3.3.

Procedura formulară

Procedura formulară a fost introdusă pe fondul transformărilor care au avut loc în lumea
romană la finalul republicii, ca urmare a numeroaselor cuceriri ce au determinat o dezvoltare fără
precedent a relațiilor economice ale Romei, astfel încât s-a simțit necesitatea unei proceduri
judiciare mai suple, mai maleabile, care să se adapteze noii economii, noilor raporturi din
practică, care se loveau de rigiditatea și formalismul legisancțiunilor.
Procedura formulară a fost introdusă prin Lex Aebutia (149-126 î.e.n.), fără ca prin această
lege să fie abrgate legisancțiunile, astfel că cele două proceduri de judecată au coexistat o vreme,
părțile putând opta pentru una sau cealaltă în vederea valorificării pretențiilor lor, abrogarea
legisancțiunilor având loc abia în naul 17 î.e.n., prin Lex Iuliae Iudiciariae.
Această nouă procedură este tot una legală, căci este prevăzută de lege, dar prezintă avantajul
faptului că, pe de o parte, nu este atât de formală precum procedura anterioară, iar, pe de altă
parte, permite pretorului să aducă modificări și chiar completări dreptului existent, putând
elabora formule noi, în afara celor menționate în edict, pentru situațiile din practică pentru care
edictul nu prevedea o formulă anume.

3.3.1. Formula de judecată

Formula reprezenta o instrucțiune pe care magistratul o întocmea în prima fază procesuală și
în care impunea judecătorului modalitatea de soluționare a procesului, inclusiv soluția pe care
acesta trebuia să o pronunțe.
În general, magistratul cuprindea în edictul său, pe care îl dădea la intrarea în funcție,
formule de judecată generale, însă, pentru că nu avea cum să prevadă toate situațiile conflictuale
ce urmau să apară în practică, atunci când se năștea un litigiu pentru care nu fusese dată o
formulă prin edict, magistratul crea o formulă nouă pentru cauza respectivă.
Formula de judecată cuprindea trei tipuri de elemente:
- partea de început, care conținea numirea judecătorului;
- elementele obligatorii, care nu erau lăsate la alegerea părților: intentio, demonstratio,
adiudicatio și condemnatio;
- elementele secundare, accesorii, care erau cerute de părți, dacă acestea doreau să se
folosească de ele: prescriptiones și exceptiones.
Intentio reprezenta acea parte care nu putea lipsi din nicio formulă și în care se arăta
pretenția reclamantului, pretenție care putea să constea, fie într-o sumă de bani, fie într-un bun.
Intentio era de două feluri: intentio certa, în care pretorul determina concret pretenția
reclamantului, adică indica suma de bani sau bunul pretins și intentio incerta, care nu indica
precis pretenția reclamantului, aceasta fiind lăsată la aprecierea judecătorului.
Demonstratio este partea formulei care înfățișează izvorul pretențiilor reclamantului, adică
din ce s-au născut aceste pretenții, putând fi vorba despre un contract, despre un testament sau
alte asemenea izvoare.
Adiudicatio constituie acea parte a formulei de judecată în care pretorul permitea
judecătorului să transfere proprietatea asupra unui bun și apărea în formulele privitoare la
procesele de ieșire din indiviziune, de împărțire a moștenirii sau de hotărnicie.
 Condemnatio reprezenta ordinul pe care pretorul îl dădea judecătorului de a condamna sau
