Lucrare seminar nr.

1
Scopul, metoda și obiectul dreptului constituțional
Introducere
Atunci când vorbim despre o carte dedicată dreptului constituțional ne așteptăm ca să aflăm
din ea metoda despre cum societatea poate fi constituită din punct de vedere juridic, dar se
dovesește a fi o confuzie, pentru că într-un final acea „analiză normativă” pe care ne-am
propus-o se transformă într-una „descriptivă”.Altfel spus, cu ajutorul dreptului constituțional
noi studiem nu parcursul constituirii societății în care trăim, ci dimpotrivă- metoda despre cum
ar trebui să fie dirijată aceasta.

Scopul dreptului constituțional

Dreptul constituțional poate fi privit din două unghiuri de vedere complementare:

1. Ca realitate obiectivă – legătura dintre norme și motivația oamenilor, scopurile lor

pentru care s-a constituit societatea
2. Ca disciplină de studiu – analiza realității, scopul just( de ce aceasta ar trebui să fie una
dreaptă) în vederea căruia oamenii se unesc în societate

Deptul consituțional evoluează în timp, deoarece scopurile oamenilor diferă de

la o epocă la alta, iar lui îi rămâne doar să explice această evoluție, argumentând
motivația oamenilor de a proceda într-un fel sau altul.
Astfel, el este o necesitate subiectivă, căruia îi rămâne întotdeauna să joace după
regulile impuse de oameni, încercând să analizeze realitatea din punct de vedere
juridic, oferind o definiție „justă” a scopului constitutiv – primul obiect de studiu.

Metoda dreptului constituțional

Nu putem califica relațiile sociale în relații „politice” și de altă natură, deoarece asta ar
însemna studierea principiilor și regulilor constitutive separat de celelalte fenomene
constitutive ale unei societăți, lucru imposibil.Așadar, toate relațiile sociale sunt politice dacă
sunt privite ca participative la realizarea scopului unei societăți determinate.

Dreptul constituțional trebuie definit, deci delimitat, în raport cu câteva aspecte:

 scopul urmărit prin constituirea unei societăți date - scopuri constitutive

 mijloacele utilizate pentru această constituire - mijloace constitutive
 obiectul reglementărilor constitutive
 Contextualizarea
Este o idee fundamentală a dreptului constituțional. Depinde de trei factori principali, care se
întrepătrund:

 epoca istorică în care a fost creat

 spațiul cultural care îi oferă suport
 filosofia care îi justifică principiile.

1. Contextualizarea istorică
În primul rând, nu este vorba de o contextualizare în sensul de «concretizare», care ar situa
analiza în domeniul lui «ceea ce este», ci, dimpotrivă, de menținerea ei în domeniul lui «ceea
ce trebuie să fie», de «construirea» unui context.

În al doilea rând, contextualizarea înseamnă construirea contextului necesar pentru ca dreptul

să rămână normativ în condițiile unor evoluții sociale obiective care tind să îl evite.

În fine, «punerea în context» subliniază ideea că nu trebuie cautată vreo substanță eternă a
dreptului în general și a dreptului constituțional în particular, care ar fi prezentă în toate
sistemele juridice.

2. Contextualizarea culturală.
Dreptul constituțional este un «fapt cultural», dependent de o anumită idee pe care un grup
social și-o face despre el însuși, de o cultură, stare de spirit, astfel nu devine aplicabil tuturor
spațiilor cultural.

«Ce particularizează un anumit spațiu cultural din unghiul de vedere al dreptului

constituțional?».
Principiile unui sistem juridic particular, datorate unei dominații conjuncturale a unui grup
asupra altora, nu înseamnă că ele sunt cu adevărat universale, indiferent de calitățile și funcțiile
lor în spațiul cultural care le asigură suportul.În consecință impunerea formelor constituționale
ale societăților europene moderne în societăți care au o cultură diferită nu a dat (și nu avea cum
să dea) rezultate bune.

