate de rasă, naţionalitate,
etnie, limbă, religie, gen, orientare sexuală, opinie ori apartenenţă politică,
avere, origine socială, vârstă, dizabilitate, boală cronică necontagioasă sau
infecţie HIV/SIDA ori pentru alte împrejurări de acelaşi fel, considerate de
făptuitor drept cauze ale inferiorităţii unei persoane în raport cu celelalte (art.
77 lit. h NCP) şi conduc la agravarea facultativă a sancţiunilor penale faţă de
cei care au săvârşit fapta din aceste motive.
Cerinţe esenţiale. Scopul
Scopul sau ţelul urmărit prin săvârşirea faptei întregeşte elementul subiectiv al
infracţiunii şi presupune reprezentarea clară a rezultatului faptei, de către
făptuitor.
Scopul apare în conţinutul juridic al infracţiunii, dar destul de rar şi desemnând
o finalitate ce se situează în afara infracţiunii. Va fi îndeplinită această cerinţă
esenţială când făptuitorul a urmărit realizarea scopului prevăzut de lege,
indiferent dacă acest scop a fost atins sau nu prin săvârşirea faptei, elementul
subiectiv luând forma intenţiei calificate prin scop.
Sunt şi cazuri în care scopul ca cerinţa esenţială este ataşat elementului obiectiv
al infracţiunii şi trebuie privit ca atare; este cazul infracţiunilor în care "scopul"
este folosit cu înţelesul de destinaţie.

Scopul poate apare şi ca element circumstanţial în conţinutul calificat al unor
infracţiuni.
Cunoaşterea scopului urmărit de infractor este importanţa în individualizarea
sancţiunilor de drept penal.
Sarcina de lucru 1
Prezintă în 10-15 rânduri observaţiile tale cu privire la structura

conţinutului infracţiunii
4.2. Fazele de desfăşurare a infracţiunii intenţionate

Consideraţii introductive
Săvârşirea infracţiunii implică din partea acestuia o activitate ce se desfăşoară

în timp şi spaţiu. Această activitate poate consta din una sau mai multe acţiuni,
fiecare acţiune putând consta, la rândul său, din unul sau mai multe acte.
Săvârşirea infracţiunii poate parcurge deci mai multe momente sau faze în
drumul ei spre producerea rezultatului socialmente periculos.
Fazele de desfăşurare a infracţiunii intenţionate sunt acele etape pe care le
poate parcurge activitatea infracţională din momentul conceperii sale până în
momentul producerii urmărilor socialmente periculoase.
Perioadele infracţiunii intenţionate
Studiul activităţii infracţionale atestă existenţa, în desfăşurarea acesteia, a două
perioade pe care le parcurge şi anume o perioadă internă sau psihică, de
concepţie şi decizie şi o perioadă externă sau de execuţie a deciziei de a
săvârşi infracţiunea.
a) Perioada internă sau psihică este ţărmuită de două momente: al încolţirii
ideii de a săvârşi o infracţiune – ca moment iniţial şi luarea hotărârii de a
săvârşi infracţiunea - ca moment final. Între cele două momente se situează
deliberarea, adică compararea, în vederea luării deciziei, a alternativelor
săvârşirii sau desăvârşirii infracţiunii, a avantajelor sau dezavantajelor atrase de
fiecare alternativă.
În perioada internă se disting trei momente :
- al conceperii ideii de a săvârşi o infracţiune - motivaţia acestei idei
interesează pe criminolog şi deopotrivă pe judecător, acesta din urmă având de
individualizat pedeapsa pentru infracţiunea săvârşită;
- următorul moment este cel al deliberării în care persoana cântăreşte
motivele pro şi contra ideii de a săvârşi o infracţiune;
- al treilea moment este cel al deciziei, al hotărârii de a săvârşi o infracţiune,
moment ce finalizează perioada internă, subiectivă, psihică, perioadă care este
întâlnită numai la infracţiunile intenţionate.
Perioada internă precede întotdeauna perioada externă, fiindcă întotdeauna
apare mai întâi ideea de a săvârşi fapta şi se ia hotărârea de a fi săvârşită şi apoi
se trece la realizarea deciziei. Decizia de a săvârşi fapta poate fi urmată de
punerea ei în executare la un interval de timp mai mic sau mai mare, dar
perioada internă există la toate infracţiunile, chiar dacă între luarea hotărârii şi
executarea acesteia intervalul de timp este redus la dimensiunea unei clipe.
Problema existenţei acestei perioade ca şi în general problema fazelor
desfăşurării activităţii infracţionale nu se pune în cazul infracţiunilor
praeterintenţionate sau din culpă.
Întrucât luarea hotărârii de a săvârşi infracţiunea nu depăşeşte forul interior al
persoanei, existând doar în conştiinţa acesteia, perioada nu are relevanţă
penală.
Aşa cum s-a subliniat în doctrina penală, perioada internă poate avea uneori şi
o latură externă, atunci când hotărârea de a săvârşi infracţiunea a fost luată în
comun de către mai multe persoane. Tot în perioada internă, dar ca fază
adiacentă externă, doctrina penală mai distinge şi o fază oratorie în care cel
care a luat hotărârea de a săvârşi infracţiunea o face cunoscută altor persoane.
Este o manifestare exterioară a gândului infracţional. Întrucât în această fază nu
se întreprinde nimic pentru realizarea hotărârii infracţionale, se apreciază că nu
poate fi considerată infracţiune şi pe cale de consecinţă, nu atrage răspunderea
penală a celui care a luat hotărârea infracţională.
Dacă însă, comunicarea hotărârii de a săvârşi o infracţiune este făcută cu
scopul de a atrage şi alte persoane la săvârşirea infracţiunii sau de a ajunge la
cunoştinţa viitoarei victime, această activitate este periculoasă şi poate îmbrăca
o formă a pluralităţii de infractori, de exemplu: Constituirea de structuri
informative ilegale - art. 409 NCP, constituirea unui grup infracţional
organizat - art. 367 NCP - ori o infracţiune de sine stătătoare cum ar fi, de
exemplu, ameninţarea - art. 206 NCP.
b) Perioada externă sau de executare cuprinde întreaga manifestare exterioară,
respectiv toate acţiunile şi actele efectuate în vederea realizării hotărârii de a

săvârşi infracţiunea. În această perioadă, desfăşurarea activităţii infracţionale
parcurge drumul infracţiunii, de la prima manifestare externă în executarea
rezoluţiei infracţionale până la producerea rezultatului socialmente periculos şi
până la ultima evoluţie eventuală a acestui rezultat. Prin aceste acţiuni şi acte se
realizează latura obiectivă a infracţiunii.
În perioada externă a activităţii infracţionale se disting ca faze: faza actelor de
pregătire, faza actelor de executare şi faza urmărilor.
Astfel de faze sunt posibile la orice infracţiune intenţionată însă nu sunt
obligatorii toate. De exemplu, poate lipsi faza de pregătire a infracţiunii la
infracţiunile ce se comit cu intenţie spontană.
Faza actelor pregătitoare este caracterizată prin săvârşirea de acte care
pregătesc comiterea acţiunii ce constituie elementul material al infracţiunii.
Este prima fază a perioadei externe, în care se trece la executarea hotărârii
infracţionale prin acte care pregătesc din punct de vedere material sau moral
săvârşirea faptei prevăzute de legea penală, fără să se treacă la executarea
propriu-zisă a acesteia, care aparţine fazei următoare.
Faza actelor de executare se caracterizează prin săvârşirea de acte de natură să
realizeze însăşi acţiunea care constituie elementul material al infracţiunii. În
această fază se trece deci de la pregătirea săvârşirii faptei la săvârşirea efectivă
a acesteia. Executarea hotărârii de a săvârşi fapta poate prezenta mai multe
modalităţi. Astfel, este posibil ca executarea faptei să fie întreruptă, în aşa fel
încât nu se realizează decât o parte din acţiunea care constituie elementul
material al infracţiunii. De asemenea, se poate ca executarea faptei să fie
completă, adică să se săvârşească fapta care constituie elementul material al
infracţiunii, dar să nu se producă rezultatul cerut de lege pentru întregirea
laturii obiective a respectivei infracţiuni.
Mai este posibil şi are loc în majoritatea cazurilor, săvârşirea până la capăt a
faptei după care urmează să se producă rezultatul, care are loc în faza
următoare, aceea a urmărilor sau rezultatului.
Faza urmărilor se caracterizează prin producerea urmărilor socialmente
periculoase prevăzute în latura obiectivă a infracţiunii. Momentul iniţial al
acestei faze este cel al săvârşirii în întregime a faptei, urmată de producerea
efectivă a urmării imediate. În unele cazuri, faza urmărilor poate dura mai
mult, fie datorită prelungirii în timp a acţiunii care duce la apariţia urmării, fie
din cauza amplificării ulterioare a rezultatului produs.

Sarcina de lucru 2
În ce constau perioadele infracţiunii intenţionate?
4.3. Formele infracţiunii intenţionate după fazele de desfăşurare a

activităţii ilicite
Noţiunea de forme ale faptei incriminate
Perioada externă a activităţii infracţionale în care se realizează latura obiectivă
a infracţiunii este susceptibilă de anumite faze. Aceste faze se autonomizează
printr-un anumit grad de realizare a hotărârii infracţionale şi de periculozitate
socială.
Întrucât şi aceste faze în care se poate afla activitatea infracţională prezintă
pericol social, în literatura juridică şi în legislaţie s-a pus problema incriminării
şi sancţionării lor, cât şi necesitatea stabilirii formelor ce le poate avea
infracţiunea în raport cu gradul de realizare a laturii obiective şi a
periculozităţii sociale.
În doctrina penală, prin forme ale infracţiunii se înţeleg formele pe care aceasta
le poate avea în funcţie de fazele de desfăşurare a activităţii infracţionale.
În ceea ce priveşte determinarea formelor infracţiunii, în raport cu fazele
desfăşurării activităţii infracţionale, este de asemenea, unanim admis în teoria
dreptului penal că, în perioada internă, nu se pune problema existenţei unei
forme a infracţiunii, deoarece, deşi odată cu luarea deciziei de săvârşire a faptei
s-a realizat în întregime latura subiectivă a infracţiunii, nu există nimic din
latura obiectivă a acesteia, nici un act de conduită exterioară care să tindă spre
realizarea ei.
Nici în cazul exteriorizării intenţiei celor care au decis în comun să săvârşească
infracţiunea, nici în situaţia fazei oratorii nu are loc o executare a rezoluţiei, ci
numai o exteriorizare cu scopul tocmai al luării rezoluţiei, astfel că nu se poate
vorbi de o formă a infracţiunii.