de a absolvi pe pârât, în funcție de cum pretențiile indicate în intentio se dovedeau a fi sau nu
adevărate.
Sentința avea ca obiect, obligatoriu, o sumă de bani, indiferent de obiectul litigiului și numai
prin excepție, dacă obiectul procesului consta într-un bun, era prevăzută obligația pârâtului de a
restitui bunul, în caz contrar fiind obligat la o sumă de bani superioară valorii bunlui respectiv.
Condemnatio era de trei feluri:
- certa, atunci când suma la care era condamnat pârâtul era stabilită de către magistrat;
- incerta cum taxatione, atunci când pretorul impunea prin formulă limita maximă a sumei
pe care judecătorul putea să o pronunțe cu titlu de condamnare față de pârât;
- incerta et infinita, atunci când judecătorul putea să aprecieze fără niciun fel de limite suma
la care urma să fie obligat pârâtul.
Prescriptiones erau acele părți secundare ale formulei, de care părțile puteau uza sau nu,
după cum acestea le favorizau sau nu situația, din acest punct de vedere prescripțiile fiind de
două feluri: prescripții pro actore, care îl avantajau pe reclamant și prescripții pro reus, care erau
în avantajul pârâtului.
Prescripțiile pro actore aveau drept scop să restrângă întinderea pretențiilor reclamantului
doar la anumite aspecte ale raportului juridic, astfel încât partea să poată, pe viitor, să își
valorifice și celelalte pretenții în instanță, atunci când va fi cazul. De exemplu, în cazul în care
izvorul litigiului îl constituia un contract de rentă viageră, reclamantul trebuia să precizeze faptul
că pretențiile sale vizează doar renta neachitată și devenită scadentă, nu întreaga creanță, pentru a
putea să intenteze o acțiune privind restul sumelor atunci când fiecare dintre acestea va deveni
scadentă, evitând, astfel, efectul extinctiv al sentinței.
Prescripțiile pro reus vizau evitarea soluționării pe fond a unui litigiu, de pildă, dacă o
persoană emitea pretenții cu privire la un bun dintr-o moștenire cuvenită pârâtului, acesta din
urmă solicita prin intermediul prescriției ca instanța să se pronunțe numai asupra bunului
respectiv, fără ca sentința să privească întreaga atribuire a moștenirii.
Exceptiones erau acele mijloace procedurale prin care pârâtul, deși nu infirmase pretențiile
reclamantului, putea să înlăture aceste pretenții, invocând anumite fapte, cum este situația în care
pârâtul nu nega în fața instanței că a primit o sumă de bani de la reclamant, dar afirma faptul că,
ulterior, reclamantul îl iertase de datorie.
Excepțiile erau de două feluri:
- peremtorii sau perpetue, care duceau la paralizarea definitivă a pretențiilor reclamantului
și care puteau oricând să fie opuse de către pârât, așa cum este cazul în care debitorul
dovedește faptul că a contractat obligația față de reclamant prin violență sau dol;
- dilatorii sau temporare, care aveau rolul numai de a amâna restabilirea dreptului
reclamantului, cum este situația părților care încheiaseră un contract de împrumut cu o
anumită scadență, iar ulterior, de comun acord, stabiliseră o dată scadentă ulterioară celei
stabilite inițial, deci amânaseră scadența, iar, cu toate acestea reclamantul acționase pe
pârât în instanță pentru plata datoriei înainte de împlinirea datei scadente.

