Dezvoltarea Angliei în secolul al XVIII-lea

Curs nr. 5

I. Anglia în vremea ultimilor Stuarți

Evenimentele politice petrecute în societatea engleză între anii 1640 şi 1689,
generate de transformările economico-sociale precedente, au asigurat instituirea unui regim
parlamentar-constituţional devenit clasic, veritabil model pentru alte societăţi şi popoare.
Totodată, regimul nou instituit era chemat să asigure cursivitatea evoluţiei, să ofere cadrul
politic adecvat viitoarelor împliniri, pe multiple planuri, care, însumate, să dea temei
aprecierii unor istorici că secolul al XVIII-lea a fost „secolul de aur” al Angliei.
Compromisul realizat între burghezia şi aristocraţia engleză grupate neuniform în
cele două partide, whig şi tory, a avut ca liant tendinţa lor comună de acaparare a puterii
politice din mâna monarhiei în mod real şi aproape în totalitate şi transformarea acesteia
mai mult într-un simbol decât într-un factor efectiv de conducere în stat. Împrejurări social-
economice obiective şi condiţii politice subiective au înlesnit materializarea scopului
propus.
Devenit monarh englez, Wilhelm de Orania şi-a rezervat însă conducerea politicii
externe, politică ce îngloba într-o mai mare măsură decât până atunci şi soarta Provinciilor
Unite, aliate naturale de acum încolo pentru Anglia. Chestiunile interne l-au preocupat mai
puţin şi, deşi era produsul compromisului dintre whigi şi tory, predilecţia sa a fost orientată
spre ultimii. Alegerile parlamentare din 1690 i-au confirmat opţiunea, încât liderul tory-lor,
lordul Danby, a fost numit în fruntea guvernului.
Principalul pericol intern, în primii ani ai noului regim, venea din partea
sprijinitorilor vechii dinastii şi ai lui Iacob al II-lea, numiţi iacobiţi, având centre de
rezistenţă şi de acţiune îndeosebi în Scoţia şi Irlanda. Mai întâi, irlandezii catolici,
sprijinind readucerea lui Iacob al II-lea la tronul Angliei, vizau – prin victoria acestuia – să
proclame autonomia propriei lor ţări (Irlanda). La rându-le, iacobiţii scoţieni, cu sprijinul
populaţiei sărace din Highland, au organizat o puternică răscoală antiengleză, înăbuşită cu
cruzime de armată, în 1692. Contând pe sprijinul consistent al răsculaţilor conduşi de
lordul Tyrconnel (50.000 de oameni) şi cu ajutor francez, fostul rege a debarcat în Irlanda,
convocând un parlament la Dublin. Dar intervenţia în forţă a trupelor engleze comandate
direct de Wilhelm de Orania l-a silit pe fostul suveran să se reîntoarcă în exil şi pe iacobiţi
să capituleze la Limerick (octombrie 1691). Drept urmare, procesul deposedării
autohtonilor de către învingători s-a accentuat, supunerea Irlandei s-a agravat, amplificând
procesul emigrărilor.
Deşi tratat cu oarecare răceală de supuşii săi britanici, din pricina originii sale
olandeze şi a favoritismelor promovate la curte (în speţă consilierul său olandez Bentinck,
numit duce de Portland), Wilhelm şi-a consolidat cu timpul poziţia, atât în interior, cât şi în
afară. Pe plan intern, crearea Băncii Angliei în 1694 avea să-i asigure monarhului sprijinul
interesat din partea rentierilor care se „înfruptaseră” din împrumutul public de peste
1.000.000 de lire, iar pe plan extern Wilhelm a obţinut recunoaşterea oficială a sa de rege
al Angliei din partea lui Ludovic al XIV-lea, în 1697 (pacea de la Ryswick).
În anul 1701, parlamentul englez a votat Actul de succesiune la tron („Act of
Settlement”), prin care era definitiv exclusă de la domnie ramura directă a Stuarţilor. La
moartea lui Wilhelm, tronul urma să-i revină celei de-a doua fiice a lui Iacob al II-lea, Ana;
iar în cazul în care aceasta ar fi murit fără a avea moştenitori, succesoare devenea
principesa Sofia de Hanovra, verişoară a lui Iacob al II-lea, şi urmaşilor ei, cu condiţia ca
aceştia să fie protestanţi. Actul reglementează şi astăzi succesiunea la tronul Angliei, cu
singura deosebire că dinastia de Hanovra şi-a schimbat numele în cursul primului război
mondial, devenind Windsor. Actul de succesiune mai cuprindea câteva garanţii
constituţionale pe linia diminuării prerogativelor regale. Pe viitor, fiecare act al regelui
trebuia contrasemnat de unul din miniştri, care devenea astfel răspunzător, în timp ce
monarhul începea să dea temei concepţiei potrivit căreia „domneşte dar nu guvernează”.
