Societatea franc-masonică „Dacii Liberi”.

A.K.A. Adunarea Arheologilor. :)))

SUBIECTE – EUROPA MODERNĂ.

 1. ÎNCEPUTUL EPOCII MODERNE. CRONOLOGIE ȘI
POLITICĂ.

 principalele cauze ale intrării într-o nouă epocă: renașterea și umanismul; descoperirea
continentului american; dezvoltarea mercantilismului; scăderea autorității Papei datorită
abuzurilor de putere și a reformei lui Luther.
Cronologia evenimentelor importante.
 unificarea Castiliei și a Aragonului.
 realizarea Imperiului lui Carol Quintul (1519-1556).
 alianța dintre Francisc I al Franței cu Imperiul Otoman (1536) împotriva Habsburgilor .
 Prin pacea de la Chateau-Cambresis, se încheie războiul dintre Franța și Habsburgi
pentru dominarea Peninsulei Italice, Franța renunță la pretențiile pentru Italia, dar
păstrează portul Calais și orașele Metz, Tours și Verdun.
 se destramă Imperiul lui Carol Quintul; Filip al II-lea devine rege al Spaniei (a deținut și
Țările de Jos, Ducatul de Milano și Regatul Napoli și al Siciliei în Europa; în 1580 devine
și rege al Portugaliei).
 1588- eșecul Armadei trimise asupra Angliei.
 revoluția din Țările de Jos (1566-1648):
 prima revoluție politico-socială din istoria Europei;
 domnia autoritara a lui Filip al II-lea, taxele prea mari și inchiziția au fost
principalele motive pentru izbucnirea revoltei;
 Wilhelm de Orania (guvernatorul Țărilor de Jos) era liderul mișcării;
 mișcarea a fost susținută în special de nobilime și burghezie;
 în 1579- se realizează Uniunea de la Utrecht;
 în 1581- Declarația de la Haga; Provinciile Unite își
declară independența
 în anul 1584- Wilhelm de Orania este asasinat
 În 1585, se realizează o alianță între Țările de Jos și
Anglia. 6000 de trupe englezești comandate de contele
 Leicester debarcă în Olanda. contele Leicester devine
guvernator al Provincilor Unite.
 1607- victorie decisive a flotei olandeze împotriva Spaniei
la Gibraltar; Spania este forțată să încheie armistițiu de 12
ani cu Provinciile Unite și să le recunoască independența.
 1648- prin Pacea de la Westphalia se recunoaște
independența Provinciilor Unite pe plan internațional.
 reformele protestante:
 -reforma luterană: în 1517 sunt afișate cele 95 de teze la ușa bisericii din
Wittenberg;
 1520- Martin Luther este excomunicat
 Confesiunea de la Augsburg; luteranismul începe să se răspândească în
Germania cu sprijinul unor princip, care profit de situație pentru a confisca
averile bisericilor catolice. luteranismul continuă să se răspândească în Țările
Scandinave, Ungaria și Transilvania.
 În 1523, Bucer instituie o reformă la Strasbourg inspirată după cea luterană.
Zwingli o instituie la Zurich
 În 1536, Jean Calvin realizează lucrarea Institutio religionis christianae. Calvin
se stabilește la Geneva în 1541, de unde calvinismul se va răspândi în n
Germania, Europa Centrală, Scoţia, Anglia şi Franţa.
 între 1536 și 1539, Henri al VIII al Angliei desfințează bisericile Catolice din
regat, punând bazele anglicanismului.
 războiul civil din Anglia:
 Carol I dizolvă Parlamentul cu scopul de a mări taxele (1627).
 se instaurează un nou Parlament în 1628. Noul Parlament îl forțează pe rege să
semneze Petiția Dreptului.
 timp de 11 ani, Carol I nu mai convoacă parlamentul, însă datorită unor tensiuni
dintre rege si Parlament (încercarea eșuată a regelui de a aresta 5 membri din
Parlament), izbucnește primul conflict dintre tabăra regelui și cea a
parlamentarilor(1642-1646). Carol I este înfrânt și capturat.
  regele duce o serie de negocieri cu scoțienii pentru a interveni în Anglia.
izbucnesc o serie de revolte regaliste.
 armata parlamentară înfrânge rebeliunile antiparlamentare și armata scoțiană
(1648-1649).
 Carol I este judecat și declarat vinovat de înaltă trădare.
 regele este executat pe data de 30 ianuarie a anului 1649.
 între 1649 și 1651 Anglia se află sub conducerea de facto a Parlamentului,
instaurându-se așa-numitul Comonwealth.
 se va încerca îndepărtarea amenințărilor regaliste venite din Scoția și Irlanda,
unde se refugiaseră cei loiali casei regale, astfel Scoția și Irlanda sunt cucerite
până în 1651.
 între 1653 și 1659 se instaurează protectoratul englez sun conducerea lui Oliver
Cromwell, ulterior sub conducerea fiului său Richard (doar din 1658).
 Carol al II-lea devine rege al Angliei (1660) încercând să mențină bunăstarea
Parlamentului.
 în 1685, Iacob al II-lea devine rege al Angliei, Scoției și Irlandei; încearcă să
instaureze catolicismul și să domnească în mod absolut
 Revoluția Glorioasă
 regele este îndepărtat de la putere și este adus în locul său ajunce conducătorul
Olandei, Wilhelm de Orania
 în 1689 se realizează Declarația Drepturilor. Anglia devine o monarhie
constituțională.
 CHESTII DIN CURSUL PREDAT DE LEANCA.

Este dificil de indicat un început al ideii de „Europa”. Abordarea federalistă, văzută

în cazul politologiei, nu are o origine înfiripată în istorie, întrucât ei încearcă explicarea
istoriei Europei, ca o istorie federalistă a continentului, ceea ce nu este o abordare coerentă.
Istoria Europei are coordonate imprecise. Unii cercetători pot percepe istoria
continentului prin prisma întinderii creștinismului, din Imperiul Roman până dincolo de
limesul roman. Această concepție, de „Europă Creștină”, s-a cristalizat în special în fața
amenințării Islamului în Evul Mediu. Amenințarea otomană asupra Austriei și Spaniei era
dublată și de un conflict cu evidente nuanțe religioase. Cu cât amenințarea Islamului a devenit
mai importantă, mai relevantă, apartenența la o unitate religioasă/culturală s-a consolidat.
Cu toate acestea, evenimente precum Marea Schismă, petrecută în 1054, schisma
protestantă, sau chiar căderea Constantinopolului și jefuirea acestuia în mod repetat de
cruciați, au dus la concluzia că echivalarea Creștinismului ca un element determinant al
istoriei Europei este una dificilă.
Secolul XVI a debutat cu un fapt deosebit de însemnat, cu consecințe pe termen lung.
Înconjurată de Habsburgi, atât din est, cât și din sud, Franța găsește o soluție
controversată: propune o alianță cu Imperiul Otoman, văzut ca reprezentare a „inumanului”
pentru creștini. Pentru restul continentului, această idee era una de neconceput.
În contextul internațional, această alianță franco-otomană a dăinuit mult timp .
Otomanii din acele vremuri aveau una din cele mai importante și bine pregătite armate ale
Europei. Alianța s-a materializat la scurt timp, otomanii debarcând la Marseille și atacând
fortificațiile austriece, prin Italia.
De iure, alianța a fost una întocmită din considerente religioase, însă de facto,
alianța a fost una în special materialzată militar, cât și prin capitulații acordate regelui
Franței.
În perioada modernă, în contextul expansiunii otomane, această amenințare este
dublată și de expansiunea Rusiei. La acea vreme, Rusia a rămas mai puțin cunoscută
Europei decât era, la acel moment, Lumea nouă.
Jefuirea Romei, din timpul lui Carol Quintul, în 1527, a fost perceput de italieni într-o
cheie Antică, germanii fiind considerați barbarii. Carol Quintul devine văzut drept un
ocrotitor al barbarilor, și se reanimează antagonismul/contrastul antic nord (Barbaricum)-
Sud (lumea civilizată).
Secolul XVIII schimbă geografia antagonismului Barbaricum-Civilizație. Din punct
de vedere politic, estul, un spațiu conservator, caracterizat prin absența democrației,
omniprezența autocrației, devenind noul Barbaricum, în timp ce Vestul devine spațiul
civilizat.
Cu toate acestea, Rusia se implică activ în comerțul European, începând cu Petru
cel Mare, devenind o putere regională. Astfel, situația Rusiei devine din ce în ce mai bună
în ochii occidentalilor.
În 1761, pentru prima dată, armatele ruse intră în Berlin, în contextul Războiului de
7 ani. Prusia lui Frederick cel Mare a creat multe pamflete, prin care a urmărit
demonizarea armatelor rusești. După încheierea păcii, în 1763, Frederick a fost puternic
interesat de încheierea unei alianțe cu Rusia, care urma să fie îndreptată asupra Austriei.
 2. EVOLUȚIA RELAȚIILOR INTERNAȚIONALE IN SECOLUL
AL XVIII-LEA. ASPECTE GENERALE.

