Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Obiective specifice
Studierea capitolului Dreptul – Noţiune, sistemul dreptului – asigură cunoştinţe pentru ca viitorul
specialist să deprindă competenţa de a:
defini – dreptul şi norma juridică
cunoaşte şi interpreta norma juridică pentru a o putea aplica situaţiilor practice.
Cuprins – timp de studiu 4 ore
1. Accepţiunile noţiunii de drept
2. Sistemul dreptului
3. Norma juridică – noţiune, trăsături, structură, clasificare
4. Izvoarele dreptului şi aplicarea normelor juridice de drept intern
5. Principiile dreptului civil
2. Sistemul dreptului
Ansamblul normelor juridice (dreptul obiectiv) se structurează într-un sistem armonizat format din
ramuri, instituţii şi norme juridice pe baza mai multor criterii
Dreptul internaţional privat – raporturile juridice de natură civilă ce se stabilesc între persoane,
având un element de extraneitate cărora le sunt aplicabile normele juridice de drept internaţional
privat.
În sistemul dreptului român intern ramurile de drept se grupează în două mari diviziuni:
Dreptul public:
- reglementează şi apără interesul general desprins din interesele individuale în relaţiile persoanelor
fizice sau juridice, pe de o parte, şi stat (autorităţile publice) pe de altă parte.
- în raporturile juridice de drept public, cel puţin o parte (un subiect) este o autoritate publică ce se
află într-o poziţie supraordonată faţă de celălalt subiect al relaţiei sociale.
- normele juridice de drept public sunt imperative şi sunt apărate din oficiu de autorităţile publice.
Dreptul privat:
- reglementează şi apără interesele particulare ale persoanelor fizice şi juridice în raporturile juridice
care se stabilesc între ele şi în care părţile se află într-o poziţie de egalitate juridică.
Sunt ramuri de drept privat:
- dreptul civil – care constituie şi dreptul comun în diviziunea dreptului privat (prevederile celorlalte
ramuri de drept privat se completează – când este necesar – cu dispoziţiile de drept civil)
- dreptul comercial
- dreptul familiei
- dreptul muncii
Funcţiile dreptului sunt direcţiile principale (fundamentale) în care se aplică întregul sistem al
dreptului, astfel dreptul:
- asigură cadrul legal de organizare şi funcţionare a întregului sistem social
- apără şi garantează interesele (valorile) fundamentale ale societăţii (siguranţa socială, proprietatea,
drepturile şi libertăţile cetăţeneşti)
- este principalul mijloc de conducere la nivel macrosocial
- are funcţie normativă de stabilire a unei conduite necesară şi utilă în societate.
Principiile fundamentale ale dreptului sunt expres prevăzute prin normele juridice sau se desprind din
ansamblul acestora ca direcţii de ordonare a relaţiilor sociale:
Stabilirea bazei legale de funcţionare a statului, ca stat de drept, democratic şi social (art. 1 din
Constituţie şi alte acte normative).
Garantarea libertăţii şi egalităţii cetăţenirlor (Constituţie şi alte acte normative).
Existenţa şi promovarea răspunderii sociale, a răspunderii juridice a fiecărui cetăţean.
Îmbinarea echităţii în justiţie în ansamblul vieţii sociale.
2
Drept
Întrebări şi grile:
3. Norma juridică
Norma juridică este o regulă de conduită socială, generală, impersonală şi obligatorie care se aduce
la îndeplinire benevol şi la nevoie prin forţa de coerciţie statală.
Norma juridică:
- are caracter social – se adresează numai conduitei oamenilor; chiar normele tehnice pentru
utilizarea şi buna funcţionare a unei instalaţii sau utilaj (păstrează acest caracter social) are în
vedere comportamentul omului în legătură cu acest utilaj.
- are caracter general – conduita prescrisă de normă are un caracter tipic, se va regăsi în orice relaţii
sociale de aceeaşi natură
- are caracter impersonal – regula se adresează unor subiecte nedeterminate
- are caracter obligatoriu – este singura categorie de norme sociale pentru care intervine, la nevoie,
constrângerea de stat pentru a fi duse la îndeplinire
- are caracter de repetabilitate şi continuitate; regula (norma juridică) se aplică de un număr
nedeterminat de ori (ori de câte ori relaţia socială reglementată se stabileşte concret în viaţa
socială) atâta timp cât norma juridică este în vigoare (ex. Codul civil român se aplică din anul 1864 şi
în prezent în măsura în care nu a fost abrogat).
3
Învăţământ la distanţă
a normei care stabileşte împrejurarea sau împrejurările în care se va aplica regula de conduită
- civile
- după natura lor distingem sancţiuni - administrative
- penale
- reparatorii
- după scopul lor distingem sancţiuni - de anulare
- de pedeapsă
Se face pe baza mai multor criterii, care au ca rezultat cunoaşterea mai exactă a conţinutului
normelor juridice, a gradului de obligativitate una faţă de altele, ceea ce conduce la înţelegerea şi corecta
aplicare a acestora în viaţa socială.
Criterii de clasificare:
4
Drept
Normele juridice – toate – (indiferent de orice diferenţiere, clasificare a lor) sunt obligatorii, toate
trebuie să fie respectate (nimeni nu poate invoca, pentru a se apăra, necunoaşterea legii). Pentru aceasta
ele trebuie să fie cunoscute, ceea ce se asigură prin publicarea lor în Monitorul Oficial al României,
moment de la care, în termen de 3 zile, intră în vigoare.
Teste grilă şi întrebări
5
Învăţământ la distanţă
a. Noţiunea de izvor de drept: lato sensu – condiţiile economice, sociale și politice care determină
conţinutul normelor juridice; stricto sensu – formă de exprimare a normelor juridice.
b. Sistemul actelor normative ale dreptului intern român, în ordinea descrescătoare a forţei lor juridice
evidenţiază:
Legea (act normativ adoptat de Parlament) – care poate fi:
- fundamentală (constituţia şi legile de revizuire ale constituţiei)
- organică (în domeniile expres prevăzute prin constituţie)
- ordinară (în toate celelalte domenii ale vieţii sociale)
Conform art. 1 Cod civil sunt izvoare ale dreptului civil: legea (în sensul de act normativ), uzanţele şi
principiile generale ale dreptului.
Uzanţele se aplică numai în măsura în care legea trimite în mod expres la acestea. Prin uzanţe se
înţelege obiceiul (cutuma) şi uzurile profesionale.
Lato sensu - aplicarea normelor juridice presupune respectarea şi executarea lor benevolă, pe de o
parte, şi în caz contrar aplicarea lor prin forţa de constrângere a statului, pe de altă parte
Stricto sensu - aplicarea normelor juridice este activitatea specializată a autorităţilor publice
competente de a asigura executarea, prin constrângere de stat, a normelor juridice încălcate sau
nerespectate.
Aplicarea normelor juridice – stricto sensu – se realizează cu respectarea unor reguli privind timpul,
spaţiul şi persoanele asupra cărora ele se aplică şi ca urmare a activităţii interpretative pe care o fac
autorităţile publice competente.
Aplicarea normelor juridice în timp: „Legea dispune numai pentru viitor cu excepţia legii penale sau
convenţionale mai blânde” (art. 15 – Constituţie). Regula este neretroactivitatea normelor juridice
se aplică atâta timp cât sunt în vigoare;
6
Drept
- legea penală
Excepţii: - retroactivitatea mai favorabile
- legea contravenţională
Formele de interpretare:
Ţinând seama de subiectele care o prealizează şi efectele pe care le produc:
- Interpretare oficială:
- legală (autentică) este realizată de autoritatea publică emitentă; actul normativ interpretativ
face corp comun cu actul normativ interpretat; are caracter general-obligatoriu
- eazuistică (judiciară) este făcută de autorităţile publice competente în activitatea de aplicare
a dreptului – stricto sensu. Actul interpretativ (hotărâre, sentinţă, decizie ş.a.) are caracter
individual-obligatoriu.
Interpretarea neoficială: literatura juridică, comunicării, dezbaterii, opinii ale specialiştilor jurişti
asupra conţinutului şi (sau) efectelor normelor juridice (doctrina juridică).
Metodele de interpretare sunt acele tehnici, mijloace, utilizate pentru aflarea sensului exact al
conţinutului şi domeniului de aplicare al normelor juridice.
Metoda gramaticală: foloseşte regulile de sintaxă şi morfologie pentru a determina sfera de aplicare
a normei juridice
Metoda istorică: permite înţelegerea normei juridice ţinând seama de contextul socio-politico-
economic în care au fost adoptate
Metoda sistematică: aflarea înţelesului normei juridice este posibilă ţinând seama de înţelesul
întregului act normativ, de scopul pentru care a fost adoptat.
Metoda logică: foloseşte reguli şi axiome din logica formală, pentru a afla înţelesul şi limita de
aplicare (ca domeniu) a normei juridice (ex.: când legea nu distinge nici noi nu trebuie să distingem;
excepţiile sunt de strictă interpretare, deci normele juridice de excepţie nu pot fi extinse pe cale de
interpretare la alte situaţii asemănătoare; argumentele per a contrario, sau a fortiori, sau ad
absurdum).
8
Drept
În orice ramură de drept operează trei categorii de principii, respectiv ale întregului sistem de
drept, ale ramurii respective şi ale unor instituţii juridice
Principiul este înscris în Constituţie (art. 41 şi art. 135) şi dezvoltat în Codul civil.
Art. 41 din Constituţie – „Dreptul de proprietate privată” – prevede la alin. 2: „Proprietatea privată
este garantată şi ocrotită în mod egal de lege, indiferent de titular. Cetăţenii străini şi apatrizii pot dobândi
dreptul de proprietate privată asupra terenurilor numai în condiţiile rezultate din aderarea României la
Uniunea Europeană şi din alte tratate internaţionale la care România este parte, pe bază de reciprocitate,
în condiţiile prevăzute prin lege organică, precum şi prin moştenire legală.”
Art. 135 din Constituţie prevede:
Alin. 1: „Proprietatea este publică sau privată”.
Alin. 2: „Proprietatea publică este garantată şi ocrotită prin lege şi aparţine statului sau unităţilor
administrativ-teritoriale.”
Alin. 5: „Proprietatea privată este inviolabilă în condiţiile legii organice.
3. Principiile instituţiilor dreptului civil sunt în concordanţă cu principiile fundamentale ale dreptului civil:
Principiul consensualismului, în materia încheierii actelor juridice civile
Principiul ocrotirii bunei credinţe, în materia drepturilor reale, în construcţii, în materia convenţiei,
a prescripţiei achzitive.
Principiul forţei obligatorii şi al relativităţii, în privinţa efectelor actelor juridice civile.
10
Drept
Obiective specifice
Studierea capitolului Raportul juridic civil asigură cunoştinţe pentru ca viitorul specialist să deprindă
competenţa de a:
defini conceptul de raport juridic civil
cunoaşte elementele de structură ale raportului juridic civil
dezvolta capacităţile de corelare a conceptelor studiate cu cele din domeniul economic
Cuprins – timp de studiu 6 ore
1. Noţiune, caracteritici structură
2. Izvoarele
3. Structura raportului juridic civil; subiect, obiect, conţinut
1. Raportul juridic reprezintă relaţia socială cu caracter patrimonial sau personal nepatrimonial ce
se stabileşte între persoane fizice şi juridice, aflate pe poziţii de egalitate juridică, reglementată de norme
juridice de drept civil, din care rezultă efecte juridice.
2. Caracteristici
a) caracter social – nu se poate stabili decât între persoane, în cadrul societăţii;
b) caracter patrimonial – în măsura în care are un conţinut economic;
c) caracter personal-nepatrimonial – raporturi juridice civile ce nu pot fi evaluate în bani;
d) poziţia de egalitate juridică a părţilor, în sensul că părţile sunt egale în drepturi şi obligaţii,
între acestea neexistând un raport de subordonare;
e) caracterul dublu volitional – pe voinţa generală exprimată de orice normă juridică se grefează
voinţa părţilor din cadrul raportului juridic civil concret.
Vocabular
Nulitate – sancţiunea de drept civil care lipseşte actul juridic civil de efectele contrarii dispoziţiilor
normelor juridice care reglementează stabilirea lor valabilă
Norme dispozitive – norme juridice ce îngăduie părţilor să deroge de la dispoziţiile pe care le
cuprind.
Norme imperative – norme juridice care impun subiectelor de drept civil o acţiune sau o
abstenţiune şi de la care părţile prin voinţa lor nu pot să deroge.
Prejudiciu – rezultatul, efectul negativ suferit de o persoană, ca urmare a faptei ilicite săvârşite de o
altă persoană.
Constituie principalele izvoare ale raportului juridic civil concret actele şi faptele juridice.
11
Învăţământ la distanţă
Faptele juridice, adică împrejurările de care se leagă producerea unor efecte juridice, se clasifică
astfel:
în raport cu participarea voinţei oamenilor la producerea lor în:
- evenimente
- acţiuni omeneşti
a) Evenimentele sunt acele împrejurări sau situaţii care se produc independent de voinţa omului şi de
care norma civilă leagă declanşarea unor efecte juridice. Exemple: naşterea, moartea, trecerea
timpului.
b) Acţiunile omeneşti sunt acele fapte (comisive sau omisive) producătoare de efecte juridice
săvârşite cu sau fără intenţia de a produce efecte juridice, care se nasc în baza legii.
Se clasifică în:
- acte juridice civile – acţiuni săvârşite cu intenţia de a produce efecte juridice
- fapte juridice – acţiuni săvârşite fără intenţia de a produce efecte, dar care se produc în
virtutea legii
După cum sunt sau nu conforme cu legea acţiunile umane pot fi:
- licite , în conformitate cu legea
- gestiunea de afaceri
- plata nedatorată
- îmbogăţirea fără justă cauză
- ilicite, săvârşite cu încălcarea dispoziţiilor legale
- delictul
c) Fapte juridice în sens larg – cuprind evenimentele şi acţiunile omeneşti săvârşite fără sau cu
intenţia de a produce efecte juridice (acte juridice).
d) Fapte juridice în sens restrâns – acţiunile licite făcute cu scopul de a produce efecte juridice (actele
juridice).
12
Drept
1. O relaţie socială
Premisele raportului juridic civil 2. O normă de drept
3. Un fapt sau un act juridic
Elemente constitutive
1. Subiectele raportului juridic (persoanele)
2. Conţinutul raportului (drepturile subiective şi obligaţiile civile ale părţilor)
3. Obiectul raportului (conduita pe care trebuie să o urmeze părţile)
Sunt subiecte ale raportului juridic civil persoanele fizice şi juridice, titulare de drepturi şi obligaţii.
Subiectele raportului juridic civil ocupă două poziţii distincte:
- Subiectul activ (titularul de drepturi) este denumit creditorâ
- Subiectul pasiv (titularul de obligaţii) este denumit debitor
În cadrul unor raporturi obligaţionale ce îşi găsesc izvorul în contracte civile, părţile contractante
poartă denumiri specifice:
vânzător, cumpărător, în contractul de vânzare-cumpărare;
donator, donatar, în contractul de donaţie;
mandant, mandatar în contractul de mandat;
deponent, depozitar, în contractul de depozit;
furnizor, beneficiar, în contractul de furnizare de produse.
- În cadrul raporturilor de obligaţii, părţile apar cu dublă calitate: de subiect activ şi de subiect pasiv.
De exemplu în cadrul contractului de vânzare-cumpărare, vânzătorul are atât calitatea de subiect activ
(titular al dreptului de a pretinde de la cumpărător preţul pentru bunul vândut), cât şi calitatea de subiect
13
Învăţământ la distanţă
pasiv (titular al obligaţiei de predare a bunului către cumpărător). La rândul său cumpărătorul este subiect
activ (titular al dreptului de a pretinde bunul cumpărat de la vânzător) dar şi subiect pasiv (titular al
obligaţiei de plată a preţului).
- În raporturile juridice obligaţionale care conţin drepturi relative, subiectele (activ şi pasiv) sunt
individualizate, cunoscute de la formarea raportului juridic.
În raporturile civile reale ce conţin drepturi absolute (dreptul de proprietate) numai subiectul activ
este determinat, individualizat, de la naşterea raportului juridic, subiectul pasiv fiind nedeterminat.
1. Persoana fizică reprezintă omul, luat în individualitatea sa, ca titular de drepturi şi obligaţii care
se identifică prin următoarele elemente: nume, domiciliu şi stare civilă, codul numeric personal.
Persoana fizică dobândeşte calitatea de subiect al raportului juridic civil pe baza capacităţii civile.
Capacitatea civilă cuprinde două elemente: capacitate de folosinţă şi capacitate de exerciţiu.
Capacitatea civilă este parte a capacităţii juridice specifică ramurii de drept civil şi reprezintă
aptitudinea generală a unei persoane de a fi titulară de drepturi şi obligaţii.
Capacitatea de folosinţă este capacitatea de a avea drepturi şi obligaţii, adică aptitudinea generală a
persoanei fizice de a fi titulară de drepturi şi obligaţii civile, de a fi subiect de drept civil.
a. Din reglementarea capacităţii de folosinţă desprindem următoarele caractere juridice:
legalitatea, generalitatea, inalienabilitatea, intangibilitatea, egalitatea şi universalitatea
b. Începutul capacităţii de folosinţă. Codul civil stabileşte începutul capacităţii de folosinţă de la
data naşterii persoanei. Excepţie: drepturile copilului sunt recunoscute de la concepţiune, dacă
el se naşte viu.
c. Conţinutul capacităţii de folosinţă se exprimă prin aptitudinea persoanei de a avea toate
drepturile şi obligaţiile civile. Excepţie face capacitatea de folosinţă anticipată, care are în
conţinut numai drepturi.
Îngrădirile capacităţii de folosinţă pot fi grupate în două categorii: îngrădiri (incapacităţi) cu
caracter de sancţiune sau de măsuri de siguranţă.
d. Încetarea capacităţii de folosinţă
Codul civil stabileşte: capacitatea de folosinţă încetează o dată cu moartea persoanei.
Constatarea morţii unei persoane fizice se realizează prin două moduri:
- moartea constatată fizic, direct (certificat medical constatator al decesului);
14
Drept
- declararea judecătorească a morţii, ipoteză în care data morţii, care se înscrie în actul de
deces, este stabilită prin hotărârea judecătorească declarativă de moarte definitivă şi
irevocabilă.
Capacitatea de exerciţiu este capacitatea persoanei de a-şi exercita drepturile şi de a-şi asuma
obligaţii săvârşind acte juridice.
a. Caracterele juridice ale capacităţii de exerciţiu a persoanelor fizice sunt: legalitatea,
generalitatea, inalienabilitatea, intangibilitatea, egalitatea.
b. Capacitatea de exerciţiu deplină.
În dreptul civil roman capacitatea de exerciţiu deplină constituie regula, iar lipsa capacităţii de
exerciţiu şi capacitatea de exerciţiu restrânsă constituie excepţii de la regulă. Capacitatea
deplină de exerciţiu constă în aptitudinea persoanei fizice de a dobândi şi exercita drepturile
subiective civile, de a-şi asuma obligaţii, prin încheierea personal şi singură a tuturor actelor
juridice îngăduite de lege.
a. Noţiune
Nu au capacitate de exerciţiu:
- minorul care nu a împlinit vârsta de 14 ani;
- persoana pusă sub interdicţie (persoana care nu are discernământ datorită alienării sau
debilităţii mintale)
b. Reprezentare legală
„Pentru cei ce nu au capacitate de exerciţiu, actele juridice se fac de reprezentanţii lor legali”.
În raport de sursa ei, reprezentarea este de trei feluri: convenţională (contract de mandatare),
legală (lege) şi judiciară (îşi are izvorul în împuternicirea dată de instanţa judecătorească).
a. Noţiune
Actele juridice ale minorului cu capacitate restrânsă se încheie de către acesta, cu
încuviinţarea prealabilă a părinţilor sau a tutorelui.
b. Conţinutul capacităţii de exerciţiu restrânse
Minorul între 14 şi 18 ani participă la viaţa juridică diferit:
- încheie personal şi singur acte juridice civile;
- încheie personal, dar cu încuviinţarea prealabilă a reprezentanţilor legali acte juridice
civile;
- încheie personal dar cu dublă încuviinţare prealabilă (a reprezentanţilor legali şi ai
autorităţii tutelare) acte juridice civile.
c. Încetarea capacităţii de exerciţiu restrânsă are loc:
- când minorul dobândeşte capacitate de exerciţiu deplină;
- când minorul de 14-18 ani decedează;
- minorul este pus sub interdicţie judecătorească.
Încheierea unor acte juridice cu nesocotirea regulilor referitoare la capacitatea de exerciţiu are
drept efect anularea acestor acte. Nulitatea operează nu numai pentru viitor (ex nunc), ci şi pentru trecut
(ex tunc).
16
Drept
În ipoteza anulării actului neregulat încheiat, incapacilul va fi obligat să restituie prestaţiile primite
numai în măsura în care a profitat de ele.
1. Noţiune
Potrivit prevederilor legale „persoana juridică este orice organizaţie care are o organizare de sine
stătătoare şi un patrimoniu propriu afectat realizării unui anume scop în acord cu interesul obştesc.”
Persoana juridică este o ficţiune juridică, un subiect colectiv de drept care se înfiinţează, se
organizează şi participă la raporturile juridice cu respectarea cerinţelor legale de fond şi de formă.
Recunoaşterea calităţii de persoană juridică şi conferirea personalităţii juridice unor entităţi sociale este
exclusiv opera legii. Existenţa acestei instituţii de drept civil, a persoanei juridice, are la bază interese
social-economice generale.
Prin înfiinţarea persoanei juridice se înţelege crearea unui subiect colectiv de drept potrivit legii.
Modurile de înfiinţare – cadru – ale persoanei juridice.
- Persoana juridică se înfiinţează:
prin actul de dispoziţie al organului competent al puterii sau administraţiei de stat;
prin actul de înfiinţare al celor care o constituie, recunoscut de organul puterii sau
administraţiei de stat, competent a verifica numai dacă sunt întrunite cerinţele legale pentru
ca acea persoană juridică să poată lua fiinţă;
prin actul de înfiinţare al celor care o constituie, cu prealabilă autorizare a organului puterii
sau administraţiei de stat, competent a aprecia oportunitatea înfiinţării ei;
printr-un alt mod reglementat de lege.
18
Drept
Înfiinţarea persoanelor juridice necesită elaborarea şi adoptarea unui număr de acte (documente),
toate acestea alcătuind procedura de constituire a persoanei juridice.
Momentul în care ia naştere un nou subiect de drept coincide cu momentul în care acesta
dobândeşte personalitate juridică. Acest moment diferă în funcţie de modalitatea de înfiinţare a persoanei
juridice respective şi este stabilit de lege.