Urmare directă şi imediată a acestui act, la moartea lui Wilhelm (în urma unui
accident la călărie) în 1702, coroana a revenit Anei, a cărei domnie (1702-1714) a fost
marcată de două importante evenimente: unirea cu Scoţia şi participarea la războiul pentru
succesiunea la tronul Spaniei. Obiectiv mai vechi, unirea politică cu Scoţia, al cărei prim
pas fusese făcut în vremea restauraţiei (1660) prin suveranul comun (uniune personală),
întâmpina, pe de o parte, opoziţia marii nobilimi scoţiene, determinată fie de naţionalism,
fie de motive religioase, şi pe de alta, împotrivirea clerului anglican, ostil bisericii scoţiene,
ca şi a unei părţi a negustorimii. În 1704 parlamentul scoţian a adoptat chiar o lege care
afirma că „Actul de succesiune” (1701) nu era obligatoriu pentru Scoţia, ceea ce îngăduia
revenirea la tron a dinastiei Stuarţilor (prin fiul lui Iacob al II-lea, Iacob Eduard).
Reconcilierea cu guvernul whig de la Londra, realizată prin negocieri, a avut ca preţ:
scutirea temporară a scoţienilor de anumite impozite, recunoaşterea bisericilor
presbiteriene şi extinderea în Scoţia a tuturor drepturilor politice şi a garanţiilor
constituţionale engleze. În schimb, parlamentul de la Edinburgh se autodizolva, scoţienii
fiind reprezentaţi în Parlamentul londonez prin 16 lorzi şi 45 de deputaţi. Potrivit noii
organizări ce desăvârşea uniunea politică anglo-scoţiană, din 1707 cele două state adoptau
numele oficial de Regatul Unit al Marii Britanii.
Viaţa politică internă a fost influenţată, în aceeaşi perioadă, de participarea Angliei la
războiul pentru succesiune la tronul Spaniei, război cauzat de nerespectarea înţelegerii
anterioare în materie, încheiată între Ludovic al XIV-lea şi Wilhelm de Orania, de către
primul. Războiul a reactivat pasiunile politice între whigi şi tory, respectiv partizanii şi
adversarii implicării Angliei în conflict. La început, cei dintâi au avut câştig de cauză: sub
comanda liderului whig, John Churchill, duce de Marlborough, trupele engleze au repurtat
o serie de victorii, împotriva Franţei în Germania şi Ţările de Jos, flota engleză ocupând
Gibraltarul. Cum rezistenţa Franţei s-a prelungit neaşteptat de mult, iar conduita imorală a
liderului whig i-a compromis autoritatea, în interior, victoria pacifiştilor „tory” în alegerile
parlamentare din 1710 a apărut ca firească, iar liderul acestora, Bolingbroke, căruia regina
i-a încredinţat puterea, avea să grăbească încheierea păcii de la Utrecht (1713). Prin ea,
Anglia obţinea Gibraltarul şi monopolul comerţului cu sclavi (negri) în Indiile apusene.
Curând însă şi Bolingbroke avea să se compromită prin complotul urzit, la moartea reginei
Ana (1714), vizând eludarea „Actului de succesiune” şi readucerea la tron a Stuarţilor,
reprezentaţi de fiul lui Iacob al II-lea. Gestul său a trezit reacţia ostilă a populaţiei,
alăturată adversarilor politici, înlesnind recunoaşterea fără dificultate a dinastiei de
Hanovra, ca succesoare a tronului şi totodată, revenirea whigilor – pentru o mai lungă
perioadă – în prim-planul vieţii politice engleze.

II. Epoca primilor regi din dinastia de Hanovra: organizarea şi consolidarea

sistemului parlamentar englez (1714-1760)
Perioada prezenţei la tronul Angliei a primilor doi suverani din dinastia de Hanovra,
George I (1714-1727) şi George al II-lea (1727-1760), a coincis cu afirmarea deplină şi
consolidarea regimului constituţional-parlamentar britanic, până la impunerea modelului
pentru alte democraţii burgheze europene. Întemeiat pe evoluţia de ansamblu şi pe
cerinţele societăţii engleze, sistemul a fost facilitat într-o măsură şi de existenţa unor
condiţii subiective desprinse din mediocritatea ori slăbiciunile vădite ale celor doi regi.
