MINISTERUL EDUCAŢIEI NAŢIONALE

UNIVERSITATEA „ŞTEFAN CEL MARE” SUCEAVA

FACULTATEA DE DREPT

DREPT ROMAN
Lector univ. dr. Lucian-Sorin STĂNESCU

Curs 3
Procedura civilă romană
Procedura legisacțiunilor

 Noțiuni introductive

Procedura civilă romană cuprinde totalitatea normelor care reglementează

desfășurarea proceselor cu privire la libertate, la proprietate, la moștenire și la valorificarea
drepturilor de creanță.
Normele dreptului procesual au cunoscut o evoluție extrem de complexă, evoluție care
si-a pus amprenta asupra întregului drept material. Pentru a înțelege linia de evoluție a
instituțiilor de drept civil este necesar să cunoaștem mai întâi care sunt formele cerute pentru
valorificarea drepturilor subiective proprii acestei materii. Vom constata, în special la titlul
rezervat obligațiunilor, că romanii au schimbat finalitatea unor instituții juridice ori au creat
instituții noi prin extinderea sferei de aplicare a unor proceduri sau prin crearea de noi
mijloace procedurale.

 Evoluția procedurii civile romane

În evoluția dreptului privat roman au fost cunoscute trei sisteme procedurale: 1)

procedura legisacțiunilor (corespunzătoare epocii vechi), 2) procedura formulară
(corespunzătoare epocii clasice) și 3) procedura extraordinară (corespunzătoare epocii post
clasice).
Primele două sisteme procedurale, procedura legisacțiunilor și procedura formulară, se
caracterizează prin diviziunea procesului în două faze: in iure (în fața magistratului) și in
iudicio (în fața judecătorului).
În ambele sisteme, magistratul avea rolul de a organiza instanța de judecată, stabilind
despre ce este vorba în proces (de quo re agitur). Faza a doua a procesului se desfășoară în
fața judecătorului. Judecătorul era o persoană particulară, aleasă de către părți, care
conducea dezbaterea contradictorie, asculta pledoaria avocaților, aprecia probele și
pronunța sentința. După pronunțarea sentinței, redevenea un simplu particular.
Pe de altă parte, între cele două proceduri există și importante deosebiri. Astfel, în
procedura legisacțiunilor, rolul magistratului era limitat de un formalism rigid; el se
mărginea să observe dacă părțile au respectat formele necesare tipului de proces pe care îl
organiza, după care pronunța anumite cuvinte solemne.
După introducerea procedurii formulare, rolul magistratului în organizarea instanței de
judecată a crescut în mod considerabil. În funcție de cazul concret, magistratul redacta o
formulă prin care dădea judecătorului instrucțiuni cu privire la felul în care trebuie să
judece procesul.

1
 Formulele create de către magistrat conțineau germenii unor noi principii de drept,
căci făceau posibilă soluționarea litigiilor pe care legile în vigoare nu le aveau în vedere.
În epoca postclasică a fost introdusă procedura extraordinară, caracterizată prin
dispariția diviziunii procesului în două faze, dezbaterile fiind conduse de o singură persoană
de la început până la sfârșit.

 Justiția privată

În epoca prestatală, conflictele dintre persoane erau soluționate conform obiceiului

nejuridic, prin sistemul răzbunării sângelui, prin aplicarea legii talionului sau prin invocarea
divinității pe calea anumitor procedee rituale. O dată cu organizarea politică a societății, apare
și justiția, ca formă de realizare a dreptului de către organe specializate ale statului.
Legile de reprimare a justiției private: Măsurile de reprimare a justiției private au fost
luate, deoarece, în anumite situații, realizarea pretențiilor unei persoane prin mijloace proprii
era de natură să aducă atingere intereselor generale ale clasei dominante. În acest sens
menționăm trei acte normative: Lex Iulia de vi publica et privata, Decretum Marci și o
constituție a împăratului Valentinian al II-lea din anul 389.
Prin Lex Iulia cu privire la violența publică și privată, dat în epoca lui August, se
pedepsește cu o pedeapsă publică fapta creditorului care, prin violență ia un bun din
patrimoniul debitorului său. Decretum Marci, dat de către Marc Aureliu, pedepsește cu
pierderea creanței pe creditorul care, chiar fără folosirea violenței, ia un bun de la debitorul
său. Constituțiunea din anul 389 d. Hr. pedepsește cu pierderea dreptului de proprietate pe
proprietarul care intră în stăpânirea lucrului său prin mijloace violente.