Însă, în cadrul perioadei externe sau de executare a rezoluţiei infracţionale pot

exista forme ale infracţiunii în raport cu toate fazele de desfăşurare a activităţii
infracţionale, astfel încât pot exista atâtea forme ale infracţiunii câte faze de
modalităţi ale acestora există.
Astfel, sunt cunoscute ca forme ale infracţiunii:
- forma actelor preparatorii sau de pregătire, corespunzătoare fazei de
desfăşurare cu aceeaşi denumire;
- forma tentativei, corespunzătoare fazei actelor de executare în situaţia în
care executarea a fost întreruptă sau, deşi a fost dusă până la capăt, a rămas
totuşi fără rezultat;
- forma faptului consumat, corespunzătoare fazei urmărilor în situaţia în care,
în urma săvârşirii faptei s-a produs rezultatul în condiţiile cerute de lege
pentru ca aceasta să întregească latura obiectivă a infracţiunii - această
formă corespunde formei tipice în care fapta este prevăzută în textul
incriminator;
- forma faptului epuizat, corespunzătoare, de asemenea, fazei urmărilor însă
în ipoteza în care după producerea rezultatului, deci după momentul
consumării, datorită prelungirii în timp a faptei însăşi sau agravării
ulterioare a rezultatului, acesta se amplifică în mod deosebit, determinând o
altă calificare a faptei.
Întrucât infracţiunea poate exista în oricare dintre aceste forme, în teoria
dreptului penal infracţiunile au fost clasificate după forma lor, în infracţiuni tip,
corespunzătoare formei tipice sau de bază şi infracţiuni derivate,
corespunzătoare formelor atipice sau derivate ale infracţiunii.
Infracţiunile tip sunt denumite şi infracţiuni fapt consumat, iar infracţiunile
corespunzătoare faptelor atipice sunt denumite, după caz, infracţiuni fapt
preparat (corespunzătoare actelor preparatorii), infracţiuni fapt tentat
(corespunzătoare tentativei) şi infracţiuni fapt epuizat (corespunzătoare
rezultatului epuizat).
Actele premergătoare (preparatorii)
În cele mai multe cazuri, făptuitorul nu trece la înfăptuirea hotărârii
infracţionale, deci nu se angajează în executarea propriu-zisă a actelor ce
caracterizează elementul material al infracţiunii, fără a încerca să-i asigure
succesul prin pregătirea anterioară a unor condiţii şi mijloace cât mai
favorabile.
Pornind de la modul de manifestare a actelor de pregătire şi de la valoarea lor
în procesul săvârşirii infracţiunii, în literatura juridică acestea au fost definite
ca fiind acele acte care constau în procurarea sau adaptarea mijloacelor ori
instrumentelor de săvârşire a infracţiunii ori în crearea condiţiilor favorabile
în vederea comiterii acesteia.

Fiind efectuate în realizarea hotărârii de a săvârşi infracţiunea pe care o
pregătesc, actele preparatorii presupun existenţa unei rezoluţii infracţionale şi
deci nu sunt posibile decât la infracţiunile intenţionate.
Sub raportul conţinutului lor, actele preparatorii sau pregătitoare pot consta
din:
- acte de pregătire materială a săvârşirii faptei, cum ar fi producerea sau
procurarea mijloacelor sau instrumentelor ori adaptarea lor în vederea
săvârşirii faptei, asigurarea mijloacelor de transport şi a locului de refugiu după
săvârşirea faptei ori de depozitare a bunurilor sustrase, înlăturarea unor
obstacole materiale din calea săvârşirii faptei şi în general în crearea de
condiţii materiale favorabile pentru săvârşirea faptei;
- acte de pregătire morală cum ar fi culegerea de informaţii asupra condiţiilor
în care urmează să fie comisă fapta, atragerea de complici la săvârşirea
infracţiunii, studierea locului unde urmează să fie efectuată fapta ori a
mijloacelor cu care urmează să fie efectuată şi în general, în crearea de condiţii
psihice sau morale favorabile săvârşirii faptei.
Când actele preparatorii sunt efectuate de o altă persoană decât cea care va
executa nemijlocit infracţiunea, constituie acte de complicitate, care se
pedepsesc în condiţiile săvârşirii faptei tipice de către autor.
Pentru ca o activitate să fie considerată act de pregătire la săvârşirea unei
infracţiuni, trebuie să întrunească cumulativ următoarele condiţii:
a) Să aibă o existenţă obiectivă, să se materializeze într-o manifestare capabilă
să creeze condiţii favorabile executării acţiunii ilicite.
Pregătirea poate consta în procurarea de instrumente sau mijloace necesare
săvârşirii infracţiunii ori adaptarea lor în vederea înfăptuirii scopului propus,
luarea de informaţii cu privire la locul şi timpul săvârşirii faptei, luarea de
măsuri în vederea împiedicării descoperirii faptei sau asigurării folosului ce va
rezulta din infracţiune.
b) Activitatea de pregătire să se efectueze cu intenţie.
Cel ce realizează un act de pregătire acţionează cu intenţie directă, întrucât
prevede şi urmăreşte producerea rezultatului în vederea înfăptuirii căruia face
pregătirea necesară. Astfel, pe lângă existenţa obiectivă a actului respectiv, este
necesar să se dovedească că aceasta s-a efectuat pentru a servi la săvârşirea
infracţiunii proiectate. De exemplu, în situaţia procurării unei substanţe
otrăvitoare sau a unui material exploziv, se impune să se stabilească că
făptuitorul a efectuat un asemenea act cu scopul de a ucide o persoană.
c) Activitatea efectuată să nu facă parte din elementul material al infracţiunii
proiectate sau să nu constituie un început de executare a acesteia.
Această condiţie este cea care facă să se delimiteze actele preparatorii de

tentativă. În doctrină şi practica judiciară sunt uneori dificultăţi în constatarea
acestei condiţii.
Activitatea unei persoane de a procura o cheie pentru a o folosi la deschiderea
unui depozit cu scopul de a sustrage anumite bunuri constituie act de pregătire.
În cazul în care aceeaşi persoană a pătruns prin folosirea cheii în depozit, chiar
dacă nu a început acţiunea de luare a bunurilor, aceasta a trecut la executarea
infracţiunii, întrucât efracţia constituie o componentă a elementului material al
infracţiunii de furt calificat (art. 229 alin.1 lit. d NCP).
O primă caracteristică a actelor preparatorii este aceea că ele pot fi delimitate
în timp şi spaţiu. Acestea se efectuează fie la locul săvârşirii faptei, fie în alt
loc, la o dată mai îndepărtată ori apropiată faţă de momentul comiterii
infracţiunii. Delimitarea acestora în timp şi spaţiu are relevanţă în tragerea la
răspundere penală a făptuitorului şi individualizarea pedepsei.
În cazul actelor de pregătire incriminate, delimitarea în spaţiu este necesară
pentru stabilirea competenţei teritoriale a organelor judiciare, iar delimitarea în
timp, pentru aplicarea legii penale mai favorabile, dacă aceasta se impune.
O altă caracteristică a actelor preparatorii constă în aceea că ele nu pun în
pericol direct valorile sociale ocrotite de legea penală. Întrucât creează condiţii
pentru executarea acţiunii incriminate, prezintă un pericol potenţial şi
îndepărtat. Sub aspectul valorii contributive în producerea rezultatului, au
valoare de condiţii care favorizează producerea rezultatului.
Actele preparatorii pot fi realizate într-o perioadă mai îndelungată sau mai
scurtă de timp. Între actele de pregătire şi cele de executare se poate intercala,
de asemenea, un interval de timp cu o durată diferită.
Sarcina de lucru 3
Precizează, argumentat, care este tratamentul penal al actelor
premergătoare (preparatorii).

4.4. Tentativa
Definiţia şi condiţiile tentativei
In condiţia progresivă a procesului infracţional, tentativa se încadrează între
faza actelor pregătitoare şi faza consumării, reprezentând o încercare de a
comite infracţiunea numai când ne referim la activitatea materială, obiectivă,
adică la ipoteza în care făptuitorul săvârşeşte acte îndreptate spre consumarea
infracţiunii, dar nu le finalizează prin producerea rezultatului.
Tentativa constă în punerea în executare a intenţiei de a săvârşi infracţiunea,
executare care a fost însă întreruptă sau nu şi-a produs efectul. (art. 32 alin. 1
NCP)
Caracterizându-se printr-o executare neterminată sau prin absenţa rezultatului –
deci printr-o latură obiectivă incompletă – tentativa este o formă atipică
(imperfectă) a infracţiunii pe care subiectul şi-a propus să o săvârşească. Ea
este însa o infracţiune pentru că, deşi nedesăvârşită din punct de vedere
obiectiv, este o faptă incriminată şi pedepsită de lege.
Din definiţia dată în Codul penal tentativei se desprinde faptul că pentru
existenţa acesteia trebuie să fie îndeplinite următoarele condiţii:
a) sa existe intenţia făptuitorului de a săvârşi o infracţiune determinată. Actele
de punere în executare a unei infracţiuni trebuie sa fie precedate de o asemenea
hotărâre, care presupune voinţa şi conştiinţa prevederii de a săvârşi o fapta
infracţională. Numai în cazurile în care se stabileşte existenţa intenţiei de a
săvârşi o anumită infracţiune se poate vorbi de o tentativă în concepţia Codului
nostru penal.
b) punerea în executare a hotărârii infracţionale. Prin “punerea în executare”
a hotărârii de a săvârşi infracţiunea se înţelege efectuarea unuia sau a unor acte
prin care se poate executa acţiunea ce constituie elementul material al
infracţiunii, element exprimat prin cuvântul care indică materialitatea faptei
prevăzut în fiecare text incriminator din partea speciala a noului Cod penal.
Se consideră că s-a pus în executare intenţia de a comite o infracţiune de
tâlhărie (art. 233 NCP) în situaţia în care s-au aplicat lovituri victimei în
scopul luării unui bun din posesia acesteia.
c) acţiunea de săvârşire a faptei să fie întreruptă sau să nu-şi producă efectul
din motive independente de voinţa făptuitorului. Dacă începerea executării este
momentul iniţial sau limita inferioară a tentativei, atunci întreruperea acţiunii
sau executarea ei până la capăt fără să se producă rezultatul reprezintă
momentul final sau limita superioara a acesteia.
Întreruperea executării şi neproducerea rezultatului chiar dacă executarea a fost
integral realizată trebuie să fie datorate unor împrejurări independente de