Se poate vorbi despre următoarele momente de dobândire a personalităţii juridice (capacitatea de
a avea drepturi şi obligaţii):
- data actului de dispoziţie ori data fixată în actul de dispoziţie referitor la înfiinţare;
- data înmatriculării;
- data recunoaşterii, a autorizării înfiinţării ori a îndeplinirii oricărei alte cerinţe (în cazul
persoanelor juridice nesupuse înregistrării)
19
Învăţământ la distanţă
Începutul capacităţii de folosinţă diferă după cum persoanele juridice sunt sau nu supuse
înregistrării:
a. Persoanele juridice supuse înregistrării dobândesc capacitate de folosinţă la data înmatriculării,
indiferent de modul de înregistrare;
b. Persoanele juridice nesupuse înregistrării dobândesc capacitate de folosinţă în funcţie de
specificul modului de înfiinţare:
- data actului de dispoziţie care le înfiinţează;
- data recunoaşterii actului de înfiinţare;
- data autorizării înfiinţării sau îndeplinirii vreunei alte cerinţe a legii.
20
Drept
- Actele juridice încheiate de conducerea persoanei juridice, în limitele puterilor care i-au fost
acordate, sunt actele persoanei juridice înseşi.
- Faptele licite sau ilicite, comise de către organismele sau reprezentanţii acestora, obligă
persoana juridică ca în cazul în care au fost săvârşite cu ocazia exercitării funcţiilor lor
- Faptele ilicite atrag şi răspunderea personală a celui ce le-a săvârşit, atât faţă de persoana
juridică cât şi faţă de cel de al treilea.
- Raporturile dintre persoana juridică şi cei care alcătuiesc organele sale se supun regulilor
mandatului, dacă nu s-a prevăzut altfel prin lege, actul de înfiinţare ori statut.
21
Învăţământ la distanţă
22
Drept
Noţiunea de conţinut:
Conţinutul raportului juridic este alcătuit din:
- drepturile subiectului active
- obligaţiile subiectului pasiv
Noţiunea de drept subiectiv civil reprezintă aptitudinea recunoscută de lege unei personae de a-şi
realize prerogativele în calitate de subiect de drept în limitele impuse de lege.
Drepturile şi obligaţiile sunt interdependente, în sensul că drepturilor subiectului activ le corespund
obligaţiile subiectului pasiv. Interdependenţa drepturilor şi obligaţiilor este diferită în funcţie de natura
raportului civil.
Într-un raport juridic ce conţine drepturi reale subiectul active are numai drepturi, iar subiectul
pasiv, nedeterminat, are obligaţia negativă de a nu tulbura exerciţiul acestor drepturi.
În raporturile obligaţionale, obligaţia poate fi simplă sau complexă.
Posibilitatea titularului de a avea o anumită conduită şi de a impune altora o anumită comportare (a
da, a face sau a nu face ceva) sunt asigurate, la nevoie, prin apelarea la forţa de constrângere a statului.
23
Învăţământ la distanţă
Dreptul subiectiv civil relativ este acel drept în virtutea căruia titularul poate pretinde subiectului
pasiv o conduită determinată, fără care dreptul nu se poate realiza (ex.dreptul de creanţă).
Drepturile relative sunt numai drepturi patrimoniale.
b) În funcţie de conţinut, dreptul subiectiv civil poate fi patrimonial şi personal nepatrimonial.
Dreptul patrimonial este dreptul subiectiv care are un conţinut economic evaluabil în bani.
Dreptul personal nepatrimonial este dreptul subiectiv care nu are conţinut economic, nu este
evaluabil în bani, fiind strâns legat de persoană şi servind la individualizarea acesteia.
Drepturile patrimoniale împreună cu obligaţiile corespunzătoare alcătuiesc patrimoniul
persoanelor. Se clasifică în:
- drepturi reale (jus in re)
- drepturi de creanţă (jus in personam)
Drepturile reale reprezintă aptitudinea unei persoane de a-şi realiza prerogativele în mod direct şi
nemijlocit asupra unui lucru, fără concursul unei alte persoane.
Drepturile de creanţă sunt drepturile subiective în virtutea cărora subiectul activ (creditorul) poate
pretinde subiectului pasiv (debitorul) să dea, să facă sau să nu facă ceva.
Legea recunoaşte două categorii de drepturi reale: drepturi reale principale şi drepturi reale
accesorii.
a) Drepturile reale principale au o existenţă de sine stătătoare. Enumerăm:
- dreptul de proprietate (publică şi privată)
- dezmembrămintele dreptului de proprietate privată: dreptul de uzufruct, dreptul de superficie
- dreptul de folosinţă
- dreptul de concesiune
- dreptul de administrare
- dreptul de preemţiune
b) Drepturile reale accesorii sunt acelea a căror existenţă depinde de existenţa altor
- drepturi, pe care le garantează
- drepturi de gaj sau amanet
- dreptul de ipotecă
- privilegiile
Este pur şi simplu acel drept ce se naşte în cadrul unui raport juridic ce presupune un creditor, un
debitor şi un singur obiect. Creanţa devine scadentă şi exigibilă din momentul în care s-a născut raportul
juridic.
Este afectat de modalităţi acel drept subiectiv civil a cărui existenţă ori exercitare depinde de
evenimentele viitoare denumite termen şi condiţie.
- Prin „obligaţie” sau obligaţii civile se înţelege o categorie de raporturi juridice ce conţin drepturi
de creanţă.
24
Drept
- Prin „obligaţie” se înţelege îndatorirea ce revine subiectului pasiv într-un raport juridic civil, de a
da, a face, a nu face ceva.
- Prin „oligaţie” se înţelege înscrisul care încorporează şi constată existenţa unei creanţe, titlu de
credit, obligaţii CEC etc.
Definim obligaţia civilă ca fiind îndatorirea subiectului pasiv al raportului juridic civil de a avea o
anumită conduită, corespunzătoare dreptului subiectiv corelativ, conduită care poate consta în a da, a face,
sau a nu face ceva, impusă la nevoie prin forţa coercitivă a statului.
Obiectul raportului juridic civil îl reprezintă prestaţiile la care este îndrituit subiectul activ şi obligat
subiectul pasiv. De regulă, astfel de prestaţii se concretizează ca exprimare materială în bunuri.
Bunul reprezintă o valoare economică necesară persoanei şi susceptibilă a fi însuşită prin
intermediul drepturilor patrimoniale.
Noţiunea de patrimoniu
25
Învăţământ la distanţă
Clasificarea bunurilor:
După regimul circulaţiei juridice sunt:
- bunuri care se află în circuitul civil (pot face obiectul oricărui act juridic)
- bunuri scoase din circuitul civil (bunuri aparţinând domeniului public)
După natura şi calificarea făcută de codul civil sunt:
- bunuri mobile
- bunuri imobile
26
Drept
- imobile prin destinaţie – bunuri mobile prin natura lor, dar care sunt considerate imobile
fiind destinate ca accesorii pentru serviciul şi exploatarea imobilului respectiv (animalele
afectate culturii, stupii, peştii din iaz, oglinzi, ornamente, statui etc.)
După cum pot fi ori nu divizate, fără a-şi schimba destinaţia economică:
- bunuri divizibile – pot fi împărţite fără să îşi schimbe destinaţia economică
- bunuri indivizibile – nu pot fi împărţite fără să îşi schimbe destinaţia economică
După cum sunt percepute:
- bunuri corporale – au o existenţă materială, pot fi percepute prin simţurile omului
- bunuri incorporale – (presupun o existenţă abstractă); sunt valori economice care nu pot fi
percepute direct: titluri de valoare, drepturi reale, de creanţă, de autor etc.
După cum pot sau nu pot fi urmărite şi supuse cercetării silite sunt:
- bunuri sesizabile – sunt susceptibile de a forma obiect al executări isilite
- bunuri insesizabile – nu pot fi urmărite silit.
27
Învăţământ la distanţă
PATRIMONIUL
Obiectivele specifice
Studierea capitolului Patrimoniul asigură cunoștințe pentru ca viitorul specialist să deprindă competența
de a:
defini conceptul de patrimoniu;
valorifica eficient cunoștințele privind activul și pasivul patrimonial în domeniu contabil și extra-
contabil;
cunoaște sistemul drepturilor reale;
dezvolta capacitățile de corelare a conceptelor studiate cu cele din domeniul economic;
exemplifica drepturi cu conținut economic.
1
Corneliu Bîrsan, Drept civil. Drepturile reale principale, Ediția a III-a, revăzută și adăugită, Editura Hamangiu, București, 2008,
p.8.
28
Drept
2
C.Bîrsan, Op.cit.,p.11; a se vedea Legea nr. 215/2001,republicată.
29
Învăţământ la distanţă
bunurile proprii. Invers, creditorii personali pot urmări bunurile proprii, iar dacă acestea sunt
neîndestulătoare, pot urmări bunurile comune, numai în măsura satisfacerii creanței.
Dreptul de gaj general nu conferă nici o preferință; toți creditorii chirografari vin în concurs la
urmărirea bunurilor debitorului lor.
Dreptul de gaj general conferă creditorului dreptul:
a. să ceară executarea silită asupra bunurilor debitorului;
b. să ceară luarea unor măsuri conservatorii asupra patrimoniului debitorului;
c. să intenteze acțiunea oblică în cazul în care debitorul nu intentează acțiune pentru valorificarea
unor drepturi ce-i aparțin;
d. să intenteze acțiunea revocatoare (pauliană) în cazul în care debitorul încheie acte juridice în frauda
creditorilor săi chirografari.
b) Subrogația reală cu titlu universal
Cuvântul subrogare înseamnă înlocuire. În dreptul civil subrogația este de două feluri: reală și
personală.
Subrogația este personală când o persoană ia locul alteia în cadrul unui raport juridic obligațional.
Subrogația este reală dacă un bun este înlocuit cu altul.
Subrogația reală este de trei feluri:
1) subrogație reală universală – se aplică la scara unui patrimoniu,
2) subrogație reală cu titlu universal - se aplică la scara unei mase succesorale;
3) subrogație reală cu titlu particular – privește un bun individual determinat.
30
Drept
Acțiunea oblică3 este acea acțiune în justiție pe care creditorul o exercită prin valorificarea unui
drept care aparține debitorului său. Ea se mai numește indirectă sau subrogatorie, pentru că este
exercitată de creditor în numele debitorului său, dar va conduce la același rezultat ca și cum ar fi fost
exercitată de debitor.
Acțiunea oblică este reglementată de art. 974 C.civ., care dispune: „creditorii pot exercita toate drepturile
și acțiunile debitorului lor, afară de acelea care îi sunt exclusiv personale”.
ACȚIUNEA REVOCATORIE (PAULIANĂ)
Acțiunea pauliană4 este mijlocul juridic prin care creditorul poate ataca actele juridice încheiate de
debitor în frauda dreptului său de gaj general.
Acțiunea revocatorie este deci acțiunea prin care creditorul poate cere revocarea (desființarea) pe
cale judecătorească a actelor juridice încheiate de debitor în scopul prejudicierii creditorului, adică actele
prin care debitorul își creează sau mărește o stare de insolvabilitate.
Art. 975 C.civ. prevede că: „ei (creditorii – n.n.) pot, de asemenea, în numele lor personal, să atace
actele viclene făcute de debitor în prejudiciul drepturilor lor”.
În cazul acțiunii revocatorii, actul este revocat numai în măsura prejudiciului suferit de creditor,
adică în limitele creanței pentru a cărei realizare creditorul a intentat acțiunea revocatorie, în timp ce în
cazul acțiunii în anulare sau în constatarea nulității absolute are loc desființarea totală sau parțială a actului
și repunerea părților în situația anterioară.
3
Acțiunea poate fi intentată numai în cazurile expres prevăzute de lege, și anume:
1) în cazul contractului de antrepriză (lucrătorii pot acționa direct pe beneficiarul construcției pentru plata sumelor ce li se cuvin,
sărind peste antreprenorul care i-a angajat);
2) în cazul contractului de mandat, când pentru executarea contractului mandatarul își substituie, pe baza unui contract separat,
o altă persoană. Mandantul din primul contract are o acțiune directă față de submandatar, deși este terț față de contractul prin
care s-a produs substituirea.
4
Acțiunea pauliană nu are ca obiect actele care privesc drepturile personale nepatrimoniale, ori drepturile patrimoniale care se
nasc din drepturi personale nepatrimoniale sau drepturi patrimoniale care implică o apreciere de ordin subiectiv din partea
debitorului (ex. revocarea unei donații pe motiv de ingratitudine), sau cele care privesc drepturi personale neurmăribile (ex.
pensia de întreținere).
31
Învăţământ la distanţă
d. Drepturile reale – obligația corespunzătoare dreptului real este o obligație general negativă de a
nu face nimic de natură a aduce atingere exercitării acestui drept (toate celelalte subiecte de drept, altele
decât titularii dreptului real, au obligația generală de a nu face nimic de natură a stânjeni exercitarea
dreptului real de către titularul său).
Drepturilor de creanță - le corespunde obligația subiectului pasiv determinat, debitorul, de a da, a face ori
a nu face, ceea ce ar fi putut face în lipsa acelei obligații.
e. Drepturile reale - atributele dreptului real se exercită în mod direct și nemijlocit de către titularul
său, fără a fi necesară intervenția altei persoane.
Drepturilor de creanță - prerogativele drepturilor de creanță se pot exercita numai prin acțiunea sau
inacțiunea debitorului. Când este vorba de obligația de a nu face, corespunzătoare dreptului de creanță,
aceasta e specială, nu generală, debitorul se obligă să nu facă ceva din ceea ce avea dreptul să facă în
absența angajamentului său juridic (debitorul își limitează sfera libertății sale prin propria sa voință).
f. Depturile reale - există numai în măsura în care sunt prevăzute de lege. Conținutul lor e stabilit
tot prin lege (deci, sunt limitativ prevăzute);
Depturile de creanță - pot fi stabilite prin voința parților, acestea putând imagina nenumărate drepturi de
creanță. Această situație se explică prin faptul că drepturile reale impun o obligație generală negativă, ele
limitând libertatea tuturor, iar o asemenea limitare nu poate fi făcută decât prin lege;
g. Depturile reale - dau naștere la două efecte speciale: dreptul de urmărire și dreptul de
preferință.
Drepturile de creanță - au un caracter relativ, și îi conferă titularului posibilitatea de a pretinde numai
debitorului executarea obligației.
B. OBLIGAȚIILE REALE
Obligațiile reale reprezintă o categorie juridică intermediară drepturilor reale și drepturilor de
creanță. Obligațiile reale sunt de doua feluri: obligații scriptae in rem sau obligații opozabile terților și
obligații propter rem sau reale de a face.
obligațiile scriptae in rem: corespund unor drepturi de creanță și se află în strânsă legătură cu
stăpânirea unor bunuri imobile de către o altă persoană decât adevăratul proprietar. Ca exemplu,
avem situația vânzării bunului închiriat, noul proprietar are obligația să respecte locațiunea
anterioară vânzării imobilului.
obligațiile propter rem: sunt sarcini reale ce decurg din stăpânirea unui bun și nasc obligații în
legătură cu acele bunuri. După izvorul lor, obligațiile propter rem sunt de două feluri: legale – cele
prevăzute expres de către lege; și convenționale – născute prin acordul de voință al părților.
3. SISTEMUL DREPTURILOR REALE ÎN ROMÂNIA
Principala clasificare a drepturilor reale este aceea care se face după cum acestea au sau nu o
existență independentă, de sine stătătoare, prin urmare avem: drepturi reale principale și drepturi reale
accesorii.
drepturile reale principale sunt drepturi reale ce au o existență independentă în raport cu alte
drepturi reale sau de creanță.
drepturile reale accesorii sunt drepturi reale constituite pentru a garanta drepturi de creanță.
A. Drepturile reale principale
În dreptul nostru civil avem două categorii de drepturi reale principale: dreptul de proprietate și
dezmembrămintele dreptului de proprietate.
1. Dreptul de proprietate se prezintă sub două forme: dreptul de proprietate publică și dreptul de
proprietate privată;
a) dreptul de proprietate publică aparține statului și unităților administrativ-teritoriale;
b) dreptul de proprietate privată, care se subdivide în dreptul de proprietate particulară aparținând
persoanelor fizice și persoanelor juridice de tip particular, și dreptul de proprietate privată a statului.
2. Drepturile reale principale derivate din dreptul de proprietate:
32
Drept
a) drepturile reale principale derivate din dreptul de proprietate publică sunt drepturi: de
administrare, de concesiune, de folosință.
b) drepturile reale principale derivate din dreptul de proprietate privată sunt opozabile tuturor,
inclusiv proprietarului și sunt următoarele: dreptul de uzufruct, dreptul de uz, dreptul de abitație, dreptul
de servitute, dreptul de superficie.
3. Drepturile reale accesorii sunt:
a) dreptul de gaj - este dreptul real constituit în favoarea unui creditor asupra unui bun mobil
determinat, cu deposedare sau fără deposedare, care conferă titularului său posibilitatea de a fi plătit cu
prioritate din prețul acelui bun, dacă vine în concurs cu alți creditori, în caz de neexecutare voluntară a
obligației de către debitor;
b) dreptul de ipotecă - este dreptul real constituit asupra unui imobil determinat, fără deposedare,
care conferă titularului său, numit creditor ipotecar, posibilitatea de a fi plătit cu prioritate din prețul acelui
bun imobil;
c) privilegiile speciale - sunt drepturi reale aparținând unor creditori care, datorită calității creanței
lor, vor fi plătiți cu prioritate din valoarea bunurilor determinate ale debitorului, chiar față de creditorii
ipotecari posteriori;
d) dreptul de retenție este dreptul real ce conferă posibilitatea creditorului, care este în același
timp, debitor al obligației de restituire sau de predare a lucrului altuia, de a reține acel lucru și a refuza
predarea acestuia până la momentul când debitorul său, dar care este și creditor al lucrului, își va executa
obligația născută în legătură cu lucrul respectiv.
Caracterele Patrimoniului
Patrimoniul este unic
Divizibilitatea patrimoniului
33
Învăţământ la distanţă
Drepturi patrimoniale
Drepturi de creanță
Drepturi reale
(jus ad personam)
(jus in re)
- drepturi relative –
- drepturi absolute-
Dreptul de concesiune
Dreptul de folosință
Drept de preemțiune
Dreptul de administrare
Verificați-vă cunoștințele:
34
Drept
c) poate interveni în procesele debitorului lor cu privire la bunuri din patrimoniul său și în
procesele de impărțeală ale debitorului “ca nu cumva împărțele să se facă cu viclenie în
vătămarea drepturilor lor”.
5. Oricare dintre creditorii chirografari ai unui debitor:
a) poate să ceară luarea unor măsuri conservatorii asupra patrimoniului debitorului;
b) poate să ceară executarea silită asupra bunurilor debitorului;
c) poate să intenteze acțiunea oblică sau acțiunea pauliană, în cazurile și în condițiile legii.
6. Prin intermediul acțiunii revocatorii (pauliene),creditorul:
a) poate ataca actul debitorului său care refuză să accepte o ofertă de donație;
b) poate ataca un act cu titlu gratuit al debitorului, numai dacă terțul este complice la fraudă;
c) poate ataca un act încheiat de debitorul său în frauda sa, chiar dacă nu și-a cauzat sau și-a
mărit o stare de insolvabilitate.
POSESIA
Obiectivele specifice
Studierea capitolului Poesia asigură cunoștințe pentru ca viitorul specialist să deprindă competența de a:
35
Învăţământ la distanţă
36
Drept
Detenția precară constă în exercitarea unei puteri de fapt asupra unui lucru, fie cu permisiunea, fie
pe contul proprietarului, fie în virtutea unui titlu legal sau judiciar. Detentorul se aseamănă cu posesorul,
deoarece, ca și la acesta din urmă, lucrul se află la dispoziția sa și el exercită puterea materială asupra
lucrului. Diferența esențială între posesie și detenția precară, constă în faptul că detentorul nu deține lucrul
cu intenția de a se comporta ca titularul unui drept real, astfel cum apare din manifestările sale exterioare.
Deci, el nu are animus și deține lucrul în contul altuia.
Detenția nu constituie o stare de fapt, ci este o situație juridică bine definită. Ea rezultă din titlul în
virtutea căruia detentorul este îndreptățit să exercite elementul corpus. Totodată, ea este delimitată prin
titlu și nu conferă avantaje atât de întinse ca posesia.
Sarcina probei revine celui care contestă legitimitatea posesiei, iar în cazul bunurilor mobile,
prezumția este mai puternică.
posesia e apărată prin acțiunile posesorii. Acestea pot fi exercitate nu numai de cel care posedă cu
titlu de proprietate, ci și de titularii oricărui drept real în al cărui conținut intră și posesia. Există o
acțiune posesorie generală (acțiunea în complângere), pentru a cărei introducere se cer a fi
îndeplinite următoarele condiții:
- posesia să fi durat cel puțin 1 an;
- să nu fi trecut mai mult de 1 an de la tulburare sau deposedare;
- posesia să fie utilă;
In mod excepțional, se acordă posibilitatea detentorului precar de a folosi acțiunea posesorie
specială (acțiunea în reintegrare). Această acțiune poate fi introdusă de posesor ori de către detentorul
precar, în cazul în care tulburarea s-a făcut prin violență. Se cere îndeplinirea unei singure condiții: să nu fi
trecut un an de la tulburarea prin violență.
Efectele speciale ale posesiei.
Posesia utilă imobiliară duce prin uzucapiune (prescripție achizitivă) la dobândirea dreptului de
proprietate.
Dobândirea fructelor în proprietate de către posesorul de bună-credință.
Verificați-vă cunoștințele:
1. Identificaţi viciul corespondent fiecărei calităţi a posesiei din tabelul de mai jos:
Calităţi Vicii
continuă violenţa
publică echivocul
netulburată clandestinitatea
neechivocă discontinuitatea
2. Posesia:
a) generează o prezumție relativă de proprietate în materie imobiliară;
b) poate genera o prezumție irefragabilă de proprietate în materie mobiliară;
c) poate genera o prezumție relativă de proprietate în materie mobiliară;
3. Posesorul de bună-credință:
a) are dreptul la fructe, dacă a fost de bună-credință la momentul intrării în posesie, chiar dacă la
momentul perceperii lor nu mai era de bună-credință;
b) dobândește prin percepere numai fructele naturale și industriale;
c) dobândește fructele civile prin percepere, astfel că dacă acestea devin scadente anterior admiterii
acțiunii de revendicare, însă nu sunt percepute de către posesorul neproprietar,ele vor reveni posesorului
neproprietar.
4. Acțiunea posesorie:
a) este o acțiune reală;
b) este o acțiune petitorie;
c) poate avea ca scop încetarea oricărei tulburări aduse posesiei.
5. Posesia:
a) se aplică drepturilor reale şi celor de creanţă;
b) este o stare de drept;
c) face să se nască un drept probabil de proprietate sau alt drept real.
6. Discontinuitatea, ca viciu al posesiei:
a) înseamnă exercitarea posesiei în mod neregulat, cu intermitenţe anormale;
38
Drept
Obiectivele specifice
Studierea capitolului Dreptul de proprietate. Dreptul de proprietate privată asigură cunoștințe pentru ca
viitorul specialist să deprindă competența de a:
folosi conceptele despre proprietate în domeniu economic;
39
Învăţământ la distanţă
5
modificată şi completată prin Legea de revizuire a Constituţiei României nr. 429/2003, publicată în M. O. nr. 767/ 31.10.2003.
40
Drept
dreptului de proprietate privată asupra terenurilor în România de către cetățenii străini, apatrizi și
persoanele juridice străine, în condițiile prevăzute de legea specială. Pe aceste baze a fost adoptată
Legea nr. 312/2005.
