Unitatea de învăţare 1.

Instituții de teoria generala a dreptului si de drept constituțional ca

propedeutica a dreptului internațional public
– tipologia normelor, dreptul – origini si factori de configurare, raportul
juridic de drept constitutional
Cuprins
1.1. Introducere.................................................................................................................
1.2. Competenţe.................................................................................................................
1.3. Tipologia normelor..................................................................................................
1.4. Dreptul- origini și factori de configurare...................................................................
1.5. Raportul juridic de drept constituțional.....................................................................

1.1. Introducere
- Unitatea de învățare 1 își propune recapitularea unor noțiuni deja
cunoscute precum: definiția și tipologia normelor juridice, definirea și
clasificarea dreptului și specificitatea raportului juridic de drept
constituțional, în funcție de subiectele participante, conținutul și obiectul
acestora.
.

1.2. Competenţele unităţii de învăţare

Parcurgerea primei unități de învățare va permite studentului:
- să definească noțiunea de drept și să cunoască clasificările acestuia;
- să delimiteze dreptului internațional public de dreptul internațional privat;
- să cunoască caracterele raporturilor juridice de drept constituțional, în
funcție de subiectele participante, conținutul și obiectul acestora;

Durata medie de parcurgere a primei unităţi de învăţare este de 2 ore.

 1.3. Tipologia normelor

In Dictionarul Explicativ al limbii române, norma reprezinta o regulă, dispozitie

etc.obligatorie, fixată prin lege sau prin uz; ordine recunoscută ca obligatorie sau
recomandabilă1.
Tipologii:
 Normele sociale- acele reguli și principii generate, adoptate și implementate, la un
anumit moment dat, de majoritatea unei societăți date, in sensul de a fi insusite in
comportamentul individual sau de grup, cu scopul obținerii pacii sociale și a
bunastarii societății respective2.
 Normele morale sau etice- acele reguli privitoare la modul de comportare a omului în
societate, la obligațiile sale față de ceilalți oameni și față de societate3. Normele morale sau
sociale, ca și celelalte norme enunțate, nu se bucură însă de consacrare/recunoaștere
etatică, cu alte cuvinte nu sunt juridificate, dar la un moment dat al evoluției sociale pot fi
juridificate, adică se pot transforma în norme juridice; de exemplu, fapta de a lăsa fără
ajutor un animal rănit sau aflat în nevoie de hrană sau de apă poate trece din rândul
preceptelor morale în categoria normelor juridice (nu vorbim aici doar de o sancțiune
penală, ci de o simplă normă juridică cu sancțiune civilă, cum ar fi plata unor
despăgubiri).
 Definim norma juridică ca fiind o regulă de conduită obligatorie, generală și impersonală,
prin care societatea impune subiectelor de drept o anumită conduită, prin care să se
asigure ordinea socială, normă a cărei respectare este asigurată la nevoie de forța de
constrângere a statului4. Trăsăturile normei juridice sunt: generalitate, impersonalitate,
caracter tipic, implicare a unui raport intersubiectiv, obligativitate. Norma juridică se
bucură de exigibilitate, irefragabilitate (norma se va aplica imediat, continuu şi
necondiţionat); caracter de injoncţiune (de poruncă statală/impunere de la nivel statal, de
regulă). Structura logică a normei juridice cuprinde ipoteza, dispoziţia şi sancţiunea.
Structura tehnico-legislativă este corelată cu cerinţele de celeritate pe care le reclamă
1
https://m.dex.ro/?word=norma
2
N.M. Vlădoiu, Drept internațional public, Ed. Universul Juridic, București, 2021, p.12.
3
https://m.dex.ro/?word=norma
4
https://legeaz.net/dictionar-juridic/norma-juridica
 elaborarea legislativă într-un stat, precum şi principiile generale de tehnică juridică, în
centrul acestei structuri aflându-se articolul. În funcţie de criteriul structurii logice,
normele juridice pot fi complete, incomplete, de trimitere sau în alb. În funcţie de
criteriul sferei de aplicare, normele juridice pot fi: norme generale, norme speciale sau
norme de excepţie. În funcţie de criteriul modului de reglementare a conduitei, normele
juridice pot fi: imperative, anume onerative sau prohibitive, respectiv dispozitive, anume
permisive sau supletive. Timpul normei juridice este guvernat de trei principii: intrarea în
vigoare a normei (principiul publicităţii), existenţa şi eficienţa normei de drept (principiul
activităţii – tempus regit actum), ieşirea din vigoare (principiul lipsirii de efecte juridice).
 Problema existenţei unor norme cu caracter tehnic se pune şi în cazul analizei
complexului normativ juridic, astfel putându-se vorbi despre normele metodologice ale
procesului elaborării legilor sau de normele care privesc structura actului normativ.

