Definiția dreptului civil

Omul este o ființă socială. În satisfacerea intereselor sale individuale, el întreprinde acțiuni, intră în raporturi cu alți
oameni și cu societatea din care face parte. Conduita sa nu ține însă exclusiv de voința proprie, ci este dirijată de
anumite reguli / norme. Regulile de drept / normele juridice îngrădesc acțiunile / inacțiunile omului, în sensul în care
acestuia îi este permis sau nu să acționeze într-un fel sau altul.

Stabilitatea și dezvoltarea unei societăți se bazează pe respectarea normelor juridice, cât și pe adoptarea acestora
conform cerințelor relațiilor sociale.

Dreptul = reprezintă totalitatea normelor care reglementează acțiunile omului în societate și a căror respectare
este asigurată prin forța coercitivă a statului

Dreptul pozitiv = totalitatea normelor juridice aflate în vigoare la un moment dat într-o societate și
concretizate prin legi scrise / obiceiuri și care sunt obligatorii
obiectiv

:
La baza dreptului pozitiv / obiectiv stă dreptul natural. Acesta se împarte în dreptul național și internațional:

Drept privat (obiectul de studiu îl formează raporturile dintre oameni în legătură

Drept național cu interesele lor)

Drept public (reglementează raporturile dintre persoane și societate, precum și

raporturile dintre state)

Drept privat
Drept internațional

Drept public

Baza și o ramură a dreptului privat o constituie DREPTUL CIVIL.

Dreptul civil = acea ramură a dreptului privat care reglementează raporturile patrimoniale și personale
nepatrimoniale dintre persoanele fizice și juridice, aflate într-o poziție de egalitate.

Obiect = complex de raporturi sociale care sunt reglementate de raporturile de drept ce aparțin ramurii
respective. Obiectul ramurii dreptului civil constituie acele raporturi sociale de natură patrimonială și
personal nepatrimonială care se stabilesc între persoanele fizice și juridice .

Raporturile patrimoniale = acele raporturi sociale reglementate de norma juridică civilă care au un
conținut economic, evaluabil în bani ( exemplu: contract vânzare-
cumpărare )

Raporturile nepatrimoniale = acele raporturi sociale care nu au conținut economic și nu pot fi evaluate
în bani ( dreptul la nume, dreptul la reputație)
Persoana fizică = reprezintă omul, privit individual, ca titular de drepturi și obligații civile.

Persoana juridică = reprezintă orice formă de organizare care, odată ce îndeplinește condițiile cerute de
către lege, este titular de drepturi și obligații civile.

Metoda de reglementare = reprezintă poziția părților participante la raportul juridic, care poate fi de
subordonare sau de egalitate.

Alte ramuri de drept:

dreptul familiei
dreptul comercial
dreptul internațional privat
dreptul muncii

Dreptul civil joacă rolul unui așa – numit DREPT COMUN. Ori de câte ori un raport juridic ce aparține unei alte
ramuri de drept nu poate fi reglementat, întrucât acea ramură nu conține prevederi relative, se aplică regulile
dreptului civil. Acest lucru este posibil, deoarece, pe deoparte, dreptul civil reprezintă baza dreptului privat,
iar, pe de altă parte, o serie de ramuri de drept s-au desprins din dreptul civil: dreptul familiei, dreptul
comercial.
Delimitarea dreptului civil

Criterii de delimitare:

1. Obiectul de reglementare = obiectul ramurii dreptului civil îl constituie acele raporturi sociale de natură
patrimonială și personală nepatrimonială care se stabilesc între persoane
fizice sau juridice, ca subiecte de drept civil

2. Metoda de reglementare = poziția părților, care poate fi de egalitate sau subordonare. În dreptul civil,
poziția părților este de egalitate, iar în dreptul public, poziția părților este de
subordonare

3. Caracterul normei juridice (regulile de drept)

Normele juridice = reguli generale și abstracte, instituite sau recunoscute de către puterea publică ce
reglementează conduita subiectelor de drept și a căror respectare este asigurată, la
nevoie, de puterea coercitivă a statului

Ipoteza - sunt stabilite situațiile în care se aplică norma

Dispoziția - este prescrisă conduita pe care părțile raportului juridic pot sau trebuie să o aibă

Sancțiunea - Sunt stabilite consecințele nerespectării dispoziției

Clasificare:

a. În funcție de caracterul conduitei prescrise:

1. Imperative = acele reguli de drept pe care subiectele de drept civil sunt obligate să le respecte

Onerative - prevăd în mod expres obligația constând în săvârșirea unei acțiuni; impun
o anumită conduită

Prohibitive - interzic o anumită conduită

2. Dispozitive = reguli de drept prin care subiectele au posibilitatea să aleagă o anumită conduită dintre
mai multe indicate de către legiuitor sau să stabilească ele însele regulile ce li se vor
aplica. Acordă o sferă de comportament mai largă subiecților de drept

Permisive - dau posibilitatea părților să aleagă o conduită dintre mai multe indicate
de către legiuitor, fără, însă, a o impune

Selective - când subiecții tac și nu se exprimă cu claritate opțiunea, se aplică o regulă

stabilită de legiuitor pentru acea situație

În dreptul civil predomină normele dispozitive.

b. În funcție de interesul ocrotit:

1. De ordine publică
- protejează interesele publice ale societății. Noțiunea de ordine publică
înglobează toate principiile și regulile de ordine socială și morală pe care
legiuitorul le-a considerat esențiale pentru societate. Distincția dintre
normele de ordine publică și cele de ordine privată este realizată de către
judecător, adică persoana care aplică legea, în cazul în care legiuitorul nu
a arătat expres în conținutul normei că este de ordine publică. Toate
normele de ordine publică sunt imperative, însă, nu toate normele
imperative sunt de ordine publică.

2. De ordine privată - ocrotesc interese particulare. Normele dispozitive sunt întotdeauna de

ordine privată, însă, nu toate normele de ordine privată sunt dispozitive.

Interesul clasificării normelor în norme de ordine publică și de ordine privată se regăsește în materia
nulităților, când judecătorul stabilește, în funcție de interesul ocrotit, sancțiunea nulității absolute sau
relative, care au regimuri juridice distincte.

c. În funcție de întindere aplicării normelor juridice:

1. Generale - au cea mai largă sferă de aplicabilitate

2. Speciale - se aplică unei sfere mai restrânse de raporturi juridice, norme care au un caracter
derogatoriu de la ceea ce se înțelege prin drept comun.

4. Natura sancțiunilor - nerespectarea normelor juridice atrage o consecință negativă, o sancțiune pentru
autorul ei. Sancțiunile diferă însă în ramurile de drept. Specifică dreptului civil este
sancțiunea restabilirii dreptului subiectiv civil încălcat, de regulă, prin repararea
prejudiciului sau a pagubei care a fost cauzat prin încălcarea, ori încetarea acțiunii de
vătămare a dreptului personal patrimonial

5. Calitatea subiectelor - în dreptul civil, subiectele nu au o calitate specială. Sunt persoane fizice sau
persoane juridice. În alte ramuri de drept, subiectele o anumită calitate. De
exemplu, în dreptul administrativ, cel puțin un subiect este organ administrativ de
stat.

6. Principiile proprii ale ramurii

Principiile de drept sunt reguli de bază, idei călăuzitoare, care stau la baza activității judiciare. Există
trei categorii de principii: principii care se aplică în toate ramurile de drept (adică generale, care stau la
baza întregului sistem de drept), principii caracteristice pentru fiecare ramură de drept. În cadrul
ramurilor, se regăsesc principii specifice anumitor instituții din ramura de drept respectivă.

Principiile fundamentale ale dreptului sunt acele idei de bază comune tuturor ramurilor de drept și care se
regăsesc în toată legislația. Dintre acestea, pot fi enumerate: principiul egalității în fața legii și principiul
separației puterilor în stat; ele se aplică și în dreptul civil.

Principiile specifice dreptului civil se aplică în întreaga ramură, tuturor instituțiilor, constituind un temei de
apreciere și de evaluare a normelor juridice civile. Aceasta înseamnă că, ori de câte ori normele civile sunt
supuse interpretării, deoarece conțin reguli neclare sau care sunt susceptibile de mai multe înțelesuri,
interpretarea se face astfel încât normele să corespundă principiilor dreptului civil.
 Principiile specifice dreptului civil sunt: principiul proprietății, principiul egalității în fața legii civile,
principiul îmbinării intereselor personale cu interesele generale, principiul garantării și ocrotirii
drepturilor subiective civile. Aceste principii guvernează toate regulile unei ramuri de drept și reflectă ce
este esențial și hotărâtor pentru acea ramură de drept. Acestea nu trebuie confundate cu principiile ce stau
la baza întregului sistem de drept sau cu principiile specifice fiecărei ramuri de drept.

Principiile specifice anumitor instituții din ramura dreptului civil sunt reguli de bază care se aplică
numai unei instituții sau mai multor instituții ale dreptului civil. O instituție de drept civil reunește un grup
de norme juridice civile, care reglementează subdiviziuni ale obiectului dreptului civil, precum: raportul
juridic civil, actul juridic civil, dreptul de proprietate, succesiunea, contractele, prescripția extinctivă, etc.

Pot fi enumerate următoarele principii specifice anumitor instituții ale dreptului civil:

- principiul consensualismului - privește forma actului juridic civil

- principiile forței obligatorii, irevocabilității și relativității actului juridic civil - privesc

efectele actului juridic civil

- principiul ocrotirii bunei-credințe - se regăsește în mai multe instituții ale dreptului civil,
precum drepturile reale, răspunderea civilă, etc.

- principiul proximității gradului de rudenie, clasei succesorale și vocației succesorale -

specifice moștenirii legale

Principiul proprietății

Dreptul de proprietate este cel mai important drept patrimonial. Viața omului are în centrul ei material
ideea de proprietate, ce stă la baza dezvoltării sociale. Proprietatea este un instinct, care în societate a fost
supus unor reglementări, tocmai pentru a-l putea controla.

Dreptul de proprietate este consacrat în Constituția României din 1991 .

Dreptul de proprietate are deci două forme:

- dreptul de proprietate publică – al cărui titular sunt statul și unitățile administrativ–teritoriale

asupra bunurilor care, potrivit legii sau prin natura lor ori destinația lor, sunt de interes sau de uz
public

- dreptul de proprietate privată – al cărui titular este fie persoana fizică, fie persoana juridică
(publică sau privată), inclusiv statul sau unitățile administrativ–teritoriale, asupra bunurilor care
sunt de uz personal sau privat

În codul civil, valorificându-se doctrina și jurisprudența existente în materie, proprietatea este definită în
art. 555 alin. (1): “ Proprietatea privată este dreptul titularului de a poseda, folosi și dispune de un
bun în mod exclusiv, absolut și perpetuu, în limitele stabilite de lege.”

Principiul egalității în fața legii civile

Principiul egalității în fața legii se desprinde din art. 16 alin. (1): “Cetățenii sunt egali în fața legii și a
autorităților publice, fără privilegii și fără discriminări.“.

Acest principiu este aplicabil în toate ramurile de drept. În dreptul civil, având în vedere metoda lui de
reglementare, adică aceea a egalității între subiectele raporturilor juridice civile, acest principiu se traduce
prin faptul că persoanele fizice și juridice au o egală capacitate juridică, o egală aptitudine de a avea drepturi
și obligații și au o posibilitate egală de a exercita aceste drepturi. Nimeni nu poate fi îngrădit în capacitatea
de folosință sau lipsit, în tot sau în parte, de capacitate de exercițiu, decât în cazurile și condițiile prevăzute
în mod expres de lege. Toate persoanele fizice și juridice sunt egale în fața legii civile.

Toate persoanele fizice sunt egale, iar toate persoanele juridice dintr-o anumită categorie se supun, în mod
egal, reglementărilor elaborate pentru categoria respectivă de persoane juridice. Acestea nu pot avea decât
acele drepturi și obligații care corespund scopurilor stabilite prin lege, actul de constituire sau statut.
Principiul îmbinări intereselor personale cu interesele generale

Drepturile civile ale persoanelor fizice sunt recunoscute în scopul de a le satisface interesele personale
materiale și culturale în acord cu interesul general, potrivit legii și regulilor de conviețuire socială .

Aceasta înseamnă că persoanele fizice trebuie să își exercite drepturile astfel încât să nu aducă atingere
drepturilor celorlalți. În sens contrar, pot fi trase la răspundere pentru abuz de drept – pentru
exercitarea abuzivă a drepturilor civile. Persoanele fizice și cele juridice participante la raporturile
juridice civile trebuie să-și exercite drepturile și să-și execute obligațiile cu bună-credință, în acord cu
ordinea publică și bunele moravuri.

Acolo unde există bună-credință, nu poate fi abuz de drept, iar în măsura în care dreptul este
exercitat cu rea-credință, prin deturnarea acestuia de la scopul economic și social în vederea căruia a
fost recunoscut prin încălcarea drepturilor unei alte persoane, acesta nu mai poate beneficia de
protecție juridică.

Art. 15: “Niciun drept nu poate fi exercitat în scopul de a vătămă sau păgubi pe altul ori într-un mod
excesiv și nerezonabil, contrar bunei-credințe.”

Sunt considerate că trec limitele exercitării cu bună-credință a drepturilor și constituite abuz de drept:
săpăturile care atrag inundații pe terenurile vecine, producerea de zgomote sau trepidații, care fac
nelocuibile apartamentele vecine, creșterea ovinelor sau bovinelor într-o zonă rezidențială din oraș, etc.

Art. 61 alin. (2): “Interesul și binele ființei umane trebuie să primeze asupra interesului unic al
societății sau al științei.”

Scoasă din context, această afirmație pare să vină în contradicție cu principiul îmbinări intereselor
personale cu interesele generale. Această dispoziție trebuie analizată însă folosind interpretarea
sistematică, în funcție de locul ei în ansamblul codului și al capitolului din care face parte.

Principiul garantării și ocrotirii drepturilor subiective civile

Drepturile civile ale persoanelor fizice și ale persoanelor juridice sunt ocrotite și garantate de lege.
Aceasta reiese din Constituție, din Pactul internațional privind drepturile civile și politice ale omului,
precum și din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.

Sunt garantate și ocrotite și libertățile civile. Libertățile sunt facultăți, opțiuni puse la dispoziția
subiectelor de drept. O parte dintre libertăți sunt prevăzute de lege.