3.3.2. Acțiunile
Acțiunea (actio), în accepțiunea dreptului roman din această perioadă, este acel mijloc
procedural prin care persoanele își pot valorifica în justiție drepturile pe care le consideră
încălcate de către alte persoane. Această acțiune este cea care fundamentează emiterea formulei
de către magistrat.
 Acțiunile se clasifică în: acțiuni reale și acțiuni personale, acțiuni de drept strict și acțiuni de
bună-credință, acțiuni private și acțiuni populare, acțiuni civile și acțiuni honorarii, acțiuni
directe și acțiuni utile, acțiuni penale și acțiuni persecutorii, acțiuni arbitrarii.
a) Acțiuni reale și acțiuni personale
Acțiunile reale (vindicationes) sunt acelea prin care se urmărește protejarea unui drept real
asupra unui bun și dau posibilitatea titularului acelui drept să intenteze acțiunea împotriva
oricărei persoane, întrucât drepturile reale sunt opozabile tuturor (erga omnes).
Acțiunile personale (condictiones) sunt acele acțiuni care au drept scop ocrotirea unui drept
de creanță, născut între un creditor și un debitor, persoane determinate, ceea ce înseamnă că
aceste drepturi nu mai sunt opozabile tuturor persoanelor, ci numai debitorului.
b) Acțiuni de drept strict și acțiuni de bună-credință
Acțiunile de drept strict erau acele acțiuni în cadrul cărora se făcea o interpretare literală a
actului din care se nășteau pretențiile reclamantului, fără ca aprecierea judecătorului să exceadă
termenilor contractuali.
Acțiunile de bună-credință se caracterizau prin aceea că, în cazul lor, judecătorul trebuia să
interpreteze situația juridică pornind de la principiul bunei-credințe și echității, fără a se limita la
sensul literal al termenilor contractuali.
c) Acțiuni private și acțiuni populare
Acțiunile private erau acele acțiuni prin intermediul cărora puteau fi protejate interesele
particulare ale indivizilor, motiv pentru care ele putea fi intentate numai de către persoana al
cărei interes era încălcat.
Acțiunile populare vizau situația în care fusese încălcat un interes general, al societății, astfel
că aceste acțiuni puteau fi intentate de către orice persoană interesată.
d) Acțiuni civile și acțiuni honorarii
Acțiunile civile sunt acțiunile prevăzute de dreptul civil, avându-și izvorul în legisancțiuni.
Acțiunile honorarii sau pretoriene reprezintă acele acțiuni create de către pretor prin opera sa
creatoare de drept, pentru a răspunde nevoilor din practică, unde apăreau litigii pentru care
dreptul civil nu prevedea o acțiune propriu-să, astfel că pretorul crea o astfel de acțiune pentru a
soluționa conflictul apărut. Existau trei tipuri de acțiuni honorarii:
- acțiunile in factum, prin intermediul cărora erau reglementate raporturi sociale noi, care
nu existaseră anterior;
- acțiunile ficticii, care permiteau aplicarea legii unor situații care nu erau prevăzute în
textul ei, cerând judecătorului să considere, prin intermediul unei ficțiuni, că sunt
îndeplinite cerințele legale pentru aplicarea dispoziției legii acelei situații;
- acțiunile cu formulă cu transpoziție, folosite în anumite împrejurări, cum ar fi
reprezentarea în proces, în intentio fiind menționat un nume, iar în condemnatio un alt
nume.
e) Acțiuni directe și acțiuni utile
Acțiunile directe erau acțiunile care se aplicau concret, numai cazurilor pentru care fuseseră
date.
Acțiunile utile erau acele acțiuni care erau prevăzute pentru anumite cazuri concrete, dar se
palicau și altor cazuri simlare, ceea ce înseamnă că orice acțiune directă poate deveni o acțiune
uitilă, atunci când este cazul.
f) Acțiuni penale și acțiuni persecutorii
Acțiunile penale reprezentau acțiunile prin care se urmărea condamnarea pârâtului la plata
unei amenzi pecuniare.
 Acțiunile persecutorii erau cele prin intermediul cărora judecătorul dispunea ca și
condamnare pentru pârât repararea prejudiciului cauzat reclamantului sau restituirea lucrului ce
forma obiectul litigiului.
g) Acțiuni arbitrarii
Acțiunile arbitrarii constituiau un tip de acțiuni în care judecătorul avea un dublu rol, de
arbitru și de judecător. Acesta acționa mai întâi ca arbitru, calitate în care, după ce constata
justețea pretențiilor reclamantului, ordona pârâtului să satisfacă acele pretenții, iar dacă pârâtul
nu făcea acest lucru, judecătorul acționa, de data aceasta, în calitatea lui de judecător, pronunțând
o sentință de condamnare la plata unei sume de bani, care, de regulă, era superioară valorii
bunului.