3. Contextualizarea filosofică
Această formă de contextualizare este «opozițională», ceea ce înseamnă că nu trebuie să
căutăm să definim «pozitiv» o anumită filosofie pe care membrii grupului social ar accepta-o
cu toții sau în marea lor majoritate, ci mai degrabă să identificăm filosofiile pe care ei le
resping, conturând astfel o identitate filosofică «negativă» a societății respective.
 Juridicizarea
Dreptul constituţional, studiind Constituția, se definește prin referire la puterile publice –
realizare juridică
Juridicizarea este instrumentul folosit pentru a cerceta constituirea juridică a societății.

Esențialiștii definesc dreptul din 2 puncte de vedere:

1. Ca esențialism materialist
- „acea ramură a dreptului unitar formată din normele juridice care reglementează relațiile
sociale fundamentale ce apar în procesul instaurării, menținerii și exercitării statale a
puterii”
2. Ca esențialism idealist
- Este vorba de o viziune «filosofică» asupra dreptului, care este distinctă de viziunea
celorlalte științe sociale
- Nu există deci un drept universal valabil, ale cărui trăsături esențiale le-am putem
detecta, ci doar o metodă universală de a aborda dreptul.

 Într-un sistem juridic se întîlnesc, în funcție de obiectul lor, determinat

în raport de scop și de metodă, două tipuri de norme:
1. Norme primare - care au ca scop (și deci ca obiect de reglementare)
comportamentele,adică se adresează direct subiectului
2. Norme secundare - care au ca scop (și deci ca obiect de reglementare) modul în care
vor fi produse normele de comportament - sunt constituționale

 Definirea dreptului constituțional - sistemul normelor secundare,

adică al normelor care reglementează modul de producere a normelor
de comportament.
Caracterul «fundamental» al normelor dreptului constituţional este definit
de Constituție- lege fundamentală.

Metoda cantitativ-descriptivă de definire a D.C.

 este definit ca fiind acea ramură a dreptului care cuprinde normele referitoare la
organizarea puterilor publice, la funcţionarea instituţiilor, la libertăţile cetăţenilor, la
organizarea teritorială
  Defectul metodei: definițiile rezultate în urma aplicării ei pot explica ce norme sunt în
Constituție, dar nu pot explica de ce tocmai acelea sunt cuprinse într-un astfel de act
normativ, nici ce ar trebui să cuprindă în principiu o constituție.

Ce este un concept?
Conceptele sunt o «gândire concretă», devenind o realitate concretă, care există independent de
fiecare gândire particulară în parte. O concepție despre o realitate poate fi pozitivă doar dacă
are ca obiect și conceptele, nu doar realitatea obiectivă căreia i se aplică, adică doar studiind
natura conceptului de drept este posibilă înțelegerea «obiectului drept». Doar cei care trăiesc
în societatea în care s-a forjat conceptul au posesia lui. Dreptul este, astfel, dependent de o
cultură.

Dreptul ca concept
Conceptul dreptului nu este decât o astfel de idee «înăscută», care se dezvoltă din ea însăși în
cadrul oferit de viața spirituală a unei comunități culturale. Dreptul este al unei comunități,
care îl «posedă», dar aceasta nu înseamnă că respectiva comunitate îl «stăpânește» pe de-a-
ntregul

Conceptele dreptului sunt cele utilizate în sursele dreptului (legi, jurisprudență, etc.), în timp
ce conceptele despre drept sunt utilizate în teoria juridică.

 Diferențe între conceptele drept. și conceptele despre el:

1. Funcțională

Conceptul legal are ca funcție impunerea unui comportament, este prescriptiv, în timp ce
conceptul teoriei dreptului încearcă să lămurească sensul realității statului de drept, este
explicativ.

2. Modul construirii și existenței conceptului.

Conceptele dreptului pozitiv primesc un conținut doar prin deciziile de aplicare efective, adică
cele care produc efecte în realitatea socială, efecte care nu mai pot fi modificate cu privire la
acea realitate, adică sunt definitive.

Spre deosebire de conceptele dreptului pozitiv, conceptele teoriei dreptului pot fi bazate și pe o
ontologie realistă.
Exemplu: Conceptul „România este Stat de Drept”
Teoria juridică a conceptului de «stat de drept» se va construi printr-un cadru a priori care se
se bazează pe principiile normative ale rațiunii.

Principiul 1 : Rațiunea este întotdeauna organizată. Ea încadrează totul în sisteme coerente,

iar el, un stat de drept este un sistem coerent de norme juridice, ceea ce înseamnă că normele
nu se pot contrazice unele pe altele.