voinţa făptuitorului.
Conţinutul tentativei
Conţinutul tentativei cuprinde latura obiectivă care are aceleaşi componente
obligatorii ca şi în cazul infracţiunii consumate, cu modalităţi specifice şi
anume: a trecerii la executare, a încetării executării elementului material ce
caracterizează latura obiectivă a infracţiunii încercate, deci cu prag inferior şi a
doua cerinţa ca executarea să fi fost întrerupă, fie sa nu-şi fi produs efectul,
deci un prag superior, între cele două limite, elementul material al tentativei se
realizează, în cazul tentaţiei neterminate, prin săvârşirea unui fragment din
actele ce trebuiau realizate, pentru consumarea infracţiunii, iar în cazul
tentativei terminate sau perfecte, prin epuizarea tuturor actelor ce
caracterizează latura obiectivă a infracţiunii, dar fără efecte.
Deosebirea dintre tentativa şi infracţiunea consumată, în ceea ce priveşte
obiectul juridic, constă în aceea că prin infracţiunea consumată, de regulă, se
vatămă valoarea socială, în timp ce prin tentativă se creează întotdeauna un
pericol direct pentru aceasta. De aceea, gradul de pericol social al tentativei
este diminuat faţă de cel al faptei consumate.
A. Obiectul tentativei. In cazul tentativei, obiectul juridic este identic cu al
faptei consumate. De pilda, la infracţiunea de omor comisă atât în forma
consumată, cât şi a tentativei, obiectul juridic îl constituie relaţiile sociale
privitoare la dreptul la viaţă al unei persoane, ocrotite de legea penala.
Deosebirea dintre tentativa şi infracţiunea consumată, în ceea ce priveşte
obiectul juridic, constă în aceea că prin infracţiunea consumată, de regulă, se
vatămă valoarea socială, în timp ce prin tentativă se creează întotdeauna un
pericol direct pentru aceasta. De aceea, gradul de pericol social al tentativei
este diminuat faţă de cel al faptei consumate.
In funcţie de infracţiunea la care s-a început executarea, tentativa poate să se
caracterizeze şi prin existenţa unui obiect material asupra căruia se îndreaptă
activitatea făptuitorului.
B. Subiectul tentativei. Este persoana fizica/juridică care a luat hotărârea de a
comite infracţiunea şi care a început executarea ei. Persoana trebuie să
îndeplinească condiţiile generale de existenta ale subiectului infracţiunii: limita
de vârstă, responsabilitatea şi libertatea de hotărâre şi acţiune.
Tentativa este susceptibilă de a fi comisă în participaţie, caz în care făptuitorii
pot avea roluri diferite: autor, instigator şi complice, în funcţie de configuraţia
activităţii realizate.
C. Latura obiectivă. La tentativă, latura obiectivă are aceleaşi componente
obligatorii ca şi în cazul infracţiunii consumate, adică un element material,
un rezultat şi un raport de cauzalitate între activitatea fizică şi urmarea

produsă, însă distingem anumite particularităţi, pe de o parte, în ce priveşte
actul de executare, iar pe de altă parte, cu privire la urmarea imediată.
Actul de executare al tentativei la orice infracţiune se realizează numai prin
acţiuni, pe când la forma consumată poate consta şi într-o inacţiune. Anumite
particularităţi poate prezenta tentativa în cazul infracţiunilor complexe, în
conţinutul cărora intră ca element sau ca circumstanţă agravantă o acţiune care
constituie prin ea însăşi o faptă prevăzută de legea penală. Chiar dacă una
dintre faptele incluse în conţinutul infracţiunii complexe se realizează integral,
iar cealaltă numai parţial, întreaga complexitate faptică va trebui apreciată ca
tentativă la acea infracţiune, şi nu ca faptă consumată.
Urmarea imediata. Dacă în cazul infracţiunii consumate urmarea este bine
individualizată şi diferă de la o infracţiune la alta, contribuind la determinarea
unui anumit tip de infracţiune – moartea persoanei (infracţiunea de omor),
distrugerea unor bunuri (infracţiunea de distrugere), paguba produsă prin
înşelăciune (infracţiunea de înşelăciune), în cazul tentativei urmarea constă
într-un pericol direct creat pentru obiectul infracţiunii. Spre deosebire de
tentativă, infracţiunea consumată se caracterizează prin vătămarea obiectului
ocrotit de lege. Tentativa, prin executarea activităţii ilicite, creează doar o stare
de pericol, de ameninţare directă a relaţiilor speciale ocrotite de legea penală.
D. Latura subiectivă. Deşi latura subiectivă a tentativei este aceeaşi cu a
infracţiunii consumate, există totuşi deosebiri. In cazul formei consumate,
aceasta este realizată în întregime, integral, pe când în situaţia tentativei, numai
parţial, datorită neproducerii rezultatului
In toate împrejurările în care pentru întregirea laturii subiective a infracţiunii se
prevede cerinţa esenţiala a unui anumit scop sau mobil, această cerinţă
esenţială trebuie să fie realizată şi pentru existenţa laturii subiective a tentativei
la acea infracţiune. De pildă, va exista tentativă la infracţiunea de înşelăciune
numai în varianta în care încercarea de a induce în eroare, prin prezentarea ca
adevărată a unei fapte mincinoase, s-a făcut în scopul de a obţine pentru sine
sau pentru altul un folos material injust.
Întotdeauna la tentativă, forma de vinovăţie este intenţia şi, mai cu seama,
intenţia directă, întrucât făptuitorul, prin punerea în executare a hotărârii
infracţionale prevede şi urmăreşte producerea rezultatului.
In literatura şi practica judiciară s-a ridicat problema dacă tentativa se poate
comite şi cu intenţie indirectă. Unii autori, având în vedere conţinutul intenţiei
indirecte, au considerat că tentativa este posibilă numai la faptele care au la
bază intenţia directă, pentru că este greu de acceptat posibilitatea acesteia în
situaţia intenţiei indirecte.
Intr-o opinie contrară se susţine posibilitatea tentativei şi în cazul intenţiei

indirecte. Argumentul care se invocă în fundamentarea acestei teze priveşte
conţinutul subiectiv al faptei, care se formează iniţial înainte de începutul de
executare, fie că intenţia este directă, fie că este indirectă, şi care rămâne
acelaşi în toată desfăşurarea activităţii materiale.
Fapta la baza căreia a stat intenţia indirectă – chiar daca nu s-a realizat integral
– păstrează aceeaşi formă de vinovăţie. In susţinerea compatibilităţii tentativei
cu intenţia indirectă s-a mai invocat şi reglementarea cuprinsă în art. 32 NCP,
care defineşte tentativa şi care prevede că aceasta constă în punerea în
executare a intenţiei de a săvârşi infracţiunea, adică a intenţiei; or, potrivit art.
16 NCP, intenţia cu care se săvârşeşte fapta poate fi directă sau indirectă.
Noul Cod penal aduce o modificare în ceea ce privește definiția tentativei,
punerea în executare a hotărârii fiind înlocuită cu punerea în executare a
intenției. Trimiterea generică la noțiunea de intenție duce la concluzia că
tentativa poate fi săvârșită cu intenție directă sau indirectă. (Udroiu, 2014)
Tentativa, fiind o forma a infracţiunii, prezintă nu numai trăsăturile esenţiale
ale infracţiunii dar şi un anumit conţinut în care sunt reflectate trăsăturile
caracteristice tentativei, în vreuna dintre modalităţile prevăzute de lege,
raportate la conţinutul unei anumite infracţiuni.
Formele tentativei
 Formele tentativei după gradul de realizare a executării
După gradul de realizare a executării actului material şi a cauzelor neproducerii
urmărilor, tentativa se poate prezenta sub următoarele forme:
A. Tentativa întreruptă (neterminată). Este reglementată de art. 32 alin. 1
teza I NCP şi constă în punerea în executare a intenţiei de a săvârşi
infracţiunea, executare care a fost însă întreruptă.
In această formă a tentativei, executarea începe imediat după terminarea actelor
pregătitoare şi durează până când, prin intervenţia unor forţe constrângătoare
ale voinţei subiectului sau a unor forţe independente de voinţa autorului,
executarea este întreruptă.
Cauzele de întrerupere sunt întotdeauna supravenite în raport cu ceea ce s-a
realizat până în momentul intervenirii lor şi variate ca natură şi mod de
manifestare.
Întreruperea executării are loc din cauze independente de voinţa făptuitorului,
în sensul că acesta este silit să se oprească şi să întrerupă executarea
infracţiunii. Nu interesează, din punct de vedere juridic, dacă aceste împrejurări
sunt în stare, în mod obiectiv, să înfrângă voinţa făptuitorului; este suficient ca
ele să îl influenţeze, să-i creeze o stare de teamă, încât să se oprească din
executarea infracţiunii.
Ca atare, infracţiunea poate eşua prin întreruperea executării, fie prin
intervenirea unei forte umane străine (ca în cazul în care o altă persoană loveşte
peste arma cu care făptuitorul încearcă să ucidă victima), fie prin capacitatea de
rezistenţă a victimei (ca în cazul în care femeia supusă constrângerii unui
bărbat reuşeşte să se opună la viol), fie prin preexistenţa unui obstacol (ca în
cazul unei cămăşi antiglonţ privitor la tentativa de omor prin împuşcare), fie
prin intervenirea unor obstacole ulterioare începerii executării (ca în cazul
situaţiei când se suplimentează dispozitivul de pază), cât şi în genere prin
intervenirea oricărei cauze de natură a întrerupe o acţiune umană (accident,
incident).
Tentativa întreruptă este posibilă la marea majoritate a infracţiunilor
susceptibile de a fi comise în această formă. De aceea, în practică se întâlneşte
cel mai adesea această modalitate a tentativei, mai ales la infracţiunile de omor,
furt, tâlhărie, viol, înşelăciune etc.
Tentativa întreruptă se caracterizează prin începerea executării activităţii
infracţionale, executare care a fost întreruptă în desfăşurarea sa. Cauzele de
întrerupere pot fi variate ca natură; pot fi independente de autor sau dependente
de voinţa sa iar în cazul desistării ele opresc desfăşurarea activităţii începute.
Tentativa întreruptă este posibilă atât la infracţiunile formale (evadarea) cât şi
la cele materiale (omorul).
B. Tentativa fără efect, terminată sau perfectă se caracterizează prin
executarea integrală a acţiunii, fără a se produce rezultatul specific al
infracţiunii puse în executare. In desfăşurarea acţiunii nu au intervenit piedici
care să întrerupă executarea începută şi nici desistarea autorului.
Aceasta modalitate a tentativei este posibilă numai la infracţiunile materiale.
Această modalitate a tentativei şi constă, potrivit art. 32 alin. 1 teza a II-a
NCP, în punerea în executare a intenţiei de a săvârşi infracţiunea, executare
care (...) nu şi-a produs efectul.
Aşadar, în această situaţie făptuitorul, din punctul de vedere al intenţiei sale, a
realizat în întregime activitatea, dar urmarea nu se produce din motive
exterioare lui. De observat că tocmai acesta este elementul ce face să se
deosebească tentativa perfectă de cea întreruptă. Și în cazul acestei modalităţi a
tentativei cauzele neproducerii urmărilor pot fi de natură diferită.
In practica judiciară s-a reţinut tentativa perfectă la infracţiunea de omor în
cazul în care făptuitorul a tras cu arma, dar nu a lovit victima sau a administrat
acesteia otravă, dar a fost salvată.
C. Tentativa proprie. In cazul formelor tentativei după gradul de realizare a
executării nu se ajunge la consumarea infracţiunii datorită unor cauze ce