În cazul în care drepturile subiective civile sunt încălcate, cei răspunzători sunt obligați să le
restabilească. Dacă titularul dreptului încălcat nu poate obține reparația pe cale amiabilă de la cel
răspunzător, el îl poate obliga prin apelarea la forța de constrângere a statului, intentând o acțiune
civilă în justiție.
 Izvoarele dreptului civil
Sens:
Formal = forma specifică de exprimare a normelor juridice civile

Material = condițiile materiale de existență care generează normele ramurii dreptului civil

Juridic

Clasificare:

:
FORMALE (sau în sens formal și care sunt precizate de lege) NEFORMALE

1. Legea 1. Jurisprudența

2. Uzanțele 2. Doctrina

3. Principiile generale ale dreptului 3. Morala sau regulile de conviețuire socială

Izvoarele formale

Codul Civil actual conține o dispoziție referitoare la izvoarele dreptului civil:

ART. 1: (1) Sunt izvoare ale dreptului civil legea, uzanțele și principiile generale ale dreptului.
(2) În cazurile neprevăzute de lege se aplică uzanțele, iar în lipsa acestora, dispozițiile legale
privitoare la situații asemănătoare, iar dacă nu există asemenea dispoziții, principiile generale
ale dreptului.
(3) În materiile reglementate prin lege, uzanțele se aplică numai în măsura în care legea
trimite în mod expres la acestea.

Ierarhizarea izvoarelor formale ale dreptului civil:

ART. 1 ALIN. (2): 1. mai întâi se aplică legea; 2. dacă nu există text de lege care să reglementeze o situație
juridică, se aplică uzanțele; dacă situația juridică ce trebuie soluționată este reglementată
de lege și în materia respectivă există și uzanțe, cele din urmă se aplică numai dacă legea
face trimitere în mod expres la acestea, adică legea are prioritate

ALIN. (3): dacă nu există uzanțe, pentru o situație juridică nereglementată de lege, se aplică o lege
care reglementează o situație juridică asemănătoare (analogia legii)

Lege Uzanțe Dispoziții legale Principii generale ale dreptului

 1. Legea = (sens larg) desemnează un act normativ sau norme juridice

= (sens propriu) Act normativ emis de Parlament

Clasificare:

a. legi = acte normative care sunt edictate de organul legiuitor al statului (Parlamentul)
CONSTITUȚIONALE - legile de revizuire a Constituției, precum și Constituția însăși

ORGANICE - legile care dezvoltă și detaliază anumite domenii cuprinse în Constituție, de mare
importanță pentru societate

ORDINARE - toate acele legi edictate de către Parlament, care reglementează o sferă restrânsă de
relații sociale

b. hotărâri și ordonanțe ale Guvernului (inclusiv cele de urgență) = acte normative

emise de către Guvern, în scopul organizării executării legilor (hotărârile) sau în temeiul unei legi speciale de
abilitare (ordonanțele)

c. decretele Președintelui României - emite acte normative în măsura în care acestea conțin dispoziții
de drept civil

d. alte acte normative subordonate legii - acestea sunt izvoare de drept civil în măsura în care conțin
prevederi de drept civil; din această categorie fac parte organele centrale ale administrației publice, adică ordine,
instrucțiuni, regulamente și actele normative emise de autoritățile administrației publice locale, adică hotărâri ale
consiliilor locale, dispoziții ale primarilor, ordine ale prefecților

Toate actele normative, indiferent de organul de stat care le-a emis, sunt obligatorii pentru toate persoanele
cărora li se adresează.

Un caz particular îl reprezintă dreptul Uniunii Europene. După aderarea României la Uniunea
Europeană, dreptul UE a devenit izvor de drept. Aceasta înseamnă că subiectele de drept sunt obligate să
îl respecte, iar judecătorul național să-l aplice din oficiu.

Aplicabilitatea directă a dreptului UE înseamnă că normele acestea se aplică în mod direct și uniform în
toate statele membre, de la data intrării lor în vigoare. Prioritatea dreptului UE înseamnă că normele de
drept al UE se aplică cu întâietate față de dreptul național. Astfel, dacă există reguli interne, de drept
național, care contravin celor de drept al UE, ele sunt inoperante.

Dreptul Uniunii Europene se împarte în drept primar și drept derivat .

Dreptul primar este format din totalitatea normelor juridice care reglementează constituirea și
organizarea Comunităților Europene și a Uniunii Europene.

Dreptul derivat este format din regulamente, directive, decizii, recomandări și avize. Dintre acestea,
pentru Dreptul civil prezintă relevanță, mai ales, regulamentele și directivele.
 2. Uzanțele = Obiceiul sau cutuma, la care se adaugă uzurile profesionale. Obiceiul sau cutuma reprezintă o
practică îndelungată , continuă și generală pe care cei ce o aplică o consideră obligatorie.
Obiceiurile sunt nescrise. Legea e considerată un drept scris, iar obiceiul în drept nescris.

UZURILE PROFESIONALE = sunt acele reguli care reglementează raporturile stabilite între membrii unei profesii
sau, după caz, între membrii și clienți, cu ocazia exercitării profesiei. Uzurile profesionale au fost incluse printre
izvoarele de drept civil pentru că, așa cum se prevede, dispozițiile Codului civil se aplică și profesioniștilor.

Pentru a fi izvor de drept, uzanțele trebuie să fie conforme cu ordinea publică și cu bunele moravuri.

ORDINEA PUBLICĂ = normele juridice care se impun din motive de moralitate sau de securitate socială, ceea ce
este imperativ / obligatoriu în relațiile dintre oameni.

BUNELE MORAVURI = regulile impuse de morala socială a unei epoci date. Are conținut cutumiar și evolutiv.

3. Principiile generale ale dreptului = potrivit doctrinei de până la apariția actualului Cod
civil, erau considerate izvoare neformale ale dreptului
civil principiile generale ale dreptului civil și nu
principiile de drept general

Principiile de drept le includ și pe cele de drept civil, însă nu și invers.

Izvoarele neformale

1. Jurisprudența = (procedeul juridiciar / practica juridiciară) reprezintă ansamblul soluțiilor cuprinse

în hotărârile instanțelor judecătorești.

EXCEPȚIE - anumite hotărâri judecătorești sunt creatoare de drept. Există trei categorii de astfel de hotărâri:
deciziile Curții Constituționale, soluțiile pronunțate de instanța supremă în recursul în interesul legii,
hotărârile prealabile pronunțate de instanța supremă pentru dezlegarea unor chestiuni de drept.

La acestea se adaugă jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene în procedura pronunțării unei hotărâri
preliminare, care este obligatorie pentru toate statele membre.

a. DECIZIILE CURȚII CONTITUȚIONALE - deciziile sunt general obligatorii și au putere numai pentru
viitor. Judecătorul, în soluționarea unor cauze ulterioare deciziei Curții Constituționale, nu va mai putea aplica
textul de lege declarat neconstituțional. Curtea Constituțională pronunță și decizii interpretative, prin care se
“constată” constituționalitatea sau neconstituționalitatea, însă într-o anumită interpretare a textului de lege supus
controlului de constituționalitate. În acest mod, textul este “salvat”, în sensul că el va putea fi în continuare aplicat,
însă în interpretarea obligatorie stabilită de Curtea Constituțională, respectiv cu eliminarea acelei interpretări
constatate ca fiind neconstituțională. Constatarea constituționalității sau a neconstituționalității legii într-o anumită
interpretare devine obligatorie.

Când asupra textului de lege pe care Curtea Constituțională l-a declarat ca fiind constituțional sau neconstituțional
într-o anumită interpretare s-a pronunțat anterior și Înalta Curte de Casație și Justiție, fie pe calea unui recurs în
interesul legii, fie pe calea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, are prioritate
interpretarea dată de Curtea Constituțională. Astfel, decizia interpretativă a Curții Constituționale va avea ca efect
încetarea efectelor deciziei Înaltei Curți de Casație și Justiție, în măsura în care interpretarea dată de instanța
supremă este cea constatată ca fiind neconstituțională (explicit sau implicit).
 b. SOLUȚIILE PRONUNȚATE DE INSTANȚA SUPREMĂ ÎN RECURSUL ÎN INTERESUL LEGII -
sunt obligatorii pentru instanțe. Recursul în interesul legii este admisibil numai dacă se face dovada că
problemele de drept care formează obiectul judecății au fost soluționate în mod diferit prin hotărâri
judecătorești definitive, care se anexează cererii. Dezlegarea dată problemelor de drept judecată este obligatorie
pentru instanțe de la data publicării deciziei în Monitorul Oficial al României.

c. HOTĂRÂRILE PREALABILE PRONUNȚATE DE INSTANȚA SUPREMĂ PENTRU

DEZLEGAREA UNOR CHESTIUNI DE DREPT - Actualul Cod de procedură civilă introduce și o altă
instituție privind asigurarea unei practici judiciare unitare, și anume sesizarea Înaltei Curți de Casație și
Justiție în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept. În această
situație decizia pronunțată este creatoare de drept.

d. JURISPRUDENȚA CURȚII DE JUSTIȚIE A UNIUNII EUROPENE ( C.J.U.E) ÎN

PROCEDURA PRONUNȚĂRII UNEI HOTĂRÂRI PRELIMINARE - C.J.U.E. are ca atribuție și
interpretarea dreptului UE. În scopul evitării apariției în diferite state membre a unor jurisprudențe
divergente sau contrare dreptului UE, judecătorul național – indiferent de gradul de jurisdicție – sesizează
C.J.U.E. ori de câte ori, în soluționarea unui litigiu, apare o problemă de interpretare a dreptului UE. Sesizarea
C.J.U.E. se face prin intermediul așa-numitei proceduri pentru obținerea unei hotărâri preliminare. Sesizarea
CJUE este obligatorie dacă hotărârea dată în litigiul în care s-a produs problema interpretării dreptului UE nu
poate fi atacată cu nicio cale de atac. În acest mod se urmărește evitarea creării unei jurisprudențe
divergente la nivelul statelor membre. Sesizarea este facultativă, în sensul că judecătorul național are
posibilitatea de a formula o cerere de pronunțare a unei hotărâri preliminare sau de a interpreta singur
dreptul UE, atunci când hotărârea ce se pronunță este supusă unei căi de atac.

2. Doctrina = (literatura juridică) reprezintă lucrările și studiile de specialitate scrise de juriști, care
explică, comentează și interpretează normele juridice. Ea nu este recunoscută ca izvor de
drept, dar are un rol activ în crearea și perfecționarea a normelor de drept.

3. Morala sau regulile de conviețuire = reprezintă o etică, adaptată anumitor locuri și

timpuri. Morala poate fi considerată izvor
neformal de drept în măsura în care este
încorporată în lege. Regulile moralei nu pot fi
impuse prin forța de constrângere a statului.
 Aplicarea normei juridice
Norma juridică civilă funcționează într-un anumit interval de timp. Ea nu este eternă.

Exemplu: 1989 - problema restituirii terenurilor foștilor proprietari. Pentru aceasta a fost nevoie de elaborarea
unor norme juridice civile noi (Legea fondului funciar) care să reglementeze situațiile juridice ce urmau să se
nască.

Norma juridică civilă se aplică situațiilor juridice care urmează să se nască sau care există și pe care le
reglementează.

Aplicarea normei juridice civile în timp

Norma juridică civilă se aplică în intervalul de timp cuprins între data intrării în vigoare și data ieșirii sale din
vigoare.

Legea, în sensul ei larg, (adică norma juridică), intră în vigoare la 3 zile de la data publicării în Monitorul Oficial
al României, dar poate intra în vigoare la o dată ulterioară sau un anumit număr de unități de timp stabilit de
către legiuitor întrucât actul normativ este de o complexitate și întindere mult mai vastă, fiind necesară o perioadă
mai mare în care destinatarul să ia la cunoștință conținutul acestuia.

EXCEPȚIE: O situație interesantă dpdv legislativ o reprezintă intrarea în vigoare a ordonanțelor de urgență
emise de către Guvernul României, care intră în vigoare și își produc efecte juridice chiar în ziua în care sunt
emise și publicate în Monitorul Oficial, exceptând situațiile în care acestea prevăd o dată ulterioară.

ART. 6 alin. (1) C. Civ. ‘’Legea civilă este aplicabilă cât timp este în vigoare. Aceasta nu are putere retroactivă.”

Pentru aplicarea normei juridice de drept civil, trebuie îndeplinite două condiții, respectiv PREVIZIBILITATEA și
ACCESIBILITATEA.

Previzibilitatea presupune ca norma de drept civil să fie enunțată de către legiuitor cu suficientă precizie, pentru
a permite oricărei persoane să înțeleagă conținutul și consecințele acesteia, singur sau cu ajutorul unui consilier de
specialitate în materie.

Accesibilitatea legii reprezintă aducerea la cunoștință publică a actelor și intrarea în vigoare a acestora, prin orice
mijloc material sau tehnic.

Abrogarea = regula prin care norma juridică civilă iese din vigoare

EXPRESĂ DIRECTĂ - în legea nouă, cu același obiect ca și cea (cele) veche (vechi), se precizează care legi
urmează a fi abrogate la data intrării în vigoare a celei noi (abrogare totală) sau care dispoziții din anumite
legi se abrogă (abrogarea parțială)

EXPRESĂ INDIRECTĂ - în cuprinsul legii noi, se arată că se abrogă toate dispozițiile contrare acesteia

TACITĂ (implicită) - legea nouă conține dispoziții contrare unor legi anterioare, cu același obiect, fără a
preciza că se abrogă

TOTALĂ/PARȚIALĂ - în cazul unor abrogări parțiale intervenite succesiv, ultima abrogare se va referi la
întregul act normativ, nu numai la textele rămase în vigoare; abrogarea unei dispoziții sau a unui act
normativ are caracter definitiv; nu este admis ca prin abrogarea unui act de abrogare anterior să se repună
în vigoare actul normativ inițial; (excepție: ordonanțele Guvernului care au prevăzut norme de abrogare și
au fost respinse de către Parlament)
Împlinirea termenului sau împlinirea condiției = alt mod prin care o lege încetează din a-și
produce efectele

Legile cu termen au ca scop reglementarea unei situații speciale, existând astfel posibilitatea de a se
prevedea cu precizie durata de timp necesară aplicării lor. Ca excepție, legile temporare sunt date
pentru timpul cât durează o stare excepțională (precum inundații, cutremure, războaie), la încetarea ei
pierzându-și efectul și legile respective. Asemenea legi cu durata de aplicare prestabilită găsim în toate
legislațiile, dar ele au o pondere redusă în conținutul acestora.

Căderea în desuetudine = reprezintă metoda prin care o lege, deși este în vigoare , nu mai are
aplicabilitate fără a exista intervenția legiuitorului sau existența unui termen,
ci prin simplul fapt că aceasta este învechită și depășită ținând cont de
schimbările socio – economice ce au avut loc între timp.

Datorită modificării continue a relațiilor sociale, a împrejurărilor avute în vederea elaborării legilor, are
loc o succesiune a legilor în timp: unele legi ies din vigoare și sunt înlocuite cu altele noi. Se disting trei
cazuri:

FACTA PRAETERITA - O situație juridică se naște, se modifică, își produce toate efectele și
se stinge sub imperiul aceleiași legi. Aceasta este regula și nu implică analiza succesiunii
legilor în timp. În cazul în care o asemenea situație juridică devine litigioasă și este sesizată
instanța, după ce vechea lege a fost abrogată și a intrat în vigoare legea nouă, se aplică legea
veche.

