CAPITOLUL I

CARACTERIZARE GENERALĂ A DREPTULUI CIVIL

Secţiunea I
Considerente introductive

§ 1. Norma morală – normă juridică

Normele juridice sunt celulele din care este alcătuit dreptul obiectiv. că şi normele morale,
religioase, de politeţe etc., normele juridice sunt reguli de conduită socială, de a căror respectare
depinde buna funcţionare a societăţii, că organism.
În totalitate normele sociale au caracter obligatoriu, altfel ele nu ar fi reguli, ci simple
recomandări. În cazul nerespectării normei, sancţiunea are aceeaşi substanţă că norma însăşi. În
consecinţă, sancţiunea, în caz de nerespectare a unei norme morale va fi morală, în caz de nerespectare
a unei norme religioase va fi de natură religioasă etc. Discutând despre norme şi implicit despre
sancţiuni aplicabile acestora, trebuie avută în vedere existenţa sancţiunilor sociale non-juridice că de
exemplu oprobiul public, excomunicarea, izolarea socială etc.
Aşa cum am arătat, dacă sancţiunea are aceeaşi substanţă că şi norma în ceea ce priveşte norma
juridică putem afirma că sancţiunea în caz de nerespectare a unei norme juridice are natură juridică.
În concluzie, normele juridice au o particularitate care le deosebeşte de toate celelalte categorii
de norme sociale şi anume ceea că la nevoie, ele pot fi aduse la îndeplinire prin forţa de constrângere
(coercitivă) a statului. În multe cazuri, normele juridice au avut la origine, norme morale sau
religioase şi au căpătat caracter juridic doar o dată cu apariţia statului.
În cadrul statului comportamentul social al fiinţelor umane, fie el individual sau al unor
grupuri distincte ce acţionează că entităţi comportamentale, implică respectarea unor reguli de
conduită recunoscute şi acceptate de membrii colectivităţii în interiorul căreia acest comportament se
manifestă.
Atâta timp cât nerespectarea conduitei prescrisă de normă atrăgea din partea colectivităţii doar
refuzul celorlalţi de a accepta comportamentul celui în culpă, acesta fiind supus oprobiului
colectivităţii, norma de conduită rămâne în sfera moralei, ea reprezentând doar o normă morală.
Din momentul în care colectivitatea îşi creează instituţiile şi mecanismele abilitate să impună
respectarea normei de conduită recunoscute şi acceptate, sancţionându-i pe cei sau cel care o încalcă
prin obligarea forţată a acestuia la respectarea conduitei impuse de normă, norma morală dobândeşte
valenţe juridice devenind astfel normă juridică.
Astfel, norma juridică se defineşte că fiind o regulă de conduită generală, impersonală şi
obligatorie, care poate fi îndeplinită, la nevoie, prin forţa coercitivă a statului.

Trăsăturile esenţiale ale normei juridice

a) Norma juridică are caracter general; ea prescrie (prevede, impune) o conduită tipică (un
model de comportament) ce se adresează tuturor persoanelor care îndeplinesc condiţiile din ipoteza
normei;
b) Norma juridică are caracter impersonal, în sensul că ea nu se adresează direct unei persoane.
Chiar şi în ipoteza în care vizează un organism unipersonal, norma juridică nu are în vedere persoană
care, vremelnic, ocupă funcţia respectivă, ci instituţia în sine

§ 2. Structura normei juridice

Structura normei juridice cuprinde următoarele elemente:
a) Ipoteza reprezintă acea parte a normei juridice care desemnează împrejurările concrete în
care urmează să se aplice norma, categoria de persoane cărora li se aplică, condiţiile care trebuie
îndeplinite pentru aplicarea normei;

1
 b) Dispoziţia reprezintă cel mai important element al normei. Ea cuprinde conduita impusă
subiectelor de drept: ce anume trebuie să facă, ce anume nu trebuie să facă, ce anume pot să facă
acestea;
c)Sancţiunea cuprinde consecinţele nerespectării comandamentului (prescripţiei) din
dispoziţie.
Sancţiunea poate fi absolut determinată, dacă organul de aplicare nu are de făcut o
individualizare a sancţiunii (spre exemplu, cazul nulităţii, sancţiune foarte frecventă în dreptul civil)
sau relativ determinată, dacă organul de aplicare trebuie să aprecieze care este, în raport cu
împrejurările concrete ale faptei, sancţiunea potrivită. În acest caz, norma nu cuprinde decât limita
minimă şi cea maximă a sancţiunii.

§ 3. Noţiunea dreptului civil

Prezentarea cât mai larga a dreptului, că totalitate a normelor juridice, i-a preocupat din cele
mai vechi timpuri pe jurişti şi autorităţile publice, interes ce se poarta atât cu privire la studierea
dreptului, cât şi la aplicarea lui.
Cei care au acordat cea mai mare importanta diviziunii dreptului au fost romanii.
In pofida criticilor aduse diviziunii dreptului. în public şi privat, aceasta clasificare este
utilizata şi astăzi de cea mai mare parte a scolii şi doctrinei juridice, satisfăcând în egala măsura atât
scopul practic, cât şi pe cel didactic.
Ceea ce îşi propune să cerceteze aceasta disciplină, este studiul ştiinţei dreptului civil, adică
studiul acelei ramuri a ştiinţei juridice care are că obiect de studiu raportul juridic civil, privit nu
izolat, ci în contextul raporturilor sociale în care el se integrează.
După cum s-a arătat şi în literatura de specialitate, ştiinţa dreptului civil nu se poate margini
la o simplă exegeza de texte, ci are menirea să examineze aceste texte pornind de la izvoarele lor
sociale, să descifreze ceea ce este specific influenţei active pe care legislaţia o exercită asupra
relaţiilor sociale reglementate şi să desprindă în perspectivă căile de perfecţionare a reglementarilor
date.
Deşi în lucrările de specialitate au fost formulate multe definiţii ale dreptului civil ne oprim la
definirea dreptului civil român că fiind acea ramura care reglementează raporturile patrimoniale şi
nepatrimoniale stabilite între persoane fizice şi persoane juridice, aflate pe poziţii de egalitate
juridică.
Conciziunea definiţiei impune unele succinte referiri la elementele acesteia:
Mai întâi, conţinutul dreptului civil îl formează totalitatea normelor de drept civil, care sunt
cuprinse în izvoarele dreptului civil, anume Codul civil şi alte acte normative. Totalitatea normelor
de drept civil este ordonată în instituţiile dreptului civil, adică grupe de norme de drept civil care
reglementează subdiviziuni ale obiectului dreptului civil , cum ar fi: raportul juridic civil, actul juridic
civil, prescripţia extinctivă, subiectele dreptului civil, drepturile reale principale, obligaţiile civile în
general, contractele civile speciale, dreptul de proprietate individuală, succesiunile s.a.
Obiectul dreptului civil este format din raporturile patrimoniale şi raporturi nepatrimoniale
stabilite între persoane fizice şi persoane juridice.
Ansamblul relaţiilor sociale care formează obiectul dreptului civil este compus deci din două
mari categorii: raporturile patrimoniale şi cele personale nepatrimoniale.
Raportul patrimonial este acela al cărui conţinut poate fi evaluat în bani pe când cel
nepatrimonial nu poate fi astfel evaluat.
Este important de reţinut faptul că dreptul civil nu reglementează toate raporturile
patrimoniale şi nepatrimoniale din societate, deoarece şi alte ramuri de drept cum sunt dreptul
familiei, dreptul comercial, dreptul muncii, etc., au obiect de reglementare raporturi patrimoniale şi
nepatrimoniale. Este şi motivul pentru care va trebuie să abordăm şi problema delimitării dreptului
civil faţă de alte ramuri de drept.
După natura sau felul drepturilor subiective civile care intră în conţinutul lor, raporturile
juridice civile patrimoniale formează două categorii:
- raporturile reale, care au în conţinutul lor drepturile reale principale;
- raporturile obligaţionale (sau de obligaţii), care au în conţinutul lor drepturile de creanţă,
2
indiferent că acestea izvorăsc dintr-un act juridic sau dintr-un fapt juridic.
Raporturile juridice civile nepatrimoniale se grupează în trei categorii:
- raporturile care privesc existenţa şi integritatea subiectelor de drept civil, adică acele
raporturi care au în conţinutul lor drepturi personale nepatrimoniale precum dreptul la viaţă, sănătate,
reputaţie etc.;
- raporturile de identificare, care sunt acelea care au în conţinutul lor drepturile prin care se
individualizează subiectele de drept civil (dreptul la nume, domiciliu, reşedinţă, denumire, sediu etc.);
- raporturile generate de creaţia intelectuală, respectiv acele raporturi care au în conţinutul lor
drepturile personale nepatrimoniale ce au că izvor opera ştiinţifică, literară, artistică, invenţia sau alt
obiect de proprietate industrială (spre exemplu, dreptul la paternitatea operei).
Ultimul element al definiţiei vizează subiectele (părţile) raporturilor de drept civil, acestea
fiind persoanele fizice şi persoanele juridice. Fiinţa umana (persoană fizică) nu are nevoie de o calitate
specială pentru a fi subiect de drept civil, fiind suficient că ea să existe. Persoana juridică, este un
colectiv organizat având un patrimoniu propriu şi un scop determinat.1

§ 4. Rolul dreptului civil

Rolul dreptului civil este acela de a contribui, prin normele sale, la ocrotirea valorilor
patrimoniale şi personale nepatrimoniale ale persoanelor fizice şi juridice. De asemenea, dreptul civil
reprezintă o garanţie a formarii unei conştiinţe juridice corecte, precum şi a respectării şi întăririi
moralei.
Din punct de vedere ştiinţific dreptul civil este ramura dreptului cea mai bine elaborată şi
articulată. Vechimea sa i-a permis să elaboreze şi să rodeze principalele noţiuni juridice. Ca urmare,
pe măsură ce au apărut noi ramuri de drept ele au împrumutat ca atare sau au adaptat multe dintre
aceste noţiuni.
Pe de altă parte, dreptul civil are funcţia de a fi drept comun faţă de alte ramuri de drept privat.
Aceasta înseamnă că ori de câte ori altă ramură de drept privat nu conţine norme juridice proprii care
să reglementeze un anumit aspect al unui raport juridic sau când normele sale ar fi insuficiente, se va
recurge la norma corespunzătoare din dreptul civil.
De altfel, unele ramuri de drept prevăd în mod expres împrumutarea unor norme juridice de
la dreptul civil.
În concluzie, dreptul civil ocupă un loc important în sistemul dreptului românesc.

§ 5. Principiile dreptului civil român

La fel că şi în alte ramuri ale dreptului românesc, şi în dreptul civil există trei reguli de bază,
călăuzitoare, care orientează reglementarea şi interpretarea dispoziţiilor legale, fie pentru o ramură
de drept, fie la nivelul tuturor ramurilor de drept. În doctrină aceste reguli de bază le întâlnim sub
denumirea principii.
În funcţie de domeniul de aplicare sau după vocaţia lor se disting:
- principiile fundamentale ale dreptului român;
- principiile fundamentale ale dreptului civil român;
- principii ale uneia sau mai multor instituţii de drept civil.
Principiile fundamentale ale dreptului român sunt idei de bază ce se regăsesc în întreaga
legislaţie a României, ca stat de drept, în curs de consolidare. Ele sunt formulate de “ Teoria generala
a dreptului”. Astfel de principii sunt: principiul democraţiei, principiul egalităţii în faţa legii,
principiul legalităţii, principiul separaţiei puterilor în stat. Asemenea principii se consacră de
Constituţie de Coduri, precum şi de alte legi importante.
Fiind principii fundamentale ale dreptului nostru, în întregul său, fireşte, ele sunt principii şi
ale dreptului civil român.
Principiile fundamentale ale dreptului civil sunt idei călăuzitoare pentru întreaga legislaţie
civilă; cu alte cuvinte, aceste principii privesc toate instituţiile dreptului civil, chiar dacă nu-şi
manifestă prezenţa cu aceeaşi intensitate. Se includ în acostă categorie următoarele principii:

1
E. Chelaru, Drept civil. Partea generală, ed. All Beck, Bucureşti, 2003, p. 5-6.
3
 - principiul proprietăţii;
- principiul egalităţii în faţa legii civile;
- principiul îmbinării intereselor personale cu interesele generale;
- principiul ocrotirii şi garantării drepturilor subiective civile2.
Principiile instituţiilor dreptului civil sunt idei de bază ce se aplică fie numai într-o instituţie,
fie în două sau mai multe instituţii ale dreptului civil. Deci, ele au o vocaţie mai redusă decât
principiile fundamentale ale dreptului civil, acestea din urma având o vocaţie generală, pentru această
ramură de drept.
Asemenea principii se studiază în cadrul diferitelor materii ori instituţii ale dreptului civil, în
toata semnificaţia lor. Spre exemplu:

- principiul consensualismului, priveşte forma actului juridic civil (Prin principiul

consensualismului se înțelege acea regulă de drept potrivit căreia simpla manifestare de
voință este nu numai necesară, ci și suficientă pentru ca actul juridic civil să ia naștere
în mod valabil);
- principiul forţei obligatorii (pacta sunt servanda), îşi găseşte aplicarea în materia actului
juridic civil (este acea regulă de drept potrivit căreia actul juridic civil legal încheiat se
impune părților (în cazul contractelor) sau părţii (în cazul actelor juridice unilaterale)
întocmai ca legea);
- principiul irevocabilităţii şi principiul relativităţii (res inter alios acta, aliis neque
nocere, neque prodesse potest), privesc efectele actului juridic civil;
- principiul ocrotirii bunei credinţe, întâlnit în mai multe materii ale dreptului civil;
- principiul proximităţii gradului de rudenie, că principiu specific devoluţiunii
succesorale legale.

• Principiul proprietății, consacrat în Constituţie, în Codul civil şi prezent - expres sau tacit
- şi în alte legi civile.
Potrivit Constituţiei, proprietatea poate fi publică sau privată. Cea publică aparţine statului
sau unităţilor administrativ-teritoriale. Titular al dreptului de proprietate privată poate fi o persoană
fizică sau o persoană juridică.
Constituţia prevede, în art. 44 alin. 2, că “ proprietatea privată este ocrotită în mod egal de
lege, indiferent de titular” . Utilizarea noţiunii de “ocrotire” şi nu de “garantare” a creat numeroase
controverse, susţinându-se insuficienţa prezentei consacrări constituţionale a dreptului de proprietate.
La rândul său, Codul civil se referă la proprietate prin mai multe articole. Sunt amintite art.
552 potrivit căruia proprietatea este publică sau privată; art. 553 stabilește ce bunuri pot face obiectul
proprietății private, cine sunt titularii acesteia, precum și regimul său juridic; art.554 stabilește
criteriile de determinare a bunurilor ce fac obiectul proprietății publice.
Pe lângă Codul civil, discutam și despre o multitudine de legi speciale, care conțin și norme
de drept civil și au și acestea menirea de a dezvolta principiul proprietății, consacrat de Constituție.
Cu titlu de exemplu, amintim legea 18/1991 privind fondul funciar, republicată 3; Legea 10/2001
privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 – 22
decembrie 19894.
• Principiul egalităţii în faţa legii civile (principiul nediscriminării) este aplicaţia
principiului fundamental de drept consacrat de art. 4 alin. 2 și art. 16 alin. 1 din Constituție
care prevede: “Cetățenii sunt egali în faţa legii şi a autorităţilor publice, fără privilegii şi
discriminări”.
Astfel, acest principiu, care presupune ocrotirea drepturilor subiective civile ale persoanelor
fizice, este înscris în art. 30 Cod civil potrivit căruia ”Rasa, culoarea, naționalitatea, originea etnică,

2
Gh Beleiu, Drept civil român. Introducere în dreptul civil român. Subiectele dreptului civil român, Bucureşti, Casa de
Editură şi Presă “Şansa” S.R.L., 1998, p.29-30,
3
M.Of. nr. 1 din 5 ianuarie 1998
4
M.Of. nr. 798 din 2 septembrie 2005.
4
limba, religia, vârsta, sexul sau orientarea sexuală, opinia, convingerile personale, apartenența
politică, sindicală, la o categorie socială ori la o categorie defavorizată, averea, originea socială,
gradul de cultură, precum și orice altă situație similară nu au nicio influență asupra capacității civile”.
În ceea ce privesc persoanele juridice, potrivit acestui principiu, toate persoanele juridice
dintr-o anumită categorie se supun în mod egal, normelor juridice edictate pentru această categorie
de persoane.
• Principiul îmbinării intereselor individuale cu cele generale este consacrat și își găsește
fundamentul, în primul rând în Constituție.
De asemenea Codul civil îl consacră, astfel prin art. 14 alin.(1) dispune că orice persoană
fizică trebuie să-și exercite drepturile și să-și execute obligațiile civile ”în acord cu ordinea publică și
bunele-moravuri.
• Principiul ocrotirii şi garantării drepturilor civile este consacrat legislativ atât prin
prevederile constituţionale art. 1 alin. (3), art. 18; art. 21) dar și de Codul civil. Astfel art.26 C.civ.
dispune ”Drepturile și libertățile civile ale persoanelor fizice, precum și drepturile și libertățile
civile ale persoanelor juridice sunt ocrotite și garantate de lege”.
În același timp, art. 4 C civ. Face trimitere la pactele și tratatele internaționale privind
drepturile și libertățile persoanelor, ratificate de România, care au prioritate în situația în care există
neconcordanțe între acestea și prevederile Codului civil.
Într-adevăr, potrivit art. 26 din Pactul internaţional privind drepturile civile şi politice ale
omului: toate persoanele sunt egale în faţa legii şi au, fără discriminare, dreptul la ocrotire egală din
partea legii. În această privinţă, legea trebuie să interzică orice discriminare şi să garanteze tuturor
persoanelor o ocrotire egală şi eficace contra oricărei discriminări, în special de rasă, sex, limbă,
religie, opinie politică sau orice altă opinie, origine naţională sau socială, avere, naştere sau întemeiată
pe orice altă împrejurare.”

§ 6. Delimitarea dreptului civil de alte ramuri de drept

Considerente introductive
Pornind de la premisa că sistemul de drept al unui stat este un tot unitar alcătuit din ramuri de
drept determinate de specificitatea raporturilor juridice şi de participanţii la aceste raporturi,
individualizarea şi delimitarea dreptului civil că ramură de drept, se impune a fi studiată şi apreciată
prin prisma caracterului unitar al Dreptului românesc.
Dreptul civil nu este o structură juridică închisă, izolată. În raporturile pe care le are cu
celelalte ramuri de drept, dreptul civil interferează permanent cu acestea, contribuind astfel la
ocrotirea şi apărarea valorilor fundamentale ale persoanei - fie că aceasta acţionează individual sau
este o colectivitate structurată că entitate juridică - şi ale societăţi civile, în ansamblul ei.
Delimitarea ramurilor de drept, în cadrul ansamblului normelor juridice, concură la ceea ce
denumim sistematizarea dreptului, respectiv armonizarea şi coordonarea reglementării juridice pe un
segment al relaţiilor sociale prin codificarea dreptului (drept civil - cod civil; drept penal – cod penal;
dreptul muncii - codul muncii etc.)
Se urmăreşte astfel crearea de subsisteme operaţionale independente sau/şi interdependente,
pentru asigurarea stabilităţii, unităţii şi funcţionalităţii sistemului de drept.
Parametrii de delimitare
Operaţiunea de delimitare a unei ramuri de drept şi de stabilire a rolului şi locului ei în
ansamblul dreptului implică determinarea parametrilor în funcţie de care se efectuează delimitarea
propriu zisă. Fiecare parametru trebuie să fie astfel ales, încât, prin utilizarea sa, să conducă la
evidenţierea, pe baza unor elemente comune tuturor ramurilor de drept, specificului fiecărei ramuri
în parte.
Principalii parametrii, denumiţi prin termenul de „criterii”, acceptaţi de literatura de
specialitate în procesul de individualizare şi delimitare a ramurilor de drept, sunt:
a) obiectul reglementării normative;
b) caracterul normelor juridice;
c) calitatea subiectelor;
d) natura sancţiunilor;
5
 e) metoda de reglementare;
a) Prin obiectul reglementării normative se determină sfera relaţiilor sociale supuse
reglementării juridice specifice unei ramuri de drept
b) Caracterul normelor juridice elementul de caracterizare prin intermediul căruia se
stabileşte gradul de determinare al conduitei subiectului de drept de către conţinutul normei de
reglementare, astfel încât conduita să fie recunoscută, sancţionată şi protejată din punct de vedere
juridic.
Prin prisma caracterului, normele juridice se structurează în:
- Norme juridice cu caracter imperativ;
- Norme juridice cu caracter dispozitiv;
Normele juridice cu caracter imperativ sau normele juridice imperative, care impun
subiectelor de drept participante la raportul juridic urmarea strictă a conduitei prescrisă de normă
Normele juridice cu caracter dispozitiv sau normele juridice dispozitive, care permit
subiectelor de participante la raportul juridic să aleagă urmarea sau nu a conduitei prescrisă de normă,
sau să îşi stabilească ele însele conduita de urmat.
La rândul lor, normele juridice dispozitive sunt divizate dihotomic în două categorii;
- norme juridice permisive, care permit subiectului de drept să urmeze conduita prescrisă de
normă sau să nu urmeze această conduită, interzicând însă urmarea altei conduite decât cea stabilita
de norma juridică permisivă;
- norme juridice supletive, care permit subiectului de drept fie să urmeze conduita prescrisă
de normă, fie în limitele impuse prin intermediul normelor imperative să-şi stabilească o conduită
proprie de urmat.
c) Calitatea subiectelor
Raportat la faptul dacă participanţii la raporturile juridice reglementate de o ramură de drept
trebuie sau nu să întrunească anumite cerinţe privind statutul social, profesional sau funcţional,
suntem în prezenţa determinării calităţii subiectelor ramurii de drept respective.
Delimitarea comparativă a dreptului civil faţă de celelalte ramuri de drept
1. Delimitarea dreptului civil de dreptul familiei
Dreptul familiei, ramură de drept desprinsă din dreptul civil, include totalitatea normelor
juridice care reglementează relaţiile de familie, atât cele care se stabilesc urmare căsătoriei (relaţii
dintre soţi) cât şi cele de rudenie (filiaţie naturală şi adopţie) precum şi cele care implică ocrotirea
minorilor, acelor aflaţi în nevoie şi raporturile obligaţionale existente între părinţi şi copii.
Faţă de dreptul civil, dreptul familiei prezintă caracteristici distincte, astfel:
a) raporturile juridice de dreptul familiei sunt atât de natură patrimonială cât şi de natură
nepatrimonială dar izvorul acestora este distinct de cel al raporturilor de drept civil, ele născându-se
sui generis, urmare căsătoriei, în baza rudeniei naturale sau prin adopție;
b) marea majoritate a normelor juridice de dreptul familiei, au un caracter imperativ,
normele dispozitive având un domeniu restrâns de reglementare (desfacerea căsătoriei prin acordul
părţilor, recunoaşterea paternităţii partajul voluntar al bunurilor comune);
c) subiectele dreptului familiei sunt subiecte calificate, calitatea acestora fiindu-le conferită
de poziţia lor în cadrul căsătoriei, relaţiilor de rudenie sau raporturilor de ocrotire (soţ, soţie, fii,
bunici, etc.);
d) sancţiunile aplicabile celui culpabil în nerespectarea obligaţiilor care îi revin în materia
dreptului familiei, sunt atât sancţiuni specifice acestei ramuri de drept (desfacerea căsătoriei,
decăderea din drepturile părinteşti, obligarea la plata unei pensii de întreţinere) cât şi dreptului penal,
în cazul în care încălcarea normelor de dreptul familiei este de natură infracţională (adulterul,
bigamia, abandonul de familie, relele tratamente aplicate minorului etc.);
e) poziţia de egalitate juridică a participanţilor, specifică raporturilor de drept civil sub
aspectul metodei de reglementare, se completează în dreptul familiei cu asigurarea ocrotirii juridice
a copilului minor şi a celui aflat în nevoie, prin stabilirea unor raporturi juridice obligaţionale,
indiferent de manifestarea de voinţă a celui obligat (stabilirea prin lege a obligaţiei de întreţinere) şi
care, în caz de nerespectare pot fi impuse coercitiv.

6
 2. Delimitarea dreptului civil de dreptul muncii
Dreptul muncii este acea ramură de drept care conţine ansamblul normelor juridice ce
reglementează drepturile şi obligaţiile participanţilor la raporturile de muncă, condiţiile necesar a
fi îndeplinite pentru încheierea, încetarea sau desfiinţarea raporturilor juridice de această natură.
Raportat la dreptul civil, dreptul muncii este definit, prin prisma parametrilor de delimitare,
astfel:
a) raporturile de dreptul muncii sunt raporturi patrimoniale specifice, echivalentul
patrimonial al acestora constând în drepturi salariale, ajutor de şomaj, indemnizaţii etc.;
b) normele juridice ce reglementează raportul de muncă au un caracter imperativ - marea
lor majoritate - părţile participând la raportul juridic de muncă în baza unor norme prestabilite.
Manifestarea de voinţă a părţilor pentru stabilirea relaţiilor de muncă este determinată doar pentru
încheierea sau nu a raportului juridic respectiv. Odată realizat, acordul de voinţă conferă părţilor
drepturi şi obligaţii prestabilite (prestarea muncii şi retribuirea acestei activităţi).Chiar şi negocierile
salariale nu se pot efectua decât în limitele prestabilite prin contractele colective de muncă, acte care
pentru părţile raportului de muncă au putere de lege;
c) subiectele dreptului muncii sunt subiecte calificate (cel care încadrează ~angajator~ şi
persoana încadrată), ele trebuie să întrunească anumite condiţii prestabilite normativ, pentru a putea
participa la un raport de muncă, condiţii distincte de ceea ce denumim capacitatea juridică civilă
necesar a fi întrunită de participanţii la raportul juridic civil;
d) sancţiunile aplicabile celui vinovat de neândeplinirea obligaţiilor asumate sunt atât de
natură pecuniar-reparatorie (obligarea celui în culpă de a repara prejudiciul cauzat) cât şi de natură
disciplinară (mustrarea, avertismentul, diminuările salariale pentru perioade de timp precis
determinate sau desfacerea disciplinară a contractului de muncă);
e) deşi în constituirea raportului de muncă participanţii se află pe poziţii de egalitate juridică
asemeni celor care constituie, modifică sau sting raporturi juridice civile, derularea raportului de
muncă implică deja o poziţie supraordonată a celui care încadrează, acestuia fiindu-i recunoscute
prin lege mijloace proprii de obligare a celui încadrat la o anumită conduită, indiferent de
manifestarea de voinţă a acestuia (decizia de imputare, deciziile de aplicare a sancţiunilor disciplinare
- inclusiv desfacerea contractului de muncă etc.).
3. Delimitarea dreptului civil de dreptul comercial
Prima ramură de drept desprinsă din dreptul civil, dreptul comercial reglementează acele
raporturi juridice care iau naştere, se modifică sau se sting între agenţii comerciali, între aceştia şi
persoane fizice stabilind categoria actelor şi faptelor subiectelor de drept care constituie acte şi fapte
de comerţ.
Deosebirea esenţială dintre dreptul civil şi dreptul comercial constă în calitatea specială a cel
puţin unuia dintre participanţii la raportul juridic de drept comercial, şi anume, calitatea de
comerciant.
Această calitate este conferită subiectelor de drept comercial prin natura obiectului lor de
activitate, respectiv exercitarea de activităţi calificate de lege că acte comerciale.
Dreptul comercial poate fi definit sintetic şi prin sintagma de drept civil al agenţilor
comerciali.
4. Delimitarea dreptului civil de dreptul financiar
Ramură distinctă de drept, care cuprinde ansamblul normelor juridice referitoare la
constituirea şi utilizarea fondurilor băneşti aparţinând domeniului public, a relaţiilor sancţionate
juridic care se stabilesc în acest domeniu între stat (cu subiect de drept) şi contribuabili (persoane
fizice şi juridice).
Dreptul financiar se delimitează de dreptul civil prin:
a) domeniul de reglementare specific, privind relaţiile sociale care se stabilesc între stat şi
contribuabili în scopul realizării resurselor financiare aparţinând domeniului public;
b) caracterul imperativ al normelor juridice ce constituie dreptul financiar, determinat de
faptul că, prin intermediul acestora, se reglementează raporturi juridice de interes general, modalitatea
de participare la raporturile juridice de drept financiar nefiind negociabilă;

7
 c) subiectele calificate (stat şi contribuabil) a căror poziţie şi atribute sunt expres determinate
prin lege;
d) natura specifică a sancţiunilor aplicabile părţii în culpă - atât punitivă cât şi reparatorie
(penalităţi de întârziere şi amenzi contravenţionale) - pentru constrângerea contribuabilului la
îndeplinirea obligaţiilor fiscale;
e) relaţia de subordonare a subiectelor în cadrul raportului juridic de drept financiar, statul,
prin intermediul organelor financiare, acţionând că subiect supraordonat; în exercitarea drepturilor
sale statul putând recurge la mijloace proprii de determinare a subiectului subordonat (contribuabilul)
la îndeplinirea obligaţiilor care îi revin. Exercitarea abuzivă a drepturilor conferite subiectului
supraordonat este supusă controlului judecătoresc, în virtutea principiului de drept ''nimeni nu este
mai presus de lege” .
5. Delimitarea dreptului civil de dreptul internaţional privat
Dreptul internaţional privat este acea ramură de drept care cuprinde practic ansamblul
normelor juridice care reglementează relațiile patrimoniale și nepatrimoniale în care unul dintre
participanţi este un element de extraneitate (persoană fizică sau juridică străină).
Putem defini dreptul internaţional privat şi prin sintagma “ drept civil internaţional însă
noţiunea de “ civil” trebuie interpretată în sensul larg al conceptului (incluzând atât relaţii de familie
cât şi unele relaţii specifice dreptului muncii).
Raportat la normele dreptului civil, dreptul internaţional privat se delimitează de acesta în principal
prin două elemente specifice:
a) prezenţa elementului de extraneitate (atât în ceea ce priveşte persoana cât şi, uneori, locul
unde este situat bunul ce formează obiectul raportului juridic).
Ca persoane, referitor la participanţii la raporturile de drept internaţional privat, suntem în
prezenţa:
- persoanelor fizice (cetăţeni străini, apatrizi cu domiciliul în străinătate, persoane fără
cetăţenie);
- persoanelor juridice străine având sediul în străinătate.
Bunurile că element de extraneitate sunt:
- imobile aflate pe teritoriul altui stat;
- depozitele bancare aflate în străinătate,
- patrimoniile succesorale (bunurile unei succesiuni) existente într-un stat terţ;
b) normele juridice care reglementează raporturile de drept internaţional privat sunt norme
juridice aparţinând atât dreptului intern cât şi norme juridice de drept internaţional, cu consecinţe
procesuale specifice în aplicarea formei coercitive pentru obligarea celui în culpă de a-şi îndeplini
obligaţiile asumate.
6. Delimitarea dreptului civil de ramurile de drept procesual
Dreptul procesual cuprinde ansamblul normelor juridice care reglementează procedura de
purtare a procesului judiciar, în scopul asigurării, prin intermediul forţei coercitive a statului, a
realizării drepturilor şi intereselor legitime ale subiectelor de drept precum şi stabilirea naturii
întinderii obligaţiei celor vinovaţi de a suporta consecinţele sancţionatorii ale conduitei lor ilicite.
Elementele care delimitează în mod esenţial dreptul procesual de dreptul civil constau în:
a) domeniul de reglementare specific, constând în acele raporturi care se stabilesc cu ocazia
participării subiectelor de drept la activitatea procesuală;
b) normele juridice de drept procesual au un caracter imperativ, regulile de purtarea
procesului judiciar fiind prestabilite şi obligatorii pentru toţi participanţii;
c) subiectele raportului juridic de drept procesual sunt subiecte calificate iar unul dintre
subiectele procesului judiciar (instanţa de judecată) este un organ purtător de autoritate judiciară;
d) sancţiunile aplicabile pentru încălcarea dreptului procesual sunt specifice şi au, în marea
lor majoritate un caracter punitiv (amenda judiciară) dar şi un caracter sancţionator propriu
(desfiinţarea sau anularea actului judiciar emis cu încălcarea prevederilor normelor dreptului
procesual).