survin după începutul executării, care conduc la întreruperea acţiunii sau
neproducerea rezultatului. Cauzele datorită cărora rezultatul nu se produce,
nu privesc mijloacele de săvârşire a faptei şi nici prezenţa obiectului la
locul comiterii ei (mijloacele sunt suficiente, iar obiectul se află la locul
comiterii faptei). Tentativa întreruptă sau fără efect (proprie) reprezintă
modalităţile cele mai frecvente în practica judiciară.
 Formele tentativei după cauzele datorită cărora nu se poate ajunge la
consumarea infracţiunii
A. Tentativa relativ improprie
Tentativa relativ improprie există în cazul când consumarea infracţiunii nu a
fost posibilă datorită insuficienţei sau defectuozităţii mijloacelor folosite, ori
datorită împrejurării că în timpul când s-au săvârşit actele de executare,
obiectul lipsea de la locul unde făptuitorul credea că se află. Se numeşte
tentativă relativ improprie, pentru că executarea nu ajunge la consumare, nu
este de natură să producă rezultatul socialmente periculos, datorită mijloacelor
folosite ori erorii făptuitorului cu privire la locul obiectului. Temeiul
incriminării şi sancţionării tentativei relativ improprii constă nu numai în
existenţa intenţiei de a săvârşi o infracţiune, de a executa acţiunea incriminată
de lege, dar şi în aceea că nerealizarea rezultatului se datorează exclusiv unor
cauze cu totul în afara voinţei autorului. Tentativa relativ improprie nu trebuie
confundată cu tentativa absolut imposibilă sau absurdă, la care modul de
săvârşire, mijloacele folosite ori inexistenţa obiectului determină
imposibilitatea săvârşirii faptei. Astfel, în art. 32 alin. 2 NCP se prevede că
„Nu există tentativă atunci când imposibilitatea de consumare a infracţiunii
este consecinţa modului cum a fost concepută executarea.”
Consumarea infracţiunii nu este posibilă în cazul tentativei relativ improprii
datorită următoarelor împrejurări:
- insuficienţei sau defectuozităţii mijloacelor folosite;
- lipsei obiectului în timpul executării de la locul unde făptuitorul credea că
se află.
Tentativa relativ improprie, constând de regulă în executarea integrală a
acţiunii, se aseamănă sub aspectul actelor efectuate, cu tentativa fără efect.
Dacă mijloacele ar fi fost suficiente ori total adecvate şi obiectul ar fi fost
prezent la locul comiterii, nu ar fi existat niciun impediment în producerea
rezultatului.

B. Tentativa absolut improprie (executarea fără caracter penal)

Se caracterizează printr-o acţiune prevăzută de legea penală, executată în
realizarea unei hotărâri infracţionale, dar care, datorită modului absurd în care
a fost concepută executarea, nu s-a putut consuma, nu s-a produs rezultatul
urmărit.
Or, în cauză, modul cum a fost concepută executarea faptei şi mijloacele
folosite în acest scop făceau posibilă consumarea infracţiunii. In acest sens nu
se poate susţine că fapta inculpatului de a turna o cantitate de paration pe
ciocolata data victimei ar constitui o tentativă absolut improprie la infracţiunea
de omor, datorită mirosului puternic pe care-l degaja această substanţă toxică şi
care ar fi atras atenţia oricui, imediat ce ar fi încercat să o consume.
Intr-adevăr, executarea începută nu este lipsită în mod absolut de aptitudinea de
a duce la consumarea infracţiunii, pentru aceasta fiind suficientă doar o
neatenţie, îndeosebi din partea copiilor, cu atât mai mult cu cât mirosul
caracteristic s-a răspândit mai târziu şi nu în momentul când ciocolata a fost
impregnată cu paration, când aceasta putea fi consumată fără a se fi observat că
este otrăvită.
Tentativa absolut improprie, absolut imposibilă sau absurdă constituie o
activitate fără caracter penal. Ea nu are capacitatea de a produce un rezultat
periculos, din următoarele cauze:
- mijloacele folosite de făptuitor sunt inapte, improprii, nu au aptitudinea de
a produce rezultatul dorit (de exemplu, folosirea pentru a ucide, a unei
substanţe absolut inofensive);
- obiectul material inexistent (de exemplu, descărcarea armei asupra unui
cadavru);
- modul absurd în care a fost concepută executarea faptei – de exemplu,
expedierea unei substanţe otrăvitoare unei persoane avizând-o asupra
efectului ei.
Art. 32 alin. 2 NCP se prevede că „Nu există tentativă atunci când
imposibilitatea de consumare a infracţiunii este consecinţa modului cum a fost
concepută executarea.”
Nuanţând formularea legală, literatura juridică atribuie imposibilitatea
consumării următoarelor trei cauze: inaptitudinea totală a mijloacelor folosite
de a produce urmarea, inexistenţa absolută a obiectului infracţiunii şi modul
absurd în care este concepută executarea. Astfel, este o tentativă absolut
improprie încercarea de a ucide o persoană cu vrăji sau farmece ori dându-i să

bea un pahar cu apă sau făcând-o să ingereze o substanţă absolut inofensivă.

De precizat că nu trebuie confundată tentativa absolut improprie cu fapta
putativă. In cazul acesteia din urma se săvârşeşte o fapta care are caracter
infracţional numai în mintea făptuitorului, în realitate ea neavând trăsăturile
unei infracţiuni. Astfel, fapta aceluia care îşi însuşeşte un bun fără să ştie că în
realitate acel bun fusese abandonat, crezând astfel că săvârşeşte o infracţiune,
deşi în realitate fapta sa nu are acest caracter.
Incriminarea şi sancţionarea tentativei. Concepţia noului Cod penal privind
incriminarea tentativei
Noul Cod penal, ca și Codul penal din 1969, consacră concepţia incriminării
limitate a tentativei: “ Tentativa se pedepseşte numai când legea prevede în
mod expres aceasta”(art. 33 alin. 1 NCP). Ca tehnică legislativă, se folosesc
două modalităţi de incriminare:
- incriminarea şi pedepsirea în textul care consacră fapta;
- prevederea unui articol comun, la sfârşitul unui capitol sau secţiuni care
indică sancţionarea tentativei la o grupă de infracţiuni sau la unele enumerate
limitativ.
Potrivit art. 33 alin. 2 NCP, tentativa se sancţionează cu pedeapsa prevăzută
de lege pentru infracţiunea consumată, ale cărei limite se reduc la jumătate.
Când pentru infracţiunea consumată legea prevede pedeapsa detenţiunii pe
viaţă, iar instanţa s-ar orienta spre aceasta, tentativa se sancţionează cu
pedeapsa închisorii de la 10 la 20 de ani.
Infracţiuni la care tentativa nu este posibilă
Datorită specificului elementului material al infracţiunii, tentativa nu este
posibilă la următoarele categorii de infracţiuni:
a) Infracţiunile omisive, la care elementul material constă într-o inacţiune, în
neîndeplinirea unei obligaţii impuse de lege. Dacă obligaţia de a face ceva
trebuie executată de îndată, nefiind legată de un termen, neîndeplinirea ei
echivalează cu infracţiunea consumată. Chiar şi în cazul în care legea prevede
un anumit termen în care obligaţia trebuie îndeplinită, infracţiunea se consumă
la expirarea termenului, fără să fie vorba, până la acel moment, despre o punere
în executare a hotărârii de a săvârşi infracţiunea. De exemplu, termenul de 3
luni pentru plata pensiei de întreţinere la a cărui expirare se consumă
infracţiunea de abandon de familie, prevăzută de art. 378 lit. c NCP.
b) Infracţiunile de execuţie promptă, care prin modul cum sunt săvârşite, nu
pot avea o desfăşurare în timp şi spaţiu. Momentul efectuării primului act de
executare coincide cu momentul consumării infracţiunii. Intră în această