FACTA PENDENTIA - O situație juridică se naște sub imperiul unei legi și se află în curs de
desfășurare la intrarea în vigoare a unei legi noi . Ambele legi, atât legea veche, cât și cea
nouă, au vocația de a se aplica. Deci se naște un conflict de legi în timp. Acest conflict se
soluționează de așa-numitul drept tranzitoriu sau intertemporal, care conține reguli
specifice: legiuitorul stabilește, de regulă, normele tranzitorii pentru soluționarea
conflictelor de legi în timp.

Există 2 principii de bază, în această materie: principiul neretroactivității normei

juridice civile și principiul aplicării imediate a normei juridice civile noi.

În cazul în care constituirea, modificarea sau stingerea situații juridice are o individualitate
proprie, atunci se va aplica legea în vigoare la momentul la care aceasta s-a produs.

FACTA FUTURA - O situație juridică se naște în vigoare a legii noi. Aceasta este guvernată
de legea nouă, în vigoare la data când s-a constituit. Apoi, ea se va aplica situațiilor juridice
care se vor naște, modifica sau stinge după intrarea în vigoare a legii noi. Regula o
reprezintă aplicarea noii legi, cu excepția situației în care legiuitorul optează pentru
supraviețuirea legii vechi – ultraactivitatea.
Principiul neretroactivității = constă în aceea că legea civilă se aplică numai situațiilor juridice care iau
naștere după intrarea ei în vigoare. Ea se aplică numai pentru viitor, nu se aplică trecutului. Aceasta, deoarece omul
nu-și poate dirija conduita după reguli care nu există. El se ghidează după legea în vigoare. Prin acest principiu se
asigură securitatea circuitului civil.

Consacrat în Codul civil din 1864 în ART. 1: “ Legea dispune numai pentru viitor, ea n-are putere retroactivă.”

Încă din 1991 e un principiu constituțional. Legea dispune numai pentru viitor, cu excepția legii penale sau
contravenționale.

Aceasta înseamnă că principiul neretroactivității se impune tuturor părților: judecătorului ( organul de jurisdicție
care aplică legea ) și legiuitorului.

Părțile nu pot pretinde supunerea conduitei din raporturile lor trecute legii noi, pentru că în trecut nu aveau
cunoștință de o asemenea reglementare. Judecătorul, organul de jurisdicție, nu poate aplica legea nouă în
soluționarea unor litigii ce privesc situații juridice încheiate sub imperiul legii vechi. Legiuitorul nu poate adopta
legi care să se aplice unor situații juridice trecute și încheiate. În cazul în care legiuitorul ar elabora legi în
cuprinsul cărora ar prevedea că ele retroactivează, acele prevederi ar urma să fie declarate neconstituționale de
către Curtea Constituțională (cu excepția legilor penale și contravenționale mai favorabile).

O situație juridică în tranziție, care este încă în desfășurare, va fi supusă legii noi. Dar o situație juridică se poate
afla în diferite faze ale desfășurării ei, în momentul intrării în vigoare a unei legi noi. Soluțiile adoptate în trecut au
reprezentat o creație a doctrinei și practicii judiciare, deoarece în legislație nu erau precizate regulile de
soluționare a conflictului de legi intertemporal. Noul Cod civil a valorificat doctrina și practica judiciară existente în
materie și a stabilit norme juridice tranzitorii. Astfel:
- dacă situația juridică s-a constituit, modificat sau încheiat și, imediat după aceea, a intrat în
vigoare o lege nouă, care schimbă condițiile de constituire, modificare sau stingere, situația juridică
nu este afectată;

- dacă o situație juridică și-a produs o parte din efecte până la intrarea în vigoare a legii noi, legea
nouă nu le modifică sau desființează (nu le afectează); legea nouă se aplică doar efectelor care
urmează să se producă în viitor

- dacă situația juridică privește un act juridic anulabil potrivit legii vechi, chiar dacă legea nouă l-ar
considera valabil, el rămâne supus legii vechi, pentru că validitatea actului se apreciază în funcție
de condițiile prevăzute în legea în vigoare la data constituirii lui

Se pune întrebarea, înaintea intrării în vigoare a actualului Cod civil, dacă legea interpretativă sau de
interpretare reprezintă o excepție de la principiul neretroactivității. Legea de interpretare este adoptată de
legiuitor în scopul de a clarifica norme juridice cuprinse într-o lege în vigoare, pentru a pune capăt
controverselor din practică în legătură cu aplicarea acestor norme. Ea nu aduce nimic nou, nu este creatoare
de drepturi noi, ci doar explică legii deja existente. Ea face corp comun cu legea interpretată, aplicându-se și
pentru trecut, și anume de la data intrării în vigoare a legii interpretate. De regulă, legiuitorul nu precizează că
o anumită lege este interpretativă, ci particularitatea legii reiese din conținutul ei. Judecătorul, atunci când o
aplică, îi face și calificarea, încadrându-se sau nu în categoria legilor interpretative, cu consecința că o folosește
pentru rezolvarea unor litigii în curs de soluționare.

Codul civil clarifică această problemă, potrivit căreia norma interpretativă produce efecte numai pentru viitor.

Principiul aplicării imediate a normei juridice civile noi = de la intrarea în vigoare a legii noi,
aceasta se aplică tuturor situațiilor juridice prezente – în curs de desfășurare – și viitoare. Acest principiu nu este
consacrat expres în legislație, dar el reprezintă o consecință firească a principiului neretroactivității. Dacă legea
nouă nu retroactivează, nu se aplică pentru trecut, ea se aplică de îndată pentru viitor, excluzând aplicarea legii
vechi.

EXCEPȚIE: ULTRAACTIVITATEA (supraviețuirea legii vechi) - excepția poate fi prevăzută în mod expres de
legiuitor în cuprinsul legii noi sau poate fi dedusă din redactarea acesteia. Justificarea acestei excepții constă
necesitatea aplicării legii vechi, abrogate, unor situații juridice, cu anumite particularități, în curs de desfășurare,
până la consumarea lor, adică până la stingerea tuturor raporturilor care s-au născut în legătură cu ele.
Aplicarea normei juridice civile în spațiu

Aplicarea normei civile are două laturi: INTERNĂ și INTERNAȚIONALĂ.

Pe plan intern, normele juridice civile se aplică pe întreg teritoriul României sau doar pe teritoriul
unităților administrativ – teritoriale, după cum emană de la organele centrale de stat sau, respectiv de
la organele locale de stat

Astfel, Constituția, legile organice, legile ordinare, hotărârile Guvernului și celelalte acte normative
elaborate de organele centrale se aplică pe întreg teritoriul, operând principiul teritorialității.
Principiul teritorialității legii civile este consacrat și în art. 7 din Codul civil, potrivit căruia:
“(1)Actele normative adoptate de autoritățile și instituțiile publice centrale se aplică pentru
teritoriul țării, afară de cazul în care se prevede altfel.”

Dreptul Uniunii Europene, care a devenit izvor de drept după aderarea României la Uniunea
Europeană, se aplică pe întreg teritoriul, respectând principiul teritorialității.

Pe plan internațional, aplicarea normei juridice civile privește raporturile de drept privat cu
element de extraneitate. Datorită existenței elementului de extraneitate, este posibil ca un raport
juridic să vină în contact cu mai multe legi, aparținând unor state diferite. Astfel ia naștere un conflict
de legi în spațiu, care este soluționat cu ajutorul normelor de drept internațional privat.

În cazul apariției unui conflict de legi, între cea română și cea străină, se vor aplica regulile dreptului
internațional privat. Cu titlu de exemplu, aceste conflicte vor fi rezolvate prin aplicarea următoarelor
principii:
\
Lex rei sitae ( legea locului situării bunului )

-
Locus regit actum ( legea locului încheierii actului juridic )

=
Legea națională

Aplicarea normei juridice civile asupra persoanelor

Normele juridice civile se adresează oamenilor, persoanelor fizice și persoanelor juridice. Ele
reglementează conduita acestora. Deși operează principiul egalității în fața legii civile, nu toate
normele se aplică tuturor.

Astfel, există norme civile care se aplică în mod egal persoanelor fizice și persoanelor juridice, norme
care se adresează numai persoanelor fizice și norme care sunt destinate numai persoanelor juridice.

PERSOANE PERSOANE
TUTUROR HORNE JURIDICE
Fizice JURIDICE
 Interpretarea normelor juridice civile

Interpretarea normei juridice civile este operațiune logico – rațională, care se desfășoară conform anumitor
reguli și metode specifice dreptului, prin care se stabilește sensul (semnificația) conținutului normei, în vederea
aplicării ei la o situație juridică.

Necesitatea interpretării

Necesitatea interpretării reiese din mai multe considerente, și anume:

Legiuitorul folosește termeni neclari, impreciși, astfel încât este necesară stabilirea voinței legiuitorului

Reprezintă o etapă a procesului de aplicare a legii

Situația juridică concretă la care urmează să se aplice norma nu corespunde exact situației generale și
abstracte vizate de normă

Legiuitorul nu precizează în conținutul normei situațiile la care aceasta se aplică, decât printr-o
formulare generală ( e. g. ‘’motive temeinice”, “cauze temeinic justificate”)

Sensul termenilor folosiți de legiuitor, de multe ori, nu este cel din vorbirea obișnuită (curentă)

O normă juridică elaborată pentru o anumită situație juridică, dintr-o anumită epocă, poate să nu mai
corespundă caracteristicilor pe care acea situație juridică o dobândește cu trecerea timpului

Există situații juridice nereglementate prin lege (norme juridice), care trebuie soluționate de către
instanța sesizată

Clasificare

a. În raport de persoana care face interpretarea și de forța juridică a interpretării:

•
Oficială - se face de către organul care a edictat legea;
Forma pe care o ia interpretarea în acest caz este legea interpretativă. Aceasta este adoptată de legiuitor cu
scopul de a clarifica norme juridice cuprinse într-o lege în vigoare, pentru a pune capăt controverselor din practică
în legătură cu aplicarea acestor norme. Ea nu aduce nimic nou, nu este creatoare de drepturi noi, ci doar explică o
lege existentă.

•
Jurisdicțională - este realizată de către cel care aplică legea, adică, de regulă, de către judecător

Această interpretare are forță juridică numai pentru situația concretă care a condus la interpretare. Aceeași
interpretare nu mai poate fi utilizată și la soluționarea unui alt litigiu. Totuși, judecătorul folosește experiența
altor instanțe în soluționarea unor cauze similare, chiar dacă precedentul judiciar nu este izvor de drept.

Interpretarea normelor juridice este realizată și de către Curtea Constituțională prin decizii interpretative.
Curtea Constituțională constată constituționalitatea sau neconstituționalitatea unui anumit text de lege, dar într-o
anumită interpretare. Această interpretare este obligatorie, deci, inclusiv pentru instanța supremă. Astfel, când
asupra textului de lege pe care Curtea Constituțională l-a declarat ca fiind constituțional sau neconstituțional într-
o anumită interpretare s-a pronunțat ulterior și Înalta Curte de Casație și Justiție, fie pe calea unui recurs în
interesul legii, fie pe calea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, are prioritate
interpretarea dată de către Curtea Constituțională. Decizia interpretativă a Curții Constituționale va avea ca
efect încetarea efectelor deciziei Înaltei Curți de Casație și Justiție, în măsura în care interpretarea dată de
instanța supremă este cea constatată ca fiind neconstituțională.

Doctrinară - este realizată de către specialiștii în domeniu: cadre didactice universitare, cercetători, practicieni;
: Oficioasă - reprezintă o altă modalitate de interpretare neoficială a dreptului; aceasta este rezultatul opiniilor
persoanelor (senatori, deputați, miniștri, etc.) ce fac parte din procesul de elaborare a normei juridice, opinii ce au
fost exprimate cu prilejul dezbaterii proiectelor de acte normative sau al interpelărilor parlamentare
 b. În raport de metodele folosite la interpretarea normelor juridice civile:
•
Gramaticală - constă în stabilirea înțelesului unei norme juridice civile prin folosirea regulilor gramaticii; astfel,
interpretul analizează, sintactic și morfologic, stabilind înțelesul termenilor utilizați în normă, legătura dintre
acești termeni, construcția propoziției sau frazei.
(I). Termenii din textul unei norme juridice pot fi termeni din vorbirea curentă, utilizați cu
aceeași semnificație sau cu semnificație diferită, specifică dreptului civil. Pot fi termeni care sunt
utilizați și în vorbirea curentă, dar care, în limbajul juridic, au un sens mai larg.

Atunci când legiuitorul, în conținutul normei, definește termenii, nu este necesară interpretarea
acestora.

EXEMPLU: interpretarea nu este necesară în cazul definiției date codului numeric personal –
CNP

(II). Analiza legăturii dintre termeni, prin utilizarea conjuncțiillor “sau”, “și”, conduce la
sensuri diferite ale normei juridice civile.

(III). Din construcția propoziției sau frazei pot fi descrise sensuri diferite ale normei juridice.

•
Logică – constă în stabilirea înțelesului unei norme juridice civile prin folosirea legilor logicii formale și a
sistemului de argumente pe care se sprijină

Această metodă de interpretare a fost folosită încă din timpul romanilor, ceea ce a condus la formularea unor
reguli de interpretare logică și a unor argumente de interpretare.

REGULILE DE INTERPRETARE LOGICĂ nu exprimă adevăruri absolute, ci sunt reguli de principiu, care ajută
la determinarea sensului unor norme juridice civile complexe. Cele mai utilizate reguli sunt:
(I). Excepția este de strictă interpretare, ceea ce înseamnă că, dacă în norma juridică civilă este
prevăzută o excepție, aplicarea normei nu poate fi extinsă și la alte situații juridice, la care norma
nu face trimitere.

(II) Unde legea (norma juridică) nu distinge, nici interpretul nu trebuie să distingă, ceea ce
înseamnă că, dacă norma juridică civilă se referă la anumite situații juridice în termen general,
interpretul nu poate face distincții pe care aceasta nu le conține.

(III) Legea trebuie interpretată în sensul aplicării ei, iar nu în sensul înlăturării ei, ceea ce
înseamnă că, ori de câte ori o normă juridică civilă are mai multe sensuri, ea trebuie interpretată în
acela în care produce efecte (se aplică), și nu în sensul în care este înlăturată aplicarea ei.