8
 Secţiunea a II-a
Izvoarele dreptului civil

ş1. Noţiunea şi prezentarea izvoarelor dreptului civil

Conceptul de “Lege civilă”comportă două accepţiuni distincte, în funcţie de semantica
juridică la care utilizatorul conceptului se referă.
Prin utilizarea conceptului de “lege civilă” în sens restrâns, acesta desemnează actul
normativ de natură civilă emis de Parlament în conformitate cu prevederile art.73 din Constituţia
României. În acest caz semantica juridică a conceptului este determinată de înţelesul “stricto sensu”
al acestuia.
Dacă se utilizează conceptului de “lege civilă” în accepţiunea lato sensu a acestuia, din
punct de vedere semantic prin concept se desemnează ansamblul normelor juridice care
reglementează relaţiile de natură civilă ce se stabilesc între subiectele de drept.
Termenul de “lege”, inclus în concept, se referă în această situaţie la normele juridice şi nu
la actul normativ emis de către autoritatea legiuitoare.
Lato sensu, putem afirma că prin conceptul de “lege civilă” desemnăm în mod practic întreg
dreptul civil obiectiv.
În ştiinţa dreptului termenul “lege”, sub aspect tehnic, determină o regulă de comportament
cu caracter obligatoriu, cu un grad ridicat de generalitate şi permanenţă în timp, adoptată de
autoritatea legiuitoare competentă, recunoscută şi sancţionată coercitiv de autorităţile publice
termenul fiind sinonim cu acela de “normă juridică”.
Conceptul de “izvor de drept” este o creaţie doctrinară utilizată de ştiinţa dreptului în
explicitarea dreptului obiectiv.
Din punct de vedere al semanticii juridice conceptul izvor de drept comportă două accepţiuni
distincte, fără ca acestea să fie antinomice, astfel:
a) Într-o primă accepţiune conceptul este utilizat în sensul de “ izvor formal al dreptului”
prin care se desemnează ansamblul condiţiilor de viaţă materială şi spirituală ce au determinat
naşterea, modificarea sau abrogarea normelor juridice.
b) Într-o a doua accepţiune conceptul este utilizat în sensul de “izvor formal al dreptului”
prin intermediul căruia se precizează modalităţile specifice de exprimare a normelor juridice,
conceptul comportând o semantică tehnico-juridică.
În explicitarea dreptului în ansamblul său ori a ramurilor de drept, conceptul de “izvor de
drept” este utilizat cu precădere având accepţiunea de “izvor formal al dreptului”.
Prin “izvor al dreptului civil” denumim astfel forma de exprimare a normelor juridice civile
precum şi actele normative în care aceste norme sunt incluse.
Actele normative că izvoare ale dreptului civil
Având în vedere faptul că imensa majoritate a normelor de drept sunt exprimate în scris, actele
normative reprezintă practic, cu unele excepţii nesemnificative, singurele izvoare formale ale
dreptului civil. Este de precizat faptul că, indiferent de numărul de norme juridice de natură civilă pe
care le conţine actul normativ, acesta constituie izvor material al dreptului civil.
1. Legile.
Din punct de vedere al dreptului, legile - că acte normative - se structurează sistemic, în funcţie
de forţa juridică pe care o prezintă în procesul de stabilire a relaţiilor dintre ele în:
a. Legea fundamentală (Constituţia) - este actul normativ ce structurează din punct de vedere
juridic sistemul politico-organizatoric al funcţionării statului şi poziţia juridică a subiectelor de drept
vis-a-vis de autoritatea statală.
Stabilind conţinutul şi exerciţiul unor drepturi fundamentale ale cetăţenilor (inclusiv a unor
drepturi de natură juridică civilă), unele principii generale ale dreptului civil şi calitatea de subiecte
de drept a unora dintre organele statului, Constituţia României reprezintă un izvor formal al dreptului
civil.
9
 b. Legile organice
c. Legi ordinare
2. Ordonanţele Guvernului
Ordonanţele Guvernului - reprezintă acea categorie de acte normative emise de Guvernul
României, în temeiul şi cu respectarea prevederilor art.108 alin (1), (3) și din Constituție și sunt izvor
ale dreptului civil în măsura în care sancţionează juridic relaţii sociale ce intră sub incidenţa de
reglementare a dreptului civil.
3. Hotărârile Guvernului
Hotărârile Guvernului sunt acea categorie de acte emise pentru organizarea executării
legilor, publicate în Monitorul Oficial al României în baza şi cu respectarea dispozițiilor art.108 alin
(1), (2) şi (4) din Constituţia României.
4. Alte acte normative adoptate anterior Constituţiei din 1991
Actul normativ tipic, care a rezistate şi produce efecte de peste 134 de ani, este Codul civil
redactat şi adoptat în anul 1864 şi intrat în vigoare la 1 decembrie 1865, precum și Noul Cod Civil
adoptat în anul 2009 prin intermediul Legii 287/2009 privind codul civil și pus în aplicare în anul
2011 prin intermediul Legii nr. 71/2011 - Legea de punere în aplicare a noului cod civil, care rămâne
izvor de bază a dreptului civil acţionând în materia raporturilor juridice civile că şi act ce constituie
dreptul comun.
Totodată, o serie de acte normative adoptate în perioada 1945-1973, acte care îmbrăcau forma
de exprimare a Decretelor şi erau emise de fostul Consiliu de stat, îşi menţin aplicabilitatea şi astăzi.
5. Alte acte normative că izvor de drept civil
În măsura în care reglementează relaţii sociale de natură civilă, ordinele, instrucţiunile şi
regulamentele miniştrilor şi a altor conducători ai administraţiei publice centrale, precum şi actele
emise de organele locale ce exercită autoritatea de stat şi sunt abilitate să emită acte normative
(consiliile judeţene, consiliile locale, primării, prefecţi etc.) constituie izvoare ale dreptului civil.
Uzanțele. Noul Cod civil include în categoria uzanțelor obiceiul (cutuma) și uzurile
profesionale.
Cutuma – acea regulă de conduită stabilită prin practicarea îndelungată şi repetată în timp, în
împrejurări similare al aceluiaşi comportament, de către membrii unei comunităţi locale pe rază
teritorială restrânsă dar stabilită că întindere.
Uzurile profesionale sunt reguli de exercitare a unei profesii, elaborate în practică și
recunoscute ca obligatorii de profesioniștii în cauză, independent de includerea lor într-un act
normativ. Acestea fiind niște ”obiceiuri specializate” motiv pentru care au fost incluse în categoria
uzanțelor.
Morala sau bunele moravuri
Urmează soluția de la obicei. Nu sunt izvor de drept distinct, dar în măsura în care legea face
trimitere la ele, atunci sunt încorporate sau notificate de actul normativ respectiv.
Jurisprudența
Jurisprudenţa cunoscuta şi sub numele de practică judiciară sau precedent judiciar este
constituită de practica instanţelor judecătoreşti sau a celor arbitrale, exprimata prin hotărârile
adoptate. Specific acestor hotărâri este faptul că sunt pronunţate cu ocazia soluţionării unor conflicte
individuale, judecătorul făcând aplicaţia legii la cazul concret pe care-l soluţionează.
În principiu, jurisprudenţa nu constituie izvor al dreptului civil. Instanţele de judecata sau cele
arbitrale au atribuţia de a soluţiona pricina cu care au fost sesizate, prin aplicarea normelor juridice
la situaţia de fapt pe care au stabilit-o cu ajutorul probelor administrate, iar nicidecum atribuţia de a
edicta asemenea norme. Mai mult, hotărârea îşi produce efectele numai faţă de părţile din procesul în
care a fost pronunţată. Aceste hotărâri sunt astfel lipsite de caracterul general şi impersonal, specific
izvoarelor de drept.
Doctrina sau literatura de specialitate, denumită de unii autori şi ştiinţa dreptului, este
reprezentată de totalitatea lucrărilor, tezelor şi articolelor ştiinţifice care interpretează, explică şi
comentează normele juridice sau soluţiile emise de autoritatea judecătorească precum şi cele care
opinează asupra conţinutului şi modalităţile de reglementare a unor acte normative viitoare.
Deşi, la începuturile dreptului marile instituţii juridice au fost creaţii doctrinare iar în forma
10
incipientă operele de codificare a dreptului au reprezentat un produs al doctrinei, acesteia nu i se
recunoaşte caracterul de izvor de drept. Argumentul de logică juridică în acest sens este dat de faptul
că, oricât de competent ar fi în materie juridică, un autor nu se poate substitui autorităţilor investite
cu puterea de legiferare (lato sensu).
Opiniile doctrinei pot determina apariţia normelor de drept însă doctrina nu poate crea dreptul,
având totuşi un rol important în procesul de aplicare a dreptului, mai ales în procesul de interpretare
a sensurilor şi interesului normelor juridice civile.

§ 2. Aplicarea legii civile (aplicarea normelor juridice civile)

Legea civilă, că orice lege de altfel, acţionează concomitent sub trei aspecte: o anumită durată;
pe un anumit teritoriu; cu privire la anumite persoane. Aşadar, legile civile se succed, coexistă şi au
determinate categoriile de subiecte la care se aplică. În consecinţă, vorbim despre aplicarea legii civile
în timp, aplicarea legii civile în spaţiu şi aplicarea legii civile asupra persoanelor.
1.Aplicarea legii civile în timp
Activitatea legii civile – acea posibilitate a legii civile de a fi aplicabilă unor situaţii faptice
aflate sub incidenţa domeniului de reglementare, în perioada de timp cât legea este activă.
Perioada de activitate temporală a legii este acea perioadă de timp cuprinsă între momentul
intrării în vigoare a legii civile şi momentul ieşirii din vigoare (abrogării) acesteia.
O lege este în vigoare atâta timp cât ea exercită o forţă juridică efectivă, respectiv este
aplicabilă.
A. Intrarea în vigoare a legii civile
Norma juridică prin care se stabileşte momentul intrării în vigoare a legii (inclusiv a legii
civile) este exprimată prin art. 78 din Constituţia României, ce menţionează că :”legea se publică în
Monitorul Oficial al României și intră în vigoare la 3 zile de la data publicării sau la o dată ulterioară
prevăzută în textul ei”
Coroborându-se prevederile art.78 din Constituţie cu prevederile art.15 alin (2) din acelaşi act
normativ – “ Legea dispune numai pentru viitor (…)” rezultă că în textul legii nu poate fi trecută o
dată care să stabilească intrarea în vigoare a legii civile la un moment anterior publicării ei în
Monitorul Oficial.
B. Încetarea activităţii legii civile
Încetarea activităţii legii civile se caracterizează prin aceea că aceasta nu mai produce efecte
în planul realităţii faptice, fie prin inexistenţa temporară sau definitivă, de facto, a domeniului de
activitate al legii, când din punctul de vedere al activităţii legea este căzută în desuetudine sau caducă,
fie prin determinarea expresă sau implicită a încetării activităţii legii de către un alt act normativ,
împrejurare în care suntem în prezenta abrogării, şi legea iese din vigoare.
Pentru perioada de timp în care legea este căzută în desuetudine ea este încă în vigoare.
Apariţia, în orice moment, a unei relaţii sociale concrete, care nu are o reglementare juridică proprie
şi care aparţine domeniului de activitate al legii caduce, determină sancţionarea şi recunoaşterea
juridică a acestei relaţii, prin prisma reglementărilor legii caduce temporal. Putem afirma, în acestea,
că legea desuetudinară se reactivează.

Conflictul temporal de legi sau vocaţia de aplicabilitate în timp a legii civile

Vocaţia de aplicabilitate în timp a legii civile este determinată de aptitudinea mai multor legi
succesive temporal de a fi aplicabile unor situaţii faptice care se nasc, se modifică sau se sting ori
produc efecte juridice în planul conduitei subiectelor de drept, pe perioada de activitate a legilor
respective.
Soluţionarea conflictului temporal de legi
Conflictele temporale de legi sunt supuse soluţionării prin prisma dispoziţiilor normelor
conflictuale de drept tranzistor (intertemporal). Soluţionarea propriu zisă a conflictelor are în vedere
următoarele două aspecte:
- aplicarea principiilor stabilite prin normele de drept intertemporal,
- stabilirea poziţiei în timp a situaţiilor juridice faţă de care legea civilă are vocaţia de
aplicabilitate;
11
 Principiile de stabilire a activităţii legii civile succesive'
Raportat la activitatea legii civile succesive (legea nouă), din conţinutul dispoziţiilor
articolului 15 alin.(2) din Constituţia României - “ Legea dispune numai pentru viitor cu excepţia
legii penale mai favorabile” - şi ale articolului 6 alin. (1) din Codul civil - “ Legea civilă este
aplicabilă cât timp este în vigoare. Aceasta nu are putere retroactivă” - rezultă că principiile care
guvernează soluţionarea conflictului temporal de legi, în ceea ce priveşte dreptul civil sunt:
- Principiul neretroactivităţii
Potrivit acestui principiu, un act normativ nu se poate aplica decât împrejurărilor petrecute
după intrarea sa în vigoare. El va fi inaplicabil împrejurărilor petrecute anterior intrării sale în vigoare,
şi anume sub imperiul legii vechi.
Într-adevăr, subiectele de drept nu pot fi obligate să respecte decât actele normative aflate în
vigoare, adică adoptate şi date publicităţii. O modificare ulterioară a legii nu ar putea avea efecte
decât asupra situaţiilor intervenite după publicarea respectivei modificări. Cu alte cuvinte, “trecutul
scapă legii noi” .
De altfel, unele acte normative reglementează expres problemele născute din succesiunea
legilor în timp, cu aplicarea principiului neretroactivităţii.
Principiul neretroactivităţii, precum şi excepţia sa, sunt consacrate în Constituţie: “Legea
dispune numai pentru viitor, cu excepţia legii penale mai favorabile” (art. 15 alin.2).
Retroactivitatea legii penale mai blânde este prevăzută în art. 5 alin.(1) din Codul penal,
potrivit căruia: “În cazul în care de la săvârşirea infracţiunii până la judecarea definitivă a cauzei au
intervenit una sau mai multe legi penale, se aplică legea cea mai favorabilă.”
Principiul neretroactivităţii legii nu este o inovație a Constituției, ci un principiu tradiţional de
drept. El este prevăzut şi în art. 6 alin. (1) din Codul civil, potrivit căruia: “ Legea civilă este aplicabilă
cât timp este în vigoare. Aceasta nu are putere retroactivă”. Dar consacrarea constituţională a
principiului neretroactivităţii are o semnificaţie deosebită: ea opreşte legiuitorul de la posibilitatea de
a mai prevedea că, prin excepţie, un anumit act normativ are putere retroactivă. Sub imperiul actualei
Constituţii, o asemenea prevedere ar fi neaplicabilă, deoarece ar fi considerată neconstituţională.
- Principiul aplicării imediate a legii noi
În mod simetric principiului neretroactivităţii, principiul aplicării imediate a legii noi prevede
că o normă juridică nu se poate aplica împrejurărilor intervenite după ieşirea ei din vigoare; noua lege
se va aplica imediat ce a intrat în vigoare, excluzând aplicabilitatea celei vechi. Cu alte cuvinte, “
prezentul scapă legii vechi” .
Spre deosebire însă de principiul neretroactivităţii, principiul aplicării imediate a legii noi nu
este consacrat constituţional, ceea ce înseamnă că legiuitorul poate prevedea, prin excepţie, că o
anumită lege continuă să-şi producă efectele şi după intrarea în vigoare a legii noi. Această excepţie
poartă numele de ultraactivitatea legii vechi.
Ultraactivitatea legii civile
Ultraactivitatea reprezintă o excepție de la principiul activităţii legii doar în perioada de timp
cuprinsă între data intrării în vigoare şi momentul abrogării ei.
O lege poale fi caracterizată că fiind ultraactivă atunci când ea continuă să-şi exercite
autoritate asupra unor situaţii juridice chiar şi după momentul abrogării ei.
Raportat la legea nouă, legea ultra - activă constituie o excepţie de la principiul aplicării
imediate a legii noi, consacrat prin normele de drept intertemporal în acţiunea de soluţionare a
conflictelor de legi succesive.
Cazurile de ultra - activitate a legii sunt cele determinate de aplicarea legii vechi la situaţiile
subiective facta futura şi posibil cele determinate de aplicarea legii vechi în soluţionarea acţiunilor
adresate instanţelor judecătoreşti având că obiect constatarea existenţei de jure (de drept) a unei stări
de fapt care, deşi nu fusese anterior consacrată de jure, întrunea toate cerinţele impuse de lege pentru
cunoaşterea, sancţionarea şi ocrotirea acestora din punct de vedere juridic.
În cazul acţiunilor în constatare, ultra - activitatea legii vechi este mai mult o problemă
teoretică, având în vedere că, faţă de legea nouă, situaţiile faptice cărora li se cere recunoaşterea
juridică, sunt practic facta praeterita, ele realizându-se şi consumându-şi efectele sub imperiul legii
vechi.
12
 Sub aspectul stabilirii activităţii legilor civile succesive se poate concluziona sintetic că “din
momentul intrării în vigoare, legea civilă acţionează imediat şi pentru viitor (ex. nunc) fără a produce
efecte pentru trecut (ex tunc)” .
Poziţia în timp a situaţiilor juridice raportat la legile succesive.
Situaţiile juridice, de regulă, nu se nasc, realizează şi consumă, instantaneu. Dacă lucrurile
s-ar întâmpla de o asemenea manieră, problema succesiunii în timp a legilor ar fi o falsă problemă,
putând fi eventual justificată din considerente pur teoretice. Orice situaţie juridică necesită, în
principiu, o perioadă de timp pentru a se realiza şi consuma.
Sub aspectul existenţei temporale a situaţiilor juridice cu normele de reglementare, există
două categorii de asemenea situaţii, astfel:
- situaţii juridice unipendinte (unidependente), care se nasc, se derulează şi se consumă sub
autoritatea unei singure legi;
-situaţii juridice pluripendinte (pluridependente) care se nasc, se derulează şi se consumă
sub imperiul mai multor legi succesive.
Raportat la relaţia dintre situaţia juridică şi activitatea legilor succesive, se disting trei
categorii de situaţii juridice, denumite de literatura de specialitate fapte sau prin utilizarea latinescului
facta, după cum urmează:
- facta praeterita (fapte din trecut) - care desemnează acele situaţii juridice care, la data
apariţiei legii noi, erau deja consumate:
- facta pendentia (fapte în curs) - care desemnează acele situaţii juridice care, se află în curs
de a se naşte şi de a se realiza sub imperiul legii noi;
- facta futura (fapte viitoare) - care desemnează acele situaţii juridice care s-au născut sub
imperiul legii vechi, care urmează să se realizeze sau să se consume şi sub imperiul legii noi.
Stabilirea legii aplicabile
Ca etapă finală a soluţionării conflictului temporal de legi, stabilirea efectivă a legii aplicabile
se efectuează în funcţie de categoriile de situaţii juridice determinate prin clasificarea acestora,
raportat la relaţia care se stabileşte între situaţia juridică supusă reglementării şi activitatea legilor
succesive.
Astfel:
-pentru facta praeterita,
problema aplicabilităţii legii noi este inexistentă atâta timp cât situaţia juridică era deja
consumată în momentul intrării în vigoare a legii noi, soluţia desprinzându-se urmare aplicării
principiului neretroactivităţii legii civile;
- pentru facta pendentia,
se aplică legea nouă prin activitatea principiului aplicării imediate a legii civile noi, legea
veche nemaiputând activa asupra acestor situaţii juridice, prin prisma faptului că nu se mai află în
vigoare, iar între legea veche şi situaţia juridică supusă reglementării nu există nici un fel de raport;
- pentru facta futura ,
în procesul stabilirii legii concrete aplicabile situaţiilor juridice caracterizate că fiind facta
futura, pe lângă aplicarea principiilor stabilite de normele conflictuale, este necesar a se lua în
considerare şi caracterul normelor juridice, precum situaţia interesului ocrotit prin normele de
reglementare conţinute de legea nouă.
Astfel, situaţiile juridice, caracterizate facta futura, supuse activităţii legilor succesive, se
divid în:
- situaţii obiective - care din punct de vedere al reglementării, sunt guvernate de norme
juridice cu caracter imperativ (onerative sau prohibitive) şi prin intermediul cărora sunt sancţionate,
recunoscute şi ocrotite juridic relaţii ale subiectelor de drept ce sunt de interes general;
- situaţii subiective - care sunt guvernate juridic prin intermediul normelor dispozitive (cu
precădere a normelor dispozitive supletive) şi care sunt în principal de interes individual; participanţii
la relaţia supusă reglementării fiind cei care stabilesc prin voinţa lor proprie modalităţile în care
situaţia juridică va produce efecte şi împrejurările care o consuma(epuizează).
În stabilirea legii concrete care guvernează juridic situaţiile obiective facta futura, este
incident principiul aplicării imediate a legii noi, cu privire la efectele ce urmează a se produce ulterior
13
intrării în vigoare a acesteia.
Tot legea nouă este aceea care reglementează modalitatea de consumare a situaţiei obiective
respective.
Sub aspectul faptei care a generat situaţia juridică, precum şi a efectelor produse până la
intrarea în vigoare a legii noi, recunoaşterea, sancţionarea şi ocrotirea juridică este făcută în
conformitate cu legea aflată în vigoare la data săvârşirii lor, respectiv legea veche (pentru legea nouă
fapta generatoare a situaţiei obiective şi efective produse de aceasta fiind practic facta praeterita),
conform principiului stabilit prin adagiul tempus regit actum.
Referitor la legea concretă care guvernează situaţiile subiective facta futura, în cazul
conflictului temporal de legi, este aplicabilă legea sub imperiul căreia s-a născut situaţia juridică
respectivă (legea veche), aceasta urmând să sancţioneze juridic şi efectele şi consumarea situaţiei
juridice, chiar dacă acestea se vor produce după ce legea veche a fost abrogată. Practic, pentru legea
veche, efectele şi consumarea situaţiei juridice generate de fapte născute sub imperiul ei, dar care se
vor săvârşi după ieşirea din vigoare a legii vechi, rămân în continuare facta pendentia, legea nouă
considerându-se practic că nu există.

2. Aplicarea legii civile în spaţiu

Aplicarea legii civile în spaţiu prezintă un aspect intern şi un aspect internaţional.
Aspectul intern vizează situaţia raporturilor civile stabilite, pe teritoriul României, între
subiecte de drept civil de cetăţenie sau, după caz, de naţionalitate română şi se rezolva ţinându-se
cont de următoarea regula: actele normative civile care emană de la organele centrale de stat se aplică
pe întreg teritoriul ţării, iar reglementările civile care provin de la un organ de stat local se aplică doar
pe teritoriul respectivei unităţi administrativ-teritoriale.
Aspectul internațional vizează ipoteza raporturilor civile cu element de extraneitate şi se
rezolva de normele conflictuale ale dreptului internaţional privat (norme înscrise în Codul civil prin
intermediul Cărții a VII-a Dispoziții de drept internațional privat).
3. Aplicarea legii civile asupra persoanelor
Destinatarii legii civile sunt subiectele de drept civil, deci persoanele fizice şi persoanele
juridice. Am arătat că unul dintre principiile fundamentale ale dreptului civil îl reprezintă egalitatea
în faţa legii civile, însă, egalitatea (şi generalitatea) acţiunii legii civile asupra persoanelor nu trebuie
să duca la concluzia că toate normele juridice civile sunt aplicabile, în aceeaşi măsura şi uniform,
tuturor subiectelor de drept civil.
Din punctul de vedere al sferei subiectelor la care se aplică, normele conţinute în legile civile
pot fi împărţite în trei categorii:
- norme de drept civil cu vocaţie generală de aplicare, deci aplicabile atât persoanelor fizice,
cât şi persoanelor juridice (de exemplu, art. 1349 C. civ., care reglementează răspunderea civilă
delictuală pentru fapta proprie);
- norme de drept civil care au vocația de a se aplica numai persoanelor fizice (spre exemplu,
normele înscrise în Legea 119/1996 privind actele de stare civilă, O.G. 41/2003 privind dobândirea
și schimbarea pe cale administrativă a numelor persoanelor fizice);
- norme de drept civil care au vocaţia de a se aplica numai persoanelor juridice (de exemplu,
Legea nr. 31/1990 legea societăților comerciale, Legea 85/2014 privind procedurile de prevenire a
insolvenței și de insolvență).

§ 3. Interpretarea normelor de drept civil

Definiţia interpretării normelor de drept civil
Prin interpretarea normelor de drept civil (interpretarea legii civile) se înţelege operaţiunea de
stabilire a conţinutului şi sensului normelor de drept civil.
Scopul interpretării unei norme juridice civile constă în a vedea care este sfera situaţiilor de
fapt concrete la care norma juridica respectiva se refera şi a se asigura astfel corecta aplicare a acelei
norme. Deci, interpretarea legii civile reprezintă o etapă în procesul aplicării legii civile, conţinutul
interpretării fiind tocmai stabilirea sensului voinţei legiuitorului exprimată într-o anumită normă de
drept civil.
14
 Necesitatea interpretării normelor de drept civil
În practică, interpretarea normelor de drept civil este impusă de mai multe împrejurări.
În primul rând, oricât de bună este o lege la data adoptării ei, ulterior, ea este depăşită de dinamica
vieţii, apărând situaţii care nu au fost avute în vedere de legiuitor, punându-se astfel problema de a
şti dacă situaţia nou ivită poate fi încadrată sau nu în ipoteza unei anumite norme de drept civil.
În al doilea rând, interpretarea este impusă şi de împrejurarea că legiuitorul, în grija sa de a nu
scăpa nereglementate anumite situaţii din practică, utilizează formulări generale în redactarea textelor
de lege. Asemenea formulări cer însă explicarea sensului lor, pentru a se putea stabili dacă o anumită
situaţie se încadrează sau nu în ipoteza normei juridice respective.
În al treilea rând, termenul folosiţi de legiuitor, în alcătuirea dispoziţiilor legale nu au
întotdeauna înţelesul din vorbirea obişnuită. Din punctul de vedere al termenilor întrebuinţaţi de
legiuitor, putem deosebi următoarele categorii de cuvinte:
- cuvinte care au sensul din vorbirea curentă;
- cuvinte care sunt folosite şi au vorbirea curentă, dar în limbajul juridic civil au un sens mai
larg.
- cuvinte care în limbajul dreptului civil au un sens specific, diferit de cel din vorbirea
obişnuită. Spre exemplu, în terminologia dreptului civil, prin obligaţia de a da se înţelege îndatorirea
de a constitui sau transmite un drept real, deci sintagma „a da” primeşte o altă accepţiune decât m
limbajul curent;
- cuvinte care au caracter tehnic juridic (sezina, gaj, ipoteca, fidejusiune uzucapiune etc.).

Clasificarea interpretărilor normelor de drept civil

- După organul care face interpretarea, aceasta poate fi oficială şi neoficială.
a) Interpretarea oficială este realizată de un organ de stat abilitat să realizeze respectiva
interpretare. Ea poate fi, la rândul ei, autentică sau jurisdicţională (cazuală).
Interpretarea autentică este cea realizată chiar de către organul de stat care a adoptat norma
supusă interpretării. Ea are forma unei norme juridice interpretative care, cum am văzut, este
considerată, prin excepţie de la principiul neretroactivitaţii legii, că ar putea retroactiva făcând corp
comun cu norma interpretată.
Cel mai des se optează însă nu pentru o interpretare autentică, ci pentru modificarea (fără
efecte retroactive) a actului normativ imprecis redactat.
Interpretarea jurisdicţională este opera organului jurisdicţional (instanţă judecătorească, organ
arbitral etc) chemat să soluţioneze un anumit caz concret, prin aplicarea normei juridice. Cum arătam,
aplicarea acesteia este cu neputinţă dacă nu s-a procedat în prealabil la interpretarea ei.
Ca şi interpretarea autentică, interpretarea jurisdicţională are efecte obligatorii, cu
particularitatea că dacă interpretarea autentică este general obligatorie, deoarece ia forma unei norme
juridice şi dobândeşte, că urmare, trăsăturile de generalitate, impersonalitate şi obligativitate care
caracterizează orice normă juridică, interpretarea jurisdicţională este, că regulă, obligatorie numai
pentru cauza respectivă, numai pentru situaţia concretă în care se pune problema aplicării normei
juridice interpretate.
Uneori, interpretări constante ale instanţelor judecătoreşti sunt preluate de către legiuitor, fiind
însuşite de către acesta şi dobândind o aplicabilitate generală.
b) Interpretarea neoficială este cea realizată de teoreticieni, avocaţi sau chiar de subiectele
de drept cărora norma juridică li se adresează. Ea nu are putere obligatorie, dar poate fi utilă organului
jurisdicţional în pronunţarea soluţiei.
- După criteriul rezultatului interpretării aceasta poate fi literală, extensivă sau restrictivă.
a) Interpretarea literală are loc atunci când există deplină concordanţă între textul norme
juridice interpretate şi situaţiile concrete care se încadrează în ipoteza acesteia, astfel încât nu este
necesar că dispoziţia normei să fie nici extinsă, nici restrânsă. Acesta este cel mai frecvent rezultat al
interpretării, la care se ajunge ori de câte ori norma juridică este clar redactată;
b) Interpretarea extensivă intervine dacă formularea textului de lege este mai restrânsă decât
a fost în intenţia legiuitorului.

15
 O asemenea interpretare este interzisă atunci când norma juridică cuprinde enumerări
limitative sau prevederi cu caracter de excepţie, deoarece în cazul acestora extinderea dispoziţiei ar
contraveni în mod evident intenţiei legiuitorului.
c) Interpretarea restrictivă intervine dacă formularea textului de lege este mai largă decât a
fost în intenţia legiuitorului. Opera de interpretare va presupune restrângerea dispoziţiei normei la
împrejurările pe care legiuitorul le-a avut efectiv în vedere.
- După criteriul metodei de interpretare folosite, interpretarea poate fi gramaticală,
sistematică, istorică, teleologică, logică.
În opera de interpretare a textului de lege aceste metode de interpretare sunt utilizate în mod
corelat, căutându-se, de fiecare dată, a se evidenţia intenţia reală a legiuitorului.

§ 4 Metode de interpretare a normelor juridice

➢ Metoda gramaticală presupune lămurirea înţelesului textului de lege prin
analiza sintactică şi morfologică a acestuia, precum şi prin analiza semantică şi etimologică a
noţiunilor pe care le cuprinde. Termenii utilizaţi de norma juridică vor fi interpretaţi în înţelesul
lor juridic şi nu în cel uzual, adesea diferit.
O asemenea metodă este de folos, spre exemplu, în determinarea caracterului limitativ sau
exemplificativ al unei enumerări, în determinarea caracterului cumulativ sau alternativ al unor
sancţiuni etc.
Uneori, este necesară o interpretare a termenilor folosiţi, în sensul actualizării lor, mai ales
atunci când legea interpretată este veche şi cuprinde arhaisme (cuvinte vechi, ieşite din uz).
Exemplu, în O.U.G .nr. 138/2000 se prevede înlocuirea unora dintre termenii utilizaţi în Codul
de procedură civilă şi anume “despărţenie” se înlocuieşte cu “divorţ”; “sorocit” cu “fixat”; “tălmaci”
cu “interpret” etc.
➢ Metoda sistematică presupune lămurirea textului de lege prin integrarea sa în
sistemul normativ căruia îi aparţine. În aplicarea ei se va avea în vedere apartenenţa normei
juridice la un anumit act normativ, la o anumită ramură de drept, la un anumit sistem de drept, la
o anumită familie de sisteme de drept.
➢ Metoda istorică presupune analiza normei juridice cu luarea în considerare a
împrejurărilor sociale, politice şi istorice în care aceasta a fost adoptată.
➢ Metoda teleologică (de la grecescul teleos = scop) presupune analiza normei
juridice cu luarea în considerare a scopului urmărit de legiuitor. Ea se realizează prin studiul
expunerii de motive a actului normativ, al lucrărilor pregătitoare, al discuţiilor şi dezbaterilor
purtate în Parlament cu prilejul adoptării lui. Această metodă va însoţi, de altfel, utilizarea tuturor
celorlalte, deoarece obiectivul principal al operei de interpretare este tocmai punerea în lumină a
scopurilor urmărite de legiuitor prin adoptarea normei juridice respective.
➢ Metoda logică presupune lămurirea înţelesului textului de lege prin apel la
principiile logicii formale. Această metodă se realizează cu respectarea unor reguli care cuprind
interdicţii şi trasează limite ale operei de interpretare.
Interpretarea logică a normelor juridice se subordonează unor reguli de interpretare, utilizând
că principal instrument de luare în procesul de interpretare argumentele logicii formale.
A. Reguli de interpretare
Regulile de interpretare logică sunt reguli ale logicii formale aplicate în interpretarea
dreptului, constând în stabilirea cadrului general în interiorul căruia prin intermediul argumentelor,
se stabileşte înţelesul şi domeniul de aplicare a normelor juridice.
Doctrina recunoaşte caracterul de regulă a logicii formale în interpretarea dreptului pentru un
număr de trei asemenea reguli:
- excepţia de strictă interpretare şi aplicare Această regulă interzice interpretarea extensivă a
unor norme juridice de excepţie;
- unde legea nu distinge, nici noi nu trebuie să distingem. Potrivit acestei reguli de interpretare,
dacă legea se referă la o largă categorie de situaţii, fără a introduce distincţii între acestea, nici
interpretul nu poate face astfel de distincţii;

16
 - dispoziţiile legale trebuie interpretate în sensul în care să producă efecte juridice, nu în
sensul în care nu ar putea produce nici un efect. că urmare, dacă o normă juridică este susceptibilă
de două interpretări, se va opta pentru aceea care să facă posibilă aplicarea ei, şi nu pentru
interpretarea care ar paraliza orice posibilitate de aplicare a normei;

Argumentele logicii formale folosite în interpretarea normelor juridice sunt:

- per a contrario;
- a fortiori - (cu atât mai mult);
- ubi edem est ratio, edem lex esse debet - de analogic;
- reductio ad absurdum - prin reductie la absurd;
a) Per a contrario
Se întemeiază pe principiul că atunci când se afirmă ceva, se neagă contrariul - qui dicit de
uno, negat de altero
Exemplu, potrivit art. 11 din Codul civil, “ Nu se poate deroga prin convenții sau acte juridice
unilaterale de la legile care interesează ordinea publică sau de la bunele moravuri”. Prin interpretare
logică se ajunge la concluzia că, per a contrario, se poate deroga de la legile care nu interesează
ordinea publică, adică la normele juridice dispozitive.
b) A fortiorl (cu atât mai mult)
Prin care se ajunge la extinderea aplicării unei norme juridice de la un caz reglementat la un
caz nereglementat expres, dar în care raţiunile care au impus reglementarea se justifică într-o şi mai
mare măsură.
Pe acest argument se bazează şi maxima : qui potest plus, potest minus.
c) de analogie - ubi eadem est ratio, edem lex esse debet
Se întemeiază pe principiul că unde există aceleaşi raţiuni trebuie aplicată aceeaşi lege, chiar
dacă legiuitorul nu a precizat-o expres. Interpretul poate, în acest fel să completeze eventualele
“lacune ale legii”
Aplicarea prin analogie a unei norme juridice implică însă o analiză atentă nu numai a
elementelor de asemănare dintre situaţiile juridice expres menţionate în dispoziţia normei de
reglementare şi situaţiile faptice supuse reglementării prin analogie, ci şi a elementelor care
diferenţiază aceste situaţii, în vederea stabilirii cu certitudine a împrejurării dacă analogia justifică
sau nu aplicarea unei norme juridice concrete.
Utilizarea argumentului de analogic este justificată de marea majoritate a autorilor doctrinei
prin invocarea prevederilor art. 3 din Codul civil, care, practic, determina concluzia că în materia
dreptului civil orice situaţie faptică poate fi şi este reglementata juridic.
d) Reductio ad absurdum
Pe baza acestui argument se învederează că numai o anumită soluţie este admisibilă, raţional,
soluţia contrară fiind o absurditate ce nu poate fi acceptată.

17
 CAPITOLUL II

RAPORTUL JURIDIC CIVIL

Secţiunea I
Consideraţii generale

ş 1. Noţiunea raportului juridic civil

“ Raportul juridic civil” este o specie de “raport juridic” deci, în definirea raportului juridic
civil trebuie pornit de la ceea ce înseamnă raport juridic în general. Se admite, în doctrina, ca raport
juridic înseamnă o relaţie socială reglementata de norma de drept.
În consecinţă, raportul juridic civil este relaţia socială cu caracter patrimonial sau personal
nepatrimonial reglementata de norma de drept civil. 5

ş 2. Caracterele raportului juridic civil

Raportul juridic civil are caracter social
Din această definiţie rezultă mai întâi faptul că raportul juridic civil este o relaţie socială,
deoarece se stabileşte între oameni, fie individual (ca persoane fizice), fie în colectivităţi de persoane
fizice aşa cum sunt persoanele juridice. Mai apoi pentru a intra în sfera raportului juridic civil, relaţia
socială trebuie să fie reglementată de o normă de drept civil, 6 care îi conferă în acest fel “haina
juridica”. Dar, fiind reglementată prin norma de drept civil, relaţia socială nu-şi pierde calitatea sa
primordială - aceea de a fi un raport social - adică o legătura între oameni.