3. Art. 3 din Legea nr. 312/2005 privind dobândirea dreptului de proprietate privata asupra terenurilor
de către cetățenii străini și apatrizi, precum și de către persoanele juridice străine, prevede că
cetățenii unui stat membru al Uniunii Europene, apatrizii cu domiciliul într-un asemenea stat sau cu
domiciliul în România, precum și persoanele juridice străine constituite în conformitate cu legislația
națională a unui stat membru al Uniunii pot dobândi dreptului de proprietate privata asupra
terenurilor, în aceleași condiții prevăzute de lege pentru cetățenii români și pentru persoanele
juridice române.
Precizăm că există această posibilitate în cazul tuturor terenurilor, cu excepția terenurilor agricole,
pădurilor, terenurilor forestiere, în privința cărora dreptul de proprietate poate fi dobândit de către
cetățenii unui stat membru al U.E., apatrizii cu domiciliul într-un stat membru sau România, precum și de
către persoanele juridice constituie potrivit legislației unui stat membru numai după împlinirea unui
termen de 7 ani de la data aderării Romaniei la Uniunea Europeana (art. 5 din Legea nr. 312/2005),
respectiv 1 ianuarie 2007.
Dreptul de proprietate asupra terenurilor pentru reședințe și sedii secundare se poate dobândi de
către cetățenii unui stat membru nerezident în România, apatrizii nerezidenți în România cu domiciliul într-
un stat membru, precum și persoanele juridice nerezidente, după împlinirea unui termen de 5 ani de la
data aderării României la Uniunea Europeană (art. 4 Legea nr. 312/2005). Termenul a început să curgă la
data de 1 ianuarie 2007.
Aceste dispoziții nu se aplică fermierilor care desfășoară activități independente și sunt, după caz,
sau cetățeni ai statelor membre ale U. E. ori apatrizi cu domiciliul într-un asemenea stat și își stabilesc
reședința în România. În condițiile art. 5 alin. (2) și (4) din Legea nr. 312/2005, aceștia dobândesc dreptul
de proprietate asupra terenurilor agricole, pădurilor și terenurilor forestiere chiar de la data aderării
României la U. E. Aceste persoane nu pot schimba destinația terenurilor pe durata perioadei de tranziție,
care este de 5 ani de la data de 1 ianuarie 2007.
Art. 6 din Legea nr. 312/2005 dispune că cetățenii străini, apatrizii și persoanele juridice care
aparțin statelor terțe, pot dobândi drept de proprietate privată asupra terenurilor doar în condițiile
prevăzute de tratatele internaționale încheiate de România cu acestea, pe bază de reciprocitate. Totodată,
aceștia nu pot dobândi acest drept în condiții mai favorabile decât cele ce se aplică cetățenilor unui stat
membru și persoanelor juridice constituite în conformitate cu legislația unui stat membru.
Alt act normativ care cuprinde reglementări speciale privitoare la dreptul de proprietate al străinilor
este Legea nr. 10/2001 referitoare la regimul restituirii imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6
martie 1945-22 decembrie 1989. La art. 3 legea statuează persoanele îndreptățite la măsuri reparatorii,
constând în restituire în natură sau, după caz, prin echivalent, iar în art. 4, alin. 2, se invocă faptul că de
prevederile prezentei legi pot beneficia și moștenitorii legali sau testamentari ai persoanelor fizice
îndreptățite, actul normativ nefăcând distincție între cetățenii români și cetățenii străini sau apatrizi, de
unde rezultă că persoanele străine și apatrizii se bucură de același tratament național ca și cetățenii
români7.
În concluzie, în prezent, terenurile proprietate privată pot fi înstrăinate și dobândite în mod liber;
incapacitatea legalǎ a cetǎţenilor strǎini şi apatrizilor de a dobândi dreptul de proprietate asupra
terenurilor din România prin acte inter vivos sau prin moştenire testamentarǎ subzistă În schimb, ei pot
dobândi alte drepturi reale principale – dezmembrǎminte, drept de ipotecǎ., precum şi dreptul de
proprietate asupra terenurilor prin moştenire legalǎ.
7
Însă O.U.G. nr. 184/2002, la art. 2 din Titlul II, prevede că „cetățenii străini și apatrizii care au calitatea de persoane îndreptățite
potrivit Legii nr. 10/2001 la restituirea în natură a unor terenuri situate în intravilanul localităților, pot opta pentru dobândirea unui
drept de folosință special, care conferă titularului drepturile și obligațiile conferite de lege proprietarului, cu excepția dreptului de
dispoziție.
42
Drept
PROPRIETATEA PRIVATĂ
fizice
Obiectivele specifice
Studierea capitolului Dreptul de proprietate publică asigură cunoștințe pentru ca viitorul specialist
să deprindă competența de a:
cunoaște conceptul de proprietate publică;
analiza oportunitățile contractelor de concesiune și de administrare ca strategii de plasament la
firma la care vor lucra;
numi modurile de dobândire a dreptului de proprietate publică;
prezenta caracteristicile și importanța exercitării dreptului de proprietate publică.
44
Drept
9
Art. 2 din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică dispune că statul și unitățile administrativ-teritoriale exercită
posesia, folonț și dipoziția asupra bunurilor ce alcătuiesc omeniul public, în limitele și în condițiile legii.
10
Art. 136 alin.( 4) Constituție, art. 5 alin (2) din Legea nr. 18/1991 privitoare la fondul funciar, modificată și republicată, precum
și Art. 11 din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică și regimul juridic al acesteia, dispun că bunurile care formează
obiect al proprietății publice sunt inalienabile, imprescriptibile, și insesizabile.
45
Învăţământ la distanţă
d. negrevabil – cu servituți sau cu orice fel de sarcini, mai puțin sarcinile pentru protecția mediului și
asigurarea bunei vecinătăți; servituțile asupra bunurilor din domeniul public sunt valabile numai în măsura
în care aceste servituți sunt compatibile cu uzul sau interesul public căruia îi sunt destinate bunurile
afectate.
11
Bogățiile de interes public ale subsolului, spațiul aerian, apele cu potențial energetic valorificabil, de interes național, plajele,
marea teritorială, resursele naturale ale zonei economice și platoului continental, precum și alte bunuri stabilite de lege
organică.
12
Legea nu explică acest mod de dobândire, însă considerăm că a avut în vedere bogăţiile de orice natură ce se formează natural
pe teritoriul sau în subsolul ţării (petrol, gaze, resursele naturale ale zonei economice şi ale platoului continental, spaţiul aerian).
Asupra acestor bunuri există un drept de proprietate publică, fără să se încheie vreun act juridic sau să se săvârşească vreun fapt
juridic pentru a le dobândi; vezi Drepturile reale. Curs universitar teoretic şi practico – aplicativ,Iosif R. Urs, Carmen Todică,
Editura Universității Titu Maiorescu, București, 2011.
46
Drept
e) prin trecerea unor bunuri din domeniul privat al statului sau al unităților administrativ-teritoriale în
domeniul public al acestora, pentru cauză de utilitate publică;
f) prin alte moduri prevăzute de lege, cum ar fi confiscarea, bunurile fără stăpân, impozitele și taxele,
executarea silită etc. În cazul în care debitorul nu îşi plăteşte de bunăvoie obligaţiile bugetare datorate,
organele de executare silită, pentru stingerea acestora, vor proceda la acţiuni de executare silită.
Executarea silită se poate întinde asupra tuturor veniturilor şi bunurilor proprietate a debitorului,
urmăribile potrivit legii, iar valorificarea acestora se efectuează numai în măsura necesară pentru
realizarea creanţelor bugetare.
Exercitarea dreptului de proprietate publică
a. Dreptul de administrare
Bunurile proprietate publică sunt încredințate, prin acte administrative, regiilor autonome,
prefecturilor, autorităților publice centrale și locale, precum și instituțiilor publice de interes
național, județean, orășenesc sau comunal.
Darea în administrare se realizează, după caz, prin hotărâre a Guvernului sau a consiliului județean,
respectiv a Consiliului General al Municipiului București sau a consiliului local.
Titularul dreptului de administrare poate să posede, să folosească bunul si să dispună de acesta, în
condițiile actului prin care i-a fost dat bunul în administrare. Atributul dispoziției trebuie interpretat
în sensul că are în vedere dispoziția materială asupra bunurilor ce constituie obiect al dreptului de
administrare, utilizate conform destinației lor; titularul dreptului de administrare nu au drept de
dispoziție juridică asupra bunurilor încredințate.
Dreptul de administrare va putea fi revocat numai dacă titularul său nu-si exercită drepturile și nu-și
execută obligațiile născute din actul de transmitere.
b. Concesionarea bunurilor proprietate publică
Noţiune. Dreptul de concesiune este un drept real care izvorăşte din contractul de concesiune şi
care conferă titularului (concesionar) – persoană fizică sau juridică – posesia şi folosinţa bunului
aparţinând domeniului public sau privat, transmis de concedent, în limitele legii şi dispoziţiilor
contractuale.
Concesiunea este de trei feluri:
- concesiunea de bunuri proprietate publicǎ;
- concesiunea de lucrǎri publice13;
- concesiunea de servicii14.
Contractul de concesiune este acel contract încheiat în formă scrisă prin care „o autoritate publică,
denumită concedent, transmite pe o perioadă determinată, unei persoanei, numită concesionar,
care acţioneazǎ pe riscul şi rǎspunderea sa, dreptul şi obligaţia de exploatare a unui bun proprietate
publicǎ, în schimbul unei redevenţe.
Pot avea calitatea de concedent:
- Ministerele sau alte organe de specialitate ale administraţiei publice centrale, pentru bunurile
proprietate publicǎ a statului;
- Consiliile judeţene, Consiliile locale, Consiliul General al Municipiului Bucureşti sau instituţiile
publice de interes local pentru bunurile proprietate publicǎ a judeţului, oraşului sau comunei.
13
art. 3 lit. b) dinO.U.G. nr. 34/2006-contractul de concesiune de lucrări publice este„contractul care are aceleaşi caracteristici
ca şi contractul de lucrări, cu deosebirea că în contrapartida lucrărilor executate contractantul, în calitate de concesionar,
primeşte din partea autorităţii contractante, în calitate de concedent, dreptul de a exploata rezultatul lucrărilor sau acest drept
însoţit de plata unei sume de bani”.
14
art. 3 lit. c) dinO.U.G. nr. 34/2006-contractul de concesiune de servicii, este „contractul care are aceleaşi caracteristici ca şi
contractul de servicii, cu deosebirea că în contrapartida serviciilor prestate contractantul, în calitate de concesionar, primeşte din
partea autorităţii contractante, în calitate de concedent, dreptul de a exploata serviciile sau acest drept însoţit de plata unei
sume de bani”.
47
Învăţământ la distanţă
Calitatea de concesionar o poate avea orice persoană fizică sau juridică, de drept privat, română
sau străină.
Obiectul contractului îl constituie: bunurile proprietate publică a statului sau unitǎţilor
administrativ-teritoriale (art. 3). Durata contractului nu va putea depǎşi 49 de ani, începând cu data
semnǎrii lui şi se stabileşte de cǎtre concedent pe baza studiului de oportunitate. Contractul de
concesiune poate fi prelungit pentru o perioadǎ egalǎ cu cel mult jumǎtate din durata sa iniţialǎ,
prin simplul acord de voinţǎ al pǎrţilor.
Încheierea contractului de concesiune se face prin licitaţie sau prin negociere directă.
- Licitaţia este procedura la care orice persoană fizică sau juridicǎ interesatǎ are dreptul de a depune o
ofertǎ. În cazul procedurii licitaţiei concedentul are obligaţia sǎ publice în Monitorul Oficial, într-un cotidian
de circulaţie naţionalǎ şi într-unul de circulaţie localǎ anunţul de licitaţie. Anunţul de licitaţie se trimite spre
publicare cu cel puţin 20 de zile calendaristice înainte de data limitǎ pentru depunerea ofertelor. Licitaţia
se poate desfǎşura numai dacǎ în urma publicǎrii anunţului de licitaţie au fost depuse cel puţin 3 oferte
valabile. În mǎsura în care acestea nu au fost depuse, concedentul este obligat sǎ anuleze procedura şi sǎ
organizeze o nouǎ licitaţie
- Negocierea directǎ este procedura prin care concedentul negociazǎ clauzele contractuale, inclusiv
redevenţa, cu unul sau mai mulţi participanţi la procedura de atribuire a contractului de concesiune
Procedura de negociere directă este aplicabilă în cazul în care dupǎ repetarea procedurii licitaţiei, nu au
fost depuse cel puţin 3 oferte valabile. Anunţul negocierii directe se trimite spre publicare cu cel puţin 10
zile calendaristice înainte de data limitǎ pentru depunerea ofertelor. Concedentul deruleazǎ negocieri cu
fiecare ofertant care a depus o ofertǎ valabilǎ.
c. Închirierea bunurilor proprietate publică.
Bunurile proprietate publică a statului sau a unităților administrativ-teritoriale pot fi închiriate cu
aprobarea Guvernului sau, după caz, a consiliului județean, a Consiliului General al Municipiului
București sau a consiliului local.
Contractul de închiriere poate fi încheiat cu orice persoană fizică sau juridică, română sau străină.
Închirierea bunurilor proprietate publică se face prin licitație publică.
d. Darea în folosință gratuită a unor bunuri proprietate publică.
Statul și unitățile administrativ-teritoriale pot da bunuri imobile sau mobile din patrimoniul lor, în
folosință gratuită, pe termen limitat, persoanelor juridice fără scop lucrativ, care desfășoară
activitate de binefacere sau de utilitate publică, ori serviciilor publice.
Moduri de stingere a dreptului de proprietate publică
prin pieirea bunului pe cale naturală sau prin intervenţia omului;
prin trecerea bunului în domeniul privat, trecere ce se realizează prin hotărâre a Guvernului, a
Consiliului judeţean, respectiv a Consiliului General al Municipiului Bucureşti sau a Consiliului local,
dacă prin Constituție sau prin lege nu se dispune altfel (art. 10 alin. 2 din Legea nr. 213/1998).
prin trecerea ex lege a unor bunuri din domeniul public în domeniul privat, în vederea reconstituirii
dreptului de proprietate particulară, pentru retrocedarea lor fostului proprietar sau pentru a fi
vândute
48
Drept
Formarea domeniului privat. Ca persoane juridice de drept public, statul şi unităţile administrativ-
teritoriale sunt şi titulare de proprietate privată, asupra bunurilor aparţinând domeniului privat.
Un bun face parte din domeniul privat dacă nu face parte din domeniul public al statului şi unităţilor
administrativ-teritoriale.
Dobândirea dreptului de proprietate publică
- Forme generale de dobândire a dreptului de proprietate: vânzare-cumpărare; donaţie, schimb,
legat, accesiune, uzucapiune.
- Forme specifice, reglementate de Legea nr. 213/1998: trecerea bunurilor din domeniul public în
domeniul privat prin hotărâre a Guvernului, a Consiliului judeţean, respectiv a Consiliului General al
Municipiului Bucureşti sau a Consiliului local, dacă prin Constituţie sau lege nu se dispune altfel (art.
10 alin. 2).
- Dobândirea de către stat sau unităţile administrativ-teritoriale, în perioada 6 martie 1945 – 22
decembrie 1989, a unor bunuri în temeiul unui titlu valabil, cu respectarea Constituţiei, a tratatelor
internaţionale la care România este parte şi a legilor în vigoare la data preluării (art. 6 alin. 1).
Regimul juridic al proprietăţii private a statului şi a unităţilor administrativ-teritoriale
- bunurile din domeniul privat se află în circuitul civil, deci sunt alienabile. Înstrăinarea acestor
bunuri, se poate face numai prin licitaţie publică;
- bunurile din domeniul privat sunt prescriptibile sub aspect achizitiv, putând fi dobândite prin
uzucapiune (în cazul imobilelor) sau prin posesiunea de bună-credinţă (în cazul mobilelor) şi
imprescriptibile sub aspect extinctiv;
- bunurile aparţinând domeniului privat sunt insesizabile, ele nu pot fi urmărite sau sechestrate,
deoarece aceste subiecte de drept sunt în permanenţă solvabile (constituie o excepţie de la regimul de
drept comun);
- bunurile din domeniul privat sunt susceptibile de dezmembrare, inclusiv de expropriere pentru
cauză de utilitate publică.
Verificați-vă cunoștințele:
Obiectivele specifice
Studierea capitolului Modalitățile juridice ale dreptului de proprietate asigură cunoștințe pentru ca viitorul
specialist să deprindă competența de a:
cunoaște situațiile de incertitudine și modalitățile de consolidare a dreptului de proprietate;
demonstra care sunt raporturile între proprietatea pură și simplă și proprietatea afectată de
modalități;
analiza diferențele dintre coproprietate și indiviziune.
1. NOȚIUNI GENERALE
2. PROPRIETATEA ANULABILĂ
3. PROPRIETATEA REZOLUBILĂ
51
Învăţământ la distanţă
4. PROPRIETATEA COMUNĂ
1. NOȚIUNI GENERALE
În general, dreptul de proprietate se prezintă ca pur si simplu, aparținând în exclusivitate unei
singure persoane.
În anumite cazuri el poate prezenta un caracter complex care decurge fie din faptul că este afectat
de modalități (termen sau condiție), fie că aparține simultan la două sau mai multe persoane.
În sens larg, prin modalitate juridică se înțelege atât situația unor incertitudini vremelnice, în care se
află dreptul de proprietate, cât și situația când mai multe persoane au un drept de proprietate asupra unui
bun sau mase de bunuri. În dreptul civil român se cunosc următoarele modalități ale dreptului de
proprietate:
proprietatea anulabilă;
proprietatea rezolubilă;
proprietatea comună.
2. PROPRIETATEA ANULABILĂ
Proprietatea este anulabilă atunci când dreptul de proprietate asupra unui bun a fost dobândit
printr-un act juridic translativ de proprietate lovit de nulitate relativă.
Până la împlinirea termenului de prescripție extinctivă a dreptului de a cere anularea actului ( 3 ani)
sau până la confirmarea lui, cel care a dobândit dreptul de proprietate se află într-o situație incertă. La
confirmarea actului anulabil sau expirarea termenului de prescripție, dreptul „se consolidează” cu efect
retroactiv.
3. PROPRIETATEA REZOLUBILĂ constituie o modalitate juridică a dreptului de proprietate ce exprimă
situația de incertitudine vremelnică a acestui drept, atunci când transmiterea dreptului de proprietate de
la o persoană la alta a avut loc sub condiție rezolutorie.
Când condiția se realizează, dreptul de proprietate se desființează retroactiv.
Când condiția nu se realizează, dreptul se consolidează retroactiv.
Proprietatea rezolubilă poate rezulta din lege sau din convenția părților.
din lege: în cazul donațiilor între soți și al donațiilor făcute de persoane care nu au copii, în cazul
nașterii ulterioare a unui copil.
dintr-o convenție, ca în cazul vânzărilor cu pact de răscumpărare.
Efecte: Pendente conditionae(până la îndeplinirea condiției)– proprietarul, sub condiție rezolutorie,
se va comporta ca proprietar pur și simplu (administrează, culege fructele și suportă riscul pieirii bunului).
Eveniente conditionae(după ce se îndeplinește condiția)– se desființează, cu efect retroactiv, dreptul de
proprietate al dobânditorului, astfel că transmițătorul redobândește dreptul de proprietate asupra bunului.
În practică, rezoluțiunea a produs efecte retroactiv în privința actelor de dispoziție, dar nu și în cazul
actelor de administrare care rămân valabile.
În cazul constituirii proprietății asupra terenurilor în cadrul Legii nr.18/1991, se pun condițiile
stabilirii dobânditorului în localitățile unde se află terenurile, de a nu deține în alte localități teren, ori de a
renunța la terenurile pe care le are în altă localitate, de a le cultiva etc. Nerespectarea condițiilor duce la
pierderea dreptului de proprietate asupra terenului primit.
4. PROPRIETATEA COMUNĂ
Proprietatea comună este acea modalitate în care prerogativele dreptului de proprietate aparțin
împreună și concomitent asupra aceluiași bun sau asupra aceleiași mase de bunuri mai multor persoane.
Formele proprietății comune:
- Proprietatea comună pe cote părți (coproprietatea) – atunci când un bun individual , nefracționat în
materialitatea sa, aparține concomitent mai multor proprietari, fiecare dintr-e ei având o cotă ideală și
abstractă din dreptul de proprietate asupra bunului.
- Proprietatea comună în devălmășie (când nu se cunosc nici fracțiuni din bun, nici cotele din dreptul de
proprietate nu sunt stabilite).
52
Drept
Fiecare soț poate face, în schimb, singur acte de administrare și de folosință asupra bunurilor
comune, presupunându-se că are și consimțământul celuilalt soț.
Fiecare soț poate dispune de bunuri (cu excepția imobilelor, terenuri și construcții și a celor de
unică folosire), fiind considerat că are și consimțământul celuilalt.
Cota fiecăruia nu este predeterminată împărțirii, ci se stabileste la partaj, conform contribuției lor la
dobândirea bunurilor comune.
Comunitatea de bunuri a soților nu exclude coproprietatea. Soții pot fi în coproprietate cu bunurile
comune cu un alt coproprietar (ex. un copil).
Devălmăsia poate rezulta și din convenția părților. Încetarea ei poate avea loc fie pe cale amiabilă,
fie pe cale judiciară.
Părți comune:
Constituie modalități juridice ale dreptului de proprietate
Dreptul de proprietate aparține de două sau mai multe persoane simultan asupra unui bun sau a
unor bunuri nefracționate material
Încetează prin partaj
Diferențe:
Verificați-vă cunoștințele:
1. Proprietatea anulabilă:
a) rezultă dintr-un act juridic lovit de nulitate absolută;
b) durează cel mult până la data rămânerii definitive a hotărârii de constatare a nulității actului;
c) durează cel mult până la momentul în care se împlinește termenul de prescripție a acțiunii în anulare.
2. Indiviziunea poate avea ca obiect:
a) o casă de locuit;
b) cel mult trei bunuri determinate;
c) o universalitate de bunuri.
3. În cazul proprietății comune pe cote-părți:
a) fiecare copărtaș poate efectua acte materiale privitoare la bun numai cu acordul celorlalți;
b) fructele civile revin copărtașului care a depus diligențe pentru producerea lor, numai dacă
ceilalți copărtași nu au fost împiedicați să participe la producerea și la culegerea lor;
c) coproprietarul nu are dreptul să schimbe modul de folosință sau să transforme destinația
bunului, fără acordul tuturor coproprietarilor;
d) creditorii personali ai succesorului în indiviziune asupra unor imobile succesorale poate
cere punerea în vânzare a părții indivizibile, chiar dacă nu s-a făcut partajul.
4. În materia coproprietății, regula unanimității nu se aplică:
a) actelor juridice de conservare efectuate de unul dintre coproprietari,
chiar dacă împotriva voinței celorlalți copărtași;
b) actelor juridice de administrare încheiate de către unul dintre copărtași
împotriva voinței celorlalți copărtași în măsura în care profită efectiv tuturor copărtașilor;
c) actelor juridice de administrare încheiate de către unul dintre copărtași, fără consimțământul
celorlalți coproprietari, în măsura în care profită efectiv tuturor copărtașilor;
d) actelor de înstrăinare a întregului bun pe care un copărtaș le-a încheiat în mod unilateral,
în numele său propriu, ca un veritabil proprietar exclusiv al acelui bun;
e) actelor juridice de dispoziție făcute de un copărtaș având ca obiect cota sa parte de drept.