Sprijinit de whigi, duşmani înverşunaţi ai Stuarţilor, George I a avut toate motivele,
inclusiv propriile slăbiciuni (nu cunoştea engleza, atras de vicii, îl preocupau mai mult
posesiunile germane etc.), de a încredinţa conducerea treburilor politice interne liderilor
acestora, nominalizaţi succesiv, începând cu lordul Townshed, Stanhope şi Walpole,
ultimul menţinut la putere vreme de 21 de ani (1721-1742). Lunga guvernare a lui Walpole
a concentrat definitiv puterea executivă în mâinile cabinetului ministerial, răspunzător însă
în faţa Parlamentului. Primul ministru, devenit personaj central al regatului, spre a rezista
în funcţie, trebuia să beneficieze de sprijinul Parlamentului, iar acest sprijin n-ar fi fost
posibil fără slujirea intereselor economice şi politice ale burgheziei şi aristocraţiei
britanice.
Demn de relevat este faptul că la baza sistemului parlamentar englez, devenit clasic,
nu stă o constituţie propriu-zisă. Dar funcţia ei a fost îndeplinită prin cumularea mai
vechilor legiuiri cu caracter general, precum: Magna Charta (1215), Petiţia Dreptului
(1628) sau Declaraţia drepturilor (1689), cu anumite cutume, având, la rându-le, putere de
lege. Principiul fundamental de organizare a puterii în stat – principiu străin sau opus
absolutismului – constă în divizarea puterii deocamdată între rege, cabinet şi parlament. În
atribuţiile regelui, deşi limitate, rămâneau numirea miniştrilor, a principalilor demnitari şi a
generalilor (care erau însă desemnaţi de miniştri), precum şi sancţionarea legilor. Nu purta
răspunderea actelor sale, fiind considerat incapabil de eroare. Cabinetul sau viitorul
Consiliu, era compus din miniştrii selectaţi dintre deputaţii majorităţii, al cărei lider era
numit premier. Dacă între Parlament şi Cabinet intervenea un dezacord, Cabinetul putea
dizolva Camera inferioară (a Comunelor) cu condiţia organizării de noi alegeri, care, de
regulă, sfârşeau printr-o nouă cameră ce emana un nou guvern. Responsabilitatea
miniştrilor faţă de parlament era solidară, demiterea unui ministru atrăgând demisia
întregului cabinet.
Parlamentul deţinea, împreună cu regele, puterea legislativă şi controla actele puterii
executive pe temeiul prevederilor înscrise în Declaraţia drepturilor şi în Actul de
succesiune la tron, conservându-şi organizarea neschimbată din timpul Evului mediu.
Camera superioară (a Lorzilor), numărând 208 membri (în 1714) şi 358 după 1760, era
compusă din episcopi, arhiepiscopi, lorzi ereditari şi lorzi făcuţi de rege. Camera
superioară (a Comunelor), numărând 558 de membri, era compusă din deputaţi aleşi odată
la 7 ani (din 1715; până atunci alegerile organizându-se la 3 ani), de către oraşe şi comitate,
unde dreptul de vot era cenzitar. Dezbaterile, iniţial secrete, au devenit publice spre
mijlocul secolului al XVIII-lea, în reşedinţa londoneză numită Palatul Westminster.
Iniţiativa legilor aparţinea Camerei Comunelor, care, prezidată de un speaker, hotăra
singură asupra chestiunilor ce urmau a fi dezbătute. Proiectele de legi, întocmite cu
sprijinul unor comisii speciale, urmau a fi aprobate de Camera Lorzilor şi apoi sancţionate
de rege, spre a fi puse în aplicare. Cum regele nu mai putea abroga sau suspenda o lege,
sancţiunea regală devenise o simplă formalitate, ilustrată şi prin faptul că după 1707, regele
n-a mai refuzat să semneze vreun bill (lege). Neîndoielnic, sistemul constituţional-
parlamentar englez era cel mai avansat regim politic din Europa veacului al XVIII-lea,
generând aprecieri ostentativ elogioase, printre care şi ale lui Voltaire. Nu înseamnă că era
fără de cusur. Printre reproşurile potenţiale (formulate azi), pot fi înscrise: menţinerea
legislaţiei medievale şi a cutumelor în privinţa alegerilor pentru Camera Comunelor,
practică ce restrângea corpul electoral la doar 160.000 de locuitori, reprezentând 2% din
populaţia ţării.