 Caracterele procedurii legisacțiunilor

Termenul de legisacțiune, prin care este desemnat primul sistem procedural roman, ne
arată că orice acțiune, ca mijloc de valorificare a unui drept subiectiv, se întemeiază pe lege.
Potrivit procedurii acțiunilor legii (legisacțiuni), drepturile subiective pot fi valorificate prin
utilizarea unuia dintre cele cinci procedee recunoscute de lege: sacramentum, iudicis
postulatio, condictio, manus iniectio și pignoris capio.
Primele trei legisacțiuni erau de judecată și serveau la recunoașterea unui drept, iar
ultimele două erau de executare și se utilizau în scopul executării unei sentințe de condamnare
sau al valorificării unui drept recunoscut prin lege.

Caracterele legisacțiunilor reflectă în mod fidel condițiile care le-au generat, precum
și rolul pe care l-au îndeplinit în înfăptuirea politicii clasei dominante.
Caracterul judiciar al legisacțiunilor constă în faptul că părțile erau obligate să se
prezinte în fața magistratului și să pronunțe anumiți termeni. Termenii solemni pe care părțile
îi pronunțau în fața magistratului se numeau formulele legisacțiunilor.
Caracterul legal decurge din faptul că legisacțiunile erau prevăzute în legi, iar părțile
care doreau să-și valorifice anumite drepturi subiective foloseau termenii luați din legea pe
care se întemeia legisacțiunea corespunzătoare.
Caracterul formalist al legisacțiunilor este dat de faptul că atât părțile cât și
magistratul, pronunțau formule și termeni care trebuiau respectați cu cea mai mare strictețe.
Termenii solemni erau formulați de către pontifi, în conformitate cu cerințele legii.
Orice abatere de la formula solemnă corespunzătoare unui tip de proces era
sancționată cu pierderea dreptului subiectiv. OBS: Dacă limba vorbită nu mai corespundea
cu cea utilizată în vechile legi, părțile erau obligate să se exprime în limba arhaică; nu era
permis să se schimbe nici genul substantivului.

2
  Desfășurarea procesului în sistemul procedurii legisacțiunilor

1. FAZA IN IURE

Judecarea procesului în două faze era desemnată prin expresia de ordo iudiciorum
privatorum (complexul de reguli care guvernează desfășurarea procesului civil roman în două
faze). Una din principalele caracteristici ale procesului cu ordo este că ambele părți se
prezentau în fața magistratului; astfel nefiind admisă organizarea instanței de judecată în lipsa
unei părți. Mai mult chiar, citarea trebuia făcută de reclamant, statul neavând vreo atribuție
în această direcție.
Citarea pârâtului se făcea prin utilizarea unuia din cele procedee de citare: in ius
vocatio, vadimonium extrajudiciar și condictio.
In ius vocatio consta în somarea pârâtului, care este chemat să vină în fața
magistratului prin pronunțarea unor cuvinte solemne: in ius te voco (în drept te chem în fața
magistratului). Citarea nu putea fi făcută la domiciliul pârâtului, deoarece domiciliul
cetățeanului roman era inviolabil. Dacă pârâtul refuza să se prezinte în fața magistratului,
reclamantul putea să-l ducă prin utilizarea forței, imediat ce refuzul pârâtului era contatat cu
martori.
Vadimonium extrajudiciar era o convenție prin care părțile stabileau data la care
urmau să se prezinte în fața magistratului.
Condictio era somația prin care reclamantul chema in iure pe pârâtul peregrin.