5. Sunt permise convențiile prin care copărtașii:
a) renunță la dreptul de a cere partajul;
b) convin să rămână perpetuu în indiviziune;
c) convin să mențină starea de indiviziune pe o perioadă de 6 ani.
6. Partajul judiciar se poate realiza prin:
a) partajarea în natură a bunului;
b) atribuirea bunului către unul dintre copărtași și plata de către acesta în favoarea celorlalți
copărtași a unei sulte reprezentând echivalentul bănesc al cotei-părți din drept aparținând acestora;
c) vânzarea bunului prin licitație publică și atribuirea de sulte în favoarea copărtașilor.
7. Copărtașii pot încheia o convenție de rămânere în indiviziune care:
a) poate fi valabilă pe o durată de maximum 3 ani;
55
Învăţământ la distanţă
b) poate fi reînnoită, prin acordul părților, pe o durată de maximum 5 ani, dar nu mai mult
decât durata stabilită inițial de rămânere în indiviziune;
c) poate fi reînnoită înainte de expirarea duratei pentru care fusese încheiată;
d) poate fi reînnoită o singură dată.
8. Proprietatea asupra unui bun este rezolubilă:
a) numai când transmiterea dreptului de proprietate asupra acelui bun este afectată de o condiție
rezolutorie;
b) când transmiterea dreptului de proprietate asupra acelui bun este afectată de o condiție suspensivă;
c) când transmiterea dreptului de proprietate s-a făcut printr-un act lovit de nulitate relativă.
Obiectivele specifice
Studierea capitolului Modurile de dobândire a proprietății asigură cunoștințe pentru ca viitorul specialist să
deprindă competența de a:
identifica modurile de dobânire a proprietății;
evalua reglementările juridice, în vederea derulării de afaceri viitoare;
aplica, în practica economică, conceptele studiate.
1. NOȚIUNI GENERALE
2. CLASIFICĂRI
3. TRADIȚIUNEA
56
Drept
4. HOTĂRÂREA JUDECĂTOREASCĂ
5. ACCESIUNEA
6. UZUCAPIUNEA
7. CONVENȚIA CA MOD DE DOBÂNDIRE A PROPRIETĂȚII.
1. NOȚIUNI GENERALE
Art. 644 si 645 C.civ. enumeră modurile de dobândire a proprietății: succesiunea, legatul,
convenția, tradițiunea, accesiunea, prescripția, legea și ocupațiunea. La acestea trebuie adăugată și
hotărârea judecătorească.
Aceste moduri se aplică și celorlalte drepturi reale; cu unele particularități. Ele se aplică și pentru
dobândirea proprietății publice și proprietății cooperatiste, care cunosc însă și moduri specifice de
dobândire.
2. CLASIFICĂRI
A. După întinderea dobândirii:
- moduri de dobândire universală sau cu titlu universal: succesiunea și legatele universale și cu titlu
universal;
- moduri de dobândire cu titlu particular, când transmisiunea cuprinde unul sau mai multe bunuri
individuale determinate.
B. După momentul transmisiunii:
- moduri de dobândire între vii;
- moduri de dobândire pentru cauză de moarte.
C. După situația juridică a bunului în momentul dobândirii:
- moduri originare care exclud transmisiunea (ocupațiunea, uzucapiunea);
- moduri derivate, care presupun un transfer al dreptului de proprietate de la o persoană la alta.
D. După caracterul transmisiunii:
- moduri de dobândire cu caracter oneros,
- moduri de dobândire cu caracter gratuit.
E. Legea ca mod de dobândire a proprietății:
a) dobândirea fructelor prin posesia de bună-credință;
b) dobândirea coproprietății zidul comun
c) dobândirea mobilelor prin posesie de bună-credință.
4. HOTĂRÂREA JUDECĂTOREASCĂ
Noțiune și domeniu de aplicare
Hotărârile judecătorești sunt, în general, declarative de drepturi. Există însă și hotărâri constitutive
de drepturi sau atributive de drepturi. Un exemplu îl constituie ordonanța de adjudecare în cadrul unei
licitații publice.
În cazul exproprierii, transferul de proprietate în patrimoniul exproprietarului are loc, prin efectul
hotărârii judecătorești, de îndată ce obligația de despăgubire a fost îndeplinită.
57
Învăţământ la distanţă
5. ACCESIUNEA
Accesiunea este încorporarea materială a unui lucru mai puțin important într-un lucru mai
important.
Tot ce se unește cu lucrul principal se cuvine proprietarului acestuia. Titularul dreptului asupra unui lucru
mai important devine și titularul dreptului asupra lucrului mai puțin important.
În sens larg, proprietatea unui lucru mobil sau imobil dă drept asupra a tot ce produce lucrul și
asupra a tot ce se unește, ca accesoriu, cu lucrul, în mod natural sau artificial.
Accesiunea poate fi mobiliară sau imobiliară.
Accesiunea imobiliară poate fi: naturală sau artificială.
A. Accesiunea imobiliară naturală:
- Aluviunea. Creșterile de pământ care se fac succesiv și pe nesimțite pe fundurile apelor curgătoare,
precum și pământurile rămase după retragerea apelor curgătoare de la un mal la altul, se numesc aluviuni.
Ele se cuvin proprietarului fondului riveran. Există și excepții: proprietatea albiei lacurilor, iazurilor,
heleșteielor aparține proprietarilor lor; la fel albia râurilor.
- Avulsiunea înseamnă adăugirea de teren la un teren a unei bucăți de pământ smulsă de la un alt teren,
prin acțiunea unei ape. Ea devine proprietatea proprietarului terenului la care s-a alipit dacă fostul
proprietar nu o revendică în termen de un an. Dacă bucata de teren, care se poate individualiza și
recunoaște, provine din domeniul public, revendicarea este imprescriptibilă.
- Insulele si prundișurile ce se formează în râurile neplutitoare și nenavigabile sunt ale proprietarului
fondului pe care s-au format.
Accesiunea animalelor sălbatice: orice animale sau zburătoare sălbatice care trec în cuprinsul
nostru, se fac ale noastre, pe cât timp rămân la noi, afară numai dacă asemenea trecere s-a ocazionat prin
fraudă sau prin artifici. Dispozițiile de mai sus nu se aplică in privința animalelor domestice (cai, oi, boi,
capre, păsări de curte etc.).
B. Accesiunea imobiliară artificială
Două situații:
1) construcția sau plantația făcută de proprietar pe terenul său, dar cu materialul altcuiva;
2) construcția sau plantația făcută de o persoană cu materialele sale, însă pe terenul altcuiva.
Accesiunea imobiliară artificială presupune intervenția omului și implică obligația proprietarului ce
beneficiază de accesiunea imobiliară artificială de a despăgubi pe cel împotriva căruia operează.
- Lucrările făcute de proprietar pe terenul său cu materialele altcuiva, devin proprietatea constructorului în
temeiul accesiunii, dar proprietarul terenului trebuie să plătească prețul materialelor. Proprietarul
materialelor nu are însă dreptul de a le ridica. Proprietarul terenului dobândește proprietatea lucrărilor fie
că este de bună-credință, fie că este de rea credință.
- Lucrările făcute de o persoană cu materialele proprii pe terenul altcuiva. Proprietarul terenului devine
proprietarul lucrărilor prin accesiune, cu obligația de a despăgubi pe constructor. Se disting două situații:
dacă constructorul e de rea credință, adică cunoaște că terenul aparține altcuiva, dar face totuși
construcția sau plantația; proprietarul terenului are 2 posibilități: fie să păstreze lucrările, devenind
proprietarul lor în temeiul accesiunii, cu obligația de a plăti constructorului valoarea materialelor și
prețul muncii, fără a se lua în considerare sporirea valorii fondului ocazionată de lucrările efectuate,
fie să oblige pe constructor să-si ridice construcțiile pe cheltuiala sa, eventual cu obligația de a plăti
daune-interese pentru pagubele suferite de proprietarul terenului 15. Pentru a dispune desființarea
construcțiilor sau amenajărilor este nevoie de autorizația organului administrativ competent.
dacă constructorul, pe terenul altuia, este de bună credință, adică nu știe că terenul aparține altuia,
ci crede că îi aparține lui, și construiește pe acel teren (de exemplu constructorul are calitatea de
15
În practica judiciară, în legătură cu modul de aplicare a soluțiilor menționate de art. 494 C.civ., s-a decis (Decizia de îndrumare
nr.13 din 6 august 1959) că instanțele judecătorești, sesizate cu asemenea acțiuni, trebuie să cerceteze condițiile în care s-au făcut
construcțiile, dacă proprietarul terenului nu se face vinovat de abuz de drept, acceptând efectuarea lucrărilor și că vor căuta să
înlocuiască soluția neeconomică a dărâmării construcțiilor cu aceea a acordării unei despăgubiri.
58
Drept
6. UZUCAPIUNEA
Uzucapiunea este dobândirea proprietății sau a altui drept real prin posedarea neîntreruptă a
lucrului, în timpul fixate de lege. Deci prin uzucapiune starea de fapt se transformă în stare de drept.
Prescripția achizitivă duce la dobândirea unui drept real, în timp ce prescripția extinctivă are ca
efect încetarea posibilității de a obține realizarea, prin constrângere, a unor drepturi.
Utilitate și justificare
Uzucapiunea constituie o dovadă absolută a dreptului de proprietate.
Justificarea uzucapiunii rezultă din faptul că:
- în majoritatea cazurilor posesia e conformă cu proprietatea;
- nevoia de stabilitate și securitate juridică determină recunoașterea de efecte juridice unei aparențe
îndelungate de proprietate;
- uzucapiunea apare ca o sancțiune împotriva vechiului proprietar care dă dovadă de lipsă de diligență.
Bunurile ce pot fi obiectul uzucapiunii
Poate fi obiect de uzucapiune orice bun imobil care se găsește în circuitul civil, adică este alienabil.
Terenurile și construcțiile pot fi deci dobândite prin uzucapiune.
Imobilele care sunt inalienabile nu pot fi uzucapate (ex. cele din domeniul public sau cele obținute
prin constituire în cadrul Legii nr. 18/1991 o anumită perioadă de timp).
Posesia – condiție a uzucapiunii Uzucapiunea presupune o posesie neviciată, adică utilă. Detenția
precară și posesia viciată nu duc la uzucapiune.
Felurile uzucapiunii:
Codul civil reglementează: uzucapiunea de 30 ani și uzucapiunea de 10 până la 20 ani.
a. Uzucapiunea de 30 ani
Pentru existența uzucapiunii de 30 ani se cer îndeplinite următoarele condiții:
să existe o posesie de 30 ani; posesia să fie utilă, neviciată.
Se poate folosi posesia din care invocă uzucapiunea unită cu cea a autorilor săi (joncțiunea posesiilor).
59
Învăţământ la distanţă
16
Dacă și-a schimbat domiciliul și a locuit în ambele circumscripții, atunci la un număr de ani locuiți în circumscripția tribunalului
județean unde se află imobilul, se adaugă dublul numărului de ani până la 10 locuiți în circumscripția altui tribunal județean.
Exemplu: 4 ani în aceeași circumscripție (10 – 4 = 6; 6 x 2 = 12; 12 + 4 = 16 ani) – deci pentru a uzucapa este necesară o posesie
de 16 ani. În cazul în care posesorul a locuit un număr de ani în circumscripția altui tribunal județean decât cel în care se află
imobilul, și se vrea să se stie cați ani trebuie să posede în circumscripția tribunalului județean unde este situat imobilul, se
procedează astfel: din 20 de ani se scade numărul de ani în care a posedat în circumscripția altui tribunal județean decât cel în care
e situat imobilul (de exemplu 20 – 10 = 10). Rezultatul este împărțit la 2, adică 10 : 2 = 5. Prin urmare, mai are de posedat 5 ani în
circumscripția tribunalului județean unde se află imobilul. În final posesia lui va fi de 10 + 5 = 15 ani.
60
Drept
- împoriva celor lipsiți de capacitatea de exercițiu, cât timp nu au reprezentanți legali, sau la
persoanele cu capacitate restransă cât timp nu au o persoană care să-i încuviințeze actele;
- între soți în timpul căsătoriei.
Joncțiunea (unirea) posesiilor înseamnă adăugarea sau unirea la termenul posesiei actuale (proprii)
a timpului cât lucrul a fost posedat de autorii săi. Deci, dacă A a început să uzucapeze și, înainte de
împlinirea termenului, a înstrăinat lucrul lui B, acesta din urmă poate să unească posesia sa cu cea a lui A,
pentru a uzucapa.
Joncțiunea posesiilor este întotdeauna posibilă, dar ea este facultativă, adică posesorul actual are
de ales între a începe o nouă posesie ori a invoca joncțiunea posesiilor. Posesorul actual continuă posesia
autorului său cu toate viciile sau calitățile ei; el nu poate schimba în avantajul său natura posesiei
anterioare.
Condițiile joncțiunii sunt: să fie vorba de posesie propriu-zisă (detenția precară nu poate fi unită cu
posesia) și cel care invocă joncțiunea să fie un succesor în drepturi al autorului. Invocarea joncțiunii se face
când aceasta este favorabilă posesorului actual.
Efectele uzucapiunii:
Efectul principal e că posesorul dobândește dreptul de proprietate sau alt drept real asupra lucrului.
Uzucapiunea retroactivează, deci posesorul devine proprietar din ziua când a început posesia, și nu din
momentul împlinirii termenului de prescripție.
Uzucapiunea poate fi invocată atât pe cale de acțiune, cat si pe cale de excepție. Ea nu se invocă din
oficiu, ci trebuie cerută de cel interesat.
Beneficiarul uzucapiunii poate renunța la efectele ei. Renunțarea se face numai după împlinirea ei.
Renunțarea poate fi expresă sau tacită, iar renunțătorul trebuie să aibă capacitatea de a înstrăina.
Creditorii pot invoca prescripția obținută de debitorul lor, dacă acesta a renunțat la ea.
Prescripția instantanee asupra lucrului mobil: lucrurile mobile se prescriu prin faptul posesiei lor,
fără să fie vreo trebuință de vreo scurgere de timp.
Condiții cerute pentru a funcționa această prescripție sunt:
- să fie vorba de un bun mobil corporal;
- să fie vorba de o posesie, nu de detenție precară;
- posesia să fie utilă, neviciată;
- posesorul să fie de bună-credință.
Verificați-vă cunoștințele:
61
Învăţământ la distanţă
62
Drept
Obiectivele specifice
1. PRECIZĂRI PREALABILE
2. DREPTUL DE UZUFRUCT
3. DREPTUL DE UZ
4. DREPTUL DE ABITAȚIE
5. DREPTUL DE SERVITUTE
6. DREPTUL DE SUPERFICIE.
1. PRECIZĂRI PREALABILE
63
Învăţământ la distanţă
2. DREPTUL DE UZUFRUCT
a.) Definiție și caractere
Uzufructul este un dezmembrământ al dreptului de proprietate care presupune dezlipirea a două
atribute ale dreptului de proprietate (jus utendi și jus fruendi) și constituirea lor într-un drept real care
aparține unei alte persoane decât proprietarul numită uzufructuar; cel de al treilea atribut al proprietății
– jus abutendi – rămâne proprietarului lucrului și constituie nuda proprietate, titularul fiind numit nud
proprietar.
Deci, uzufructuarul are dreptul de a se folosi de lucru și a-i culege fructele (usus si fructus), iar proprietarul
rămâne doar cu nuda proprietate care cuprinde numai dreptul de a dispune de lucru (abusus).
b.) Caracterele uzufructului
1. Este un drept real care nu se confundă cu dreptul de folosință de care se bucură, de exemplu, locatarul
asupra bunului închiriat. Uzufructul constituit asupra unei creanțe sau valori mobiliare (acțiuni, obligațiuni)
nu mai este un drept real, deoarece dreptul din care rezultă nu are acest caracter. Uzufructul poate fi bun
mobiliar sau imobiliar, după cum bunul asupra căruia se exercită este un bun mobil sau imobil;
2. Este un drept real temporar, se stinge cel mai târziu la moartea uzufructuarului. Când uzufructul
aparține unei persoane juridice, a cărei durată nu este, de regulă, predeterminată, uzufructul nu poate
dura mai mult de 30 ani.
3. Este un drept de folosință.
4. Este un drept al cărui exercițiu este cesibil, pentru că uzufructuarul poate dispune de dreptul său fie prin
act cu titlu oneros, fie cu titlu gratuit.
Actul de dispoziție al titularului dreptului nu atinge deci dreptul de uzufruct însuși, ci numai emolumentul
lui, adică avantajele de ordin economic pe care lucrul este susceptibil să le producă.
Uzufructul face parte din dreptul de gaj general al creditorului uzufructuarului.
c.) Importanță și dezavantaje
Uzufructul este un mijloc de a procura folosința complexă asupra lucrului, fără ca proprietarul să piardă
dreptul de proprietate asupra lui. În schimb el prezintă dezavantajul că uzufructuarul caută să aibă toate
folosurile lucrului, fără a se preocupa de conservarea și ameliorarea acestuia.
d.) Obiectul uzufructului
Pot fi obiect al uzufructului orice fel de bunuri, mobile și imobile, corporale și incorporale, fungibile și
nefungibile. Uzufructul poate avea ca obiect chiar un alt drept de uzufruct. Regula este că uzufructul are ca
obiect bunuri neconsumabile, pentru că trebuie conservată substanța lucrului și restituit la expirarea
termenului.
Uzufructul poate avea ca obiect o turmă de vite, privată ca universalitate de lucruri (universum
corpus), și nu ca diferite animale ce o compun, ut singuli. Terenurile proprietate privată sunt și rămân în
circuitul civil. Ele pot fi deci obiect al uzufructului.
64
Drept
65
Învăţământ la distanţă
3. DREPTUL DE UZ
Este un drept real prin intermediul căruia titularul dreptului dobândește dreptul de a folosi și
culege fructele, dar numai pentru nevoile lui și ale familiei lui. Are un caracter strict personal și nu poate fi
cedat sau închiriat. Se dobândește și stinge după aceleași reguli ca și dreptul de uzufruct.
67
Învăţământ la distanţă
c) confuziunea, adică reunirea fondului dominant și celui aservit în patrimoniul aceluiași proprietar.
Servitutea poate renaște prin: anularea sau rezoluțiunea titlului de dobândire în cazul confuziunii, sau prin
înstrăinarea la cumpărători diferiți a fondului dominant și aservit;
d) pieirea fondului aservit;
e) expirarea termenului ori împlinirea condiției rezolutorii ce a afectat constituirea servituții;
f) renunțarea la servitute din partea proprietarului fondului dominant;
g) revocarea, rezolvirea sau anularea dreptului celui care a constituit servitutea (resolvitur jure dantis,
resolvitur jus accipentis).
6. DREPTUL DE SUPERFICIE
Dreptul de superficie este un drept real, care constă în dreptul de proprietate pe care îl are o
persoană, denumită superficiar, asupra construcțiilor, plantațiilor sau altor bunuri care se află pe un
teren care aparține altei persoane, precum și în dreptul de folosință al superficiarului asupra acelui
teren.
Deci se suprapun două drepturi de proprietate aparținând la doi proprietari deosebiți: dreptul de
proprietate al superficiarului asupra construcțiilor, plantațiilor sau a altor lucrări și, respectiv, dreptul
proprietarului asupra terenului.
Dreptul de superficie este:
- este un drept real imobiliar. Are ca obiect: construcții, plantații cu lucrări atașate la sol și dreptul de
folosință asupra solului;
- este un drept perpetuu – nu se stinge prin neîntrebuințare;
- nu poate înceta prin ieșirea din indiviziune (pentru că dreptul superficiarului și cel al proprietarului
terenului nu sunt în indiviziune).
Temeiurile dreptului de superficie
Dreptul de superficie se poate naște:
a) în baza legii;
b) în temeiul convenției dintre proprietarul terenului și cel care ridică o construcție pe terenul său, ceea ce
presupune că terenul se află în circuitul civil.
Dacă proprietarul terenului nu se opune la ridicarea construcției, se consideră că proprietarul
construcției a dobândit un drept de superficie care implică și accesul pentru folosirea construcției.
Constituirea dreptului de superficie este posibilă fără a mai fi necesară vreo autorizație administrativă.
Superficiarul își poate folosi dreptul de superficie prin acțiunea confesorie, care are rolul pe care îl
are revendicarea pentru dreptul de proprietate. El poate folosi, de asemenea, în cazul în care dreptul său s-
a născut în convenția părților, o acțiune din contract.
Verificați-vă cunoștințele:
1. Ce înţelegeţi prin dezmembrăminte ale dreptului de proprietate? Proprietatea publică poate fi dezmembrată?
2. Constituie dezmembrăminte ale dreptului de proprietate:
a) indiviziunea;
b) accesiunea;
c) servitutea.
3. Dreptul de uzufruct acordat unei persoane juridice nu poate depăşi:
a) 10 ani;
b) 30 ani;
c) 60 ani.
4. Presupune existenţa a două fonduri care au proprietari diferiţi:
a) dreptul de superficie;
b) dreptul de servitute;
c) dreptul de abitaţie.
68
Drept
5. Servituţile urbane:
a) sunt constituite în folosul clădirilor;
b) sunt constituite în folosul terenurilor;
c) sunt constituite în mediul urban.
6. Servitutea încetează:
a) prin renunţare;
b) prin expirarea termenului;
c) prin imposibilitatea de exercitare.
OBLIGAȚIA CIVILĂ
Obiectivele specifice
Studierea capitolului Obligația civilă asigură cunoștințe pentru ca viitorul specialist să deprindă
competența de a:
prezenta accepțiunile noțiunii de obligație;
evalua impactul fenomenului juridic asupra mediului economic;
folosi conceptele studiate în vederea capacității de integrare la exigențele profesionale ale
instituțiilor și organizațiilor în care vor activa;
exemplifica obligații cu conținut patrimonial.
3. IZVOARELE OBLIGAȚIILOR
4. CLASIFICAREA OBLIGAȚIILOR
5. OBLIGAȚIILE COMPLEXE
6. OBLIGAȚIILE AFECTATE DE MODALITĂȚI
3. IZVOARELE OBLIGAȚIILOR
Prin izvor al obligațiilor se înțelege acea împrejurare( fapt juridic în sens larg 20) care dă naștere unui
raport juridic obligațional.
17
Vezi Dumitru C. Florescu, Drept Civil. Teoria generală a obligațiilor, Curs pentru învățământul la distanță, Ediția a II-a, Editura
Universității Titu Maiorescu, București, 2005.
18
Obligația de a da (dare) nu se confundă cu obligația de a preda (care este o obligație de a face).
19
Obligația de a nu face ceva este o obligație negativă (de abstențiune) și constă în îndatorirea debitorului de a se abține de la
un anumit fapt la care ar fi fost îndreptățit prin lege să îl facă.
70
Drept
Potrivit Codului civil sunt izvoare de obligații civile: contractul, delictul și legea.