Apoi, circumscripţiile electorale au rămas neschimbate vreme de secole, generând –
pe fondul apariţiei şi dezvoltării unor oraşe noi – inechităţi flagrante între localităţi. Unele
decăzute, numite „burguri putrede”, depopulate cu timpul, continuau să beneficieze de
numărul de mandate rezervat iniţial, încât un astfel de burg, Old Sarum, nemaiavând decât
cinci case şi un alegător, trimitea în Cameră doi deputaţi, între care unul celebru, William
Pitt. De prisos a mai adăuga corupţia manifestată şi atunci în Anglia (dar nu numai), sau
reprezentativitatea socială a parlamentului, care acoperea, desigur, elita societăţii.
În plan strict politic, deosebirile între whigi şi tory au început a se estompa, încât,
spre mijlocul secolului al XVIII-lea singura chestiune, care îi diviza, era cea de ordin
dinastic: în timp ce whigii erau partizani ardenţi ai dinastiei de Hanovra, tory conservau
oarecare tradiţie iacobistă. De altfel, compoziţia Camerei Comunelor nu se raporta la
existenţa celor două partide, care reprezentau doar 1/3 din efectivul ei. O altă treime era
independentă, iar restul – oportunistă, votând mereu cu guvernele.

III. Viaţa politică engleză la sfârşitul secolului al XVIII-lea

De la urcarea pe tron a regilor hanovrieni, monarhia britanică a acceptat limitarea
rolului ce i se rezervase în conducerea statului. Singurul care a încercat să se abată de la
această cale – devenită ireversibilă în epocă – a fost George al III-lea (1760-1820), primul
suveran ce se considera englez şi prin naştere (“născut şi crescut în ţară”), puternic
influenţat în conduita-i iniţială de ambiţioasa sa mamă. Evident, George al III-lea n-a
urmărit reinstaurarea absolutismului, de neconceput în noile împrejurări, ci doar
imprimarea unei politici personale prin specularea, atât a frământărilor sau fracţionărilor
(fireşti) din cadrul partidelor politice, cât şi a imperfecţiunilor sistemului electoral britanic.
Partidul whigilor, prezentând semnele uzării datorate guvernării de aproape jumătate
de secol, se fracţionase în două grupări: whigii vechi, adepţi ai menţinerii sistemului
parlamentar şi electoral statornicit după glorioasa revoluţie şi tinerii whigi (de stânga),
militând pentru o reformă politică limitată deocamdată la o redistribuire a circumscripţiilor
electorale, care i-ar fi avantajat. Şi în rândul celuilalt partid, al torylor, apăruse un curent
reformist, pe lângă cel tradiţional, al vechilor – ancoraţi în conservatorism, unul al tinerilor
tory, predispuşi la reforme şi împărtăşind opinii ce-i apropiau de tinerii whigi.
Pentru imprimarea năzuitei politice personale din partea regelui, era necesar însă ca
puterea Parlamentului să fie diminuată. Şi cum obiectivul nu putea fi atins printr-o dispută
deschisă, directă, George al III-lea a încercat şi a reuşit pentru o vreme, urmând calea mai
sigură a corupţiei, să transforme Parlamentul într-un instrument al coroanei. Prin bani şi
funcţii au fost cumpărate voturile alegătorilor şi apoi ale deputaţilor, regele asigurându-şi
aproape 200 de deputaţi „independenţi” de partea sa.
Înlăturarea de la guvern a lui W. Pitt (whig) în 1761 şi numirea în funcţia de prim
ministru a lordului scoţian Bute, semnificând transpunerea în practică a manevrelor regale,
a generat o vie agitaţie la nivelul opiniei publice britanice, ilustrată prin aşa-numitul episod
John Wilkes, ziarist arestat din ordinul regelui pentru filipica ce i-o adresase, dar care, în
urma judecăţii, a fost achitat (1762). Era o victorie a principiului libertăţii presei, care a
animat opinia publică şi a determinat în cele din urmă retragerea cabinetului Bute.
Vreme de câţiva ani regele a apelat la serviciile whigilor moderaţi (reprezentaţi
succesiv prin lorzii Grenville, Buckingham şi W. Pitt senior – ca prim-miniştri), spre a mai
domoli agitaţiile populare, fără a renunţa la ideea primatului curţii în viaţa politică internă.