 Războiul Nordului (1700-1721):

 se formează o coaliție între Danemarca, Polonia și Rusia.
 Danemarca atacă Holsteinul, stat aliat cu Suedia, iar Polonia atacă Livonia, parte
din regatul suedez. Carol cere ajutorul flotelor Angliei și Republicii Olandeze prin
intermediu unor tratate mai vechi .
 Carol reușește să asedieze Copenhaga, forțând Danemarca să încheie pace
separată .
 regele suedez debarcă în Livonia și reușește să provoace retragerea trupelor
poloneze .
 armata Suediei se îndreaptă spre Narva, care e asediată de către trupele ruse
conduse de către țarul Petru cel Mare. victoria decisivă a lui Carol al XII-lea
(1700) .
 în 1702, Carol al XII-lea intră în Cracovia, instaurându-l în fruntea Poloniei un
rege marionetă (Stanislas Lesczeynski), în timp ce trupele ruse ocupă Ingria,
Narva și Dorpat până în 1704, începând construcția noului oraș Sankt Petersburg
peste ruinele cetății Nyenskans.
 Carol al XII-lea pornește cu armata spre Moscova fără a încerca să reocupe
teritoriile cucerite de către țar.
 pentru a asigura armata cu provizii, datorită vremii ploioase care încetinea
transportul de provizii din spre Riga, Carol ordonă marșul spre Ucraina pentru a fi
aprovizionat de către trupele cazace conduse de Ivan Mazeppa. Țarul află de
trădarea lui Mazeppa, îi împrăștie trupele și atacă coloana de provizii din spre
Riga .
 bătălia de la Poltava (1709) se încheie prin victoria zdrobitoare a lui Petru cel
Mare și refugiul lui Carol al XII-lea în Moldova la Bender.
 în urma unor conflicte cu otomanii, Carol se întoarce în Suedia în 1714 .
 1715- se pierd orașele Stralsund și Wismar în favoarea coaliției formate din
Prusia și Hanovra. Are loc pacea de la Atland cu Rusia.
  Carol pornește într-o campanie de iarnă în Norvegia. Este ucis de artileria daneză
de la Fredericksten (1718). este succedat la conducere de către sora sa Ulrica
Elenora
 Războiul de 7 ani (1756-1763):
 combatanți: Prusia, Regatul Marii Britanii, și Hanovra pe de-o parte
și Austria, Regatul Francez, Rusia, Suedia, Spania, regatul Napoli și Regatul
Siciliei pe de altă parte.
 este primul război din istorie care s-a purtat pe toate continentele .
 Franța și aliații ei sunt înfrânți.
 scade puterea colonială a Franței, Marea Britanie devine puterea colonială
dominantă, India este ocupată de către britanici, se impun noi taxe asupra
coloniilor americane cu scopul de a se plăti datoriile de război.
 sistemul de alianțe al Franței/ Les alliances de revers:
 a fost o serie de alianțe realizate de Franța, pentru a contracara, inițial,
înconjurarea habsburgică.
 Ideea în jurul căreia se bazau, era declanșarea unui al doilea front de operațiuni
militare, în cealaltă parte a continentului, opozanții Franței (mai ales Habsburgii),
fiind nevoiți să lupte într-un război pe 2 fronturi.
 Cu timpul, aceste alianțe vor deveni primordiale în politica externă franceză a
secolului 18.
 Principalii aliați ai Franței au fost Suedia, Polonia și Imperiul Otoman cu scopul
de a opri răspândirea autorității Habsburgilor în Europa.
 3. PRUSIA IN RELAȚIILE INTERNAȚIONALE ALE
SECOLULUI AL XVIII-LEA. ASPECTE GENERALE.

Prusia ia naștere, inițial, sub forma unui ducat, aflându-se in componența regatului
Polonez și nicidecum în Sfântul Imperiu Roman. În urma negocierilor din 1525 din Cracovia,
care a pus capăt războiului Polono-Teuton, Ordinul Teutonilor a luat sfârșit, iar fostul maestru al
ordinului, Albert I a fost declarat duce de Prusia, avându-l drept suveran pe regele
Sigismund/Zygmund cel Bătrân al Poloniei.

Linia lui Albert I se sfârșește pe cale directă atunci când fiul său, Albert Frederick moare
fără a avea vreun moștenitor bărbat la tron. În schimb, fiica acestuia era căsătorită cu Ioan
Sigismund de Brandenburg, fapt care a asigurat uniunea celor doua state sub o singura dinastie in
1618 când Albert Frederick moare.

Cu toate acestea însă, Brandenburg-Prusia continua sa fie sub suzeranitate Poloneză până
în anul 1656 când, în cadrul celui de-al doilea război nordic, acesta primește întregul ducat de la
regele Suedez și, mai mult de atât, suveranitate completă. Astfel, întreaga dinastie de
Hohenzollern, sub conducerea lui Frederick Wilhelm I și-a dobândit autonomie completă în a-
și gestiona afacerile interne, dar și externe.

Prusia va continua sa rămână un ducat până in anul 1701, când succesorul lui Frederick
Wilhelm, Frederick al III-lea a declarat Prusia drept regat, cu toate că aceasta acțiune nu a
fost sancționată la nivel Imperial, fapt care a determinat ca Frederick să devină “Rege în
Prusia”, și nu Rege al Prusiei la nivelul titulaturii acordate.

Frederick va fi succedat de către fiul sau, Frederick Wilhelm I in 1713, care a pus cu
adevărat Prusia pe fața hărților Europene. Acesta a urmat să întreprindă o serie de reforme
militare, și a dezvoltat primele doctrine militare faimoase prusace care, cu timpul, au condus
la formarea statului modern german. Mai mult de atât, acesta a extins statul prusac prin
câștigurile teritoriale în Pomerania, făcute în urma Marelui Război Nordic.

În 1740, acesta este succedat de către fiul său, faimosul Frederick al II-lea, supranumit
“cel Mare”. Spre deosebire de tatăl său, el și-a focalizat interesul asupra științelor umaniste,
dezvoltând codul civil prusac, reformând sistemul juridic dar și punând bazele sistemului actual
de învățământ.

Pe plan internațional însă, acesta s-a remarcat prin câștigurile teritoriale făcute în urma
războaielor Sileziene din 1740 – 1763, unde Prusia a reușit sa dobândească cea mai bogată
provincie din componența Imperiului Austriac. Mai mult de atât, acesta a aliat Prusia
intereselor Marii Britanii, dobândind un prieten împotriva Habsburgilor, Franței și a Rusiei.

Cel mai important dintre aceste conflicte a fost cel de-al treilea, care s-a soldat cu
dobândirea întregii regiuni, și anume Războiul de șapte ani, care a durat din 1756 pana in
1763. La baza acestui conflict care s-a manifestat pe întregul mapamond, din îndepărtatul Indus
până in Americi a fost realinierea diplomatica din 1756, unde Prusia a intrat într-o alianță cu
Marea Britanie, in timp ce Austria s-a aliat cu fostele ele rivale, si anume Franța si Rusia.

Cu toate ca nu avea același renume și afinitate marțiala precum tatăl său, Frederick cel
Mare a reușit să își focalizeze resursele în așa o manieră încât, în ciuda faptului că războiul inițial
s-a soldat cu înfrângeri copleșitoare pentru armata Prusacă, acesta a reușit să se folosească de
doctrina dezvoltată de către tatăl său și, în 1757, planul războiului s-a schimbat drastic, cu toate
că nu a reușit să o forțeze pe Maria Tereza, Împărăteasa austriacă, să negocieze – ajungându-se
ca războiul să se prelungească pentru șapte ani. Tratatul de pace s-a ținut in Hubertusburg,
unde Frederick și-a retras trupele din Saxonia, iar Maria Tereza a recunoscut oficial apartenența
Sileziei la Prusia.

Acest război l-a consacrat pe Frederick cel Mare ca fiind unul dintre cei mai mari
conducători militari ai Europei Moderne, și unul dintre premergătorii Germaniei actuale,
acțiunile sale, care au destabilizat perpetuu Austria, au condus succint, la dominația Prusacă
asupra spațiului German.

În 1772 are loc prima împărțire a Poloniei, în concordanță cu Austria si Rusia, Prusia
reușește să asigure cale liberă între teritoriile proprii, dobândind Danzig-ul, actualul Gdansk, și
devenind primul rege al Prusiei, atât de facto, cât si de iure. Celelalte două aveau sa fie
întreprinse de către succesorul sau, Frederick Wilhelm al II-lea, care a anexat Polonia de nord-
vest, punând capăt republicii. Toate aceste câștiguri însă, au fost pierdute odată cu Tratatul de la
Tilsit din 1807, unde Prusia pierde o treime din teritoriu, odată cu bătălia de la Jena.
 4. RUSIA ȘI EUROPA ÎN TIMPUL ȚARULUI PETRU I.

1) Primii ani.

La 27 aprilie 1682, țarul Fiodor al III-lea a murit, fără a desemna succesorul, dintre
cei 2 frați ai săi: Ivan (fratele mai mare, de 16 ani, dar cu probleme psihice) și Petru (pe atunci
la vârsta de 10 ani, unul din frații săi vitregi). Țarevna Sofia conduce o răscoală a Streliților,
garda personală a țarului, în urma căreia obține acceptarea numirii a 2 țari simultan, Ivan
(devenit Ivan al V-lea) și Petru (devenit Petru I).

În octombrie 1689 se întoarce la Moscova, după ce țarevna Sofia este trimisă la o

mănăstire.

Pe 20 ianuarie 1695, declară mobilizarea armatei pentru un război împotriva

Imperiului Otoman, dorind să cucerească Marea Azov. La scurt timp, primește vestea că
fratele său vitreg, a murit subit la Moscova. În contextul războiului cu Otomanii, Petru
realizează faptul că are nevoie de o flotă. O va primi și, cu ajutorul ei, va obține prima sa
victorie. În iulie 1696, cetatea Azov este ocupată. Acest război a fost un succes pentru Rusia,
și i-a asigurat, pentru prima dată, un port la o mare, aproape de spațiul economic
european.

2) Marea Ambasadă.

După succesul din timpul războiului cu Imperiul Otoman, Petru decide că este
nevoie ca statul său să obțină informații, în vederea creării unei adevărate flote rusești.
Petru își propune, astfel, un dublu scop pentru statul său: Pe de o parte, dorește transformarea
internă a Rusiei. Pe de altă parte, dorește deschiderea ei spre Marea Baltică și Marea Neagră.

Formată din 250 de persoane, „Marea Ambasadă” părăsește Moscova în Martie 1697,
Petru călătorind incognito sub numele de „Piotr Mihailov”. Prin această călătorie, Petru
urmărește dobândirea de cunoștințe în ceea ce privește marina, armata, precum și
obținerea susținerii statelor occidentale pentru un război împotriva Imperiului Otoman.

Ajunge în state vest europene, precum Olanda, Franța și Anglia. Regele Wilhelm de
Orania, la acea vreme rege al Angliei și al Olandei, îi dăruiește lui Petru un corabie, numit The
Royal Transport. El dorește să împărtășească supușilor săi toate cunoștințele cumulate în timpul
acestei călătorii

Marea Ambasadă este nevoită să se întoarcă brusc înapoi în Rusia, în urma primirii
unui mesaj, prin care Petru află de o nouă revoltă a streliților. El se întoarce înapoi în
Rusia cu un număr deosebit de mare de arme, instrumente științifice și matematice. Pe
drum el recrutează experți tehnici și militari care să ajute la dezvoltarea Rusiei.

3) Reforme.