Contractul este „acordul între două sau mai multe persoane spre a constitui sau a stinge între dânșii
un raport juridic”.
Cvasicontractul este un fapt licit și voluntar din care se naște o obligație către o altă persoană sau
obligații reciproce între părți. Cvasicontractele reglementate de Codul civil sunt gestiunea de afaceri și
plata nedatorată. Practica judiciara a adăugat la acestea și îmbogățirea fără just temei.
Delictul - orice faptă a omului, care cauzează altuia prejudiciu, obligă pe acela din a cărui greșeală s-
a ocazionat, a-l repara.
Delictul este o faptă ilicită cauzatoare de prejudicii comisă cu intenție, iar cvasidelictul o faptă ilicită
săvârșită din culpă ( fără intenție, din neglijență sau din imprudență).
Există și o altă clasificare, împărtășită de literatura juridică:
obligații civile care izvorăsc din acte juridice (contracte și acte juridice unilaterale);
obligații civile care izvorăsc din fapte juridice - stricto sensu – fapte juridice licite și ilicite;
obligații civile care izvorăsc din lege (ex. obligația legală de întreținere).
20
Faptul juridic, în sens larg, cuprinde actul juridic și faptul juridic în sens restrâns ( calitatea de izvor de obligații în opoziție cu
actul juridic).
71
Învăţământ la distanţă
5. OBLIGAȚIILE COMPLEXE
Obligațiile complexe pot fi obligații cu pluralitate de subiecte, obligații cu pluralitate de obiecte și
obligații indivizibile.
A. Obligațiile cu pluralitate de subiecte se pot clasifica în:
1. obligații conjuncte (divizibile). Aceste obligații constituie regula. Fiecare creditor acționează
pentru realizarea drepturilor subiective proprii, iar fiecare debitor răspunde pentru partea să din datorie;
2. obligații solidare, în care fiecare creditor solidar poate să pretindă debitorului executarea întregii
datorii sau fiecare debitor solidar poate fi urmărit pentru executarea prestației datorate de toți debitorii
solidari, creditorului.
Solidaritatea activă (între creditori) permite fiecărui creditor să pretindă și să primească plata
întregii creanțe. Debitorul acționat în justiție de unul din creditorii solidari, nu poate plăti valabil decât
creditorului reclamant. Solidaritatea activă trebuie stipulată expres.
Solidaritatea pasivă - când toți debitorii s-au obligat la același lucru, astfel că fiecare poate fi
constrâns pentru totalitate și plata făcută de unul din debitori, liberează și pe ceilalți către creditor.
Obligațiile solidare pasive comportă o unitate de obiect, căci ele poartă asupra unui singur lucru
(obiect). De aici următoarele consecințe:
creditorul are posibilitatea de a urmări pe oricare debitor si plata făcută de acesta îi eliberează si pe
ceilalți codebitori;
creditorul are posibilitatea de a alege pe oricare dintre debitori, pentru că toți sunt debitori
principali, iar debitorul urmărit nu poate opune creditorului beneficiul diviziunii. Liberarea completă
a debitorilor se poate face și prin celelalte mijloace de stingere a obligațiilor nu numai prin plată,
cum ar fi: compensația, novația, remiterea de datorie etc.
Solidaritatea pasivă nu se prezumă, ea trebuie să fie prevăzută expres fie în convenția părților, fie în
lege.
În dreptul comercial, solidaritatea este regula; ea se prezumă, iar în cazul în care părțile doresc să
deroge de la această regulă, trebuie să o facă în mod expres.
Practica judiciară și doctrina au conceptul obligației „in solidum”, când mai mulți debitori au
obligații independente născute din cauze diferite, dar furnizează creditorului o singură creanță. Exemplu
obligația alimentară: fiecare debitor poate fi urmărit pentru ceea ce creditorul are dreptul, pentru că
fiecare este ținut personal.
Solidaritatea pasivă este practic o garanție acordată creditorilor.
Încetarea solidarității pasive are loc prin:
renunțarea totală sau parțială sau tacită, la solidaritate; dacă este parțială, ea va produce efecte
numai față de codebitorul față de care a fost consimțită; riscul insolvabilității unui debitor îl suportă
toți ceilalți codebitori, inclusiv cel în favoarea căruia s-a făcut renunțarea la solidaritate;
moartea unuia dintre codebitorii solidari; datoria lui se divide între moștenitori, proporțional cu
partea din moștenirea ce-i revine fiecăruia.
B. Obligațiile complexe cu pluralitate de obiecte pot fi:
1. obligații cumulative sau conjunctive - acelea în care debitorul este obligat să execute mai multe
prestații cumulativ;
2. obligații alternative - acelea în care, dacă obiectul prestației constă în două sau mai multe
prestații, executarea unei prestații la alegerea uneia dintre părți duce la stingerea obligației.
Alegerea o are debitorul, dacă nu s-a acordat expres creditorului. Nu se poate executa câte o parte
din fiecare obligație. Dacă la scadență debitorul nu optează pentru una din prestații, creditorul poate cere
executarea silită pentru oricare dintre ele.
Dacă vreuna din obligații are un obiect imoral, ilicit, sau piere până la scadență obligația devine pură
și simplă.
72
Drept
În cazul în care alegerea prestației se face de către creditor, dacă numai unul din lucruri a pierit fără
culpa debitorului, el va accepta obiectul ce a mai rămas. Dacă bunul a pierit din culpa debitorului,
creditorul poate cere sau bunul rămas, sau prețul aceluia care a pierit.
3. obligații facultative - acelea în care debitorul se obligă la o singură prestație, dar cu facultatea
pentru el de a se libera executând o singură altă prestație determinată.
Deci exista o singura prestație ca obiect al obligației, dar o pluralitate de prestații în privința
posibilității de a plăti.
Efecte: Dacă obligația este facultativă, creditorul nu poate cere decât executarea prestației care
constituie obiectul obligației, deoarece cealaltă rămâne o facultate de plată pentru debitor.
C. Obligațiile indivize (indivizibile) sunt obligațiile care, datorită obiectului lor sau convenției
părților, nu pot fi fracționate între pluralitatea de subiecte active sau subiecte pasive.
Obligația indivizibilă nu poate fi executată decât în totalitate, pentru aceasta trebuie să existe o pluralitate
de subiecte active si pasive, ce permite fiecărui creditor să ceară fiecărui debitor plata întregii datorii.
Indivizibilitatea poate fi naturală sau convențională.
În cazul indivizibilității convenționale, obiectul obligației este prin natura lui divizibil, dar părțile s-au înțeles
să-l califice ca un bun indivizibil.
În cazul indivizibilității naturale, executarea parțială este de neconceput.
În caz de pluralitate de debitori, fiecare debitor este ținut să execute integral și o singură dată; regula se
aplică și moștenitorilor creditorului.
În caz de pluralitate activă, fiecare creditor poate cere executarea prestației în totalitate, regula se aplică și
moștenitorilor creditorului.
73
Învăţământ la distanţă
Decăderea din beneficiul termenului intervine când debitorul se află în stare de insolvabilitate sau
când debitorul micșorează în mod culpabil garanția oferită creditorului (gaj, ipotecă, privilegii).
Condiția este un eveniment viitor și nesigur că se va produce, care suspendă fie nașterea, fie
stingerea unui contract sau a unei obligații.
Caracteristicile condiției sunt: este un eveniment viitor, este nesigur că se va întâmpla și afectează
existența obligației.
Clasificarea condițiilor. Condiția poate fi:
a.) cauzală - când realizarea ei depinde exclusiv de hazard, de întâmplare;
b.) mixtă - când realizarea ei depinde și de voința uneia din părți, cât și de cea a unui terț determinat;
c.) potestativă - când realizarea ei depinde exclusiv de voința uneia din părți21.
După efectele pe care le produce, condiția poate fi:
a) condiție suspensivă, când de realizarea ei depinde nașterea raportului juridic obligațional;
b) condiție rezolutorie, când realizarea ei conduce la desființarea retroactivă a raportului juridic
obligațional.
Efectele condiției sunt retroactive, adică se produc din momentul nașterii obligației afectate de
condiție (ex.tunc), nu numai din momentul îndeplinirii sau neîndeplinirii condiției.
Efectele sunt diferite după cum condiția este suspensivă sau rezolutorie.
Efectele condiției suspensive:
o pendente conditione (până la îndeplinirea condiției) – condiția suspensivă presupune ca obligația nu
există, că nu s-a născut. Debitorul nu este obligat să respecte drepturile creditorului, iar creditorul
poate cere executarea obligației;
o eveniente conditione (la îndeplinirea condiției) - dreptul este consolidat retroactiv, iar obligația
produce efecte și pentru trecut.
Excepții de la retroactivitate:
- prescripția extinctivă începe să curgă numai de la data realizării condiției;
- riscurile pieirii fortuite a bunului individual determinat rămân în sarcina înstrăinătorului;
- fructele percepute de înstrăinător până la realizarea condiției îi aparțin.
Dacă condiția nu se realizează, raportul juridic obligațional nu a luat ființă.
Data când se realizează sau nu se realizează condiția, trebuie stabilită de părți în contract sau, în
anumite cazuri, ea este prevăzută de legiuitor.
Excepții de la retroactivitate:
- riscurile de până la îndeplinirea condiției sunt suportate de debitorul proprietar sub condiție
rezolutorie, care va plăti prețul, deși bunul nepredat piere la creditorul prețului (vânzător);
- actele de administrare rămân valabile;
21
Condițiile potestative pure depind, în exclusivitate, de voința debitorului. Condițiile potestative simple depind atât de voința
debitorului, cât și de elemente exterioare acestuia. În actele cu titlu gratuit este interzisă condiția potestativă simpla și cea pură
din partea debitorului. În actele cu titlu oneros este interzisă condiția potestativă pură, cea potestativa simplă este admisă. Însă
practica judiciară a extins interdicția și declară nule orice acte în care exista condiția potestativă din partea debitorului, și sunt
valabile dacă condiția potestativă este din partea creditorului.
74
Drept
75
Învăţământ la distanţă
a. Clasificarea obligaţiilor
După obiect
1 2 3
Obligaţia de Obligaţia
„a da” pozitivă Obligaţia de
Obligaţia de rezultat
Obligaţia
„a face”
negativă Obligaţia de
Obligaţia de mijloace
„a nu face”
Obligaţie Obligație
obişnuită reală
După sancţiune
Obligaţie Obligaţie
perfectă imperfectă
Degenerată Avortată
După structură
Obligaţie pură şi
Obligaţie complexă
simplă
76
Drept
b. Izvoarele obligaţiilor
Faptuljuridic
Actul juridic stricto-sensu
lict
De
asi
Cv
ict
ul
ul
Plata nedatorată
Gestiunea de afaceri
77
Învăţământ la distanţă
Obiectivele specifice
Studierea capitolului Contractul ca izvor principal de obligații civile asigură cunoștințe pentru ca viitorul
specialist să deprindă competența de a:
prezenta caracteristicile și importanța contractului, ca lege a părților;
identifica asemănările și deosebirile între diferitele tipuri de contracte;
folosi conceptele în negocierea, contractarea și derularea de afaceri.
2. CLASIFICAREA CONTRACTELOR
A. După modul de formare contractele pot fi:
a.) consensuale – cele care se încheie prin simplul acord de voință al părților. Forma scrisă este
cerută uneori doar ad probationem;
b.) solemne - pentru a căror încheiere valabilă se cere respectarea unei forme, de regulă, forma
scrisă autentică. Nerespectarea formei atrage nulitatea absolută a contractului. Exemple: înstrăinarea
terenurilor agricole, donația, ipoteca.
c.) reale - pentru formarea acestor contracte nu este suficientă simpla manifestare de voință a
parților, ci trebuie să aibă loc și remiterea materială a lucrului. Exemple: împrumutul de folosință
(comodatul), depozitul, gajul. Ele se considera perfectate din momentul remiterii lucrului.
B. După conținut contractele pot fi:
a) sinalagmatice (bilaterale) care se caracterizează prin reciprocitatea obligațiilor ce revin părților și
prin interdependența obligațiilor reciproce;
78
Drept
b) unilaterale, care dau naștere la obligații numai în sarcina uneia dintre pârti, cealaltă având
calitatea de creditor. Nu trebuie confundat contractul unilateral cu actul unilateral (care nu este contract).
Exemple de contracte unilaterale: împrumutul, depozitul gratuit, gajul.
Contractele sinalagmatice imperfecte sunt contracte concepute inițial drept contracte unilaterale,
când pe parcursul existenței lor se naște o obligație și în sarcina creditorului față de debitorul contractual,
transformându-se astfel în contracte sinalagmatice. Exemplu: în cadrul unui contract de depozit gratuit,
depozitarul face cheltuieli de conservare a bunului depozitat pe care deponentul este obligat să i le
restituie.
C. După scopul urmărit de părți contractele se clasifică în:
a) contracte cu titlu oneros - în care fiecare parte voiește a-și procura un avantaj”, deci prestațiile
sunt reciproce, și
b) contracte cu titlu gratuit - în care una din parți voiește a procura, fără echivalent, un avantaj
celeilalte.
Criteriile de distincție între contractele sinalagmatice și cele unilaterale sunt: reciprocitatea
prestațiilor convenite, dar prin aceasta se confundă contractul sinalagmatic cu cel oneros, și echivalența
sau neechivalenta avantajelor patrimoniale, pe care părțile le au în vedere în contractul pe care îl încheie.
În practică și doctrină se reține criteriul cauzei (scopului) impuse. Cel care a avut drept cauza impusă,
determinantă, intenția de a procura un folos altcuiva, fără a urmări, din punct de vedere juridic, nimic în
schimb (animus donandi) a încheiat un contract unilateral. În cazul contractelor cu titlu oneros, scopul este
de a obține un folos drept echivalent al obligației asumate.
Contractele cu titlu oneros se clasifică în:
a. Contractele comutative sunt acele contracte în care existența și întinderea prestațiilor datorate
de către părți sunt certe și pot fi apreciate în momentul încheierii contractului. Ele nu depind în nici o
măsura de hazard. Majoritatea contractelor sunt comutative.
b. Contractele aleatorii sunt contracte în care existența sau întinderea prestațiilor, sau numai a
uneia dintre ele, depinde de un eveniment incert, deci la încheierea contractului nu se poate calcula
întinderea prestațiilor, nu se poate ști cuantumul câștigului ori pierderii și uneori nu se poate ști nici măcar
dacă va exista sau nu câștig sau pierdere. Exemple: contractul de asigurare, renta viageră, de întreținere pe
viață.
Acțiunea în resciziune (anulare) pentru leziune este admisibilă numai în cazul contractelor comutative
(dacă cel lezat este un minor cu capacitate de exercițiu restrânsă).
Contractele cu titlu gratuit se împart în:
a. Contractele dezinteresate sunt contractele prin care se urmărește a se face un serviciu cuiva,
fără a se micșora patrimoniul celui care se obligă. Exemple: mandatul gratuit, împrumutul fără dobândă,
comodatul, fidejusiunea.
b. Liberalitățile sunt contractele prin care o valoare trece dintr-un patrimoniu în altul, fără a se
urmări un contraechivalent, deci patrimoniul celui care face liberalitatea diminuează; iar corespunzător,
patrimoniul celui care o primește crește. Exemplu: donația.
D. După efectele produse contractele pot fi clasificate în două grupe:
Prima grupă:
- contracte constitutive sau translative de drepturi reale. În dreptul nostru se consideră că însuși
contractul din această categorie operează transmiterea drepturilor reale. Spre a face opozabilă constituirea
sau transmiterea de drepturi reale, uneori se cere respectarea unei anumite publicități a contractului – ca
în cazul publicității imobiliare.
- contracte generatoare de drepturi de creanță (raporturi de obligații).
A doua grupă:
- contracte constitutive sau translative de drepturi, care produc efecte din momentul încheierii lor
pentru viitor (ex nunc) prin crearea unei situații juridice noi, necunoscute anterior.
79
Învăţământ la distanţă
- contracte declarative de drepturi care recunosc, între părți, situații juridice preexistente. Ele au și
efecte retroactive anterioare încheierii lor (ex tunc). Exemple: contractul de tranzacție sau contractul de
împărțeală.– prin care se pune capăt unei coproprietăți sau indiviziuni .
E. După durata (sau modul) de executare se disting:
- contractul cu executare imediată, uno ictu, într-un singur moment;
- contractul cu executare succesivă – de ex.: furnizare în partide de mărfuri, sau contractul de
locațiune.
F. După nominalizare sau nu în legislație contractele pot fi:
- contracte numite - li se aplică regimul juridic prevăzut de lege, chiar dacă părțile nu l-au prevăzut
expres
- contracte nenumite - părțile trebuie să-și exprime voința ca acestor contracte să li se aplice,
parțial sau total, singure sau în mod combinat, normele unor contracte expres reglementete de lege.
G. O altă clasificare a contractelor este făcută în:
a) contracte principale (care au o existență de sine stătătoare) și
b) contracte accesorii – care însoțesc unele contracte principale, de a căror soartă depind (de ex.:
contractele de gaj și ipotecă sau contractele de fidejusiune, ori clauza penală). Încetarea sau desființarea,
din orice cauză, a contractului principal, va atrage automat încetarea sau desființarea contractului
accesoriu.
H. După modul în care se exprimă voința părților.
a.) Contracte negociate sunt cele in cadrul cărora părțile discută, negociază toate clauzele
contractului, fără ca din exterior să se impună ceva.
b.) Contracte de adeziune sunt contractele redactate în întregime sau aproape în întregime numai
de către una din părțile contractante. Celălalt contractant nu poate modifica clauzele proiectului de
contract. El poate să le accepte sau nu. Dacă le acceptă, înseamnă că a aderat la un contract preexistent.
c.) Contracte obligatorii (sau forțate) sunt asemănătoare cu cele de adeziune, dar în timp ce la
contractele de adeziune o parte impune condițiile sale, la cele obligatorii legea le impune, sau impune
obligativitatea pentru o parte de a le încheia (de regula pentru prestatorul sau furnizorul unor servicii sau
produse strict necesare - transport, apă, energie electrică), în timp ce pentru cealaltă parte încheierea
contractului rămâne facultativă. Un alt exemplu ar fi cel al Asigurării de Răspundere Civilă pentru
proprietarii de autovehicule prin Legea nr.136 / 1995.
3. ÎNCHEIEREA CONTRACTELOR
Prin încheierea contractului se înțelege realizarea acordului de voință al părților asupra clauzelor
contractuale, adică întâlnirea pe deplină concordanță a ofertei de a contracta cu acceptarea ofertei.
Validarea contractului presupune examinarea capacității părților contractante (capacitatea de
folosință și de exercițiu) și examinarea voinței juridice (sub aspectul consimțământului și cauzei sau
scopului actului juridic). Deci se analizează raportul dintre voința internă și cea exprimată, declarată,
precum și viciile de voință. Cel de al doilea element al voinței juridice – cauza sau scopul actului juridic –
precizează
limitele întinderii voinței interne. Validitatea contractului va fi condiționată de caracterul licit și moral al
cauzei sau scopului său.
În plus, este necesar ca contractul să aibă un obiect determinat, licit și moral.
Concluzie. Încheierea contractelor poate fi analizată sub aspectul mecanismului formării acordului
de voința și sub aspectul formării valabile a acestui acord.
Mecanismul formării acordului de voință al părților, adică al încheierii contractului.
Propunerea de a contracta se numește ofertă sau policitațiune. Uneori oferta este precedată de
reclamă, publicitate, discuții, negocieri, concretizate în cele din urmă într-o ofertă valabilă din punct de
vedere juridic.
80
Drept
Oferta poate fi făcută în scris, verbal sau chiar tacit. Uneori și tăcerea, în funcție de condițiile
concrete, poate constitui o ofertă; de exemplu staționarea unui taxi într-o stație de taxiuri - sau poate fi
tacită, ca în cazul tacitei reconducțiuni.
Nu se cere pentru valabilitatea ofertei o condiție specială de formă. Oferta poate fi adresată unei
persoane determinate sau unor persoane nedeterminate (ex.: publicului prin expunerea mărfurilor într-o
vitrină). Oferta poate fi făcută cu termen sau fără termen de acceptare de către destinatar.
Condițiile ofertei, care este o latură a consimțământului:
a) să fie o manifestare de voință reală, serioasă, conștientă, neviciată și cu intenția de a angaja din
punct de vedere juridic;
b) să fie fermă, neîndoielnică pentru un angajament juridic;
c) să fie neechivocă;
d) să fie precisă și completă.
Forța obligatorie a ofertei. Răspunderea pentru revocarea ofertei.
Forța obligatorie a ofertei privește momentele anterioare încheierii contractului, adică ale
acceptării ei, pentru că, după aceea avem de-a face cu un contract format.
a) Cât timp oferta nu a ajuns la destinatar, ofertantul o poate revoca în mod liber și fără consecințe.
b) Dacă oferta a ajuns la destinație, se distinge dacă ea a fost făcută cu termen sau fără termen:
- în cazul ofertei cu termen, ofertantul este obligat să o mențină până la expirarea termenului; după
expirarea lui, oferta este caducă;
- în cazul ofertei fără termen, ofertantul e obligat să o mențină un timp rezonabil, apreciat în funcție de
circumstanțele de fapt ale speței.
Dacă înainte de acceptarea ofertei ofertantul devine incapabil ori decedează, oferta devine caducă
și deci, acceptarea ei, chiar în termen, devine fără efect.
Retragerea ofertei înainte de termen atrage răspunderea ofertantului pentru toate prejudiciile
produse ca urmare a revocării intempestive. Termenul răspunderii este diferit, după autori: răspunderea
are ca temei fie un antecontract, fie un act unilateral, fie un fapt juridic exterior ofertei, care angajează
răspunderea delictuală a persoanei responsabile pentru exercițiul abuziv al dreptului de a revoca oferta.
Mulți autori spun că, deși oferta a fost revocată, dacă acceptarea ei s-a produs în termen, contractul
ar trebui considerat încheiat. Cu alte cuvinte, că oferta este obligatorie până la expirarea termenului și că,
deci, revocarea ei anterioara expirării termenului ar fi fără efect.
Oferta și antecontractul (promisiunea de a contracta)22.
Oferta este un act juridic de formație unilaterală.
Antecontractul este un contract, deci un act juridic de formație bilaterală, având la bază un acord
de voință. Exemplu de antecontract:în condițiile art. 12 din Decretul nr. 144/1958 se prevedea posibilitatea
ca instanța să dispună încheierea contractului de vânzare-cumpărare imobiliară, hotărârea pronunțată în
cauză ținând loc de contract.
Unii autori fac o distincție între antecontract (promisiunea de a contracta) și promisiunea
sinalagmatică de contract (compromisul), acesta din urmă fiind definit ca un angajament (acord) al
părților de a încheia un contract, de regulă de vânzare imobiliară, care nu s-ar putea încheia imediat pe
baza acordului de voință al părților, fiind necesara îndeplinirea unei anumite formalități (o autorizație
administrativă sau întocmirea actului în forma autentică la notar).
În cazul, de exemplu, al refuzului uneia dintre părți de a se prezenta la notar, cealaltă parte poate
cere instanței să pronunțe o hotărâre care să țină locul actului de vânzare-cumpărare. Practica noastră
judiciară nu a distins intre antecontract și promisiunea sinalagmatică (compromisul) pe care a denumit-o în
mod constant antecontract și i-a dat consecințele pe care le-am înfățișat mai sus.