3.3.3 Faza in iure

Faza in iure se desfășura în fața magistratului, fiind obligatorie prezența părților, inițial,
pentru ca, mai târziu, să fie admisă reprezentarea în proces. Reprezentarea se realiza prin unul
din următoarele personaje: prin cognitor, care era constituit în prezența obligatorie a
adversarului, prin pronunțatrea unor cuvinte solemne; prin procurator, care nu era constituit cu
forme solemne și care era o persoană care se ocupa de afacerile stăpânului său, având inclusiv
sarcina de a-l reprezenta pe acesta îm justiție.
Inițial reprezentarea s-a concretizat într-o formă imperfectă, realizându-se prin utilizarea
acțiunilor cu transpozițiune, astfel că în intentio era trecut numele reprezentantului, iar în
condemnatio numele reprezentatului, apoi reprezentarea a fost perfectionată, sentința dându-se
direct reprezentatului.
Citarea. Citarea pârâtului de către reclamant era obligatorie și se realiza folosind cele trei
modalități de citare care existau și în procedura legisancțiunilor, respectiv in ius vocatio,
vandimonium extrajudiciar și condictio, iar în plus, procedura nouă prevedea posibilitatea
stipulării unei amenzi pentru pârâtul citat care nu se prezenta și chiar posibilitatea unei missio in
possessionem pentru cazul în care pârâtul se ascundea pentru a nu putea fi citat, reclamantul fiind
chiar îndreptățit să vândă toate bunurile pârâtului în această din urmă ipoteză.
Activitatea părților în fața magistratului se desfășura în termeni simpli, obișnuiți, fără
solemnități, fiecare susținându-și cauza și aducând dovezi în acest sens. Ca și în cazul
legisancțiunilor, pârâtul pute adopta una din cele trei poziții:
- fie recunoștea pretențiile reclamantului și procesul se încheia în această etapă;
- fie nega pretențiile reclamantului, dar nu se apăra corespunzător, nerespectând procedura
și atunci pierdea, iarăși, procesul;
- fie nega pretențiile reclamantului și se apăra conform procedurii, caz în care magistratul
redacta formula și procesul trecea în faza a doua.
Magistratul, care în procedura legisancțiunilor avusese un rol pasiv, de această dată are un
rol activ, creator de drept, putând adopta două poziții, în funcție de cum apreciază pretențiile
reclamantului ca fiind juste sau injuste: acordarea acțiunii și redactarea formulei de judecată sau
refuzarea acțiunii. Magistratul refuza să redacteze formula în următoarele situații:
- dacă circumstanțele cauzei deduse judecății nu se încadrau nici în formulele din edict, nici
în cele civile și nu era posibilă emiterea unei formule noi;
- dacă pârâtul satisfăcea pretențiile reclamantului;
- dacă pârâtul opunea o excepție justificată;
- dacă pârâtul recunoștea pretențiile reclmantului;
- dacă pârâtul lipsea de la proces sau se prezenta, dar nu se apăra corespunzător.
 Litis contestatio. Ca și în vechea procdură, litis contestatio este momentul final și esențial al
fazei in iure, deși nu are același conținut și atrage trei efecte extrem de importante: consumarea
acțiunii, crearea unui drept nou, respectiv dreptul la o sentință de condamnare și determinarea
părților procesuale și a judecătorului.
În procedura formulară, litis contestatio semnifica realizarea acordului părților cu privire la
formula redcatată de către magistrat, formulă care era, în cadrul lui litis contestatio, comunicată
de către reclamant pârâtului.
Așa cum spuneam, efectele lui litis contestatio erau trei:
a) efectul extinctiv, care consta în faptul că stingea definitiv dreptul reclamantului, astfel că
nu era posibilă reluarea procesului între aceleași părți și cu privire la același obiect;
b) efectul creator, care se referea la faptul că se năștea un drept nou în beneficiul
reclamantului, respectiv dreptul de a obține o sentință de condamnare, care consta într-o
sumă de bani;
c) efectul fixator, care viza stabilirea clară și definitivă a elementelor reale ale cauzei,
respectiv susținerile părților și a elementelor personale, adică a identității părților din
proces și a identității judecătorului. Datoriă acestui element, reclamantul nu putea să
susțină anumite afirmații în fața magistratului și altele în fața judecătorului, ci era obligat
să își mențină poziția inițială.