1.4. Dreptul- origine și factori de configurare

Cuvântul românesc “drept” provine din latinescul “directum” (rectiliniu sau fără
curbură), în sensul de conformitate strictă cu legea, fără abatere de la dispozițiile imperative
ale acesteia. Latinii utilizau substantivul “jus” pentru a se referi la drept, termen derivat la
rândul lui din sanscritul “ju” care însemna a lega. În cadrul familiei lexicale a
termenului jus mai exista și verbul “jubere” (a porunci) și “juristare”(a se baza pe drept),
acesta din urmă a generat cuvântul justiție în actualul vocabular al limbii române.
Primele definiții ale noțiunii de drept, apar în dreptul roman, acesta constituind izvor al
majorității sistemelor de drept existente în prezent în lume.
Astfel, jurisconsultul roman Celsus definea dreptul: “Jus est ars boni et aequi”, adică
dreptul este arta binelui și a echității, această definiție ținea cont de realitățile vremii, dreptul nu
se emancipase încă de sub tutela moralei, iar scopul său era înfăptuirea binelui moral prin aflarea
adevărului absolut.
Ulpianus definea la rândul său dreptul prin preceptele sale:”Juris praecepte sunt
haec: honeste vivere, alterum non laedere, suum cuique tribuere”, adică: “Principiile (preceptele)
dreptului sunt: a trăi onest, a nu vătăma pe altul și a-i da fiecăruia ceea ce i se cuvine”.
 Eminentul filosof John Rawls considerat Einstein-ul dreptului afirma că: “law is the art
offairness” adică dreptul este arta corectitudinii (a fairplay-ului), preluând oarecum ideea lui
Celsus.
Menționăm că noțiunea de drept comportă mai multe accepțiuni sau sensuri. Astfel că
teoria generală a dreptului afirmă că cele mai importante accepțiuni sunt reprezentate de:
– dreptul obiectiv (norma agendi);
– dreptul pozitiv și dreptul negativ, adică componentele structurale ale dreptului obiectiv;
– dreptul natural (jus naturale);
– dreptul subiectiv (facultas agendi);
– dreptul material (substanțial);
– dreptul procesual;
– dreptul public (jus publicum) și dreptul privat (jus privatum);
– dreptul doctrinar (știința dreptului)5.
Precizări privind dreptul public și dreptul privat
Dihotomia „drept public – drept privat” îşi are originea în dreptul roman. Aşa, de
exemplu, jurisconsultul Ulpian distinge între cele două compartimente, astfel: a) jus publicum
(dreptul public) — compartimentul care se referă la interesele statului roman şi b) jus privatum
(dreptul privat) – compartimentul care se referă la interesele diferitelor persoane.
Normele dreptului privat protejează interesele private ale individului, ale grupurilor de
oameni, reglementează relaţiile dintre cetăţeni şi asociaţiile acestora, întreprinderi, companii şi
alte entităţi economice, asigură realizarea dreptului de proprietate privată. În dreptul privat
participanţii raporturilor juridice sunt independenţi şi egali. La rândul său, normele dreptului
public reglementează relaţiile dintre organele statului cu cetăţenii, asociaţiile obşteşti, structurile
economice, relaţiile dintre autorităţile de stat. În domeniul dreptului public autoritatea publică
poate imperativ să prescrie anumite comportamente ale cetăţenilor şi ale altor entităţi, să ceară
respectarea exactă a prevederilor legislaţiei şi să aplice sancţiuni în cazul încalcării acestor
prevederi. Dreptului public îi este caracteristică utilizarea unor reguli imperative, care nu pot fi
schimbate de către participanţii raporturilor juridice, relaţii de putere şi de subordonare, care