Raportul juridic civil are caracter voliţional

Caracterul voliţional al raportului juridic civil, trebuie privit sub două aspecte şi anume un
aspect al caracterului comun în care o relaţie socială devine raport de drept civil pentru că acest lucru
s-a voit de către legiuitor la momentul adoptării normei juridice, precum şi în cazul raporturile juridice
civile care izvorăsc din actele juridice civile există un al doilea aspect specific pentru, în sensul că, la
voinţa exprimată în norma de drept civil se adaugă voinţa exprimată de autorul sau, de autorii actului
juridic civil.
Raportul juridic civil se caracterizează prin poziţia de egalitate juridică a părţilor
Egalitatea juridică a părţilor exprimă caracterul juridic al raportului juridic civil conform
căruia nici una dintre părţi nu este subordonată celeilalte.
Acest caracter deosebeşte raportul juridic civil de raporturile juridice care iau naştere în
ramurile de drept public, care sunt raporturi de autoritate, una din părţi fiind subordonată celeilalte.

§ 3. Structura raportului juridic civil

Structural raportul juridic civil este alcătuit din trei elemente constitutive:
a) subiectele sau părţile între care se statorniceşte raportul juridic civil, adică persoanele fizice
şi persoanele juridice;
b) conţinutul care este constituit din drepturile şi obligaţiile părţilor care participă la raportul
juridic civil;
c) obiectul, adică acţiunile şi inacţiunile pe care le vizează drepturile şi obligaţiile părţilor.

5
Gh. Beleiu, op. cit., p.63
6
Sunt raporturi juridice numai acele relaţii sociale pe care norma de drept le reglementează (în alţi termeni, cărora legea
le cunoaşte posibilitatea de a produce efecte juridice şi le asigură executarea prin forţa de constrângere a statului).
18
 Secţiunea a II-a
Elementele raportului juridic civil

§ 1. Definiţie şi categoriile subiectelor de drept civil

Raportul juridic civil fiind un raport social, adică stabilit între oameni, subiectele sale nu pot
fi decât fiinţele umane, privite fie în mod individual, în calitate de persoane fizice, fie grupate în
anumite colective, în postura de persoane juridice.
Noţiunea de subiecte de drept civil
Subiectele de drept civil sunt persoanele care participă individual sau în forme organizate
(colectiv) la raporturile juridice civile, fiind capabile să aibă drepturi şi obligaţii.7
De regulă, raportul juridic civil se stabileşte între două persoane: cea care este titulară
drepturilor civile se numeşte subiect activ, iar persoana care şi-a asumat obligaţiile civile se numeşte
subiect pasiv.
Subliniem că în raporturile juridice civile născute din contractele bilaterale sau sinalagmatice,
drepturile subiective sunt însoţite de obligaţiile corelative, motiv pentru care în asemenea raporturi
de drept fiecare parte are atât calitatea de subiect activ, cât şi calitatea de subiect pasiv.
Aşa cum am precizat de la bun început, oamenii pot participa la raporturile juridice civile atât
individual cât şi ca subiecte colective, în calitate de persoane juridice.

Definiţia persoanei fizice

Persoana fizică este subiectul individual de drept, adică omul, privit ca titular de drepturi şi
obligaţii civile.
Definiţia persoanei juridice
Persoana juridică este subiectul colectiv de drept, adică un colectiv de oameni care, întrunind
condiţiile cerute de lege, este titular de drepturi subiective şi obligaţii civile.
Pentru a avea calitate de persoană juridică, legea civilă română prevede că un colectiv trebuie
să întrunească următoarele condiţii:
a) o organizare proprie, care să exprime unitatea acestui colectiv, detaşat de individualizarea
fiecărui membru al lui, cu o funcţionalitate organizatorică bine stabilită prin: structura internă,
organele de conducere, modul de înfiinţare şi modul de încetare;
b) un patrimoniu propriu, care să fie distinct de alte patrimonii atât ale persoanelor juridice,
cât şi ale persoanelor fizice membre ale colectivului alcătuitor, fiind indiferentă natura drepturilor
patrimoniale în temeiul cărora sunt stăpânite bunurile aflate în patrimoniu: drept de proprietate, drept
de administraţie directă, drept real de folosinţă, etc. Important este ca patrimoniul distinct să-i dea
posibilitatea persoanei juridice să participe în nume propriu la raporturile juridice şi să-şi angajeze
răspunderea proprie;
c) un anumit scop în acord cu interesele publice, care explică utilitatea şi raţiunea existenţei
persoanei juridice, precum şi necesitatea satisfacerii intereselor personale în acord cu cele publice.
De altfel, scopul creării persoanei juridice este avut în vedere şi la dimensionarea capacităţii de
folosinţă.

Categoriile subiectelor de drept civil.

Pot fi părţi ale raportului juridic civil subiectele de drept civil. Exista două mari categorii de
asemenea subiecte:
- persoanele fizice, care sunt subiecte individuale de drept civil;
- persoanele juridice (numite şi persoane morale), care sunt subiecte colective de drept civil.
Categoria persoanelor fizice, ca subiecte de drept civil, este susceptibilă de două clasificări.
a) Astfel, după cum acestea au sau nu au capacitate de exerciţiu, deosebim:
- minorii sub 14 ani, care, împreuna cu persoanele puse sub interdicţie judecătorească, sunt
persoane fizice lipsite de capacitate de exerciţiu;

7
I.R. Urs, Angheni Smaranda, Drept civil. Partea generală. Persoanele, vol. I, Ed. Oscar Print, Bucureşti, 1988, p.191.
19
 - minorii intre 14 şi 18 ani, care sunt persoane fizice cu capacitate de exerciţiu restrânsă;
- majorii, care sunt persoanele fizice de peste 18 ani şi au deplina capacitate de exerciţiu. La
aceştia se adaugă femeia minora căsătorită.
Clasificarea în discuţie are efecte în ceea ce priveşte modul de exercitare a drepturilor
subiective civile de către subiectele de drept civil respective (personal sau prin reprezentantul lor
legal).
b) După criteriul cetăţeniei, distingem:
- persoane fizice care au cetăţenia română;
- persoane fizice de cetăţenie străină şi persoane fizice fără cetăţenie (apatrizi).

§ 2. Determinarea, pluralitatea şi schimbarea subiectelor de drept civil

Prin “determinarea” subiectelor raportului juridic civil înţelegem, în contextul de aici,
cunoaşterea părţilor acestui raport.
Aceasta determinare se realizează diferit, după cum e vorba de raporturi civile ce au în
conţinutul lor drepturi absolute ori drepturi relative.
Într-adevăr, în primul caz este cunoscut sau determinat numai subiectul activ, care este însuşi
titularul dreptului subiectiv civil; spre exemplu, este cunoscut proprietarul unui bun. Subiectul pasiv
este format din toate celelalte subiecte de drept civil, ceea ce înseamnă ca subiectul pasiv este
nedeterminat.
În cel de al doilea caz, este determinat atât subiectul activ (de regula, numit creditorul), cât
şi subiectul pasiv (debitorul); este cazul, spre exemplu al raportului juridic civil născut din contractul
de donaţie, cu cele două părţi determinate: donatarul (subiect activ) şi donatorul (subiect pasiv).

Pluralitatea subiectelor
Pe categorii de raporturi de drept civil, pluralitatea de subiecte se înfăţişează astfel:
- in raporturile reale, având în conţinut dreptul de proprietate
- subiectul pasiv - nedeterminat - este, constituit, întotdeauna, din pluralitatea celorlalte
subiecte de drept civil, în afară de titularul dreptului de proprietate;
- subiectul activ - poate fi o persoană - în cazul proprietăţii exclusive - ori să fie alcătuit din
mai multe persoane determinate în cazul proprietăţii comune; deci, pluralitatea activă
există, în cazurile raporturilor reale sub forma mai multor titular ai dreptului de proprietate
asupra unui bun ori asupra unei mase de bunuri; proprietatea comună există de lege lata, în
una din următoarele trei forme:
• coproprietatea: mai multe persoane deţin în proprietate un bun ori câteva bunuri,
determinate, fiecare având calitatea de coproprietar, cunoscându-şi cota ideală de
drept, dar neavând o parte determinată din bunul privit în materia lui;
• indiviziunea: mai multe persoane deţin în proprietate o masă de bunuri, fiecare
având calitatea de coindivizar fiecare îşi cunoaşte cota ideală de drept, dar nu are un
anumit bun ori anumite bunuri, pe care să deţină în exclusivitate;
• devălmăşia: soţii deţin bunurile comune, dobândite în timpul căsătoriei cu acest titlu
juridic, “partea” fiecăruia e determinată, prin lege folosind criteriului “gradul de
contribuţie” la dobândirea bunurilor comune.
- în raporturile nepatrimoniale, pluralitatea activă este mai rară deoarece decurge din creaţia
intelectuală operă şi invenţie, pluralitatea activă se înfăţişează drept coautorat;
- în raporturile obligaţionale (de creanţă) pluralitatea poate fi:
• activă când există mai mulţi creditori;
• pasivă, când există mai mulţi debitori;
• mixtă, când există mai mulţi creditori şi mai mulţi debitori.

Schimbarea subiectelor
- în raporturile civile nepatrimoniale:

20
 • nu se pune problema schimbării subiectelor întrucât drepturile nepatrimoniale sunt
inalienabile;
• subiectul activ – titularul dreptului personal;
• subiectul pasiv – nedeterminat – format din toate celelalte subiecte de drept civil,
mai puţin subiectul activ.
- în raporturile civile patrimoniale reale:
• intervine schimbarea subiectului activ printr-un mod legal de transmitere a bunului
ce se află în circuitul civil;
• subiectul pasiv, fiind nedeterminat, nu se pune problema schimbării lui.
- în raporturile civile patrimoniale obligaţionale:
• poate interveni o schimbare atât a subiectului activ (creditorul) cât şi a subiectului
pasiv (debitorul).
Subiectul activ poate fi schimbat prin:
- cesiunea de creanţă;
- subrogaţie personală;
- novaţie prin schimbare de creditor.
Subiectul pasiv poate fi schimbat prin:
- stipulaţie pentru altul;
- novaţie prin schimbare de debitor;
- delegaţia;
- poprirea.

§ 3. Capacitatea civilă
Calitatea de subiect de drept civil a persoanelor fizice şi a persoanelor juridice se exprimă prin
capacitatea lor civilă. Orice persoană fizică sau juridică are capacitate civilă, adică are calitatea de
participantă la raporturile juridice civile ca subiect de drepturi. Art. 4 din Decretul nr. 31/1954,
privitor la persoanele fizice şi persoanele juridice, stipulează expres: “capacitatea civilă este
recunoscută tuturor persoanelor”.
Capacitatea civilă poate fi definită ca fiind acea parte a capacităţii juridice a persoanei ce
constă în aptitudinea generală şi abstractă de a avea drepturi şi obligaţii civile, precum şi de a-şi
exercita drepturile şi asuma obligaţiile prin încheierea de acte juridice civile.
Din definiţie rezultă următoarele caracteristici:
- capacitatea civilă (sau de drept civil) este o parte a capacităţii juridice (capacitate de drept);
- presupune aptitudinea generala şi abstracta de a avea drepturi şi obligatii civile;
- exprima posibilitatea persoanei de a-şi exercita drepturile şi de a-şi asuma obligaţiile prin
încheierea de acte juridice civile.
În doctrina juridică, sfera capacităţii civile a constituit obiect de controversă.
Într-o opinie, capacitatea civilă este privită ca o capacitate generală, ale cărei reguli se aplică
în toate ramurile dreptului, cu unele particularităţi. Capacitatea civilă desemnează capacitatea în
societate şi nu capacitatea de drept civil, cu restrângeri ce pot varia de la o ramură la alta a dreptului.
Structura capacitaţii civile este formată din două elemente: capacitatea de folosinţă şi
capacitatea de exerciţiu.
Prin capacitatea de folosinţă se înţelege aptitudinea generală şi abstractă a unei persoane de a
avea drepturi şi obligaţii.
Capacitatea de exerciţiu este aptitudinea persoanei de a-şi exercita drepturile şi de a-şi asuma
obligaţii civile, prin încheierea de acte juridice civile.
A. Capacitatea civilă a persoanei fizice
a. Capacitatea de folosinţă a persoanei fizice
Aceasta este aptitudinea, generală şi abstractă, a omului, de a avea drepturi şi obligaţii civile
(art. 34 C. civ.).
Începutul şi sfârşitul acestei capacităţi sunt stabilite, de art. 35 C. civ., astfel: “Capacitatea de
folosinţă începe la naşterea persoanei şi încetează odată cu, moartea acesteia”.

21
 Drepturile copilului sunt recunoscute de la concepţiune, însă numai dacă el se naşte viu.
Conţinutul acestei capacităţi este dat de aptitudinea de a avea toate drepturile şi obligaţiile
civile, cu excepţia celor oprite de lege.
b. Capacitatea de exerciţiu a persoanei fizice
Aceasta este aptitudinea omului de a-şi exercita drepturile civile şi de a-şi îndeplini obligaţiile
civile, prin încheierea de acte juridice civile (art. 37 C. civ.).
Nu au capacitate de exerciţiu
a) minorul care nu a împlinit vârsta de paisprezece ani
b) persoana pusa sub interdicţie.
Pentru cei ce nu au capacitate de exerciţiu, actele juridice se fac de reprezentanţii lor legali
În art. 41 C.civ. se prevede: “Minorul care a împlinit vârsta de paisprezece ani are capacitate,
de exerciţiu restrânsă.
Actele juridice ale minorului cu capacitate restrânsa se încheie de către acesta, cu
încuviinţarea prealabilă a părinţilor sau a tutorelui.
Capacitatea deplină de exerciţiu începe de la data când persoana devine, majoră, adică la
împlinirea vârstei de optsprezece ani, sau potrivit art. 39 C. civ., ”Minorul dobândește, prin căsătorie,
capacitatea deplină de exercițiu.”

B .Capacitatea civilă a persoanei juridice

a. Capacitatea de folosinţă a persoanei juridice este aptitudinea subiectului colectiv de drept
civil de a avea drepturi şi obligaţii civile.
Potrivit art, 205 C. civ., aceasta capacitate se dobândeşte de la data înregistrării sau de la o
altă dată, conform prevederilor art. 194 C. civ. de la data actului de înființare, de la data autorizării
constituirii lor sau de la data îndeplinirii oricărei alte cerințe prevăzute de lege.
Art. 206 C. civ., dispune: “Persoana juridică poate avea orice drepturi și obligații civile, afară
de acelea care, prin natura lor sau potrivit legii, nu pot aparține decât persoanei fizice”.
b. Capacitatea de exerciţiu a persoanei juridice este aptitudinea sa de a-şi exercita drepturile
civile şi de a-şi îndeplini obligațiile civile, prin organele sale de administrare, de la data constituirii
lor.

§ 4. Conţinutul raportului juridic civil

Conţinutul raportului juridic civil cuprinde drepturile subiectului activ şi obligaţiile
subiectului pasiv.

4.1. Drepturile subiective civile. Clasificări

Dreptul subiectiv civil se poate defini ca fiind posibilitatea subiectului activ de a avea o
anumită conduită şi de a pretinde subiectului pasiv o conduită corespunzătoare, în limita legilor şi a
bunelor moravuri, iar în caz de nevoie de a apela la forţa coercitivă statală.
Drepturile subiective civile se clasifică după următoarele criterii:
4.1.1. Criteriul opozabilităţii
După criteriul opozabilităţii, drepturile subiective civile pot fi absolute sau relative.
- Dreptul absolut este acel drept subiectiv în temeiul căruia titularul său are posibilitatea de
a-l exercita singur, celelalte persoane având obligaţia generală de a nu face nimic de natură a aduce
atingere dreptului absolut.
Spunem că dreptul absolut este opozabil tuturor, în sensul că orice membru al comunităţii
poate deveni subiect pasiv într-un raport juridic în conţinutul căruia se găseşte un drept absolut.
Raportul juridic în conţinutul căruia se află un drept absolut se naşte aşadar între:
- un subiect activ determinat de la început. El este titularul dreptului absolut;
- un subiect pasiv nedeterminat ce cuprinde în chip general toţi membrii comunităţii, fiecare
dintre aceştia având obligaţia de a se abţine de la orice gest de natură a aduce atingere dreptului
absolut.

22
 Această obligaţie are caracter negativ deoarece constă într-o abţinere şi general deoarece
revine tuturor deopotrivă şi în mod abstract. Legea nu prevede o enumerare în concret a gesturilor,
actelor sau faptelor interzise, ci este interzisă orice acţiune de natură a-l prejudicia pe titular.
Exemplu de drept absolut îl constituie dreptul la nume.
- Dreptul relativ reprezintă acel drept subiectiv civil în temeiul căruia subiectul activ
(denumit creditor) are posibilitatea de a pretinde subiectului pasiv (denumit debitor) să dea, să facă
sau să nu facă ceva.
Raportul juridic în conţinutul căruia se găseşte un drept relativ poartă numele de raport juridic
obligaţional. Spre deosebire de ipoteza drepturilor absolute, de această dată sunt determinate de la
bun început atât subiectul activ, cât şi subiectul pasiv.
4.1.2. Criteriul conţinutului
După natura conţinutului drepturilor subiective civile, acestea pot fi patrimoniale sau
nepatrimoniale.
a) Drepturile patrimoniale sunt cele care au un conţinut evaluabil în bani. La rândul lor, ele
se împart în drepturi reale şi drepturi de creanţă.
Dreptul real este dreptul subiectiv civil patrimonial în temeiul căruia titularul său îşi poate
exercita prerogativele asupra unui bun în mod direct şi nemijlocit, fără concursul altei persoane.
Exemplul tipic de drept real este dreptul de proprietate.
Drepturile reale sunt drepturi absolute, ceea ce înseamnă că raportul juridic ce se naşte în
temeiul lor se încheie între titularul dreptului real şi subiectul pasiv nedeterminat.
Dreptul de creanţă este dreptul subiectiv în virtutea căruia subiectul activ (creditorul) poate
pretinde subiectului pasiv (debitorul) să dea, să facă sau să nu facă ceva.
Între drepturile reale şi drepturile de creanţă observăm următoarele deosebiri:
- în cazul drepturilor reale numai subiectul activ este determinat, în timp ce subiectul pasiv
este nedeterminat. În cazul drepturilor de creanţă ambele subiecte sunt determinate. Ca urmare,
drepturile reale sunt drepturi absolute, în timp ce drepturile de creanţă sunt drepturi relative;
- conţinutul obligaţiei corelative (care corespunde) în cazul dreptului real constă întotdeauna
în “a nu face” în timp ce în cazul drepturilor de creanţă constă în “ a da”, “a face” sau “ a nu face”.
Obligaţia de “a nu face” corelativă unui drept real este la rândul ei deosebită de obligaţia de
“a nu face” corelativă unui drept de creanţă. Într-adevăr, în primul caz subiectul pasiv nedeterminat
are obligaţia de a se abţine de la orice gest de natură a aduce atingere dreptului real (absolut). În cel
de al doilea caz este vorba de obligaţia subiectului pasiv de a se abţine de la o acţiune concretă,
determinată de la bun început în prevederile contractuale.
- drepturile reale sunt limitate ca număr, fiind expres prevăzute de lege. Dimpotrivă, drepturile
de creanţă sunt nelimitate, ele decurg din contractele încheiate între părţi. Potrivit intereselor lor,
părţile pot imagina noi şi noi drepturi de creanţă;
- titularul unui drept real îşi exercită singur prerogativele (atributele), în timp ce titularul
dreptului de creanţă îşi poate exercita dreptul numai prin acţiunea sau inacţiunea celeilalte părţi (care
dă, face sau nu face ceva);
- drepturile reale pot avea ca obiect numai lucruri determinate, în timp ce drepturile de creanţă
pot avea ca obiect şi lucruri determinate şi bunuri de gen.
Drepturile reale, la rândul lor, se clasifică astfel:
- drepturi reale principale
- drepturi reale accesorii.
Drepturile reale principale au existenţă de sine stătătoare, ele nedepinzând de exerciţiul
vreunui alt drept. (ex. dreptul de proprietate şi dezmembrămintele dreptului de proprietate)
Dreptul de proprietate este un drept complex ce cuprinde în conţinutul său trei prerogative
distincte: posesia, folosinţa şi dispoziţia. Ele pot fi exercitate împreună, dar pot fi şi desprinse unele
de celelalte. Din operaţia de “dezmembrare” a dreptului de “proprietate” rezultă aşa numitele
dezmembrăminte ale dreptului de proprietate (uzul, uzufructul, abitaţia, servitutea şi superficia). Ele
presupun exerciţiul doar a unora dintre prerogative de către titular, celelalte fiind exercitate de către
alte persoane.

23
 În categoria drepturilor reale principale intră şi o serie de drepturi reglementate de acte
normative speciale cum este dreptul de folosinţă al regiilor autonome şi instituţiilor publice ori dreptul
de concesiune;
Drepturile reale accesorii sunt cele a căror existenţă depinde de existenţa altor drepturi pe care
le garantează. (ex. dreptul de ipotecă, dreptul de gaj, privilegiile)
b) Drepturile nepatrimoniale sunt drepturile care nu au un conţinut evaluabil în bani.
Se admite că din categoria drepturilor nepatrimoniale fac parte:
- drepturile legate de existenţa şi integritatea fizică a persoanei (dreptul la viaţă, dreptul la
integritate corporală etc.);
- drepturi legate de condiţia morală a persoanei (dreptul la reputaţie, la onoare etc.);
- drepturi referitoare la elementele de identificare a persoanei (dreptul la nume, dreptul la
propria imagine, dreptul la domiciliu etc.)
- drepturi care decurg din creaţia intelectuală (latura nepatrimonială a drepturilor de autor).
Drepturile nepatrimoniale sunt, în general, drepturi absolute, opozabile tuturor. Ca şi unele
drepturi reale, ele nu se sting prin neuz. Fiind strict legate de existenţa persoanei, ele nu se pot
transmite, în principiu, nici prin acte între vii, nici pe cale succesorală (prin moştenire).

4.2. Obligaţiile civile. Clasificări

Latura pasivă a conţinutului raportului juridic civil cuprinde obligaţiile care revin subiectului
pasiv.
Prin obligaţie civilă se înţelege îndatorirea subiectului pasiv de a avea o anumită conduită
corespunzătoare cerinţei subiectului activ, conduită ce poate consta în a da, a face ceva sau a nu
face ceva şi care poate fi impusă la nevoie prin forţa coercitivă a statului.
Şi în cazul obligaţiilor civile se întâlnesc mai multe clasificări:
4.2.1. Criteriul obiectului
După cum am văzut, în funcţie de obiectul lor, obligaţiile pot fi obligaţii de a da, a face sau a
nu face.
- a da reprezintă obligaţia subiectului pasiv de a transfera sau a constitui un drept real. (ex.
obligaţia vânzătorului de a transfera cumpărătorului dreptul de proprietate asupra bunului vândut).
- a face reprezintă a desfăşura o acţiune în favoarea subiectului activ, o prestaţie pozitivă de
orice natură. (ex. obligaţia prestatorului de servicii de a executa o lucrare.)
- a nu face reprezintă obligaţia subiectului pasiv de a se abţine de la ceva la care ar fi fost
îndreptăţit dacă nu şi-ar fi asumat obligaţia respectivă.(ex. o persoană care a făcut o ofertă de vânzare
unei alte persoane îşi poate asuma obligaţia de menţinere a ofertei un anumit termen determinat)
Obligaţiile de “a da” şi “a face” sunt denumite obligaţii pozitive, iar obligaţia de “a nu face”
este considerată o obligaţie negativă deoarece constă într-o abţinere.
Tot în funcţie de obiectul lor se operează şi clasificarea obligaţiilor în obligaţii de rezultat şi
obligaţii de mijloace (de diligenţă).
- Obligaţia de rezultat este considerată îndeplinită dacă debitorul a ajuns la rezultatul urmărit
de părţi. (ex. obligaţia împrumutatului se consideră îndeplinită la momentul restituirii sumei
împrumutate)
- Obligaţia de mijloace constă în datoria debitorului de a depune eforturi pentru a atinge un
anumit rezultat. Dacă rezultatul urmărit de părţi nu este atins, aceasta nu înseamnă automat că
debitorul este în culpă. (ex. o obligaţie de mijloace sau de diligenţă întâlnim în cazul medicului care
are îndatorirea de a face tot ceea ce îi stă în putinţă pentru a-l însănătoşi pe pacient. Dacă acest rezultat
nu este atins, nu rezultă automat culpa medicului. Pacientul va avea sarcina de a face cumulativ
dovada că nu s-a atins rezultatul urmărit de părţi şi dovada că debitorul nu a depus toate eforturile de
care ar fi fost capabil pentru atingerea acestui rezultat).
4.2.2. Criteriul gradului de opozabilitate
În funcţie de gradul de opozabilitate, obligaţiile civile se împart în obligaţii opozabile numai
părţilor, obligaţii opozabile şi terţilor, şi obligaţii reale.
Opozabilitatea înseamnă posibilitatea de a opune. O obligaţie este opozabilă unei persoane
dacă persoana respectivă este constrânsă să o execute. Regula constă în aceea că o obligaţie este
24
opozabilă numai părţilor raportului juridic. Aceasta înseamnă ca îndatorirea poate să revină numai
debitorului, adică numai acelui subiect pasiv care şi-a asumat-o.
Prin excepţie, există o categorie de obligaţii care sunt opozabile şi terţilor, adică persoanelor
care nu au participat la încheierea raportului juridic.
4.2.3. Criteriul sancţiunii
După criteriul sancţiunii, obligaţiile pot fi perfecte sau imperfecte.
Obligaţiile perfecte beneficiază de sancţiune în sensul că creditorul poate să apeleze la forţa
de constrângere a statului pentru a-l determina pe debitor să-şi execute obligaţia.
În cazul celor imperfecte (care se mai numesc morale) apelul la forţa de constrângere a statului
nu este cu putinţă.
4.2.4. Criteriul structural
Din punct de vedere structural, obligaţiile sunt pure şi simple sau complexe (afectate de
modalităţi):
- Obligaţiile pure şi simple sunt cele aflate în conţinutul unui raport juridic născut între un
creditor, un debitor şi care nu sunt afectate de termen, condiţie sau sarcină;
- Obligaţiile complexe sunt cele cu pluralitate de subiecte ori cu pluralitate de obiecte.
§ 5. Obiectul raportului juridic civil
Prin Obiectul raportului juridic civil se înţelege acţiunea sau inacţiunea la care are dreptul
subiectul activ şi la care este obligat subiectul pasiv, în alţi termeni conduita subiectelor acestui
raport. De altfel, este firesc ca obiectul acestor raporturi să fie acţiunile sau inacţiunile părţilor, atâta
timp cât raporturile juridice sunt raporturi între oameni, privitoare la acţiunile lor.

5.1. Noţiunea de bun

Nu orice lucru, nu orice obiect poate fi considerat din punct de vedere juridic “bun”.
Pentru a putea fi calificat ca atare, un bun trebuie să îndeplinească cumulativ următoarele
condiţii:
- să aibă o anume valoare economică, adică să fie util pentru om, să satisfacă o nevoie, o
trebuinţă umană;
- să fie susceptibil de apropriere, adică să poată face obiect al dreptului de proprietate.
În practică, doctrină şi chiar legislaţie, termenul “bunuri” este folosit în două sensuri ori
accepţiuni. Stricto sensu, termenul “bun” desemnează orice lucru cu privire la care pot exista drepturi
şi obligaţii patrimoniale. Lato sensu termenul “bun” desemnează atât lucrul, cât şi dreptul patrimonial
care are ca obiect acel lucru. 8
5.2. Corelaţia dintre bunuri şi patrimoniu
O altă noţiune, des folosită în dreptul civil şi în strânsă legătură cu cea de “bunuri”, este aceea
de patrimoniu.
Prin patrimoniu se înţelege totalitatea drepturilor şi obligaţiilor patrimoniale care aparţin
unei persoane fizice ori juridice.
După cum se poate observa, între bun şi patrimoniu, există corelaţia de tipul parte-întreg.
Bunul poate fi privit aşadar atât individual, “ut singuli” ,cât şi ca element activ al
patrimoniului.
Rezultă, din cele de mai sus, că termenii “bunuri” şi “patrimoniu” au în dreptul civil un sens
tehnic-juridic, specific, iar nu cel din vorbirea obişnuită (când se desemnează şi valori spirituale prin
aceşti termeni).
5.3. Clasificarea bunurilor
Bunurile pot fi clasificate după un mare număr de criterii. Fiecare clasificare este importantă,
deoarece calificarea unui bun ca aparţinând unei categorii sau alteia are consecinţe în ceea ce priveşte
regimul juridic al acestuia.
5.3.1. Bunuri mobile şi bunuri imobile
În funcţie de natura lor şi de calificarea dată de lege, bunurile pot fi mobile sau imobile
(mişcătoare sau nemişcătoare,).

8
Gh. Beleiu, op. cit p. 90-91.
25
 Bunurile mobile se subîmpart, la rândul lor, în:
a) bunuri mobile prin natura lor. Acestea sunt cele care se pot transporta prin forţa proprie
sau prin forţa exterioară dintr-un loc într-altul;
b) bunurile mobile prin determinarea legii. Acestea sunt bunurile considerate mobile prin
obiectul la care se aplică. (ex. prin determinarea legii sunt considerate mobile obligaţiunile şi acţiunile
unei societăţi comerciale care au ca obiect sume sau bunuri mobile.
De observat că acestea sunt bunuri cu caracter abstract (ele au o valoare economică şi sunt
apte de apropriere, dar nu pot fi observate prin simţuri). Asemenea bunuri se numesc bunuri
necorporale. Ele îşi datorează caracterul mobiliar prevederilor legale: legiuitorul a trebuit să realizeze
o calificare în acest sens, deoarece bunurile necorporale, fiind abstracte, nu puteau fi considerate prin
natura lor ca fiind mişcătoare sau nemişcătoare;
c) bunurile mobile prin anticipaţie. Acestea sunt bunurile care
prin natura lor au caracter imobil, în sensul că nu pot să se deplaseze prin putere proprie şi nici cu
ajutor exterior. (ex. au calitatea de bunuri mobile prin anticipaţie recoltele încă neculese. O asemenea
recoltă poate să fie vândută ca bun.
Bunurile imobile se clasifică la rândul lor în:
a) bunuri imobile prin natura lor. Acestea sunt bunurile care nu pot fi deplasate, şi anume
terenurile şi construcţiile;
b) bunuri imobile prin obiectul la care se aplică. Sunt considerate bunuri imobile
dezmembrămintele dreptului de proprietate constituite asupra unui bun imobil (spre exemplu,
servitutea), acţiunile în revendicarea unui bun imobil, etc.,
c) bunuri imobile prin destinaţie. Acestea sunt bunurile care prin natura lor au caracter
mobiliar, dar care sunt considerate imobile deoarece sunt destinate exploatării unui bun imobil. (ex.
animalele aferente culturii, instrumentele agricole etc
Pentru a fi calificat ca fiind un bun imobil prin destinaţie, acesta trebuie să aibă caracter
accesoriu în raport cu un bun imobil.
Importanţa juridică a clasificării bunurilor în mobile şi imobile se manifestă pe mai multe
planuri. Dintre acestea este fundamentală deosebirea în ceea ce priveşte regimul posesiei. În cazul
bunurilor mobile, posesia exercitată cu bună credinţă (adică cu convingerea că posesorul exercită
chiar un drept de proprietate) valorează proprietate. Aceasta înseamnă că cel care posedă este
considerat proprietar (cu anumite excepţii prevăzute de lege).
Într-adevăr, terţul dobânditor al unui bun mobil, dacă este de bună credinţă (crede că a
dobândit bunul de la adevăratul său proprietar), are, în principiu, dreptul de a păstra bunul pentru
sine.
În cazul bunurilor imobile posesia poate conduce la dobândirea dreptului de proprietate, dar
numai după scurgerea unui anumit termen, denumit termen de prescripţie achizitivă.
5.3.2. Bunuri aflate în circuitul civil şi bunuri scoase din circuitul civil
Această clasificare a bunurilor are drept criteriu regimul circulaţiei lor juridice; măsura în
care acestea sunt sau nu alienabile şi condiţiile în care se poate realiza înstrăinarea lor.
Bunurile aflate în circuitul civil sunt bunurile care pot fi dobândite sau înstrăinate liber. Între
acestea, o anumită categorie de bunuri pot fi dobândite şi înstrăinate numai cu respectarea anumitor
condiţii expres prevăzute de lege.
5.3.3. Bunuri determinate individual şi bunuri determinate generic
Această clasificare are drept criteriu modul de individualizare al bunurilor.
Bunurile individual determinate sunt cele care se individualizează prin însuşiri specifice,
proprii. Acestea sunt unicatele, acele bunuri care pot fi individualizate prin trăsături caracteristice
care le deosebesc de toate celelalte.(ex. o lucrare de artă, un autoturism individualizat prin marcă şi
seria motorului etc)
Bunurile generic determinate (bunuri de gen) sunt cele care se individualizează prin însuşiri
ale speciei sau categoriei din care fac parte.
Aceste bunuri aparţin unei categorii mai largi de bunuri de acelaşi fel şi se individualizează
prin numărare, măsurare, cântărire etc. .(ex un kilogram de mere, 100 mii lei, 3 metri de stofă)

26
 Clasificarea bunurilor în bunuri individual determinate şi bunuri generic determinate sau de
gen este foarte importantă mai ales în ceea ce priveşte transferul dreptului de proprietate. Dacă
obiectul contractului translativ de proprietate (spre exemplu, contractul de vânzare-cumpărare) îl
formează un bun individual determinat, dreptul de proprietate se va transfera de la vânzător la
cumpărător încă din momentul încheierii contractului, chiar dacă bunul nu a fost efectiv predat.
Dimpotrivă, dacă bunul care formează obiect al contractului de vânzare-cumpărare este un
bun de gen, transferarea dreptului de proprietate de la vânzător la cumpărător se va produce doar în
momentul individualizării bunului adică al măsurării, numărării, cântăririi acestuia.
Determinarea cu exactitate a momentului transferării a dreptului de proprietate de la vânzător
la cumpărător este importantă cu deosebire în ipoteza pieirii bunului. Dacă bunul este individual
determinat şi piere după încheierea contractului de vânzare-cumpărare, dar înainte de predarea lui
efectivă se va considera că el a pierit pentru cumpărător. Această soluţie decurge din aplicarea
principiului “ bunul piere pentru proprietar” (cu alte cuvinte, proprietarul este cel care suportă
consecinţele patrimoniale ale pieirii bunului).
Dacă bunul este generic determinat şi piere după încheierea contractului, dar mai înainte de
individualizare prin măsurare, cântărire, numărare etc., atunci cel care va trebui să suporte riscul
pieirii este vânzătorul, rămas proprietar până la data individualizării. De exemplu, dacă s-a încheiat
un contract de vânzare a unei tone de grâu şi aceasta piere pe drumul dintre vânzător şi cumpărător,
cel care va suporta pieirea va fi vânzătorul în sensul că va trebui să înlocuiască tona de grâu care a
pierit cu grâu în aceeaşi cantitate şi calitate. Spunem că “bunurile de gen nu pier” în sensul că ele pot
fi întotdeauna înlocuite cu alte bunuri aparţinând aceleiaşi specii.
5.3.4. Bunuri fungibile şi bunuri nefungibile
Fungibilitatea reprezintă posibilitatea înlocuirii unui bun cu un alt bun de aceeaşi natură.
Bunurile fungibile sunt în general bunurile de gen, iar bunurile nefungibile sunt bunurile individual
determinate, care nu pot fi înlocuite deoarece sunt unicat.
Importanţa împărţirii bunurilor în fungibile şi nefungibile se manifestă în ceea ce priveşte
aprecierea valabilităţii plăţii.
5.3.5. Bunuri consumabile şi bunuri neconsumabile
Această clasificare are drept criteriu măsura în care un bun poate sau nu să fie folosit în mod
repetat.
Bunurile consumptibile (consumabile) sunt cele care nu rezistă primei întrebuinţări. (ex.
alimentele, banii, combustibilii)
Dimpotrivă bunurile neconsumabile (neconsumptibile) sunt cele care rezistă primei
întrebuinţări. Fireşte, şi acestea se uzează, dar pot fi, de principiu, utilizate de mai multe ori. (ex.
îmbrăcămintea, bunurile imobile )
Importanţa acestei clasificări se manifestă în mai multe planuri între care în materia
contractului de împrumut. Contractul de împrumut care are ca obiect un bun neconsumabil poartă
numele de împrumut de folosinţă. La expirarea termenului pentru care s-a încheiat, cel împrumutat
are obligaţia de a restitui însuşi bunul pe care l-a împrumutat şi nu altul. El va putea restitui un alt
bun, în locul celui datorat, numai cu acordul creditorului, ipoteză în care obligaţia se va considera
stinsă prin “dare în plată”.
Dacă contractul de împrumut are ca obiect un bun consumabil, atunci el poartă denumirea de
împrumut de consumaţie. La scadenţă, împrumutatul nu va fi obligat să restituie însuşi bunul
împrumutat, ci alte bunuri în aceeaşi cantitate sau calitate.
5.3.6. Bunuri frugifere şi bunuri nefrugifere
Această clasificare are drept criteriu măsura în care bunurile produc sau nu fructe. Bunurile
frugifere sunt cele care, în mod periodic şi fără consumarea substanţei lor, dau naştere la alte bunuri
denumite fructe.
Fructele sunt de trei feluri:
a) fructe naturale. Acestea sunt bunuri care se produc fără intervenţia omului (ex. ciupercile
de pădure, sporul animalelor etc.);
b) fructe industriale. Acestea se produc ca urmare a activităţii omului (ex. recolta).
c) fructe civile. Acestea sunt fructele care au o exprimare bănească (ex chiriile sau dobânzile).
27
 Categoria juridică a fructelor este deosebită de cea a productelor. Şi productele sunt rezultate
ale bunurilor, dar care se realizează prin consumarea substanţei acestora (ex. minereul dintr-o mină
este productul minei în sensul că prin culegere se consumă substanţa bunului care l-a produs).