Aceasta s-a văzut, îndeosebi, în deceniul opt, corelat crizei politice din coloniile americane,
când regele şi-a constituit un cabinet din vechii tory, în frunte cu lordul North (menţinut în
funcţie 12 ani, 1770-1782). Prin politica sa intolerantă şi brutală faţă de colonişti
(combătută de bătrânul W. Pitt), acest guvern a împins lucrurile spre ruptura coloniilor de
Anglia prin declanşarea războiului lor de independenţă, război agravat prin amestecul
Franţei şi al Spaniei (din 1778). Înfrângerile suferite de Anglia în acel război a reactivat
protestul opiniei publice engleze împotriva politicii personale a regelui, încât cabinetul
North a trebuit să fie sacrificat (în 1782). Înfrânt acasă şi detronat în America, George al
III-lea a fost tentat, pentru moment, să abdice, dar şi-a revenit curând, mulţumindu-se în
continuare cu rolul strict limitat în cadrul regimului constituţional-parlamentar mult
consolidat în vremea guvernărilor tinerilor tory, în frunte cu W. Pitt junior (1784-1801 şi
1804-1806). Atunci ideologia torystă a căpătat puternice infuzii reformatoare, îmbinând
loialismul monarhic moderat cu constituţionalismul parlamentar, ceea ce conferea
specificitate torysmului şi-l deosebea de majoritatea partidelor conservatoare de pe
continent. Torysmul promova naţionalismul burghez moderat, mai puţin vehement decât
cel continental, dar nu fără a cultiva tendinţele de expansiune colonială şi de hegemonie
mondială, precum şi sentimentul unei superiorităţi britanice faţă de alte popoare.
De pe asemenea platformă ideologică, W. Pitt junior a putut desfăşura o interesantă
politică de echilibru, chiar dacă a eşuat în încercarea de a modifica legea electorală, în
sensul unei mai bune repartiţii a mandatelor de deputat. După izbucnirea revoluţiei
burgheze din Franţa, Pitt a devenit adversarul înverşunat al Franţei revoluţionare şi al lui
Napoleon Bonaparte, organizând el însuşi coaliţiile antifranceze şi urmărind cu tenacitate
să conserve supremaţia maritimă şi comercială a Angliei. Însă, cu excepţia momentului
iniţial (1793-1794) şi până la debarcarea în Portugalia (1808), Anglia a evitat să se
angajeze direct pe continent: a făcut-o totuşi cu consecvenţă cu forţa navală şi prin
mijloacele financiare, fiind prezentă în toate coaliţiile antirevoluţionare şi
antinapoleoniene, până la deznodământul din 1815. Iar victoria finală de la Waterloo n-a
însemnat doar satisfacerea orgoliului naţional (asociat conjunctural cu sentimentele
antifranceze ale altor naţionalisme: spaniol, italian, german sau rus), ci consemna o
incontestabilă supremaţie comercială şi colonială engleză.

IV. Revoluția industrială în Anglia

a) Trăsăturile generale ale economiei engleze în secolul al XVIII-lea
Progresul economic evident încă de la mijlocul secolului al XVIII-lea s-a accelerat
în veacul următor, declanşând mutaţii esenţiale, veritabile revoluţii în diferitele ramuri ale
economiei. Cea dintâi afectată a fost agricultura, domeniu în care apariţia „împrejmuirilor”
se constituise în prolog al transformării proprietăţii funciare în proprietate de tip capitalist.
Treptat, micii proprietari sau posesori au dispărut, locul lor fiind luat de marele proprietar,
devenit – în pofida titlului nobiliar – un întreprinzător capitalist. Marele latifundiu prezenta
avantajul de a fi compatibil cu ameliorările tehnico-organizatorice şi, implicit, cu sporul de
randament şi de rentabilitate. Producţia agricolă a sporit considerabil prin introducerea
noilor tehnici de prelucrare a pământului şi prin rotaţia culturilor, iar introducerea unor
culturi noi şi a plantelor furajere a stimulat creşterea vitelor, cu toate urmările pozitive pe
care domeniul îl implica.