ARGUMENTELE DE INTERPRETARE sunt raționamente care ajută la determinarea sensului unor norme
juridice civile și care au o valoare relativă. Cele mai folosite argumente sunt:
(I). Argumentul per a contrario (dimpotrivă) - ori de câte ori o normă juridică civilă prevede
(afirmă) un anumit lucru, se presupune că neagă contrariul

(II). Argumentul a fortiori (cu atât mai puternică rațiune) - aplicarea normei juridice trebuie
extinsă și la o altă situație juridică, neprevăzută în textul ei, pentru raționamentul că acele
considerente care au fost avute în vedere la elaborarea normei se justifică cu mai multă tărie în acea
situație juridică

(III). Argumentul reductio ab absurdum (reducerii la absurd) - înseamnă că soluția ce se desprinde

din interpretarea normei juridice civile este singura posibilă și că susținerea unei alte soluții ar
conduce la consecințe absurde, inadmisibile

(IV). Argumentul a minori ad majus - însoțeste argumentul a majori ad minus și admite că legea,
interzicând mai puțin, interzice implicit și mai mult

(V). Argumentul a pari - are la bază raționamentul după care situațiile identice reclamă soluții
identice
co
Sistematică – constă în stabilirea înțelesului unei norme juridice civile prin:
– determinarea locului pe care-l ocupă norma în actul normativ din care face parte (capitol, secțiune,
articol, etc.)
– cercetarea legăturii normei interpretate cu alte norme juridice civile din alte acte normative, în
funcție de ierarhia actelor normative și de felul acestora – caracter general sau special
– încadrarea normei interpretate în sistemul general al legislației

• Istorică – constă în stabilirea înțelesului unei norme juridice civile prin analiza împrejurărilor istorice în care a
fost elaborată, folosindu-se în acest scop materialele premergătoare ale organului legiuitor, expunerea de motive a
legii, discuțiile care s-au purtat cu ocazia dezbaterii proiectului

•
Teleologică – constă în stabilirea înțelesului unei norme juridice civile în funcție de scopul urmărit de legiuitor la
elaborarea ei

c. În raport de rezultatul la care se ajunge prin interpretare:

Literală sau declarativă – când formularea folosită în conținutul normei interpretate corespunde pe
deplin situațiilor juridice pentru care norma a fost elaborată; interpretarea literală exclude pe cea extensivă și
pe cea restrictivă

Extensivă – când formularea folosită în conținutul normei interpretate este mai restrânsă decât situațiile
juridice pentru care a fost elaborată norma; intenția reală a legiuitorului a fost ca norma juridică civilă să
acopere un număr mai mare de situații juridice decât acelea care reies din formularea ei textuală; deci,
interpretul extinde aplicarea normei juridice și la alte situații juridice neprevăzute de către legiuitor

Restrictivă – când formularea folosită în conținutul normei juridice civile este mai largă decât situațiile
juridice pentru care a fost elaborată norma; intenția reală a legiuitorului a fost ca norma să se aplice numai
anumitor situații juridice, mai puține decât acelea la care, aparent, face referire textul

Prin analogie– operează atunci când pentru o anumită situație juridică nu există norme juridice civile care
să reglementeze
Raportul juridic civil

Raportul juridic civil = este o relație socială, patrimonială sau nepatrimonială, reglementată de o normă
juridică civilă.

Caractere:

1. Social - se stabilește între oameni, priviți individual ca persoane fizice sau organizați ca persoane
juridice; relațiile sociale sunt de o mare diversitate; doar o parte sunt raporturi juridice; celelalte pot fi
relații religioase, politice, de prietenie, de colegialitate, etc.

2. Volițional - relația socială devine un raport juridic civil dacă există o normă juridică civilă care o
reglementează, normă edictată de către organul legiuitor, deci prin voința acestuia (voința de stat) de a
recunoaște, ocroti și garanta raporturile juridice civile.

Atunci când raportul juridic civil are ca izvor actul juridic civil, intervine și voința uneia sau ambelor
părți, între care se stabilește raportul juridic. Acest lucru înseamnă că, în cazul în care acestea își
manifestă voința, raportul juridic ia naștere, se modifică sau se stinge. Prin urmare, în acest caz, raportul
juridic civil are dublu caracter volițional.

Raportul juridic civil se diferențiază prin faptul că persoanele fizice sau juridice își pot manifesta voința la
momentul încheierii raportului juridic, pe parcursul desfășurării efectelor acestuia cât și la final, când
încetează.

3. Părțile (subiectele) au poziții de egalitate juridică - niciuna dintre ele nu își poate
impune voința față de cealaltă sau celelalte. Fiecare parte (subiect) își manifestă voința sau nu în direcția
pe care i-o dictează propriul interes

Avem o diferențiere față de raporturile juridice din dreptul public (penal, administrativ, financiar etc.),
unde regăsim o subordonare juridică a părților.

Părțile sunt egale în ceea ce privește decizia lor de a încheia, modifica sau stinge un raport juridic
civil. În cazul încheierii unui contract (care este izvor al raportului juridic), de exemplu, dacă nu se
realizează acordul de voință al părților, raportul juridic civil nu ia ființă.

Izvoare

Norma juridică civilă reglementează relații sociale care, datorită incidenței legii, devin raporturi juridice.

Norma juridică stabilește doar în mod abstract condițiile în care o relație socială devine raport juridic.

Pentru a lua naștere un raport juridic concret, este necesar să aibă loc un fapt, care să îndeplinească
condițiile cerute de norma juridică. Faptele cărora norma juridică le atribuie efecte juridice, în sensul că
generează, modifică sau stinge raporturi juridice, se numesc fapte juridice.

Deci izvoarele raportului juridic civil sunt faptele juridice. Ele se împart în evenimente și acțiuni
omenești.
 Evenimentele = sau, altfel spus, faptele naturale sunt acele împrejurări care se produc independent de
voința omului și de care legea leagă anumite efecte juridice. Sunt evenimente: nașterea,
moartea, calamitățile naturale.

Nașterea = apariția unui subiect de drept civil, cu capacitate civilă, care poate conduce la stabilirea
de raporturi juridice civile multiple, cum ar fi stabilirea paternității, dobândirea
numelui, a cetățeniei, vocația succesorală, etc.

Moartea = încetarea existenței unui subiect de drept civil, care poate conduce la apariția de raporturi
juridice civile, modificarea sau stingerea lor. De exemplu, la data morții are loc deschiderea
succesiunii defunctului, încetează contractul de mandat, moartea uzufructuarului conduce
la stingerea uzufructului.

Calamitățile naturale = îndeplinesc condițiile forței majore, pot produce efecte juridice cum ar fi
exonerarea de răspundere civilă sau suspendarea prescripției extinctive.

Acțiunile omenești = pot fi clasificate în acțiuni săvârșite cu intenția de a produce efecte juridice (actul
juridic civil) și în acțiuni săvârșite fără intenția de a produce efecte juridice, dar
care se produc totuși în temeiul legii (faptele juridice licite și faptele juridice
ilicite)

Actul juridic civil = manifestare de voință săvârșită cu intenție de a stabili, modifica sau stinge un
raport juridic civil concret. Actele juridice se clasifică, la rândul lor, în contracte și
acte juridice unilaterale.

Contractul este un acord de voință dintre două sau mai multe persoane, prin care
se constituie, modificaă sau stinge un raport juridic.

Actul juridic unilateral reprezintă o manifestare unilaterală de voință, exprimată

cu intenția de a produce efecte juridice. De exemplu: testamentul, recunoașterea
unui copil din afara căsătoriei, promisiunea publică de recompensă.

Faptele juridice licite = faptele voluntare săvârșite fără intenția de a produce efecte juridice, dar care se
produc totuși în temeiul legii, independent de voința autorului sau chiar
împotriva acestei voințe, deoarece afectează interesele altuia. Codul civil actual
nu definește faptele licite, ci doar le enumeră și le analizează. Faptele juridice
licite sunt: gestiunea de afaceri, plata nedatorată, îmbogățirea fără justă cauză.

Faptele juridice ilicite = sau delictele civile, reprezintă acțiuni sau inacțiuni ale unei persoane, care încalcă
drepturile subiective sau interesele legitime ale unei alte persoane, provocându-i
astfel acesteia din urmă un prejudiciu patrimonial sau și moral. Fapta ilicită,
cauzatoare de prejudicii, conduce la răspunderea civilă delictuală, al cărei conținut
îl constituie obligația civilă de reparare a prejudiciului cauzat.

Faptul juridic reprezintă, în același timp, și izvor al drepturilor subiective civile și al obligațiilor civile, care
formează conținutul raportului juridic civil.
Structura raportului juridic civil

Raportul juridic civil, sub aspect structural, este alcătuit din următoarele trei elemente:

1. Subiectele (părțile) raportului juridic civil sunt persoanele fizice și persoanele juridice, ca titular de
drepturi și obligații civile între care se stabilesc aceste raporturi.

2. Conținutul raportului juridic civil îl formează drepturile și obligațiile subiectelor (părților).

3. Obiectul raportului juridic civil constă în conduita subiectelor, adică în acțiunile sau inacțiunile acestora.

1. Subiectele raportului juridic civil

Prin noțiunea de subiectelor raportului juridic civil se înțelege calitatea de a fi titular de drepturi și
obligații civile. Subiectele raportului juridic civil sunt persoanele fizice și persoanele juridice.

Persoana fizică este omul, privit individual, ca titular de drepturi și obligații civile.

Persoana juridică reprezintă orice formă de organizare care, odată ce a îndeplinit condițiile cerute
de lege, devine titular de drepturi și obligații civile.

Prin urmare, omul ca persoană fizică sau ca membru al unei entități ce îndeplinește exigențele legii, adică
persoana juridică, este principalul subiect de drept civil în momentul apariției până la încetarea
existenței sale .

Individualizarea subiectelor raportului juridic civil

1. De regulă, raportul juridic civil se stabilește între două persoane, dintre care una este titular de drepturi
civile și poartă denumirea de subiect activ, iar cealaltă își asumă obligații civile și poartă denumirea de
subiect pasiv. Acesta mai poartă denumirea și de raport juridic simplu.

2. În cazul în care raportul juridic civil are în conținutul său în drept subiectiv civil relativ (un drept de
creanță), subiectul activ se numește creditor, iar subiectul pasiv se numește debitor, raportul juridic
numindu-se obligațional.

În această situație, părțile sunt cunoscute încă de la momentul încheierii raportului juridic. Creditorul are un
drept de creanță sau o creanță, iar debitorul are obligația corelativă, datoria, de a da, a face sau a nu face
ceva. Ceea ce pentru creditor este creanță, pentru debitor este datorie.

Pentru a ne afla în prezența unui drept de creanță, subiectul activ, anume creditorul, impune subiectului pasiv,
respectiv debitorului, o anumită conduită, fără de care nu se va naște raportul juridic.

În majoritatea raporturilor juridice civile, subiectele au o dublă calitate, atât de creditor, cât și de debitor. Este
cazul raporturilor care izvorăsc din contractele bilaterale, din care rezultă drepturi și obligații reciproce
pentru subiectele lor.
 3. În cazul în care raportul juridic civil are în conținutul său un drept subiectiv civil absolut (drept real sau
în drept nepatrimonial), subiectul activ este titularul dreptului subiectiv civil. Subiectul pasiv, în cadrul unui
asemenea raport, nu este individualizat, ci este reprezentat de toate celelalte subiecte de drept, care au
obligația negativă și generală de a se abține de la săvârșirea a oricăror acte sau fapte care să aducă la atingerea
dreptului subiectiv, al cărui titular este subiectul activ.

Pluralitatea subiectelor raportului juridic civil

Regula este că un raport juridic civil se stabilește între două persoane, subiectul activ și subiectul pasiv.

Este însă posibil ca raportul juridic civil să fie stabilit între mai multe persoane, ce duce la existența unei pluralității
de subiecte active sau / și pasive.

A. În cadrul raporturilor obligaționale (de creanță), pluralitatea poate fi activă, adică sunt mai mulți creditori,
pasivă, adică sunt mai mulți debitori, sau mixtă, adică sunt mai mulți creditori și mai mulți debitori

Raporturile cu pluralitate de subiecte pot fi de trei feluri:

1. Raporturile de obligații divizibile - creanța sau datoria se împart (sunt divizibile) între
subiectele active (dacă sunt mai mulți creditori) sau între subiectele pasive (dacă sunt mai mulți
debitori)

2. Raporturile de obligații indivizibile – creanța nu este divizibilă, deoarece indivizibilitatea

a fost stipulată în mod expres ori obiectul obligației nu este, prin natura sa, susceptibil de divizare
materială sau intelectuală. Obligația indivizibilă nu se divide între debitori, între creditori și nici între
moștenitorii acestora. Fiecare dintre debitori sau moștenitorii acestora pot fi constrânși separat la
executarea întregii obligații, respectiv de fiecare dintre creditori sau de către moștenitorii acestora
care pot cere executarea integrală.

Astfel, creditorul poate pretinde întreaga creanță de la oricare dintre debitori (indivizibilitatea pasivă)
sau debitorul poate presta întreaga datorie față de unul dintre creditori (indivizibilitatea activă).

3. Raporturile de obligații solidare – creanța poate fi pretinsă de către un creditor, în

întregime, de la oricare dintre debitori săi (solidaritate pasivă) sau datoria poate fi prestată de către un
debitor, în întregime, față de oricare dintre creditori săi (solidaritatea activă).

Solidaritatea pasivă are ca izvor legea sau convenția părților, în timp ce solidaritatea activă are ca
izvor numai convenția părților.

Raporturile de obligații solidare și cele indivizibile se aseamănă, dar prezintă și deosebiri. De

exemplu, referitor la izvorul lor, ambele au ca izvor convenția părților, dar au și izvoare proprii,
anume legea pentru solidaritate și natura obiectului obligației pentru indivizibilitate.

Solidaritatea funcționează numai față de aceea între care a luat naștere, pe când indivizibilitatea se
transmite și moștenitorilor.

În cazul solidarității pasive, debitorul chemat în judecată poate să solicite introducerea în cauză a
celorlalți codebitori solidari, numai pentru a se întoarce împotriva lor (dreptul de regres) pentru
partea datorată de fiecare dintre ei.

În cazul indivizibilității pasive, debitorul chemat în judecată poate să solicite introducerea în cauză a
celorlalți debitori, pentru a fi obligați împreună la executarea prestației datorate .
B. În cadrul raporturilor juridice civile care au în conținutul lor în drept absolut, pluralitate de subiecte prezintă
particularități când acest drept absolut este dreptul de proprietate.

Astfel, dacă sunt mai mulți titulari ai dreptului de proprietate, se naște ceea ce se numește o proprietate comună.
Cu proprietatea comună are două forme:

1. Coproprietatea ( sau proprietatea pe cote-părți) care poate fi împărțită, la rândul ei, în două feluri:

/
Coproprietate obișnuită – presupune mai mulți titulari ai dreptului de proprietate care își
exercită prerogativele asupra unui bun sau asupra mai multor bunuri determinate, fiecare
având o cotă-parte ideală și abstractă din dreptul de proprietate.

-
Coproprietatea forțată – păstrează trăsăturile coproprietății obișnuite, diferența față de
aceasta constând în faptul că ea nu poate înceta prin partaj judiciar.

O formă a coproprietății forțate este proprietatea periodică. Proprietatea periodică presupune

mai mulți titulari ai dreptului de proprietate, fiecare dintre ei exercitând atributul folosinței cu
privire la întregul bun care formează obiectul dreptului, în mod succesiv și repetitiv, în
perioade de timp egale sau inegale.

<
Indiviziunea este starea în care există mai mulți proprietari ai unei mase de bunuri, iar
fiecare dintre ei dețin o parte ideală și abstractă.