categorie infracţiunile săvârşite prin cuvinte (verbis) cum sunt mărturia

mincinoasă prevăzută de art. 273 NCP sau instigarea publică prevăzută de art.
368 NCP, săvârşite oral.
De asemenea, nu este posibilă tentativa la infracţiunile de consumare anticipată
cum este, de exemplu, luarea de mită prevăzută de art. 289 NCP, care se poate
săvârşi prin simpla acceptare sau nerespingere a unei promisiuni sau oferte de
mită, fapte care, de asemenea, nu pot avea o desfăşurare în timp şi spaţiu.
c) Infracţiunile de obicei care au ca element material repetarea acţiunii tipice
de un număr de ori, din care să rezulte săvârşirea faptei din obicei sau ca
îndeletnicire. Tentativa nu este posibilă la aceste infracţiuni deoarece actele
săvârşite sunt licite până la acumularea unui număr suficient de repetări din
care să rezulte îndeletnicirea. Comiterea mai multor acte care învederează
obişnuinţa face ca infracţiunea să se consume.
Datorită specificului elementului subiectiv al infracţiunii, tentativa nu este
posibilă la următoarele categorii de infracţiuni:
a) Infracţiunile din culpă la care nu există o rezoluţie infracţională, nici
reprezentarea unei desfăşurări în timp şi spaţiu şi prin urmare, nu se poate vorbi
de o punere în executare a hotărârii de a săvârşi infracţiunea. Activitatea
infracţională efectuată din culpă devine periculoasă prin rezultatul său, deci
prin consumare.
S-a opinat în literatura de specialitate faptul că nu se poate concepe tentativa
nici în cazul culpei cu prevedere, deoarece făptuitorul îşi reprezintă rezultatul
socialmente periculos ca imposibil în cazul dat, el fiind convins că rezultatul nu
se va produce şi de aceea nu se poate susţine că trece la realizarea lui. Tentativa
presupune existenţa unei hotărâri de a comite o infracţiune, deci sunt excluse
de la tentativă infracţiunile săvârşite din culpă. In cazul culpei din neglijenţă,
tentativa nu este posibilă deoarece agentul are în reprezentarea sa un alt rezultat
decât cel care s-a produs efectiv. Acest rezultat a fost ceva neprevăzut deşi
previzibil pentru subiect (acesta trebuia şi putea să-l prevadă).
De asemenea, este exclusă tentativa la infracţiunile cu intenţie depăşită
deoarece rezultatul mai grav se produce din culpa agentului. Rezultatul nu este
prevăzut de agent deci acesta nu încearcă să-l producă. Conduita agentului nu
poate fi evaluată decât în raport cu infracţiunea de bază.
b) Infracţiunile praeterintenţionate la care rezultatul mai grav este produs din
culpă; deşi a acţionat cu intenţie, făptuitorul nu a acţionat în baza unei hotărâri
de a produce rezultatul mai grav, acesta a depăşit intenţia sa. De aceea, nu
poate fi vorba în cazul intenţiei depăşite despre punerea în executare a hotărârii
de a produce rezultatul mai grav, infracţiunile praeterintenţionate nefiind
susceptibile de tentativă.
După cum se ştie, latura subiectivă la infracţiunile praeterintenţionate are o

structură complexă întrucât forma de vinovăţie este mixtă şi se formează prin
unirea intenţiei cu culpa.
Daca primum delictum rămâne numai o încercare, avem o tentativă la
infracţiunea intenţionată. Când, însa, se pune în executare hotărârea de a
comite fapta intenţionată (primum delictum) dar urmarea specifică acesteia nu
are loc, în schimb se produce un rezultat mult mai grav, dar pe care făptuitorul
l-a prevăzut, nu l-a acceptat sperând fără temei că nu se va produce ori nu l-a
prevăzut deşi putea şi trebuia să-l prevadă, suntem în prezenţa infracţiunii
praeterintenţionate în forma consumată.
Potrivit art. 35 alin. 2 NCP, infracţiunea este complexă când în conţinutul său
intră, ca element constitutiv sau ca element circumstanţial agravant, o acţiune
sau o inacţiune care constituie prin ea însăşi o faptă prevăzută de legea
penală; ceea ce caracterizează infracţiunea complexă fiind faptul că ea
cuprinde în conţinutul său simplu sau agravat acţiunea sau inacţiunea
caracteristică unei alte fapte prevăzute de legea penală, incriminată separat.
Integrarea conţinutului infracţiunii absorbite în infracţiunea absorbantă
imprimă infracţiunii complexe caracterul de unitate, iar interdependenţa şi
condiţionarea reciprocă a componentelor sale atribuie acesteia o structură
unitară şi un pericol social propriu, mai ridicat decât acela al infracţiunii sau
infracţiunilor absorbite. În concepţia legiuitorului infracţiunea complexă
constituie aşadar o unitate legală de infracţiune; fapta absorbită şi cea
absorbantă îşi pierd individualitatea, chiar dacă sunt susceptibile de încadrări
juridice diferite.
Acţiunile sau inacţiunile componente ale infracţiunii complexe nu au, de
regulă, aceeaşi însemnătate, aceeaşi valoare, una dintre ele constituind acţiunea
principală (acţiunea scop) care are, bineînţeles, o importanţă primordială pentru
caracterizarea infracţiunii complexe, iar cealaltă constituie acţiunea mijloc.
Potrivit art. 36 alin. 3 NCP, infracţiunea complexă săvârşită cu intenţie
depăşită, dacă s-a produs numai rezultatul mai grav al acţiunii secundare, se
sancţionează cu pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea complexă
consumată

Sarcina de lucru 4
Delimitează formele tentativei (10 – 15 rânduri).
4.5. Infracţiunea - fapt consumat. Infracţiunea – fapt epuizat

Infracţiunea - fapt consumat. Noţiune
Infracţiunea fapt consumat reprezintă forma tipică sau perfectă a infracţiunii în
raport cu fazele desfăşurării activităţii infracţionale. În momentul consumării
infracţiunii se realizează finalizarea deplină a hotărârii infracţionale iniţiale şi
atingerea scopului urmărit de făptuitor prin desfăşurarea întregii activităţii
infracţionale.
Spre deosebire de tentativă, care este o formă atipică a unei infracţiuni,
infracţiunea consumată este forma tipică a acesteia, în care se realizează
integral latura obiectivă şi, deci, există o concordanţă perfectă a acesteia cu
latura subiectivă formată încă în momentul hotărârii infracţionale.
Infracţiunea se consideră săvârşită în forma consumată atunci când activitatea
infracţională a dus la producerea rezultatului infracţional urmărit şi prezintă
toate condiţiile cerute de lege pentru existenţa infracţiunii în configuraţia tipică
a acesteia.
Momentul consumării infracţiunii
Unele fapte incriminate de legea penală reprezintă numai acţiuni; ele creează o
stare de pericol, o stare de primejdie pentru obiectul respectiv. Acestea sunt
aşa-numitele infracţiuni de pericol sau formale. Alte fapte incriminate prin
legea penală reprezintă acţiuni şi au anumite rezultate, acestea sunt aşa-
numitele infracţiuni de rezultat sau materiale.
Infracţiunea se consumă în momentul în care fapta săvârşită produce rezultatul
tipic, adică rezultatul necesar, potrivit legii, pentru existenţa infracţiunii în
forma tip a acesteia. Întrucât rezultatul faptei poate avea fie forma unei stări de
pericol, fie forma unei vătămări materiale, forma de consumare a infracţiunilor

este şi ea diferită, după cum este vorba despre infracţiuni formale sau despre
infracţiuni materiale.
La infracţiunile formale consumarea are loc atunci când s-a efectuat în
întregime acţiunea ce constituie elementul material al infracţiunii. În acest
moment se produce şi starea de pericol ce constituie rezultatul în forma
specifică a acestor infracţiuni.
La infracţiunile materiale, pentru consumarea infracţiunii nu este suficientă
desfăşurarea integrală a acţiunii, ci este necesar să se producă vătămarea
materială care constituie rezultatul cerut de lege pentru existenţa infracţiunii. În
acest caz, momentul consumării infracţiunii este momentul producerii
rezultatului, care este de regulă acelaşi cu momentul terminării acţiunii.
Importanţa stabilirii momentului consumării infracţiunii
Stabilirea momentului consumării infracţiunii are o relevanţă juridică deosebită
din mai multe considerente.
În primul rând, faptele care ajung până în momentul consumării prezintă o
periculozitate socială deosebită şi împotriva lor trebuie luate măsuri represive
adecvate.
În al doilea rând, infracţiunile consumate parcurg toate fazele unei infracţiuni.
La aceste infracţiuni se ia în considerare, din toate fazele pe care le parcurge o
activitate infracţională, numai faza ultimă, faza consumării. Celelalte faze,
pregătirea, tentativa, pe care le-a parcurs acea activitate se absorb în faza
consumării. Chiar dacă, la un moment dat, s-a realizat numai tentativa şi apoi
făptuitorul reia şi duce activitatea până în faza consumării, se va socoti tot
forma infracţiunii consumate.
În al treilea rând, determinarea momentului consumării infracţiunii, care
înseamnă stabilirea datei săvârşirii infracţiunii, prezintă interes practic pentru
soluţionarea unor probleme importante în reglementarea raporturilor de drept
penal. Astfel, prescripţia răspunderii penale începe să curgă din momentul
consumării infracţiunii şi nu mai devreme. În cazul infracţiunilor calificate,
cum consumarea se consideră terminată în momentul în care s-au produs
urmări mai grave, prescripţia va începe să curgă din acest moment.
Amnistia este legată tot de momentul consumării infracţiunii. Dacă se acordă
amnistie pentru infracţiuni săvârşite până la o anumită dată, ea va opera numai
pentru infracţiunile consumate până la acea dată. Aceasta înseamnă că nu vor
cădea sub incidenţa legii de amnistie infracţiunile care se consumă după acea
dată, chiar dacă au fost începute înainte de acea dată.
Aplicarea legii penale depinde, de asemenea, de momentul consumării
infracţiunii. Dacă o faptă a început sub legea veche dar se consumă sub legea
nouă, se va aplica legea nouă.