Consecinţă firească a progresului realizat în agricultură, unde ferma gospodărită
direct de proprietar sau prin mijlocirea unui mare arendaş s-a impus definitiv în epocă,
stratificarea societăţii engleze s-a adâncit în mod considerabil, simplificându-se, totodată:
pe de o parte, marii proprietari şi arendaşi, iar pe de altă parte, muncitorii salariaţi
(proletariatul agricol). Procesul de extindere şi de generalizare a fermelor a condus treptat
la depopularea şi apoi dispariţia satelor, prin migrarea locuitorilor spre oraşe. Fenomenul a
avut repercusiuni directe asupra industriei şi comerţului, iar sub raport demografic,
populaţia Angliei a sporit de la 5-6 milioane în 1700, la 9 milioane în 1789.
b) Începuturile revoluţiei industriale
Proces necesar şi complex prin raportare la scară planetară, revoluţia industrială a
debutat în Anglia în ultimele decenii ale veacului al XVIII-lea, continuând prin extindere
pe toată durata secolului trecut şi, în multe regiuni ale lumii, chiar şi în secolul nostru. În
esenţă, ea se defineşte prin trecerea de la producţia manuală, la producţia realizată prin
maşinile-unelte, respectiv, de la stadiul meşteşugăresc şi manufacturier al industriei, la
stadiul producţiei mecanizate de fabrică. Deşi fusese folosită sporadic încă din prima
jumătate a secolului al XVIII-lea în industria mătăsii din Franţa, maşina-unealtă şi-a
generalizat utilizarea abia în ultimele decenii ale aceluiaşi veac, în Anglia, pe temeiul
împrejurărilor specifice, favorabile, şi anume:
a) Anglia dispunea de resurse inepuizabile de materii prime, fie locale (lână, cărbuni,
minereuri), fie din import (colonii);
b) la începutul secolului al XVIII-lea ea ocupa deja primul loc în comerţul mondial,
ajungând spre sfârşitul secolului să deţină, după unele estimări, 9/10 din
tonajul mondial;
c) posesiunile coloniale îi asigurau nu doar materie primă şi forţă de muncă, ci şi piaţă
de desfacere (debuşee);
d) Anglia şi-a perfecţionat un sistem de credit, pus la dispoziţia întreprinzătorilor încă
de la sfârşitul secolului al XVII-lea, prin înfiinţarea Băncii Angliei (1694), a
Băncii Scoţiei (1695) şi a Băncii Regale, care au asigurat o diminuare treptată
a dobânzii şi stimularea investiţiilor;
e) revoluţia industrială a fost facilitată şi de calificarea forţei de muncă, rezultată prin
continua adâncire a diviziunii muncii şi a specializării în cadrul manufacturilor
preexistente.
Toate aceste elemente, nu numai că au favorizat declanşarea revoluţiei industriale,
dar au impus-o ca necesitate, evident nu generalizată, ci pe ramuri sau sectoare ale
industriei, care, la rându-le, au provocat reacţii în lanţ asupra altora. Cea dintâi ramură în
care s-a manifestat revoluţia industrială a fost industria textilă, impulsionată ireversibil
odată cu introducerea şi utilizarea în procesul productiv al maşinii cu aburi. Paradoxal,
aceasta nu era o inovaţie tehnică de ultimă oră: grecii utilizaseră forţa aburului încă din
perioada alexandrină, iar maşini cu aburi folosite sporadic fuseseră realizate, succesiv şi
independent, de francezul Denis Papin (sfârşitul secolului al XVII-lea), de rusul Polzunov
(sfârşitul secolului al XVII-lea) sau de englezul Th. Newcomen (1712). Dar adevăratul ei
inventator este considerat James Watt, cel care a reuşit, în 1781, să realizeze „motorul
universal”, prin transformarea mişcării rectilinii produsă de presiunea vaporilor, într-o
mişcare circulară uniformă şi de mare randament. Utilizarea acestuia a revoluţionat forţa
motrice industrială, cu efecte directe şi imediate în industria extractivă şi siderurgică.
Progresele industriale au reclamat şi determinat la rându-le o perfecţionare a căilor
de comunicaţie; în 1779 s-a construit primul pod metalic cu un singur arc, iar în 1787
prima navă din fier. Căile rutiere au fost revoluţionate prin introducerea sistemului scoţian
de pietruire a drumurilor realizat de inginerul Mac Adam, cunoscut şi astăzi sub numele de
sistemul macadam.
Efectele revoluţiei industriale nu numai cele economice, dar şi cele sociale, implicit
politice, au deversat spaţiul britanic, influenţând evoluţia generală a societăţii omeneşti în
tot cursul veacului al XIX-lea şi propulsând Anglia în poziţia de „atelier al lumii”, de
primă putere comercială şi principală putere colonială.