5.3.7. Bunuri corporale şi bunuri necorporale

Această clasificare foloseşte drept criteriu modul de percepere a bunurilor. Bunurile corporale
pot fi percepute prin simţurile omului în timp ce cele necorporale au un caracter abstract, ele neputând
fi percepute prin simţuri. După cum am văzut, în categoria drepturilor necorporale intră drepturile
patrimoniale, ca şi acţiunile în instanţă, care sunt considerate bunuri, deşi nu au o consistenţă concretă.
Şi această clasificare prezintă importanţă, între altele deoarece proprietatea asupra bunurilor
mobile se poate dobândi prin posesie de bună-credinţă numai în măsura în care este vorba de bunuri
corporale.
5.3.8. Bunuri divizibile şi bunuri indivizibile
Această clasificare are drept criteriu măsura în care bunurile pot fi împărţite în fragmente fără
ca prin aceasta să-şi schimbe destinaţia economică (ex. o parcelă de teren, o bucată de stofă).
Importanţa împărţirii bunurilor în bunuri divizibile şi indivizibile se manifestă cu deosebire în
materia partajului (între soţi sau succesoral). Prima operaţie care se realizează cu prilejul partajului
este împărţirea bunurilor în divizibile şi indivizibile. Cele divizibile se vor împărţi în natură între
copartajanţi (adică între persoanele între care se efectuează partajul), în timp ce cele indivizibile vor
putea fi înstrăinate urmând ca preţul astfel obţinut să fie împărţit între copartajanţi.
5.3.9. Bunuri principale şi bunuri accesorii
Această clasificare a bunurilor are drept criteriu corelaţia care există între ele.
Bunurile principale sunt cele care pot fi folosite în mod independent, în timp ce bunurile
accesorii folosesc la întrebuinţarea unui alt bun. (ex. antena televizorului, beţele de la schiuri cureaua
de ceas arcuşul viorii).
Importanţa acestei clasificări constă în aplicarea principiului “ accesorium sequitur
principale” adică bunul accesoriu urmează soarta bunului principal. Corespunzător acestui principiu,
dacă părţile nu au precizat în contractul încheiat care va fi soarta bunurilor accesorii, soluţia va consta
în aplicarea aceluiaşi regim juridic aplicabil bunurilor principale (ex. prin vânzare unei viori fără a se
preciza că se vinde şi arcuşul prin aplicarea principiului menţionat anterior se înţelege că se transferă
şi dreptul de proprietate asupra arcuşului).

Secţiunea a III-a
Izvoarele raportului juridic civil

§ 1. Definiţia izvorului raportului juridic civil

Prin noţiunea de izvor al raportului juridic civil desemnăm în general acel eveniment a cărui
realizare determină naşterea, modificarea sau stingerea unor raporturi juridice civile.
Evenimentul sursă, prin el însuşi, nu produce nici un fel de consecinţe atât timp cât nu există
o normă juridică prin intermediul căreia să se precizeze faptul că realizarea evenimentului respectiv
generează consecinţe juridice.
Caracterizarea ca izvor al raportului juridic civil a unui eveniment, este determinată de
corelaţia care se realizează între norma juridică şi evenimentul ca atare.
Acest fapt rezultă din împrejurarea că, orice relaţie socială, care generează consecinţe juridice
de natură civilă, este supusă reglementării dreptului civil, exprimat prin izvoarele formale ale
acestuia.

§ 2. Corelaţia dintre izvor de drept, normă juridică, izvor al raportului juridic civil
Raportul juridic civil este relaţia socială reglementată de norma juridica civilă. Definiţia are
în vedere raportul juridic civil în general, un tipar care se potriveşte oricărei relaţii sociale care cade
sub incidenţa legii civile, cu alte cuvinte, un raport civil abstract.
Aşadar, corelaţia în discuţie este următoarea:
28
 - norma de drept civil este premisa necesara şi obligatorie pentru existenţa atât a raportului
juridic civil abstract, cât şi a raportului juridic civil concret şi a izvorului raportului juridic civil
concret;
- raportul juridic civil abstract este tiparul raportului juridic civil concret, în sensul ca acesta
din urma se va încadra într-un anumit tip de raport juridic civil abstract, iar raportul juridic civil
concret particularizează raportul juridic civil abstract;
- izvorul raportului juridic civil concret generează o situaţie juridică determinată, între anumite
subiecte de drept civil.

§ 3. Clasificarea izvoarelor raportului juridic civil

Izvoarele raportului juridic civil sunt împrejurările de care legea civilă leagă naşterea unui
raport juridic civil concret. Asemenea împrejurări pot să depindă de voinţa omului (acţiuni umane)
sau să fie independente de aceasta (evenimente).
Sunt acţiuni umane faptele omului, săvârşite cu sau fără intenţia de a produce efecte juridice.
Prin urmare, această primă categorie de izvoare ale raportului juridic civil concret reuneşte atât
acţiunile voluntare, dorite, cât şi cele involuntare, nedorite de om.
Acțiunile umane se clasifică după anumite criterii:
A. După cum legea civilă condiţionează sau nu naşterea raportului juridic de existenţa
intenţiei producerii acestui efect:
a) acţiuni săvârşite cu intenţia de a produce efecte juridice, adică de a crea, modifica sau a
stinge un raport juridic civil. Aceste acţiuni se numesc acte juridice civile; ele vor forma obiect de
preocupare în capitolul următor;
b) acţiuni săvârşite fără intenţia de a produce efecte juridice, dar de care legea leagă totuşi
producerea unor asemenea efecte.
Aceste acţiuni poartă numele de fapte juridice civile şi pot fi, la rândul lor, licite sau ilicite.
B. După cum sunt sau nu conforme cu legea:
a) acţiuni licite, cele săvârşite cu respectarea dispoziţiilor legale;
b) acţiuni ilicite, cele săvârşite cu încălcarea dispoziţiilor legale.
Evenimentele sau faptele naturale sunt împrejurări care se produc independent de voinţa
omului şi de care legea civilă leagă naşterea de raporturi juridice (ex. moartea, calamităţile naturale).
Clasificarea izvoarelor raporturilor juridice civile concrete în acţiuni şi evenimente prezintă
importanţă sub mai multe aspecte, dintre care menţionăm:
- capacitatea civilă cunoaşte reguli diferite în fiecare dintre cele două categorii de izvoare;
- reprezentarea operează numai în materie de acte juridice;
- prescripţia extinctivă are reguli diferite în ce priveşte începutul său.

29
 Secțiunea a IV-a
Proba raportului juridic civil

1. Noțiuni generale

Dacă părțile participante la un raport juridic civil își îndeplinesc obligațiile asumate, nu se
pune problema probelor, deoarece drepturile subiective exista separat de dovada lor. Atunci când
între aceste părți apare o neînțelegere, un litigiu, fie referitor la existenta, fie referitor la conținutul
raportului juridic, se pune problema dovedirii lor cu ajutorul probelor.

1.1. Noțiunea de proba

Termenul de proba este similar celui de dovada și poate avea trei înțelesuri:
- în sensul larg al noțiunii, prin proba se înțelege operațiunea de prezentare în fata instanței
de judecata a mijloacelor de convingere prin care se urmărește dovedirea existentei unui anumit
raport juridic. în acest sens, noțiunea de proba este sinonima cu cea de probațiune judiciara, sens în
care a proba (a dovedi) înseamnă a stabili realitatea unei afirmații, a demonstra că ea corespunde
adevărului.
- într-un al doilea sens, mai restrâns, prin proba se înțelege mijlocul prevăzut de lege prin
intermediul căruia se stabilește existenta unor drepturi subiective și a unor obligații corelative,
care intra în conținutul unor raporturi juridice. în acest sens, prin probe înțelegem toate
mijloacele de convingere admise de lege: proba prin înscrisuri, proba cu martori, mărturisirea,
prezumțiile, expertiza, cercetarea la fata locului și probele materiale.
- în cel de-al treilea sens, prin proba se desemnează rezultatul obținut prin folosirea
mijloacelor de proba, adică în ce măsura acestea au contribuit la formarea convingerii judecătorului
cu privire la stabilirea adevărului în cauza.

1.2. Importanta probelor.

Probele au o importantă deosebită în ce privește apărarea drepturilor subiective civile. Adagiul
latin idem est non esse et non probari (un drept nedovedit este ca și inexistent) relevă importanța
deosebită a probei în procesul civil care reprezintă un domeniu în care părțile tind să-şi valorifice cele
mai bune “arme” pentru a-și dovedi pretențiile sau pentru a respinge sau anihila cererile adversarului

1.3. Obiectul probei și sarcina probei

Obiectul probei îl constituie actele juridice (ex.: un contract) și faptele juridice (ex.: un
cutremur de pământ) generatoare de drepturi subiective civile și de obligații corelative. Faptele ce
urmează a fi dovedite pot fi de ordin material - cele care se exteriorizează (acțiuni omenești sau
evenimente ale naturii) sau de ordin psihologic - cele care nu se exteriorizează decât prin finalitatea
lor (înșelăciunea, reaua-credință).
In principiu, nu pot constitui obiectul probei:
1. legile, deoarece se prezuma că sunt cunoscute de toata lumea din momentul publicării lor
în Monitorul Oficial;
2. faptele constatate de lege (prezumțiile legale), judecătorul neputând admite împotriva lor
proba contrarie;
3. faptele necontestate, adică acele împrejurări asupra existentei cărora părțile din proces sunt
de acord, le recunosc în mod tacit.
4. faptele negative indefinite, adică acele împrejurării cu caracter indefinit care nu s-au
produs. Uneori, chiar legea impune dovada unor fapte negative determinate.
5. faptele stabilite de instanța penala nu pot face obiectul probei în instanța civilă, nici
pentru confirmarea lor, nici pentru infirmarea lor.
Faptele notorii se dovedesc prin probarea notorietății lor. în cazul faptelor cunoscute personal
de către judecător, acesta trebuie sa se bazeze în hotărârea sa pe probele administrate în cauza.
Sarcina probei este reglementată de art. 249 C. proc. civ., care prevede ”cel care face o
susținere în cursul procesului trebuie să o dovedească, în afară de cazurile anume prevăzute de lege”.
30
Așadar, sarcina probei revine în primul rând reclamantului. Pârâtul poate formula apărări în fața
pretențiilor reclamantului, afirmații pe care, la rândul sau, trebuie sa le dovedească. Exista și cazuri
în care pârâtul este cel care trebuie sa preia inițiativa probei, cum ar fi situația în care el dobândește
calitatea de reclamant, formulând o cerere reconvențională. Dacă reclamantul ridica obiecții la cererea
pârâtului, va fi rândul sau să-și dovedească afirmațiile. În concluzie, sarcina probei în cadrul unui
proces civil trece de la o parte la cealaltă, în funcție de afirmațiile pe care fiecare dintre ele le face.
Potrivit art. 129 alin. 5 C. proc. civ., dacă părțile nu solicita unele dovezi, judecătorul, în virtutea
rolului sau activ, va ordona dovezile pe care le va găsi de cuviință, chiar dacă părțile se împotrivesc.

1.4. Condițiile generale de admisibilitate a probei

1. proba trebuie sa fie legala, adică sa nu fie oprita de lege.
2. proba trebuie sa fie verosimila, adică sa tinda la dovedirea unor fapte reale, demne de a
fi crezute și sa nu duca la concluzii absurde, imposibile, care ar contrazice evidenta și legile naturii;
3. proba trebuie sa fie utila, adică sa nu fie ceruta pentru dovedirea unor fapte incontestabile
sau a unor împrejurării prezumate de lege. De exemplu, este inutil că pârâtul sa facă dovada dreptului
sau de proprietate asupra unui imobil, din moment ce reclamantul a dovedit deja dobândirea
imobilului respectiv prin uzucapiune.
4. proba trebuie sa fie pertinentă, adică să aibă legătură cu obiectul litigiului, cu alte cuvinte
să existe o legătură directa între faptele de dovedit și împrejurările care fac obiectul procesului.
Așadar, dacă proba cerută de părți este străină de obiectul litigiului, ea va fi respinsa că nepertinenta.
5. proba trebuie sa fie concludenta, adică sa fie de natura a duce la soluționarea litigiului.
Orice proba concludentă este și pertinentă, dar nu orice proba pertinentă este și concludentă.
De exemplu, pentru a dovedi existenta unui prejudiciu cauzat prin săvârșirea unei fapte ilicite, una
dintre părți solicita dovada existenței unor relații de conviețuire care s-au deteriorat și au generat între
părți litigiul respectiv. În aceasta situație, proba are legătură cu pricina, este pertinentă, dar nu și
concludentă, deoarece nu rezolva litigiul dintre părți referitor la prejudiciul produs.
Convențiile asupra probelor sunt acele acorduri de voința ale părților cu privire la
posibilitatea lor de a deroga, în cadrul procesului aflat în curs de desfășurare sau în cadrul unui
proces viitor, de la normele legale ale probațiunii judiciare. în principiu, părțile pot încheia convenții
asupra probelor, neexistând nici un text de lege prohibitiv în acest sens. Doctrina și jurisprudența au
ajuns la concluzia că aceste convenții ale părților în materie de probe sunt posibile dacă nu se încalcă
dispozițiile imperative ale legii, ordinea publică sau bunele moravuri și nu se îngreunează dovada
raporturilor juridice dintre părți.

2. Mijloacele de probă

2.1. Proba prin înscrisuri

Înscrisul reprezintă acea declarație sau consemnare a părților realizata cu orice fel de scriere
legala sau convențională, cu orice mijloc de imprimare, pe orice fel de material, cu privire la faptele
sau actele juridice din care izvorăsc raporturile juridice dintre părți.
Așadar, declarația părților poate fi materializata sub forma unui înscris prin scriere cu mana,
prin dactilografiere, litografiere, tehnoredactare sau imprimare cu mijloace tehnice pe hârtie, carton,
piele, lemn, metal, sticla, pânza, material plastic, etc. În literatura juridică, au fost asimilate
înscrisurilor, declarațiile părților înregistrate pe discuri, pe casete audio sau video.
Dintre mijloacele de proba, înscrisurile sunt cele mai importante, deoarece atesta manifestarea
de voință a părților în momentul încheierii actului juridic, păstrează consimțământul părților nealterat,
înaintea apariției unui eventual litigiu, având calitatea de a conserva proba mai ușor, odată cu trecerea
timpului.
Înscrisurile se pot clasifica după mai multe criterii.
I. în funcție de scopul urmărit de părți în momentul întocmirii lor (de a-și constitui sau nu
un mijloc de proba):

31
 a. înscrisuri preconstituite, întocmite cu scopul de a servi drept dovada a existentei
raportului juridic dintre părți, în eventualitatea unui litigiu (ex.: înscrisul autentic, înscrisul sub
semnătura privată).
b. înscrisuri nepreconstituite, pe care părțile nu le întocmesc cu intenția de a servi că
mijloc de proba a raporturilor juridice dintre ele (ex.: corespondența obișnuită, mențiunile
creditorului pe înscrisul constatator al creanței sale).
Înscrisurile preconstituite pot fi supuse, la rândul lor, unor subclasificării:
1. în raport de scopul urmărit de părți:
a. înscrisuri originale, întocmite de părți sau de un organ competent pentru a constata
încheierea, modificarea sau stingerea unui raport juridic între părți;
b. înscrisuri recognitive, întocmite de părți cu scopul de a înlocui un înscris original dispărut,
pe cale de a se pierde ori de a se distruge;
c. înscrisuri confirmative, întocmite de părți cu scopul de a confirma un act juridic anulabil.
2. în raport de forța lor doveditoare, înscrisurile preconstituite se împart în înscrisuri
autentice și înscrisuri sub semnătura privată.
II. în funcție de criteriul semnăturii:
a. înscrisuri semnate - înscrisul autentic, înscrisul sub semnătură privată;
b. înscrisuri nesemnate - toate celelalte categorii de înscrisuri (ex.: registrele casnice,
diferitele bilete și tichete).
III. după cum se evidențiază sau nu puterea lor doveditoare:
a. înscrisurile a căror putere doveditoare este prevăzută de lege (ex.: înscrisul autentic,
înscrisul sub semnătură privată, copiile de pe înscrisurile originale, registrele comerciale, registrele
și hârtiile casnice, mențiunile făcute de creditor pe titlurile de creanță, răbojurile);
b. înscrisurile a căror putere doveditoare este lăsată la aprecierea instanței de judecata,
din care fac parte toate celelalte înscrisuri (corespondența obișnuită, diferitele bilete și tichete).
IV. în funcție de raportul dintre ele:
a. originale;
b. copii, acestea putând fi duplicate sau copii legalizate. Copiile vor fi crezute doar sub rezerva
confruntării lor cu originalul, neavând o forță doveditoare proprie. Dacă originalul nu mai exista,
duplicatele sunt asimilate cu originalul numai în cazul înscrisurilor autentice.

2.1.1. Înscrisul autentic

Pentru a ne afla în prezenta unui înscris autentic trebuie îndeplinite în mod cumulativ
următoarele condiții:
- înscrisul sa fie întocmit în forma prevăzută de lege;
- înscrisul sa fie întocmit de un funcționar public (judecător, notar public, delegat al stării
civile, reprezentant diplomatic);
- funcționarul public sa fie competent atât din punct de vedere material, cat și din punct de
vedere teritorial.
În lipsa oricăreia dintre aceste condiții, înscrisul respectiv este lovit de nulitate absolută.
În concluzie, înscrisul autentic este acel înscris întocmit și autentificat de către un funcționar
public competent.
Din categoria înscrisurilor autentice fac parte: hotărârile judecătorești, actele de stare civilă,
actele administrației publice, actele încheiate de reprezentantele diplomatice și oficiile consulare,
înscrisurile autentice notariale.
Uneori, legea impune încheierea anumitor acte juridice ad validitatem (pentru valabilitatea
lor) în forma autentică. De exemplu, donația, constituirea unei ipoteci, înstrăinările de terenuri trebuie
întocmite, potrivit legii, în forma autentică, sub sancțiunea nulității absolute a actului juridic respectiv.
Chiar dacă legea nu impune încheierea unui act juridic în forma autentica, deseori părțile recurg la
ea, datorita forței doveditoare a actului autentic, întocmit de altfel special pentru a putea servi că
mijloc de proba în eventualitatea unui litigiu.
Înscrisul autentic prezinta următoarele avantaje:

32
 - se bucura de o prezumție de autenticitate și validitate, astfel încât posesorul lui nu trebuie să
facă nici o dovadă, proba contrară urmând sa fie făcută de cel care contesta actul;
- are putere executorie, fără a mai fi necesara desfășurarea unui proces;
- data întocmirii înscrisului este valabila până la înscrierea în fals si, în același timp, este
opozabilă erga omnes.
În ceea ce privește forța probantă a înscrisului autentic, trebuie precizat că funcționarul
public abilitat să întocmească acte autentice face, în primul rând, o serie de constatări personale, cum
ar fi prezenta și identitatea părților, semnarea actului de către părți, data și locul întocmirii actului,
împrejurarea că actul a fost citit în fața părților și că acestea au declarat că actul reprezintă voința lor.
Toate aceste mențiuni cu privire la ceea ce funcționarul public a constatat prin propriile sale simțuri
fac dovada până la înscrierea în fals, dacă actul întocmit se încadrează în sfera de împuternicire a
agentului instrumentator. în caz contrar, mențiunile respective pot fi contestate. În al doilea rând,
funcționarul public menționează în cuprinsul actului declarațiile părților, a căror realitate nu o poate
verifica. Aceste mențiuni cu privire la împrejurării pe care funcționarul public nu le-a constatat
personal fac dovada numai până la proba contrară.
Înscrisul incomplet din cauza necompetentei funcționarului sau din lipsa formelor legale va fi
valabil doar că un înscris sub semnătură privată, dacă este semnat de părți. în situația persoanelor
neștiutoare de carte, întocmirea actului în forma autentica este cerută pentru proba actului și nu pentru
valabilitatea sa. În acest caz, notarul va trebui să menționeze în procesul-verbal de autentificare
declarația părții că nu poate semna și că partea a semnat prin luarea amprentei digitale.

2.1.2. Înscrisul sub semnătură privată

Deoarece numărul actelor juridice pentru valabilitatea cărora legea cere forma autentica este
restrâns, majoritatea actelor juridice civile îmbracă forma înscrisurilor sub semnătură privată. Spre
deosebire de înscrisul autentic, înscrisul sub semnătură privată nu este definit de lege. Înscrisul sub
semnătură privata este acel înscris întocmit și semnat de părți, fără intervenția unui organ al
statului.
În principiu, singura condiție ceruta pentru valabilitatea acestui înscris este semnătura
autorului sau autorilor. Așadar, persoanele neștiutoare de carte nu pot întocmi înscrisuri sub
semnătură privată. De asemenea, semnătura nu poate fi înlocuită nici prin dactilografiere,
litografiere, imprimare, nici prin parafa sau sigiliu. Ea nu trebuie sa cuprindă toate elementele numelui
din actul de naștere, fiind suficient sa fie semnătura obișnuită a autorului (chiar prescurtată). În mod
obișnuit, semnătura se așază la sfârșitul înscrisului, dar poate fi așezată și pe marginea acestuia (dacă
textul acoperă întreaga pagina), important fiind să se înțeleagă că autorul își asumă întreg conținutul
înscrisului. Dacă autorul actului face adăugiri în cuprinsul acestuia sau înlătură anumite cuvinte care
schimbă conținutul înscrisului, el trebuie sa le confirme prin semnătură. dacă există doi sau mai mulți
autori ai înscrisului, aceștia pot semna concomitent, dar și succesiv, la date diferite.
În ceea ce privește conținutul înscrisului, acesta poate fi scris de una dintre părți, de ambele
părți sau de un terț. Conținutul poate fi dactilografiat sau imprimat în orice limba sau chiar într-un
limbaj convențional.
Nu este obligatoriu ca înscrisul să fie datat, cu excepția testamentului.
In mod excepțional, Codul civil a instituit pentru anumite înscrisuri condiții
suplimentare de forma:
1. formalitatea multiplului exemplar privește actele sinalagmatice (bilaterale), care
trebuie întocmite în atâtea exemplare originale, câte părți cu interese contrare sunt (art. 1179 C. civ.),
pe fiecare exemplar fiind necesar sa se menționeze numărul exemplarelor întocmite. Scopul acestei
reguli consta în asigurarea posibilității părților de a deține fiecare cate un exemplar al convenției
încheiate, care, eventual, să poată fi folosit că mijloc de proba, în cazul în care cealaltă parte nu își
îndeplinește obligația asumată.
Doctrina și jurisprudența, au precizat că formalitatea multiplului exemplar nu este necesara în
următoarele situații:
- dacă părțile nu au interese contrare (ex.: în cazul contractului de societate, în care interesul
este comun);
33
 - în cazul în care unicul exemplar întocmit a fost dat spre păstrare unui terț, care îl pune la
dispoziția părților;
- în cazul înscrisului autentic nul, valabil însă că înscris sub semnătura privată, a cărui
existența și valabilitate pot fi ușor dovedite, dacă se afla în păstrarea organului de stat care l-a
întocmit;
- în cazul în care actul bilateral este constatat printr-o hotărâre judecătorească;
- dacă părțile recunosc în mod expres înscrisul sau dacă una dintre părți nu se opune la
folosirea în instanța a unicului exemplar al înscrisului de către partea potrivnică.
2. în cazul înscrisurilor ce constată obligații unilaterale al căror obiect îl formează o suma
de bani sau o cantitate de bunuri fungibile, art. 1180 C. civ. prevede condiția scrierii lor în
întregime de debitor sau a adăugirii mențiunii ”bun și aprobat” la sfârșitul actului, cu
precizarea în cifre și litere a sumei de bani și a ”câtimii” lucrurilor, urmată de semnătură.
Scopul acestei condiții îl constituie protejarea debitorilor care, acordând semnături ”în alb”,
permit creditorului ce completează înscrisul să menționeze o suma de bani mai mare sau o cantitate
mai mare de bunuri. Potrivit art. 1181 C. civ., dacă există o neconcordanță între suma prevăzută în
cuprinsul actului și cea din dreptul formulei ”bun și aprobat”, debitorul va fi obligat la suma cea mai
mică, cu excepția cazului în care se dovedește contrariul.
Daca regula multiplului exemplar și formula ”bun și aprobat” nu sunt respectate, sancțiunea
este nevalabilitatea înscrisului respectiv ca înscris sub semnătură privată, acesta putând fi eventual
folosit că un început de dovadă scrisă.
3. o condiție specială, cerută în cazul testamentului olograf, este că acesta sa fie scris în
întregime, datat și semnat de mana testatorului.
Puterea doveditoare a înscrisului sub semnătură privată este stabilită de regulile prevăzute
în art. 1176-1178 C. civ., astfel:
- dacă înscrisul este recunoscut de cel căruia i se opune, el are aceeași putere doveditoare că
și înscrisul autentic între părți și avânzii lor cauza;
- cel căruia i se opune înscrisul are obligația de a-și recunoaște semnătura sau de a o tăgădui;
- avânzii-cauză pot declara că nu cunosc semnătura autorului lor, nefiind obligați sa o
recunoască sau să o tăgăduiască;
- dacă una din părți nu recunoaște semnătura sa pe înscris sau succesorii săi declară că nu o
cunosc, instanța de judecata este obligata sa verifice autenticitatea înscrisului și a semnăturii prin
procedura ”verificării de scripte” sau printr-o expertiză grafologică.
În concluzie, dacă înscrisul sub semnătură privata și semnătura au fost recunoscute, el va
face dovada întocmai ca și înscrisul autentic în ceea ce privește realitatea semnăturii - adică până
la înscrierea în fals, iar sub aspectul declarațiilor părților, până la proba contrară.
Dacă data înscrisului sub semnătură privată este menționată în cuprinsul înscrisului, ea va face
dovada intre părți, că și celelalte mențiuni din cuprinsul înscrisului, până la proba contrară. Față de
terți, data înscrisului nu are aceasta putere doveditoare, că o măsură de protecție a legiuitorului pentru
terți față de părțile care ar putea sa treacă o data falsă în înscris. De aceea, față de terți, data înscrisului
va fi opozabilă numai din ziua când a devenit o data certa, în una din următoarele împrejurării (art.
1182 C. civ.):
- din ziua în care înscrisul a fost prezentat la o autoritate publică;
- din ziua în care a fost înscris într-un registru public;
- din ziua în care a fost trecut într-un act întocmit de un funcționar public, de exemplu într-un
proces-verbal de inventariere, de punere de sigilii;
- din ziua decesului unuia dintre semnatarii actului.