2. Devălmășia - presupune existența mai multor titulari ai dreptului de proprietate care își exercită
prerogativele împreună asupra bunurilor, fără să fie determinată cota lor parte; izvoarele devălmășiei sunt
legea și actul juridic

C. În cazul raporturilor juridice care au în conținutul lor un drept personal, nepatrimonial, pluralitatea de subiecte
poate să apară numai în ceea ce privește subiectul activ, pentru că subiectul pasiv este nedeterminat și numai în
cazul raporturilor care izvorăsc din creația intelectuală, sub forma coautoratului.

Schimbarea subiectelor raportului juridic civil

Raporturile juridice civile se pot modifica, transforma prin schimbarea subiectelor lor. Dar nu toate raporturile
juridice civile pot fi supuse unei asemenea transformări. Astfel:

A. În cazul raporturilor care au în conținutul lor un drept personal, nepatrimonial, subiectele nu pot fi
schimbate, deoarece subiectul activ este titularul unui drept netransmisibil (cum ar fi dreptul la reputație,
dreptul de muncă, etc.)
B. În cazul raporturilor care au în conținutul lor un drept subiectiv civil absolut, mai precis un drept real, cum
ar fi dreptul de proprietate, se poate schimba numai subiectul activ, nu și subiectul pasiv, care este nedeterminat.
Subiectul activ se schimbă prin modurile de transmitere (dobândire) a drepturilor reale:

1. Convenția sau contractul - este un acord de voințe între două sau mai multe părți, prin care se
constituie, modifică sau stinge un raport juridic.

În contractele care au ca obiect transferul proprietății sau al unui alt drept real, proprietatea sau
dreptul real se transmit prin efectul consimțământului părților.

2. Moștenirea - transmiterea patrimoniului unei persoane fizice decedate către una sau mai multe
persane în ființă (persoana fizică, juridică sau statul). Moștenirea, legală sau testamentară, conduce la
schimbarea subiectului activ, mai precis a titularului dreptului de proprietate asupra bunurilor care
intră în masa succesorală. Proprietatea trece de la persoana decedată la moștenitori.

3. Accesiunea - mod de dobândire a dreptului de proprietate (sau unui drept real) prin unirea sau
încorporarea materială a unui bun accesoriu cu sau într-un bun principal, care are ca efect, fie direct, fie
mediat, stingerea dreptului de proprietate asupra bunului accesoriu și mărirea bunului principal, în
cazul în care cele 2 bunuri aparțin unor proprietari diferiți. Astfel, proprietarul bunului principal devine
și proprietarul bunului accesoriu.

4. Uzucapiunea - mod de dobândire a proprietății sau a altor drepturi reale, prin posedarea
neîntreruptă a unui bun în termenul și condițiile prevăzute de lege. Proprietarul inițial, care a
manifestat dezinteres față de obiectul dreptului de proprietate, adică a fost neglijent, este sancționat,
astfel încât el pierde dreptul de proprietate în favoarea posesorului, operând schimbarea subiectelor.

Uzucapiunea este modul de dobândire a proprietății asupra bunurilor imobile. Bunurile mobile se
prescriu prin simplul fapt al posesiunii lor, nefiind necesară curgerea vreunui interval de timp.
Uzucapiunea poate fi de 30 de ani și de 10 până la 20 de ani.

5. Ocupațiunea - luarea în posesie, de către o persoană, a unui lucru care nu aparține nimănui, cu
intenția de a deveni proprietar. Ocupațiunea este un mod de dobândire originar. Nu are loc de transfer al
dreptului de proprietate și deci nu se schimbă subiectele unui raport juridic, ci se naște unul.

6. Tradițiunea - predarea sau remiterea materială a lucrului - moment în care are loc și transferul
proprietății. Se transmite dreptul de proprietate sau un alt drept real prin tradițiune și deci se schimbă
și subiectele raportulor juridice, în cazul donației sub forma darului manual și în cazul titlurilor de
valorea la purtător.

7. Hotărârea judecătorească - mod de dobândire a dreptului de proprietate sau a altor drepturi

reale atunci când este translativă de proprietate prin ea însăși.
C. În cazul raporturilor care au în conținutul lor un drept subiectiv civil relativ, mai precis un drept de creanță,
se pot schimba atât subiectul activ (creditorul), cât și subiectul pasiv (debitorul).

Subiectul activ (creditorul) într-un raport juridic obligațional poate fi schimbat, în principal, prin:

1. Cesiunea de creanță - convenție prin care un creditor transmite o creanță a sa unei alte
persoane. Creditorul care transmite creanța se numește cedent, persoana către care transmite creanța
se numește cesionar, iar debitorul creanței transmise se numește debitor cedat. Ca efect al cesiunii, noul
creditor al debitorului cedat va fi cesionarul.

Cesiunea de creanță se poate face printr-un contract cu titlu oneros, cum sunt contractul de vânzare ori
contractul de schimb, sau printr-un contract cu titlu gratuit, cum ar fi donația.

2. Subrogația personală (adică subrogația în drepturile creditorului prin plata creanței) - mijloc de
transmitere legală sau convențională a dreptului de creanță către un terț care a plătit pe creditorul
inițial în locul debitorului. Deci, drepturile creditorului vor trece asupra celui care plătește.

3. Novația - convenție prin care părțile unui raport juridic obligațional sting o obligație existentă,
înlocuind-o cu o nouă obligație. Novația prin schimbare de creditor are loc prin substituirea unui nou
creditor celui vechi. Debitorul va fi eliberat față de creditorul inițial și, ca efect al novației, se va obliga
față de noul creditor.

Spre deosebirea de cesiunea de creanță și de subrogația în drepturile creditorului prin plata creanței,
când obligația inițială rămâne aceeași, la novație, obligația inițială se stinge și se transformă într-o nouă
obligație, care conține un element nou față de vechea obligație.

Subiectul pasiv (debitorul) într-un raport obligațional poate fi schimbat, în principal, prin:

a. Novația prin schimbare de debitor - are loc atunci când un terț se angajează față de creditor
să plătească datoria, fără ca pentru aceasta să se ceară concursul debitorului inițial

b. Prealuarea datoriei - instituție care înseamnă cesiune de datorie (nereglementată în legislația

anterioară). Obligația de a plăti o sumă de bani ori de a executa o altă prestație poate fi transmisă de
debitor unei alte persoane, fie printr-un contract încheiat între debitorul inițial și noul debitor, fie printr-
un contract încheiat între creditor și noul debitor, prin care acesta din urmă își asumă obligația.

c. Poprirea - formă de executare silită indirectă, prin care creditorul urmărește sumele pe care
debitorul său le are de primit de la o terță persoană. Creditorul care urmărește sumele se numește
creditor popritor, debitorul urmărit se numește debitor poprit, iar terțul, care este debitorul debitorului
poprit, se numește terț poprit.
Capacitatea subiectelor raportului juridic civil

Pentru a participa la raportul juridic civil, subiectele de drept civil, adică persoana fizică și persoana juridică, trebuie
să aibă capacitate civilă.

Pentru a defini noțiunea de capacitate juridică, este necesară clarificarea noțiunilor de persoană fizică și persoană
juridică.

Capacitatea civilă este recunoscută tuturor persoanelor. Cuvântul “persoană” desemnează omul în calitatea sa de
ființă juridică. Nu are accepțiunea din vorbirea curentă, ci una tehnico – juridică: Pe de o parte, această accepțiune
este mai largă decât în vorbirea curentă, în sensul că se referă nu numai la individ (persoana fizică), ci și la o
entitate juridică (persoana juridică). Pe de altă parte, are un sens mai restrâns decât în vorbirea curentă, în sensul
că nu se referă decât la raporturile sociale ale omului, supuse unei norme de drept, deci, numai la raporturile
juridice.

Persoana fizică = omul, privit individual, ca titular de drepturi și obligații civile.

Persoana juridică = orice formă de organizare care, întrunind condițiile cerute de lege, este titular de
drepturi și obligații civile.

Prin urmare, putem defini capacitatea civilă ca fiind aptitudine generală și abstractă recunoscută persoanelor
fizice și juridice de a fi titulare de drepturi și obligații

Persoana fizică

”Persoana fizică” este o denumire convențională dată omului, ca entitate juridică. Ea reprezintă suportul
material al capacității juridice. Între persoana fizică și capacitate juridică există o relație de tip formă –
conținut.

Capacitatea juridică reprezintă aptitudinea persoanei fizice de a fi subiect de drept, deci aptitudinea de a fi
titular de drepturi și obligații. Numai omul poate fi subiect de drept.

Noțiunea de capacitate juridică este identică cu cea de personalitate juridică. Personalitatea juridică este
noțiunea utilizată în ultimul timp în acte normative și în literatura de specialitate. Unii autori consideră că
noțiunile de personalitate juridică și capacitate juridică nu se suprapun.

O parte a capacității juridice a persoanei fizice este capacitatea juridică civilă.

Capacitatea de folosință și capacitatea de exercițiu

În dreptul civil se face distincția între capacitatea de folosință a persoanei fizice și capacitate ei de
exercițiu.

Capacitatea de folosință constă în aptitudinea persoanei de a avea drepturi și obligații civile, iar capacitatea
de exercițiu constă în aptitudinea persoanei de a încheia singură acte juridice civile prin exercitarea
drepturilor și asumarea obligațiilor.

Dobândirea capacității de exercițiu este legată de dezvoltarea fizică și psihică a persoanei fizice. Astfel, la
naștere, persoana fizică dobândește capacitate de folosință, pe care o poate valorifica, încheind personal unele
acte juridice de la vârsta de 14 ani (capacitate de exercițiu restrânsă) Și orice acte juridice permise de lege
de la vârsta majoratului (capacitate de exercițiu deplină).
 Regula dobândirii capacității de exercițiu depline o reprezintă dobândirea acesteia la împlinirea vârstei
de 18 ani, dar minorul poate dobândi această capacitate deplină și înainte de împlinirea acestei vârste prin
căsătorie sau recunoașterea de către instanța de tutelă a capacității de exercițiu depline anticipate a
minorului ce a împlinit vârsta de 16 ani.

Dobândirea capacității de exercițiu ține de vârsta și de discernământul persoanei fizice, adică de

aptitudine psihică a acestuia de a înțelege semnificația actelor / faptelor sale, de a discerne între ceea ce
este util sau păgubitor, oportun sau neoportun pentru ea, la un moment dat.

Capacitatea delictuală

Capacitatea delictuală constă în aptitudinea persoanei fizice de a răspunde pentru faptele sale ilicite,
care cauzează prejudicii terților. Capacitatea delictuală este o condiție a răspunderii civile delictuale.
Conform acesteia, minorul nu răspunde delictual decât dacă a acționat cu discernământ.

Se prezumă că minorul în vârstă de până la 14 ani nu are discernământ.

Capacitatea de folosință apare ca o latură statică a capacității juridice, iar capacitatea de exercițiu și
capacitatea delictuală ca laturi dinamice ale acesteia.

Legătura dintre capacitatea de folosință, capacitatea de exercițiu și capacitatea delictuală este

discernământul.

Dacă în cazul primelor două discernământ înseamnă atitudinea psihică a persoanei fizice de a înțelege
semnificația actelor sale juridice și de a distinge între ceea ce este util sau inutil, avantajos sau
păgubitor, oportun sau nu oportun pentru ea, la un moment dat, prin încheierea actelor juridice, în cazul
capacității delictuale, discernământul ia forma aptitudinii psihice de a înțelege semnificația faptelor
sale, de a discerne între ceea ce este licit sau ilicit, permis sau interzis.

Discernământul este definit ca fiind o componentă a capacității psihice, care se referă la o faptă anume și
din care decurge posibilitatea persoanei respective de a aprecia conținutul și consecințele acestei fapte.

Capacitatea nu trebuie confundată cu discernământul. În timp ce capacitatea este o stare de drept,

recunoscută de lege oricărei persoane, discernământul este o stare de fapt, a cărei existență se apreciază
de la caz la caz, în funcție de împrejurări. Se prezumă că persoanele capabile au discernământ.

Începutul capacității juridice

1. Regula

Omul, substanță umană, presupune două elemente biologice: corpul – “husa” substanțială a persoanei
fizice – și viața. Omul există pentru anumită perioadă de timp, care este fixat între: temporale:
nașterea și moartea. De viață, care curge între cele două puncte, fapte biologice, se leagă începutul și
sfârșitul personalității juridice a persoanei fizice. Determinarea cu exactitate a celor două momente
reprezintă o cerință a siguranței dreptului .
2. Excepția

Drepturile copilului sunt recunoscute de la concepțiune, însă numai dacă el se naște viu. Se recunoaște, astfel,
o capacitate juridică copilului conceput, cu două condiții:

• să fie vorba de drepturile copilului, și nu de obligațiile sale; această condiție se consideră

îndeplinită atunci când este vorba de dobândirea unui drept asupra unui bun, de exemplu,
printr-o moștenire cu titlul particular

00 copilul să se nască viu; textul nu precizează să fie și viabil, fiind suficient să fi trăit numai
câteva momente după naștere

În ceea ce privește stabilirea momentului concepției copilului - pentru că el dobândește drepturi numai dacă
este conceput -, se utilizează prevederile art. 412 C. civ., conform căruia:

“Intervalul de timp cuprins între a treia suta și a o sută optzecea zi dinaintea nașterii copilului este
timpul legal al concepțiunii”

Aceasta înseamnă că un copil poate fi conceput în intervalul de 121 de zile, adică în perioada care constă în
diferența de timp cuprinsă între durata maximă (300 de zile) și durata minimă (180 de zile) a unei sarcini.

Timpul legal al concepției copilului reprezintă o prezumție relativă, ceea ce înseamnă că se poate dovedi că
acesta a fost conceput în anumite zile ale acestui interval de timp, cu excluderea celeilalte părți a intervalului
de 121 de zile.

Încetarea capacității juridice

1. Constatarea fizică a morții

Decesul persoanei fizice reprezintă singura cauză a încetării capacității sale juridice. Moartea și mai ales
momentul exact al survenienței, precum și legătura temporală cu moartea altor persoane au o deosebită
importanță pentru formarea diferitelor raporturi juridice, mai ales de drept succesoral.

Nu se fac precizări referitoare la condițiile în care o persoană poate fi considerată decedată.

Data decesului coincide cu momentul în care persoana fizică nu mai are activitate cardiacă, constatându-
se medical oprirea cardio-respiratorie iresuscitabilă și ireversibilă, fie cu momentul morții cerebrale,
când există activitate cardiacă, dar s-a constatat medical încetarea ireversibilă a tuturor funcțiilor
creierului persoanei fizice.

În doctrina medicală de specialitate se distinge între moarte cerebrală, moartea clinică, moartea
biologică (reală) și moartea aparentă (letargie sau catalepsie, se caracterizează prin reducerea la minim
a funcțiilor vitale, amnezie și comă).

2. Declararea judecătorească a morții

Nu în toate cazurile se poate constata fizic decesul.