Întors în Rusia din așa-numita Mare Ambasadă, Petru realizează mai multe decrete,
care urmau să schimbe radical societatea rusă. Prin acestea, țarul rus urma să consolideze
Rusia, puterea monarhului fiind una absolută, el conducând după modelul autocratic al
statelor occidentale:

 Omoară și dizolvă Streliții;

 Dă un ucaz prin care se interzice bărbaților să-și lase barbă. Cei care doreau
să o facă, trebuiau să plătească un bir.
 La 4 ianuarie 1700, hotărăște printr-un ucaz ca oamenii de la curte și
funcționarii să poarte haine maghiare; apar voci care protestează, zicând că
aceste haine nu sunt bune pentru climatul din Rusia.
 La 20 decembrie 1699 – ucaz prin care se schimbă sistemul calendaristic de la cel
tradițional1 la cel occidental2. Cu toate acestea, Petru nu decide instituirea
calendarului gregorian. În urma reformelor realizate de el, unii oameni îl
considerau pe Petru ca fiind „antihristul”, deoarece „Biblia spune că Antihristul
are să schimbe vremea”.
 În 1702, femeilor li se îngăduie să participe la întrunirile de societate.
Logodna devine obligatorie.
 În 1714, Petru schimbă statutul familiilor aristocratice, prin care împiedică
fărâmițarea pământului. Se renunță la titulatura de „boier”, în favoarea
titlurilor nobiliare occidentale (ex. conte, baron, duce, mare duce etc.).

1
. Numărătoarea anilor începea de la 1 septembrie.
2
. Numărătoarea anilor începând de la 1 ianuarie.
  În 1722, Petru cel Mare va redacta Tabela Rangurilor, o listă oficială a
pozițiilor și rangurilor din armată, guvern și din curtea Imperiului Rus, în
contextul conflictelor interne cu aristocrația ereditară rusă, boierimea. Această
Tabelă va rămâne în funcție până la revoluția din 1917. Toți oamenii obișnuiți
care atingeau unul din nivelurile din aceasta erau înnobilați.
Învățământul a fost, de asemenea, un domeniu de interes pentru Petru. Dezvoltarea
acestuia a avut un caracter practic, de utilitate, și a permis multor tineri din orășenime să
beneficieze de acesta, alături de nobili.
Țarul și-a menținut atenția și asupra armatei. El înființează o școală de tragere în
1699, una de artilerie, o academie navală, o școală de medicină, existând astfel de școli în
fiecare gubernie, pentru fii de nobili care se pregăteau să intre în serviciul statului.
Pentru a rezolva problema moștenitorilor (deoarece Petru nu a avut decât un singur
fiu, Alexei, care a fost executat în 1718), țarul a emis o lege prin care i se oferea suveranului
puterea de a-și desemna moștenitorul.

4) Petru cel Mare și implicarea sa în Marele Război Nordic.

Pentru a-și putea îndeplini viziunea sa pentru Rusia, ca aceasta să devină un stat
„occidentalizat” și modern, un jucător-cheie în comerțul european, Petru a căutat să obțină
un port cald. În acest sens, începând cu anul 1700, el a intrat într-o coaliție formată din
Danemarca, Saxonia și Polonia, cele 2 din urmă având același suveran (Augustus al II-lea).
El profită de tinerețea lui Carol al XII-lea, pentru a obține provinciile baltice ale sale (Livonia).
Nu a reușit din prima, el fiind nevoit să poarte un război de lungă durată. În urma victoriilor sale
împotriva Suediei, el decide construirea unei fortificații noi, peste vechea cetate Nyenskans,
numită „cetatea Petru și Pavel”, care va deveni mai târziu orașul Sankt Petersburg, situat pe
estuarul Nevei.

În urma victoriei sale de la Poltava, împotriva regelui suedez și a hatmanului Ivan

Mazeppa, din 1709, Rusia începe să ia locul Suediei în geopolitica europeană. Cu toate
acestea, victoria de la Poltava este urmată de înfrângerea armatelor lui Petru la Stănilești
(1711). În urma conflictului ruso-turc, Imperiul Otoman reobține Azovul. De asemenea,
prin Tratatul de la Prut din 1711, Imperiul Otoman impune Rusiei ca aceasta să nu
intervină în politica internă a Poloniei; regele suedez și ostașii săi, urmau să primească
acces prin Rusia, fiind protejați de otomani, urmau să se întoarcă în Suedia.

În același timp cu războiul împotriva Suediei, Rusia recrută specialiști, cu ocazia

numeroaselor călătorii în străinătate, și se folosește de prizonierii suedezi pentru a dezvolta
tehnica oțelului, în care suedezii aveau o adevărată tradiție. Rusia își dezvoltă, astfel, o
adevărată „industrie” de armament și navală.

Victoria lui Petru în Marele Război Nordic a dus la stabilirea acesteia ca Mare
Putere europeană. Portul de la Sankt Petersburg devine, începând cu 1720, unul din cele
mai active centre de comerț ale Europei. În 1721, după încheierea războiului cu Suedia, Petru
va fi proclamat de către Senat ca fiind împărat. Rusia capătă, astfel, statutul de Imperiu.

5) Călătoria în Franța (1717).

La 7 mai 1717, Petru își face intrarea în Paris, fiind escortat de un regiment de grenadieri,
dorind să fie primit de regele Franței. La a doua zi după, i se prezintă regentul, Petru arătându-se
nemulțumit. Pe 10 mai, regele Franței, însoțit de o numeroasă escortă, merge la hotelul unde era
cazat țarul (Hotel des Lesdiguières).
În Franța, Petru vizitează grădinile Tuilleries, studiază lucrările la Pont-Tournant, merge
la Domul Invalizilor, unde este primit foarte bine de armata franceză 3 . Petru speră, în contextul
răcirii relațiilor sale cu Anglia, ca Franța să renunțe la apropierea franco-suedeză, apropiindu-se
mai tare de Rusia. Cu aceasta, Franța va semna o convenție de întrajutorare militară și
comercială.
La plecarea sa din Franța, Petru își declară atașamentul față de „această țară harnică,
primitoare, primitoare și ușuratică”.

3
Mănâncă alături de ei, din aceeași supă, de multe ori îi numește chiar „camarazi”.
 5. EXPANSIUNEA RUSIEI IN TIMPUL ECATERINEI A II-A.
ASPECTE GENERALE.

Ascensiunea Ecaterinei a II-a la tronul Rusiei a fost puțin spus surprinzătoare.

Originea ei (prințesă a unui ducat din Sfântul Imperiu, de o importanță redusă) nu ar fi putut
prevedea o asemenea devenire a viitoarei țarină Ecaterina a II-a.
În urma morții țarinei Elisabeta, urmașul ei a fost un nepot al lui Petru cel Mare,
care va urca la tron drept Petru al III-lea. Însă acesta s-a dovedit a fi un lider rusofob și
germanofil. Deciziile sale, de a schimba tabăra Rusiei, alăturându-se regelui Frederick cel
Mare al Prusiei, a dus la detronarea rapidă a sa, el fiind înlăturat chiar de soția sa. Aceasta
va prelua puterea, fiind proclamată țarina Ecaterina a II-a.
Ea și-a asumat în întregime conducerea statului, dând dovadă de o inteligență
nemaiîntâlnită până atunci, lăsându-se dominată rar de favoriții ei din curtea rusească.
Ecaterina a II-a este un exemplu de necontestat al unui suveran iluminat. Ea favorizează
învățământul, dovedește toleranță față de credincioșii de rit vechi 4, precum și față de
numeroasele religii din cadrul vastului ei imperiu. Ecaterina a II-a va continua opera lui Petru
cel Mare, prin politica ei de deschidere a Rusiei către occident, desăvârșind consolidarea
unei monarhii autocratice după modelul francez, fiind sprijinită de nobilimea posesoare de
pământ.
Spre Sfârșitul domniei sale, Ecaterina cea Mare încheie unirea pământurilor rusești,
extinzând imperiul și aducându-l pe locul său de merit, ca mare putere europeană. Toată
Ucraina revine Rusiei, frontiera Imperiului ajunge la Nistru în 1792, prin Pacea de la Iași.
În 1783, Georgia de Est trece sub administrație rusească, iar statul rus participă la
cele 3 împărțiri ale Poloniei: din 1772, 1793 și 1795, împreună cu Prusia și Austria.
În expansiunea sa, Rusia s-a folosit cu ingeniozitate de rivalitatea manifestă a
Marilor Puteri, precum și de amestecul din ce în ce mai evident al acesteia în Imperiul
Otoman. Jacques Droz afirma că „diplomația europeană privea indiferentă la asemenea
evenimente”
Ecaterina a II-a a acordat atenție foarte mare propagandei politice peste hotare. Ea
are corespondențe cu Voltaire, Diderot, Grimm și alți reprezentanți ai iluminismului. În

4
Numiți “RASKOLNICI”
călătoriile sale în Rusia, Ecaterina invită constant monarhi (Iosif al II-lea) și ambasadori, pentru a
rezolva și probleme de politică internațională.
Prin anexările realizate în timpul ei, populația Rusiei a crescut deosebit de mult, cu
1/3. Mai mult, Rusia atrage mulți balcanici creștini, dar și oameni din restul Europei, în
special germani, colonizați în zona Volgăi, și fostul Hanat al Crimeii.
În ciuda succeselor sale, mai ales în politica externă, Rusia a fost zguduită din
interior de un război țărănesc, condus de Emilian Pugaciov. Nucleul acesteia a fost în Urali
și zona Donului, spațiu unde cazacii au avut o influență considerabilă. Acest conflict a fost
atât de agresiv, încât Rusia a fost nevoită să încheie tratatul de la Kuciuk-Kainargi în 1774,
deși victorioasă, mai repede decât dorea, pentru a aduce trupe de pe frontul otoman,
pentru a înăbuși răscoala.
1) Reforme.