Infracţiunea – fapt epuizat. Noţiune
La majoritatea infracţiunilor, momentul consumării este momentul final al
producerii rezultatului socialmente periculos. Însă, uneori, la anumite
infracţiuni, după momentul consumării faptei apar urmări noi, fie prin
amplificarea rezultatului produs iniţial, fie prin continuarea activităţii
infracţionale.
Infracţiunea fapt epuizat este o formă derivată, deci atipică a infracţiunii. Ea se
caracterizează prin producerea, după momentul consumării faptei, a unor
urmări noi, fie prin amplificarea rezultatului produs iniţial, fie prin continuarea
activităţii infracţionale, după ce aceasta a atins momentul consumării. Aceste
urmări posterioare momentului consumării continuă să se producă până la un
anumit moment ulterior, numit momentul epuizării faptului, dincolo de care
nicio evoluţie a rezultatului nu mai este posibilă.
Categoriile de infracţiuni susceptibile de forma fapt epuizat
Fiind caracteristice unei forme atipice a infracţiunii, astfel de urmări ulterioare
nu sunt posibile decât în cazul anumitor infracţiuni, cum sunt infracţiunile
continue, continuate, progresive şi de obicei. La toate aceste categorii de
infracţiuni, există pe lângă un moment al consumării, şi un moment al epuizării
faptului.
a. Infracţiunea continuă ca infracţiune fapt epuizat. Infracţiunile continue se
caracterizează prin prelungirea în timp a însăşi acţiunii sau inacţiunii ce
constituie elementul material al infracţiunii. Această prelungire în timp a
elementului material are loc şi după atingerea momentului consumării, adică
după o oarecare durată a acţiunii sau inacţiunii şi după producerea rezultatului
socialmente periculos şi durează până când un act contrar celui iniţial pune
capăt stării infracţionale
De exemplu, infracţiunea de lipsire de libertate în mod ilegal, prevăzută de art.
205 NCP, se consumă când persoana este lipsită de libertate în mod ilegal şi se
epuizează când victima a fost pusă în libertate.
b) Infracţiunea continuată ca infracţiune fapt epuizat. Infracţiunea este
continuată când o persoană săvârşeşte la diferite intervale de timp, dar în
realizarea aceleiaşi rezoluţii şi împotriva aceluiaşi subiect pasiv, acţiuni sau
inacţiuni care prezintă, fiecare în parte, conţinutul aceleiaşi infracţiuni. (art. 35
alin. 1 NCP)
Infracţiunea, în forma ei tipică, se consumă în momentul consumării primei
acţiuni sau inacţiuni, iar săvârşirea celorlalte reprezintă o amplificare atât a
activităţii infracţionale, cât şi a rezultatului iniţial. Amplificarea durează până
în momentul săvârşirii ultimei acţiuni sau inacţiuni, acesta fiind considerat
momentul epuizării faptului.

c) Infracţiunea progresivă ca infracţiune fapt epuizat. Infracţiunile zise
progresive se caracterizează, de asemenea, prin producerea de noi urmări, după
ce s-a realizat conţinutul unei anumite infracţiuni. Amplificarea progresivă a
rezultatului iniţial poate fi atât de însemnată încât să corespundă conţinutului
unei infracţiuni mai grave în care se absoarbe faptul iniţial.
De exemplu, infracţiunea de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte
(prevăzută de art. 195 NCP) se săvârşeşte în urma amplificării progresive a
unei urmări iniţiale produsă prin loviri sau alte violenţe (art. 193 NCP), prin
vătămate corporală (art. 194 NCP).
În concluzie, şi în cazul infracţiunilor progresive, există pe lângă momentul
consumării, moment care este marcat prin producerea rezultatului iniţial
caracteristic unei infracţiuni mai puţin grave, şi un moment al epuizării care
marchează încetarea definitivă a agravării.
d) Infracţiunea de obicei ca infracţiune fapt epuizat. Infracţiunile de obicei se
caracterizează prin aceea că elementul material se realizează prin săvârşirea
mai multor acte de acelaşi fel. Infracţiunea se consumă după ce actele s-au
repetat şi au dat caracterul de obişnuinţă sau îndeletnicire şi se epuizează când
activitatea infracţională a încetat.
Întrucât la categoriile de infracţiuni menţionate, pe lângă momentul
consumării, se distinge şi momentul epuizării, toate consecinţele privind
aplicarea legii penale în sancţionarea făptuitorilor – la aceste infracţiuni - se
raportează la momentul epuizării.
Conform art. 154 alin. 2-4 NCP, în materia prescripției răspunderii penale și a
momentului de la care încep să curgă termenele de prescripție a răspunderii
penale, se statuează: ,,(2) Termenele prevăzute în prezentul articol încep să
curgă de la data săvârşirii infracţiunii. În cazul infracţiunilor continue
termenul curge de la data încetării acţiunii sau inacţiunii, în cazul
infracţiunilor continuate, de la data săvârşirii ultimei acţiuni sau inacţiuni, iar
în cazul infracţiunilor de obicei, de la data săvârşirii ultimului act.
(3) În cazul infracţiunilor progresive, termenul de prescripţie a răspunderii
penale începe să curgă de la data săvârşirii acţiunii sau inacţiunii şi se
calculează în raport cu pedeapsa corespunzătoare rezultatului definitiv
produs.
(4) În cazul infracţiunilor contra libertăţii şi integrităţii sexuale, săvârşite faţă
de un minor, termenul de prescripţie începe să curgă de la data la care acesta a
devenit major. Dacă minorul a decedat înainte de împlinirea majoratului,
termenul de prescripţie începe să curgă de la data decesului”.

Sarcina de lucru 5
Precizează care este importanţa stabilirii momentului consumării
infracţiunii.
Rezumat
În doctrina penală infracţiunea este cercetată şi sub raportul conţinutului, al
elementelor sale care o particularizează în raport cu alte fapte.
Conţinutul infracţiunii nu se confundă cu trăsăturile esenţiale ale acesteia,
care îşi găsesc reflectarea în orice conţinut punând în evidenţă caracterul
penal al faptei comise. Acesta este prevăzut de norma incriminatoare şi poate
fi definită ca o totalitate de condiţii prevăzute de lege pentru caracterizarea
unei fapte ca infracţiune.
Conţinutul infracţiunii poate îmbrăca două aspecte:
a) conţinutul legal, cel descris prin norma de incriminare şi cuprinde
condiţiile obiective şi subiective în care o faptă devine infracţiune;
b) conţinutul concret, este cel al unei fapte determinate, săvârşită în realitatea
obiectivă de către o persoană şi care se înscrie prin elementele sale în tiparul
abstract prevăzut în norma de incriminare.
În doctrina penală se face deosebire între conţinutul juridic şi conţinutul
constitutiv al infracţiunii care ar cuprinde condiţiile solicitate de lege, cu
privire la actul de conduită interzis, pe care le realizează infractorul prin
săvârşirea faptei ori care devin relevante prin comiterea faptei.
Perioada externă a activităţii infracţionale în care se realizează latura
obiectivă a infracţiunii este susceptibilă de anumite faze. Aceste faze se
autonomizează printr-un anumit grad de realizare a hotărârii infracţionale şi
de periculozitate socială.
Întrucât şi aceste faze în care se poate afla activitatea infracţională prezintă

pericol social, în literatura juridică şi în legislaţie s-a pus problema

incriminării şi sancţionării lor, cât şi necesitatea stabilirii formelor ce le poate
avea infracţiunea în raport cu gradul de realizare a laturii obiective şi a
periculozităţii sociale.
Astfel, sunt cunoscute ca forme ale infracţiunii:
- forma actelor preparatorii sau de pregătire, corespunzătoare fazei de
desfăşurare cu aceeaşi denumire;
- forma tentativei, corespunzătoare fazei actelor de executare în situaţia în
care executarea a fost întreruptă sau, deşi a fost dusă până la capăt, a
rămas totuşi fără rezultat;
- forma faptului consumat, corespunzătoare fazei urmărilor în situaţia în
care, în urma săvârşirii faptei s-a produs rezultatul în condiţiile cerute de
lege pentru ca aceasta să întregească latura obiectivă a infracţiunii -
această formă corespunde formei tipice în care fapta este prevăzută în
textul incriminator;
- forma faptului epuizat, corespunzătoare, de asemenea, fazei urmărilor
însă în ipoteza în care după producerea rezultatului, deci după momentul
consumării, datorită prelungirii în timp a faptei însăşi sau agravării
ulterioare a rezultatului, acesta se amplifică în mod deosebit, determinând
o altă calificare a faptei.
1. Constituie factori ai infracţiunii:
a) obiectul şi subiecţii infracţiunii;
b) elementul material;
c) locul şi timpul săvârşirii infracţiunii;
d) cerinţele esenţiale şi scopul.
2. Au valoare de adevăr afirmaţiile:

a) în cazul infracţiunilor formale nu se cercetează legătura de cauzalitate între
acţiune – inacţiune şi urmarea produsă, aceasta rezultând ex re;
b) infracţiunile care au un obiect material sunt infracţiuni de rezultat;
c) toate infracţiunile au un obiect juridic specific;
d) infracţiunile care nu au obiect material sunt infracţiuni de pericol.