V. Formarea Imperiului Colonial Britanic

Profitând de poziţia geostrategică avantajoasă (dominantă în Marea Nordului,
controlând prin Canalul Mânecii o mare parte a cabotajului – navigaţie de coastă –
european, de un potenţial economic remarcabil, amplificat după marile descoperiri
geografice, Anglia a recuperat cu uşurinţă rămânerea în urmă faţă de alte puteri coloniale
(precum Spania, Portugalia şi Provinciile Unite) în privinţa expansiunii teritoriale şi a
creării propriului imperiu colonial. Primele sale colonii, în număr de două, le-a dobândit
încă de la începutul secolului al XVII-lea, pe coasta răsăriteană a Americii de Nord, prin
mijlocirea companiilor comerciale şi pe fondul intensificării persecuţiilor religioase
practicate de Stuarţi. Stabiliţi în Virginia sau la Plymouth (Massachusseth), puritanii
englezi s-au organizat în comunităţi închise sub forma unor colonii de emigraţie. Numărul
acestora avea să sporească ulterior până la 13, întinzându-se pe întregul ţărm al
Atlanticului, din Florida până în Canada.
Un alt tip de colonii, în afara celor de emigraţie, l-au constituit coloniile de
exploatare, apărute acolo unde condiţiile climaterice făceau dificilă munca europenilor,
înlocuiţi de regulă cu băştinaşi şi, în special, cu negri. Între primele de acest fel s-au
numărat Barbados (1625), Barbuda (1632), Antigua (1636), Anguilla (1650) şi, mai ales,
Jamaica. Ultimele datează din perioada Republicii şi a Protectoratului, când colonialismul
a încetat de a mai fi o iniţiativă de grup sau privată, devenind o problemă de stat, înscrisă
ca atare în cunoscutele Acte de navigaţie. Ideea călăuzitoare a noii orientări politice,
consacrată prin doctrina mercantilistă, condiţiona bogăţia unei ţări de cantitatea de metale
preţioase pe care o deţinea. Sporul ei era posibil numai prin menţinerea unei balanţe
comerciale active (exportul să depăşească importul), care, la rându-i se putea realiza: fie
prin sporirea producţiei-marfă, fie prin bogăţiile sustrase din colonii. De aici, tendinţa de
subordonare completă a acestora, atât din punct de vedere economic, cât şi politic,
orientare ce a definit politica Angliei faţă de colonii în prima fază a vechiului Imperiu,
până în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea. În această fază, atenţia a fost centrată pe
coloniile de exploatare (îndeosebi cele din Marea Caraibelor), mult mai rentabile pentru
metropolă decât cele de emigraţie, care, puteau deveni chiar un concurent al acesteia.
Dar expansiunea colonială engleză n-a vizat doar America şi zona Caraibelor, ci a
continuat în emisfera estică: în 1662, prin căsătoria cu infanta spaniolă, Carol al II-lea a
obţinut de la socri – Bombay, cedat ulterior Companiei Indiilor orientale, iar spre sfârşitul
secolului avea să dobândească şi Calcutta (iniţial Fort William). Suita cuceririlor s-a
prelungit în Africa, cu dobândirea treptată a punctelor strategice din drumul spre India şi
anume Gambia, Sierra-Leone sau Sf. Elena. În vremea războiului de succesiune la tronul
Spaniei, Anglia a mai obţinut Gibraltarul şi insula Minorca, încât, la începutul secolului al
XVIII-lea (pacea de la Utrecht-1713) dispunea de posesiuni coloniale în toate regiunile
globului.
În paralel, Anglia şi-a asigurat un profit considerabil din practicarea pe scară largă a
comerţului cu sclavi (aproape în exclusivitate sclavi negri africani, necesari marilor
plantaţii portugheze şi spaniole din cele două Americi), domeniu în care – prin mijlocirea
Companiei Mării Sudului – a obţinut de la spanioli dreptul de monopol (asiento) exercitat
vreme de jumătate de secol (1713-1759).