Există cazuri în care este imposibilă examinarea cadavrului, deoarece acesta nu poate fi găsit, persoana
fizică dispărând în condiții excepționale, sau din cauza faptului că aceasta a dispărut un timp îndelungat de
la locuința sa.
 Declararea judecătorească a morții intervine fie atunci când persoana fizică a dispărut o perioadă
îndelungată, fără ca nimeni să știe unde se află și există indicii că a încetat din viață, fie atunci când
persoana fizică a dispărut în împrejurări excepționale, care îndreptățesc să se presupună decesul ori este
sigur că a decedat, deși cadavrul nu poate fi găsit sau identificat.

Declararea judecătorească a morții este reglementată în Codul Civil, unde se înlătură procedura greoaie și
de durată a declarării judecătorești a dispariției și se micșorează termenele.

Codul civil reglementează un caz general și două cazuri speciale:

A. Cazul general:
- se referă la persoana dispărută, când există indicii că a încetat din viață. În această situație, instanța
o declară moartă prin hotărâre judecătorească, dacă au trecut cel puțin 2 ani de la data ultimelor
informații sau indicii din care rezultă că era în viață.

B. Cazuri speciale:
- cel dispărut în împrejurări deosebite, cum sunt inundațiile, cutremurul, catastrofa de cale ferată ori
aeriană, naufragiul, în cursul unor fapte de război sau într-o altă împrejurare asemănătoare, ce
îndreptățește a se presupune decesul, poate fi declarat mort, dacă au trecut cel puțin 6 luni de la data
împrejurării în care a avut loc dispariția

- atunci când este sigur ca decesul s-a produs, deși cadavrul nu poate fi găsit sau identificat, moartea
poate fi declarată prin hotărâre judecătorească, fără a se aștepta împlinirea vreunui termen de la
dispariție

Procedura de declarare judecătorească a morții

1. Cererea de declarare a morții unei persoane se introduce la instanța competentă în a cărei circumscripție
acea persoană a avut ultimul domiciliu cunoscut

2. După sesizarea instanței, președintele completului de judecată va cere primăriei, precum și organelor poliției
în a căror rază teritorială a avut ultimul domiciliu cunoscut cel dispărut să culeagă informații cu privire la acesta

3. Președintele completului de judecată va afișa cererea la ultimul domiciliu cunoscut al celui dispărut, la sediul
primăriei și la sediul instanței și se va publica într-un ziar de circulație largă un anunț despre deschiderea
procedurii declarării morții, cu invitația ca orice persoană să comunice datele pe care le cunoaște în legătură cu
cel dispărut

4. Președintele completului de judecată va sesiza instanța de tutelă de la ultimul domiciliu cunoscut al celui a
cărui moarte se cere a fi declarată, spre a numit, dacă este cazul, un curator

5. Termenul de judecată se fixează după trecerea a 2 luni de la data efectuării publicațiilor și după primirea
rezultatelor cercetărilor

6. Persoana a cărei moarte se cere a fi declarată se citează la ultimul domiciliu cunoscut; citația se publică într-un
ziar de circulație largă

7. Dacă persoana în cauză a avut un mandatar, va fi citat și acesta, pentru a da lămuriri instanței, precum și
curatorul, dacă a fost numit unul

8. Participarea procurorului este obligatorie

9. Dispozitivul hotărârii de declarare a morții rămase definitivă se va afișa timp de 2 luni la sediul instanței și a
primăriei în căror rază teritorială a avut ultimul domiciliu cel declarat mort, precum și la domiciliul acestuia

10. Dispozitivul hotărârii va fi comunicat și instanței de tutelă de la ultimul domiciliu cunoscut al celui declarat
mort spre a se numi un curator, dacă va fi cazul, precum și serviciului public comunitar local de evidență a
persoanelor de la ultimul domiciliu cunoscut al celui declarat mort, pentru a înregistra moartea
Data morții

Hotărârea declarativă de moarte ceea ce trebuie să conțină obligatoriu data morții, pentru că aceea este
data la care încetează capacitatea juridică a persoanei fizice. Dacă din probele administrate reiese că
moartea avut loc într-o anume zi, atunci data morții va fi aceea zi.

Dacă hotărârea nu arată și ora morții, se socotește că cel declarat mort a încetat din viață în ultima oră a
zilei stabilite ca fiind aceea a morții.

Dacă nu se poate stabili ziua, instanța va considera ca dată a morții ultima zi a termenului de 2 ani sau de 6
luni.

Dacă data primirii ultimelor informații sau indicii despre cel dispărut nu se poate stabili cu exactitate ori
ziua în care a avut loc împrejurarea deosebită nu poate fi stabilită, termenul de 2 ani, respectiv de 6 luni, se
socotește de la sfârșitul lunii în care s-au primit ultimele informații sau indicii, iar în cazul în care nu se
poate stabili nici luna, de la sfârșitul anului calendaristic.

De precizat că data morții nu este niciodată aceea a pronunțării hotărârii declarative de moarte și nici
aceea a rămânerii definitive a acestei hotărâri, ci este întotdeauna o dată anterioară, stabilită prin hotărârea
judecătorească de declarare a morții. Hotărârea declarativă de moarte produce efect retroactiv, în sensul că
persoana este considerată moartă începând cu data și ora morții stabilite prin hotărârea judecătorească.

Fără precizări în actualul Cod civil legate de data morții în cazul special, când cadavrul nu poate fi găsit sau
identificat, dar moartea este sigură.

Rectificarea datei morții

Data morții stabilită de instanță poate fi rectificată tot de către instanță, la cererea oricărei persoane
interesate, dacă se dovedește că nu era posibil ca persoana declarată moartă să fi decedat la acea dată și că o
altă dată este aceea a morții.

Pentru a admite cererea de rectificare a datei morții, legea stabilește că trebuie probat faptul că nu era posibil
ca persoana să fi decedat la data reținută inițial de către instanță ca fiind data morții.

Nu se poate face dovada faptului negativ, ci dovada faptului pozitiv: persoana în cauză era în viață în acel
moment. Existența unor indicii din care rezultă că a încetat din viață, anterior sau ulterior datei morții
stabilite inițial.

Se pot ivi complicații, efectele rectificării apropiindu-se de acelea ale unei acțiuni în anularea hotărârii
declarative de moarte.

Efectul admiterii cererii de rectificare a datei morții este stabilirea că persona a încetat din viață la o altă
dată, anterioară sau ulterioară celei reținute în prima hotărâre. De la această dată se vor produce toate
consecințele juridice asupra patrimoniului și familiei persoanei declarate moartă.
Anularea hotărârii declarative de moarte

În cazul în care persoana declarată moartă este în viață sau în cazul în care se descoperă certificatul de deces,
eliberat pe baza morții constate fizic, se poate cere oricând anularea hotărârii declarative de moarte.

Cererea se face la instanța care a pronunțat hotărârea. Tot astfel se va proceda când se înfățișează certificatul de
stare civilă prin care se constată decesul celui declarat mort.

Judecarea cererii se face cu citarea persoanelor care au fost părți în procesul de declarare a morții și cu
participarea procurorului.

Dispozitivul hotărârii definitive se comunică serviciului public comunitar local de evidență a persoanelor pentru
anularea înregistrării.

Anularea hotărârii de declarare a morții se poate cere chiar și după ce persoana în cauză a apărut, iar mai apoi a
decedat și moartea sa a fost constatată fizică.

Dacă persoana declarată moartă este în viață, anularea hotărârii declarative de moarte produce următoarele
efecte:

\
dpdv nepatrimonial, asupra persoanei, hotărârea produce efecte retroactive, considerându-se că cel
declarat mort a fost tot timpul în viață și, prin urmare, nu și-a pierdut niciodată capacitate civilă

dpdv patrimonial, cel declarat mort poate cere, după anularea hotărârii, înapoierea bunurilor sale, însă

:
dobânditorul cu titlu oneros nu este obligat să le înapoieze decât dacă se dovedește că a fost de rea-
credință, adică la data dobândirii știa ori trebuia să știe că persoana declarată moartă este în viață

între cel care a fost declarat mort și moștenitorii lui aparenți - moștenitorii aparenți sunt obligați la
restituirea bunurilor succesorale, la cererea autorului lor; obligația restituirii bunurilor există pentru toți
moștenitorii aparenți, nefăcându-se distincția între moștenitorii de bună-credință și rea-credință

Restituirea se face numai la cererea celui îndreptățit, iar până la solicitarea restituirii, moștenitorii
aparenți păstrează posesia bunurilor și dobândesc fructele acestora. La cerere, restituirea se face în
natură sau prin echivalent.

De buna-credință sau de reaua-credință a moștenitorilor aparenți se ține seama la stabilirea modalității

de restituire a bunurilor și a fructelor culese.

Moștenitorul aparent de bună-credință este obligat la restituirea bunurilor în natură, iar, dacă nu este
posibil, la restituirea prin echivalent. Moștenitorul aparent de bună-credință nu este obligat la restituirea
fructelor.

Moștenitorul aparent de rea-credință este obligat la restituirea bunurilor în natură, iar, dacă nu este
posibil, la restituirea prin echivalent. Acesta va fi obligat să restituie fructele pe care le-a dobândit sau ar
fi putut să le dobândească. El va suporta integral și cheltuielile restituirii.

I
între cel declarat mort și subdobânditorii anumitor bunuri din masa succesorală - în actele juridice
de înstrăinare a bunurilor succesorale încheiate de moștenitori aparenți cu terțe persoane se
desființează, părțile fiind repuse în situația anterioară, adică fiind obligate la restituirea bunurilor
 3. Comorienții

În vechea reglementare, comorienții sunt persoanele care decedau sau dispăreau în aceeași împrejurare,
fără a se putea stabili dacă una a supraviețuit alteia.

Acest articol se aplica, prin analogie, și codecedaților, adică persoanelor care decedat în împrejurări
diferite, fără a se putea stabili dacă o persoană i-a supraviețuit alteia.

Noțiunea din incapacitate și incapabil

Orice persoană fizică are personalitate juridică (capacitate juridică), adică poate fi subiect de drept, titular
de drepturi și de obligații. Scopul recunoașterii capacității juridice este acela de a permite persoanei fizice se
participe la viața juridică.

Participarea e activă constă în încheierea de acte juridice. Prin încheierea de acte juridice survin modificări
în raporturile personale și patrimoniale ale persoanei, de o mai mare sau mai mică importanță. De aceea,
legea nu permite tuturor persoanelor fizice se încheie acte juridice. Adică nu toate persoanele au
capacitatea de a încheia personal acte juridice, și nu mai acelea care au maturitatea fizică și psihică
necesară pentru a înțelege semnificația actelor pe care le încheie.

Legea stabilește criterii obiective pentru determinarea capacității, anume vârsta și sănătatea. În funcție de
aceste criterii se distinge între capacitate și incapacitate.

Capacitatea = posibilitatea persoanei fizice de a încheia personal acte juridice civile.

Incapacitatea = imposibilitatea persoanei fizice de a încheia personal acte juridice civile.

Literatura de specialitate se face distincția între capacitatea de folosință și capacitate de exercițiu și în mod
corespunzător între incapacitatea de folosință și incapacitatea de exercițiu.

Incapacitatea poate fi privită:

În sens larg: se referă la persoanele fizice care nu pot încheia deloc acte juridice sau nu le pot
încheia personal, adică la incapabili

Exemplu: minorii care nu au împlinit 14 ani, persoanele puse sub interdicție judecătorească

Aceștia sunt afectați de o incapacitate generală – care cuprinde totalitatea actelor juridice – și
absolută – fiind împiedicați să încheie acte juridice cu orice persoană.

În sens restrâns: rezultă dintr-un reglementare legală, care împiedică anumite persoane să
exercite anumite drepturi, atunci când se află în anumite situații

Această incapacitate este parțială – nu include toate drepturile persoanei respective, ci numai pe
acelea la care legea face trimitere – și relativă – pentru că împiedică încheierea valabila a unui act
juridic de către incapabil cu anumită sau cu anumite persoane.

Incapacitatea = imposibilitatea persoane își exercită drepturile și de a-și asuma obligații, prin încheierea,
personal, de acte juridice de drept privat

Incapabilii = aceia care nu au capacitatea de a încheia personal acte de drept privat, adică minori – sub 14 ani
–, cei puși sub interdicție judecătorească și toți aceia cărora o dispoziție legală le interzice încheierea anumitor
acte juridice
Clasificarea incapacității

A. În funcție de întinderea ei:

Generală - care îl împiedică pe incapabil de la încheierea tuturor actelor juridice de drept privat

: Specială - care privește doar anumite acte juridice, pe care incapabilul nu le poate încheia cu
anumite persoane

B. În raport de reglementarea ei legală:

-
Naturală - rezultă din lipsa discernământului necesar pentru încheierea de acte juridice – care se
referă la minori și la persoanele alienate sau debilii mintal, ce nu au fost puse sub
interdicție judecătorească

Legală - declarată prin lege – care se referă la minori și la alienație și debili mintali puși sub interdicție

:
judecătorească

C. În funcție de scopul urmărit:

Cu caracter de sancțiune - incapacitatea care rezultă dintr-o pedeapsă civilă (decăderea din
exercițiul drepturilor părintești)

-
,
Cu caracter de protecție - destinată să protejeze persoanele fizice de propria lor imaturitate și
nepricepere la încheierea de acte juridice (minori și interzișii) sau să
protejeze persoanele cu care incapabili încheia acte juridice

D. În funcție de modul în care operează:

-
De drept

I
Efect al unei hotărâri judecătorești - (Exemplu: decăderea din exercițiul drepturilor
părintești)
E. În raport de opozabilitate:

Absolută - incapabilul nu poate încheia acte juridice cu nicio altă persoană

1. Minorii - minorul, adică persoana fizică de la naștere și până la vârsta majoratului – aceea de 18 ani –, este
considerat incapabil de a încheia singură acte juridice de drept privat, deoarece nu este dezvoltat suficient, fizic și
psihic, și deci nu are discernământul necesar pentru a putea participa singur la viața juridică, încheind actele
juridice referitoare la persoană și la patrimoniul său.

2. Minorii sub 14 ani - legea face unele distincții în ceea ce-l privește pe minor, care au la bază dezvoltarea lui
progresivă, pe măsură ce înaintează în vârstă. Minorii care nu au împlinit 14 ani sunt lipsiți total de capacitatea
de exercițiu, adică de capacitatea de a încheia singuri acte juridice. Ei sunt incapabili în mod absolut. De la 14
ani, minorii dobândesc o capacitate de exercițiu restrânsă.

Incapacitatea minorilor sub 14 ani are ca scop ocrotirea lor. Aceasta nu înseamnă că incapabilii nu pot încheia
deloc acte juridice, ci doar că actele juridice se încheie de către reprezentanților legali (părinți, tutore sau
curator, după caz).

Persoanele fizice lipsite de capacitatea de exercițiu pot încheia, personal, în mod valabil, anumite acte juridice
patrimoniale și nepatrimoniale.