3.3.4. Faza in iudicio

Faza in iudicio se desfășura în fața judecătorului, unde părțile puteau să își susțină pretențiile
personal sau asistați de avocați și procedau la administrarea de probe, care puteau fi: declarații de
martori, înscrisuri, rapoarte ale experților și chiar mărturisirea reclamantului.
Sarcina probei revenea, în primul rând, reclamantului, iar dacă pârâtul ridica excepții, sarcina
probei trecea asupra acestuia, întrucât, așa cum scria jurisconsultul Paul, „sarcina probei cade
asupra celui care afirmă și nu asupra celui care neagă”, iar pârâtul este tratat ca un reclamant
când acționează în excepție”. De cele mai multe ori, judecătorul era părtinitor și aprecia probele
luând în considerare statutul social al părților, acordând credit mai mult celor bogați.
Sentința
Sentința era actul final, prin care se încheia procesul, nu era un act motivat în vreun fel și
putea să constea în două soluții alternative: fie absolvirea pârâtului, fie caondamnarea acestuia.
În pronunțarea sentinței, judecătorul era ținut să respecte întocmai formula întocmită de către
magistrat, astfel că acesta nu putea să ia în considerare, în soluționarea cauzei, nimic din ceea ce
se întâmpla ulterior lui litis contestatio, nici chiar fapta pârâtului de a satisface pretențiile
reclmantului în faza in iudicio, cu excepția a două acțiuni, respectiv acțiunea de bună-credință și
acțiunea arbitrarie.
Pe de altă parte, trebuie menționat faptul că sentința nu putea să constea decât în obligarea
pârâtului la plata unei sume de bani.
În funcție de cum sentința era de condamnare sau de absolvie, efectele produse de aceasta
erau diferite, în sensul că sentința de condamnare avea atât forță juridică, cât și forță executorie,
iar sentința de absolvire avea doar forță juridică.
Forța juridică a sentinței era acel efect care consta în faptul că, după pronunțarea sentinței,
nu mai era posibilă rejudecarea aceleiași cauze, cu aceleași părți și același obiect, realizându-se,
astfel efectul extinctiv al lui litis contestatio prin stingerea dreptului reclamantului. Așa cum
afirma Ulpian, „lucrul judecat este acceptat ca exprimând adevărul” („res iudicata pro veritate
accipitur”), astfel că, dacă pârâtul ar fi chemat din nou, ulterior, în judecată pe reclamant, acesta
putea invoca autoritatea de lucru judecat (rei iudicatae), blocând acțiunea pârâtului.
Forța executorie a sentinței presupunea faptul că pârâtul avea la dispoziție un termen de 30
de zile pentru a-și executa obligația dispusă prin sentință, iar dacă acesta nu executa obligația, se
năștea în beneficiul pârâtului o nouă acțiune (actio iudicati), în locul fostei proceduri mano
iniectio. Prin intermediul lui actio iudicati, reclamantul aducea în fața pretorului pe pârâtul care
refuza să îndeplinească obligațiile la care fusese condamnat iar efectele erau diferite după cum
pârâtul recunoștea suma ce căzuse în sarcina lui sau nu o recunoștea.
Dacă pârâtul debitor recunoștea faptul că are de plătit suma respectivă de bani, procesul se
termina, iar magistratul emitea un decret de executare prin care ordona fie ducerea debitorului în
închisoarea personală a creditorului reclaamnt, fie trimiterea acestuia din urmă în detențiunea
bunurilor debitorului.
Dacă pârâtul nu recunoștea cele stabilite în sentința de condmanare, atunci procesul trecea în
faza a doua, iar dacă susținerile pârâtului se dovedeau a fi false, aceste era obligat la plata
dublului sumei la care fusese condamnat inițial.
Executarea silită
Executarea silită este efectul lui actio iudicati, care, la rândul său, decurge din forța
executorie a sentinței pronunțate de judecător. Se ajungea la executarea silită asupra debitorului
în situația în care, în cadrul noului proces intentat prin actio iudicati, acesta, fie recunoștea cele
stabilite în sentința de condamnare, fie nu recunoștea, iar susținerile sale se dovedeau a fi injuste.
Executarea silită putea să poarte, fie asupra persoanei debitorului, fie asupra bunurilor sale și