2.2.Mărturia
Termenul de martor își are originea în grecescul ”martyros”, adică cel care face dovada
credinței sale. Proba cu martori mai este cunoscuta și sub denumirea de proba testimoniala, de la
latinescul ”testis”.
Trebuie precizat faptul că nu martorul constituie mijlocul de proba, ci depoziția pe care el o
face în fața instanței de judecată.
34
 Mărturia (proba cu martori sau proba testimonială) este relatarea orală, în fața instanței de
judecată, făcută de către o persoană străină de proces, care are cunoștință în mod personal despre
anumite fapte trecute și edificatoare în soluționarea unui litigiu.
Din definiția data mărturiei, se desprind doua trăsături specifice ale acesteia.
- relatarea martorului trebuie sa fie făcută oral, în fața instanței de judecată. Declarațiile în
formă scrisă sau chiar în formă autentică ale unor persoane străine de proces nu au caracterul unor
marturii, deoarece instanța și părțile trebuie să poată adresa întrebări martorilor pentru a lămuri
adevăratul sens al relatărilor acestora și pentru a putea fi convinse de sinceritatea lor.
- martorul trebuie sa relateze instanței doar acele date și împrejurării pe care le-a recepționat
personal, cu propriile sale simțuri. Nu pot fi primite de instanță relatările despre fapte ”auzite” de la
alte persoane (mărturie indirectă). În schimb, poate fi primită de instanță relatarea unor împrejurării
cunoscute de la o anumita persoană, prezentă la producerea faptului, deoarece în acest caz sursa
relatărilor martorului este determinată (mărturie secundară sau mediată).
2.2.1 Persoane care nu pot depune mărturie
În măsura în care are cunoștință despre împrejurările cauzei, în principiu orice persoană poate
depune mărturie. De regula, nu pot depune mărturie în procesele civile, persoanele prevăzute de art.
189 C. proc. civ.:
- rudele și afinii până la gradul al treilea inclusiv;
- soțul, chiar dacă este despărțit;
- interzișii judecătorești și persoanele incapabile în general;
- persoanele condamnate pentru mărturie mincinoasă.
În privința rudelor și a afinilor, mai puțin a descendenților, art. 190 C. proc. civ. prevede
excepția posibilității de ascultare a acestora că martori în litigiile referitoare la starea civila și în cele
de divorț.
Potrivit art. 191 C. proc. civ., următoarele persoane sunt scutite de a depune mărturie:
- persoanele care îndeplinesc anumite funcții (funcționarii publici);
- persoanele obligate prin lege la păstrarea secretului profesional (slujitorii cultelor, medicii,
farmaciștii, avocații, notarii publici);
- persoanele care, prin răspunsurile lor, s-ar expune pe ei înșiși sau și-ar expune soțul, soția,
rudele sau afinii până la gradul al treilea la o pedeapsa penală sau la disprețul public.
2.2.2. Reguli de admisibilitate a probei cu martori
În ceea ce privește admisibilitatea probei cu martori, Codul civil nu prevede nici o îngrădire
referitor la faptele juridice stricto-sensu. Așadar, se poate dovedi cu martori producerea unui
accident, a unui cutremur, neexecutarea unei obligații contractuale, viciile de consimțământ. Există
însă fapte naturale care, de regula, se dovedesc numai cu înscrisuri, cum sunt cele referitoare la starea
civilă a unei persoane (nașterea sau decesul). Aceste evenimente se dovedesc, în principiu, cu actele
sau cu certificatele de stare civilă și numai în mod excepțional cu alte mijloace de proba.
Referitor la dovada cu martori a actelor juridice, art. 1191 C. civ. Prevede două interdicții:
- interdicția de a proba cu martori actele juridice cu o valoare mai mare de 250 de lei.
Deoarece legea nu permite dovada cu martori în cazul actelor cu o valoare mai mare de 250 de lei,
per a contrario, dovada cu martori este admisibilă pentru actele cu o valoare mai mică de 250 de lei
(daca o prevedere specială nu impune întocmirea actului în forma scrisă pentru a putea fi dovedit).
Actele cu o valoare mai mare de 250 de lei urmează sa fie dovedite cu alte mijloace de proba (acte
autentice sau acte sub semnătură privată). Se impune cu necesitate că într-o viitoare reglementare,
valoarea de 250 de lei, în prezent nesemnificativă, sa fie înlocuită cu o valoare mai mare.
- interdicția de a proba cu martori împotriva sau peste cuprinsul unui înscris. Prin aceasta
se protejează conținutul înscrisului care consfințește manifestarea de voință a părților. Nu este permis
a proba cu martori că înscrisul ar cuprinde prevederi inexacte, cum ar fi un alt termen decât cel real
pentru executarea obligației, un alt preț decât cel stabilit de părți sau că părțile ar fi modificat verbal
convenția lor constatată prin înscris (de exemplu, că părțile au prevăzut o dobândă despre care nu se
face vorbire în înscris, că au modificat verbal termenul de executare a obligației uneia din părți). Din
moment ce părțile au ales să-și manifeste voință în forma scrisă, în cazul în care doresc să aducă
modificări convenției, acestea trebuie să îmbrace tot forma scrisă.
35
 Dispozițiile art. 1191 C. civ. au caracter supletiv, de aceea părțile pot stabili, prin voința lor,
posibilitatea de a dovedi cu martori existenta convenției dintre ele și a condițiilor în care aceasta s-a
încheiat.
De asemenea, în legătură cu cea de-a doua restricție în literatura și practica judiciară s-au
precizat următoarele:
- restricția se aplică doar înscrisurilor preconstituite;
- restricția nu privește viciile de consimțământ, cauza falsă, ilicită sau imorală, obiectul ilicit,
deoarece acestea sunt situații de fapt, care pot fi dovedite cu orice mijloc de proba, chiar și în cazul
în care actul a fost constatat printr-un înscris autentic;
- restricția nu privește situația în care este necesară lămurirea înțelesului exact al unor clauze
obscure, echivoce. În acest caz nu se pune problema dovedirii împotriva sau peste cuprinsul unui
înscris, ci a explicitării conținutului acestuia.
- restricția nu se aplică în cazul stabilirii unor acte sau fapte distincte de actul constatat prin
înscris, ulterioare încheierii lui, și care sunt moduri de executare sau de stingere a obligațiilor (ex.:
plata, compensația, remiterea de datorie), dacă operațiunile respective, luate separat, pot fi probate cu
martori;
- restricția se referă doar la părțile participante la încheierea actului, deoarece numai ele puteau
să-și preconstituie un înscris, nu și la terțele persoane, care pot folosi orice mijloc de proba (inclusiv
proba cu martori) pentru a face dovada contrară a clauzelor inserate în cuprinsul înscrisului.
De la regulile prevăzute în art. 1191 C. civ., exista și exceptii, când proba cu martori este
admisibilă, indiferent de valoarea actului, precum și împotriva sau peste cuprinsul înscrisului:
a. conform art. 1197 C. civ., când exista un început de dovada scrisă.
b. conform art.1198 C. civ., când creditorului nu i-a fost cu putință a-și procura o dovadă
scrisă despre obligația ce pretinde sau a conserva dovada luată, precum:
- la obligațiile care se nasc din cvasicontracte, din delicte sau cvasidelicte;
- la depozitul necesar, în caz de incendiu, ruina, tumult, sau naufragiu și la depozitele ce fac
calatorii în ospătăria unde trag;
- la obligațiile contractate în caz de accidente neprevăzute, când nu era cu putință părților de
a face înscrisuri;
- când creditorul a pierdut titlul ce-i servea de dovadă scrisă dintr-o cauza de forță majoră
neprevăzută.
Având în vedere că literatura juridica a apreciat enumerarea din art. 1198 C. civ. că fiind
enunțiativă, jurisprudența a adăugat la situațiile enumerate mai sus și imposibilitatea morala de a
întocmi un înscris, care ar exista în cazul raporturilor dintre rude apropiate, afini, prieteni. De
asemenea, practica judiciară a stabilit admisibilitatea probei cu martori pentru a dovedi actele
încheiate în târguri, piețe neorganizate, pentru a proba depunerea obiectelor de îmbrăcăminte în
cluburi, săli de sport și alte locuri în care nu există un serviciu de garderoba organizat sau în cazul
efectuării de mici reparații la domiciliu, precum și în cazul unor evenimente neprevăzute (ex.:
inundații, incendiu), în toate aceste situații existând o imposibilitate materială de a preconstitui un
înscris.
Puterea doveditoare a mărturiei este lăsată la aprecierea instanței de judecată. Mărturia va
trebui apreciată de judecător în raport de sinceritatea relatărilor martorilor și de modul în care aceasta
se integrează în ansamblul celorlalte mijloace de proba administrate în cauza.

2.3. Mărturisirea
Mărturisirea reprezintă recunoașterea de către una din părți a unui fapt pe care adversarul
ei își întemeiază o pretenție sau o apărare, declarație de natură a produce efecte juridice împotriva
autorului ei.
Mărturisirea (recunoașterea) nu trebuie confundată cu mărturia, care este o relatare a unei terțe
persoane și nu a uneia din părți.
2.3.1. Caracterele juridice ale mărturisirii sunt următoarele:
1. este un act juridic unilateral, ale cărui efecte se produc independent de manifestarea de
voință a celeilalte părți;
36
 2. este un act juridic irevocabil, putând fi revocată doar dacă a fost făcută din eroare de fapt
(art. 1206 alin. 2 C. civ.);
3. trebuie să emane de la o persoană care poate dispune de drepturile sale și care are
discernământ în momentul respectiv. Nu pot mărturisi minorii, interzișii judecătorești precum și
persoanele capabile, dar lipsite temporar de discernământ (cei aflații în stare de beție, hipnoza).
4. este un act juridic personal, neputând fi făcută decât de partea împotriva căreia își va
produce efectele sau de un mandatar cu procura speciala. Avocatul uneia din părți, având un mandat
general, nu poate face o recunoaștere în numele părții ale cărei interese le apără. Art. 220 C. proc.
civ. prevede o excepție de la caracterul personal al mărturisirii, prevăzând că pot fi chemați la
interogatoriu ocrotitorii legali pentru a face o mărturisire valabilă, însă numai pentru actele încheiate
de ei în calitate de reprezentanți legali ai incapabililor.
5. trebuie sa fie expresa, nu poate fi dedusă din tăcerea părții.
În mod excepțional, potrivit art. 225 C. proc. civ., refuzul nejustificat de a răspunde la
interogatoriu sau neprezentarea la interogatoriu pot fi considerate de instanță că o recunoaștere sau
ca un început de dovadă scrisă. De asemenea, potrivit art. 174 C. proc. civ., refuzul unei persoane de
a prezenta instanței un înscris aflat în posesia sa poate fi considerat că o recunoaștere a faptului că
înscrisul cuprinde cele pretinse de cealaltă parte.
2.3.2. Clasificarea mărturisirii
I. în funcție de locul unde este făcută:
a. mărturisire judiciară, făcută în fața instanței de judecată în cursul procesului în care este
folosită ca mijloc de probă. Ea poate fi spontană, dacă este făcută din inițiativa părții sau provocată
în instanță prin intermediul interogatoriului.
b. mărturisire extrajudiciară, făcută în afara instanței care judecă litigiul. Așadar,
mărturisirea va fi extrajudiciară atunci când este făcută în fața unei instanțe necompetente, în fața
procurorului, dar și cea făcută într-o scrisoare, la starea civila sau într-un testament. Mărturisirea
extrajudiciară poate fi orală sau scrisă. Cea orală nu poate fi folosită ca mijloc de probă decât în
cazurile în care este permisă dovada cu martori, cu care să se poată proba că una dintre părți a făcut
o mărturisire orală extrajudiciară (art. 1205 C. civ.). Mărturisirea extrajudiciară scrisă se dovedește
cu înscrisul în care este cuprinsă, forța ei doveditoare fiind cea a înscrisului și putând fi combătută
cu aceleași mijloace de proba folosite pentru combaterea înscrisului.
II. în raport de conținutul acesteia:
a. mărturisire simplă, când una dintre părți recunoaște integral pretențiile celeilalte părți
(ex.: pârâtul recunoaște că a primit o sumă de bani cu titlu de împrumut de la reclamant și nu a
restituit-o);
b. mărturisire calificată, când una dintre părți, pe lângă recunoașterea pretențiilor
adversarului, mai adaugă și alte împrejurării anterioare sau concomitente, legate de faptul pretins,
care schimba consecințele juridice ale recunoașterii (ex.: pârâtul recunoaște că a primit o sumă de
bani de la reclamant, dar nu cu titlu de împrumut, ci ca plată pentru prestarea unor servicii);
c. mărturisirea complexă, când una dintre părți recunoaște pretențiile celeilalte, la care
adaugă o împrejurare posterioară legată de faptul pretins, care anihilează efectele recunoașterii
(ex.: pârâtul recunoaște că a primit o suma de bani cu titlu de împrumut de la reclamant, dar precizează
că a restituit-o).
În legătură cu aceasta clasificare se pune problema indivizibilității mărturisirii. Potrivit art.
1206 alin. 2 C. civ., mărturisirea calificată sau complexă nu poate fi luată decât în întregime
împotriva celui care a mărturisit. Această prevedere a generat în literatura juridica puncte de vedere
diferite, în ceea ce privește caracterul mărturisirii de a putea fi sau nu divizată. Potrivit unor opinii,
pe de o parte, se aplica în continuare indivizibilitatea mărturisirii, fapt ce nu contravine rolului activ
al judecătorului și nici principiului liberei aprecieri a probelor de către judecător, nefăcând decât să-l
ajute pe acesta în aflarea adevărului, prin posibilitatea sa de a primi sau de a înlătură mărturisirea, iar
pe de altă parte, s-a susținut că regula indivizibilității mărturisirii nu este obligatorie pentru judecător,
deoarece indivizibilitatea mărturisirii este subordonată principiului rolului activ al judecătorului.
În ceea ce privește admisibilitatea mărturisirii, acest mijloc de proba este admisibil în toate
cauzele, cu precizarea că ea va fi permisa numai în privința drepturilor de care o parte poate să dispună
37
și numai dacă legea nu prevede în mod expres inadmisibilitatea mărturisirii. De exemplu, este
inadmisibilă mărturisirea pentru dovedirea faptelor invocate în materie de divorț.
2.3.3. Forța probantă a mărturisirii
Referitor la forța probanta a mărturisirii, anterior anului 1950, mărturisirea judiciară era
considerata ”regina probelor”, având cea mai mare putere doveditoare. După adoptarea Decretului nr.
205/1950, mărturisirea a devenit o proba obișnuită, fiind lăsată la libera apreciere a instanței. Astfel,
judecătorul va trebui să verifice sinceritatea și veridicitatea ei în raport cu celelalte probe administrate
în cauza, având următoarele posibilități: să o folosească că pe o proba deplină, ca pe o probă ce poate
fi combătută prin dovada contrară, ca pe un început de dovadă scrisă, după cum aceasta poate fi și
înlăturată, dacă se va ajunge la concluzia că ea nu corespunde adevărului.

2.4. Prezumțiile
Prezumțiile sunt definite de art. 1199 C. civ. că fiind consecințele ce legea sau magistratul
trage dintr-un fapt cunoscut la un fapt necunoscut.
În doctrină, prezumțiile au fost definite că fiind acele raționamente logice pe care legea sau
judecătorul le face pentru a stabili existența unei anumite împrejurării, pornind de la faptele
cunoscute, care prin legătura pe care o au în înlănțuirea logică cu altele, dau posibilitatea stabilirii
unor fapte necunoscute.
Prezumțiile constituie un mijloc de proba indirect, deoarece pentru cunoașterea existenței unui
fapt necunoscut se apelează la existența unui fapt cunoscut, aflat într-o strânsă legătură cu primul,
încât din existența faptului cunoscut se deduce existența faptului necunoscut.

2.4.1. Clasificarea prezumțiilor

I. în funcție de autorul lor:
a. prezumții legale, pe care legea le stabilește în mod expres și limitativ, neputând fi extinse
pe cale de analogie. Potrivit art. 1202 C. civ., prezumția legală dispensa de orice dovadă pe acela în
favoarea căruia este făcută și nici o dovadă nu este primită împotriva prezumției legale în afară numai
de cazurile când legea a permis dovada contrarie.
Prezumțiile legale pot fi subclasificate, în funcție de forța lor probatorie:
1. prezumții legale absolute, împotriva cărora nu este permisă proba contrara. Fac parte din
această categorie prezumția autorității de lucru judecat (este lucru judecat atunci când a doua cerere
în judecată are același obiect, este întemeiată pe aceeași cauză și este între aceleași părți), prevăzută
de art. 1201 C. civ. și prezumția timpului legal al concepției, prevăzută de art. 412 C. civ.
2. prezumțiile legale relative, care pot fi combătute prin proba contrară. Ele reprezintă regula
în materie de prezumții și sunt mai numeroase decât prezumțiile legale absolute. Fac parte din această
categorie prezumția comunității de bunuri a soților, prezumția de paternitate a copilului din căsătorie,
prezumția de proprietate comună a zidului sau gardului care desparte două imobile vecine.
b. prezumțiile simple (judecătorești, ale omului) sunt deducții logice ale judecătorului cu
privire la existența unor fapte necunoscute, plecând de la fapte cunoscute, aflate într-o conexiune
strânsă cu primele. Conform art. 1203 C. civ. prezumțiile simple sunt lăsate la luminile și
înțelepciunea magistratului. De exemplu, se prezuma că un chiriaș a plătit chiria pe toate lunile din
urmă, dacă a păstrat chitanța de plată a chiriei doar pe ultima lună.
Prezumțiile simple sunt nelimitate ca număr și pot fi deductive sau inductive. Sunt deductive
acele concluzii particulare trase dintr-o concluzie generală și sunt inductive concluziile generale
desprinse dintr-o serie de concluzii particulare.
Prezumțiile simple sunt permise atunci când este permisă și proba cu martori, cu excepția
cazurilor în care actul este atacat pentru fraudă, dol sau violență. Prezumțiile simple sunt des folosite
de jurisprudență în litigiile privind stabilirea paternității copilului din afara căsătoriei, în cele
referitoare la încredințarea copiilor minori unuia dintre părinți.
Forța doveditoare a prezumțiilor simple este lăsată la libera apreciere a judecătorului, iar
caracterul lor este unul relativ, putând fi combătute prin proba contrară.

2.5. Expertiza
38
 Expertiza este mijlocul de probă la care recurge instanța de judecată, dacă este necesară
lămurirea unor împrejurări de fapt, pentru care se cer cunoștințe de specialitate, pe care judecătorul
nu le posedă, ale unor specialiști numiți experți, ce își exprimă opinia pe baza cunoștințelor
acumulate și a cercetărilor făcute asupra cazului concret. Este reglementată în art. 201-214 C. proc.
civ.
Expertul este persoana străină de litigiu, care își exprimă părerea asupra unor împrejurări de
fapt indicate de instanță, întemeindu-se pe cunoștințe de specialitate. Ei pot fi recuzați în aceleași
condiții și pentru aceleași motive că și un judecător, conform art. 204 și art. 24-27 C. proc. civ.

2.5.1. Tipuri de expertiză

Expertizele se pot efectua în următoarele domenii de activitate:
- expertize medico-legale (ex.: - de determinare a vârstei, sexului, filiației; - pentru punerea
unei persoane sub interdicție judecătorească; - pentru stabilirea discernământului; - pentru stabilirea
capacității de munca);
- expertize tehnice (ex.: - pentru stabilirea valorii, a vechimii bunurilor sau a stării lor de
funcționare; - expertiza topografică privind întinderea terenurilor; - expertiza în construcții; -
expertiza tehnică a accidentelor de circulație);
- expertize contabile (ex.: pentru determinarea situației economico-financiare);
- expertize criminalistice ale scrisului (ex.: pentru stabilirea unui fals);
- expertize artistice (ex.: pentru stabilirea autenticității operelor de artă).
În general, expertiza este facultativă, dar în următoarele cazuri, aceasta este obligatorie, sub
sancțiunea nulității hotărârii judecătorești:
- expertiza medico-legală psihiatrica referitoare la discernământul persoanei, în procesul de
punere sub interdicție judecătorească;
- expertiza medico-legală pentru determinarea vârstei și sexului copilului, în procesul de
înregistrare tardivă a nașterii.
2.5.2. Efectuarea expertizei
Una din părțile în litigiu sau judecătorul poate propune și încuviința efectuarea expertizei.
Potrivit art. 301 C. proc. civ., instanța numește comisia formată din 1 sau 3 experți de pe listele aflate
la tribunal prin încheiere, indicând obiectul expertizei, întrebările la care trebuie să răspundă experții,
data depunerii raportului de expertiză și onorariul cuvenit expertului. Partea care a solicitat expertiza
este obligată ca, în termen de 3 zile de la numirea expertului, să depună suma stabilită că onorariu.
Expertiza se poate efectua în instanță, când experții nu au nevoie de cercetări mai ample,
părerile lor consemnându-se într-un proces-verbal, conform art. 207 C. proc. civ., sau în afara
instanței, dacă experții au nevoie de timp pentru cercetări, constatările lor consemnându-se într-un
raport de expertiza care se înaintează instanței în termenul stabilit de aceasta. Dacă pentru efectuarea
expertizei, este necesara deplasarea și cercetarea în teren, expertul este obligat sa convoace părțile la
locul respectiv. Raportul trebuie depus cu cel puțin 5 zile înainte de termenul de judecată pentru ca
părțile să-l cunoască și eventual să facă obiecțiuni, conform art. 207 C. proc. civ. Raportul de
expertiza poate fi discutat în contradictoriu de părți în fața instanței de judecată.
Dacă instanța nu este lămurita pe deplin de expertiza făcută, ea poate dispune întregirea ei
printr-un supliment de expertiză sau efectuarea unei noi expertize numite contraexpertiză, potrivit art.
212 C. proc. civ. dacă două expertize sunt contradictorii se va reține una, ori se vor înlătură ambele,
dar nu se vor putea combina.
Expertiza se poate efectua și prin comisie rogatorie, când implică cercetări într-o altă
localitate, mai îndepărtată de sediul instanței de judecată.
2.5.3. Forța probanta a expertizei
În ce privește forța probantă a expertizei, aceasta este lăsată la libera apreciere a instanței
de judecată, judecătorul nefiind legat de concluziile experților. Totuși, când el le înlătură, trebuie să
motiveze decizia. Constatările expertului reținute de instanța fac dovada până la înscriere în fals.

2.6. Alte categorii de probe

a. Răbojurile
39
 Răbojurile sunt un mijloc de proba preconstituit, folosit în trecut, în mediul rural, de
persoane neștiutoare de carte, reprezentat prin materializarea voinței pe doua bucăți de lemn.
Fiecare din părți își marchează prestația sa periodica printr-o crestătură realizată pe partea sa din
răboj. În momentul alăturării celor două părți ale răbojului, dacă crestăturile părților se potrivesc,
(conform art. 1187 C. civ.) proba este completa. În caz contrar, proba va fi făcută numai pana la
concurenta numărului cel mai mic de crestături care se potrivesc.
Dacă numai reclamantul prezinta bucata sa din răboj, pârâtul susținând că a pierdut bucata sa,
dovada va fi făcută numai de crestăturile reclamantului, considerându-se că pârâtul se afla în culpă,
cu excepția cazului în care se face dovada fraudei reclamantului.
Crestăturile respective nu vor mai avea putere doveditoare dacă pârâtul afirmă că părțile nu
au preconstituit vreun răboj, mai puțin în cazul în care reclamatul probează că pârâtul a avut partea
sa din răboj.
b. Telegramele
Telegramele pot fi considerate că înscrisuri sub semnătură privata dacă originalul este semnat
de persoana precizată ca expeditor sau dacă se probează că originalul a fost prezentat la oficiul
telegrafic pentru expediere de către persoana care figurează că expeditor.
c. Scrisorile
Scrisorile pot fi înscrisuri sub semnătură privată, dacă cuprind o mărturisire a autorului, care
să îndeplinească condițiile unui astfel de înscris. Ele pot fi folosite ca mijloace de proba în măsură în
care nu sunt confidențiale, iar persoana care le prezinta în fața instanței trebuie sa fi ajuns în posesia
lor în mod licit.
Scrisorile reprezintă în același timp și o mărturisire extrajudiciara scrisă, fiind lăsate la libera
apreciere a judecătorului. Dacă scrisoarea nu întrunește condițiile unui înscris sub semnătură privată,
ea va putea fi folosită eventual că un început de dovadă scrisă.
d. Înscrisul în forma electronică
Este definit de art. 4 din Legea nr. 455/2001 privind semnătura electronică astfel: ”o colecție
de date în forma electronică între care există relații logice și funcționale și care redau litere, cifre
sau orice alte caractere cu semnificație inteligibilă, destinate a fi citite prin intermediul unui program
informatic sau al altui procedeu similar”.
Semnătura electronica reprezintă date în forma electronică care sunt atașate sau logic asociate
cu alte date în forma electronică și care servesc ca metodă de identificare.
Potrivit art. 5 din Legea nr. 455/2001 privind semnătura electronică, înscrisul în forma
electronică este asimilat, în ceea ce privește condițiile și efectele sale, cu înscrisul sub semnătură
privată, dacă are incorporată, atașată sau asociată o semnătură electronică extinsă, care trebuie să
îndeplinească doua condiții: să fie bazată pe un certificat calificat nesuspendat sau nerevocat la
momentul respectiv și să fie generată cu ajutorul unui dispozitiv securizat de creare a semnăturii
electronice.
În ceea ce privește forța doveditoare a înscrisului în forma electronică căruia i s-a incorporat,
atașat sau asociat o semnătură electronică, dacă acesta este recunoscut de cel căruia i se opune, va
avea între semnatarii lui și între reprezentanții acestora același efect ca și înscrisul autentic (art. 6
din Legea nr. 455/2001). Dacă una dintre părți nu recunoaște înscrisul sau semnătura, instanța va
trebui sa dispună verificarea acesteia printr-o expertiza tehnică de specialitate.
Daca legea cere forma scrisă ca o condiție de probă sau de validitate a actului juridic constatat
prin înscrisul în forma electronică, aceasta condiție va fi îndeplinită dacă înscrisului în forma
electronica i s-a incorporat, atașat sau asociat logic o semnătură electronică extinsă, bazată pe un
certificat calificat și generată prin intermediul unui dispozitiv securizat de creare a semnăturii (art. 7
din Legea nr. 455/2001).
În afara acestora, în categoria ”alte înscrisuri” pot fi incluse și copiile după înscrisuri (art.
1188 C. civ.), actele recognitive (art. 1189 C. civ.) și actele confirmative (art. 1190 C. civ.).

40
 CAPITOLUL III

ACTUL JURIDIC CIVIL

Secțiunea I
Noțiunea și clasificarea actelor juridice civile

§ 1. Noțiunea actului juridic civil

Expresia act juridic se întrebuințează atât în doctrina, practică și chiar în legislație în două
sensuri cu valori diferite. Într-un prim sens se desemnează manifestarea de voință cu intenția de a
produce efecte juridice civile, iar într-un alt sens este desemnat chiar înscrisul constatator al acestei
manifestări de voință.
Deși în literatura de specialitate se propun mai multe definiții ale actului juridic civil, ne oprim
la definiția potrivit căreia “ actul juridic civil este o manifestare de voință făcută cu intenția de a
produce efecte juridice, respectiv de a naște, modifica sau stinge un raport juridic concret”.
Conceptul de act juridic este un concept general, obținut prîntr-un proces de abstractizare și
generalizare a caracterelor comune diferitelor acte pe care le subsumează. Față de marea varietate a
actelor juridice pe care le cuprinde, este necesar și util ca acest concept să fie privit și analizat și sub
aspectul categoriilor de elemente care, în totalitatea lor îi dau conținut.

§ 2. Clasificări ale actelor juridice civile

2.1.După numărul părților

După criteriul numărului părților, există acte juridice civile unilaterale, bilaterale și
multilaterale.
Actul juridic civil unilateral este rodul unei singure voințe, al voinței unei singure părți (ex.
testamentul, oferta, recunoașterea unui copil promisiunea publică de recompensă, etc.).
Așadar, independent de vreo acceptare, oferta de a contracta produce, prin ea însăși, efecte
juridice: dacă ofertantul nu o menține întregul interval de timp, se răzgândește și nu mai vrea să vândă,
el trebuie să îl despăgubească pe destinatarul ofertei pentru toate cheltuielile pe care acesta le va fi
făcut cu evaluarea ofertei.
Între ofertant și destinatarul ofertei s-a născut un raport juridic în care ofertantul este subiectul
pasiv, având obligația de a menține oferta până la sfârșitul termenului, iar destinatarul ofertei este
subiectul activ, având dreptul de a pretinde menținerea ofertei sau, în cazul în care aceasta este
revocată înainte de expirarea termenului, de a pretinde despăgubiri pentru cheltuielile făcute (spre
exemplu, pentru plata consultației unui evaluator, arhitect, designer, constructor etc.). Izvorul acestui
raport juridic îl constituie actul unilateral al ofertantului.
Dacă oferta va fi acceptată de către destinatar, va lua naștere un raport juridic complet diferit;
el va avea ca izvor înțelegerea dintre părți, întâlnirea dintre ofertă și acceptare, adică un act juridic
bilateral. În cadrul acestui raport juridic atât ofertantul, devenit vânzător, cât și destinatarul ofertei,
devenit cumpărător, vor avea și drepturi și obligații.
Actul juridic civil bilateral este rezultatul acordului de voință a două părți. El poartă
denumirea de contract sau convenție.
Art. 1166 din Codul civil definește contractul ca fiind: “acordul de voințe dintre două sau mai
multe persoane cu intenția de a constitui, modifica sau stinge un raport juridic”.
Este act juridic civil multilateral acela care reprezintă rodul voinței a trei sau mai multe părți
(ex. contractul civil de societate).
În determinarea caracterului bi sau multilateral al unui act juridic, nu se va lua în considerare
numărul persoanelor între care s-a încheiat contractul, ci numărul părților, deci al intereselor
contractante. Ca urmare, un contract de vânzare-cumpărare încheiat între doi vânzători și trei
cumpărători rămâne un act juridic bilateral. Tot astfel, contractele colective de muncă sunt acte
bilaterale.
41
 2.2. După scopului urmărit la încheierea lor
După scopul urmărit la încheierea lor, actele civile pot fi: cu titlu oneros și cu titlu gratuit.
Actul juridic cu titlu oneros este acela în care, în schimbul folosului patrimonial procurat de
o parte celeilalte, se urmărește obținerea altui folos patrimonial. Astfel, Codul civil prevede:
“Contractul prin care fiecare parte urmărește să își procure un avantaj în schimbul obligațiilor asumate
este cu titlu oneros” (ex. contractul de vânzare cumpărare, contractul de locațiune, contractul de
antrepriză, împrumutul cu dobândă etc.).
Actul juridic cu titlu gratuit este acela prin care se procură un folos patrimonial, fără a se
urmări obținerea altui folos patrimonial în schimb. În definiția Codului civil, „Contractul prin care
una dintre părți urmărește să procure celeilalte părți un beneficiu, fără a obține în schimb vreun
avantaj, este cu titlu gratuit” (ex. donația, mandatul gratuit, împrumutul fără dobândă etc.).
Trebuie observat că unele acte juridice au caracter oneros prin esența lor: contractul de
vânzare-cumpărare, contractul de închiriere, contractul de schimb. Dacă asemenea contracte s-ar
încheia cu titlu gratuit, aceasta ar schimba însăși calificarea lor (ex. prețul constituie un element
esențial al contractului de vânzare – cumpărare; în absența obligației de plată a prețului, contractul s-
ar transforma într-un contract de donație sau dar manual).
Similar, există și contracte care prin esența lor sunt gratuite, cum este, spre exemplu,
contractul de comodat (împrumut de folosință). Dacă în schimbul folosinței bunului se percepe o
remunerație, contractul se va transforma în contract de închiriere.
Alte contracte sunt gratuite numai prin natura lor; ele se încheie, de regulă, cu titlu gratuit,
dar pot fi totuși încheiate și cu titlu oneros (ex. contractul de mandat este îndeobște încheiat cu titlu
gratuit, dar mandatarul poate percepe o indemnizație pentru serviciul făcut mandantului, caz în care
contractul încheiat între cei doi este cu titlu oneros).
În funcție de cunoașterea sau nu a întinderii exacte a obligațiilor părților din momentul
încheierii actului juridic, actele cu titlu oneros se subclasifică în acte comutative și acte aleatorii.
Este comutativ acel act cu titlu oneros la încheierea căruia părțile cunosc existența și întinderea
obligațiilor lor (ex. contractul de vânzare-cumpărare, contractul de schimb, contractul de antrepriză,
etc).
La încheierea unor asemenea contracte, fiecare parte știe exact care îi sunt obligațiile:
vânzătorul știe că trebuie să transfere dreptul de proprietate exercitat cu privire la un anumit bun,
cumpărătorul știe că trebuie să plătească prețul convenit etc. Contractul nu se consideră încheiat până
când nu sunt fixate toate aceste elemente.
Dimpotrivă, este aleatoriu actul cu titlu oneros la încheierea căruia părțile nu cunosc
întinderea obligațiilor lor, știind că există șansa unui câștiga sau riscul unei pierderi, ce depind de o
împrejurare viitoare incertă (ex. contractul de joc sau prinsoarea (pariurile), contractul de asigurare,
contractul de rentă viageră, etc).
La rândul lor, actele juridice cu titlu gratuit se subclasifică în liberalități și acte
dezinteresate.
Liberalitățile sunt actele cu titlu gratuit prin care dispunătorul își micșorează patrimoniul cu
folosul patrimonial procurat (ex. în cazul donației, donatorul își diminuează patrimoniul cu valoarea
bunului dăruit, în timp ce donatarul își mărește patrimoniul cu aceeași valoare).
Actele dezinteresate sunt acele acte cu titlu gratuit prin care dispunătorul procură un avantaj
patrimonial celeilalte părți fără a-și micșora prin aceasta patrimoniul (ex. în cazul mandatului gratuit,
mandatarul îi face un serviciu mandantului, prin aceea că se ocupă de încheierea unui contract în
numele acestuia. Prin acest serviciu, mandantul a primit un avantaj, dar mandatarul nu și-a diminuat
patrimoniul).

2.3. După efectele produse

După efectele produse, actele civile pot fi: constitutive, translative și declarative.
Este constitutiv acel act juridic civil care dă naștere unui drept subiectiv civil care n-a existat
anterior (ex. constituirea unui uzufruct, constituirea unei ipoteci etc.)

42
 Este translativ acel act juridic civil ce are ca efect strămutarea (transferarea) unui drept
subiectiv civil dîntr-un patrimoniu în alt patrimoniu (ex. contractul de vânzare-cumpărare, contractul
de schimb, contractul de donație etc.)
Este declarativ actul juridic civil ce are ca efect consolidarea sau definitivarea unui drept
subiectiv preexistent (ex. partajul (succesoral sau între soți) are caracter declarativ.)

2.4. După importanța lor

După importanța sau gravitatea lor, distingem acte juridice civile de conservare, de
administrare și de dispoziție.
Actele de conservare sunt cele pe care le pot încheia singure și persoanele cu capacitate de
exercițiu restrânsă sau chiar și persoanele lipsite de capacitate de exercițiu. Într-adevăr, actele de
conservare au ca efect preîntâmpinarea pierderii unui drept, astfel încât cu o cheltuială mică să se
salveze (să se conserve) un drept de o valoare mult mai mare, actul de conservare fiind deosebit de
avantajos pentru autorul său (ex. de act de conservare este întreruperea unei prescripții extinctive.
Prin acest act, titularul dreptului iese din pasivitate și introduce acțiunea împotriva debitorului său,
care nu și-a executat de bunăvoie obligația. Chiar dacă o face în mod necorespunzător procedural,
sau în fața unei instanțe necompetente teritorial, actul său de ieșire din pasivitate va conduce la
întreruperea termenului de prescripție (adică a termenului înlăuntrul căruia acțiunea sa este
admisibilă).
Prin actele de administrare se realizează o normală punere în valoare a unui bun sau a unui
patrimoniu (ex. contractele de prestări-servicii încheiate cu personalul de reparație sau întreținere al
unui imobil, contractele de asigurare de bunuri etc.).
Sunt acte de dispoziție acele acte juridice care au ca rezultat ieșirea din patrimoniu a unui bun
sau a unui drept sau grevarea unui bun cu o sarcină (gaj, ipotecă).

2.5. După conținutul lor

În funcție de conținutul lor, actele juridice civile pot fi patrimoniale și nepatrimoniale.
Actele patrimoniale sunt acele acte juridice civile ce au un conținut evaluabil în bani (ex.
actele care privesc drepturi reale și de creanță (contractul de donație, contractul de vânzare-
cumpărare, împrumut etc.).
Actele nepatrimoniale au un conținut neevaluabil în bani (ex. înțelegerea părinților unui copil
din afara căsătoriei în sensul ca acesta să ia numele de familie al unuia dintre ei).

2.6. După modul (forma) de încheiere

După forma de încheiere, actele juridice civile pot fi consensuale, solemne și reale.
Actele juridice civile consensuale sunt cele care se încheie prin simpla manifestare de voință
a părților (sau autorului lor). În dreptul nostru civil este consacrat principiul consensualismului,
potrivit căruia, pentru formarea valabilă a unui act juridic civil, este suficientă simpla manifestare de
voință.
Ca urmare, ori de câte ori legea nu prevede nimic cu privire la modalitatea de încheiere a unui
act juridic, tragem concluzia că pentru încheierea lui este suficient simplul acord de voințe, indiferent
de forma de exprimare a acestuia.
Actele juridice solemne reprezintă o excepție de la acest principiu, pentru încheierea lor
valabilă fiind necesară, pe lângă manifestarea de voință, și respectarea unor cerințe de formă,
prevăzute anume de lege. Cu alte cuvinte, manifestarea voinței juridice nu este producătoare de efecte
dacă nu îmbracă o anumită formă.
Spunem că forma este cerută ad validitatem (pentru însăși validitatea actului juridic).
Actele juridice solemne nu trebuie confundate cu actele juridice consensuale pentru probarea
cărora este necesară redactarea unui înscris. În cazul acestora din urmă spunem că forma scrisă este
cerută ad probationem (pentru dovedirea actului juridic). Într-adevăr, nu se confundă ipoteza în care
actul juridic nu există cu cea în care el există dar, în caz de litigiu, nu poate fi probat.