O primă reformă realizată de Ecaterina cea Mare a fost una în domeniul administrativ,
din 1775, prin care crește numărul guberniilor de la 12 la 50. Prin aceasta, ea subordonează
nobilimea ce deținea până atunci putere la nivel local, guvernatorii fiind numiți de suveran
și, astfel, depindeau doar de dorința acestuia.
O altă reformă este una socială, realizată în 1785, prin care se definește statutul legal
al nobilimii. I se codifică toate privilegiile acordate acesteia anterior. Cu toate acestea, țarina
refuză limitarea drepturilor proprietarilor asupra șerbilor lor, ceea ce a dus la agravarea
situației acestora, ei putând fi vânduți și cumpărați. Pe lângă acestea, Ecaterina extinde șerbia
și în sudul Rusiei, spațiu unde nu exista până atunci. Evoluția industrială a Rusiei are loc,
favorizând din ce în ce mai evident nobilimea. Această politică, de asuprire a țărănimii, a dus
la apariția a numeroase răscoale, cel mai important moment de menționat este războiul țărănesc
condus de Emilian Pugaciov, între 1773-1775.
 6. SITUAȚIA INTERNAȚIONALĂ A IMPERIULUI OTOMAN IN
SECOLUL AL XVIII-LEA.

INAINTE DE SECOLUL 18.

 in secolele 15-16, imperiul otoman a devenit una dintre marile puteri

mondiale ca urmare a politicii sale de cuceriri desfășurată sub conducerea unor
sultani precum Mahomed Cuceritorul (1451-1481) sau Soliman Magnificul (1520-
1566).
la începutul sec 17, stăpânirile turcilor se întindeau pe trei continente .
 ( !!!!in caz de întreabă: pe continentul asiatic, Asia Mică, o parte a Transcaucaziei,
Siria, Peninsula Arabică şi Irakul, pană la frontierele Persiei, pe urmă Nordul
Africii, din Egipt pană in Algeria, in timp ce in Europa era vorba de întreaga
Peninsulă Balcanică, o mare parte din Ungaria, Crimeea şi Nordul Mării Negre,
pană la gurile Donului; cele două voievodate românești, Moldova şi Ţara
Românească, precum şi principatul autonom al Transilvaniei)
 sultanul era considerat liderul religios al musulmanilor purtând titlul de calif
otomanii împărtășeau convingerea ca statul si civilizația lor erau superioare
celorlalte fiind destinate unei dominații mondiale.
 tendințele expansioniste ale otomanilor ii vor pune intr-un conflict aproape
permanent cu principalii lor vecini. La E cu Persia si la V cu statele crestine .

Imperiul Otoman traversează un proces de decădere pe parcursul secolelor

XVIII-XIX, proces care se va reflecta prin regresul său militar şi teritorial.
Stagnarea economică, anarhia internă, deficitul bugetar, revoltele armatei şi ale
guvernatorilor locali ajung să devină trăsături caracteristice ale imperiului.
 SECOLUL 18.
Pe plan extern:
 In general, secolul al XVIII-lea înregistrează acelaşi efort, lipsit de succes, al
turcilor de a face faţă atacurilor Austriei şi Rusiei. Cu toate acestea, tendinţa
dominantă de regres este întreruptă uneori de mici succese temporare, ceea ce
arată că imperiul mai găsea, totuși, resurse să reziste, nefiind atat de “bolnav”.
 aceasta perioada de decadenta militara începe o data cu înfrângerea la Viena in
1683 și se termina cu invazia lui napoleon in Egipt in 1798.
 în Moldova, in 1711 și în 1716, în Țara Românească, se instaurează domniile
fanariote.
 Imperiul Otoman cunoaşte o nouă perioadă de redresare internă in aşa-numită
“Eră a Lalelelor”5, dintre anii 1708 (sau 1718...am găsit in 2 surse 2 ani diferiți)-
1730.
-între 1716-1718 a avut loc un război austro-turc, care a izbucnit din dorința
Imperiului Otoman de a schimba condițiile Păcii de la Karlowitz6. În 1714 a
izbucnit un conflict cu Republica Venețiană, de partea căreia s-a alăturat în
1716 Imperiul Habsburgic. Mai întâi austriecii au cucerit tabăra principală a
turcilor. Apoi au cucerit Belgradul si Timișoara; în același timp, mai multe corpuri
de armată au pătruns in Țara Românească unde s-au ciocnit de trupele locale.
După mai multe înfrângeri, otomanii au acceptat Pacea de la Passarowitz7.

5
Perioada este lipsită de mari conflicte. Numele acestei perioade a fost dată de moda
folosirii lalelelor în societatea otomană. Perioada Lalelei a fost propice dezvoltării artei, culturii
și arhitecturii.
6
A fost semnat in ianuarie 1699 la sfârșitul războiului austro-turc din 1683-1697 în care turcii au
fost înfrânți. Turcii au cedat Austriei cea mai mare parte a teritoriului Ungariei și au renunțat la
vasalitatea Transilvaniei. Tratatul de la Karlowitz a marcat începutul declinului Imperiului
Otoman în Europa de Est și a stabilit monarhia habsburgică ca putere dominantă
în Europa centrală.
7
Iulie 1718. Belgradul a fost principalul câștig al Austriei, completat de Timișoara, Banatul și
Oltenia.
 în 1730 se încheie Era Lalelelor, prin detronarea lui Ahmed al III-lea. Succesorul
său, Mahmud I, între 1736 si 1739 a recâștigat nordul Serbiei și Oltenia.
 în 1741, se semnează un pact militar cu Austria, unde Rusia va deveni principalul
inamic datorită ambițiilor sale expansioniste.
 între 1768-1774, va avea loc un război ruso-turc încheiat prin tratatul de la
Kuciuk-Kainargi (1774). Turcii sunt înfrânți. Rusia obține o serie de drepturi
politice și economice în cadrul Imperiului Otoman, printre care se observă cel de a
permite creștinilor din Imperiu să navigheze (să emigreze) sub steagul Rusiei
și cel de a construi o biserică la Constantinopol (proiect care nu s-a realizat).
Poarta se obligă să desființeze privilegiile comerciale turcești și să se
îngrijească de drepturile creștinilor. Cu alte cuvinte, Rusia asumă neoficial
rolul de protectoare a creștinilor din Imperiul Otoman.
 se poate considera că așa-numita „chestiune orientală” începe o data cu
înfrângerea din 1774. De acum înainte, problemele legate de criza şi moștenirea
Imperiului Otoman vor rămâne in permanență în atenția marilor puteri.
Slăbiciunea Porţii va periclita mereu pacea continentală, constituind o tentație
pentru politica de expansiune a statelor din zonă şi un risc potențial de tulburare a
echilibrului european.
 Charles Gravier, conte de Vergennes, a fost un om politic si diplomat francez. A
fost ministru de externe in timpul domniei lui ludovic al 16. Înainte de a fi
ministrul de externe, a fost reprezentatul Franței în Imperiul Otoman in 1755. A
fost trimis inițial ca ministru plenipotențiar și, apoi, ca ambasador propriu-zis.
Rolul său era de a convinge turcii sa „răspundă” amenințărilor Rusiei către
Polonia. După alianța Franței cu Austria si Rusia, Vergennes încearcă mai mulți
ani să-i convingă pe turci să nu mai atace Rusia sau Austria. În 1768, acesta s-a
reîntors in țară (el nu reușise să provoace un război intre Rusia si Turcia ,fiind
chemat înapoi.).
Pe plan intern:
 În Epoca Lalelelor, înalta societate otomană a dezvoltat un apetit uriaș pentru
lalele, care erau folosite la orice ocazie. Laleaua ajunsese să fie un simbol al
aristocrației și privilegiaților. Moda vestimentară a încorporat la rândul ei pasiunea
pentru lalele. Lalelele au devenit omniprezente în piețele de flori, dar și pe
produsele textile. Bulbii de lalele au devenit o marfă căutată, cumpărată la un preț
din ce în ce mai mare de către bogații epocii. Perioada Lalelei a fost propice
dezvoltării artei, culturii și arhitecturii. Stilul arhitectural și al decorațiilor a
devenit mult mai elaborat în această perioadă, fiind influențat de stilul baroc
CATEVA ASPECTE DESPRE SEC 19.

 în acest secol adevăratul inamic devine Rusia, și începe seriosul declin al

imperiului turc.
 va fi un secol de „luptă” intre puterile creștine pentru teritoriile imperiului otoman.
 Războiul Crimeii 1853-1856.
 1877-1878 Războiul ruso-turc.
 -in 1839-1876 este o perioada de reorganizare (tanzimat) a imperiului inițiată de
Mahmud al II. Au avut loc o serie de reforme importante care aveau ca si scop
modernizarea imperiului. Reformele au încercat să-i integreze pe nemusulmani și
pe cei de alte naționalități în societatea otomană prin asigurarea unor drepturi
egale.

 introducerea primelor bancnote (1840).
 reforma codurilor de procedură penală și civilă după model francez
(1840).
 abolirea sclaviei și a comerțului cu sclavi (1847).
 în 1876 a fost prima constituție otomană, care scădea puterea sultanului.
 7. SEMNIFICAȚIA TRATATULUI DE LA KUCIUK-KAINARGI
(1774).

- Semnat în 1774, în urma războiului ruso-turc din acel an, în localitatea Kuciuk-Kainargi,
Bulgaria. De departe cea mai umilitoare lovitură adusă Imperiului Otoman, care
pierde controlul absolut asupra navigației în bazinul Mării Negre, Rusia obținând
suveranitate asupra cetății Azov și a cetăților din peninsula Kerci. – se deschid
strâmtorile către Mediterană .
- Imperiul Otoman pierde hanatul Crimeii, care devine independent – sultanul rămâne
liderul religios al tătarilor musulmani.
- Se permite drept ortodocșilor să navigheze liber sub steagul Rusiei și se dorește
construirea unei biserici ortodoxe la Constantinopol – proiectul rămâne nerealizat .
- Imperiul Otoman promite să se îngrijească de drepturile supușilor creștini și
promite drept la liberă imigrație spre Rusia a locuitorilor din Principate.
- Imperiul Rus primea neoficial drept de a proteja creștinii din Imperiu (în ciuda
faptului că acest lucru nu este stipulat, ci doar interpretat) și va interveni în Principate
în moduri repetate (ocupațiile militare din 1806-1812 și 1828-1834).
- Rusia trimite consuli în Imperiul Otoman care să reprezinte Biserica Ortodoxă și
care să se îngrijească de așezămintele sfinte din Ierusalim.
- Bucovina este cedată Austriei pentru a se recunoaște legitimitatea tratatului .
- Pentru prima oară în istorie un tratat internațional privea și situația Principatelor .
- Puterea de influență a Rusiei crește după semnarea tratatelor de la Iași (1792) și București
(1812).
 8. ROLUL SFÂNTULUI IMPERIU ÎN SISTEMUL
INTERNAȚIONAL. ASPECTE GENERALE.