3. Constituie elemente ale laturii obiective a conţinutului constitutiv al unei

infracţiuni:
a) elementul material;
b) elementul subiectiv;
c) urmarea imediată.
4. Verbum regens desemnează:

a) latura subiectivă;
b) urmarea imediată;
c) elementul material.
5. Acţiunea sub care se poate prezenta elementul material al laturii obiective

se poate realiza:
a) prin acte materiale; prin scris;
b) prin cuvinte;
c) printr-o atitudine a făptuitorului care nu face ceva ce legea penală ordonă să
facă.
6. Au valoare de adevăr următoarele afirmaţii:

a) existenţa vinovăţiei, ca trăsătură esenţială a infracţiunii, presupune
întotdeauna şi existenţa vinovăţiei, ca element al conţinutului unei infracţiuni;
b) poate exista vinovăţie, ca element al conţinutului unei infracţiuni, fără a
exista însă ca trăsătură esenţială a infracţiunii;
c) poate exista vinovăţie ca trăsătură esenţială a infracţiunii, fără să existe
vinovăţie ca element subiectiv al infracţiunii.
7. Fapta constând intr-o inacţiune:

a) este infracţiune numai dacă este săvârşită cu intenţie;
b) este infracţiune, atunci când este săvârşită din culpă, afară de cazul în care
legea sancţionează numai săvârşirea ei cu intenţie;
c) este infracţiune atunci când este săvârşită din culpă numai atunci când în
lege se prevede, în mod expres, aceasta.
8. Responsabilitatea penală se prezumă începând cu vârsta de:

a) 14 ani;
b) 16 ani;
c) 18 ani.

9. Subiect pasiv al infracţiunii poate fi:

a) numai o persoană fizică;
b) o persoană fără discernământ;
c) o persoană juridică.
10.Există tentativă:
a) când consumarea infracţiunii nu a fost posibilă datorită insuficienţei sau
defectuozităţii mijloacelor folosite;
b) când consumarea infracţiunii nu a fost posibilă datorită modului cum a fost
concepută executarea;
c) când consumarea infracţiunii nu a fost posibilă datorită lipsei obiectului de
la locul unde făptuitorul credea că se află.
Lucrare de verificare
Redactează un eseu structurat pe 60-70 rânduri (12 Times New Roman la 1,5
rânduri), în care să dezvolţi, pe lângă idei şi informaţii din alte surse,
următoarele intercondiţionări:
a) Aplicarea legii penale mai favorabile după judecarea definitivă a cauzei;
b) Noțiunea de infracțiune în noul Cod penal. Tipicitate, imputabilitate,
antijuridicitate - trăsăturile esențiale ale infracțiunii;
Invocați, în argumentare, soluții din practica judiciară.
N.B.: Lucrarea va fi transmisă tutorelui în termen de 7 zile de la data anunţului
de executare a ei, iar rezultatul evaluării îţi va fi comunicat prin acesta sau prin
platforma e-learning.
Dongoroz V., Kahane S., Oancea I., Fodor I., Iliescu N., Bulai C., Stănoiu
R.M., Roşca V. (1969; 1970). Explicaţii teoretice ale Codului penal român.
Antoniu G., Bulai C., Duvac C., Griga I, Ivan Gh., Mitrache C-tin, Molnar I.,
Pascu I., Pașca V., Predescu O.(2010). Explicaţii preliminare ale noului Cod
penal. Vol. I. Articolele 1-52. București: Universul Juridic.
M. Udroiu, V. Constantinescu.(2014). Noul Cod penal. Codul penal anterior.
București: Hamangiu.
Al. Boroi, I. Rusu, F. Puşcă, A. Chirilă, A. Dumitrache Ionescu, M. Pocora, G.
L. Goga, M. I. Bălan-Rusu. (2013). Practică judiciară în materie penală.

C. Voicu, A.S. Uzlău, R. Moroșanu, C. Ghigheci.(2014). Noul Cod penal. Ghid
de aplicare pentru practicieni. București: Hamangiu.
Răspunsuri la întrebările din testele de autoevaluare

Unitatea I
1. c; 2. a, b; 3. a; 4. a; 5. a, b.
Unitatea II
1. c; 2. a; 3. c; 4. b; 5. c; 6. b; 7. a; 8. b; 9. a, c; 10. b, c.
Unitatea III
1. c; 2. c; 3. b; 4. b, c; 5. c.
Unitatea IV
1. a, c; 2. a, b, c, d; 3. a, c; 4. c; 5. a, b; 6. c; 7. c; 8. a; 9. b, c; 10 a, c.

Bibliografie (de elaborare a cursului)

LEGISLAȚIE
Constituţia României 1991, modificată şi completată prin Legea de revizuire a Constituţiei
României nr. 429/2003
Noul Cod penal român adoptat prin Legea nr. 286/2009, publicată în M.Of. nr. 510 din
24.07.2009, intrată in vigoare la data de 01.02.2014, cu ultimele modificări și completări
(Legea nr. 27/2012 pentru modificarea şi completarea Codului penal al României şi a Legii
nr. 286/2009 privind Codul penal, publicată în M.Of. nr. 180/20.03.2012; Legea nr. 63/2012
pentru modificarea şi completarea Codului penal al României şi a Legii nr. 286/2009 privind
Codul penal, publicată în M.Of. nr. 258/19.04.2012; Legea nr.187/2012 pentru punerea în
aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, publicată în M.Of. nr. 757/12.11.2012;
Legea nr. 159/ 2014 pentru abrogarea art. 276 din Legea nr. 286/2009 privind Codul penal,
publicată în M.Of. nr. 887/05.12. 2014)
Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală, republicată
în M.Of. nr. 377 din 31.05.2011, cu ultimele modificări şi completări
Legea nr. 17/07.08.1990 privind regimul juridic al apelor maritime interioare, al mării
teritoriale și al zonei contigue ale României, republicată în M. Of. nr. 765/21.10.2002, în urma
modificărilor şi completărilor aduse prin Legea nr. 36/2002, publicată în M.Of. nr. 77 din
31.01.2002
Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal,
publicată în M.Of. nr. 757 din 12.11.2012
Legea nr. 253/2013 privind executarea pedepselor, a măsurilor educative şi a altor măsuri
neprivative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal, publicată în
M.Of. nr. 513 din 14.08.2013
Legea nr. 254/2013 privind executarea pedepselor şi a măsurilor privative de libertate dispuse
de organele judiciare în cursul procesului penal, publicată în M.Of. nr. 514 din 14.08.2013
Lege nr. 252/2013 privind organizarea şi funcţionarea sistemului de probaţiune, publicată în
M.Of. nr. 512 din 14.08.2013
A se vedea și:
Decizia Curții Constituționale nr. 265/2014 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a
dispoziţiilor art. 5 din Codul penal, publicată în M.Of. nr. 372/20.05.2014, www.ccr.ro
Decizia Curții Constituționale nr. 11/15 ianuarie 2015 referitoare la excepţia de
neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 1121 alin. (2)lit. a) din Codul penal, publicată în M.Of.
nr. 102/09. 02. 2015

Deciziile pronunţate de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor
chestiuni de drept în materie penală – 2014/2015, www.scj.ro
Decizia nr. 1/14.04.2014 privind mecanismul de aplicare a legii penale mai favorabile în cazul
faptelor definitiv judecate, pentru ipoteza unui concurs de infracţiuni, publicată în M.Of. nr.
349 din 13.05.2014
Decizia nr. 2/14.04.2014 privind aplicarea legii penale mai favorabile în cazul prescripţiei
răspunderii penale, publicată în M.Of. nr. 319 din 30.04.2014
Decizia nr. 3/12.05.2014 privind interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 336 alin. (1) din
Codul penal, publicată în M.Of. nr. 392 din 28.05.2014
Decizia nr. 4/12.05.2014 privind dispoziţiile art. 22 alin. (4) lit. b) din Legea nr. 187/2012 cu
referire la art. 129 alin. (2) lit. b) din Codul penal, publicată în M.Of. nr. 434 din 13.06.2014
Decizia nr. 5/26.05.2014 privind aplicarea legii penale mai favorabile în cazul infracţiunii
continuate, publicată în M.Of. nr. 470 din 26.06.2014
Decizia nr. 6/26.05.2014 privind mecanismul de aplicare a legii penale mai favorabile după
judecarea definitivă a cauzei în ipoteza tentativei, publicată în M.Of. nr. 471 din 26.06.2014
Decizia nr. 7/26.05.2014 privind aplicarea legii penale mai favorabile, potrivit art. 6 din
Codul penal, în cazul infracţiunii continuate, publicată în M.Of. nr. 471 din 26.06.2014
Codul penal, în cazul circumstanţelor atenuante sau agravante, publicată în M.Of. nr. 473 din
27.06.2014
Codul penal, publicată în M.Of. nr. 497 din 03.07.2014
Codul penal, în cazul circumstanţelor atenuante, publicată în M.Of. nr. 502 din 07.07.2014
Decizia nr. 12/02.06.2014 privind interpretarea dispoziţiilor art. 367 din Codul penal,
publicată în M.Of. nr. 507 din 08.07.2014
Decizia nr. 13/05.06.2014 referitoare la aplicabilitatea dispoziţiilor art. 6 alin. (1) din
Codul penal cu privire la hotărârile de condamnare pronunţate de un alt stat faţă de cetăţeni
români, recunoscute în procedura reglementată de Legea nr. 302/2004, publicată în M.Of. nr.
505 din 08.07.2014
Codul penal, în ipoteza cauzei speciale de reducere a pedepsei prevăzută în art. 3201 alin. (7)
din Codul de procedură penală anterior, publicată în M.Of. nr. 525 din 15.07.2014
Codul penal, în cazul recidivei postexecutorii, publicată în M.Of. nr. 546 din 23.07.2014