2.7. După momentul producerii efectelor

43
 În funcție de momentul producerii efectelor lor, actele juridice civile sunt acte între vii (inter
vivos) și acte pentru cauză de moarte (mortis causa).
Actul juridic între vii este actul care își produce efectele necondiționat de moartea autorului
sau autorilor lui. Majoritatea actelor juridice civile este formată din acte între vii.
Actul încheiat pentru cauză de moarte este actul juridic care nu își produce efectele decât la
moartea autorului său (ex. testamentul).

2.8. După rolul voinței părților

În funcție de rolul voinței părților, actele juridice civile sunt acte subiective și acte condiție.
Actele juridice subiective sunt actele juridice al căror conținut este determinat prin voința
autorului sau autorilor lui. Marea majoritate a actelor juridice civile intră în această categorie.
Este act-condiție acel act juridic la a cărui încheiere părțile își exprimă voința doar în privința
nașterii actului, conținutul lui fiind predeterminat de norme de la care părțile nu pot deroga (ex.
căsătoria).

2.9. După legătura cu modalitățile

După legătura cu modalitățile, (termen, condiție, sarcină ) actele juridice civile pot fi acte
pure și simple, și acte afectate de modalități.
Sunt acte pure și simple actele juridice civile care nu cuprind o modalitate: termen, condiție,
ori sarcină.
Actele juridice afectate de modalități sunt actele care cuprind o modalitate (ex. contractul de
împrumut, contractul de vânzare cumpărare cu clauză de întreținere, contractul de asigurare, etc.)

2.10. După raportului existent între ele

După raportul existent între ele, actele juridice civile pot fi principale și accesorii.
Actele juridice principale sunt actele care au o existență de sine stătătoare, independentă.
Marea majoritate a actelor juridice civile sunt acte principale.
Actele juridice civile accesorii sunt acele acte care nu au o existență de sine stătătoare, soarta lui
juridică depinzând de soarta altui act juridic, principal (ex. fidejusiunea, ipoteca convențională,
arvuna).

2.11. După legătura cu cauza (scopul)

După legătura cu cauza, actele juridice civile pot fi cauzale și abstracte.
Actele juridice cauzale sunt actele a căror valabilitate implică analiza cauzei ori scopului său.
Dacă scopul este imoral, ilicit ori lipsește, însuși actul juridic este nul.
Actele juridice abstracte sunt acele acte care sunt detașate de elementul cauză, valabilitatea
sa neimplicând analiza acestui element.

2.12. După modalitatea încheierii lor

În funcție de modalitatea încheierii lor, actele juridice civile sunt acte stric personale și acte
încheiate prin reprezentare.
Actele juridice stric personale sunt actele juridice se încheie numai personal, fără a exista
posibilitatea încheierii lor prin reprezentant (ex. testamentul).
Actele juridice încheiate prin reprezentare sunt acele acte juridice civile care pot fi încheiate
atât personal cât și prin reprezentare.

2.13. După reglementarea și denumirea lor

După reglementarea și denumirea lor legală, actele juridice civile pot fi numite sau nenumite.
Actele juridice numite sunt cele care au o denumire stabilită de lege și o reglementare proprie.
Actele juridice nenumite sunt cele care nu se bucură de o reglementare și o denumire proprii.
Ele sunt rodul creativității părților care, în virtutea libertății de voință juridică, pot configura noi acte
juridice, conforme intereselor lor. Practic, singura limită o constituie normele imperative ale legii;
dacă acestea nu sunt încălcate, participanții la viața juridică își pot crea singuri propriile acte juridice.
44
 2.14. Criteriul modului de executare
Din punctul de vedere al modului de executare, actele juridice civile pot fi acte cu executare
dintr-o dată (uno ictu) și acte cu executare succesivă.
Actele cu executare dintr-o dată sunt actele juridice a căror executare implică o singură
prestație din partea debitorului. Ele se mai numesc și acte cu executare instantanee (ex. Contractul de
vânzare-cumpărare).
Actele cu executare succesivă sunt actele juridice a căror executare implică mai multe
prestații, eșalonate în timp (ex. Contractul închirierea sau vânzarea cu plata prețului în rate).

Secțiunea a II-a
Condițiile actului juridic civil

§ 1. Noțiunea și clasificarea condițiilor actului juridic civil

1.1. Definiție și terminologie

Prin condițiile actului juridic civil înțelegem elementele indispensabile pentru încheierea unui
asemenea act.
Potrivit Codului civil, condițiile esențiale pentru validitatea unei
convenții sunt:
1. capacitatea de a contracta;
2. Consimțământul valabil al părții ce se obligă;
3. un obiect determinat;
4. o cauză licită.
Deși textul se referă expres numai la convenții, condițiile enumerate sunt obligatorii pentru
orice act juridic, indiferent dacă este unilateral, bilateral sau multilateral.
Condițiilor de fond prevăzute de Codul civil și obligatorii la încheierea oricărui act juridic li
se adaugă și o condiție de formă, obligatorie numai în cazul actelor juridice solemne; neîndeplinirea
acesteia duce la nulitatea absolută a actelor juridice civile respective.
În terminologia juridică, Noțiunea de “condiție” este susceptibilă de mai multe înțelesuri. Așa
cum deja am văzut, ea desemnează:
- o modalitate a actului juridic civil;
- o clauză a actului juridic civil;
- un element obligatoriu al actului juridic.

1.2. Clasificarea condițiilor actului juridic civil

Condițiile actului juridic civil pot fi clasificate după următoarele
criterii:
1. Din punctul de vedere al aspectului la care se referă, condițiile actului juridic civil pot fi
de fond (când privesc conținutul actului juridic civil) și de formă (când se referă la modalitatea de
exteriorizare a voinței).
2. În funcție de obligativitatea sau neobligativitatea lor, există condiții esențiale (cerute
pentru valabilitatea actului) și condiții neesențiale (numite și întâmplătoare, care pot lipsi fără ca, prin
aceasta, să fie afectată valabilitatea actului juridic).
3. În funcție de sfera actelor juridice civile pe care le au în vedere, există condiții generale
(care privesc toate actele juridice) și condiții speciale (care au în vedere numai anumite categorii de
acte juridice civile de exemplu, actele solemne).

§ 2 Capacitatea de a încheia actul juridic civil

2.1. Noțiune

45
 Capacitatea de a încheia actul juridic civil este acea condiție de fond și esențială care constă
în aptitudinea subiectului de drept civil de a deveni titular de drepturi și obligații civile prin
încheierea de acte juridice civile.
Așadar, pentru a încheia în mod valabil acte juridice, o persoană trebuie să dispună de
capacitate de exercițiu, Noțiune pe care am analizat-o când ne-am ocupat de părțile raportului juridic
civil.
Regula este capacitatea de a încheia actul juridic civil, incapacitatea fiind excepția. Într-
adevăr, potrivit Codului civil,” Poate contracta orice persoană care nu este declarată incapabilă de
lege și nici oprită să încheie anumite contracte”.

2.2. Principiul capacității și excepția de la acest principiu

În această materie, capacitatea de a încheia actul juridic civil este cârmuită de principiul sau
regula capacității, incapacitatea constituind excepția.
Ca și alte excepții, excepția de a încheia acte juridice civile trebuie să fie expres prevăzută de
lege, iar textele de excepție, după cum se știe, sunt de strictă interpretare și aplicare (exceptio est
strictissimae interpretationis).

§ 3. Consimțământul

3.1 Consimțământul și voința juridică

Consimțământul este acea condiție esențială, de fond și generală a actului juridic civil care
constă în hotărârea de a încheia un act juridic civil manifestată în exterior.
Alături de cauza actului juridic, Consimțământul formează voința juridică a persoanei. Codul
nostru civil consacră două principii care cârmuiesc voința juridică, și anume:
I. Principiul libertății actelor juridice civile (al autonomiei de voință)
Conform acestui principiu, subiectele de drept civil sunt libere să încheie sau nu convenții și
să facă sau nu acte unilaterale, în condițiile respectării legii, ordinii publice și a bunelor moravuri.
Mai mult, părțile sunt libere să stabilească conținutul actului juridic civil aşa cum consideră de
cuviință și, de asemenea, sunt libere ca, prin acordul lor, să modifice sau să pună capăt actului civil
pe care l-au încheiat.
Libertatea de voință a părților nu este absolută. Ea este îngrădită de normele imperative civile
(de la care nu se poate deroga), ordinea publică (principiile și normele juridice ce reglementează
ordinea economică, socială și politică din statul de drept) sau de bunele moravuri.
Într-adevăr, legea intervine, uneori, pentru a limita libertatea de voință a părților, deoarece
simplul consimțământ al părților nu garantează întotdeauna deplina libertate contractuală. Astfel,
dacă una dintre părți are o nevoie stringentă de a încheia actul respectiv, dacă nu are posibilitatea de
a procura prestația din altă parte etc., interzicerea prin lege a unor clauze (cum sunt, de exemplu,
clauzele abuzive, interzise prin legislația de protecție a consumatorului) are darul de a asigura deplina
egalitate juridică a părților, principiu al întregului drept civil.
II. Principiul voinței reale (interne)
Voința juridică este formată din elementul psihologic (intern) și elementul social
(exteriorizarea voinței interne). Atunci când între cele două elemente există concordanță, nu se pune
problema determinării principiului aplicabil, deoarece subiectul de drept a reușit să-și exteriorizeze
(adică să facă cunoscută celorlalți) însăși intenția sa juridică.
Dar dacă voința declarată nu coincide cu voință reală, căreia dintre acestea două urmează a i
se da prioritate?
Soluționarea acestei probleme se face în funcție de concepția cu privire la raportul dintre
voința reală, internă și voința exteriorizată, declarată. În acest domeniu, în literatura juridică de
specialitate s-au conturat două concepții:
- concepția subiectivă, care dă prioritate voinței interne, reale.
Aceasta este concepția îmbrățișată de Codul civil francez și, ulterior, de Codul nostru civil, și
materializată prin numeroase texte ale acestuia.
- concepția obiectivă, care dă prioritate voinței externe, declarate.
46
 Aceasta este îmbrățișată de Codul civil german care, în caz de neconformitate între intenția
părții și exteriorizarea acestei intenții, acordă prioritate celei exteriorizate.

3.2. Condițiile de valabilitate ale Consimțământului

Pentru a fi valabil, Consimțământul trebuie să întrunească condițiile următoare:
- să existe. Absența Consimțământului atrage nulitatea absolută a actului juridic;
- să provină de la o persoană cu discernământ. În timp ce capacitatea de a încheia actul juridic
civil este o stare de drept, prezența sau lipsa discernământului este o stare de fapt. O persoană ce are
deplină capacitate de exercițiu poate fi, pentru moment, lipsită de discernământ, cu consecința
nulității actului pe care îl încheie.
După cum știm, persoana fizică cu deplină capacitate de exercițiu este prezumată că are
discernământul necesar pentru a încheia acte juridice civile, prezumție care poate fi însă răsturnată
prin proba absenței discernământului.
În ceea ce privește persoana juridică, reprezentantul legal al acesteia este, întotdeauna, o
persoană fizică cu deplină capacitate de exercițiu;
- să fie exprimat cu intenția de a produce efecte juridice.
Această condiție decurge din însăși esența actului juridic civil, care este definit ca o
manifestare de voință făcută cu intenția de a produce efecte juridice.
Consimțământul nu este exprimat cu intenția de a produce efecte juridice atunci când:
- manifestarea de voință s-a făcut sub o condiție pur protestativă din partea celui ce se obligă
(“îți voi vinde dacă voi dori”);
- manifestarea de voință este prea vagă (“îți fac cadou toate proprietățile mele”);
- manifestarea de voință a fost făcută cu o rezervă mintală, cunoscută de co-contractant;
- manifestarea de voință a fost făcută fie în glumă, fie din prietenie, curtoazie sau din pură
complezență (“pentru o firmă ca a dvs. aș fi gata să lucrez și gratuit!”).
- să fie exteriorizat.
Această condiție este impusă chiar de definiția Consimțământului (hotărârea de a încheia actul
juridic civil manifestată în exterior).
Potrivit principiului consensualismului, părțile sunt libere să-și aleagă forma de exteriorizare
a voinței; deci simpla manifestare de voință este necesară și suficientă pentru ca actul juridic civil să
fie valabil din punct de vedere al formei.
Există și excepții de la principiul consensualismului; o astfel de excepție o constituie actele
solemne, pentru încheierea cărora manifestarea de voință trebuie să îmbrace o anumită formă cerută
de lege.
Consimțământul poate fi exteriorizat în scris, verbal, prin gesturi sau fapte concludente sau
chiar în mod tacit.
În principiu, tăcerea, prin ea însăși, nu valorează consimțământ.
- să nu fie alterat de vreun viciu de consimțământ.
Aceasta este o condiție negativă impusă de caracterul liber, conștient al actului juridic civil.
Art. 1206 din Codul civil prevede, într-o formulare foarte plastică: “Consimțământul este viciat când
este dat din eroare, surprins prin dol sau smuls prin violență”.
Așadar, constituie vicii de consimțământ eroarea, dolul și violența și leziunea.

§ 4. Viciile de consimțământ

a) Eroarea
Uneori, exprimarea Consimțământului la încheierea actului juridic pornește de la o idee
greșită cu privire la realitate.
Cu privire la eroare, Codul civil prevede: “Nu atrage anularea contractului eroarea care poartă
asupra unui element cu privire la care riscul de eroare a fost asumat de cel care o invocă sau, după
împrejurări, trebuia să fie asumat de acesta”.
Eroarea nu produce nulitate când cade asupra persoanei cu care s-a contractat, afară numai
când considerația persoanei este cauza principală pentru care s-a făcut convenția” .
47
 În consecință, putem defini eroarea ca fiind falsa reprezentare a realității din mintea uneia
din părți, la încheierea actului juridic civil.
Când este vorba despre acte bilaterale, cu titlu oneros, pentru a fi în prezența erorii, ca viciu
de consimțământ, se pune condiția suplimentară ca cealaltă parte contractantă să fi știut sau să fi
trebuit să știe că elementul fals reprezentat este hotărâtor pentru încheierea actului juridic civil –
condiție impusă de nevoia asigurării stabilității circuitului civil. Pe de altă parte, în actele bilaterale,
nu e necesar ca fiecare parte să fie în eroare, pentru a fi în prezenta viciului de consimțământ. Dacă,
printr-o simplă coincidență, ambele părți au fost în eroare, fiecare din ele poate cere anularea actului
pentru eroarea a cărei victimă este.
După criteriul consecințelor pe care le produc, erorile pot fi de trei feluri:
- eroarea – obstacol (denumită și distructivă de voință) este cea mai gravă formă de eroare,
falsa reprezentare privind fie natura actului care se încheie, fie identitatea obiectului. Sancțiunea ce
intervine în cazul unei astfel de erori este nulitatea absolută, deoarece Consimțământul nu este numai
viciat, ci el este chiar absent.
- eroarea – viciu de consimțământ constă în falsa reprezentare ce privește fie calitățile
substanțiale ale obiectului actului, fie persoana cu care se con tractează.
Calitățile substanțiale ale obiectului sunt acele calități ce au fost determinante pentru
exprimarea Consimțământului, calități în lipsa cărora dacă nu intervenea eroarea – actul nu ar fi fost
încheiat; aprecierea acestor calități se face după criterii subiective.
- eroarea – indiferentă este falsa reprezentare a unor împrejurări mai puțin importante la
încheierea actului juridic; ea nu afectează valabilitatea actului, dar poate atrage o diminuare valorică
a contraprestației.
Așadar, pentru ca eroarea să constituie viciu de consimțământ și să poată atrage anularea
actului juridic, este necesar ca elementul cu privire la care s-a format falsa reprezentare să fi fost
determinant pentru încheierea actului juridic; deci, dacă ar fi fost cunoscută realitatea, actul nu s-ar fi
încheiat; această apreciere a caracterului determinant al elementului fals reprezentat se face de la caz
la caz.
În funcție de natura realității fals reprezentată, eroarea poate fi de două feluri:
- eroare de fapt, când este vorba de falsa reprezentare a unei situații faptice existente la
încheierea actului juridic. O asemenea eroare poate privi însuși actul încheiat, bunul ce face obiect al
actului, calitățile bunului sau persoana cocontractantului, după cum am văzut în cele de mai sus;
- eroare de drept, când falsa reprezentare privește existența sau conținutul unui anumit act
normativ sau al unei norme juridice, după caz, la încheierea actului juridic.
Admisibilitatea erorii de drept ca viciu de consimțământ a format obiect de controversă în
literatura de specialitate, existând atât teza inadmisibilității erorii de drept ca viciu de consimțământ,
cât și teza admiterii acesteia ca viciu de consimțământ. Indiferent de soluția îmbrățișată, este evident
că nu poate fi invocată necunoașterea normelor imperative sau a celor care privesc ordinea publică,
deoarece cu privire la acestea se aplică principiul conform căruia „nimeni nu poate invoca
necunoașterea legii” .

b) Dolul
Cu privire la dol (numit și viclenie), Codul civil dispune că acesta “este o cauză de nulitate a
convenției când mijloacele viclene, întrebuințate de către una dintre părți, sunt astfel, încât este
evident că, fără aceste mașinații, cealaltă parte n-ar fi contractat. Dolul nu se presupune“.
În consecință, dolul este acel viciu de consimțământ care constă în inducerea în eroare a unei
persoane, prin mijloace viclene sau dolosive, pentru a o determina să încheie un act juridic, pe care
altminteri nu l-ar fi încheiat sau l-ar fi încheiat în alți termeni contractuali. Succint, dolul poate fi
definit ca fiind o eroare provocată.
Dolul, pentru a fi considerat viciu de consimțământ, trebuie să provină de la cealaltă parte.
Se admite că această condiție este îndeplinită, în actele bilaterale, și atunci când dolul provine
de la un terț, dar co-contractantul știe despre aceasta.
De asemenea, condiția este îndeplinită atunci când dolul provine de la reprezentantul co-
contractantului.
48
 Ca și în cazul erorii, nu se cere condiția ca dolul să fie comun, să existe pentru fiecare din
părțile actului bilateral.
În funcție de consecințele pe care le are sau nu asupra valabilității actului juridic, dolul
poate fi:
- principal când privește un element important, determinant la încheierea actului juridic civil;
el atrage sancțiunea nulității relative a actului juridic astfel încheiat
- incident, numit și secundar sau incidental, când privește unele împrejurări nedeterminante
pentru încheierea actului juridic civil; acesta nu atrage nevalabilitatea actului juridic, dar poate fi
invocat drept temei pentru o reducere a prestației.
Din punct de vedere al structurii, dolul este alcătuit din două elemente:
- elementul material, obiectiv, ce constă în utilizarea de mijloace viclene, mașinațiuni, șiretenii
etc. făcute în scopul inducerii în eroare a persoanei.
- elementul intențional, subiectiv, ce constă în intenția de a induce în eroare o persoană în
scopul încheierii unui act juridic civil.
Pentru a fi viciu de consimțământ, dolul trebuie să îndeplinească cumulativ următoarele
condiții:
- să fie determinant pentru încheierea actului juridic civil;
- să provină de la cealaltă parte.
Dolul nu se presupune; deci cel ce invocă acest viciu de consimțământ trebuie să-l dovedească.
Fiind un fapt juridic, ca și eroarea, dolul poate fi dovedit prin orice mijloc de probă, inclusiv martori
sau prezumții simple.

c) Violenta
Violența poate fi definită ca fiind acel viciu de consimțământ ce constă în amenințarea unei
persoane cu un rău, amenințare sub efectul căreia aceasta încheie un act juridic civil, act pe care
altminteri nu l-ar fi încheiat.
Trebuie observat că Noțiunea de “ violență” nu este utilizată cu înțelesul său uzual, de
agresiune prezentă exercitată asupra persoanei, ci cu înțelesul de “amenințare cu un rău viitor, dar
iminent”. Mai mult decât atât, dacă suntem în prezența unei violențe în sens uzual, adică a unei
constrângeri fizice actuale a persoanei (care este, spre exemplu, torturată fizic sau psihic pentru a
semna actul) aceasta nici nu constituie o “violență – viciu de consimțământ”. Într-adevăr, în exemplul
dat, Consimțământul persoanei nu este doar viciat, ci el lipsește cu desăvârșire, deci sancțiunea va fi
nulitatea absolută a actului (pentru lipsa uneia dintre condițiile de validitate) și nu nulitatea relativă a
acestuia. Pentru a fi în prezența violenței, ca viciu de consimțământ, trebuie ca persoana să aibă totuși
o mică marjă de libertate: libertatea de a opta între răul cu care este amenințată și răul pe care l-ar
atrage încheierea actului juridic.
În funcție de natura răului cu care se amenință violența este:
- violență fizică, atunci când amenințarea cu răul privește integritatea fizică ori bunurile
persoanei;
- violență morală, atunci când amenințarea cu răul se referă la onoarea, cinstea ori
sentimentele persoanei;
După caracterul amenințării, se deosebește între:
- amenințare legitimă, justă, cu un rău; care nu este viciu de consimțământ (ex. Creditorul îl
amenință pe debitor cu darea în judecată în cazul neîndeplinirii obligației de plată pe care acesta o
are);
- amenințare nelegitimă, injustă, cu un rău; - aceasta având semnificația juridică a viciului de
consimțământ.
Sub aspect structural violența – viciu de consimțământ este alcătuită, ca și dolul, din două
elemente:
- un element exterior, obiectiv, ce constă în amenințarea cu un rău.
Răul cu care se amenință poate fi fizic, moral sau patrimonial; el poate privi fie persoana în
cauză, fie soțul, soția, ascendenții sau descendenții, fie alte persoane apropiate, ce sunt legate de
victimă printr-o puternică afecțiune;
49
 - un element subiectiv, ce constă în insuflarea unei temeri persoanei amenințate; tocmai
această temere este cea care alterează Consimțământul.
Temerea produsă trebuie să fie apreciată în concret, în funcție de victima violenței, ceea ce
înseamnă că trebuie să fie suficient de puternică pentru a o face să încheie actul juridic. Ea se
apreciază după vârstă, grad de cultură, sănătate etc.; deci, criteriul aprecierii este unul subiectiv.
Violența, pentru a fi viciu de consimțământ, trebuie să întrunească, cumulativ, două condiții
și anume:
- să fie determinantă la încheierea actului juridic civil;
- să fie injustă sau nelegitimă; deci, nu orice amenințare constituie violență – viciu de
consimțământ. Este necesar ca amenințarea să constituie o încălcare a legii.

d) Leziunea
Leziunea este acel viciu de consimțământ ce constă în disproporția vădită de valoare între
două prestații.
Codul nostru civil, îmbrățișând concepția obiectivă în reglementarea leziunii, scutește partea
care o invocă de orice altă dovadă; este suficientă proba disproporției vădite de valoare dintre
contraprestații.
Dar dacă legea nu face referire la elementul subiectiv, psihologic, intern (care caracterizează
eroarea, dolul sau violența), de ce este atunci leziunea un viciu de consimțământ?
În realitate, trebuie observat că motivul cel mai probabil pentru care o parte încheie un contract
vădit prejudiciabil este tocmai faptul că s-a aflat sub imperiul erorii, dolului sau violenței. Plecând de
aici, legea instituie prezumție că un asemenea contract s-a încheiat cu vicierea Consimțământului
uneia dintre părți. Practic, leziunea nu este atât un viciu de consimțământ, cât este consecința unui
viciu de consimțământ.
Pentru a putea fi invocată leziunea, disproporția dintre prestațiile reciproce trebuie să fie
vădită. Aceasta însemnă că nu orice avantaj al uneia dintre părți fată de cealaltă, nu orice deosebire,
spre exemplu, dintre valoarea bunului și prețul obținut, face ca actul juridic să fie lezionar. În practică
se consideră, în general, că este vădită o disproporție când una dintre prestații depășește dublul valorii
celeilalte sau este mai mică decât jumătate din valoarea celeilalte.
În dreptul nostru leziunea are însă un domeniu restrâns de aplicare, atât din punctul de vedere
al persoanelor care o pot invoca, cât și din punctul de vedere al actelor juridice care pot fi anulate
pentru leziune.
Astfel, leziunea poate fi invocată, de regulă, doar de minorii cu capacitate de exercițiu
restrânsă, având vârsta între 14 și 18 ani.
Leziunea se sancționează cu nulitatea relativă a actului astfel încheiat.

§ 5. Obiectul actului juridic civil

5.1. Noțiuni generale

Prin obiect al actului juridic civil se înțelege conduita părților, stabilită prin acel act juridic
civil, respectiv acțiunile ori inacțiunile la care părțile sunt îndreptățite sau la care sunt obligate.
Așa cum bunurile sunt socotite obiect derivat al raportului juridic civil, ele pot fi considerate
obiect derivat și al actului juridic civil.

5.2. Controversa privind obiectul actului juridic

Într-o primă opinie, se neagă faptul că actul juridic ar avea un obiect propriu, distinct,
analizându-se doar “obiectul obligației ori obligațiilor generate de acel act”.
Într-o altă opinie, obiectul actului juridic ar consta în crearea, modificarea, transmiterea sau
stingerea unui raport juridic; acestei opinii i se reproșează faptul că ea confundă obiectul cu efectul
actului juridic;
În cea de-a treia opinie, obiectul actului juridic ar consta în interesele reglementate de părți,
în baza și limitele legii, prin mijlocirea actului juridic; .i acestei teze i se reproșează faptul ca

50
“interesul” ține de “cauza” (scopul) actului juridic, iar nu de “obiectul” său9.

5.3. Corelația dintre obiectul și conținutul actului juridic civil.

Obiectul și conținutul actului juridic se găsesc în aceeași corelație ca și obiectul și conținutul
raportului juridic civil.
În literatura de specialitate, se subliniază, că deși se află într-o strânsă legătură, “nu trebuie
confundate acțiunile ori inacțiunile la care sunt îndreptățite sau de care sunt ținute părțile actului
juridic civil - care constituie obiectul actului juridic civil - cu drepturile subiective civile și obligațiile
care dau naștere actului juridic, care formează conținutul ori efectele actului juridic civil.
De reținut că, atunci când conduita părților privește “lucrurile” ori “bunurile”, acestea sunt
privite ca “obiect derivat” al actului juridic civil

5.4. Condițiile de valabilitate

Pentru ca obiectul actului juridic civil să fie valabil, el trebuie să îndeplinească următoarele
condiții:
- trebuie să existe. Dacă această condiție nu este îndeplinită, nu se mai pune problema
realizării celorlalte condiții.
Dacă obiectul actului juridic civil privește un bun, această condiție implică respectarea următoarei
reguli: bunul trebuie să existe în momentul încheierii actului juridic civil.
Bunul care nu există încă, dar va exista în viitor, este considerat că există.
- trebuie să fie în circuitul civil.
Codul civil prevede că “numai lucrurile ce sunt în comerț pot fi obiectul unui contract.” Deci
bunurile inalienabile, cum sunt bunurile aflate în domeniul public al statului și unităților
administrativ-teritoriale, nu pot forma obiect al unor acte juridice translative de proprietate. Firește,
ele pot forma obiect al altor acte juridice, spre exemplu al unui contract de concesiune;
- trebuie să fie determinat sau determinabil.
Pentru a fi în prezența unei manifestări de voință producătoare de efecte juridice, obiectul
actului juridic trebuie să fie determinat (dacă bunul este cert – prin arătarea caracteristicilor acestuia)
sau determinabil (dacă bunul este de gen – prin arătarea cantității, calității, valorii sau prin stabilirea
anumitor criterii de determinare care să permită individualizarea bunului prin cântărire, numărare,
măsurare etc.).
- trebuie să fie posibil
Această condiție este impusă de regula de drept conform căreia nimeni nu poate fi obligat la
imposibil. Dar se are în vedere imposibilitatea absolută (pentru oricine) și nu imposibilitatea relativă
(pentru un anumit debitor).
- trebuie să fie licit și moral.
Actul va fi nul pentru obiect ilicit sau imoral, atunci când obiectul acestuia este în contradicție
cu legea sau morala.

§ 6. Cauza (scopul) actului juridic civil

6.1. Noțiune și elemente

Cauza reprezintă elementul actului juridic civil ce constă în obiectivul urmărit la încheierea
unui astfel de act.
Împreună cu Consimțământul, cauza formează voința juridică.
Cauza este cea care răspunde la întrebarea “de ce”, “pentru ce s-a încheiat actul juridic”?.

6.2. Elementele cauzei actului juridic civil.

Potrivit doctrinei, cauza actului juridic civil este compusă din două elemente: scopul imediat
și scopul mediat.

9
Toader C., Marian N., Popescu R., Dumitrache B., coord. Bârsan C., Beleiu Gh., Deak F., Instituţii de drept civil, Ed.
Universul Juridic, Bucureşti, 2006, p.39.
51
 Scopul imediat (causa proxima) este un element abstract, obiectiv și invariabil în aceeași
categorie de acte juridice și constă în reprezentarea scopului direct și imediat al Consimțământului.
Astfel, în cazul contractelor sinalagmatice, cauza imediată o constituie reprezentarea
contraprestației celeilalte părți, în contractele reale - remiterea lucrului iar în contractele cu titlu
gratuit - intenția de a gratifica.
Scopul mediat (causa remota) este mobilul principal care a determinat hotărârea de a consimți
la încheierea unui act juridic civil. El se referă fie la însușirile unei prestații, fie la calitățile unei
persoane și reprezintă cauza impulsivă, care a condus la încheierea unui act juridic.
Spre exemplu, în cazul unui contract de vânzare-cumpărare scopul mediat al cumpărătorului
este destinația pe care acesta dorește s-o dea bunului pe care 1-a cumpărat, iar cel al vânzătorului ce
anume intenționează acesta să facă cu banii obținuți ca preț.
Condițiile de valabilitate a actului juridic civil se raportează întotdeauna la scopul mediat,
pentru că ele există prin definiție în cazul scopului imediat.
Potrivit Codului civil, obligația fără cauză sau fondată pe o cauză falsă sau nelicită nu poate
avea nici un efect. De aici decurge că, pentru a conduce la încheierea unui act juridic valabil, cauza
trebuie să îndeplinească următoarele condiții:
- trebuie să existe.
Când cauza lipsește ca urmare a lipsei discernământului, lipsa cauzei atrage nulitatea relativă
a actului juridic, aceasta fiind sancțiunea încheierii actului juridic de către o persoană lipsită de
discernământ.
Când lipsa cauzei este urmarea lipsei scopului încheierii actului, sancțiunea aplicabilă este
aceea a nulității absolute.
- trebuie să fie reală.
Cauza este falsă atunci când există eroare asupra motivului determinant al încheierii actului.
Ea atrage sancțiunea nulității relative a actului juridic civil.
- trebuie să fie licită și morală.
Potrivit art. 1236 Cod civil “ (1)Cauza trebuie să existe, să fie licită și morală.(2) Cauza este
ilicită când este contrară legii și ordinii publice.(3) Cauza este imorală când este contrară bunelor
moravuri”.
În ceea ce privește proba cauzei, Codul civil prevede:“(1) Contractul este valabil chiar atunci
când cauza nu este expres prevăzută.(2) Existența unei cauze valabile se prezumă până la proba contrară”.
Textul citat conține următoarele două prezumții relative (împotriva cărora este admisibilă
proba contrară):
a) prezumția de existență a cauzei;
b) prezumția de valabilitate a cauzei.
Deci, cel ce invocă lipsa sau nevalabilitatea cauzei trebuie să-și dovedească susținerile, și nu
cealaltă parte, care susține că actul s-a încheiat pentru o cauză existentă și valabilă.
Inexistența și falsitatea cauzei pot fi probate prin dovedirea lipsei discernământului, lipsei unui
element esențial la încheierea actului juridic ori erorii asupra mobilului determinant. Caracterul ilicit
sau imoral al cauzei pot fi dovedite prin orice mijloc de probă.

§ 7. Forma actului juridic civil

7.1. Noțiune
Codul civil nu enumeră și forma printre condițiile esențiale ale convenției și ale actului juridic
civil. Ca urmare, regula o constituie încheierea valabilă a actului juridic numai cu respectarea
condițiilor de fond. Totuși, pentru anumite acte juridice, acestora li se adaugă și condiția de formă.
Forma actului juridic civil reprezintă acea condiție de validitate a actelor juridice care constă
în modalitatea de exteriorizare a manifestării de voință făcută cu intenția de a produce efecte
juridice.
În sens restrâns, prin forma actului juridic civil se înțelege modalitatea de exteriorizare a
voinței reale; în acest sens, forma este inerentă oricărui act juridic civil și este guvernată de principiul
consensualismului.
52
 Într-adevăr, pentru ca un act juridic civil să fie valabil încheiat, simpla manifestare de voință
este necesară și suficientă, fără a fi nevoie să fie exprimată într-o anumită formă – acesta este
conținutul principiului consensualismului. Atunci când legiuitorul a vrut ca principiul
consensualismului să nu se aplice, a prevăzut aceasta în mod expres.
Forma, privită în sens larg, are trei accepțiuni:
a) forma cerută ad validitatem – necesară pentru însăși valabilitatea actului juridic civil.
Nerespectarea acestei forme atrage nulitatea absolută a actului;
b) forma cerută ad probationem – necesară pentru probarea actului juridic civil. Nerespectarea
ei atrage imposibilitatea dovedirii cu alt mijloc de probă a existenței și conținutului actului juridic;
c) forma cerută pentru opozabilitatea actului juridic civil față de terți. Sancțiunea nerespectării
acestei cerințe este inopozabilitatea: terţa persoană poate să facă abstracție de actul juridic astfel
încheiat.
În funcție de izvorul care cere o anumită formă pentru un act juridic civil, se pot distinge:
- forma legală (impusă de norma juridică civilă – ex. legea pretinde încheierea contractului
de donație în formă autentică).
- forma convențională sau voluntară (stabilită de părți sau de autorul actului juridic civil ex.
părțile se înțeleg să încheie contractul de vânzare cumpărare a autoturismului în formă autentică).