Sfântul Imperiu Roman a fost marcat de o nesfârșită necroză in epoca moderna –

ajungându-se la punctul in care aceasta formațiune s-a dovedit incapabila de a se racorda
la cerințelor vremii, si drept consecință, sa sfârșească in 1806, ca o consecință directa a
războaielor Napoleoniene.

Acesta nu era un singur stat centralizat, şi nici nu era o națiune-stat. În schimb, era
divizat în sute de entități individuale guvernamentale, fiecare dintre ele fiind guvernată de
către diverse tipuri de guverne, acestea manifestându-se fie prin republici, teocrații sau
monarhii. Însă, fiecare reprezentant deținea titulatura de prinț, şi avea capacitatea de a vota
pentru un viitor împărat. Existau însă, anumite regiuni care erau administrate direct de către
puterea imperială.

Această entitate era recunoscută ca fiind adevăratul şi legitimul succesor al

Imperiului Roman, având în vedere faptul ca împărații săi erau proclamați drept Împărați
Romani de către papalitate. Prin această investitură, Sfântul Imperiu s-a utilizat de
prerogative pentru a-şi extinde jurisdicția în afara granițelor imperiale, către întregul
continent European, ca apărător al creștinismului.

Anul 1683 este remarcat ca fiind începutul perioadei moderne pentru Germania, unde
armata Imperială, condusa de regele Polonez Jan Sobieski, a reușit să înfrângă o armată otomană
şi să paralizeze total Imperiul Otoman. Ceea ce a urmat, şi anume perioada modernă a
Germaniei, este caracterizată de dualismul Prusaco-Austriac, ambele puteri încercând să o
domine pe cealaltă, şi prin extensie, întregul spațiu german – atât prin mijloace şi factori
indirecți, dar şi direcți.

Cu toate ca inițial, Austria s-a dovedit puterea dominantă, o serie de înfrângeri politico-
militare au condus la decăderea acesteia în favoarea Prusiei. Războaie şi conflicte importante în
care Austria s-a implicat, cu rezultate negative, sunt Războiul Succesiunii Spaniole (1701 –
1714), Războiul Succesiunii Poloneze (1733 – 1735), şi Războiul Succesiunii Austriece (1740 –
1748), ultimul fiind prima dată când Prusia lui Frederick cel Mare şi-a afirmat statutul de putere
europeană, învingând decisiv armata Austriacă, şi dobândind o mare parte din Silezia.

Societatea germană, şi în special cea din provinciile estice erau dominată de către
nobilime, având în vedere faptul ca Sfântul Imperiu Roman la acea vreme nu era un stat bine
industrializat, majoritatea populației fiind regăsită în domeniul rural, şi nu in cel urban. Acești
nobili, denumiți Junkers aveau control absolut asupra țărănimii, şi reprezentau în permanenta
afacerile statului.

Cel mai de seamă război însă, a fost cel de 7 ani, care a durat din 1756 pana in 1763,
care a depopulat drastic atât Austria cât şi Prusia, unde cea din urmă a ieșit învingătoare –
dar a şi cauzat pierderi ireconciliabile în rândurile Franței şi a Rusiei, care de asemenea au avut
de suferit grație implicării în război de partea Austriei, pentru a estompa ascensiunea Prusacă.

Începând cu anii 1750, Germania începe să se detașeze de Franța sau Italia pe plan
cultural, afirmându-se curentul “Aufklaerung”, care a transformat radical cultura
germană, şi mai mult de atât, a afirmat limba germană ca fiind o limbă filosofică şi
ştiinţifică. Evident, acest demers a condus la sponsorizarea cadrelor culturale autohtone,
nemaifiind nevoie de a apela la artiști Francezi sau Italieni pentru somptuoasele cerințe ale
nobilimii.

Cel mai important efect al Aufklaerung-ului a fost conturarea, si cristalizarea identității

comune de care toți germanii erau posesori, trezind aceasta dorință de consolidare a unui singur
stat german, în componența căruia să se afle toate statele de sorginte germană, şi să înlocuiască
actualul sistem imperial la care se aflau în perioada de până atunci.

Ultimul stagiu al Imperiului, si probabil cel mai important, a fost reprezentat de

către războaiele napoleoniene. Începând cu anul 1792, Franța revoluționară intră în
conflict direct cu diverse state si entități imperiale. Niciun alt război de pana atunci nu avut
consecințe mai dure decât războiul pe care l-a purtat cu Napoleon în 1804, când Napoleon s-a
proclamat Împărat al Francezilor, iar Împăratul Francisc s-a declarat Împărat al Austriei, cel
dintâi a urmărit desființarea completă a Sfântului Imperiu Roman, fapt care s-a împlinit odată cu
înfrângerea suferita de către trupele imperiale conduse de Austria in 1806 la Austerlitz.
 In urma acestui eșec colosal, multe dintre principatele germane s-au declarat
independente de voința imperială în luna Iulie din 1806 şi au format propria lor
confederație, şi anume cea a Rinului. Împăratul Francisc a fost obligat de contextul
geopolitic al vremii să renunțe la titulatura de Împărat Roman şi să anuleze orice instituție
imperială, dizolvând astfel întreaga ierarhie instituțională care a menținut Imperiul timp
de aproape un mileniu. Acest demers a fost inițiat pentru a evita potențiala umilință prin care
Napoleon s-ar fi declarat el însuși, Împărat Roman, astfel făcându-l pe Francisc al II-lea propriul
său vasal.

Sfântul Imperiu nu a fost reformat după înfrângerea lui Napoleon, dar s-a înființat o nouă
entitate politică, şi anume Confederația Germană, care a fost dominată de către aceeași dualitate
politică dintre Prusia şi Austria, şi s-a sfârșit în 1866 când Prusia s-a declarat independentă şi a
creat Confederația Nord-Germană care, ulterior, s-a materializat in cel de-al doilea Imperiu
German.
 9. POLITICA FRANCEZĂ FAȚĂ DE EUROPA ORIENTALĂ.
ASPECTE GENERALE.

Spre sfârșitul secolului al XVIII-lea Franţa întreținea 42 de ambasadori în țările străine cu

care avea relații diplomatice fiind considerată marea putere în acest domeniu.

Europa de est
Restructurarea diplomaţiei europene era la începutul secolului al XVIII-lea o realitate de
necontestat.
La finele secolului ale XVII-lea și al și începutul sec al XVIII-lea vaste teritorii
considerate periferice au intrat în sistemul european al relațiilor internaționale, printre acestea se
numără Rusia.
Pentru prima dată, în 1716, în Almanach royal, publicat în Franţa, au fost puse figurile
Romanovilor pe lista familiilor monarhilor europeni, situație datorată fără nici o îndoială
alinierii, intrării Rusiei, alături de celelalte puteri, în concernul sistemului diplomatic european.
La 7 mai 1717, Petru își face intrarea în Paris, escortat de 300 de grenadieri călări
declarând că vrea să fie primit de regele Franței. A doua zi după sosire, înaintea țarului se
prezintă regentul. Această vizită a avut ca scop ieșirea din izolare a Rusiei și afirmarea sa ca o
nouă putere europeană.
Între 1733-1738 Franța a avut o poziție și în ceea ce privește războiul de succesiune la
tronul polonez iar în septembrie 1733 Stanislas (susținut de Franța) este ales ca rege al Poloniei,
lucru care stârnește nemulțumiri în rândul Austriei și Rusiei. În contextul unei atmosfere
tensionate în Europa Franța caută să pună presiune asupra Rusiei 8 (cu ajutorul Suediei și a
Imperiului Otoman).
În 1763 apare o altă criză dinastică în spațiul polonez, în care Franța se implică iarăși,
susținându-l pe Xavier de Saxa. Diplomația franceză considera Polonia o piesă foarte importantă
în calea Rusiei. Încercările diplomaţiei secrete a regelui francez însă nu au adus francezilor
rezultatele scontate: în condiţiile în care Franţa a refuzat să accepte reglarea chestiunii poloneze
cu Rusia, iar în cele din urmă candidatul sprijinit de Rusia a avut câștig de cauză.
Franţa nu putea, potrivit lui Choiseul, care a reluat după 1766 conducerea afacerilor
străine franceze, să lase fără răspuns deplasarea sensibilă a echilibrului european. Polonia
reprezenta pentru statul francez un important obiectiv al politicii sale externe: în acest sens, după
1768, Confederația de la Bar (în Podolia) a beneficiat de numeroase subsidii din partea Franţei.
Cum opoziția internă nu putea să facă faţă presiunii armatei ruse, diplomații francezi au găsit
8
Rusia era aliată cu Austria.
oportun a atrage împotriva Rusiei armata otomană, ducând la un nou război Ruso-Turc ce se
încheie cu victoria rușilor în 1774 prin tratatul de la Kuciuk-Kainargi, acest lucru a însemnat și o
înfrângere diplomatică a Franței.