Acceptarea ofertei.
22
În literatura juridica străină, în special franceză, sunt analizate și așa-numitele contracte preparatorii (care preced încheierea
contractului propriu-zis și fac parte din procedura negocierii acestuia, cum ar fi pactul de preferință, clauza de exclusivitate,
clauza de monopol, antecontractele-cadru).
81
Învăţământ la distanţă
Acceptarea ofertei poate fi făcută în scris sau verbal, expres sau tacit23, adică să rezulte în mod cert,
din anumite împrejurări, gesturi sau atitudini ale acceptantului. Simpla tăcere nu poate avea, în principiu,
valoare de acceptare.
Pe lângă condițiile generale de fond privind consimțământul, acceptarea trebuie să îndeplinească
anumite condiții specifice:
a) să concorde cu oferta. Dacă nu concordă, ea are valoarea unei contraoferte;
b) să fie neîndoielnică;
c) dacă oferta a fost adresată unei anumite persoane, numai această persoană o poate accepta;
d) acceptarea trebuie să intervină înainte ca oferta să devină caducă ori să fi fost revocată.
Momentul și locul încheierii contractului.
Momentul încheierii contractului este cel în care acceptarea întâlnește oferta si deci este format
consimțământul. Există deci trei ipoteze privind modalitatea în care acceptarea se poate întâlni cu oferta și
care determină momentul încheierii contractului:
1) între prezenți contractul este încheiat în momentul când se realizează acordul;
2) prin telefon contractul este considerat încheiat, ca și între prezenți, în momentul în care părțile
contractante au ajuns la acord;
3) prin corespondență (între absenți). În cazul încheierii contractului prin corespondență, sistemul
care și-a găsit consacrarea în practică este cel al informării, deci momentul încheierii contractului
este cel când ofertantul a luat, efectiv, cunoștință de acceptare.
Oferta cu termen și momentul încheierii contractului.
Pentru a se produce încheierea contractului e necesar ca acceptarea să fi ajuns la ofertant înainte
de expirarea termenului prevăzut in ofertă.
Ofertantul poate primi ca valabilă și o acceptare ajunsă peste termen, cu condiția să încunoștințeze
de îndată pe acceptant despre aceasta.
Elementul determinant pentru stabilirea momentului încheierii contractului este voința părților.
Momentul încheierii contractului are importanță din mai multe puncte de vedere:
- în raport de aceasta se apreciază posibilitatea de revocare si caducitatea ofertei; viciile voinței
trebuie să nu existe in momentul încheierii contractului;
- legea aplicabila este in vigoare in momentul încheierii contractului;
- efectele contraacului se produc, ca regulă, din momentul încheierii contractului;
- momentul încheierii contractului determina si locul încheierii acestuia.
Locul încheierii contractului și importanța lui.
Între prezenți, locul încheierii contractului este unde se află contractanții.
Dacă contractul se încheie la telefon, locul încheierii contractului va fi acela unde se află
ofertantul.
Dacă contractul se încheie prin corespondență, locul încheierii este cel unde se află
ofertantul și unde i s-a adresat corespondența. Când nu este nevoie să se comunice
acceptarea, locul încheierii este localitatea în care se află destinatarul ofertei.
Din punctul de vedere al dreptului internațional privat, locul prezintă importanță pentru stabilirea
legii aplicabile în caz de litigiu privind încheierea sau executarea contractului. La fel, uneori el prezintă
importanță pentru determinarea instanței competente teritorial.
Verificați-vă cunoștințele:
23
Numai excepțional, prin lege sau în practica judecătorească, tăcerii i se acordă efecte:
a) când legea admite tacita reconducțiune (ex. la închiriere);
b) când părțile au convenit ca simpla tăcere, după primirea ofertei, să aibă valoare de acceptare;
c) atunci când oferta e făcută exclusiv în interesul celeilalte părți, ea poate fi considerată ca exceptată, chiar dacă partea căreia i-
a fost adresată tace.
82
Drept
Obiectivele specifice
Studierea capitolului Efectele contractului (puterea obligatorie a contractului )asigură cunoștințe pentru ca
viitorul specialist să deprindă competența de a:
cunoaște puterea obligatorie a contractului valabil încheiat;
înțelege reciprocitatea şi interdependenţa obligaţiilor asumate de părţile unui contract
sinalagmatic;
identifica diferențele specifice ale rezoluțiunii și rezilierii contractelor.
1. NOȚIUNI GENERALE
2. PRINCIPIUL FORŢEI OBLIGATORII A CONTRACTULUI (PACTA SUNT SERVANDA).
3. RINCIPIUL RELATIVITĂŢII EFECTELOR CONTRACTULUI
84
Drept
1. Noțiuni generale
Principiul forţei obligatorii a contractului (pacta sunt servanda).
Contractele civile sunt încheiate în scopul de a produce efecte juridice, adică de a naşte, modifica şi
stinge raporturi juridice obligaţionale. Astfel, efectul general al contractului este de a naşte, modifica şi
stinge o obligaţie.
Codul civil consacră două principii specifice contractului:
principiul forţei obligatorii a contractului ce guvernează efectele acestuia între părţile contractante;
principiul relativităţii efectelor contractului, ce se referă la efectele contractului faţă de terţe
persoane ce nu au participat la încheierea lui.
Noţiune. Convenţiile legal făcute au putere de lege între părţile contractante” sau „contractul este
legea părţilor. Pprincipiul constă în faptul că un contract este obligatoriu pentru părţi şi nu facultativ,
astfel încât părţile trebuie să-l respecte întocmai precum o lege 24.
Conţinut. Forţa obligatorie a contractului între părţile contractante presupune :
a) Executarea întocmai a contractului de către părţile contractante.
b) Executarea cu bună-credinţă a contractului.
2. Excepţii de la principiul forţei obligatorii a contractului sunt acele situaţii în care efectele
contractului nu se produc astfel cum au stabilit părţile la încheierea lui, ci sunt mai restrânse sau mai
extinse, independent de voinţa părţilor sau cel puţin a uneia dintre părţile contractante.
a) Excepţii de restrângere sunt situaţii în care contractul încetează să-şi producă efectele înainte de
termen, datorită dispariţiei unui element al său.
contractul de mandat poate înceta prin moartea, interdicţia, insolvabilitatea şi falimentul ori al
mandantului, ori al mandatarului;
contractul de locaţiune se desfiinţează din cauza pieirii totale ori considerabile a lucrului;
contractul de societate civilă poate înceta datorită pierderii obiectului societăţii, morţii, punerii sub
interdicţie sau insolvabilităţii unuia dintre asociaţi, exceptând situaţia în care s-a stipulat că
societatea poate continua cu moştenitorul asociatului decedat sau cu asociaţii rămaşi în viaţă.
contractul de concesiune încetează ca urmare a dispariţiei, dintr-o cauză de forţă majoră, a bunului
concesionat sau prin renunţarea concesionarului datorită imposibilităţii obiective de a exploata
bunul concesionat.
b) Excepţii de extindere sunt situaţii în care modificarea forţei obligatorii a contractului intervine
independent de voinţa părţilor; ipoteze :
prorogarea (prelungirea) legală a unor contracte (prin efectul legii) peste termenul convenit de
părţi25. Astfel este cazul prorogării contractului de închiriere prin efectul Legii nr. 17/1994 şi Legii
nr.112/1995 privind reglementarea situaţiei unor imobile cu destinaţia de locuinţe trecute în
proprietatea statului, ambele legi stabilind un termen de 5 ani. Ulterior, O.U.G. nr.40/1999 a
24
Legea nu se confundă cu un contract; contractul este manifestarea de voință a părţilor; numai contractele încheiate în
conformitate cu regulile de drept au putere de lege, nu şi cele care conţin clauze contrare prevederilor legale; contractul trebuie
să se subordoneze legii.
25
Nu se consideră excepţie de extindere a) tacita relocaţiune (situaţia în care locatarul rămâne în folosinţa lucrului după
expirarea termenului stipulat în contract şi fără ca locatarul să-l împiedice) deoarece este vorba de un nou contract de locaţiune
încheiat în condiţiile din primul contract, dar fără termen şi fără garanţiile stipulate.
85
Învăţământ la distanţă
prelungit pe un termen de 5 ani contractele de închiriere având ca obiect suprafeţe deţinute de stat
sau unităţi administrativ-teritoriale, suprafeţe cu destinaţia de locuinţe sau folosite de unităţi de
învăţământ, de aşezăminte socio-culturale ori ca sedii de partide politice, de sindicate sau de către
organizaţii neguvernamentale;
prelungirea efectelor contractului cu executare succesivă datorită suspendării temporare a
executării lui pe timpul cât durează cauza de suspendare. Spre exemplu, pe parcursul existenţei
unui contract cu executare succesivă, intervine un caz de forţă majoră, care împiedică, o perioadă,
executarea contractului, determinând o suspendare temporară a efectelor obligatorii ale acestuia.
Efectele contractului redevin active imediat ce forţa majoră a încetat;
26
Sunt incesibile contractele prin care s-a stabilit un uzufruct sau o rentă viageră, sau cele care încetează la moartea unuia dintre
părţi (contratul de mandat).
86
Drept
- efectelor declarate de părţile contractante ca fiind intransmisibile către succesori. Părţile pot
stipula că drepturilor şi obligaţiilor nu se transmit către succesorii universali şi cu titlu universal.
b) Succesorii cu titlu particular
Aceştia sunt persoane care dobândesc un drept subiectiv privit în mod individual (ut singuli). Se
includ în această categorie: donatorul, legatarul cu titlu particular, cesionarul unei creanţe.
Contractele încheiate de autor cu alte persoane produc efectele şi faţă de succesorul cu titlu
particular, cu respectarea anumitor condiţii:
- contractele să aibă legătură cu dreptul transmis;
- contractele să fi fost încheiate anterior transmiterii dreptului. Anterioritatea contractelor
trebuie să fie constatată prin data certă a înscrisului;
- să fi fost îndeplinite formalităţile de publicitate prevăzute de lege (de ex., publicitatea
imobiliară).
c) Creditorii chirografari
Reprezintă acea categorie de creditori care nu au o garanţie reală (gaj, ipotecă, privilegii) care să le
asigure la scadenţă executarea obligaţiei de către debitor, dar care beneficiază de un drept de gaj general
asupra patrimoniului debitorului.
Creditorii chirografari reprezintă o categorie specială de avânzi-cauza, deoarece contractele
încheiate de către debitor nu produc drepturi şi obligaţii concrete pentru aceştia. Sub acest aspect,
creditorii chirografari se deosebesc de succesorii universali şi cu titlu universal, care dobândesc în
contracte poziţia autorului lor. Totuşi, aceste contracte sunt opozabile creditorilor chirografari, care, în
calitate de terţi, sunt ţinuţi să le respecte.
Excepţii de la principiul relativităţii efectelor contractului sunt situaţii în care drepturile sau
obligaţiile pot să revină unor persoane care nu au participat nici direct şi nici prin reprezentant la
încheierea contractului.
Excepţii de la principiul relativităţii efectelor contractului:
- excepţii aparente ( promisiunea faptei altuia şi acţiunea directă a unei persoane izvorâte dintr-
un contract la care nu a luat parte)
- excepţii reale (stipulaţia pentru altul).
a) Promisiunea faptei altuia (convenţia de porte-fort) este un contract prin care o parte, numită
promitent, se obligă faţă de cealaltă parte, numită creditorul promisiunii, să determine pe o terţă persoană
să-şi asume un anume angajament juridic faţă de creditor . Acest angajament poate privi încheierea de
către terţ a unui contract cu creditorul, ratificarea sau aderarea la un contract la a cărui încheiere nu a
participat, efectuarea unei anumite prestaţii către creditor.
Aplicaţie.
În cazul proprietăţii comune, un coproprietar, vânzând cota sa parte din dreptul de proprietate
comună asupra unui bun, se angajează să determine pe ceilalţi coproprietari să-şi înstrăineze, către
acelaşi cumpărător, propriile cote-părţi din drept. Coproprietarul vânzător şi-a asumat propria
obligaţie de a determina pe ceilalţi coproprietari să contracteze. Aceştia vor deveni obligaţi faţă de
cumpărător doar dacă încheie contracte de vânzare a cotelor părţi direct cu acesta. Astfel,
contractul încheiat de primul coproprietar nu le creează în sarcină nici o obligaţie.
b) Stipulaţia pentru altul (contractul în folosul unei alte persoane) reprezintă un contract prin care
o parte, numită stipulant, dispune ca cealaltă parte, denumită promitent, să dea, să facă sau să nu facă
ceva în folosul unei alte persoane, străine de contract, denumită terţ beneficiar.
Deşi doctrina o defineşte drept un contract, în realitate stipulaţia pentru altul este o clauză într-un
contract care, prevăzând naşterea unui drept direct în patrimoniul unui terţ, are ca efect adăugarea la
raportul de obligaţii născut între stipulant şi promitent, un al doilea raport de obligaţii, între promitent şi
terţul beneficiar.
4. Opozabilitatea contractului faţă de terţi
87
Învăţământ la distanţă
27
Scopurile fictivităţii sunt diverse: eludarea unor prevederi legale, aparenţa, micşorarea gajului general al creditorilor prin
vânzarea fictivă a unor bunuri, dovedirea provenienţei licite a bunurilor prin acte fictive de donaţie sau împrumut; în caz de
expropriere, se prevede o valoare mai mare a imobilului decât valoarea reală, pentru a se obţine o despăgubire cât mai mare.
88
Drept
De cele mai multe ori simulaţia are drept scop fraudarea legii, urmărindu-se evitarea plăţii taxelor
legale sau efectuarea de liberalităţi în favoarea persoanelor incapabile de a primi, caz în care simulaţia este
ilicită. În această situaţie, simulaţia va fi sancţionată cu nulitatea
Simulaţia poate avea şi un scop licit, cum ar fi simpla intenţie de a nu fi dezvăluită identitatea
părţilor sau adevărata natură a contractului, caz în care este licită.
Simulatia are ca principal efect inopozabilitatea față de terțele persoane ale contractului secret și,
după caz, posibilitatea înlăturării simulației pe calea acțiunii în simulație.
● Acţiunea în declararea simulaţiei sau acţiunea în simulaţie este acea acţiune civilă prin care se
urmăreşte constatarea caracterului simulat, nereal al unui act juridic public, cunoscut, precum şi
constatarea existenţei unui act juridic secret care modifică, în tot sau în parte, dispoziţiile actului public.
Scopul ei este de a demonstra caracterul simulat al operaţiunii juridice, pentru a se aplica contractul secret
ce corespunde voinţei reale a părţilor.
Efectul acţiunii în simulaţie este acela de a înlătura efectele contractului aparent, rămânând eficient
doar contractul secret. Totuşi, pentru ca acest contract să-şi producă efectele este necesar să fie valabil
încheiat. Dacă însă simulaţia s-a produs cu încălcarea dispoziţiilor imperative ale legii sau este contrară
ordinii publice şi bunelor moravuri, odată cu acţiunea în simulaţie se poate formula şi acţiunea în nulitate.
89
Învăţământ la distanţă
c) Riscul contractual
Noţiune. Riscul contractual apare ca o consecinţă a neexecutării contractului sinalagmatic, ca
urmare a imposibilităţii fortuite de indeplinire a obligaţiei.
1. În cazul contractului sinalagmatic28, dacă una dintre părţi este împiedicată de un caz fortuit sau
de forţă majoră, deci independent de orice culpă, să-şi îndeplinească obligaţiile contractuale, se pune
problema dacă celălalt contractant rămâne ţinut de obligaţia sa, deşi nu poate primi contraprestaţia sau,
dimpotrivă, este şi el liberat de executarea obligaţiei ce-i revine. Cine va suporta riscul contractual, în cazul
imposibilităţii fortuite de executare a obligaţiilor uneia dintre părţi?
În materia riscului contractual, există o regulă şi o excepţie de la aceasta.
28
Dacă obligaţia izvorăşte dintr-un contract unilateral, ea se stinge în momentul în care survine un caz de forţă majoră. Spre
exemplu, depozitarul este liberat în cazul pieirii fortuite a bunului aflat în depozit.
90
Drept
Prezentare comparativă:
Rezoluţiune Nulitate
Rezoluţiune Reziliere
1. Noţiune
Nulitatea este sancţiunea civilă care intervine după înfrângerea prin clauzele sau condiţiile actului juridic a
dispoziţiei legale, lipsindu-l de efectele în vederea cărora a fost încheiat.
Cauzele nulităţii sunt anterioare sau concomitente încheierii actului juridic.
Nulitatea îndeplineşte atât o funcţie preventivă, cât şi una sancţionatorie.
Nulitatea absolută este acea sancţiune ce intervine în cazul nerespectării, cu prilejul încheierii unui act
juridic, a unei norme ce ocroteşte un interes general, public
Nulitatea relativă este acea sancţiune ce intervine în cazul nerespectării, cu prilejul încheierii unui act
juridic civil, a unei norme ce ocroteşte un interes particular, privat.
Cauze de nulitate absolută:
1. lipsa unei condiţii esenţiale a actului juridic consimţământ, obiect, cauză;
- nerespectarea unei incapacităţi speciale sau a principiului specialităţii capacităţii de folosinţă de
către persoanele juridice;
- lipsa formei cerută ad validitatem;
2. încheierea actului juridic civil cu încălcarea normelor imperative ale legii, a ordinii publice sau
bunelor moravuri.
3. lipsa ori nevalabilitatea autorizaţiei administrative
4. frauda legii
Cauze de nulitate relativă
1. consimţământul exprimat în actul juridic a fost viciat prin eroare, dol, violenţă, leziune
2. lipsa discernământului unei părţi în momentul încheierii actului juridic civil
3. încheierea actului juridic de către persoane lipsite de capacitate de exerciţiu (minorul sub 14 ani şi
interzisul judecătoresc) sau persoane cu capacitate de exerciţiu restrânsă, fără încuviinţările legale.
4. încheierea actului juridic cu nesocotirea unor incapabilităţi instituite pentru ocrotirea unor interese
particulare (de exemplu, vânzarea-cumpărarea între soţi).
5. încheierea actului în lipsa sau cu depăşirea puterilor de reprezentare, în cazul persoanelor juridice.
6. nerespectarea dreptului de preemţiune, prevăzut de Legea fondului funciar nr. 18/1991.
92
Drept
1. nulitatea absolută poate fi invocată de orice persoană interesată şi poate fi invocată şi din oficiu, de
instanţă
2. nulitatea absolută poate fi invocată oricând, acţiunea de nulitate absolută fiind imprescriptibilă;
3. nulitatea absolută nu poate fi, în principiu, confirmată
4. acţiunea în nulitate absolută este o acţiune în constatarea nulităţii, care operează în puterea legii
chiar din momentul încheierii actului
Regimul juridic aplicabil nulităţii relative se caracterizează prin:
1. nulitatea relativă poate fi invocată numai de persoana în interesul căreia a fost prevăzută această
sancţiune
2. acţiunea în nulitate relativă (în anulabilitate) este prescriptibilă extinctiv. Poate fi invocată cauza de
nulitate în termenul general de prescripţie de 3 ani
3. nulitatea relativă poate fi acoperită prin confirmare (expresă sau tacită)
4. acţiunea în nulitate relativă este o acţiune în pronunţare, actul juridic anulabil trebuind să fie
desfiinţat de instanţă.
1. Noţiune
Prin efectele nulităţii se înţeleg acele consecinţe juridice ale aplicării sancţiunii nulităţii.
Efectul nulităţii constă în desfiinţarea actului juridic din momentul încheierii sale, restabilindu-se ordinea
de drept.
Actul juridic nu produce efecte pentru viitor (ex nunc), iar efectele produse în trecut se desfiinţează
retroactiv (ex tunc)
93
Învăţământ la distanţă
Principiul anulării actelor juridice subsecvente, ca o consecinţă a nulităţii actului iniţial (resoluto jure
dantis, resolvitur jus accipientis)
Acest principiu se referă la efectele nulităţii faţă de terţi.
Poate fi definit ca fiind regula juridică în virtutea căreia anularea actului primar atrage şi anularea
actului subsecvent, ca urmare a legăturii sale cu primul. Se concretizează în două situaţii:
- pentru actele autorizate, anularea autorizaţiei administrative ce precede actul, conduce la
anularea actului care avea la bază acea autorizaţie;
- pentru cazul a două acte, unul principal şi altul accesoriu, anularea actului principal atrage
anularea acelui accesoriu.
Întrebări
3. Condiţiile esenţiale ale actului juridic civil – clasificarea lor. Capacitatea de a contracta – condiţie
esenţială de validitate
4. Consimţământul – definiţi această condiţie de validitate. Ce condiţii trebuie să întrunească pentru a fi
valabil? Care sunt viciile de consimţământ?
5. Obiectul actului juridic civil – definiţi şi dezvoltaţi condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească pentru a fi
valabil
6. Cauza sau scopul actului juridic civil – definiţie şi condiţii de valabilitate
7. Forma actului juridic civil
8. Modalităţile actului juridic civil
9. Principiile efectelor actului juridic civil şi excepţiile de la ele
10. Nulitatea – sancţiune de drept civil – definiţie, clasificare, regim juridic.
11. Consecinţele juridice ale aplicării sancţiunii nulităţii. Principiile efectelor nulităţii
Teste grilă
1. Punerea în întârziere a unui debitor:
a. este un act constitutiv de drepturi
b. este act translativ de drepturi
c. este act de dispoziţie
d. este act de administrare a patrimoniului
e. este act de conservare a patrimoniului
2. Actul juridic civil:
a. este un eveniment
b. este un drept subiectiv
c. este o inacţiune
d. este o regulă de conduită obligatorie
e. este o manifestare de voinţă, făcută cu intenţia de a produce efecte juridice
3. Actul juridic unilateral reprezintă:
a. voinţa concordantă a două părţi
b. unică manifestare de voinţă făcută cu scopul de a produce efecte juridice
c. cu o obligaţie numai pentru una din părţi
d. un eveniment
e. inacţiune
4. Testamentul este:
a. act juridic unilateral
b. eveniment
c. act între vii
Verificați-vă cunoștințele:
c) stipulantul poate cere daune-interese, dacă probează producerea în patrimoniul terțului a unui
prejudiciu datorat neexecutării obligațiilor către terț.
2. Într-un contract clauzele îndoielnice se pot interpreta:
a) în sensul care reiese din natura contractului;
b) în înțelesul în care ele pot produce un efect;
c) după obiceiul locului unde s-a încheiat contractul;
d) în favoarea celui care s-a obligat.
3. Dacă transmisiunea proprietății este afectată de o condiție suspensivă, riscul contractului
este suportat de:
a) proprietarul sub condiție suspensivă, cu privire la starea bunului și la reducerea proporțională din preț,
dacă bunul a pierit fortuit, dar numai în parte, înainte de îndeplinirea condiției;
b) proprietarul sub condiție rezolutorie, cu privire la reducerea proporțională din preț, dacă bunul s-a
deteriorat, în parte, din culpa sa, iar cumpărătorul nu a solicitat desființarea contractului;
c) vânzător, în cazul în care bunul a pierit, în întregul său fără o culpă a sa (a vânzătorului).