•
Acte juridice patrimoniale – se disting două categorii:

Acte juridice de conservare – caracter necesar și urgent și care urmăresc păstrarea unui drept sau

i
preîntâmpinarea pierderii lui Și sunt întotdeauna profitabile titularului dreptului subiectiv civil
respectiv, presupun cheltuieli minime în raport de rezultatul urmărit (exemplu: întreruperea unei
prescripții)

Acte juridice mărunte – pentru nevoile obișnuite ale inculpabilului, nu pot aduce atingerea
intereselor autorului lor, valoare relativ redusă (exemplu: cumpărarea de bilete de tramvai,
autobuz, etc.)

Acte juridice nepatrimoniale (exemplu: ascultarea minorului care a împlinit 10 ani în

vederea încuviințare adopției)

Acte juridice privind îndeletnicirile minorului

Sancțiune civilă care se aplică în cazul nerespectării regulilor referitoare la încheierea de acte
juridice de către minorul sub 14 ani este nulitatea relativă, anulabilitatea actului juridic astfel
încheiat

3. Interzișii judecătorești - sunt puse sub interdicție judecătorească, în vederea protecției lor, persoanele
alienate și debile mintal. Persoana care nu are discernământul necesar pentru a se îngriji de interesele sale, din
cauza alienației ori debilității mintale, va fi pusă sub interdicție judecătorească.

Deci boala psihică nu este sinonimă cu handicapul psihic. Handicapul psihic este o consecință a bolii psihice.
Rezultă că nu se poate pune semnul de egalitate între alienație mintală și debilitatea mintală ori întreba la
psihică și handicapul psihic.

Prin alienație mintală se poate înțelege boala psihică, iar prin debilitate mintală insuficienta dezvoltare
psihică. Alienația mintală apare în cursul vieții, este dobândită, iar debilitatea mintală este nativă, există de la
naștere .

Minorul alienat sau debil mintal poate fi pus și el sub interdicție judecătorească, dacă are capacitate restrânsă de
exercițiu, deci după 14 ani. Până la 14 ani, punerea minorului alienat sau debil mintal sub interdicție nu se
justifică.
 Nu pot fi puse sub interdicție judecătorească persoanele vârstnice care, din cauza bătrâneții și bolii, își pot
pierde temporar discernământul sau acelea care suferă de o lipsă pasageră a discernământului, din cauza
toxicomaniei, alcoolismului sau altor cauze, deși punerea sub interdicție în asemenea cazuri a reprezenta o
măsură de protecție lor, protecție față de ei înșiși, precum și pentru cei din jurul lor.

La această soluție s-ar putea ajunge dacă alienația și debilitatea mintală ar fi înlocuite cu noțiunea de tulburare
psihică.

4. Categorie intermediară - pe măsura înaintării în vârstă, minorul dobândește cunoștințe și unu oarecare
discernământ, astfel încât poate încheia singur o parte din actele juridice pe care le-ar putea încheia dacă ar fi
major.

Minorul cu vârsta cuprinsă între 14 și 18 ani are capacitate de exercițiu restrânsă. Capacitatea de exercițiu
restrânsă poate fi privită ca o incapacitate limitată a minorului între 14 și 18 ani, care poate încheia acte
juridice, dar care, pentru a fi valabile, necesită și încuviințări.

Încuviințările reprezintă o cerință de validitate a actului juridic și sunt destinate să-l protejeze pe minor de
influențele și abuzurile terților, dar și să-i ocrotească pe terții de bună-credință cu care minorul încheia acte
juridice.

Relativă - imposibilitatea persoanei fizice de a încheia anumite acte juridice de drept privat cu o anumită sau
cu anumite persoane, expres prevăzute de lege

Capacitate deplină de exercițiu

Capacitatea de exercițiu deplină ca regulă se dobândește la majorat, adică la vârsta de 18 ani. La

această vârstă se prezumă cu o persoană are maturitatea psihologică și biologică necesară asumării
responsabilității faptelor și actelor sale .

Un caz special de dobândirea capacității deplină de exercițiu, înainte de majorat, este acela al
minorului care se căsătorește pentru motive temeinice, care a împlinit vârsta de 16 ani și care se poate
căsători în temeiul unui vis medical, cu încuviințarea părinților săi sau, după caz, a tutorelui și cu
autorizația instanței de tutelă.

În actualul cod civil introduce și o noțiune nouă, aceea de capacitate de exercițiu anticipată, care
apare ca un al doilea caz de dobândirea capacității deplină de exercițiu înainte de majorat. Prin această
formulă juridică de emancipare, persoana emancipată nu devine major, și își păstrează în continuare
statutul de minori, de care legea leagă anumite consecințe juridice.

Persoana juridică

Capacitatea civilă a persoanei juridice, asemănător persoanei fizice, are două componente: capacitate de
folosință și capacitate de exercițiu.

Capacitatea de folosință -

procedurea- de iusoeieke sale

éuregisteeare
Capacitate de folosință este aptitudinea de a avea drepturi și obligații civile și începe în mod diferit pentru
persoanele juridice, în funcție de modul lor de înființare și de categoria de persoane juridice din care fac parte.
Astfel, data dobândirii capacității de folosință diferă în funcție de modul de înființare.

Persoanele juridice care sunt supuse înregistrării dobândesc capacitatea de folosință. Prin înregistrare se înțelege
înscrierea, înmatricularea sau orice altă formalitate de publicitate prevăzute de lege, realizată în scopul dobândirii
personalității juridice sau a luării în evidență a persoanelor juridice legal înființate.

Și persoana juridică, la fel ca persoană fizică, are o capacitate de folosință anticipată. Capacitate de folosință
anticipată este reglementată în Codul civil, potrivit căruia persoanele juridice care sunt supuse înregistrării (nu și
celelalte) pot, chiar de la data actului de înființare, să dobândească drepturi și să își asume obligații, însă numai în
măsura necesară pentru ca persoana juridică să ia ființă în mod valabil.
În vechea reglementare, conținutul capacității de folosință a persoanei juridice era determinat de scopul / obiectul
de activitate pentru care era înființată persoana juridică, cuprinzând aptitudine generală și abstractă de avea toate
acele drepturi și obligații care serveau realizării scopului ei. Acesta era principiul specialității capacității de
folosință. Persoana juridică nu putea avea decât acele drepturi care corespunde scopului ei, stabilit prin lege, actul
de înființare sau statut. Orice act juridic care nu era făcut în vederea realizării acestui scop era nul.

În reglementarea noului Cod civil, în conținutul capacității de folosință intră orice drepturi și obligații civile, cu
excepția celor a care, prin natura lor sau potrivit legii, nu pot aparține decât persoanei fizice. Prin urmare,
persoanele juridice nu trebuie să respecte principiul specialității capacității de folosință.

El trebuie însă respectat de către persoanele juridice fără scop lucrativ. Pentru desfășurarea activităților lucrative,
se impune avizare sau autorizarea, ceea ce împiedică persoanele juridice să acționeze în lipsa avizelor și
autorizațiilor.

Actele juridice încheiate cu încălcarea prevederilor referitoare la conținutul capacității de folosință sunt lovite de
nulitate absolută.

Încetarea capacității de folosință a persoanei juridice are loc atunci când încetează personalitatea juridică.

Capacitatea de exercițiu

Capacitatea de exercițiu a persoanei juridice constă în aptitudinea ei de a-și exercita drepturile și de a-și asuma
obligațiile, încheind acte juridice civile, prin organele sale de administrare. Capacitatea de exercițiu a persoanei
juridice se dobândește la data constituirii organelor sale de administrare.

Organe de administrare = persoanele fizice sau persoane juridice care, prin lege, actul de constituire sau statut, sunt
desemnate să acționeze, în raporturile cu terții, individual sau colectiv, în numele și pe seama
persoanei juridice.

Raporturile dintre persoana juridică și organele sale de administrare sunt supuse, prin analogie, regulilor
mandatului, dacă nu se prevede altfel.

Până la data constituirii organelor de administrare, exercitarea drepturilor și îndeplinirea obligațiilor care privesc
persoana juridică se fac de către fondatori ori de către persoanele fizice sau juridice desemnate în acest scop.

În vederea asigurării unei bune administrări, se prevăd situațiile de incapacitate și incompatibilitate referitoare la
anumite categorii de persoane care nu pot face parte din organele de administrare și control ale persoane juridice.

Astfel, nu pot face parte din organele de administrare și de control ale persoanei juridice:

- incapabilii

- cei capacitate de exercițiu restrânsă

- cei decăzuți din dreptul de a exercita o funcție în cadrul acestor organe

- cei declarați prin lege sau prin actul de constituire incompatibil să ocupe o astfel de funcție.
Conținutul raportului juridic civil

Conținutul raportului juridic civil este format din drepturile și obligațiile subiectelor participante la raportul juridic
civil.

Orice persoană fizică sau juridică este titulară a unui patrimoniu care include toate drepturile și datoriile ce pot fi
evaluate în bani și aparțin acestea.

Într-un raport juridic civil simplu - adică atunci când raportul juridic are în conținutul său dreptul reale sau
drepturi nepatrimoniale, subiectul activ are, în principiu, numai drepturi, iar subiectul pasiv – care nu este
determinat – are numai o obligație negativă și generală, de a nu face.

În raporturile juridice civile complexe - adică în cazul raporturilor obligaționale, fiecare subiect are atât
drepturi, cât și obligații.

Indiferent dacă raportul juridic este simplu sau complex, fiecare drept al unui subiect, adică fiecare drept subiectiv, are
o obligație corelativă.

Drept subiectiv civil = prerogativă recunoscută subiectului activ, de către dreptul obiectiv, de avea el însuși o
conduită, precum și de a pretinde de la subiectul pasiv o conduită, putând apela, la
nevoie, la forța de constrângere a statului

Obligația civilă corelativă dreptului subiectiv civil =
îndatorirea subiectului pasiv de a avea o
anumită conduită față de subiectul activ,
adică de a da, de a face sau de a nu face
ceva, această conduită putut fi pusă, la
nevoie, prin forța de constrângere a statului

Deosebiri între dreptul absolut și relativ:

Clasificarea drepturilor subiective civile: 1. La dreptul absolut este cunoscut doar subiectul activ, în timp ce în
cadrul dreptului relativ sunt cunoscute ambele subiecte, atât cel activ, cât
și cel pasiv

2. Prin opozabilitatea erga omnes, specifică dreptului absolut, subiectul

pasiv are obligația generală și obligatorie de a se abține de la orice acțiune
ce ar împiedica subiectul activ de a-și exercita dreptul, în timp ce prin
opozabilitatea inter partes, obligația este între părțile participante și
succesorilor.

A. După gradul de opozabilitate:

Dreptul absolut = acel drept subiectiv civil în temeiul căruia titularul său poate avea el însuși o anumită
conduită. El produce efecte față de toate persoanele fizice și juridice (erga omnes). Presupune
un raport juridic între subiectul activ determinat și subiectul pasiv nedeterminat, reprezentat
de toți ceilalți, care au obligația de a se abține de la încălcarea dreptului absolut
Sunt drepturi absolute toate drepturile personale nepatrimoniale și drepturile patrimoniale reale.

Dreptul relativ = acel drept subiectiv civil în temeiul căruia titularul său – subiectul activ – poate pretinde o
anumită conduită subiectului pasiv, adică să dea, să facă sau să nu facă ceva. El produce efecte
numai între titularul său, ca subiect activ, și una sau mai multe persoane individualizate, ca
subiect pasiv (inter partes).

Sunt drepturi relative toate drepturile patrimoniale de creanță.

B. După natura conținutului drepturilor:

Drepturi patrimoniale - drepturile subiective civile care au conținut economic, evaluabil în bani

Totalitatea drepturilor patrimoniale, precum și a obligațiilor cu conținut economic, evaluabil în bani, care aparțin
unei persoane alcătuiesc patrimoniul persoanei respective.

Ele pot fi clasificate în drepturi reale și drepturi de creanță.

Dreptul real - acel drept subiectiv civil patrimonial în temeiul căruia titularul sau își poate exercita
prerogativele asupra unui bun determinat, în mod direct, fără a fi necesară intervenția
unei alte persoane. Sunt limitate ca număr și expres prevăzute de către lege.

Titularul unui drept de proprietate are facultatea de a face ce dorește cu bunul aflat în proprietatea sa.

Exemplu: îl poate închiria, înstrăina, greva de o sarcină, nefiind nevoie de acordul unei alte persoane

În cazul dreptului real, subiectul activ este determinat, iar subiectul pasiv nedeterminat.

Subiectul pasiv (reprezentat de toți ceilalți) are obligația generală și negativă de a se abține să aducă
atingere drepturilor subiectului activ său. Subiectul activ are un drept de urmărire și un drept de
preferință.

Dreptul de urmărire constă în prerogativa recunoscută titularului (subiectul activ) de a pretinde

restituirea bunului de la orice persoană l-ar deține.

Dreptul de preferință constă în prerogativa recunoscută titularului dreptului real de a-și realiza dreptul
cu precădere față de titularii altor drepturi.

Dreptul de creanță - acel drept subiectiv civil patrimoniale în temeiul căruia titularul său, subiectul
activ (creditorul), poate pretinde subiectului pasiv (debitorul) să dea, să facă sau
să nu facă ceva

În cazul dreptului de creanță, atât subiectul activ (creditorul), cât și subiectul pasiv (debitorul) sunt
determinate. Subiectul pasiv are obligația de a da, a face sau nu face ceva. Drepturile de creanță sunt
nelimitate ca număr și eu ca izvor actele și faptele juridice.

Drepturi personale nepatrimoniale - drepturi subiective civile care nu pot fi evaluate în bani. Ele sunt
strâns legate de personalitatea umană

Din categoria drepturilor personale nepatrimoniale fac parte:

– Drepturile care privesc existența și integritatea fizică și morală a persoanei ( exemplu: dreptul la viață,
la sănătate, la integritatea fizică și psihică, la onoare, la reputație, la demnitate, etc.)

– Drepturile care privesc atributele de identificare ale persoanei ( exemplu: dreptul la nume, domiciliu,
reședință, etc.)

– Drepturile care privesc creația intelectuală (exemplu: dreptul de autor, de inventator, etc.)
 C. După corelația dintre drepturi:

Drepturi principale - drepturi subiective civile care au o existență independentă, nedepinzând de un alt drept

Toate drepturile personale nepatrimoniale sunt drepturi principale.

Drepturile patrimoniale pot fi principale sau accesorii. Drepturile patrimoniale principale se împart în drepturi reale
principale și drepturi de creanță principale.