Imperiul Otoman.
Intrarea Imperiului Otoman în sistemul de relații internaționale se datorează conflictului
dintre francezi și habsburgi, Franța acordând o atenție specială Imperiului Otoman. Fiind una din
țările care aveau reprezentanți diplomatici permanenți la Constantinopol.
Statele europene occidentale, în general, s-au ferit să aibă relații foarte strânse cu
Imperiul Otoman. Aceste relații erau mai degrabă fructul unei colaborări economice, al unor
interese comerciale. Apoi, în condiţiile luptei pentru supremaţia continentală dintre Franţa şi
Habsburgi, turcii au început a avea susținerea primilor.
Pericolul otoman pentru creștinătate a contribuit într-o anumită măsură, după tratatele de
la Westfalia, la o apropiere între Franţa şi Imperiu. Această apropiere a fost însă una formală,
fără consistență. În 1664, Köprülüzade Fazil Ahmed Paşa, succesorul lui Mehmet Köprülü din
1661, şi-a condus trupele până la Saint-Gotthard. El a fost oprit de către Mantecuccoli cu o
armată în care se afla şi un contingent francez.
Kara Mustafa, mare vizir în 1676, a reluat politica de expansiune, care, ca şi în timpul lui
François I şi Soliman, s-a bucurat de favorurile diplomaţiei franceze, interesată în slăbirea
împăratului Austriei.
Pe de altă parte, francezii susținuseră anterior Veneția în timpul asediului Candiei.
Această ambiguitate a diplomaţiei franceze a stârnit nemulțumirea turcilor care cereau adesea
explicații ambasadorilor francezi de la Constantinopol. De altfel, după episodul Candiei, un vas
francez a trebuit să-l ridice pe ambasadorul francez de la Constantinopol, misiunea acestuia fiind
considerată „încheiată”.
Ludovic al XIV-lea, încă din primii ani ai domniei sale personale, a făcut eforturi
diplomatice pentru reînnoirea Capitulațiilor9. Acestea au rămas însă în suspans datorită
conflictelor în care turcii s-au angajat, dar şi datorită politicii duplicitare a Franţei, care a
participat la război alături de coaliția antiotomană. În toată această perioadă, trebuie precizat
faptul că sultanul nu a avut la Paris niciodată un ambasador permanent. Primirea de către regele
francez a unui agent turc ce aducea o scrisoare era un eveniment excepțional.
Prietenia franco-turcă începea neștirbită. Ea a continuat să domine, cu câteva întreruperi,
întreaga istorie politică a Mediteranei şi a sud-estului Europei. În 1676, regele a readus în
9
Reluate la Constantinopol, de către Nointel, noul ambasador francez, negocierile au fost extrem de lente.
Redactarea textului Capitulațiilor reușindu-se abia în 1673. Pentru Franţa, avantajul principal al Capitulațiilor din
1673 a constat în reducerea generală a dreptului de vămuire asupra produselor importate. Mai târziu, s-a dovedit că
sultanul a recunoscut şi protectoratul francez asupra rezidenților şi călătorilor catolici din Imperiul Otoman. În
revanșă, nu era făcută mențiunea obligatorie, care tradiţional era impusă naţiunilor străine, de a se plasa sub
protecția „steagului Franţei” şi a consulilor regelui.
discuţie ideea formării unei alianțe antihabsburgice. Oferta a fost reînnoită în 1677, tot fără
succes însă. Tensionarea relaţiilor după „episodul Candiei” s-a menținut apoi până după marele
eșec turc din faţa Vienei, când sultanul a dispus reluarea cât mai grabnică a discuțiilor cu Franţa.
Menţinerea status quo cerut de către Constantinopol era acum o misiune imposibilă, chiar şi
pentru diplomația franceză.10
Politica aberantă, fără logică, a regelui francez în chestiunea religioasă a avut
repercusiuni foarte grave asupra Franţei, atât pe plan intern (prin migrarea unei importante părți
dintre protestanți; de aici importantele efecte asupra economiei), cât şi pe plan extern, ea având
menirea de a izola Franţa şi de a ridica împotriva acesteia o coaliție multinațională.
Tradiționala alianță franco-otomană fusese puternic zguduită de către Războiul de Şapte
Ani. În urma tratatului semnat la Versailles, în 1756, Franţa se apropiase de Austria, adversarul
din Balcani al Porţii. Apropierea statului francez în timpul războiului şi de Rusia a agravat şi mai
mult relaţiile dintre Versailles şi Constantinopol.
Anul 1763 a adus cu sine nu doar o nouă pace continentală, ci şi o nouă configurație a
sferelor de interes, de influență în acelaşi timp. Poziţia privilegiată a diplomaţiei franceze în
Europa Orientală fost puternic marcată. Nu doar influență franceză a cunoscut un puternic recul,
ci şi statele pe care diplomația franceză le-a susținut multă vreme: Suedia, Polonia şi Imperiul
Otoman.

10
O altă problemă ce privea oarecum relaţiile franco-otomane era legată de pirații algerieni, mai mult sau mai puţin
controlați de către sultan. Aceştia l-au deranjat foarte mult pe regele francez.
 10.IZBUCNIREA REVOLUȚIEI FRANCEZE. ASPECTE
GENERALE.

A) Cauze.

Deși reprezintă o reală putere europeană în perioada lui Ludovic al XIV-lea, spre
sfârșitul secolului XVIII se remarcă la extremitățile bătrânului continent dezvoltarea unor
state care ar putea amenința poziția Franței. În acest sens, se remarcă activitatea lui
Charles Gravier comte de Vergennes (ministru de externe din 1774) care va susține coloniile
din America de Nord într-un conflict armat împotriva coroanei britanice, în speranța
spălării rușinii suferite în timpul războiului de șapte ani. Fondurile oferite nu vor fi însă
folosite cum trebuie de către americani, iar tratatul de pace semnat în 1783 va fi criticat de
contemporani, considerându-se că este mult mai favorabil aliaților decât Franței.

La problema dificultăților economice (accentuate de conflictele militare din epocă –

Războiul de șapte ani, Războiul de independență american - și vizibile rapid – criza olandeză,
când nu poate rezista armatelor prusace) se vor adaugă în mod necesar inexistența unei
mobilități sociale în cadrul vechiului regim și absența taxării cu reprezentare. Practic, deși
starea a treia este cea mai numeroasă, iar anumiți membri ai acesteia reușesc să strângă un
capital considerabil, ei nu primesc titluri nobiliare (scutiri de taxe și reprezentare în
Parlament). Mai mult, recoltele proaste și creșterea excesivă a prețurilor pentru bunurile
alimentare de consum (pâinea, de exemplu, ajunge să coste în medie 88% din salariul unui
muncitor în 1789). La toate acestea se adaugă răspândirea ideilor iluministe în cadrul
societății educate, atât prin metode tradiționale (saloane literare), cât și pe cale subversivă (a
se vedea lucrările Marchizului de Sade) .

De menționat este că regele nu mai era stăpânitorul PROPRIU-ZIS al statului, ci

încă de la Ludovic al XIV-lea, puterea aparținea birocraților parlamentari, care își vor
consolida cu timpul poziția. Cu toate acestea, regele rămâne în mentalul colectiv simbolul
Franței La acestea trebuie adăugată opinia negativă pe care o parte a populației (în continuă
creștere) o are despre rege. O critică adusă acestuia a fost faptul că nu a putut face rost de un
moștenitor masculin pentru o perioadă limitată, circulând zvonuri despre relația lui cu Marie
Antoinette (mai ales prin pornografia politică tipărită pe pamflete).
 Au existat totuși și încercări de rezolvare a problemelor economice, observându-se
în acest sens activitatea lui Charles Alexandre de Calonne și Jacques Necker, care
înaintează proiecte de reforme cu speranța diminuării nemulțumirilor, printre care cea
mai importantă este implementarea taxelor pentru stările întâi și a doua (clerul și
nobilimea).

B) Perioada 1787-1791 – izbucnire și ascensiunea politică a revoluționarilor.

Este convocată în această perioada Adunarea Stărilor Generale – pentru prima oară
de la 1614 – iar fiecare dintre stări primește un singur vot. Proiectele de reformă nu pot
înainta deoarece stările unu și doi vor vota mereu împotriva lucrurilor propuse de starea a
treia (cea mai mare din punct de vedere numeric). Nemulțumirile stării a treia cu privire la
sistemul guvernamental vor rezulta în fondarea unei adunări proprii, numită Adunarea
Națională, în urma așa numitului Serment du Jeu de Paume (Jurământul din curtea de tenis) –
20 june 1789. Se remarcă în aceasta intelectuali capabili ca Maximilian Robespierre și Georges
Danton, ori chiar membri ai stărilor de sus care să se alăture stării a treia – contele de Mirabeau
și Marchizul de Lafayette. Începe să se formeze partidul radical al Iacobinilor.

Protestele acestei Adunări devin mai intense, regele chemând armata să înconjoare
Parisul, lucru care enervează și mai tare protestatarii. Adunarea Națională creează Garda
Națională, în rândurile cărora se vor alătura și membri ai Gărzii Franceze (armata de stat).
Garda Națională, alături de protestatari, în iulie 1789 va invada Hotel des Invalides (un spital
militar) pentru obținerea unor arme de foc și mai târziu Bastilia pentru praf de pușcă.
Violențele ating un apogeu prin plasarea capului comandantului militar de Launey în
vârful unui par și purtarea acestuia prin oraș. Violențele care vor urma acestui moment au
fost încurajate de Jean-Paul Marat.

26 august 1789 este redactat documentul fundamental Declarația drepturilor

omului și cetățeanului prin care sunt puse bazele sistemului democratic european. Cu toate
acestea, populația încă era nemulțumită (a se vedea situația pâinii). La 5 octombrie 1789 un
grup de 7000 de femei (la care se vor adăuga și alți protestatari, numărul ajungând probabil la
peste 10 mii) mărșăluiesc spre Versailles, unde regele conchide asupra cererilor poporului:
se întoarce alături de ei spre Paris și conduce statul cu ajutorul guvernului revoluționar. În
această perioadă, Ludovic va încerca să câștige favorile noului guvern prin susținerea
proiectelor acestuia. Din dorința de a începe o inițiativă de a-și recupera țara, cuplul regal va
încerca să plece în Austria în iunie 1791, însă va fi prins la graniță, iar ca rezultat el este văduvit
de autoritare politică, Franța devenind o monarhie constituțională

C) Soarta lui Ludovic și ruptura iacobinilor și girondinilor.

În urma incidentului de la Champ du Mars (iulie 1791) se accentuează schisma

ideologică dintre girondini (moderații) și iacobini (radicalii). Primii doreau păstrarea lui
Ludovic, dar acesta să aibă doar o funcție simbolică, ceilalți doreau eliminarea lui de pe
scena politicii franceze. Iacobinii câștigă teren în Adunarea Națională.

Nobilimea, speriată, va emigra spre centrul Europei, iar tensiunile internaționale – din
frica pătrunderii unor idei revoluționare și în alte locuri – cresc. Franța declară război Austriei,
conflict la care se va alătura și Prusia, care amenință printr-o scrisoare cu grave represalii orice
acțiune întreprinsă împotriva lui Ludovic. Efectul a fost contrar, iar în 1792 revoluționarii
pătrund în palatul regal, forțându-l pe Ludovic să se refugieze în sala Adunării Naționale
(redenumită Adunarea Legislativă). Soarta acestuia este supusă unui vot, decizându-se să i se
suspende întreaga putere politică și să i se retragă titlul de rege, care a fost înlocuit cu cel
de cetățean (cetățean Ludovic Capet).