4. Constituie forme ale simulației:
a) contractul fictiv;
b) contractul deghizat;
c) contractul prin interpunere de persoane.
5. In cazul stipulației pentru altul:
a) terțul beneficiar intră în concurs cu creditorii stipulantului pentru satisfacerea dreptului stipulat în
folosul său;
b) terțul beneficiar are acțiune directă împotriva promitentului pentru satisfacerea dreptului său;
c) dacă terțul beneficiar a decedat înainte de a accepta dreptul, acesta, cât și acțiunile însoțitoare, se
transmit moștenitorului terțului.
6. Constituie excepții de la principiul relativității efectelor contractului:
a) invocarea contractului de către un terț, în cadrul unei acțiuni directe;
b) simulația;
c) stipulația pentru altul.
7. Constituie pact comisoriu de gradul III următoarea clauză inserată într-un contract:
a) în caz de neexecutare culpabilă a contractului acesta se desființează;
b) în caz de neexecutare, contractul se desființează fără punerea în întârziere a debitorului și
fără alte formalități;
c) în caz de neexecutare, contractantul este îndreptățit să considere contractul ca fiind desființat;
d) pe data neexecutării culpabile, contractul este rezolvit de drept.
8. Pentru a se putea invoca excepția de neexecutare a contractului trebuie îndeplinite și condițiile:
a) obligațiile reciproce ale părților să-și aibă temeiul în același contract;
b) neexecutarea să nu se datoreze unei fapte săvârșite de partea care invocă neexecutarea;
c) punerea în întârziere;
d) neexecutarea să fie totală, nu și parțială, chiar dacă ar fi importantă;
e) excepția trebuie obligatoriu constatată de instanța judecătorească.
9. Excepţia de neexecutare a contractului duce la:
a) încetarea raporturilor contractuale între părţi;
b) suspendarea contractului;
c) încetarea de drept a executării contractului.
10. Rezilierea contractului:
a) are efecte retroactive;
b) se poate invoca în cazul contractelor unilaterale;
c) se poate invoca în cazul contractelor sinalagmatice;
d) are efecte numai pentru viitor.
96
Drept
Obiectivele specifice
Studierea capitolului Actul juridic unilateral - izvor de obligații civile asigură cunoștințe pentru ca viitorul
specialist să deprindă competența de a:
defini actul juridic unilateral;
valorifica eficient cunoștințele privind consecințele juridice ale manifestărilor unilaterale de voință
ale unei persoane.
cunoaște importanța actului juridic unilateral, izvor de obligații civile.
97
Învăţământ la distanţă
Obiectivele specifice
Studierea capitolului Faptul juridic licit- izvor de obligații civile asigură cunoștințe pentru ca viitorul
specialist să deprindă competența de a:
identifica faptele juridice licite;
evalua acțiunile omenești și consecințele lor juridice, astfel cum legea le prevede;
întelege conceptele de gestiune a intereselor altei persoane, plată a lucrului nedatorat și îmbogatire
fără just temei.
98
Drept
1. NOȚIUNEși CLASIFICARE
2. GESTIUNEA DE AFACERI
3. PLATA LUCRULUI NEDATORAT
4. ÎMBOGĂȚIREA FĂRĂ JUST TEMEI
1. NOȚIUNE și CLASIFICARE
Faptul juridic reprezintă acea acțiune a omului făcută fără intentia producerii efectelor juridice
care, insa, se produc în virtutea legii,independent de vointa fapruitorului.
Faptele juridice se grupează în două categorii:
licite (cvasicontracte) care nu contravin dispozițiilor legale, cum sunt: gestiunea intereselor altei
persoane, plata lucrului nedatorat și îmbogatirea fără just temei(cauză);
ilicite ( delicate și cvasidelicte), prin care se încalcă dispozițiile legii și care dau nastere la
răspunderea civilă delictuală.
Obiectul gestiunii. Gestiunea de afaceri poate consta atât în săvârşirea de fapte materiale cât şi în
încheierea de acte juridice în interesul altei persoane.
Sunt fapte materiale descărcarea unor mărfuri, stingerea unui incendiu, repararea unei conducte,
efectuarea unor lucrări, asistenţa medicală ce se acordă victimei unui accident de circulaţie, salvarea unui
animal.
Actele juridice de gestiune sunt diverse: plata unei datorii, actul încheiat cu un terţ pentru efectuarea unor
reparaţii, contractul de asigurare, întreruperea unei prescripţii, chemarea unui medic în caz de boală a geratului;
chemarea unui medic veterinar pentru tratarea unui animal bolnav al geratului, închirierea unui bun.
● Utilitatea gestiunii. Intervenţia gerantului, prin încheierea de acte juridice şi săvârşirea de fapte
materiale, trebuie să fie utilă geratului, în sensul că, prin săvârşirea ei, s-a evitat o pierdere patrimonială
sau s-a sporit valoarea unui bun al acestuia.
Utilitatea trebuie apreciată la momentul în care operaţiunea a fost săvârşită. Astfel, distrugerea ulterioară a
bunului dintr-un caz de forţă majoră nu este de natură a anihila caracterul util al intervenţiei gerantului.
Efectele juridice Deşi este un fapt juridic unilateral, gestiunea de afaceri dă naştere la obligaţii
reciproce între gerant şi gerat.
99
Învăţământ la distanţă
100
Drept
Obligaţiile accipiensului de bună-credinţă. Accipiensul este de bună-credinţă, atunci când a primit plata de
la solvens cu convingerea că i se datorează. Buna lui credinţă este prezumată. Accipientul de bună-credinţă
este obligat să restituie numai în limitele îmbogăţirii sale, şi anume:
- va restitui bunul, dar va păstra fructele, ca orice posesor de bună-credinţă;
- dacă a înstrăinat lucrul, va restitui numai preţul primit nu şi valoarea lui;
- dacă bunul a pierit fortuit, va fi eliberat de obligaţia de restituire.
Obligaţiile accipiensului de rea credinţă. Accipiensul este de rea-credinţă atunci când a primit plata de la
solvens, deşi cunoştea caracterul ei nedatorat. Accipiensul de rea-credinţă este obligat:
- să restituie atât lucrul primit, cât şi fructele percepute;
- dacă a înstrăinat bunul, să restituie valoarea lui din momentul introducerii acţiunii în justiţie,
indiferent de preţul primit;
- dacă bunul a pierit fortuit, să restituie valoarea acestuia din momentul cererii de restituire.
Prin excepţie, va fi exonerat de obligaţie dacă va dovedi că bunul ar fi pierit şi la solvens.
b) Obligaţiile solvensului
Solvensul este obligat să restituie atât accipiensului de bună-credinţă, cât şi celui de rea-credinţă,
cheltuielile făcute cu conservarea lucrului şi cele care au sporit valoarea bunului. Prin urmare, solvensul va
restitui cheltuielile necesare şi utile, nu însă şi pe cele voluptuarii.
Accipiensul nu este obligat să restituie plata:
1) în cazul obligațiilor imperfecte (naturale);
2) când plata s-a facut în temeiul unui contract nul pentru cauză imorală gravă
3) când plata a fost făcută pe temeiul unui contract anulabil pentru cauză de incapacitate a uneia
dintre părți;
4) când plata a fost făcută de o alta persoana decât debitorul, iar creditorul accipiens a distrus cu bună
-credință titlu constatator al creanței sale.
4. ÎMBOGĂȚIREA FĂRĂ JUSTĂ CAUZĂ
Noțiune: Îmbogațirea fără justă cauză este faptul juridic prin care patrimonial unei persoane este
mărit pe seama patrimoniului altei persoane , fără ca pentru aceasta să existe un temei juridic. Din acest
fapt juridic se naște obligația pentru cel care își vede mărit patrimoniul său de a restitui, în limita măririi,
către cel care și a diminuat patrimoniul.
Condițiile pentru intentarea acțiunii în restituire.
Condții materiale:
a. mărirea patrimoniului pârâtului-debitor;
b. micșorarea patrimoniului reclamantului-creditor (ca o consecință a măririi patrimoniului pârâtului-
debitor);
c. existența unei legături între sporirea unui patrimoniu și diminuarea celuilalt, în sensul ca ambele să fie
efectul unei cauze unice.
Conditii juridice:
a) absența unei cauze legitime de mărire a patrimoniului pârâtului-debitor în detrimentul patrimoniului
reclamantului-creditor;
b) absența oricărui alt mijloc juridic de recuperare(acțiunea din contract sau acțiunea în revendicare).
Efectele îmbogățirii fără justa cauză.
Din cauza dezechilibrului apărut, se creează o obligație de restituire (în virtutea unui raport juridic
obligațional). Cel căruia i s-a micșorat patrimoniul devine creditor, iar cel căruia i s-a mărit patrimoniul
devine debitor.
În principiu, restituirea se face în natură; când nu mai este posibil acest lucru, ea se face prin
echivalent.
Acțiunea în restituire e supusă termenului de prescripție de drept comun (3 ani), care începe să
curgă din momentul în care cel care și-a micșorat patrimoniul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât
faptul măririi, cât și pe cel care a beneficiat de mărire.
101
Învăţământ la distanţă
Natura juridică . Îmbogațirea fără justă cauză este un izvor distinct de obligații față de răspunderea
civilă delictuală (pentru că ea nu presupune vinovația celui care primește și nu presupune reparația
integrală). De asemenea, ea nu se întemeiază pe gestiunea de afaceri sau plata lucrului nedatorat, care
sunt izvoare distincte de obligații.
Verificați-vă cunoștințele.
1. Cel care și-a mărit patrimoniul fără vreun temei legitim, micșorându-se astfel patrimoniul altei
persoane:
a) este obligat să restituie bunul sau valoarea cu care s-a micșorat patrimoniul celeilalte persoane, la
momentul intentării acțiunii;
b) este obligat să restituie bunul sau valoarea cu care s-a mărit patrimoniul, iar această mărire trebuie
apreciată la momentul în care a avut loc cresterea valorii patrimoniului;
c) nu este obligat să restituie bunul cu care s-a mărit patrimoniul, dacă acest bun a pierit fortuit până în
momentul intentării acțiunii.
2. Geratul trebuie să-l despăgubească pe gerant pentru:
a) cheltuielile utile;
b) cheltuielile voluptuarii;
c) cheltuielile necesare, chiar dacă nu au fost utile pentru gerat.
3. Geratul este obligat:
a) față de terți, pentru obligațiile încheiate în numele său de gerant;
b) față de terți, pentru obligațiile încheiate de gerant în nume personal, chiar dacă nu au fost utile gestiunii,
dar geratul a ratificat ulterior gestiunea;
c) să restituie cheltuielile utile geratului făcute de gerant, dar numai în limita avantajelor obținute de gerat.
4. Poate constitui temeiul îmbogățirii fără justă cauză:
a) cazul fortuit;
b) forța majoră;
c) voința unilaterală;
d) fapta unui terț.
5. Poate cere restituirea prestației în temeiul plății lucrului nedatorat:
a) cel care plătește în temeiul unui contract nul;
b) cel care plătește în temeiul unui contract rezolvit;
c) cel care plătește în temeiul unei obligații civile imperfecte.
6. Gestiunea de afaceri este utilă geratului:
a) dacă prin operațiunile săvârșite de gerant s-a evitat o pierdere patrimonială în dauna
geratului, chiar dacă ulterior bunul gestionat a pierit în caz de forță majoră;
b) dacă prin operațiunile săvârșite de gerant s-a evitat o pierdere patrimonială în dauna
geratului, dar numai dacă bunul nu a pierit ulterior din caz fortuit sau din forță majoră;
c) în raport de momentul în care operațiunea a fost săvârșită.
7. Solvensul poate cere restituirea plății făcute accipiensului:
a) numai dacă s-a aflat în eroare când a făcut plata;
b) chiar dacă, cu bună-știință, a plătit știind că obligația era lovită de nulitate absolută;
c) chiar dacă, neaflându-se în eroare, a plătit știind că obligația era lovită de nulitate relativă;
d) când calitatea de solvens o are moștenitorul unei persoane ce a făcut o donație nulă pentru
vicii de formă și a confirmat tacit donația.
9. Accipiensul care a primit o plată nedatorată:
a) dacă a fost de bună-credință și bunul a pierit fortuit, va fi exonerat de obligația de
restituire a fructelor, dar nu și de restituire a bunului;
b) dacă a fost de bună-credință și a înstrăinat bunul va fi obligat să restituie numai prețul
102
Drept
Obiectivele specifice
Studierea capitolului Fapta ilicită cauzatoare de prejudiciu - izvor de obligații civile asigură cunoștințe
pentru ca viitorul specialist să deprindă competența de a:
înțelege obligația fiecărei persoane de a răspunde pentru actele și fapele sale;
analiza comparativ diferitele tipuri de răspundere – delictuală, contractuală, penală;
identifica și utiliza mijloacele juridice în vederea reparării unor prejudicii create prin faptele
culpabile ale altor persoane.
103
Învăţământ la distanţă
9. În ce privește dovada culpei, în cadrul răspunderii civile delictuale, în principiu, culpa autorului
trebuie dovedita de cel păgubit. În materia răspunderii civile contractuale, creditorul trebuie să
dovedească numai existența contractului și faptul că obligația nu a fost executată.
Cumulul răspunderii contractuale cu răspunderea delictuală
Principiul adoptat în practica judiciară este cel al imposibilității cumulului acțiunii delictuale și celei
contractuale în cadrul unei acțiuni mixte.
Dacă între părți a existat un contract, din a cărui neexecutare au apărut prejudicii, nu este posibil să
se apeleze la răspunderea delictuală, calea de ales fiind aceea a răspunderii contractuale 29.
Opțiunea este permisa doar în cazul în care neexecutarea contractului constituie, în același timp, și
o infracțiune. În acest caz, cel păgubit are de ales între o acțiune civilă delictuală și o acțiune civilă în
răspundere contractuală. Dacă acțiunea este alăturată procesului penal, atunci este o acțiune în
răspundere delictuală.
4. RĂSPUNDEREA CIVILĂ DELICTUALĂ30 ȘI RĂSPUNDEREA PENALĂ31.
Răspunderea civilă delictuală și răspunderea penală se pot cumula.
a. Ambele se bazează pe vinovăția celui care a săvârșit fapta ilicită.
În penal vinovăția este un element esențial în caracterizarea faptei penale ca infracțiune, cât și
pentru aplicarea efectivă a pedepsei penale.
În cazul răspunderii delictuale, întinderea răspunderii nu este condiționată de gradul de vinovăție a
autorului faptei ilicite; el repară în întregime prejudiciul;
b. În ce privește persoanele chemate să răspundă, în ambele cazuri va răspunde persoana care a
săvârșit fapta ilicita cu discernământ.
În penal minorul sub 14 ani nu răspunde, minorul între 14-16 ani răspunde dacă se dovedește ca a
lucrat cu discernământ, iar minorul peste 16 ani răspunde, discernământul său fiind prezumat.
În materia răspunderii civile delictuale, minorii peste 14 ani sunt prezumați relativ că au
discernământ, iar cei sub 14 ani răspund dacă se dovedește că au avut discernământ.
c. Răspunderea penală e stabilită întotdeauna prin hotărâre judecătorească. În toate cazurile statul
este prezent la stabilirea răspunderii.
În răspunderea civilă delictuală nimic nu împiedică ca părțile să stabilească prin voința lor
(tranzacție), cuantumul și modalitatea de reparare a prejudiciului.
Când infracțiunea este cauzatoare de prejudiciu, vom avea de-a face cu două acțiuni: o acțiune
penală și o acțiune civilă.
Dacă instanța pronunță achitarea sau încetarea procesului penal, doar în cazurile în care achitarea
s-a pronunțat pentru că fapta imputată nu există ori nu a fost săvârșită de inculpat, acțiunea în răspundere
civilă delictuală este inadmisibilă.
Dacă achitarea se pronunță pentru că:
- fapta săvârșită nu e prevăzută de legea penală; achitarea sau încetarea procedurii penale
- fapta nu prezintă gradul de pericol al unei infracțiuni; nu înlătură răspunderea civilă delictuală.
-a intervenit înlocuirea răspunderii penale;
- nu sunt întrunite elementele răspunderii civile delictuale
Chiar instanța penală, sesizată inițial, poate obliga la repararea pagubei,dacă achitarea s-a
pronunțat întrucât fapta nu prezintă pericol social al unei infracțiuni ( art.10 lit.b1 C.pr.pen.) ori pentru că
s-a constatat existenta unei cauze care înlătură caracterul penal al faptei sau daca faptei ii lipsește vreunul
din elementele constitutive ale infracțiunii.
29
Nu e posibil să se apeleze în subsidiar, în completare la acțiunea delictuală, după ce a fost utilizată acțiunea contractuală pe
baza căreia au fost obținute despăgubiri.
30
răspunderea civilă delictuală se bazează pe ideea reparării unui prejudiciu, în timp ce răspunderea penală se bazează pe ideea
pedepsirii unei fapte socialmente periculoase.
31
răspunderea penală e întemeiata pe principiul legalității incriminatorii, în timp ce în cazul răspunderii delictuale obligația de
reparare a prejudiciului ia naștere pentru orice fapta ilicita cauzatoare de prejudicii.
106
Drept
Răspundere socială
răspundere răspundere
morală răspundere juridică politică
răspundere răspundere
penală constituţională
răspundere civilă
107
Învăţământ la distanţă
delictuală contractuală
EFECTELE OBLIGAȚIILOR
Obiectivele specifice
Studierea capitolului Efectele obligațiilor asigură cunoștințe pentru ca viitorul specialist să deprindă
competența de a:
analiza plata, ca executare directă a oricărei obligații;
cunoaște principiile de evaluare a despăgubirilor, ca echivalent al prejudiciului suferit de creditor;
stăpâni limbajul juridic, termenii şi noţiunile de specialitate.
1. NOȚIUNI GENERALE
2. EXECUTAREA DIRECTĂ (ÎN NATURĂ) A OBLIGAȚIILOR. PLATA
108
Drept
3. CONDIȚIILE PLĂȚII
4. EXECUTAREA SILITĂ ÎN NATURĂ A OBLIGAȚIILOR
5. EXECUTAREA INDIRECTĂ (PRIN ECHIVALENT) A OBLIGAȚIILOR
6. CONVENȚII CU PRIVIRE LA RĂSPUNDERE
7. EVALUAREA DESPĂGUBIRILOR (A DAUNELOR-INTERESE)
1. NOȚIUNI GENERALE
Orice raport juridic obligațional, indiferent de izvorul său, dă dreptul creditorului de a pretinde
debitorului să dea, să facă sau să nu facă ceva.
Efectul oricărei obligații este dreptul pe care aceasta îl conferă creditorului de a pretinde și a obține
de la debitor îndeplinirea exactă a prestației la care el este obligat. Tot ca efect al obligației apare și dreptul
creditorului de a pretinde despăgubiri de la debitor, în ipoteza că acesta nu-și execută obligația asumată.
Executarea exactă a prestației la care debitorul s-a obligat este executarea directă sau în natură a
obligației.
Executarea indirectă sau prin echivalent este folosită atunci când executarea în natură nu mai este
cu putință. „Orice obligație de a face sau de a nu face se schimbă în dezdăunări, în caz de neexecutare din
partea debitorului”.
3. CONDIȚIILE PLĂȚII
Cine poate face plata ?
Plata poate fi făcută de orice persoană interesată sau chiar de o persoană neinteresată, de debitor
personal sau prin reprezentant, de persoana obligată alături de debitor (codebitor solidar) sau pentru
debitor (fidejusor sau cauțiunea reală) și chiar de un terț neinteresat, care poate face plata fie în numele
debitorului (mandat sau gestiune de afaceri), fie în nume propriu (realizand o liberalitate).
Există însă și excepții de la regula prezentată mai sus, că orice persoană poate face plata, și anume
în cazul obligațiilor intuitu personae și în cazul în care părțile au convenit ca plata să nu fie făcută decat de
debitor.
În cazul în care plata are ca obiect executarea unei obligații “de a da”, este necesar ca cel care face
plata să aibă capacitatea de a înstrăina lucrul dat în plată, deci trebuie să aibă capacitatea de exercițiu și să
fie proprietarul lucrului dat în plată.
Cand plata s-a făcut cu bunul unei alte persoane, adevăratul proprietar va avea la îndemană
acțiunea în revendicare.
Cui i se face plata?
109
Învăţământ la distanţă
Plata trebuie să se facă creditorului sau împuternicitului său, sau aceluia ce este autorizat de justiție
sau de lege să primească pentru creditor.
Deci pot primi plata: creditorul, mostenitorii creditorului, cesionarul (care a dobandit creanța prin
cesiune), reprezentantul legal sau convențional al creditorului și terțului desemnat de justiție pentru a
primi plata (ex. creditorul popritor).
Cel ce primeste plata trebuie să fie o persoană cu capacitate deplină de exercițiu. O plată făcută
către o persoană incapabilă este sancționată cu nulitatea relativă.
Obiectul plății îl constituie executarea întocmai a obligației asumate.
Creditorul nu poate fi obligat să primească altceva decat ce i se datorează, chiar cand valoarea
lucrului oferit ar fi egală sau chiar mai mare. Creditorul poate însă accepta o altă prestație decat cea
datorată, dar în acest caz obligația nu se mai stinge prin plată, ci prin dare în plată.
Bunul individual determinat trebuie restituit în starea în care se găsea în momentul predării.
Debitorul răspunde de daunele produse după punerea să în întârziere. În ce privește bunurile de gen, se
aplică regula genera non pereunt. Dacă calitatea nu e stabilită prin convenția părților, bunurile trebuie să
fie de o calitate mijlocie.
Principiul indivizibilității plății.
Cel care face plata trebuie să plătească datoria în întregime. Debitorul nu se poate elibera decat
plătind tot ce datorează deodată.
Există însă și unele excepții de la principiul indivizibilității plății, și anume dacă:
a) prin convenția părților se stabilește că obligația este divizibilă, pentru că regula indivizibilității este
supletivă, nu imperativă;
b) în cazul decesului debitorului care lasă mai mulți mostenitori;
c) în caz de stingere a obligației prin compensație;
d) când, în locul debitorului, datoria este plătită de fidejusori;
e) când instanța acordă debitorului termen de grație.
Data plății.
Plata trebuie făcută când datoria a ajuns la scadență, adică a devenit exigibilă. Trebuie totuși făcută
distincție între obligațiile cu executare imediată (pure si simple) și obligațiile cu termen.
La obligațiile cu executare imediată, plata trebuie făcută în momentul nasterii raportului juridic
obligațional, chiar atunci ea devine exigibilă.
Dacă obligația este cu termen, plata este exigibilă la termenul stabilit de părți; creditorul nu poate
pretinde plata înainte de acest termen.
Termenul este întotdeauna presupus a fi prevăzut în favoare debitorului, dacă nu s-a stabilit altfel.
Dacă este în exclusivitate în favoarea debitorului, plata se poate face și anticipat. Pentru plată cu întarziere,
creditorul are dreptul la despăgubiri pentru întarziere. Instanța poate acorda debitorului termen de grație,
în cadrul căruia poate esalona plata.
Locul plății.