Conflictele politico-militare de la mijlocul secolului al XVIII-lea, precum războiul de
succesiune la tronul Austriei sau războiul de 7 ani, i-au oferit Angliei noi prilejuri de a-şi
extinde cuceririle în detrimentul altor puteri şi în primul rând al Franţei. Profitând de
stângăciile politicii externe franceze, cantonată în problematica continentului european,
Anglia şi-a concentrat atenţia spre colonii, realizând două importante victorii în dauna
adversarei sale, în India şi Canada. În prima, poziţia preponderentă a Franţei a fost
eliminată după 1763 (tratatul de la Paris), aceasta mai stăpânind doar câteva centre până la
începutul secolului al XIX-lea, când Anglia a reuşit să cucerească întreaga Indie – devenită
principală colonie a Imperiului britanic. Cucerirea Canadei, rod al unor acţiuni succesive şi
de durată, cu prime încercări materializate segmentar încă din 1667 şi continuate la
începutul secolului al XVIII-lea (prin pacea de la Utrecht, Franţa ceda Angliei Acadia şi
Terra Nova), a fost parafată prin acelaşi tratat de la Paris din 1763, act ce semnifica pentru
Anglia momentul de apogeu al Vechiului Imperiu. E drept că în privinţa Canadei, care
dispunea de o numeroasă şi compactă populaţie franceză sau francofonă, tratamentul
aplicat de metropolă a fost altul decât în cazul altor colonii. Astfel, prin aşa-numitul
Quebec Act (1774), în Canada era recunoscută legislaţia civilă franceză şi libertatea
cultului catolic, iar pe lângă guvernatorul englez funcţiona un consiliu compus din
notabilităţi autohtone.
Flexibilitatea autorităţilor – asigurând neutralitatea coloniştilor francezi în vremea
războiului de independenţă a coloniilor engleze din America de Nord – s-a menţinut şi
ulterior, în condiţiile echilibrării etnice (franco-engleze) a populaţiei noii colonii britanice.
Prin Canada Act (1791), provincia era împărţită, după criterii etnice, în Canada de Jos, cu
populaţie preponderent franceză şi legislaţie corespunzătoare şi Canada de Sus, în jurul
Lacului Ontario, unde opera legislaţia britanică. Fiecare provincie avea un guvernator şi un
consiliu, ai cărui membri erau numiţi de rege, precum şi o adunare legislativă aleasă prin
vot cenzitar.
Din a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, politica colonială britanică a fost
reconsiderată în sensul intervenţiei hotărâte a statului în gospodărirea marilor beneficii
asigurate de colonii (beneficii aparţinând până atunci aproape exclusiv marilor companii şi
acţionarilor lor). Prin India bill (1784) bunăoară, Compania Indiilor Orientale era
subordonată unui consiliu de control, format din doi membri ai Consiliului de miniştri
(guvern) şi patru consilieri numiţi de rege.
Chiar dacă încercările britanice de penetrare în Japonia şi China au eşuat, nu aceeaşi
soartă au avut acţiunile lor în Oceania şi Australia, unde, după călătoriile celebrului
explorator James Cook (1768-1779), Australia a fost treptat colonizată, începând cu părţile
ei răsăritene, devenite, din 1788, loc pentru deportarea delincvenţilor.
Şi cu toate că primise o grea lovitură prin desprinderea de Imperiu, în urma
războiului de independenţă, a celor 13 colonii din America de Nord, începutul secolului al
XIX-lea, marcând sfârşitul războaielor cu Franţa republicană şi napoleoniană, consacra –
pentru aproape un secol – supremaţia maritimă şi colonială a Angliei, dorită şi înscrisă
astfel, încă din 1770, de James Thompson, în imnul naţional al ţării: „Rule Britain, rule on
the waves”. Puternicul ei patriotism industrial îndemna de acum încolo Anglia să acorde o
atenţie sporită aflării unor noi debuşee şi nu “coloniilor de exploatare”, Noul Imperiu –
spre deosebire de cel Vechi – având drept fundament industria şi nu comerţul. În secolul al
XIX-lea, baza sa teritorială, mult mai largă, avea drept centru Oceanul Indian în locul
Antilelor, iar mercantilismul a fost înlocuit cu libera concurenţă, politică ce o avantaja net
în competiţia cu celelalte puteri coloniale. Eliminând guvernarea autoritară şi impunând
sistemul autoguvernării coloniilor (dotate cu instituţii legislative de largă competenţă),
Anglia nu numai că a prevenit izbucnirea a noi mişcări de independenţă şi a asigurat
menţinerea sistemului colonial, dar a realizat şi acel export de civilizaţie în colonii, care a
conservat respectul durabil al acestora pentru metropolă şi coroană (vezi cazul Canadei,
Australiei, Hon-Kong ş.a.).