Principiul 2:Orice normă trebuie să fie «bună».Un stat de drept va fi, în consecință, cu
necesitate bazat pe imperativul unui anumit standard calitativ impus dreptului pozitiv.

Principiul 3: Orice drept pozitiv care se definește ca stat de drept trebuie să respecte
autonomia ființei umane și deci drepturile și libertățile individuale.

Principiul 4: Un stat va fi de drept doar dacă dreptul său pozitiv va respecta ca obligațiile
impuse de ordinea juridică să fie previzibile.

Statutul conceptual al Constituției

Constituția este condiția de posibilitate a dreptului pentru că ea permite societății pe care o
fondează să se auto-considere un sistem rațional pur, care, deși este dependent de context,
poate fi justificat ca și cum ar fi independent de el. Constituția este normă fundamentală
pentru că ea transpune această justificare.

 Constituția este un «concept». De aceea ea este «presupusă», adică nu există decât ca o

auto-reflecție «just-ificată» a societății asupra ei însăși.
 Constituția este un concept care impune. Alegerea conceptelor reflectă o anumită
autoînțelegere a societății și creează un anumit tip de ordine, în așa fel încât cine
determină alegerile conceptuale stăpânește societatea.

«Care este criteriul alegerii conceptelor juridice convenabile?»

Scopul alegerii conceptelor juridice nu este «adevărul», care ar rezulta din rațiune (a lucrurilor
sau a noastră), ci «rezonabilul».Conținutul dreptului trebuie să fie conform cu scopul asocierii
oamenilor în societate. Conceptele acestea sunt reflexive. Ele întorc subiectul asupra lui
însuși, în cadrul societății particulare în care trăiește.
 Obiectul de studiu al dreptului constituțional și structura lucrării
Scopul acestei societăți, cea justificată ca democrație liberală organizată ca stat de drept, este
obiectul principal de studiu al lucrării.Scopul constitutiv – primul obiect de studiu a D.C.

Constituțiile liberale moderne sunt bazate pe individualismul juridic, pe o variantă volutaristă

de a înțelege dreptul care constituie societatea și pe o solidaritate care este datorată diferențelor
dintre oameni, nu asemănărilor naturale, involuntare, dintre ei, ceea ce se transpune în
prioritatea justului asupra binelui și în neutralitatea statului și a dreptului său

Aceste principii constitutive sunt al doilea obiect de studiu al dreptului constituțional. În

societățile liberale moderne, aceste principii sunt reflexul scopului constitutiv al acestui tip de
societate: garantarea drepturilor omului.

Ele sunt garantate prin instituirea unor norme constitutive. Sistemul acestor norme
constitutive este numit «Constituție».

Normele utilizate pentru a realiza scopurile constitutive pot fi numite mijloace constitutive.
Aceste mijloace sunt al treilea obiect de studiu al dreptului constituțional. Ele sunt puterea
politică și justiția. Primul mijloc este folosit pentru a proiecta societatea bună. Cel de al
doilea, pentru a apăra drepturile și a limita puterea politică.

1. Puterea politică – modernă s-a constituit prin opoziție față de cea feudală

Statul suveran este forma politică de organizare a societăților moderne. Spre deosebire de cele
premoderne, această formă este juridică.

2. Justiția - ca mijloc constitutiv al societății moderne este deosebită atât ca natură cât și
funcțional de puterea politică.

Justiția nu este o putere politică. Modul în care ea va funcționa pentru a-și atine scopurile,
adică garantarea drepturilor și controlul puterilor politice, depinde de poziția sa față de stat.
O problemă deosebit de importantă este poziția justiției care aplică și garantează constituția,
justiția constituțională, față de stat.

Ultimul obiect de studiu al dreptului constituțional este organizarea acestor democrații

liberale moderne ca state de drept.

Se va studia statul de drept ca sinteză:

1. a mecanismelor de limitarea a puterii politice

2. a mijloacelor de limitare a dreptului statal
3. a mijloacelor de protecție a drepturilor și libertăților

A realizat: Dobîndă Maria-Mădălina,

Facultatea de Drept, An I, Gr.4