Pe 22 septembrie 1792 este declarată republica franceză, iar simbolurile monarhiei

au fost distruse. În aceeași perioadă, așa-numiții sans culottes vor băga în închisori membri
ai clerului și ai nobilimii. Aceștia, din cauza influenței pe care o aveau articolele lui Jean-
Paul Marat, vor fi executați în ceea ce se va numi „masacrul din septembrie”. Catolicismul
este schimbat cu cultul rațiunii. Este instituit un calendar revoluționar care să îl înlocuiască pe cel
Iulian.

Schisma girondinilor cu iacobinii se va lărgi în lunile următoare în urma procesului

lui Ludovic Capet (găsit vinovat), verdictul execuției fiind decis de o diferență de un singur
vot (361 – execuție, 360 – exil). La 21 ianuarie 1793 Ludovic al XVI-lea moare executat.

Amenințarea externă devine mai evidentă, iar Adunarea Legislativă va accepta

implementarea unui proiect militar care să ceară un anumit număr de soldați din toate
regiunile țării. Populația rurală a fost nemulțumită și au început revolte interne împotriva
guvernului revoluționar (a se vedea Toulon – victorie obținută de Napoleon - și Vendée – unde
generalul Jean Batiste Carier a comis nenumărate atrocități).

Iacobinii scapă de girondini în urma unei insurecții la 31 mai 1793. Începe regimul
terorii.

D) Regimul terorii.

Paranoia unei contrarevoluții care să vină din interiorul maselor va alimenta

iacobinii, aceștia formând Comitetul Siguranței Publice (12 oameni, printre care Robespierre,
acesta ocupând poziția cea mai importantă) și este reformat Tribunalul Revoluționar pentru a
ușura procesul oferirii pedepselor capitale. Egalitatea putea fi totuși oferită în moarte
oamenilor prin intermediul ghilotinei – aproximativ 40 de mii de morți.16 octombrie 1793 –
Marie Antoinette este executată.

Cu toate acestea regimul terorii are o serie de merite prin ameliorarea situației
economice și chiar prin victoriile militare importante pe care le obține în 1794 împotriva
forțelor prusace. Georges Danton va încerca să schimbe regimul și să aducă liniștea – este
executat la 5 aprilie 1794. Cultul rațiunii este înlocuit cu cultul ființei supreme.

Robespierre devine nepopular în rândurile propriei mișcări datorită luminii

mesianice în care dorea să fie privit și este executat la 28 iulie 1794.

E) Teroarea albă – Directoratul .

Adunarea Legislativă este condusă acum de așa-numiții termidorieni, care vor

încerca să suprime facțiunile radicale. Implementată o constituție nouă care să oprească
posibilitatea preluării puterii de către un singur om.

Pe data de 5 octombrie 1795, are loc o insurecție monarhistă în Paris – victorie a lui
Napoleon.

Campania lui Napoleon sfârșește războiul cu Austria în 1797. Napoleon devine popular,
iar directoratul corupt extrem de nepopular.
Directoratul este dat de la putere în 1799 în urma unei lovituri de stat. Revoluția franceză
se încheie.

11.MOȘTENIREA REVOLUȚIEI FRANCEZE ÎN CULTURA

POLITICĂ EUROPEANĂ. INSTITUȚII REPREZENTATIVE
ȘI SISTEME DE GUVERNARE.

1-Imaginea europenilor despre Revoluția Franceză

Revoluția Franceză a fost cauzată de evoluția politică și economică care s-a petrecut de-a
lungul secolului al XVIII-lea, la cumpăna dintre sec 18 și sec 19 aceast fiind deja în plină
desfășurare.
Revoluția a generat confuzie în rândul oamenilor acelor vremuri, nimeni neputând să-și
dea seama de impactul pe care aceasta îl va avea asupra Europei. La început revoluția a fost
privită în mod negativ, deoarece principalele sale victime au fost biserica catolică și monarhia
absolutistă.
Revoluția a propus idei noi care au reușir să creeze un val de entuziasm în rândul
revoluționarilor și ideiile ei au trecut dincolo de granițele Franței. Răspunsul marilor puteri ale
Europei nu a fost unul favorabil pentru revoluția din Franța, monarhiile acelor vremuri
(majoritatea absolutiste) considerau că ideiile revoluției sunt un pericol pentru ceea ce înseamnă
monarhie, astfel Franța revoluționară se trezește într-un război cu toată Europa.
Revoluția Franceză a împărțit societatea europeană în contestatari și suporteri ai
evenimentului. O parte a intelectualilor au creditat Revoluția, alții au privit-o cu scepticism.
Pentru intelectualii germani exponenți ai iluminismului (Aufklärung) Parisul reprezenta o
destinație privilegiată. Au privit Revoluția ca pe un eveniment epocal fiindcă sub ochii lor
văzuseră cum ceea ce filosofia sădise în mințile oamenilor se realiza în viața de stat.
Totuși la intrarea în sec. 19 revoluția își schimbă fața, Franța devenind un loc al corupției,
șarlataniei și al evenimentelor sângeroase, iar promisiunile de pace, libertate și egalitate sunt
înlocuite cu teroarea. Exista o frică că acest mod de manifestare a revoluției s-ar putea extinde
dincolo de granițele Franței.
Maximilian Graf von Montgelas, unul dintre cei mai influenți politicieni ai Bavariei între
1799 și 1817, titular al portofoliului mai multor ministere, se exprima în termenii următori despre
experimentele constituționale ale Franței de până la 1791: ”Simpatizez cadrul filantropic al noii
forme de guvernământ. Aplaud secularizarea, libertatea nelimitată a cugetării, egalitatea
impozitării, supremația legilor, prevederile despre asigurarea libertăților private. Dezaprob totuși
uzurparea tronurilor, abolirea nobilimii, schimbarea periodică a judecătorilor și disprețuiesc pe
ticăloșii, care folosesc desfrâul exagerărilor și în timpul scurt când sânt la putere încalcă principii
prețioase, care influențează destinul statelor și demnitatea oamenilor”.
Franța lăsa impresia unei țări care aduce calamități și dezastre. Călătorind prin Renania în
drum spre Paris, Heinrich von Kleist, dramaturg și poet romantic, văzuse numai câmpuri distruse
și castele incendiate, etc. Parisul devenise din ”oraș al luminilor” o capitală decadentă (”oraș al
desfrâului”; ”Babilon modern”) într-o încercare temperată a intelectualilor germani de a afirma
superioritatea propriei culturi.
2-Războaiele Revoluției și epoca lui Napoleon Bonaparte
Războaiele revoluționare franceze sunt de obicei împărțite între Prima Coaliție (1792–
1797) și A Doua Coaliție (1798–1801), deși Franța a fost în război continuu din 1793 și până în
1802. Încetarea ostilităților s-a făcut pe baza Tratatului de la Amiens (1802). Aceste războaie s-
au purtat între guvernul revoluționar francez și statele europene (Pusia, Rusia, Austria, Anglia,
etc.)
Războiul Primei Coaliții s-a desfășurat între 1792 și 1797, în ciuda puterii colective a
acestor națiuni, net superioară în comparație cu Franța, acestea nu fuseseră cu adevărat aliate,
luptând fără coordonare evidentă din varii motive, datorate în parte și intereselor lor regionale,
față de o parte sau alta a Franței, pe care o aveau în vedere spre anexare, după eventuala
înfrângere militară a francezilor, care nu s-a întâmplat niciodată.
Franța a suferit anumite înfrângeri, niciodată decisive, schimbări și inversări de putere,
respective bătălii interne. De fiecare dată a răspuns cu măsuri drastice, dar foarte efective,
considerate de unii ca fiind „draconice”. Astfel, noul format Comitet de Siguranță Publică, creat
la 6 aprilie 1793, a introdus conceptul de "levée en masse", obligând la concentrarea obligatorie a
tuturor soldaților potențiali în vârstă de 18-25 de ani (august 1793). Noile armate franceze au
contraatacat, au respins invadatorii și au avansat dincolo de Franța.
Francezii au înființat Republica Batavia ca o republică soră (în mai 1795) și au obținut
recunoașterea prusacă a controlului francez asupra malului stâng al Rinului prin Pacea de la
Basel. Odată cu Tratatul de la Campo Formio, Sfântul Imperiu Roman a cedat Olanda Austriacă
Franței, iar nordul Italiei a fost transformat în mai multe republici aservite Primei Republicii
Franceze. Spania a încheiat un acord separat de pace cu Franța (cunoscut ca Al doilea Tratat de
la Basel) și apoi Directoratul francez a făcut planuri de a cuceri mai mult din Sfântul Imperiu
Roman al acelei perioade.
În urma mai multor victorii și tratate rezultate în urma acestora Franța obține victoria în
fața Primei Coaliții.11
„A Doua Coaliție” (1798–1802) a fost a doua tentativă a monarhilor europeni, în frunte
cu Monarhia Habsburgică a Austriei și cu Imperiul Rus, de a opri sau de a elimina Franța