se făcea în baza decretului de executare emis de către pretor.
În ceea ce privește executarea asupra persoanei, aceasta consta în aducerea debitorului în
închisoarea personală a creditorului, care îl ținea pe debitor să muncească pentru el, până când
acesta își va fi achitat datoria.
Referitor la executarea asupra bunurilor debitorului, aceasta presupunea punerea unui
sechestru asupra acestor bunuri prin intermediul lui missio in possessionem și vânzarea lor
ulterioară la licitație publică. Mai întâi, creditorul obținea missio in possessionem, ceea ce
înseamnă că acesta dobândea detențiunea supra bunurilor debitorului, cu scopul nu de a-l
deposeda pe debitor, ci de a se asigura că acesta din urmă nu își va micșora în mod voluntar
patrimoniul pentru a deveni insolvabil.
Această etapă prealabilă dura un interval de 30 de zile, fiind ca un fel de termen de grație în
care debitorul putea să își plătească datoria, iar dacă în acest termn debitorul nu își îndeplinea
obligația pe care o avea față de creditor, se trecea la vânzarea silită a bunurilor sale, care se putea
realiza prin două proceduri distincte: venditio bonorum și distractio bonorum.
a) Venditio bonorum consta în numirea unui magister bonorum (stăpân al bunurilor), care
vindea bunurile debitorului în bloc persoanei care oferea cel mai bun preț, care purta denumirea
de emptor bonorum. Cumpărătorul se subtituia fostului debitor în raporturile cu creditorii, astfel
că reîncepea procesele cu aceștia, pentru a se asigura de caracterul real al creanțelor, iar dacă se
dovedea că acestea există, creditorii urmau să își rcupereze datoriile de la emptor bonorum .
b) Distractio bonorum era o procedură mai evoluată de executare, care consta în vânzarea
bunurilor debitorului, nu în bloc, ci cu amănuntul, până când toate creanțele erau stinse, astfel că
erau înlăturate anumite inconveniente ale lui venditio bonorum și se evita și efectul infamator pe
carte il producea aceasta.
Debitorul avea, totuși, la dispoziție, un mijloc de a scăpa de executarea silită, introdus prin
Lex Iuliae Iudiciairae, respectiv cessio bonorum, care consta în cedarea de către debitor a
bunurilor sale creditorilor, pentru ca aceștia să își satisfacă creanțele. Avantajul acestei proceduri
consta în faptul că, pe viitor, reclamantul nu mai putea fi urmărit silit decât în limita
posibilităților sale materiale concrete.
Căi de atac
Partea nemulțumită de soluția pronunțată de către instanță avea la dispoziție următoarele căi
de atac împotriva acesteia:
a) intercessio, care reprezenta dreptul magistraților de a desființa actele altor magistrați de
același rang sau de rand inferior, deci care nu se aplica nu sentinței pronunțate de
judecător, ci numai actelor magistraților;
b) revocatio in duplum, care permitea atacarea sentinței date de judecător, partea invocând
nulitatea de fond sau de formă a soluției respective; dacă se dovedea că sentința fusese
justă, partea care făcuse acest apel era obligată la dublul sumei pentru care fusese
condamnată inițial;
c) restitutio in integrum, care consta în cererea uneia dintre părți de a fi repuse părțile în
situația anterioară declanșării procesului, cu scopul ca acesta să fie judecat din nou și care
putea fi adresată pentru motive cum ar fi: mărturie mincinoasă, eroare, dol, violență și
alte asemenea motive.
d) appellatio, care era o cale de atac îndreptată împotriva actelor magistraților, putea fi
adresată numai magistratului ierarhic superior celui care a pronunțat hotărârea, se
depunea la instanța care a pronunțat-o și avea efect suspensiv de executare până la
soluționarea căii de atac.
e) Judex qui litem suam facit, care reprezinta o măsură ce putea fi luată împotriva
judecătorului pentru pronunțarea de către acesta a unei sentințe injuste din neglijență,
situație în care judecătorul putea fi chemat în judecată prin intermediul lui actio in factum
pentru a fi obligat la plata unei sume de bani echivalentă cu paguba probusă prin sentință.