5
Conceptele de drept pozitiv și drept negative, accesat pe https://www.juridice.ro/493468/conceptele-de-drept-
pozitiv-si-de-drept-negativ.html
exclud autonomia de voinţă şi iniţiativa personală a unei entităţi subordonate. Una dintre părţile
raportului juridic este, de obicei, statul sau organul acestuia6.
Precizări privind dreptul natural și dreptul pozitiv
Dreptul pozitiv este definit ca totalitatea normelor juridice, în vigoare la un anumit
moment dat, într-un sistem de drept relevant.
Dreptul natural nu este dreptul stării de natură, el nu este traducerea în drept a relațiilor
biologice, nu este „cel pe care rațiunea naturală l-a rânduit între toți oamenii”, respectiv „dreptul
pe care toate ființele l-au deprins de la natură”. În definitiv, pentru om, dreptul are la bază legea
morală, pe care nu o cerem de la alte viețuitoare (care nu au făcut eroarea de a mușca din fructul
cunoașterii binelui și răului). Este un drept al evoluției către o stare superioară, un drept
eschatologic în sens individual7.
Prin urmare, ne interesează dreptul în vigoare la un moment dat într-un anume stat,
denumit drept pozitiv.
La rândul său, acesta se împarte în două subansamble:
a) dreptul obiectiv – format din ansamblul normelor juridice;
b) dreptul subiectiv – format din prerogativele subiectelor de drept de a-şi exercita în
concret drepturile ce le revin potrivit dreptului obiectiv.

Exemple
Dreptul obiectiv, respectiv art. 555 C. civ., defineşte proprietatea privată ca fiind
dreptul titularului de a poseda, folosi şi dispune de un bun în mod exclusiv, absolut
şi perpetuu, în limitele stabilite de lege. Dreptul subiectiv, ce derivă din dreptul
obiectiv sus-menţionat, conţine prerogativele pe care proprietarul le are asupra
bunului său, să zicem un autoturism. Acesta îl poate utiliza, vinde, închiria sau
garanta ca împrumut, exercitând astfel posesia, folosinţa şi dispoziţia reglementate
de dreptul pozitiv obiectiv.

1.5. Raportul juridic de drept constituțional

Raportul juridic este relația socială reglementată de lege.

6
A.Bălan, Coraportul între normele de drept privat și public, accesat pe
https://ibn.idsi.md/sites/default/files/imag_file/Coraportul%20intre%20normele%20de%20drept%20privat%20si
%20public.pdf
7
Despre nevoia (realistă) de drept natural, accesat pe https://www.juridice.ro/essentials/7012/despre-nevoia-
realista-de-drept-natural
 Raportul juridic de drept constituțional este relația socială reglementată de dreptul
constituțional, adică acele relații ce apar în procesul instaurării, al menținerii și al exercitării
statale a puterii.
Raportul juridic de drept constituțional este format din: obiect, conținut și subiectele
raportului juridic de drept constituțional.
În general,
- Obiectul raportului juridic este desemnat de acțiunea sau inacțiunea părților (conduita).
- Conținutul raportului juridic constă în drepturile și obligațiile ce se nasc din raport.
- Subiectele raportului juridic: părțile care intră în raport; subiectul activ și subiectul
pasiv.
Raportându-ne la raportul de drept constituțional:
 Subiectele raporturilor de drept constituțional: Unul dintre subiecte este
întotdeauna fie deținătorul puterii de stat, fie statul, fie un organ reprezentativ.
Subiectele acţionează într-un raport juridic apărut în activitatea de instaurare,
menținere și exercitare a puterii.
 Subiectele raporturilor de drept constituțional sunt:
1. Poporul: Este un subiect al raporturilor juridice de drept constituțional,
fundamentul existând în chiar dispozițiile Constituției. Potrivit art. 3 din
Constituție, suveranitatea națională aparține poporului român. Poporul este
deținătorul puterii politice și statul își dobândește împuternicirile conform voinței
poporului. Este singurul în măsură să decidă asupra viitorului său.
2. Statul: Poate apărea fie ca subiect direct, fie reprezentat prin organele sale
acordarea cetățeniei Parlamentul, Guvernul etc.
3. Autoritățile și instituțiile publice • Condițiile pentru ca acestea să fie subiecte
de drept constituțional sunt următoarele: – pentru Parlament, raportul juridic la
care participă să fie de drept constituțional; – pentru autoritățile executive și cele
judecătorești, celălalt subiect să fie statul, poporul sau organele legiuitoare și doar
dacă raportul se naște în procesul instaurării, al menținerii și al exercitării puterii
de stat.
4. Persoanele juridice de drept public. Partidele, formațiunile politice și alte
organizații: Partidele politice şi organizațiile sunt forme prin care cetățenii
 participă la guvernare. În acest sens, au drepturi specifice prin care iau parte la
procesul instaurării, al menținerii și al exercitării puterii.
5. Cetățenii: A nu se confunda cu poporul. Poporul, ca subiect de drept
constituțional, este privit ca un subiect colectiv. Cetățenii, în raportul de drept
constituțional, se individualizează. Apar fie ca persoane fizice, fie ca persoane
învestite cu demnități, fie organizați pe circumscripții electorale pentru realizarea
drepturilor lor ca subiect într-un raport fundamentale de reprezentare cu ocazia
alegerilor.
6. Străinii și apatrizii: În raporturile ce se nasc cu privire la acordarea cetățeniei
române, a azilului politic etc.
7. Organizațiile internaționale: urmează a fi tratate distinct în cadrul suportului de
curs.
Specificul caracterelor raporturilor juridice de drept constituțional
A. În funcție de subiectele participante:
1. Caracterul de supraordonare al subiectelor din raporturile juridice de
drept constituțional. În dreptul national unitar, raporturile juridice de
drept constitutional și normele juridice de drept constitutional au o
pozitie supraordonată față de alte raporturi juridice și norme juridice
care apartin altor ramuri de drept. Insă această poziție de supra
ordonare este regăsită și intre subiectele titulare unor drepturii obligatii
in cadrul raportului juridic de drept constitutional.
2. Caracterul volitiv al subiectelor din raporturile juridice de drept
constituțional. În configuratia raporturilor juridice de drept
constitutional, ca și in cadrul tuturor raporturilor juridice, există și
prezent factorul volitiv, respectiv două voințe care converg.
3. Caracterul indispensabil și omnipresent al statului ca subiect al
raporturile juridice de drept constituțional. Statul este totdeauna
prezent în calitate de subiect al raporturilor juridice de drept constituțional.
Aceasta este o condiție sine qua non, statul, ca subiect al raporturilor de
drept constituțional, indispensabil și omniprezent. Din acest punct de
 vedere, există similaritate de caracter al raporturilor de drept constituțional
și de drept internațional public.