Decizia nr. 16/23.06.2014 privind dispoziţiile art. 22 alin. (4) lit. b) din Legea nr. 187/2012 cu
referire la art. 129 alin. (2) lit. b) din Codul penal, publicată în M.Of. nr. 548 din 24.07.2014
Decizie nr. 21/2014, publicată în M.Of. nr. 24 din 13.01.2015
Decizia nr. 4/2015 privind infracţiunea de vătămare corporală din culpă, publicată în M.Of.
nr. 244 din 09.04.2015
Deciziile pronunţate de Înalta Curte de Casație și Justiție - Recursuri în interesul legii,
www.scj.ro
DOCTRINĂ
V. Dongoroz, S. Kahane, I. Oancea, I. Fodor, N. Iliescu, C. Bulai, R.M. Stănoiu, V. Roșca,
Explicaţii teoretice ale Codului penal român, Partea generală, Ed. Academiei, Bucureşti, vol.
I (1969) și II (1970);
T. Vasiliu, D. Pavel, G. Antoniu, D. Lucinescu, V. Papadopol, V. Ramureanu, Codul penal al
României, comentat si adnotat, partea generală, Ed. Ştiinţifică și Enciclopedică, Bucureşti,
1972;
G. Antoniu, Tratat de drept penal, volumul I, Introducere în dreptul penal. Aplicarea legii
penale, Ed. Universul Juridic, București, 2015;
G. Antoniu, T. Toader (coordonatori), G. Antoniu, C. Bulai, B.N. Bulai, C. Duvac, I. Griga, I.
Ifrim, Gh. Ivan, C-tin Mitrache, I. Molnar, I. Pascu, V. Pașca, O. Predescu, Explicaţiile
noului Cod penal. Vol. I. Articolele 1-52, Ed. Universul Juridic, București, 2015;
G. Antoniu, T. Toader (coordonatori), Al. Boroi, V. Brutaru, B. N. Bulai, C. Bulai, Șt. Daneș,
C. Duvac, M. K. Guiu, I. Ifrim, C-tin Mitrache, C. Mitrache, I. Molnar, I. Ristea, C. Sima,
V. Teodorescu, I. Vasiu, A. Vlăsceanu, Explicaţiile noului Cod penal. Vol. II. Articolele 53-
187, Ed. Universul Juridic, București, 2015;
G. Antoniu (coordonator), C. Bulai, C. Duvac, I. Griga, Gh. Ivan, C-tin Mitrache, I. Molnar, I.
Pascu, V. Pașca, O. Predescu, Explicaţii preliminare ale noului Cod penal. Vol. I. Articolele
1-52, Ed. Universul Juridic, București, 2010;
G. Antoniu (coordonator), Al. Boroi, B. N. Bulai, C. Bulai, Șt. Daneș, C. Duvac, M. K. Guiu,
C-tin Mitrache, C. Mitrache, I. Molnar, I. Ristea, C. Sima, V. Teodorescu, I. Vasiu, A.
Vlăsceanu, Explicaţii preliminare ale noului Cod penal. Vol. II. Articolele 53-187, Ed.
Universul Juridic, București, 2011;
M. Udroiu, Drept penal. Partea generală. Noul Cod penal, Editura C.H.Beck, Bucureşti,
2015
M. Udroiu, Fișe de drept penal. Partea generală, Ed. Universul Juridic, București, 2014;
M. Udroiu, V. Constantinescu, Noul Cod penal. Codul penal anterior, Ed. Hamangiu,
București, 2014;
I. Pascu, A.S. Uzlău, Drept penal. Partea generală, Ediția a 3-a, Ed. Hamangiu, București,
2013;
Voicu, A.S. Uzlău, R. Moroșanu, C. Ghigheci, Noul Cod penal. Ghid de aplicare pentru
practicieni, Ed. Hamangiu, București, 2014;
Al. Boroi, Drept penal. Partea generală. Conform Noului Cod penal , Ed. a 2- a, Ed.
C.H.Beck, Bucureşti, 2010;
T. Toader, M.I. Michinici, A. C. Ciocîntă, M. Dunea, R. Răducanu, S. Rădulețu, Noul Cod
penal. Comentarii pe articole, Ed. Hamangiu, București, 2014;
C. Bîrsan, Convenţia Europeană a Drepturilor Omului. Comentariu pe articole, Editura C.H.
Beck, Bucureşti, 2008;
Colecţia Revistei de Drept Penal, Revistei Dreptul etc.
JURISPRUDENŢĂ
G. Antoniu, C Bulai (coordonatori), R.M. Stănoiu, A. Filipaş, C. Mitrache, V. Papadopol, C.
Filişanu, Practică judiciară penală. Partea generală, Ed. Academiei, Bucureşti, vol. I (1988),
vol. II (1990);
V. Papadopol, M. Popovici, Repertoriu alfabetic de practică judiciară în materie penală pe
anii 1969-1975, Ed. Ştiinţifică și Enciclopedică, Bucureşti, 1977;
V. Papadopol, M. Popovici, Repertoriu alfabetic de practică judiciară în materie penală pe
anii 1976-1980, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1982;
V. Papadopol, Şt. Daneş, Repertoriu alfabetic de practică judiciară în materie penală pe anii
1981-1985, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică;

G. Antoniu, V. Brutaru, Revista de drept penal. Studii şi practică judiciară, 1994- 2007, Ed.
Hamangiu, Bucureşti, 2007;
Jurisprudenţa instanţei supreme în unificarea practicii judiciare (1969-2008), Ed. Universul
Juridic, Bucureşti, 2008;
Bulai, Constantin; Mitrache, Constantin, Drept penal român. Partea generală - Culegere de
probleme din practica judiciară pentru uzul studenților, Editia a VI-a, revăzută și adaugită,
Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2010;
Al. Boroi, I. Rusu, F. Puşcă, A. Chirilă, A. Dumitrache Ionescu, M. Pocora, G. L. Goga, M. I.
Bălan-Rusu, Practică judiciară în materie penală. Drept penal. Partea generală.
Dispozițiile actualului Cod penal și ale noului Cod penal, Ed. Universul Juridic, București,
2013.
TESTE GRILĂ
M. Udroiu, Teste grilă. Drept penal și procedură penală, Ed. Universul Juridic, București,
2015;
E. Stănișor, Teste grilă pentru admiterea în magistratură și avocatură, Ed. Universul Juridic,
București, 2014;
P. Dungan, E.G. Simionescu, Drept penal. Teste grilă pentru licență, masterat, admitere în
avocatură și magistratură, Ed. Hamangiu, București, 2014.
ADRESE WEB
- www.cdep.ro; - www.jurisprudentacedo.com; - www.clr.ro
- www.scj.ro; - www.jurisprudenta.com;
- www.ccr.ro; - www.juridice.ro;
- www.just.ro - www.euroavocatura.ro/jurisprudenta;
- www.avocatura.com ; - www.dreptonline.ro;
- www. portal.just.ro; - http://eur-lex.europa.eu;

Ilovepdf Merged

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Ilovepdf Merged

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Chirilă Angelica Dreptul penal – ramură a dreptului şi ştiinţă a dreptului..

1. DREPTUL PENAL – RAMURĂ A DREPTULUI ŞI

1.1. Dreptul penal ca ramură a dreptului ..............................................................................8

1.1.1 Conceptul de drept penal. Definiţia dreptului penal .................................................8

1.1.2. Dreptul penal ca ramură a ştiinţei dreptului .......................................................... 11

1.1.3. Principiile fundamentale ale dreptului penal ......................................................... 13

1.1.4. Examen de practică judiciară ............................................................................... 22

1.2. Izvoarele dreptului penal ............................................................................................ 25

1.3. Raportul juridic penal ................................................................................................. 35

Raportul juridic penal. Noţiune. Trăsături ...................................................................... 35

Teste de autoevaluare ........................................................................................................ 40

Bibliografie minimală ....................................................................................................... 41

 să delimitezi conceptual noţiunea de drept penal;

Timp mediu estimat pentru studiu individual: 7 ore

Drept penal general I

Drept penal – partea generală 7

Drept penal – partea generală 7

Drept penal – partea generală 7

Drept penal – partea generală 7

Drept penal – partea generală 7

Drept penal – partea generală 7

Aceste principii de bază specifice dreptului penal, la care adăugăm influenţa

Drept penal – partea generală 7

Drept penal – partea generală 7

Drept penal – partea generală 7

2. Legalitatea sancţiunilor de drept penal, aplicabilă în cazul săvârşirii de fapte

Drept penal – partea generală 7

Drept penal – partea generală 7

Drept penal – partea generală 7

Drept penal – partea generală 7

2. Cauza SW c. Marii Britanii. Principiul legalităţii. Previzibilitatea

Drept penal – partea generală 7

3. Lawless c. Irlandei. Principiul legalităţii. Domeniul de aplicabilitate.

Sarcina de lucru va fi verificată de către tutore în cadrul activităților tutoriale.

Drept penal – partea generală 7

Drept penal – partea generală 7

Drept penal – partea generală 7

Drept penal – partea generală 7

Art. 4771 NCPP Încetarea sau modificarea efectelor deciziei

Drept penal – partea generală 7

Drept penal – partea generală 7

Drept penal – partea generală 7

Drept penal – partea generală 7

Drept penal – partea generală 7

Drept penal – partea generală 7

Sarcina de lucru va fi verificată de către tutore în cadrul activităților tutoriale.

1.3.1. Raportul juridic penal. Noţiune. Trăsături

Drept penal – partea generală 7

Drept penal – partea generală 7

Drept penal – partea generală 7

Sarcina de lucru va fi verificată de către tutore în cadrul activităților tutoriale.

Drept penal – partea generală 7

Drept penal – partea generală 7

2. Ştiinţa dreptului penal cuprinde:

3. Obiectul dreptului penal îl formează :

4. Constituie izvoare de drept penal:

5. Principiul legalităţii îmbracă următoarele laturi:

Drept penal – partea generală 7

Drept penal – partea generală 7

2.1. Aplicarea legii penale în timp ................................................................... 35

 să corelezi norma juridică cu o situaţie concretă de aplicare a legii penale

2.1. Aplicarea legii penale în timp

Drept penal general I 35