7.2. Forma cerută ad validitatem

Forma cerută ad validitatem este condiția de formă a actului juridic civil care constă în
respectarea cerințelor de formă impuse de lege sub sancțiunea nulității absolute a actului juridic.
Legiuitorul a instituit această formă pentru însăși valabilitatea actului juridic civil ținând
seama de anumite rațiuni, cum sunt: prevenirea părților asupra importanței unor acte juridice civile și
exercitarea controlului asupra actelor care interesează nu numai părțile, ci întreaga societate (de
exemplu, înstrăinarea terenurilor).
Acele acte juridice pentru care forma este cerută ad validitatem se numesc acte solemne sau
formale. Această formă are aplicații mai ales în dreptul civil (ex. forma este cerută ad validitatem în
materie de donație, testament, ipotecă convențională, acceptarea succesiunii sub beneficiul de
inventar, renunțarea expresă la succesiune etc.)
Forma cerută de ad validitatem este un element esențial al actului juridic civil; nerespectarea
ei atrage nulitatea absolută. Ea presupune manifestarea expresă de voință, fiind incompatibilă cu
manifestarea tacită a voinței.
Pentru asigurarea formei ad validitatem întregul act solemn (toate clauzele sale) trebuie să
îmbrace forma cerută de lege.
Dacă există un alt act, aflat în interdependență cu actul solemn, și acesta trebuie să îmbrace
forma specială.

7.3. Forma cerută ad probationem

Forma cerută ad probationem constă în cerința ca actul juridic să fie încheiat într-o anumită
formă (de regulă, în scris), fără ca lipsa acesteia să atragă nevalabilitatea operației juridice, ci numai
imposibilitatea dovedirii lui cu un alt mijloc de probă.
Forma cerută ad probationem se justifică, de asemenea, prin importanța anumitor acte juridice
civile, precum și prin aceea că oferă securitate juridică circuitului civil.
Ca și forma cerută ad validitatem, forma cerută ad probationem constituie o excepție de la
principiul consensualismului.

7.4. Forma cerută pentru opozabilitate față de terți

Forma cerută pentru opozabilitate față de terți se referă la formalitățile necesare, cerute de
lege, pentru a face actul juridic civil opozabil și acelor persoane care nu au participat la încheierea
lui, tocmai în scopul ocrotirii intereselor acestor persoane.
Nerespectarea acestei condiții de formă constă în inopozabilitatea actului juridic civil şi, în
cazul când este respectată, intervine – de regulă – după nașterea valabilă a operației juridice. Aceste

53
formalități se referă, în principal, la publicitatea imobiliară (care face actul juridic opozabil erga
omnes - tuturor).

Secțiunea a III-a
§ 8 Modalitățile actului juridic civil

După cum am văzut, actele juridice civile pot fi pure și simple sau afectate de modalități.
Din punct de vedere juridic, Noțiunea de “modalitate” desemnează un eveniment viitor de
care depinde existența sau executarea drepturilor subiective civile și obligațiilor civile din anumite
acte juridice.
Termenul, condiția și sarcina sunt cele trei modalități ale actului juridic civil.

§ 1. Termenul
Termenul este acel eveniment, viitor și sigur ca realizare, care fie amână producerea efectelor
unui act juridic civil, fie determină încetarea efectelor acestuia.
Termenul poate fi indicat în mai multe feluri. Astfel, uneori se arată o dată calendaristică (“la
data de 2 ianuarie 2008”), o perioadă de timp (“după șase zile”) sau o împrejurare viitoare și sigură
(de exemplu, “începerea sesiunii de examene”).
1.1. Clasificări
Termenele pot fi clasificate după mai multe criterii:
a) Criteriul esențial de clasificare constă în efectele pe care le produc;
- termenul este suspensiv când amână sau suspendă exercițiul drepturilor subiective
civile și executarea obligațiilor civile.
- termenul este extinctiv când, la împlinirea lui, se sting efectele actului juridic civil.
b) În funcție de beneficiarul termenului, termenul poate fi dispus:
- în favoarea debitorului. Acesta constituie regula;
- în favoarea creditorului, de exemplu, în contractul de depozit;
- în favoarea ambelor părți, de exemplu, termenul dîntr-un contract de asigurare.
c) După izvorul său, termenul poate fi:
- termen legal, stabilit de lege. Astfel sunt, de exemplu, termenele de prescripție;
- termen convențional sau voluntar, stabilit de părțile actului juridic civil. Din această
categorie face parte majoritatea termenelor;
- termen judiciar (de grație), acordat de instanță debitorului.
Într-adevăr, potrivit Codului civil, instanța poate acorda debitorului, ținând cont de
situația patrimonială a acestuia, un termen suplimentar pentru executarea obligației. Termenul
de grație amână executarea silită a obligației.
d) În funcție de măsura în care momentul împlinirii sale este cunoscut încă de la data
încheierii actului juridic, distingem:
- termen cert, când momentul împlinirii sale este cunoscut la data încheierii actului
juridic (de exemplu, o dată calendaristică);
- termen incert, a cărui împlinire nu este cunoscută, ca dată calendaristică, deși
realizarea sa este sigură (de exemplu, moartea creditorului rentei viagere).

1.2. Efectele termenului

Efectele termenului sunt diferite, după cum este vorba despre un termen suspensiv sau
extinctiv.
Așa cum am văzut, termenul influențează doar executarea actului juridic civil, nu și existența
sa. Deci, dreptul subiectiv civil și obligația corelativă, afectate de termenul suspensiv, există. Ca
urmare:
- dacă debitorul își execută obligația înainte de scadență (adică înainte de împlinirea
termenului suspensiv), el va face o plată valabilă. Aceasta echivalează cu renunțarea la beneficiul
termenului și, după cum am arătat, este posibil numai dacă termenul a fost prevăzut în interesul
debitorului;
54
 - înainte de împlinirea termenului suspensiv, titularul dreptului poate face acte de conservare;
- înainte de împlinirea termenului suspensiv, creditorul nu poate cere de la debitor plata;
- termenul de prescripție extinctivă, în cazul drepturilor care decurg din acte juridice afectate
de termene suspensive, începe să curgă de la data împlinirii acestora.
- până la împlinirea termenului suspensiv, compensația, ca mod de stingere a obligațiilor civile
(care presupune existența unor datorii reciproce ale celor două părți contractante) nu poate interveni,
întrucât una din obligații nu este exigibilă. Prin excepție, pe parcursul termenului de grație
compensația este posibilă.

§.2. Condiția
Condiția, ca modalitate a actului juridic civil, este un eveniment viitor și nesigur ca realizare,
eveniment de care depinde însăși existența actului juridic civil.
2.1. Clasificări
Și condițiile pot fi clasificate după mai multe criterii:
a) Cel mai important criteriu de clasificare este cel al efectului pe care îl produce: condiția
poate fi suspensivă sau rezolutorie:
- Condiția suspensivă este cea care, până la realizarea ei, suspendă existența drepturilor
subiective civile și a obligațiilor corelative ale părților.
Codul civil prevede că: “Este afectată de condiție obligația a cărei eficacitate sau desființare
depinde de un eveniment viitor și nesigur”. Obligația condițională nu se perfectează decât după
îndeplinirea evenimentului”.
- Condiția rezolutorie este cea până la realizarea căreia drepturile subiective și obligațiile
corelative ale părților sunt considerate că există și se execută. Potrivit Codului civil, “Condiția este
rezolutorie atunci când îndeplinirea ei determină desființarea obligației” .
Condiția rezolutorie nu suspendă executarea obligației, ci numai obligă pe creditor a restitui
ceea ce a primit, în caz de îndeplinire a evenimentului prevăzut prin condiție.
Se poate observa că, în cazul condiției suspensive, actul juridic și efectele sale nu există; abia
împlinirea condiției, dacă se va petrece, va conduce la nașterea acestor efecte. Dimpotrivă, în cazul
condiției rezolutorii, obligațiile care decurg din actul juridic trebuie îndeplinite ca și cum actul ar fi
pur și simplu. Dar împlinirea condiției, dacă se va produce, va conduce la desființarea tuturor acestor
efecte, în mod retroactiv, ca și cum între părți nu ar fi intervenit niciodată actul juridic respectiv.
b) În funcție de legătura ei cu voința părților, a realizării sau nerealizării evenimentului,
condiția poate fi: cazuală, mixtă și potestativă.
Condiția cazuală (de la cuvântul latinesc casus, care înseamnă întâmplare) este independentă
de voința părților.
Condiția mixtă este aceea care, conform Codului civil, “depinde totodată de voința uneia din
părțile contractante și de aceea a unei alte persoane” (determinate).
Condiția potestativă este cea a cărei realizare sau nerealizare depinde complet de voința uneia
dintre părți.
Condiția potestativă poate fi: potestativă pură și potestativă simplă.
Este potestativă simplă condiția a cărei realizare depinde de voința unei părți și de voința unei
persoane nedeterminate.
Este pur potestativă acea condiție care depinde exclusiv de voința uneia din părți.
c) Din punct de vedere al modului de formulare, condiția poate fi pozitivă și negativă.
Astfel condiția pozitivă este cea care constă în îndeplinirea unui eveniment viitor și nesigur,
în timp ce condiția negativă constă în neîndeplinirea unui asemenea eveniment.
Cea mai importantă consecință a calificării condiției ca fiind pozitivă sau negativă constă în
felul în care aceasta se consideră îndeplinită sau neîndeplinită. Astfel, dacă s-a prevăzut că
evenimentul trebuie să aibă loc într-un anumit termen și acest termen a expirat fără ca evenimentul
să fi avut loc, condiția pozitivă se socotește neîndeplinită, iar dacă nu s-a prevăzut vreun termen,
condiția pozitivă se socotește neîndeplinită numai atunci când este sigur că evenimentul nu se va mai
produce.

55
 Dimpotrivă, dacă s-a prevăzut că evenimentul nu trebuie să aibă loc într-un anumit termen,
condiția negativă se socotește îndeplinită abia la expirarea termenului, chiar dacă încă dinaintea
acestui moment devenise clar că evenimentul nu se va mai produce. Dacă nu s-a prevăzut nici un
termen, condiția negativă se socotește îndeplinită numai atunci când evenimentul este cu neputință să
se mai producă.
d) Condițiile se clasifică, de asemenea, în condiții posibile,
respectiv imposibile, ca și în condiții licite și morale, respectiv condiții ilicite și imorale.
Condițiile ilicite și imorale afectează valabilitatea întregului act juridic. Actul juridic în care
se prevede nașterea unui drept condiționată de realizarea unei condiții imposibile, imorale sau ilicite
este nul absolut. Dacă se prevede că stingerea dreptului respectiv va depinde de realizarea unei
condiții imposibile, ilicite sau imorale, se va considera că actul juridic este încheiat pur și simplu.
2.2. Efectele condiției
Principiile care guvernează efectele condiției sunt:
I. Condiția pune în discuție însăși existența actului juridic civil, spre deosebire de termen,
care numai amână executarea;
II. Condiția produce efecte retroactive.
În analiza efectelor condiției, ca modalitate a actului juridic, distingem:
- între condiția suspensivă și cea rezolutorie ;
- între perioada anterioară împlinirii condiției și perioada ulterioară împlinirii condiției.
a) Până la împlinirea condiției suspensive efectele actului juridic sunt suspendate în
existența lor.
Condiția suspensivă are următoarele efecte:
- creditorul nu poate cere executarea obligației;
- dacă debitorul totuși plătește, el poate cere restituirea prestației;
- compensația nu poate opera
- prescripția extinctivă nu începe să curgă;
- în actele translative nu se produce efectul translativ;
- creditorul este, totuși, în drept să ia măsuri de conservare a dreptului său.
Dacă condiția suspensivă s-a împlinit, actul juridic este considerat retroactiv, că a fost un act
pur și simplu. Acesta este principiul retroactivității efectelor condiției suspensive.
De la principiul retroactivității efectelor condiției suspensive există însă unele excepții:
- prescripția extinctivă începe să curgă doar de la împlinirea condiției.
- fructele culese de înstrăinător rămân ale sale, cu toate că dreptul său dispare cu efect
retroactiv.
În cazul în care condiția suspensivă nu este îndeplinită, părțile sunt repuse în situația anterioară
încheierii actului juridic civil. Așadar, între altele:
- prestațiile executate trebuie să fie restituite;
- garanțiile constituite trebuie să fie desființate.
b) În ceea ce privește condiția rezolutorie, până la împlinire ea nu produce nici un efect;
actul juridic civil se comportă ca un act pur și simplu.
Deci, cine datorează sub condiție rezolutorie, datorează pur și simplu.
Efectul condiției rezolutorii după împlinirea acesteia este desființarea, retroactivă, a actului.
Ca atare, părțile își vor restitui una alteia prestațiile primite.
Există însă și unele excepții de la retroactivitate.
Spre exemplu, dacă bunul vândut sub condiție rezolutorie piere înainte de împlinirea condiției,
pieirea va fi suportată de către cumpărător, chiar dacă ulterior condiția se împlinește.
De asemenea, tot ca o excepție de la regula retroactivității, nu se vor restitui nici fructele culese
de către dobânditor, chiar dacă condiția rezolutorie s-a îndeplinit.
În cazul în care condiția rezolutorie nu s-a realizat, suntem în prezența consolidării retroactive
a actului juridic.
2.3. Comparație între termen și condiție
Atât termenul, cât și condiția, sunt modalități ale actului juridic care constau în evenimente
viitoare. Între acestea există însă o serie de deosebiri:
56
 - împlinirea termenului este întotdeauna sigură. Chiar și în cazul termenului incert, ceea ce nu
se cunoaște este momentul împlinirii lui, dar faptul că se va împlini este neîndoios (spre exemplu, “
când va ploua prima dată în anul viitor” ). În cazul condiției, împlinirea este nesigură;
- termenul afectează numai executarea actului juridic, în timp ce condiția afectează însăși
existența acestuia;
- împlinirea termenului produce efecte pentru viitor, în timp ce, în principiu, împlinirea sau
neîmplinirea condiției produce efecte retroactive.

§.3. Sarcina
Sarcina este acea modalitate a actului juridic civil care constă într-o obligație de a da, a face
sau a nu face ceva, impusă de dispunător gratificatului, în actele cu titlu gratuit (liberalități).
3.1. Clasificări și efecte
În doctrină se fac mai multe clasificări ale sarcinii.
Astfel, din punctul de vedere al persoanei beneficiarului, sarcina poate fi:
- în favoarea dispunătorului;
- în favoarea gratificatului;
- în favoarea unei terțe persoane.
Din punctul de vedere al valabilității lor, sarcinile pot fi: imposibile (care nu pot fi îndeplinite),
ilicite (care contravin dispozițiilor legale), imorale (care încalcă bunele moravuri) sau, dimpotrivă,
sarcini posibile, licite și morale.
Sarcina nu afectează valabilitatea actului juridic ce o conține; ea afectează numai eficacitatea
actului juridic. În caz de neîndeplinire a sarcinii, dispunătorul sau moștenitorii acestuia pot opta între:
- revocarea liberalității pentru neexecutarea sarcinii, cu consecința reîntoarcerii bunului sau
bunurilor la masa patrimonială a dispunătorului;
- acțiunea în executarea în natură a sarcinii (atunci când aceasta nu constă într-o obligație de
“a face”, care nu se poate executa silit).
3.2. Comparație între condiție și sarcină
După cum am văzut, sarcina poate afecta numai acte juridice încheiate cu titlu gratuit, în timp
ce condiția poate afecta și acte juridice încheiate cu titlu oneros.
Condiția afectează însăși existența actului juridic, în timp ce sarcina afectează numai
eficacitatea acestuia.
Neîndeplinirea sarcinii este o atitudine culpabilă din partea gratificatului, astfel încât
revocarea liberalității apare ca o sancțiune, în timp ce desființarea retroactivă a actului în cazul
îndeplinirii condiției rezolutorii nu are caracter de sancțiune.
Sarcina presupune întotdeauna un demers conștient din partea gratificatului, în timp ce
condiția depinde, într-o măsură mai mică sau mai mare, de întâmplare.
Condiția operează de drept, în timp ce revocarea pentru neexecutarea sarcinii depinde de
voința dispunătorului și trebuie cerută instanței de judecată. De altfel, dispunătorul ar putea opta
pentru a nu revoca actul juridic, chiar dacă sarcina nu a fost executată.

Secțiunea a IV-a
Efectele actului juridic civil

§ 1. Noțiunea și principii

1.1. Noțiune
Prin efectele actului juridic civil se înțeleg drepturile subiective și obligațiile civile la care dă
naștere pe care le modifică sau stinge un asemenea act.

§ 2. Principiile efectelor actului juridic civil și excepțiile lor

57
 Efectele actului juridic civil sunt guvernate de trei principii, în funcție de care se stabilește
cum și față de cine se produc aceste efecte: principiul forței obligatorii, principiul irevocabilității și
principiul relativității.

2.1. Principiul forței obligatorii a actului juridic

Principiul forței obligatorii a actului juridic este consacrat de art. 1270 alin. 1 din Codul civil,
conform căruia “ Contractul valabil încheiat are putere de lege între părțile contractante”.
Într-adevăr, actul juridic civil este obligatoriu și nu facultativ. Trebuie să ne conformăm
dispozițiilor actelor juridice pe care le-am încheiat în aceeași măsură în care ne conformăm legilor.
Principiul forței obligatorii reprezintă, în fond, reflectarea în plan juridic a obligativității respectării
cuvântului dat, pentru că încheierea unui act juridic nu este decât promisiunea, îmbrăcată în formă
juridică, a unei anumite conduite.
În ceea ce privește actele bilaterale (contractele), acest principiu se exprimă și prin sintagma
“contractul este legea părților”. Ele (şi, în principiu, numai ele) trebuie să execute întocmai obligațiile
pe care, în deplină libertate, și le-au asumat contractual. Libertatea contractuală presupune, așa cum
deja știm, posibilitatea părților de a încheia orice contract, în funcție de interesele lor, și de a conferi
contractului încheiat orice conținut doresc, în limitele prevăzute de lege. Dar odată încheiat, în
condiții de consimțământ neviciat, de obiect și cauză licite și morale etc., contractul trebuie respectat
cu aceeași strictețe și exigență cu care este respectată însăși legea.
Pe lângă considerentele de ordin moral, principiul forței obligatorii este impus de necesitatea
asigurării stabilității raporturilor juridice generate de actele juridice civile şi, prin aceasta, a siguranței
circuitului civil.
Excepțiile de la principiul forței obligatorii a actului juridic civil sunt acele situații în care
efectele actului nu se produc așa cum au intenționat părțile la încheierea lui și așa cum s-au înțeles;
aceste efecte sunt fie mai restrânse, fie mai întinse decât cele prevăzute și dorite de părți.
Constituie cazuri de restrângere a forței obligatorii acele ipoteze în care actul juridic civil
încetează înainte de termen, din cauza dispariției unui element al său.
Constituie cazuri de extindere a forței obligatorii acele ipoteze în care actul juridic civil este
prorogat (prelungit) prin lege sau cazul suspendării efectelor actelor cu executare succesivă, ca
urmare a unui caz de forță majoră. (ex. prîntr-un contract de prestări-servicii, prestatorul s-a angajat
la renovarea unei case, lucrare ce trebuie finalizată în decurs de o lună de la încheierea contractului.
Dar, dacă un caz de forță majoră a împiedicat lucrul pentru o săptămână, contractul se va prelungi
(deși părțile n-au dorit-o) cu încă o săptămână).

2.2. Principiul irevocabilității actului juridic civil

2.2.1. Conținut
Principiul irevocabilității actului juridic civil este prevăzut expres, de art. 1270 alin 2 din
Codul civil, ”Contractul se modifică sau încetează numai prin acordul părților ori din cauze autorizate
de lege”.
Potrivit principiului irevocabilității, nu este permisă revocarea convențiilor prin voința unei
singure părții.
Putem spune că principiul irevocabilității actului juridic este un corolar al principiului forței
obligatorii a actului juridic civil. Într-adevăr, din moment ce încheierea unui act juridic naște obligația
de respectare a acestuia în aceeași măsură în care trebuie respectate înseși legile, firește că cel care îl
încheie nu se poate pur și simplu răzgândi, optând pentru a nu-l mai respecta. Dacă actul încheiat este
bilateral, desființarea va presupune acordul celeilalte părți, iar dacă este unilateral desființarea este,
ca regulă, imposibilă.
De la principiul irevocabilității există unele excepții, între care vom distinge după cum sunt:
Constituie excepții de la irevocabilitatea actului juridic acele cazuri in care actului juridic
bilateral i se poate pune capăt prin voința uneia dintre părți, actului juridic plurilateral i se poate pune
capăt prin voința uneia sau mai multor părți, dar nu a tuturor, iar actului juridic unilateral i se poate
pune capăt prin voința autorului lui.

58
 a) Principalele excepții de la irevocabilitatea actelor juridice civile bilaterale sau
plurilaterale sunt următoarele:
- revocarea donației între soți, care poate avea loc numai in timpul căsătoriei (art. 1031 C.
civ.);111
- revocarea de către stipulant a stipulației pentru altul cat timp acceptarea beneficiarului nu a
ajuns la stipulant sau la promitent, cu excepția cazului in care promitentul ar avea interesul de a o
executa [art. 1286 alin. (2) teza I și art. 1287 alin. (1) C. civ.];
- denunțarea unilaterală a contractului încheiat pe durată nedeterminată de oricare dintre părți,
cu respectarea unui termen rezonabil de preaviz, orice clauză contrară sau stipularea unei prestații in
schimbul denunțării contractului considerându-se nescrisă (art. 1277 C. civ.);
- denunțarea contractului de locațiune încheiat pe durată nedeterminată [art. 1816 alin. (1) C.
civ.];
- denunțarea de către chiriaș a contractului de închiriere a locuinței înainte de împlinirea
termenului stabilit, cu condiția notificării prealabile într-un termen de cel puțin 60 de zile (art. 1825
C. civ.);
- denunțarea de către chiriaș a contractului de închiriere a locuinței pe durată nedeterminată,
cu condiția notificării prealabile într-un termen care nu poate fi mai mic decât sfertul intervalului de
timp pentru care s-a stabilit plata chiriei [art. 1824 alin. (1) C. civ.];
- denunțarea de către locator a contractului de închiriere a locuinței pe durată nedeterminată,
cu condiția notificării prealabile într-un termen care nu poate fi mai mic de 60 de zile, dacă intervalul
de timp pentru care s-a stabilit plata chiriei este de o lună sau mai mare, respectiv de minim 15 zile,
dacă acest interval este mai mic de o lună [art. 1824 alin. (2) C. civ.];
- revocarea contractului de mandat de către mandant [art. 2030 alin. (1) lit. a) C. civ.] și
renunțarea mandatarului la mandat [art. 2030 alin. (1) lit. b) C. civ.];
- revocarea împuternicirii date comisionarului pană in momentul in care acesta a încheiat actul
cu terțul [art. 2051 alin. (1) C. civ.];
- revocarea contractului de consignație de către consignant și renunțarea consignatarului (art.
2063 C. civ.);
- revocarea de către comitent o ordinului de expediție pană la încheierea contractului de
transport (art. 2065 C. civ.);
- denunțarea de către oricare dintre părți a contractului de agenție pe durată nedeterminată, cu
un preaviz obligatoriu [art. 2089 alin. (1) C. civ.];
- denunțarea de către oricare dintre părți a contractului de agenție, fără necesitatea unui
preaviz, atunci când circumstanțe excepționale, altele decât forța majoră ori cazul fortuit, fac
imposibilă continuarea colaborării dintre comitent și agent [art. 2090 alin. (1) C.civ.];
- încetarea contractului de depozit la cererea deponentului [art. 2115 alin. (1) C.civ.] sau prin
restituirea bunului de către depozitar, in cazul depozitului fără termen [art. 2115 alin. (4) C.civ.];
- denunțarea de către oricare dintre părți a contractului de cont curent încheiat pe durată
nedeterminată [art. 2183 alin. (2) C. civ.];
- denunțarea de către oricare dintre părți a contractului de cont curent bancar încheiat pe durată
nedeterminată, cu un preaviz de 15 zile [art. 2188 C. civ.];
- denunțarea de către oricare dintre părți a facilitării de credit încheiate pe durată
nedeterminată, cu respectarea unui termen de preaviz de 15 zile, dacă din contract sau din uzanțe nu
rezultă altfel [art. 2195 alin. (3) C. civ.];
- denunțarea unor contracte de către administratorul sau lichidatorul judiciar [art. 20 alin. (1)
lit. j) și art. 25 lit. e) din Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenței, cu modificările și
completările ulterioare];
- denunțarea contractului de comandă a unei opere viitoare [art. 46 alin. (3) din Legea nr.
8/1996 privind drepturile de autor și drepturile conexe, cu modificările și completările ulterioare];
- denunțarea contractului de asigurare, cu condiția notificării prealabile a celeilalte părţi într-
un termen de cel puțin 20 de zile (art. 2209 C. civ.);

59
 - renunțarea asiguratului la contractul de asigurare de viață individual încheiat pe o durată de
cel mult 6 luni fără preaviz, in termen de 20 de zile de la data semnării contractului de către asigurător
(art. 2229 C. civ.);
- încetarea contractului de concesiune, prin denunțarea unilaterală a concedentului și cu plata
unei despăgubiri juste și prealabile către concesionar, in cazul in care interesul național sau local
impune o asemenea încetare [art. 57 alin. (1) lit. b) din O.U.G. nr. 54/2006 privind contractele de
concesiune de bunuri proprietate publică];
- denunțarea unilaterală a contractului de voluntariat, i * fie de către voluntar, fie de către
beneficiarul voluntariatului, termenul stabilit pentru prezentarea preavizului fiind de 30 de zile (art.
16 din Legea nr. 195/2001, republicată);
- denunțarea contractului de consum de către consumator, in condițiile stabilite de Legea nr.
296/2004 privind Codul consumului, republicată, cu modificările ulterioare.
Mai reținem că art. 1276 C. civ. reglementează unele aspecte ce privesc denunțarea
unilaterală. in ce ne privește, apreciem că acest text de lege se referă nu numai la acele situații in care
dispoziții legale exprese prevăd dreptul de denunțare unilaterală, ci, dimpotrivă, pe temeiul lui, părțile
ar avea posibilitatea să includă o clauză de dezicere in orice contract, afară de cazul in care legea ar
interzice aceasta.
Mai mult, din interpretarea per a contrario a art. 1276 alin. (3) C. civ. potrivit căruia „dacă s-
a stipulat o prestație in schimbul denunțării, aceasta produce efecte numai atunci când prestația este
executată”, rezultă că legea permite nu numai dezicerea cu titlu oneros,121 ci și dezicerea cu titlu
gratuit.
În cazul existenței unui drept legal sau convențional de denunțare unilaterală a contractului,
acesta poate fi exercitat atât timp cat executarea contractului nu a început, iar in contractele cu
executare succesivă sau continuă, acest drept poate fi exercitat cu respectarea unui termen rezonabil
de preaviz, chiar și după începerea executării contractului, însă denunțarea nu produce efecte in
privința prestațiilor executate sau care se află in curs de executare [art. 1276 alin. (1) și (2) C. civ.].
Subliniem că normele înscrise in art. 1276 alin. (1)-(3) C. civ. sunt supletive, părțile putând astfel
deroga de la acestea, de exemplu, stabilind că dreptul de denunțare unilaterală poate fi exercitat și
după începerea executării contractului, că denunțarea va produce efecte chiar și înainte de plata
prețului dezicerii etc.
După cum am menționat deja, art. 1270 alin. (2) C.civ. prevede posibilitatea revocării
contractului prin acordul părților, ceea ce nu reprezintă altceva decât un aspect al principiului libertății
actelor juridice.
b) Excepțiile de la irevocabilitatea actelor juridice civile unilaterale sunt următoarele:
-testamentul (art. 1034 C. civ.);
- dispoziția prin care se revocă un testament poate fi retractată in mod expres prin act autentic
notarial sau prin testament (art. 1053 C. civ.);
- legatul (art. 1068 C. civ.);
- revocarea renunțării la moștenire, care poate avea loc dacă nu a expirat termenul pentru
exercitarea dreptului de opțiune succesorală [un an de la data deschiderii moștenirii - art. 1103 alin.
(1) C. civ.] și dacă, intre timp, moștenirea nu a fost acceptată de alți succesori ai defunctului [art.
1123 alin. (1) C. civ.];
- consimțământul părintelui firesc sau, după caz, al tutorelui la încuviințarea adopției poate fi
revocat in termen de 30 de zile de la exprimarea lui in condițiile legii [art. 466 alin. (2) C. civ.];
- consimțământul de a recurge la reproducerea asistată medical cu terț donator poate fi revocat
oricând, in scris, inclusiv în fața medicului chemat să asigure asistența pentru reproducerea cu terț
donator [art. 442 alin. (2) teza a II-a C. civ.];
- oferta fără termen ori, după caz, acceptarea ofertei poate fi retrasă dacă retragerea ajunge la
destinatar anterior ori concomitent cu oferta sau, după caz, cu acceptarea (art. 1199 C. civ. coroborat
cu art. 1191 C. civ.);
- promisiunea publică de recompensă este susceptibilă de revocare [art. 1329 alin. (1) C. civ.];
- mărturisirea poate fi revocată pentru eroare de fapt [art. 1206 alin. (2) C. civ. din 1864].

60
 2.3. Principiul relativității efectelor actului juridic civil
2.3.1. Conținut
Consacrarea legală a principiului relativității efectelor actului juridic civil este cuprinsă în art.
1280 din Codul civil, ”Contractul produce efecte numai între părți, dacă prin lege nu se prevede
altfel”. Conform acestui principiu actul juridic civil produce efecte numai față de autorii sau autorul
lui, neputând să avantajeze terții sau să dăuneze terților.
Într-adevăr, potrivit principiului obligativități efectelor actului juridic civil, suntem datori să
respectăm actele pe care le încheiem. Dar numai pe cele pe care le încheiem noi înșine (sau care sunt
încheiate în numele nostru), nu și pe care le încheie alții. Conform principiului relativității, actul
juridic are efecte relative (de la “relație”) adică nu-i poate afecta decât pe cei care îl încheie.
Înțelegerea acestui principiu presupune clarificarea a trei noțiuni esențiale: părți, avânzi-cauză
și terți; în raport cu un anumit act juridic, toate subiectele de drept civil pot fi incluse în una dintre
aceste trei categorii.
- Prin parte se înțelege persoana ce încheie (personal sau prin reprezentare) actul juridic
civil.
În patrimoniul acestei persoane sau față de această persoana se produc efectele actului juridic
civil, în virtutea principiului relativității.
Se numește “ parte” și autorul actului unilateral, precum și fiecare din părțile actului bi sau
multilateral;
- Terții sunt persoanele care nu au încheiat nici personal, nici prin reprezentare, actul juridic.
Prin aplicarea principiului relativității, asupra lor nu se pot produce nici un fel de efecte, nici
favorabile nici defavorabile, ale încheierii actului juridic;
- Avânzii-cauză sunt acele persoane care nu sunt nici părți, nici terți și care suportă efecte ale
actului juridic civil din cauza legăturii existente între ei și părți.
2.3.2. Avânzii-cauză
Există următoarele trei categorii de avânzi-cauză: succesorii universali și succesorii cu titlu
universal; succesorii cu titlu particular; creditorii chirografari.
a) Succesorii universali și succesorii cu titlu universal fac parte, împreună, din prima categorie
de avânzi-cauză.
Succesorul universal este persoana fizică sau juridică ce dobândește un patrimoniu, o
universalitate patrimonială (întreaga avere a celui pe care îl moștenește) la decesul altei persoane
fizice respectiv reorganizarea altei persoane juridice. El ia, în viața juridică, locul celui pe care îl
moștenește. Sunt succesori universali: moștenitorul unic (stabilit de lege sau testament) și persoana
juridică dobânditoare a unui patrimoniu prin efectul comasării (prin fuziune sau absorbție).
Succesorul cu titlu universal este persoană fizică sau juridică ce dobândește o fracțiune dintr-
un patrimoniu la decesul altei persoane fizice, respectiv reorganizarea altei persoane juridice (ex. dacă
există trei frați moștenitori unici ai averii tatălui lor, fiecare va avea dreptul, în principiu, la o treime
din averea succesorală).
Sunt succesori cu titlu universal: moștenitorul (stabilit prin lege sau testament), atunci când
există mai mulți moștenitori, precum și persoana juridică dobânditoare a unei părți din patrimoniul
altei persoane juridice divizate (total sau parțial).
Succesorii universali și cei cu titlu universal preiau, în principiu, toate drepturile și obligațiile
autorului lor, respectiv o parte a lor. Deosebirea dintre succesorii universali și succesorii cu titlu
universal este numai una cantitativă: primii dobândesc o universalitate (întregul patrimoniu al unei
persoane fizice sau juridice) în timp ce cei din a doua categorie moștenesc doar o fracțiune dintr-o
universalitate.
Regimul lor juridic este însă identic - succesorii universali și cei cu titlu universal ocupă exact
locul ocupat de cel pe care îl moștenesc, continuă drepturile și obligațiile acestuia. Ca urmare, ei vor
fi afectați de actele juridice încheiate de către acesta (ex. prin actele încheiate pe parcursul vieții unei
persoane, aceasta își poate mări sau diminua patrimoniul. Moștenitorii vor avea mai mult sau mai
puțin de moștenit).
În concluzie, deși nu au luat parte la actele încheiate de autorul lor (de către cel pe care îl
moștenesc), aceste acte îi vor avantaja sau dezavantaja pe succesor.
61
 Cu toate acestea, principiul relativității este respectat, deoarece succesorii sunt continuatorii
autorului lor, în patrimoniul lor transmițându-se direct drepturile și obligațiile acestuia.
b) Cea de a doua categorie de avânzi-cauză o formează succesorii cu titlu particular. Aceștia
sunt persoane ce dobândesc un anumit drept individual. Uneori, alături de efectele actului juridic
încheiat, efecte pe care le suportă în virtutea calității de parte, subiectul respectiv de drept poate fi în
situația de a suporta efecte ale unor acte juridice încheiate de foștii titulari ai dreptului respectiv.
Așadar, succesorii cu titlu particular, în actul juridic prin care dobândesc acel drept au calitatea
de parte, dar în raport cu alte acte ale autorului lor (ale celui care le-a transmis dreptul, de exemplu
ale vânzătorului), anterioare, încheiate cu alte persoane, ei au calitatea de avânzi-cauză.
c) A treia categorie de avânzi-cauză este formată din creditorii chirografari. Ei sunt creditorii
care nu dispun decât de o chitanță scrisă de mână. De altfel, denumirea de “ chirografari” provine
din alăturarea cuvintelor grecești: cheir, cheiros (= mână) și grapein (= a scrie).
2.3.3. Excepții aparente de la principiul relativităţii efectelor actelor juridice civile
De la principiul relativității există însă o serie de excepții. Sunt astfel de excepții acele cazuri
în care actul juridic civil produce efecte și față de alte persoane decât părțile, ca o consecință a
voinței părților ce au încheiat actul.
Unele situații nu constituie însă propriu-zis excepții de la principiul relativității efectelor
actului juridic. Pentru că numai la prima vedere par că se abat de la principiul relativității, în realitate
efectele actului subordonându-se acestui principiu, aceste excepții se numesc aparente.
- Situația avânzilor-cauză.
Avânzii-cauză reprezintă o categorie intermediară de persoane, asupra cărora efectele actului
juridic se produc nu prin derogare de la principiul relativității, ci tocmai în virtutea acestui principiu.
- Promisiunea faptei altuia
Reprezintă convenția prin care o parte (denumită promitent) se obligă față de cealaltă parte
(denumită creditorul promisiunii) să determine pe o a treia persoană (terț) să aibă o anumită conduită.
- Reprezentarea.
Reprezentarea constituie un procedeu juridic prin care o persoană (reprezentant) încheie un
act juridic în numele și pe seama altei persoane (reprezentat), efectele actului respectiv producându-
se direct în persoana reprezentatului.
După izvorul ei, reprezentarea poate fi:
a) convențională. În acest caz, ea izvorăște din voința părților, care au încheiat un contract de
mandat. În temeiul acestuia, una dintre părți, denumită mandatar, se obligă să încheie unul sau mai
multe acte juridice pe seama unei alte persoane, denumită mandant, care îi dă această împuternicire
(procură) și pe care o reprezintă. Știm deja că mandatul este un contract unilateral atunci când se
încheie cu titlu gratuit (iar gratuitatea este de esența sa) și bilateral atunci când se încheie cu titlu
oneros.
b) legală. În acest caz, ea izvorăște din lege (ex. persoana lipsită de capacitate de exercițiu
încheie acte juridice prin reprezentantul său legal).
Reprezentarea este doar o excepție aparentă de la principiul relativității deoarece, dacă
reprezentarea este convențională, reprezentatul este considerat parte a actului juridic civil. Prin
încheierea contractului de mandat, el și-a dat Consimțământul la a deveni titularul drepturilor și
obligațiilor care vor rezulta din actul juridic încheiat de mandatar în numele său.
Dacă reprezentarea este legală, reprezentatul (spre exemplu, minorul mai mic de 14 ani)
devine în temeiul legii titular al drepturilor și obligațiilor care decurg din actul juridic încheiat în
numele și pe socoteala sa de către reprezentant.
- Acțiunile directe.
Uneori, când există două contracte succesive, legea permite unei persoane care este parte în
primul contract să introducă acțiune împotriva unei alte persoane, care este parte în cel de al doilea
contract.
Și de această dată ne aflăm în prezența unei excepții aparente de la principiul relativității,
întrucât dreptul la acțiune izvorăște din lege.
2.3.4. Stipulația pentru altul

62
 Stipulația pentru altul constituie o excepție reală de la principiul relativității efectelor actului
juridic civil.
Stipulația pentru altul este numită și contractul în favoarea unei a treia (terțe) persoane adică
acel contract prin care o parte (promitentul) se obligă față de cealaltă parte (stipulantul) să execute o
prestație in favoarea unei a treia persoane (terțul beneficiar), fără ca aceasta din urmă să participe la
încheierea convenției respective nici direct și nici reprezentată de stipulant, era considerată unanim,
cat timp nu era reglementată expres de lege, ca excepție veritabilă (reală) de la principiul relativității
efectelor actului juridic civil, deoarece se admitea că dreptul subiectiv civil al terțului se năștea direct
și în puterea convenției dintre stipulant și promitent, iar numai exercițiul acestui drept depindea de
voința terțului beneficiar. Noul Cod civil nu numai că reglementează cu caracter general stipulația
pentru altul, dar, după ce prevede că, ”prin efectul stipulației, beneficiarul dobândește dreptul de a
cere direct promitentului executarea prestației” [art. 1284 alin. (2) C. civ.], dispune că, „dacă terțul
beneficiar nu acceptă stipulația, dreptul său se consideră a nu fi existat niciodată” [art. 1286 alin. (1)
C. civ.], ceea ce înseamnă că nașterea dreptului subiectiv civil direct și definitiv in patrimoniul terțului
beneficiar este condiționată de acceptarea acestui drept de către terțul beneficiar, neacceptarea
stipulației având caracterul unei condiții rezolutorii.