Rezumat
In Dictionarul Explicativ al limbii române, norma reprezinta o regulă,
dispozitie etc.obligatorie, fixată prin lege sau prin uz; ordine recunoscută ca
obligatorie sau recomandabilă. Există mai mute tipologii de norme și anume:
normele sociale, normele morale sau de etică, normele juridice, normele tehnice și
chiar norme religioase.
Noțiunea de drept comportă mai multe accepțiuni sau sensuri. Astfel că
teoria generală a dreptului afirmă că cele mai importante accepțiuni sunt reprezentate
de: dreptul obiectiv (norma agendi); dreptul pozitiv și dreptul negativ, adică
componentele structurale ale dreptului obiectiv; dreptul natural (jus naturale);
dreptul subiectiv (facultas agendi); dreptul material (substanțial); dreptul procesual;
dreptul public (jus publicum) și dreptul privat (jus privatum); dreptul doctrinar
(știința dreptului).
Raportul juridic de drept constituțional este relația socială reglementată de
dreptul constituțional, adică acele relații ce apar în procesul instaurării, al menținerii
și al exercitării statale a puterii.
Raportul juridic de drept constituțional este format din: obiect, conținut și
subiectele raportului juridic de drept constituțional.
În funcție de subiectele participante, raportul juridic de drept constituțional
are următoarele caractere: caracterul de supraordonare al subiectelor din raporturile
juridice de drept constituțional, caracterul diplo-volitiv al subiectelor din raporturile
juridice de drept constituțional și caracterul indispensabil și omnipresent al statului
ca subiect al raporturile juridice de drept constituțional.
Subiectele raporturilor de drept constituțional sunt: poporul, statul,
autoritățile și instituțiile publice, persoanele juridice de drept public, partidele,
formațiunile politice și alte organizații, cetățenii, străinii și apatrizii, organizațiile
internaționale.
Test de evaluare a cunoştinţelor
1. Imaginați-vă și explicați un raport juridic de drept constituțional.
2. Care este diferența între dreptul internațional public și dreptul
internațional privat.