În fața magistratului, folosind anumiți termeni solemni, reclamantul arăta care sunt
pretențiile sale. Față de pretențiile formulate de către reclamant, pârâtul putea să adopte trei
atitudini: să recunoască acele pretenții, să le nege sau să nu se apere în mod corespunzător.
Recunoașterea în fața magistratului, confessio in iure, ducea la asimilarea pârâtului
cu cel condamnat. Potrivit legii celor XII Table, recunoașterea în fața magistratului constituia
titlu executoriu, fapt menționat chiar înaintea sentinței de condamnare, semn că era
considerată superioară unei asemenea sentințe. Cel ce recunoștea era asimilat cu cel
condamnat, potrivit principiului confessus pro iudicato est.
Pârâtul putea să adopte și o altă atitudine, dându-și concursul la desfășurarea
procesului, dar negând pretențiile reclamantului - infitiatio. În acest caz procesul trecea la
faza a doua și se încheia cu pronunțarea unei sentințe.
Dacă pârâtul nu se apăra cum trebuie (non defensio uti oportet), în sensul că nu își
dădea concursul la realizarea formelor proprii legisacțiunii în cauză, era iarăși asimilat cu cel
condamnat. Și în acest caz, ca și în cel al recunoașterii, procesul nu mai trecea la faza a doua.

Competența magistraților judiciari era desemnată prin termenii iurisdictio și

imperium.
Iurisdictio era dreptul magistratului de a supraveghea îndeplinirea formelor proprii
legisacțiunilor prin care părțile unrmau să-și valorifice pretențiile. După rolul pe care
magistratul îl avea în organizarea proceselor, iurisdictio era de două feluri: contentiosa și
voluntaria.
În cazul jurisdicției contencioase, interesele părților erau opuse, iar procesul se încheia
cu pronunțarea unei sentințe.
Jurisdicția voluntară sau grațioasă consta în participarea magistratului la formarea
unui act juridic în cadrul unui proces simulat. În acest caz, interesele păților nu erau opuse, iar
magistratul coopera cu ele pentru a îmbrăca înțelegerea lor în forma juridică necesară pentru
obținerea rezultatelor pe care le doreau.

3
 Imperium este puterea de comandă a magistratului. În sens larg, imperium cuprinde și
iurisdictio. Uneori, textele desemnează dreptul de a organiza instanța prin imperium mixtum,
iar dreptul de a comanda o armată prin imperium merum.

În procedura legisacțiunilor activitatea pretorului, principalul magistrat judiciar, se

rezumă la a observa dacă părțile pronunțau corect formulele proprii legisacțiunii la care
s-a recurs, după care pronunța, în funcție de datele cazului, unul dintre următoarele cuvinte
solemne: do, dico, addico.
Prin cuvântul do magistratul numea pe judecătorul ales de părțile în litigiu. Cuvântul
dico era pronunțat atunci când magistratul atribuia obiectul litigios, cu titlu provizoriu, uneia
din părți.
Prin cuvântul addico magistratul ratifica declarația unei părți, recunoscând dreptul
acesteia.

În virtutea puterilor cu care era investit (iurisdictio și imperium), pretorul putea

soluționa anumite litigii fără a mai trimite părțile în fața judecătorului (in iudicio). Mijloacele
procedurale utilizate în acest scop sunt: stipulațiunile pretoriene, interdictele, trimiterea în
detențiunea sau în posesiunea lucrurilor și repunerea în situația anterioară.
Stipulationes praetoriae (stipulațiunile pretoriene) sunt contractele verbale încheiate
din ordinul pretorului, spre deosebire de stipulațiunile obișnuite care se încheiau din inițiativa
părților.
Missio in possessionem este trimiterea reclamantului în detențiunea sau în posesiunea
bunurilor pârâtului. Prin acest procedeu pretorul exercita o presiune asupra persoanelor care
încercau să zădărnicească recunoașterea sau realizarea unor drepturi de către titularii lor. O
asemenea măsură era luată împotriva pârâtului care refuza să se prezinte în fața magistratului.
Interdicta (interdictele) sunt dispoziții prin care pretorul ordona părților să încheie un
act juridic sau, dimpotrivă, să nu încheie un anumit act. Acest procedeu juridic a apărut în
procedura legisacțiunilor, dar constituie modelul după care a fost creată procedura formulară.
În cazul interdictelor părțile vorbeau în termeni obișnuiți, înfâțișând starea de fapt, după care
pretorul dădea un ordin (interdict).
Restitutio in integrum (repunerea în situația anterioară) este ordinul prin care pretorul
desființa actul juridic păgubitor pentru reclamant, repunând părțile în situația pe care o aveau
înainte de formarea acelui act. Reclamantul dobândea dreptul subiectiv pe care îl pierduse
prin efectul actului păgubitor, urmând să intenteze o acțiune pentru valorificarea dreptului
renăscut.
De exemplu, dacă un cetățean lipsea vreme îndelungată din Roma, în interesul
serviciului, iar în acest timp cineva îi uzucapa un bun, pretorul putea acorda o restitutio in
integrum prin care desființa uzucapiunea. Ca urmare, reclamantul dobândea dreptul de
proprietate, iar apoi intenta acțiunea de revendicare, redobândind posesiunea (stăpânirea de
fapt) bunului.