63
 CAPITOLUL IV

NULITATEA ACTULUI JURIDIC CIVIL

Secțiunea I
Noțiune și delimitare

§ 1. Noțiunea nulității actului juridic civil

1.1. Noțiune
În legislația noastră civilă nu există o definiție a nulității actului juridic civil.
În această situație, în literatura de specialitate s-au formulat mai multe definiții ale nulității
actului juridic civil. Astfel prof. Traian Ionașcu și Eugen Barasch defineau nulitatea ca „sancțiunea
încălcării prin act juridic – încălcare la data când actul a fost făcut – a unei dispoziții a legii” .
Se apreciază că deși această categorie de definiții este, ușor accesibilă și prezintă într-un mod
sintetic elementele definitorii ale instituției nulității, definirea este incompletă și creează o stare de
confuzie juridică, raportat la momentul stării de facto care atrage aplicabilitatea sancțiunii, precum și
în ceea ce privește modalitatea de constatare și de aplicare a acestei sancțiuni a dreptului civil.
Nulitatea poate fi definită ca fiind acea sancțiune de drept civil ce lipsește actul juridic de
efectele contrarii normelor juridice edictate pentru încheierea sa valabilă
Deci, nulitatea intervine în cazul când, la încheierea actului juridic, nu se respectă condițiile
sale de validitate. Cum un asemenea act este contrar legii, el este considerat că nici nu a existat, iar
părțile sunt repuse în situația anterioară încheierii lui.

1.2 Funcțiile nulității:

Nulitatea actului juridic poate realiza următoarele funcții:
Funcția preventivă – constă în efectul inhibator pe care îl exercită asupra subiectelor de drept
civil, tentate să încheie actul juridic civil cu nerespectarea condițiilor ad validitatem, în sensul că,
știind că un asemenea act va fi lipsit de efecte, persoanele sunt descurajate și îndemnate să respecte
legea civilă.
Prevenția este o prevenție generală, ante-fatum, ea se adresează tuturor subiectelor de drept
(caracterul general al prevenției), înainte ca acestea să procedeze la încheierea de acte juridice de
drept civil (caracterul ante-fatum al prevenției).
Urmare aplicării sancțiunii nulității într-un act juridic civil concret, se realizează o prevenție
specială, post-fatum.
Prin caracterul public al procesului judiciar, (proces prin intermediul căruia s-a aplicat
sancțiunea nulității) se realizează o prevenție generală post-fatum.
Funcția sancționatorie – intră în acțiune, dacă prima funcție nu și-a dovedit eficiența,
constând în înlăturarea efectelor contrarii normelor juridice edictate pentru încheierea valabilă a
actului juridic civil.
Funcția de mijloc de asigurare a respectării legalității în încheierea actelor juridice civile
– în domeniul actelor juridice civile; prin realizarea celor două funcții menționate anterior, se asigură
respectarea normelor de drept civil care reglementează condițiile de valabilitate ale actului juridic
civil.
Dreptul, în ansamblul său și prin fiecare normă juridică în parte, realizează funcția de
asigurare a caracterului licit al conduitei subiectelor sale, garantând totodată legalitatea relațiilor
sociale care se derulează în concordanță cu prevederile normelor de reglementare.
64
 § 2. Delimitarea nulității de alte cauze de ineficacitate a actului juridic
Nulitatea nu este singura sancțiune care lipsește un act juridic de efecte. Configurarea ei
corectă presupune distincția față de categoriile juridice cu care se învecinează.

2.1 Raportul dintre nulitate și rezoluțiune

Rezoluțiunea constă în desființarea, cu efect retroactiv, a unui contract sinalagmatic, cu
executare dintr-o dată, pentru neexecutarea culpabilă a obligațiilor de către una dintre părți.
Așadar, dacă debitorul nu își îndeplinește obligațiile contractuale, creditorul are posibilitatea
de a opta între:
- a solicita executarea silită (constrângerea debitorului să-şi execute obligația)
- a solicita rezoluțiunea acestuia.
Rezoluțiunea apare ca fiind o sancțiune ce se poate aplica în cazul în care contractul, valabil
încheiat, nu este executat.
Asemănările dintre nulitate și rezoluțiune:
- ambele sunt acte de ineficacitate a actului juridic civil;
- ambele produc efecte retroactiv;
- ambele sunt judiciare
Deosebirile dintre nulitate și rezoluțiune:
- în timp ce nulitatea presupune un act nevalabil, rezoluțiunea presupune un act juridic valabil
încheiat;
Aplicarea sancțiunii nulității se face independent de măsura în care actul a fost sau nu executat
(nu contează dacă una dintre părți sau amândouă au executat deja actul conform prevederilor
acestuia). Actul juridic era “ născut mort” ; ceea ce s-a prestat deja se va restitui, fiind lipsit de temei
legal. Dimpotrivă, în cazul rezoluțiunii avem dea face cu un act juridic pe deplin valabil; sancțiunea
vizează doar neexecutarea culpabilă a obligațiilor contractuale de către una dintre părți ;
- nulitatea se poate aplica oricărui act juridic civil, pe când rezoluțiunea se poate aplica doar
contractelor sinalagmatice, cu executare dintr-o dată;
- în timp ce cauzele nulității sunt anterioare sau concomitente încheierii actului juridic, cauza
rezoluțiunii (neexecutarea culpabilă a obligațiilor contractuale de către una din părți) este ulterioară
momentului încheierii contractului.
Efectul rezoluțiunii va fi același ca și în cazul nulității (ceea ce s-a executat deja se restituie,
iar ceea ce nu s-a executat nu se mai execută), dar cauzele aplicării celor două sancțiuni sunt complet
diferite.

2.2 Raportul dintre nulitate și reziliere

Rezilierea este încetarea cu efecte pentru viitor a unui contract sinalagmatic, cu executare
succesivă, pentru neexecutarea culpabilă a obligațiilor de către una dintre părți.
Rezilierea se deosebește de rezoluțiune prin aceea că este aplicabilă contractelor cu executare
succesivă și are efecte numai pentru viitor.
Deosebirile dintre reziliere și nulitate pornesc tot de la cauzele celor două tipuri de sancțiuni:
nulitatea își are cauza în chiar modalitatea de încheiere a contractului (cu nerespectarea prevederilor
legii), în timp ce rezilierea vizează un contract valabil încheiat, dar neexecutat, în mod culpabil, de
către una dintre părți.
De reținut că în cazul actelor juridice cu executare succesivă și nulitatea operează numai
pentru viitor.

2.3 Raportul dintre nulitate și caducitate

Caducitatea constă în ineficacitatea unui act juridic valabil încheiat, care nu şi-a produs încă
efectele. Ea intervine din cauza unei împrejurări independente de voința părților sau a autorului actului
juridic.
Nulitatea și caducitatea sunt ambele cauze de ineficacitate, dar între ele există următoarele
deosebiri:
65
 - nulitatea presupune un act nevalabil, în timp ce caducitatea presupune un act valabil încheiat;
- nulitatea are ca efect restituirea prestațiilor deja efectuate, în timp ce în cazul caducității
această problemă nu se pune, deoarece, prin ipoteză, încă nu s-a prestat nimic;
- nulitatea presupune cauze anterioare sau concomitente încheierii actului juridic, iar
caducitatea presupune o cauză ulterioară încheierii actului;
- nulitatea intervine ca sancțiune pentru o conduită contrară legii, în timp ce caducitatea nu
are caracter de sancțiune deoarece intervine pentru motive independente de voința părților.

2.4 Raportul dintre nulitate și revocare

Revocarea reprezintă sancțiunea civilă ce constă în înlăturarea efectelor actului juridic din
cauza ingratitudinii gratificatului (spre exemplu, a donatarului) sau neexecutării culpabile a sarcinii.
De asemenea, revocarea poate interveni, așa cum știm deja, ca excepție de la principiul irevocabilității
actelor juridice.
Atât nulitatea, cât și revocarea sunt cauze de ineficacitate a actului juridic civil; ele se
deosebesc, în principal, prin aceea că:
- nulitatea presupune un act juridic nevalabil, în timp ce revocarea presupune un act valabil
încheiat;
- cauzele nulității sunt anterioare sau concomitente încheierii actului juridic; cauzele revocării
sunt ulterioare încheierii actului juridic;
- nulitatea se aplică oricărui act juridic civil în timp ce revocarea se aplică, de regulă, numai
actelor încheiate cu titlu gratuit;
- nulitatea intervine pentru nerespectarea unor prevederi legale, în timp ce revocarea intervine
ca efect al voinței părții care o pretinde.

Secțiunea a II-a

Clasificare, cauze și regim juridic

§ 1. Clasificarea nulității actului juridic civil

1.1. Criterii de clasificare

Pentru dreptul civil clasificarea nulității prezintă atât un interes teoretic cât unul practic, în
sensul mai bunei cunoașteri a dispozițiilor care reglementează nulitatea actului juridic civil în vederea
aplicării lor corecte la diferitele cazuri practice.

1.2 Enumerare
Nulitățile actelor juridice civile pot fi clasificate după mai multe criterii:
a) în funcție de natura interesului ocrotit prin dispoziția legală încălcată la încheierea actului
juridic civil (un interes general ori unul individual), nulitatea este de doua feluri: absolută și relativă;
b) în funcție de întinderea efectelor sale, nulitatea este tot de două feluri: parțială și totală;
c) după modul de consacrare legislativă, distingem între: nulitatea expresă și nulitatea
virtuală; acestor nulități li se mai spune și textuale, respectiv implicite;
d) după felul condiției de validitate nerespectată, deosebim între nulitățile de fond și nulitățile
de forma.
e) după modul de valorificare, distingem între nulitate judiciară și nulitate amiabilă.

§ 2. Analiza categoriilor de nulități

2.1. Clasificarea nulității după natura interesului ocrotit

NULITATEA ABSOLUTĂ și NULITATEA RELATIVĂ
Este absoluta acea nulitate care sancționează nerespectarea, la încheierea actului juridic, a unei
norme care ocrotește un interes general, obștesc.
66
 Este relativă acea nulitate care sancționează nerespectarea, la încheierea actului juridic civil,
a unei norme care ocrotește un interes particular, individual ori personal.

2.2. Clasificarea nulității după întinderea efectelor sale

NULITATEA PARŢIALĂ și NULITATEA TOTALĂ10
Este parțială acea nulitate care desființează numai o parte dintre efectele actului juridic civil,
celelalte efecte ale actului producându-se deoarece nu contravin legii.
Este totală acea nulitate care desființează actul juridic în întregime.
Dintre aceste doua feluri de nulități, nulitatea parțială este regula, iar nulitatea totală reprezintă
excepția.

2.3. Clasificarea nulității după modul de consacrare legislativa

NULITATEA EXPRESA și NULITATEA VIRTUALĂ
Este expresa (explicită ori textuală) acea nulitate care este prevăzută ca atare, într-o dispoziție
legală. Majoritatea nulităților o constituie cazurile de nulitate expresă, prevăzute fie în Codul civil,
fie în alte izvoare ale dreptului civil.
Este virtuală (implicită sau tacită) acea nulitate care nu este prevăzută expres de lege, dar
rezultă din modul în care este reglementată o anumită condiție de validitate a actului juridic civil.

2.4. Clasificarea nulității după felul condiției de validitate

NULITATEA DE FOND și NULITATEA DE FORMĂ
De fond este acea nulitate care intervine în caz de lipsa ori nevaliditate a unei condiții de fond
a actului juridic civil: consimțământ, capacitate, obiect, cauza.
De formă este acea nulitate care intervine în cazul nerespectării formei ceruta ad validitatem.
Ca frecvență practică, mai numeroase sunt cazurile nulității de fond, decât acelea de forma.

2.5. Clasificarea nulității după modul de valorificare

NULITATE JUDICIARĂ și NULITATE AMIABILĂ
Întrucât, în principiu nulitățile presupun darea unei hotărâri a unui organ jurisdicțional, (fiind,
deci, judiciare, iar nu de drept), cazurile de nulitate amiabilă fiind rare în practică, nu vom insista
asupra acestei din urmă clasificări.11

§ 3 Cauzele nulității
Nulitatea absolută și nulitatea relativă sunt cauzate de împrejurări diferite.
Astfel, sunt cauze ce atrag nulitatea absolută a actului juridic civil:
- lipsa unei condiții esențiale a actului juridic, și anume:
a) lipsa Consimțământului;
b) nerespectarea prevederilor privind îngrădirea capacității de folosință;
c) nerespectarea principiului specialității capacității de folosință de către persoanele
juridice;
d) lipsa obiectului sau caracterul ilicit sau imoral al acestuia;
e) lipsa cauzei, sau caracterul fals, ilicit sau imoral al acesteia;
f) nerespectarea condiției de formă cerut ad validitatem;
- încheierea actului juridic civil cu încălcarea normelor imperative ale legii, ordinii publice
sau bunelor moravuri;
- lipsa sau nevalabilitatea autorizației administrative;

10
În aplicarea practică a acestor două categorii de nulități, trebuie să se țină seama atât de cauza de nulitate (spre exemplu,
nerespectarea formei cerută “ad validitatem” va conduce la o nulitate totală), cât și de complexitatea conținutului,
clauzelor actului juridic civil (deoarece doar la un act cu mai multe clauze și, deci, efecte unele pot fi desființate, iar altele
menținute; spre exemplu un împrumut fără dobândă, e greu de anulat parțial, pe când un împrumut cu dobândă, mai mare
decât cea permisă de lege (camătă), poate di anulat parțial, desființându-se doar clauza privitoare la dobândă, dar
menținându-se restul efectelor actului).
11
Gh. Beleiu, op. cit., p.183
67
 - fraudarea legii.
Sunt cauze ce atrag nulitatea relativă a actului juridic civil:
- existența unui viciu de consimțământ (eroare, dol, violență sau leziune);
- lipsa discernământului unei părți în momentul încheierii actului juridic civil;
- lipsa capacității de exercițiu (în cazul minorului sub 14 ani și al interzisului judecătoresc)
sau a capacității depline de exercițiu (în cazul actului lezionar încheiat de către minorul de 14–18
ani, fără încuviințarea ocrotitorului legal sau a autorității tutelare);
- încheierea actului de către reprezentantul persoanei juridice în lipsa sau cu depășirea
puterilor acordate acestuia;

§ 4 Regimul juridic al nulității

În ceea ce privesc regimul juridic al nulităților, deosebim după cum ne vom afla în situația
nulității absolute sau relative.
Cu privire la prima categorie, aceasta este cârmuită de următoarele reguli:
a) nulitatea absolută poate fi invocată la oricine are interes (ex.: părțile actului juridic civil,
avânzii - cauză ai părților, procurorul, instanța din oficiu);
b) acțiunea în nulitate absolută este imprescriptibilă, adică ea poate fi invocată oricând fie pe
cale de acțiune, fie pe cale de excepție;
c) nulitatea absolută nu poate fi acoperită prin confirmare, expresă sau tacită12.
Regimul juridic al nulității relative se exprimă la rândul sau prin următoarele trei reguli:
a) nulitatea relativă poate fi invocată doar de persoană al cărei interes a fost nesocotit la
momentul încheierii actului juridic civil13;
b) acțiunea în anulabilitate este prescriptibilă, ceea ce înseamnă că nulitatea relativă nu poate
fi invocată oricând, ca în cazul invocării nulității absolute, ci numai în termenul de prescripție
extinctivă;
c) nulitatea relativă poate fi confirmată expres sau tacit.
Sintetizând aspectele referitoare la regimul juridic al nulităților, putem reține ca între aceste
două categorii nu există diferențe cu privire la efecte, ci numai cu privire la regimul juridic. Astfel
aceste deosebiri constau în faptul că:
- nulitatea absolută poate fi invocată de oricine are interes, chiar și din oficiu,
- nulitatea relativă poate fi invocata numai de persoană al cărei interes a fost nesocotit la
încheierea actului;
- nulitatea absolută este imprescriptibilă,
- nulitatea relativă este prescriptibilă;
- nulitatea absolută nu poate fi acoperită prin confirmare,
- nulitatea relativă poate fi confirmată, expres sau tacit.

Secțiunea a III-a
Efectele nulității

§ 1. Noțiuni generale

1.1. Definiție și reglementare

Referindu-ne la efectele nulității, esența acestora este exprimată chiar în definiția nulității:
lipsirea actului juridic civil de efectele contrarii normelor edictate pentru încheierea sa valabilă.
Efectele nulității sunt însă diferite, având în vedere că aceasta poate fi invocată sau sesizată la
momente diferite în timp, după încheierea actului juridic.

12
Nu trebuie confundată regula inadmisibilității confirmării nulității, absolute ca validarea actului prin îndeplinirea
ulterioară a cerinței legale, care nu fusese respectată în momentul încheierii actului.
13
Invocarea poate fi făcută personal de cel interesat, dacă are capacitatea necesară pentru aceasta, dar poate fi făcută şi
prin reprezentantul legal al celui lipsit de capacitatea de exercițiu.
68
 Astfel, o prima situație este aceea în care actul încheiat nu a fost executat. În acest caz actul
fiind desființat, nu se mai poate pretinde să fie executat, părțile aflându-se în ipostaza în care nici nu
ar fi încheiat actul.
În situația în care actul a fost executat în tot sau în parte până la momentul în care intervine
hotărârea de anulare, se va dispune totodată desființarea retroactivă a actului (deci cu efecte ex. tunc)
iar prestațiile efectuate în temeiul actului anulat vor fi restituite.
În sfârșit o a treia ipoteza, se refera la situația în care actul a fost executat, iar dobânditorul de
drepturi la rându-i le-a transmis unor terți subdobânditori, până la momentul intervenirii hotărârii de
anulare a actului. În acest caz, pe lângă desființarea actului inițial executat (constatat nul) și a
restituirii prestațiilor efectuate se va dispune și desființarea actului subsecvent. Efectul unei astfel de
împrejurări a fost exprimat plastic în adagiul: “quod nullum est, nullum producit effectum”.
Pentru a opera, însă, aceasta regulă, este necesar să fie aplicate principiile efectelor nulității și
anume: 1) retroactivitatea nulității; 2) restabilirea situației anterioare - restitutio în integrum - care se
realizează prin restituirea prestaţiilor efectuate în temeiul actului anulat; 3) anularea nu numai a
actului iniţial, primar, ci și a actului subsecvent “ resoluto jure dantis, resolvitur jus accipientis” .
În ceea ce priveşte reglementarea, nu există de lege lata texte de principiu privitoare la efectele
nulităţii. Sunt, însă, dispoziţii legale privitore la nulităţi, în general, precum și texte care consacră
excepţii de la principiile efectelor nulităţii.

§ 2 Principiile efectelor nulității

Principiile efectelor nulității sunt cele reguli de drept civil care arată cum și față de cine se
produc ele.
Ca urmare, putem spune că efectele nulității sunt guvernate de trei
principii:
- retroactivitatea nulității ;
- restabilirea situației anterioare;
- lipsirea de efecte a actului nul.

2.1. Principiul retroactivității

Potrivit acestui principiu, nulitatea nu produce efecte numai pentru viitor, ci și pentru trecut.
Deci aplicarea principiului retroactivității nulității presupune înlăturarea efectelor actului
juridic care s-au produs între momentul încheierii acestuia și momentul anulării efective a actului.
Astfel se ajunge în situația în care ar fi fost părțile dacă n-ar fi încheiat actul juridic.
De la principiul retroactivității există și unele excepții, care apar atunci când acest principiu
vine în conflict cu alte principii de drept, sau cu necesitatea protejării anumitor drepturi. Constituie
excepții de la retroactivitate acele cazuri în care, pentru motive temeinice, efectele care s-au produs
între momentul încheierii actului și momentul anulării sale sunt menținute. În aceste cazuri, nulitatea
produce efecte numai pentru viitor, nu și pentru trecut:
- în cazul anulării unui contract cu executare succesivă, efectele deja produse în temeiul
acestuia se mențin.
• exemplu, în cazul anulării unui contract de locațiune, după ce un timp chiria fusese
plătită și bunul fusese folosit, prestațiile nu se vor restitui între părți (chiria deja plătită
nu se va restitui locatarului și, evident, folosința bunului nu se va putea restitui
locatorului);
- dacă bunul care formează obiect al contractului nul este frugifer, fructele culese cu bună-
credință de către dobânditor nu se vor restitui o dată cu bunul.
Buna-credință presupune necunoașterea de către dobânditor a caracterului nul al actului
juridic. El a cules fructele crezând că bunul îi aparține și că actul juridic în temeiul căruia l-a dobândit
(de pildă, un contract de vânzare-cumpărare sau un testament) este valabil. Pentru a răsplăti buna-
credință a dobânditorului, legea prevede că acesta va putea păstra pentru sine fructele culese anterior
anulării; în acest caz, neretroactivitatea efectelor nulității are la bază ideea de protecție a posesorului
de bună credință.

69
 - în dreptul familiei: nulitatea căsătoriei nu produce efecte retroactive în ceea ce privește soțul
de bună-credință, sau în ceea ce privește copiii rezultați, care își păstrează situația de copii din
căsătorie.

2.2. Principiul repunerii în situația anterioară

Acest principiu este o consecință a principiului retroactivității efectelor nulității.
Principiul repunerii în situația anterioară (denumit în latină principiul restitutio în integrum)
este acea regulă de drept potrivit căreia tot ce s-a executat în temeiul unui act anulat trebuie restituit,
în așa fel încât părțile raportului juridic să ajungă în situația în care ar fi fost dacă acel act nu s-ar fi
încheiat.
Excepțiile de la principiul repunerii în situația anterioară sunt situațiile în care, pentru motive
temeinice, prestațiile efectuate în temeiul actului anulat nu se restituie, ci se mențin, fie total, fie
numai în parte.
• exemplu, persoanele lipsite de capacitate de exercițiu sau cu capacitate de exercițiu
restrânsă restituie prestația pe care au primit-o în temeiul unui act juridic nul, doar în
măsura îmbogățirii lor, adică numai în măsura în care au profitat de avantaje
patrimoniale de pe urma încheierii actului juridic.

2.3. Principiul anularii actului subsecvent ca urmare a anularii actului inițial

Principiul anulării actului subsecvent ca urmare a anulării actului inițial este regula de drept
potrivit căreia anularea (desființarea) actului inițial (primar) atrage după sine și anularea actului
subsecvent (următor) datorita legăturii lor juridice.
Acest principiu privește efectele nulității față de terți, nebucurându-se nici el de o consacrare
legală într-un text de principiu. Codul civil face aplicația lui în materie de ipotecă (art. 1770 C. civ.).3
Principiul resoluto iure dantis... este atât o consecință a celorlalte două principii ale efectelor
nulității, cât și a principiului nemo dot quod non habet, în sensul că dacă se desființează dreptul
transmițătorului prin anularea actului, înseamnă că el transmisese ceea ce nu avea şi, în consecință,
subdobânditorul său nu a primit nici el nimic
Sunt considerate excepții de la acest principiu cazurile în care, pentru anumite rațiuni sau
motive, deși se anulează (desființează) actul inițial, cel subsecvent este menținut în ființă, ca fiind
valabil.
Prin urmare, sunt excepții, de acest fel, situațiile în care se produce resoluto iure dantis, fără
a interveni însă și resolvitur ius accipientis.
În genere, aceste excepții se întemeiază pe două principii de drept:
1) principiul ocrotirii bunei-credințe a subdobânditorului unui bun cu titlu oneros;
2) principiul asigurării stabilității circuitului civil ce reprezintă o necesitate de ordin general
(social).
În doctrină și jurisprudență se invocă drept excepții de la principiul resoluto iure dantis...,
următoarele cazuri principale:
- cazul actelor de conservare sau de administrare a bunului (acest caz ar rezulta din art. 1649
C. civ.), menținerea acestora fiind justificată de interesul economic ori social sau de ocrotirea bunei-
credințe (de exemplu, se va menține contractul încheiat de cumpărătorul unei case cu un antreprenor
și care privește efectuarea unor reparații curente la acea casă, ipoteză in care contractul de antrepriză
reprezintă un act de administrare, chiar dacă se va anula actul juridic prin care cumpărătorul - clientul
din contractul de antrepriză - a dobândit casa respectivă).
- cazul altor contracte cu executare succesivă, care, sub condiția respectării formalităților de
publicitate prevăzute de lege, vor continua să producă efecte pe durata stipulată de părți, dar nu mai
mult de un an de la data desființării titlului constituitorului (art. 1649 C. civ.);
- cazul aplicării art. 937 alin. (1) C. civ., în ipoteza in care proprietarul unui bun mobil îl
înstrăinează (printr-un act juridic lovit de nulitate), după care dobânditorul din acest act juridic
înstrăinează acel bun mobil unui terț de bună-credință (în momentul in care a intrat in posesia bunului
respectiv), iar ulterior primul act juridic este anulat. Prin actul juridic inițial s-a transmis dreptul de
proprietate asupra bunului mobil, cu toate prerogativele sale (inclusiv dispoziția), așa încât anularea
70
acestuia ar urma să ducă la desființarea retroactivă a dreptului de proprietate al dobânditorului din
actul juridic respectiv, care ar atrage și desființarea actelor juridice încheiate ulterior de acest
dobânditor cu terțe persoane, însă, în baza art. 937 alin. (1) C. civ., va fi menținut actul juridic încheiat
cu terțul de bună-credință;
Este de reținut o excepție de la principiul în discuție, anume ipoteza prevăzută de art. 293 alin.
(2) C. civ., care dispune că, „în cazul în care soțul unei persoane declarată moartă s-a recăsătorit și,
după aceasta, hotărârea declarativă de moarte este anulată, căsătoria cea nouă rămâne valabilă, dacă
soțul celui declarat mort a fost de bună-credință”, prima căsătorie fiind desfăcută pe data încheierii
noii căsătorii (acest caz este prezentat uneori ca o excepție de la regula potrivit căreia nulitatea
absolută nu poate fi acoperită prin confirmare, alteori ca o excepție de la principiul retroactivității
efectelor nulității). Astfel, încheierea celei de-a doua căsătorii a fost posibilă tocmai datorită hotărârii
declarative de moarte (care are ca efect, printre altele, încetarea primei căsătorii), așa încât, în lipsa
textului de lege menționat, anularea hotărârii judecătorești declarative de moarte, producând efecte
retroactiv, ar fi antrenat și desființarea celei de-a doua căsătorii pentru bigamie. Se observă că această
excepție prezintă o particularitate, in sensul că actul primar, care a stat la baza actului subsecvent, nu
este un act juridic, ci un act jurisdicțional.
2.4. Principiul care înlătură regula quod nullum est, nullum producit effectum
În limba latină, acest principiu este astfel formulat: quod nullum est nullum producit effectum
(“ceea ce este nul produce efecte nule”) Cea mai importantă aplicație a acestui principiu constă în
anularea actului subsecvent, ca urmare a anulării celui inițial.
Astfel, dacă există două acte juridice “înlănțuite”, desființarea primului va atrage și
desființarea celui de al doilea: anularea actului primar atrage și anularea actului subsecvent, ca urmare
a legăturii sale cu primul. Aceasta decurge din aceea că, potrivit unei reguli foarte vechi de drept,
“nimeni nu poate transmite un drept pe care nu-l are sau nimeni nu poate transmite mai multe drepturi
decât are el însuși”. Așadar, tot ceea ce s-a dobândit în temeiul unui act nul, în realitate nu s-a
dobândit, așa încât nu se poate transmite mai departe.
• exemplu, dacă X i-a donat lui Y un apartament, fără a fi întocmit însă contractul în
formă autentică, și contractul prin care Y donează, mai departe, apartamentul lui Z
este nul, chiar dacă acesta din urmă s-a încheiat în formă autentică. Aceasta pentru că,
în realitate, dreptul de proprietate asupra apartamentului nu a părăsit nici o clipă
patrimoniul lui X. Y nedevenind proprietar, nu putea să înstrăineze un bun care nu îi
aparținea.
În mod similar, dacă este nul actul juridic principal, va fi nul și cel accesoriu. Dacă, spre
exemplu, contractul de împrumut este anulabil, deoarece s-a încheiat prin vicierea Consimțământului
uneia dintre părți, și gajul constituit pentru garantarea împrumutului va fi, de asemenea, anulabil.
Soarta contractului accesoriu urmează soarta contractului principal.
Numim “subdobânditor” persoană care dobândește (cumpără, primește cadou, moștenește
etc.) bunul de la dobânditor. Subdobânditorul este terț față de primul act juridic, în temeiul căruia
bunul a fost pentru prima dată înstrăinat.
De la principiul înlăturării tuturor efectelor actului juridic nul există însă și unele excepții,
cum ar fi:
- acele cazuri în care, deși actul inițial se anulează, actul subsecvent este totuși menținut, în
general în scopul ocrotirii bunei-credințe a subdobânditorului.
• exemplu, dacă cel declarat mort este în viață, se poate cere, oricând, anularea hotărârii
prin care s-a declarat moartea. Cel declarat mort poate cere, după anularea hotărârii
declarative de moarte, înapoierea bunurilor sale. Cu toate acestea, dobânditorul cu titlu
oneros nu este obligat să le înapoieze, decât dacă se face dovada că la data dobândirii
știa că persoană declarată moartă este în viață.
De asemenea, ca regulă, subdobânditorul de bună-credință și cu titlu oneros (cumpărătorul)
unui bun are dreptul de a-l păstra chiar dacă titlul de proprietate al transmițătorului (vânzătorului) a
fost declarat nul sau anulat;
Uneori, actul juridic, deși nul, produce unele efecte indirecte. Este cazul conversiunii actului
juridic.
71
 Prin conversiunea actului juridic se înțelege înlocuirea (substituirea) actului juridic nul cu
alt act juridic valabil. Manifestarea de voință la încheierea unui act juridic nul poate avea valoare
pentru încheierea unui alt act juridic, de această dată valabil.
În ipoteza situațiilor de aparenței în drept, eroarea comună (a tuturor) este considerată că ar
permite actului juridic, chiar nul, să producă efecte.
Este cazul înregistrărilor în registrul de stare civilă care au fost făcute de o persoană
necompetentă, dar care a exercitat public atribuția sa de delegat de stare civilă. Acestea sunt
considerate valabile, chiar dacă persoană respectivă nu avea, în realitate, această calitate. Faptul că
toți cei prezenți au fost în eroare acoperă, practic, nulitatea. Situația este însă cu totul excepțională.

72