Plata se face la locul convenit de părți. Dacă nu este convenit un loc al plății, ea se va face la
domiciliul debitorului (este cherabilă), afară dacă părțile au convenit ca plata să se facă la domiciliul
creditorului (plata este portabilă).
Dacă obiectul plății este un bun cert și părțile nu au stabilit locul plății, ea se face la locul unde se
găsea bunul în momentul încheierii contractului.
Stabilirea locului plății prezintă importanță pentru determinarea cheltuielilor de transport, precum
și în dreptul internațional privat, pentru determinarea legii care guvernează executarea obligației (lex loci
solutionis – legea locului plății). Mai mult, aceasta poate fi desemnată de părți ca lex causae, adică legea
care se va aplica tuturor conflictelor legate de obligația respectivă.
Cheltuielile pentru efectuarea plății sunt în sarcina debitorului. Norma este însă supletivă.
Imputația plății.
110
Drept
Problema imputației plății se pune dacă un debitor are mai multe datorii, care au ca obiect bunuri
de aceeasi natură, față de acelasi creditor.
Imputația plății înseamnă a ști care datorie se stinge prin plată. Ea se face potrivit următoarelor
reguli:
a. imputația se face, în primul rand, prin acordul părților;
b. ea poate fi făcută numai de către una din părți, fie de debitor, fie de creditor;
c. legea dispune asupra modului în care se face imputația plății.
Debitorul trebuie să țină seamă de anumite principii atunci când face imputația plății:
a. plata să fie suficientă pentru a stinge întreaga datorie. „Debitorul nu poate sili un creditor a primi
parte din datorie, fie datoria divizibilă chiar”;
b. între datorii exigibile și neexigibile, plata se face asupra obligației scadente, nu asupra celei
nescadente (ar fi o plată anticipativă);
c. plata se impută întâi asupra dobânzilor.
Creditorul face imputația plății în lipsa imputației plății făcută de debitor. De regulă, în chitanța
liberatorie el precizează ce datorie se stinge.
În lipsa imputației plății făcută de părți, ea se face după principiile Codului civil:
a. plata se impută asupra datoriei scadente, nu asupra celei nescadente;
b. dacă toate datoriile sunt la scadență, imputația se face asupra aceleia care este mai oneroasă
pentru debitor;
c. între datorii scadente și la fel de oneroase, imputația se face asupra celui mai vechi;
d. dacă sunt egale în toate, plata se impută proporțional asupra fiecăreia dintre ele.
Dovada plății.
Cel care face o propunere în fața instanței, trebuie să o dovedească. Creditorul care pretinde
executarea unei obligații trebuie să dovedească existența ei. Debitorul, la randul său, trebuie să
dovedească faptul plății.
Uneori faptul plății e prezumat (remiterea voluntară a titlului original făcută de creditor debitorului
face proba liberațiunii). Prezumția este absolută dacă titlul este înscris sub semnătură privată. Prezumția
este relativă dacă titlul este înscris autentic sau hotărare judecătorească investită cu formulă executorie.
Operațiunea plății este un act juridic, și prin urmare i se aplică regulile de admisibilitate ale probelor
actelor juridice. În majoritatea cazurilor, creditorul eliberează debitorului o chitanță, sub semnătură
privată, prin care atestă plata.
Oferta reală urmată de consemnațiune.
Debitorul are si un drept subiectiv de a face plata, nu numai o obligație. De aceea. cand plata este
refuzată de creditor, debitorul poate face o ofertă reală urmată de consemnațiune, somandu-l, prin
intermediul executorului judecătoresc, să primească plata al cărei obiect îl ține la dispoziția creditorului.
Dacă creditorul primeste plata, debitorul va fi eliberat. Dacă el refuză în continuare plata, debitorul
poate consemna lucrul la dispoziția creditorului.
de a transfera sau constitui dreptul de proprietate (care se realizează la data si in temeiul realizării
acordului de voință al părților);
obligația de predare a bunului (obligație de a face) și care este cu putință cât timp bunul se află la
debitor.
c. Dacă obiectul obligației „de a da” este un bun de gen, dreptul de proprietate se va transmite în
momentul individualizării bunului, care implică faptul personal al debitorului.
2. Executarea obligației „de a face” și “a nu face”.
În cazul obligațiilor „de a face”, în caz de nerespectare a lor, „creditorul poate fi autorizat de
instanța judecătorească să le aducă el la îndeplinire, cu cheltuiala debitorului”.
Pentru obligația „de a nu face”, dreptul creditorului de a cere instanței obligarea debitorului la a
distruge ceea ce a făcut cu încălcarea acestei obligații sau autorizarea de-a distruge el însușii, pe cheltuiala
debitorului, afară de dezdăunare.
Daunele cominatorii.
Pentru situația în care mijloacele juridice puse la îndemâna creditorului pentru executarea obligației
debitorului se dovedesc insuficiente, practica judecătorească a creat un alt mijloc de constrângere a
debitorului la executarea în natură, și anume daunele cominatorii.
Daunele cominatorii constau în suma de bani pe care debitorul trebuie să o plătească pentru fiecare
zi de întârziere, sau pentru altă unitate de timp, până la executarea obligației. Daunele cominatorii sunt un
mijloc indirect de executare a obligației, inclusiv a celor „intuitu personae”.
Daunele cominatorii nu au un caracter reparator, ci mai degrabă caracterul unei pedepse civile. Ele
au un caracter nedeterminat din punct de vedere al întinderii lor. Daunele cominatorii nu se aplică
obligațiilor având drept obiect sume de bani, pentru că acestea produc dobânzi în caz de întârziere la
executare. Ele nu pot fi acordate nici pentru obligațiile „de a da” care, în principiu, pot fi executate în
natură.
Daunele cominatorii se aplică numai atunci când este vorba despre asigurarea executării obligațiilor
de a face și a nu face. Dar nici în aceste situații ele nu se acordă când:
a) executarea în natură a obligațiilor nu mai este posibilă;
b) când este posibilă executarea obligaâiilor în natură pe calea silită, prin intermediul executorilor
judecătoresti sau de către creditor pe contul debitorului;
c) când refuzul debitorului de a executa este clar exprimat, astfel că instanța judecătorească va stabili
direct despăgubirea pentru prejudiciul suferit de către creditor.
Deci, în situația când debitorul nu execută, execută cu întârziere sau necorespunzător obligația
asumată, instanța nu va acorda daune cominatorii, ci despăgubiri pentru prejudiciul cauzat prin aceasta
creditorului.
Daunele cominatorii au un caracter provizoriu, pentru că cuantumul lor se reduce la limita
prejudiciului, deci daunele cominatorii se transformă în daune „compensatorii”.
112
Drept
În cazul în care executarea în natură a obligației nu mai este posibilă, creanța inițială este înlocuită
de altă creanță, aceea de despăgubire, care are ca obiect o sumă de bani ce reprezintă prejudiciul încercat
de debitor. Deci despăgubirile au un caracter de sancțiune.
Categorii de daune-interese
Despăgubirile sunt de două feluri:
a) moratorii, care reprezintă echivalentul prejudiciului pe care creditorul îl suferă ca urmare a executării cu
întarziere a obligației;
b) compensatorii, care reprezintă echivalentul prejudiciului suferit de creditor pentru neexecutarea totală
sau parțială a obligației.
Daunele moratorii se pot cumula cu executarea în natură a obligației, pe când, de regulă, cele
compensatorii nu pot fi cumulate cu această executare, ele având tocmai menirea de a înlocui executarea
în natură.
Natura juridică a executării indirecte a obligațiilor.
În cazul executării indirecte (prin echivalent) a obligațiilor, suntem în prezența unei răspunderi
civile, aceea de reparare a unui prejudiciu cauzat printr-o faptă ilicită: neexecutarea, executarea cu
întârziere sau executarea necorespunzătoare a unei obligații.
Răspunderea civilă își poate avea temeiul în nerespectarea unei obligații născute dintr-un contract
și este, deci, răspundere contractuală.
Răspunderea delictuală este dreptul comun al răspunderii civile, iar răspunderea civilă contractuală
este o răspundere cu caracter derogatoriu.
Condițiile răspunderii contractuale.
Condițiile răspunderii contractuale sunt:
a) existența unei fapte ilicite, constând în nerespectarea unei obligații contractuale;
b) existența unui prejudiciu patrimonial;
c) raportul de cauzalitate între faptă și prejudiciu;
d) vinovăția celui ce săvârșește fapta ilicită.
Din momentul în care sunt întrunite condițiile răspunderii civile contractuale, se naște dreptul
subiectiv al creditorului de a pretinde despăgubiri de la debitorul său.
Pentru acordarea despăgubirilor este necesar, în plus, ca:
- debitorul să fi fost pus in intarziere,
- să nu existe o clauză de neresponsabilitate.
Condițiile acordării de despăgubiri (daune-interese) sunt:
1. Prejudiciul, care este urmarea faptei ilicite a debitorului, ce constă tocmai în nerespectarea sau
executarea necorespunzătoare a obligației asumate.
2. Sarcina probei existenței prejudiciului incumbă creditorului, cu excepția cazurilor când existența
daunelor este prezumată, creditorul fiind astfel scutit de obligația de a face dovada lor.
Ele sunt comensurate de legiuitor, în sensul că nu pot cuprinde decât dobânda legală, în afară de
regulile speciale în materie de comerț, de fidejusiune și societate (art. 1088 alin. 1 C.civ.).
Comensurarea daunelor-interese la nivelul dobânzii legale dă expresie principiului reparării
integrale a prejudiciului.
În cazul obligațiilor bănesti, părțile sunt libere să stabilească în convenții rata dobânzii pentru
întârzierea în plata unei obligații bănești.
În cazul în care, potrivit dispozițiilor legale sau prevederilor contractuale, obligația este purtătoare
de dobânzi fără să se arate rata dobânzii, se va plăti dobânda legală.
Dobânda legală se stabileste, în materie comercială, când debitorul este comerciant, de către Banca
Națională a României. În toate celelalte cazuri, dobânda legală este diminuată cu 20%.
Raportul de cauzalitate între fapta debitorului și prejudiciul suferit de creditor.
3. Vinovăția debitorului.
113
Învăţământ la distanţă
c.) scopul este determinarea prejudiciului și nu crearea posibilităților pentru debitor de a se elibera printr-o
altă prestație. Deci debitorul nu poate refuza executarea și oferi clauza penală.
Creditorul are însă, în caz de neexecutare, posibilitatea de a cere fie îndeplinirea obligației principale, fie
clauza penală;
d.) în principiu, instanța nu poate nici mări, nici micșora cuantumul, fiind un contract între părți. În caz de
executare parțială,, cuantumul clauzei penale poate fi micșorat de instanță proporțional cu ce s-a executat.
Dacă e prevăzută pentru neexecutare, ea nu poate fi cumulată cu executarea în natură;
e.) clauza penală este datorată atunci când sunt întrunite toate condițiile acordate de despăgubiri.
Stipularea clauzei penale este interzisă în contractele de împrumut;
f.) creditorul obligației cu clauză penală este un simplu creditor chirografar, fără drept de preferință față de
ceilalți creditori chirografari
Verificați – vă cunoștințele.
Obiectivele specifice
Studierea capitolului Modurile de stingere a obligațiilor asigură cunoștințe pentru ca viitorul specialist să
deprindă competența de a:
prezenta modurile de stingere a obligațiilor;
stabili domeniul de aplicare al compensației legale, convenționale și judecătorești;
117
Învăţământ la distanţă
1. NOȚIUNE. CLASIFICĂRI
2. COMPENSAȚIA
3. CONFUZIUNEA
4. DARE ÎN PLATĂ
5. REMITEREA DE DATORIE
6. IMPOSIBILITATEA FORTUITĂ DE EXECUTARE
1. NOȚIUNE. CLASIFICĂRI
Obligațiile se sting prin plată, prin novațiune, prin remitere voluntară, prin compensație, prin
confuziune, prin pierderea lucrului, prin anulare sau resciziune, prin efectul condiției rezolutorii și prin
prescripție”.
Clasificări. Modurile de stingere a obligațiilor se clasifică:
A. După rolul voinței părților în încetarea raportului juridic în:
a) moduri voluntare: remiterea de datorie, compensația convențională etc., și
b) moduri care acționează în afara voinței părților: imposibilitatea fortuită de executare, confuziunea.
B. După cum stingerea obligației a dus sau nu la realizarea creanței creditorului pot fi:
a) moduri care duc la stingerea creanței: compensația, confuziunea, darea în plată.
b) moduri care nu duc la stingerea creanței: remiterea de datorie, imposibilitatea fortuită de executare.
2. COMPENSAȚIA
Noțiune. Compensația constă în stingerea a două obligații reciproce, până la concurența celei mai
mici dintre ele.
Compensația presupune două raporturi juridice obligaționale distincte, în cadrul cărora aceleași
persoane sunt creditor, în primul raport, și debitor, în al doilea raport juridic, respectiv debitor în primul
raport juridic și creditor în al doilea raport.
Dacă obligațiile sunt egale ca valoare, se vor stinge în întregime; dacă nu sunt egale, datoriile se vor
stinge pană la concurența celei mai mici.
Compensația este un mijloc simplificat de executare a obligațiilor, prin evitarea unei plăți duble. În
al doilea rând, ea se prezintă ca mijloc de garantare a realizării creanței creditorului.
Domeniul de aplicare al compensației. Compensația este un mod de stingere a oricărei obligații,
indiferent de izvorul lor.
Excepții, când nu operează compensația:
a) când se pretinde restituirea unui bun ce a fost luat pe nedrept de la proprietar;
b) când se pretinde restituirea unui depozit neregulat, adică a unor bunuri fungibile date în depozit și
consumate de depozitar;
c) când creanța este insesizabilă;
d) în dauna drepturilor dobândite de alte persoane (ex. în cazul popririi).
Felurile compensației.
Compensația poate fi: legală, convențională și judecătorească.
A. Compensația legală operează de drept în puterea legii. Condiții:
a) reciprocitatea obligațiilor;
b) creanțele să aibă ca obiect bunuri fungibile;
c) creanțele să fie certe (adică existența lor să nu fie discutabilă, din punct de vedere juridic);
d) să fie lichide (determinate cu exactitate în valoarea lor);
118
Drept
e) să fie exigibile, adică ajunse la scadență. În schimb, termenul de grație nu împiedică compensația, pentru
că el reprezintă o favoare acordată de instanță debitorului pană la executarea silită a obligației.
Dacă sunt îndeplinite toate aceste condiții, compensația se produce de drept.
Totuși compensația va fi rezolvită (desființată) dacă părțile au săvârșit acte incompatibile cu
stingerea datoriilor reciproce, cum sunt:
a.- acceptarea de către debitor a cesiunii de creanță. Debitorul nu va mai putea invoca împotriva
cesionarului compensația pe care o putea invoca împotriva cedentului înaintea cesiunii. Se consideră că a
renunțat la compensație. Dacă cesiunea a devenit opozabilă prin notificare, aceasta împiedică numai
compensarea creanțelor dobândite de debitor împotriva cedentului după notificare, dar el poate opune în
compensație pe cele anterioare;
b.- acceptarea de către unul din cei doi creditori reciproci, între care a operat compensația legală, a plății
făcute de celălalt;
c.- când unul dintre cei doi creditori reciproci, între care a operat compensația legală, urmărește pe celălalt
si acesta nu-i opune compensația.
B. Compensația convențională are loc prin convenția părților, atunci când nu sunt întrunite condițiile
pentru a opera compensația legală.
C. Compensația judecătorească poate avea loc când datoriile reciproce nu sunt lichide sau nu au ca obiect
bunuri fungibile. În această situație, unul din creditorii reciproci se poate adresa instanței de judecată care
va aprecia și va dispune stingerea datoriilor pană la concurența celei mai mici.
Efectele compensației.
Compensația stinge creanțele reciproce ca și plata. Odată cu creanțele se sting și accesoriile și
garanțiile lor. Dacă între părți sunt mai multe datorii reciproce, compensarea lor se va determina după
regulile aplicabile imputației plății.
Efectele compensației judecătorești se vor produce pe data rămânerii definitive a hotărârii prin care
s-a dispus compensația.
3. CONFUZIUNEA
Noțiune. Confuziunea constă în întrunirea la aceeași persoană atât a calităților de debitor, cât si
aceea de creditor, în cadrul aceluiași raport juridic obligațional. De exemplu, creditorul moștenește pe
debitor, sau invers, debitorul moștenește pe creditor (deci un singur subiect de drept deține două calități
incompatibile între ele - creditor si debitor).
Confuziunea se poate aplica tuturor obligațiilor, independent de izvorul lor.
La succesiuni ea operează dacă moștenirea este acceptată pur si simplu, nu si în cazul în care
acceptarea este făcută sub beneficiu de inventar.
Efectele confuziunii.
Confuziunea stinge raportul juridic obligațional, cu toate garanțiile si accesoriile lui. Deci se
eliberează prin confuziune și garantul personal, fidejusorul. Dacă operează numai cu privire la el, se stinge
obligația lui de garanție, dar nu si cea principală.
La obligațiile solidare se stinge numai partea codebitorului solidar.
Încetarea confuziunii. Confuziunea încetează când cauza care a provocat-o, pentru că confuziunea
este practic o piedică în executarea obligației, și nu o cauză de stingere. De aceea, când imposibilitatea
dispare, confuziunea nu-și va mai produce efectele și obligația renaște.
4. DAREA ÎN PLATĂ
Noțiune. Darea în plată este operațiunea juridică prin care debitorul execută către creditorul său
o altă prestație ducat aceea la care s-a obligat la încheierea raportului juridic obligațional. Darea în
plată se face numai cu consimțământul creditorului.
Ea se aseamănă cu novația prin schimbare de obiect. Dar novația operează înainte de plată, pe când
dare în plată are loc în momentul plății.
119
Învăţământ la distanţă
Novația este un mod de transformare a obligației, în timp ce darea în plată duce la stingerea
obligației.
Darea în plată stinge datoria întocmai ca și plata. Când noua plată este un bun individual
determinat, se cere ca cel care face darea in plată să fie proprietarul lucrului.
5. REMITEREA DE DATORIE
Noțiune. Remiterea de datorie este renunțarea cu titlu gratuit a creditorului de a-și valorifica
creanța pe care o are împotriva debitorului său.
Remiterea de datorie nu este un act juridic unilateral ci un contract, deci presupune și
consimțământul debitorului.
Remiterea de datorie poate fi făcută și printr-un testament, caz în care ea constituie un legat de
liberațiune. Debitorul poate accepta sau nu legatul prin care este făcută remiterea de datorie.
Condiții. Remiterea de datorie apare ca un contract cu titlu gratuit, care implică intenția creditorului
de a face o liberalitate debitorului său.
Deci, dacă se face prin acte între vii, remiterea de datorie constituie o donație indirectă și este
supusă tuturor regulilor referitoare la revocare, raport și reducțiune.
Nu sunt aplicabile însă regulile de fond ale donației, deci remiterea de datorie nu trebuie să îmbrace
forma autentică.
Dacă însă remiterea de datorie este făcută prin testament, ea trebuie să îndeplinească condițiile de
formă ale testamentului.
Efectele remiterii de datorie. Obligația debitorului se stinge și debitorul va fi eliberat de executarea
ei. Odată cu creanța se sting și garanțiile care au însoțit-o. La codebitorii solidari, remiterea făcută unuia
liberează și pe ceilalți codebitori, afară de cazul când creditorul și-a rezervat expres drepturile împotriva
acestora.
Remiterea făcută unui fidejusor nu eliberează nici pe debitorul principal și nici pe ceilalți fidejusori.
Verificați – vă cunoștințele.
1. În cazul unei obligații indivizibile, dacă operează confuziunea între calitatea de creditor și unul dintre
debitorii solidari:
a) raportul juridic obligațional se va stinge împreună cu toate garanțiile și accesoriile sale;
b) creanța nu se va stinge decât pentru partea debitorului solidar în persoana căruia a operat confuziunea
și nu profită decât în aceeași măsură celorlalți codebitori solidari și fidejusorilor acestora;
c) raportul juridic obligațional va rămâne neschimbat, întrucât creditorul poate urmări pe oricare debitor
pentru întreaga datorie.
2. Constituie manifestări de voință incompatibile cu stingerea, prin compensație, a datoriilor reciproce:
120
Drept
a) acceptarea de către unul dintre cei doi creditori reciproci, între care a operat compensația legală, a plății
făcută de celălalt;
b) când unul dintre cei doi creditori reciproci, între care a operat compensația legală, urmărește pe celălalt
și acesta nu-i opune compensația;
c) refuzul de acceptare de către debitor a cesiunii de creanță pe care o face creditorul său unui cesionar.
3. Constituie moduri de stingere a obligațiilor care duc la realizarea creanței creditorului:
a) darea în plată;
b) remiterea de datorie;
c) delegația;
d) compensația.
4. Confuziunea ce operează între calitatea de creditor și debitor:
a) are ca efect stingerea raportului juridic obligațional;
b) nu liberează garanțiile și accesoriile obligației principale;
c) liberează garanțiile obligației principale;
d) poate să înceteze atunci când încetează cauza care a provocat-o.
5. Remiterea de datorie:
a) este un act juridic unilateral;
b) făcută prin acte inter vivos, constituie o donație indirectă și este supusă tuturor regulilor
specifice donației;
c) nu poate fi refuzată de debitor.
6. Remiterea de datorie făcută în folosul unuia dintre codebitorii solidari:
a) liberează pe toți ceilalți codebitori;
b) nu liberează pe ceilalți codebitori, dacă creditorul și-a rezervat anume drepturile sale în
contra acestora din urmă, în acest caz, creditorul putând să ceară plata întregii datorii de la
aceștia;
c) are efect liberarea în parte a garanțiilor ce însoțesc întreaga datorie.
7. Cazul fortuit sau forța majoră stinge obligația de restituire sau predare
a unui lucru cert și determinat:
a) numai dacă au intervenit anterior punerii în întârziere a debitorului;
b) dacă au intervenit după punerea în întârziere, debitorul dovedește că lucrul ar fi pierit și
dacă ar fi fost predat creditorului, chiar dacă debitorul își asumase riscul pieirii fortuite;
c) numai dacă sunt probate de către debitor.
8. Cel care a plătit o datorie stinsă, de drept, prin compensație:
a) nu mai poate beneficia de privilegiile și ipotecile care garantau creanța renăscută prin
rezolvarea compensației, dacă știa că datoria fusese stinsă prin compensație;
b) beneficiază de privilegiile și ipotecile care garantau creanța renăscută prin rezolvirea
compensației, întrucât se aplică cu prioritate principiul efectuării plății față de principiul
compensării legale;
c) nu mai poate beneficia de privilegiile și ipotecile care garantau creanța renăscută prin
rezolvirea compensației, afară de cazul în care există o cauză evidentă ce l-a făcut să nu
cunoască creanța care trebuia să compenseze datoria sa.
121
Învăţământ la distanţă
BIBLIOGRAFIE
1. Constituția României
2. Codul civil – Legea nr. 287/2019
3. Curs de Drept civil. Partea generală – Gabriel Boroi, Carla Alexandra Anghelescu, Ediția a-3-a
revizuită și adăugita, Ed. Hamangiu 2021
4. Fișe de Drept Civil , Ediția a 3-a revizuită și adăugită – Gabriel Boroi, Ed. Hamangiu 2019
122