3.4. Procedura extraordinară

Procedura extraordinară a fost impusă de puterea imperială, în epoca postclasică a dreptului

pentru a servi puterea autoritatea a împăratului, care, în opera sa de instaurare a monarhiei
absolute, nu putea lăsa la îndemâna particularilor un domeniu atât de important cum era sistemul
judiciar.
În acest context, procedura extraordinară de judecată a participat la consolidarea autorității
imperiale, prin organizarea și soluționarea proceselor de către persoane aflate la dispoziția
împăratului, respectiv magistrați judecători.
În cadrul procedurii extraordinare, procesul nu mai era judecat în două faze, în prima de către
magistrat și în a doua de către judecător, ci consta într-o singură etapă, singura autoritate
judiciară implicată fiind magistratul.
Judecătorii
Judecătorii erau funcționarii administrativi ai împăratului, în fruntea ierarhiei judecătorești
aflându-se chiar acesta din urmă, care era judecătorul suprem, pe treapta imediat inferioară se
aflau prefecții pretorului, în provincii atribuțiile judiciare aparțineau guvernatorilor de provincii,
iar în capitală judecătorul cel mai înalt era prefectul orașului.
 Nu mai există formule de judecată, întrucât acestea nu ar mai avea rost, pentru ca nu mai
există judecător separat de magistrat, căruia acesta să îi trimită programul de judecată.
Citarea
În cadrul procedurii extraordinare, citarea nu se mai realiza de către reclamant, ci era
atributul judecătorului, în sensul că, deși era redactată de către reclamant, ea era trimisă pârâtului
de către judecător, iar dacă pârâtul nu se prezenta în urma citării, era declarat îndărătnic
(contumax) și judecata se desfășura în lipsă.
În ceea ce privește judecata propriu-zisă, existau mai multe forme de judecată, respectiv:
- denuntiatio;
- procedura prin rescript;
- procedura prin litis contestatio;
- procedura prin libel.
Procedura prin denuntiatio presupunea trimiterea unei notificări pârâtului, notificare adresată
de către reclamant cu acordul magistratului, prin care acesta învedera pretențiile sale împotriva
pârâtului și îl invita pe acesta din urmă să se prezinte în fața magistratului la o anumită dată.
Procedura prin rescript consta în adresarea unei cereri (supplicatio) împăratului, care avea
două variante: fie judeca procesul, împăratul având autoritatea de a judeca orice fel de proces, fie
trimitea procesul spre a fi judecat de către instanța inferioară, printr-un rescript pe care îl
întocmea în acest sens.
Procedura prin litis contestatio consta în susținerea contradictorie a pretențiilor de către cele
două părți procesuale, fără ca acest moment procesual să aibă efectele pe care le avea litis
contestatio în procedurile anterioare, în sensul că, în procedura extraordinară, judecătorul putea
lua în calcul la pronunțarea sentinței tot ceea ce se petrecea în cadrul procesual după această
etapă.
Procedura prin libel presupunea adresarea unei sesizări de către reclamant instanței, denumită
libellus conventiones, în care reclamantul făcea cunoscute pretențiile sale și cerea permisiunea
judecătorului de a-l cita pe pârât, judecătorul putând să acorde sau să refuze această permisiune.
Dacă reclamantul obținea dreptul de a-l cita pe pârât, instanța trimitea pârâtului cererea
reclamantului, care, la rândul său, trebuia să răspundă prin întâmpinare și să dea garanții că se va
prezenta la proces, refuzul de a da garanții putând duce la aducerea lui cu forța în fața
judecătorului.
Sentința, în cadrul procedurii extraordinare, era diferită ca și fundamentare și conținut față
de procedurile anterioare, în sensul că nu mai era impusă de nimeni, ci era stabilită de către
judecător în baza propriei sale aprecieri și nu era limitată la stabilirea unei sume de bani în
sarcima pârâtului, ci putea să constea chiar în restituirea bunului litigios.
Executarea sentinței se făcea de către organele judiciare și nicidecum de către reclamant și
putea fi în natură, pecuniară sau personală.
Partea care pierdea procesul avea la dispoziție calea de atac a apelului, care suspenda
executarea sentinței pronunțate până la judecarea apelului și apelantul putea parcurge toată
ierarhia judiciară, ajungând până la împărat ca instanță supremă.
 Test grilă

1. Procedura formulară a fost introdusă:

a) prin Lex Aebutia
b) prin Lex Iuliae Iudiciairae
c) prin legisancțiuni

2. Formula de judecată reprezenta:

a) o instrucțiune pe care magistratul o întocmea în prima fază procesuală și în care
impunea judecătorului modalitatea de soluționare a procesului
b) instrucțiunea care cuprindea inclusiv soluția pe care judecătorul trebuia să o pronunțe
c) o legisancțiune de judecată

3. Reprezentau elementele obligatorii ale formulei de judecată:

a) prescriptiones și exceptiones.
b) intentio, demonstratio, adiudicatio și condemnatio
c) vindicationes

4. Intentio din formula de judecată cuprindea:

a) pe care pretorul îl dădea judecătorului de a condamna sau de a absolvi pe pârât
b) mijloace procedurale prin care pârâtul, deși nu infirmase pretențiile reclamantului,
putea să înlăture aceste pretenții
c) pretenția reclamantului, pretenție care putea să constea, fie într-o sumă de bani, fie
într-un bun.