2. FAZA IN IUDICIO

În vechiul drept roman, ca și în dreptul clasic, judecătorul era o persoană

particulară, aleasă de către părți și confirmată de către magistrat. Judecătorul era o persoană
particulară în sensul că nu existau judecători de profesie și nu în sensul că oricine putea fi
judecător. La început aveau dreptul de a fi aleși judecători numai senatorii, dar mai târziu s-a
acordat acest drept și cavalerilor

4
 Ultimul act in iure era litis contestatio (luarea de martori), după care procesul trecea în
faza a doua (in iudicio). Martorii aveau rolul de a constata că părțile doresc să ajungă în fața
judecătorului în scopul obținerii unei sentințe.
In fața judecătorului, părțile se exprimau în limbajul comun. Sarcina probei revenea
reclamantului, care aducea în sprijinul afirmațiilor sale fie martori, fie înscrisuri. Întrucât
romanii nu cunoșteau ierarhia probelor, un înscris putea fi combătut cu martori. Părțile puteau
recurge la serviciile unui avocat (patronus causarum). Avocații nu aveau calitatea de
reprezentanți în justiție, ci veneau în sprijinul uneia din părți, prin pledoariile lor.
După ce lua cunoștință de afirmațiile părților, de pledoariile avocaților și de probele
administrate, judecătorul se pronunța potrivit liberei sale convingeri.
Dacă prima fază a procesului avea un caracter consensual, în sensul că presupunea
prezența ambelor părți, faza in iudicio, se putea desfășura și în lipsă. Potrivit Legii celor XII
Table, judecătorul așteaptă până la amiază, după care, în lipsa adversarului, dădea dreptate
părții care s-a prezentat la proces (post meridiem praesenti litem addicito).

 Legisacțiunile de judecată

 SACRAMENTUM

Sacramentum este acțiunea legii prin care se judecau procesele cu privire la proprietate
(sacramentum in rem) și la creanțele având ca obiect anumite sume de bani sau anumite
lucruri (sacramentum in personam).
Sacramentum in rem presupunea utilizarea unor forme solemne, În acest caz, părțile
se prezentau împreună cu obiectul litigios (sclavul) în fața magistratului - prezenţa lucrului în
faţa magistratului era obligatorie.
În faza in iure părţile promiteau să plătească o sumă de bani (sacramentum), dacă vor
pierde procesul, după care se trecea la atribuirea provizorie a obiectului litigios. Partea care
primea obiectul cu titlu provizoriu, trebuia să constituie garanţii, care răspundeau pentru
obiect.
În faza a doua judecătorul pronunţa sentinţa, arătând care din cele două sacramenta
este iustum (justă). Procesul era câștigat de către cel indicat a fi depus suma în mod just. Drept
urmare, cel ce câștiga procesul intra în stăpânirea lucrului și dobândea suma de bani, pe când
adversarul pierdea suma de bani depusă cu titlu de sacramentum.
În cazul lui sacramentum in rem nu se utilizau termenii de reclamant și pârât, deoarece
ambele părți revendicau bunul.
Sacramentum in personam este legisacțiunea utilizată în scopul valorificării
drepturilor de creanță asupra unor sume de bani sau asupra unor lucruri (creanțe cu un
obiect bine determinat). Deși formele acestui tip de proces nu sunt cunoscute în amănunt,
presupunem că în fața magistratului avea loc o dezbatere contradictorie, după care procesul
trecea în faza a doua.