Drepturile reale principale sunt dreptul de proprietate și dezmembrămintele dreptului de proprietate:

1. Dreptulde proprietate publică (al statului și al unităților administrativ – teritoriale) și dreptul

de proprietate privată (al persoanei fizice, al persoanei juridice, al statului și unităților administrativ
– teritoriale, în calitatea lor de persoane juridice) - dreptul de proprietate este dreptul care permite
titularului său, persoană fizică sau juridică, să posede, să folosească și să dispună liber de un lucru, care se
află supus în mod exclusiv, absolut și perpetuu în puterea proprie a titularului său

2. Dreptul de superficie – în noul Cod civil, dreptul de a avea sau de a edifica o construcție pe terenul
altuia, deasupra ori în subsolul acelui teren, asupra căruia superficiarul dobândește un drept de folosință

3. Dreptul de uzufruct – prerogativă recunoscută uzufructuarului de a poseda și folosi bunul

proprietatea unei alte persoane, întocmai ca proprietarul, cu obligația de a-i conserva substanța

4. Dreptul de uz – prerogativă recunoscută uzuarului de a poseda și de a folosi un lucru, proprietatea

altuia, și de a-i culege fructele naturale și industriale numai pentru nevoile lui și ale familiei sale

5. Dreptul de abitație – prerogativă recunoscută titularului de a poseda și folosi o locuință, proprietate

altei persoane (nudului proprietar), împreună cu soțul și copiii săi, chiar dacă nu a fost căsătorit sau nu
avea copii la data la care s-a constituit abitația, precum și cu părinții ori alte persoane aflate în întreținere;
în materie succesorală, regăsim dreptul de abitație al soțului supraviețuitor

6. Dreptul de servitute – prerogativă recunoscută titularului dreptului de proprietate asupra unui

imobil de a pretinde instituirea unei sarcini asupra unui alt imobil, având alt proprietar, pentru uzul și
utilitatea propriului său imobil

7. Dreptul de administrare – drept real corespunzător proprietății publice și aparține regiilor

autonome sau, după caz, autorităților administrației publice centrale ori locale și altor instituții publice de
interes național, județean sau local; titularul dreptului de administrare poate folosi și dispune de bunul dat
în administrare în condițiile stabilite de lege și, dacă este cazul, de actul de constituire

8. Dreptul de concesiune – drept real corespunzător proprietății publice; are ca izvor contractul de
concesiune, care se încheie între concedent (o autoritate publică) și concesionar (orice persoană fizică sau
juridică), prin care concedentul recunoaște dreptul și, în același timp, obligația concesionarului de exploata
un bun, proprietate publică a statului ori a unităților administrativ – teritoriale, pe o perioadă determinată,
în schimbul unei redevențe

9. Dreptul de folosință asupra bunurilor proprietate publică – prerogativă în temeiul căruia

titularul poate întrebuința bunul în interesul său, percepându-i fructele; În noul Cod civil, fructele civile pot
fi culese numai dacă există o astfel de prevedere în actul de constituire; alături de dreptul de administrare
și dreptul de concesiune, dreptul de folosință este un drept real corespunzător proprietății publice
 Drepturile de creanță principale sunt majoritatea drepturilor de creanță ( exemplu: contractul de rentă
viageră).

Drepturile patrimoniale accesorii se împart în drepturi reale accesorii și drepturi de creanță accesorii.

Drepturi reale accesorii:

1. Dreptul de ipotecă – prerogativă recunoscută creditorului ipotecar de obține a satisfacerea creanței sale
din valoarea bunului ipotecat, cu preferință și indiferent în proprietatea cui s-ar găsi bunul momentul executării

2. Dreptul de gaj – prerogativă recunoscută creditorului gajist de a-și satisface creanța din valoarea unui bun
mobil gajat al debitorului său, cu preferință față de alți creditori

3. Privilegiile – preferință acordate de lege unui creditor în considerarea creanței sale

4. Dreptul de retenție – în vechea reglementare, dreptului de retenție nu îi era consacrat niciun text special;
el era desprins din anumite dispoziții

Drepturi de creanță accesorii:

1. Dreptul la dobândă al creditorului – decurge dintr-un contract de împrumut cu dobândă; dreptul de

creanță principal constă în restituirea împrumutului, iar dreptul accesoriu în plata dobânzii

2. Dreptul subiectiv care ca izvor fideiusiunea – adică acel contract prin care o persoană numită
fideiusor se obligă față de creditorul altei persoane se execute obligația celui pentru care garantează, dacă acesta nu
o va executa

3. Dreptul de a pretinde arvuna – dacă, la momentul încheierii contractului, o parte de celelalte, cu titlu de
arvună, o sumă de bani sau alte bunuri fungibile, în caz de executare arvuna trebuie imputată asupra prestației
datorate sau, după caz, restituită; dacă partea care a dat arvună nu execută obligația fără justificare, cealaltă parte
poate denunțat contractul, reținând arvuna; E atunci când executarea provine de la partea care a primit arvună, ce
altă parte poate denunțat contractul și poate cere dublul acesteia – aceasta este arvuna confirmatorie

4. Dreptul subiectiv care are ca izvor clauza penală – aceea convenții accesorii unui contract prin care
părțile stipulează că debitorul se obligă la o anumită prestație în cazul neexecutării obligației principale
 D. După gradul de certitudine conferit titularilor drepturilor:

Drept simplu - drept subiectiv civil care conferă titularului său deplina certitudine și siguranță; el poate fi
exercitat de la nașterea sa, în mod necondiționat; majoritatea drepturilor subiective civile
sunt simple

Dreptul afectat de o modalitate - nu conferă titularului său aceeași certitudine și siguranță că un

drept simplu, existența sau exercitarea lui depinzând de un
eveniment viitor, sigur sau nesigur ca realizare, adică de o
modalitate – de un termen, de o condiție sau de o sarcină.

Dreptul subiectiv afectat de un termen - este un eveniment viitor și sigur ca realizare; poate fi exercitat de
la împlinirea termenului sau se stinge la împlinirea termenului,
după caz

Dreptul subiectiv afectat de o condiție - este un eveniment viitor și nesigur ca realizare; este incert în ceea
ce privește însăși existența sa

Dreptul subiectiv afectat de o sarcină - obligație impusă grafiticatului în actele cu titlu gratuit; este nesigur
în ceea ce privește eficacitatea lui

În literatura juridică sunt analizate și alte drepturi care conferă titularului lor mai puțină siguranță și certitudine
chiar decât un drept afectat de modalități. Este cazul dreptului eventual și al dreptului viitor.

Dreptul eventual este dreptul subiectiv civil căruia îi lipsește fie obiectul, fie titularul (subiectul).

exemplu: dreptul la repararea unui prejudiciu ce poate fi produs în viitor (lipsește obiectul).

Dreptul viitor este dreptul subiectiv civil căruia îi lipsesc atât obiectul, cât și titularul (subiectul).

exemplu: dreptul la o succesiune viitoare

Recunoașterea, exercitarea și apărarea drepturilor subiective civile

Recunoașterea drepturilor subiective civile = înseamnă reglementarea lor în norme juridice civile.
Astfel, drepturile și libertățile civile ale persoanelor fizice
și juridice sunt recunoscute, ocrotite și garantate de
lege.

Recunoașterea mai este realizată de către Constituție, care recunoaște anumite drepturi fundamentale ale
cetățenilor.
Exercitarea drepturilor subiective civile = înseamnă a le valorifica, a le pune în mișcare, în acțiune, a le
manifesta. Nu există obligația ca drepturile subiective civile
să fie exercitate, titularii lor având posibilitatea de a le
exercita sau nu.

Dacă titularii aleg să exercite drepturile subiective civile, atunci trebuie să respecte următoarele reguli:

1. să exercite drepturile subiective civile respectând legile și regulile de conviețuire socială

2. exercitarea drepturilor să se facă în limitele externe ale acestora, atât materiale, cât și juridice, depășirea lor
însemnând săvârșirea unui anumit act fără drept, în afara dreptului subiectiv.

3. exercitarea drepturilor să se facă în limitele interne ale acestora, adică numai potrivit scopului economic și
social în care au fost cunoscute de lege

4. exercitarea drepturilor cu bună-credință; buna-credință nu este definită în legislație

Încălcarea primelor 2 reguli înseamnă săvârșirea unor acte în afara dreptului subiectiv, fără drept. Fapta are o
latura penală și una civilă.

Încălcarea ultimelor 2 reguli înseamnă exercitarea abuzivă a dreptului subiectiv civil.

Abuzul de drept = constă în exercitarea unui drept subiectiv civil contrar scopului economic-social în care a
fost recunoscut de către lege și de regulile de conviețuire socială și contrar bunei-credințe.

Pentru existența abuzului de drept trebuie îndeplinite următoarele condiții:

1. să existe un drept subiectiv civil, deoarece un abuz de drept nu există în afara unui drept subiectiv civil; dacă
sunt încălcate legea sau regulile de conviețuire socială prin săvârșirea de fapte ilicite care nu au legătură cu un
drept subiectiv civil, atunci are loc delict civil, nu un abuz de drept

2. dreptul subiectiv civil să fie exercitat cu rea-credință și contrar scopului economico-social în care a fost
recunoscut de către lege

3. exercitarea abuzivă să ducă la producerea unui prejudiciu (moral sau patrimonial)

Sancțiunea abuzului de drept constă în tragerea la răspundere civilă a titularului care și-a exercitat dreptul
subiectiv civil în mod abuziv, prin obligarea acestuia la daune-interese pentru prejudiciile patrimoniale / morale
cauzate altor persoane. Regulile ce se aplică sunt acelea stabilite pentru răspunderea civilă delictuală.

Abuzul de drept nu trebuie confundat cu frauda (=reprezintă folosirea unor manopere viclene având ca scop
aplicarea doar anumitor norme ce îl avantajează pe beneficiar, eludând astfel aplicarea unor altor norme de
drept incidente în cauza respectivă).
 Apărarea drepturilor subiective civile = înseamnă ocrotirea, protecția acestora împotriva celor care
le încalcă sau le contestă, le nesocotesc. Mijlocul juridic de
apărare a drepturilor este acțiunea civilă.

Acțiunea civilă = ansamblul mijloacelor procedurale prin care, în cadrul procesului civil, se asigură protecția
dreptului subiectiv civil – prin recunoaștere sau realizarea lui – în cazul în care a fost încălcat
sau contestat.

Dreptul subiectiv civil încălcat nu poate fi protejat în cadrul dreptului material. Pentru protecția lui se recurge la
normele dreptului procesual civil, prin acțiunea civilă.

Deci unul dintre elementele dreptului subiectiv civil este dreptul la acțiune, adică dreptul de a recurge la acțiune.
Dreptul la acțiune înseamnă dreptul de a sesiza instanța prin cererea de chemare în judecată, dreptul de a obține
sancționarea pârâtului, dreptul de a exercita căile de atac, dreptul de a obține executarea silită. Titularul dreptului
la acțiune de exercită parțial sau în totalitate, după caz. Acțiunea civilă este însă facultativă. Dacă nu există
voința de a acționa, titularul dreptului subiectiv civil încălcat nu poate fi constrâns să o facă.

Clasificarea obligațiilor civile

A. După izvoare, obligații care se nasc din:

Actul juridic = manifestarea de voință, unilaterală, bilaterală sau multilaterală, săvârșită cu intenția
de a produce efecte juridice

Faptul juridic = Evenimentul sau acțiunea unei persoane săvârșită fără intenția de a produce efecte
juridice, dar care se produc totuși în temeiul legii. Din această categorie fac parte:

Faptele ilicite - cauzatoare de prejudicii (delictele); delictul este acel fapt ilicit
cauzator de prejudicii, săvârșit printr-o acțiune sau inacțiune, cu rezultatul de a aduce
atingere drepturilor sau intereselor legitime ale altor persoane; delictul dă naștere la
obligația de a repara prejudiciul cauzat, în cadrul răspunderii civile delictuale

Faptele licite - fapte voluntare săvârșite fără intenția de a produce efecte juridice,
dar care se produc totuși în temeiul legii, independent de voința autorului sau chiar
împotriva acestei voințe, deoarece îi afectează interesele unei alte persoane

B. În funcție de obiectul lor:

Obligația de a da, a face sau a nu face

1. Obligația de a da - constă în îndatorirea debitorului dintr-un raport juridic obligațional de a
transmite sau de a constitui în folosul creditorului un drept real asupra unui lucru. Obligația de a
da include și obligația de a preda lucrul.

2. Obligația de a face - constă în îndatorirea debitorului dintr-un raport juridic obligațional de a

presta un serviciu sau de a executa o lucrare sau de a preda un bun

3. Obligația de a nu face - constă în îndatorirea debitorului dintr-un raport juridic obligațional

de a se abține de la anumite acțiuni sau inacțiuni pe care ar fi putut să le facă în lipsa obligației
asumate față de creditor
 Obligații pozitive și obligații negative = obligațiile pozitive sunt acelea care implică o
acțiune, iar cele negative sunt obligațiile care implică
o inacțiune. Obligațiile pozitive sunt obligațiile de a da
și de a face, iar cele negative sunt obligațiile de a nu
face

Obligații de rezultat și obligații de mijloace = obligația de rezultat (sau determinată)

constă în îndatorirea debitorului față de
creditorul unui raport obligațional de a
desfășura o anumită activitate în scopul de a
ajunge la un rezultat bine stabilit. Obligația de
mijloace (sau de prudență și diligență) constă
în îndatorirea debitorului față de creditor, într-
un raport juridic obligațional, de a depune tot
efortul și stăruință în vederea atingerii unui
anumit rezultat

C. După sancțiunea care asigură respectarea lor:

Perfecte = obligația a cărei executare poate fi adusă la îndeplinire, în caz de nevoie, prin apelarea la forța
de constrângere a statului

Imperfecte = obligația a cărei executare nu poate fi adusă la îndeplinire prin apelarea la forța de
naturale
constrângere a statului, dar, dacă este executat de bunăvoie, debitorul nu poate cere
restituirea prestației

D. După gradul lor de opozabilitate:

Obișnuite = debitorul are îndatorirea să aducă obligația la îndeplinire față de creditor așa cum rezultă
din raportul lor juridic obligațional. Majoritatea obligațiilor civile sunt obișnuite.

Reale = obligațiile titularului unui drept real asupra unui bun determinat, pe care o dobândește împreună
cu bunul – de regulă, în temeiul legii – din considerente precum importanța bunului pentru
societate, exploatarea în condiții optime sau păstrarea calităților unui anumit bun

Opozabile terților = obligația debitorului dintr-un contract, care este atât de strâns legată de obiectul
contractului, încât se transmite și unui terț care nu a participat la încheierea
contractului

E. După complexitatea lor:

Simple = nu au în conținutul lor un element de complexitate

Complexe:

Obligații afectate de modalități

1. Obligații afectate de termen - trebuie executate la împlinirea termenului – care este un

eveniment viitor și sigur ca realizare – sau care se stinge la împlinirea termenului, după caz

2. Obligații afectate de condiție - existența lor depinde de un eveniment viitor și nesigur ca

realizare
Obligații plurale = pot fi cu pluralitate de subiecte și cu pluralitate de obiecte

Obligații alternative = au ca obiect două prestații principale, dintre care debitorul,

pentru stingerea obligații, trebuie să execute numai una

Obligații facultative = debitorul se obligă la o singură prestație principală, cu facultatea

de a se libera de obligație executând o altă prestație determinată