5. Partea formulei care înfățișează izvorul pretențiilor reclamantului, adică din ce s-au născut
aceste pretenții în procedura formulară de judecată era denumită:
a) condemnatio
b) adiudicatio
c) demonstratio

6. În ceea ce privește prescripțiile din formula de judecată, este adevărată următoarea

afirmație:
a) erau peremtorii și dilatorii
b) erau pro actore și pro reus
c) erau acele părți secundare ale formulei, de care părțile puteau uza sau nu, după cum
acestea le favorizau sau nu situația

7. Exceptiones, acele mijloace procedurale prin care pârâtul, deși nu infirmase pretențiile
reclamantului, putea să înlăture aceste pretenții puteau fi:
a) peremtorii
b) dilatorii
 c) pro actore și pro reus

8. Referitor la acțiunile din procedura formulară, este adevărată următoarea afirmație:

a) acțiunile reale sunt acelea prin care se urmărește protejarea unui drept real asupra unui
bun
b) acțiunile personale sunt acelea prin care se urmărește protejarea unui drept real asupra
unui bun
c) acțiunile populare erau acele acțiuni prin intermediul cărora puteau fi protejate
interesele particulare ale indivizilor

9. Sunt acțiuni de bună-credință:

a) acele acțiuni în cadrul cărora se face o interpretare literală a actului din care se nășteau
pretențiile reclamantului
b) cele care se caracterizează prin aceea că, în cazul lor, judecătorul trebuie să
interpreteze situația juridică pornind de la principiul bunei-credințe și echității
c) mijloacele procedurale prin care persoanele își pot valorifica în justiție drepturile pe
care le consideră încălcate de către alte persoane

10. Acțiunile honorarii:

a) erau create de către pretor
b) erau prevăzute de dreptul civil
c) erau acele acțiuni care erau prevăzute pentru anumite cazuri concrete, dar se palicau și
altor cazuri simlare

11. Acțiunile penale erau:

a) cele prin intermediul cărora judecătorul dispunea ca și condamnare pentru pârât
repararea prejudiciului cauzat reclamantului sau restituirea lucrului ce forma obiectul
litigiului
b) acțiunile prin care se urmărea condamnarea pârâtului la plata unei amenzi pecuniare.
c) acțiuni în care judecătorul avea un dublu rol, de arbitru și de judecător

12. În cadrul procedurii formulare, litis contestatio:

a) crea unui drept nou, respectiv dreptul la o sentință de condamnare
b) semnifica realizarea acordului părților cu privire la formula redactată de către
magistrat, care era comunicată de către reclamant pârâtului
c) se desfășura în fața judecătorului

13. Efectul extinctiv al lui litis contestatio din procedura formulară:

a) consta în faptul că stingea definitiv dreptul reclamantului, astfel că nu era posibilă
reluarea procesului între aceleași părți și cu privire la același obiect
b) năștea un drept nou în beneficiul reclamantului
c) viza stabilirea clară și definitivă a elementelor reale ale cauzei

14. Forța juridică a sentinței din procedura formulară:

a) consta în faptul că, după pronunțarea sentinței, nu mai era posibilă rejudecarea
aceleiași cauze, cu aceleași părți și același obiect
 b) presupunea faptul că pârâtul avea la dispoziție un termen de 30 de zile pentru a-și
executa obligația
c) oferea sentinței autoritate de lucru judecat

15. Executarea silită din procedura formulară:

a) putea să poarte asupra persoanei debitorului
b) putea să poarte asupra bunurilor debitorului
c) putea să poarte simultan asupra persoanei debitorului și asupra bunurilor sale