 IUDICIS ARBITRIVE POSTULATIO

Iudicis arbitrive postulatio (cererea de judecător sau arbitru) îmbracă forma unei
dezbateri contradictorii în fața magistratului, urmată de cererea de a se numi un judecător
sau arbitru. Această procedură de judecată era folosită în scopul valorificării creanțelor
izvorâte din sponsio (contract solemn), în scopul ieșirii din indiviziune, precum și în scopul
valorificării drepturilor al cărui obiect trebuia să fie evaluat de un judecător printr-o litis
aestimatio.

5
  CONDICTIO

Condictio (introdusă prin legile Sillia și Calpurnia – sec. II î.Hr) este o simplificare a
lui sacramentum in personam și se aplică în două cazuri: în materie de certa pecunia (o suma
de bani determinată) și în materie de alia certa res (un alt lucru determinat). Activitatea
părților consta intr-o dezbatere contradictorie în fața magistratului, după care, față de
răspunsul negativ al pârâtului, reclamantul îl soma să se prezinte din nou in iure, peste 30 de
zile, în scopul alegerii unui judecător. Partea care pierdea procesul trebuia să plătească o sumă
de bani cu titlu de pedeapsă, dar nu o sumă fixă ca la sacramentum in personam, ci o sumă
variabilă, în funcție de valoarea obiectului litigios.

 Legisacțiunile de executare

 MANUS INIECTIO

Manus iniectio era utilizată în scopul executării acelei sentințe de condamnare care
avea ca obiect o sumă de bani. Deoarece sentința era pronunțată de un particular, era necesar
un nou proces pentru ca magistratul să dispună executarea sentinței.
Dacă după 30 de zile de la pronunțarea sentinței debitorul nu plătea, creditorul îl
ducea în fața magistratului, arătând că sentința de condamnare nu a fost executată. După
îndeplinirea formelor cerute, magistratul aproba cererea creditorului de a-l aduce pe
debitor în închisoarea sa personală, prin pronunțarea cuvântului addico.
Debitorul era ținut în închisoarea creditorului timp de 60 de zile, în condiții
prevăzute de Legea celor XII Table. În acest interval de timp, debitorul era scos la trei târguri
succesive, unde se făcea o anumită publicitate, în speranța că va apărea o persoană dispusă să
îi plătească datoria. Dacă după expirarea termenului debitorul nu platea, acesta putea fi vândut
ca sclav în străinătate (trans Tiberim) sau putea fi ucis.
Aceste consecințe grave pentru debitor puteau fi evitate numai prin intervenția unui
vindex sau prin încheierea unei convenții cu creditorul (în calitate de addictus). Vindex era
o persoană care, în nume propriu, contesta dreptul creditorului. Dacă după verificarea
contestației se constata că vindex nu avea dreptate, acesta urma să plătească dublul valorii
contestate.

 PIGNORIS CAPIO

Pignoris capio (luarea de gaj) era considerată o legisacțiune de executare cu toate că

lipsea caracterul judiciar al acestei acțiuni.
Pignoris capio nu era subsecventă unui proces, nu presupunea prezența magistratului
și nici măcar prezența debitorului. În cazuri specifice, după ce pronunța anumite cuvinte
solemne în prezența martorilor, creditorul putea lua un bun din patrimoniul debitorului.
Creditorul nu putea sa-și însușească acel bun sau să-l înstrăineze, dar, dacă debitorul nu
plătea, putea să îl distrugă.
Bunurile nu sunt luate în scopul valorificării dreptului, ci în scopul exercitării
unor presiuni asupra debitorului.

6
Lecturi suplimentare:

Procedura de judecată în dreptul roman, https://administrare.info/domenii/drept/16713-

procedura-de-judecat%C4%83-%C3%AEn-dreptul-roman

Cr. Pop, Drrept roman. Cazuri practice, Ed. Universul Juridic, București, 2020.