11
La nord de Alpi, Arhiducele Charles, Ducele de Teschen a redresat oarecum situația în 1796, dar Napoleon i-a
blocat înaintarea sa, în ceea ce fusese numită „rezolvarea nordului Italiei”, incluzând înfrângând coaliției limitată
temporal a Regatului Sardiniei și Austriei în nordul Italiei (1796-1797) în apropierea Văii Po, culminând cu Tratatul
de la Leoben și cu Tratatul de la Campo Formio (în octombrie 1797).
revoluționară. Ele au format o nouă alianță cu scopul de a reversa cuceririle militare ale Franței.
Austria și Rusia au ridicat noi armate pentru campanii în Germania și Italia în 1799. Revenirea
lui Napoleon din Egipt și campania sa din nordul Italiei au adus o nouă victorie Franței.
3-Republicanismul, constituționalismul și parlamentarismul european
Constituționalismul, parlamentarismul, republicanismul au pătruns în filosofia politică și
în practica guvernării europenilor invocând principiile revoluționare. Liberalismul politic și
naționalismul au dominat istoria Europei până în ajunul anului 1870; democrația populară a
invocat și ea ”origini” care ne poartă simptomatic către antecedente politice din anii Revoluției.
Timpul a lucrat în favoarea răspândirii ideilor Revoluției.
Chiar și acolo unde zidurile păreau de nepătruns (exceptând Rusia), amprenta
revoluționară poate fi identificată. În Spania catolică s-au implementat două reforme
constituționale în primele două decenii din secolul al XIX-lea. Constituțiile liberale erau
abrogate cu frecvența cu care erau adoptate (șapte constituții adoptate în mai puțin de 50 de ani).
Inițial constituționaliștii din Spania au căutat să prevină intercalarea oricăror influențe franceze.
Primul model constituțional spaniol (implementat în perioada 1810-1814, Constituția de
la Cadiz) avea însă ca sursă de inspirație principii consacrate de Revoluție în Franța. Prevederile
ei erau printre cele mai liberale ale timpului: suveranitatea națională, separația puterilor,
libertatea presei, monarhia constituțională, sistemul parlamentar, etc.12
Și în Italia s-a crezut că bagajul ideologic al Revoluției Franceze a influențat mișcarea de
emancipare națională totuși Revoluția nu putea servi ca model dezvoltării unei mișcări naționale,
fiindcă ținea să afirme libertăți individuale și nu solidarități colective
Republicanismul a reprezentat probabil cea mai controversată moștenire ideologică a
Revoluției Franceze în cultura politică modernă. Ascensiunea Republicii s-a produs în Franța pe
fondul abolirii instituției monarhice. A rezultat o istorie ezitantă de regimuri conservatoare și
liberale, propunând guverne alternative, presărate cu izbucniri revoluționare violente. Cu toate
acestea, durata de viață a experimentului republican nu a fost neapărat una scurtă. Prima
Republică franceză a durat 12 ani. Din 1792 până la 1804. În acest interval de timp, Franța a
exportat republicanismul la scară europeană prin intermediul armatelor revoluționare. 13
În Marea Britanie, Monarhia a continuat să domnească după legile și cutumele instituite
la finele secolului XVII. Aproape că Revoluția Franceză nu s-ar fi petrecut! În Regatul Unit au
existat puține afinități republicane, iar istoria nu consemnează o mișcare consistentă pentru
abolirea monarhiei și votarea unei noi constituții.

12
13
La jumătatea anului 1795 Franța a creat ”Republica Batavă” cu sprijinul iacobinilor locali după ce în luna ianuarie
ocupase Amsterdamul. În Italia, armatele revoluționare (conduse din 1796 de remarcabilul tânăr general Napoleon
Bonaparte) au creat structuri politice republicane răspândite până în tocul Peninsulei: Republica Cispadană (1796);
Republica Cisalpină și Republica Ligurică (1797); Republica Romană (1798); Republica Parthenopeană (1799).
 Modelul republican n-a pătruns prea adânc în spiritul unei Europe preponderent
monarhice. Așa se face că din cele 23 de state, câte număra Europa în 1916, doar trei erau
republici (Franța, San Marino și Elveția).
 12.MODERNITATEA TÂRZIE (SECOLUL XIX): REPERELE
VIEȚII ECONOMICE (INDUSTRIALIZAREA;

De la sfârșitul secolului 18, observăm o creștere considerabilă a populației globului

(datorita îmbunătățirii vieții, a alimentelor, a medicinei- deși în această perioadă, au fost și câteva
epidemii-, industrializarea).
migrația (in caz de întreabă): Migrațiile au reprezentat un fenomen istoric de amploare,
cu consecințe internaţionale. Dacă la începuturile epocii moderne o cauză majoră a emigrației era
constrângerea politică, apoi conflictele religioase. Începând din secolul 19, principala cauză este
de natură economică și socială. Resursele economice ale Europei deveniseră limitate şi puteau
acoperi, doar cu greutate, necesitățile unei populații în creștere numerică.
Principalul val de emigrații din timpurile moderne a pornit din Europa către
Lumea Nouă. Statele Unite ale Americii reprezentau principala destinație de emigrație a
celor mai mulți europeni. Motivațiile emigrării erau diverse: anii de foamete în Irlanda;
revoluțiile din Europa Centrală, descoperirea aurului în California .
Vaporul și căile ferate au schimbat istoria demografică. Aceste îmbunătățiri au permis o
mobilitate locală mai mare.
Principalele regiuni europene din care proveneau emigranții dornici să se stabilească în
Statele Unite erau Germania, Marea Britanie, Norvegia, Franţa. Nu puţini au fost europenii care
s-au stabilit şi în America Latină. Aici, Brazilia şi Argentina reprezentau principalele destinații
căutate

Industrializarea

Transformări spectaculoase în domeniul inovațiilor tehnice, cu impact asupra

economiei şi societăţii, s-au evidențiat în Marea Britanie încă de la jumătatea secolului al
XVIII-lea, iar în Europa continentală în prima jumătate a secolului al XIX-lea.
Creșterea economică a avut si momente de stagnare dar si de progres.
La scară europeană, exploatarea resurselor subsolului a depins de extinderea
industrializării.
 Anglia a fost numită în secolul al XIX-lea „atelierul lumii”. Aici trebuie căutate
începuturile industrializării, susținută de implementarea noilor tehnologii. Mai multe
inovații tehnice ( războiul mecanic de țesut, inventat de Richard Arkwright în 1769; mașina cu
aburi realizată de James Watt în 1766 ), resursele naturale din colonii, apariția primelor segmente
de cale ferată și extinderea rutelor de navigație maritimă au dat impuls comerțului extern şi au
creat premisele necesare dezvoltării economice.
Belgia a fost ţara care a urmat cel mai fidel modelul dezvoltării economice din
Anglia. Ea a fost prima economie interesată să asimileze tehnologii revoluționare furnizate
producătorii din Anglia. În statele germane, începuturile industrializării se pot localiza în
intervalul 1830-1840 (principalele centre de dezvoltare au fost regiunea Ruhr-ului, ținutul Saar
şi Silezia Superioară, bogate în minereuri și cărbuni. )
În imperiul rus, s-a demarat un program consistent de modernizare, în special prin
construcția infrastructurii feroviare. Căile ferate dobândiseră, în imensitatea spațului rusesc, și o
importanță strategică, dar proiectele de infrastructură, pe lângă faptul că au stimulat angajarea
unui volum important al forței de muncă, au necesitat anumite înnoiri tehnologice „importate”
din Occident. Economia Rusiei s-a axat în tot secolul XIX pe trei direcții majore: investiții
în infrastructură, exploatarea resurselor naturale (cărbuni, lemn, petrol) și exportul
cerealelor. În cazul Rusiei, un aport deosebit în privinţa industrializării l-a avut şi
includerea unor regiuni bogate în minereu de fier ( bazinul minier Krivoj – Rog) şi
exploatarea petrolului în regiunea Mării Caspice.
Ce efecte globale a produs industrializarea? Apariția unui nou concept: putere economică.
Puterea politică se măsura încă din secolul al XVIII-lea în corelație cu potențialul militar, şi
avuția rezultată din acumulările economiei. În veacul următor, acumulările economice indicau
resursele potențiale de care națiunea se putea folosi.
Un bun prilej de ilustrare a acestui potențial economic l-au reprezentat expozițiile
universale. Ele reflectau progresele tehnologice şi forța materială a marilor națiuni. Seria
expozițiilor universale s-a deschis în 1851 la Londra. Cu acest prilej, Marea Britanie a făcut
dovada supremației sale economice în lume.
Comerțul internațional și circulația monetară.

Banii au reprezentat substanța vitală care a asigurat fluxul economiei mondiale. În

tranzacțiile comerciale, plățile din secolul XIX se orientau după rate de schimb, care reflectau
echivalența în metal prețios dintre diferitele monede naţionale. Unele țări se ghidau după un
standard de acoperire monetară în aur, altele după un standard în argint. Uneori, se utiliza
și standardul bimetalic. În funcție de acoperirea masei monetare în echivalentul rezervei de
metal prețios, (depozitată în trezoreriile băncilor naționale), se stabilea valoarea propriu-zisă a
banilor. De aici, numeroase probleme. Toate indicând nevoia de creare a unui standard
internațional uniform al valutelor internaţionale, prin folosirea aurului, după caz a argintului, în
unele cazuri şi a ambelor metale, ca unități de referință.
Crearea unei valute internaţionale ar fi generat mai multă transparență pe piață, și
ar fi simplificat tranzacțiile monetare internaţionale.
La jumătatea secolului XIX, doar Marea Britanie şi Portugalia păstraseră
raportarea la standardul aur. Mult mai răspândit era în Europa standardul bimetalic (aur
şi argint).
Samuel Bulkley Ruggles, un avocat american, a propus un model de sistem monetar
dezbătut intens în anii ce au urmat. Acest sistem se baza pe adoptarea standardului aur,
prin raportarea la moneda franceză, ca unitate de referință.
S-a renunțat la aceasta idee datorită înfrângerii francezilor in războiul din 1870.
Către sfârșitul secolului 19, tendinţa vizibilă este aceea de naționalizare a chestiunii
monetare. Niciuna dintre țările care s-au angajat faţă de reforma monetară din deceniul al șaselea
nu mai avea vreun interes să-şi lege propria monedă naţională de vreun sistem monetar
internaţional.
Industrializarea, dezvoltarea rețelelor de transport şi inventarea telegrafului au
stimulat economiile naţionale în direcția comerțului extern.
Dezvoltarea schimburilor comerciale a fost influențată de dinamica producției industriale
în cel puţin două direcţii: necesitatea de a procura mai multe bunuri a stimulat creșterea
veniturilor necesare obținerii lor, iar nevoile suplimentare privind transportul mărfurilor au
stimulat dezvoltarea noilor tehnologii în domeniu. Perioada cea mai prolifică pentru schimburile
comerciale în evoluţia lumii moderne se plasează în cele două decenii de pace de dinaintea
Primului Război Mondial.
Adam Smith a avut un impact deosebit in stimularea comerțului. În lucrarea the
wealth of nations, 1776, demonstra că desființarea numeroaselor restricții în economie ar
stimula competiția şi acumularea de bogăție. În Europa, era liberului schimb a debutat prin
semnarea tratatului comercial dintre Franţa şi Marea Britanie, din anul 1860. El nu
desființa complet, doar diminua, volumul taxelor vamale în regimul schimburilor
comerciale dintre cele două puteri. Franţa se angaja să elimine interdicțiile la import
pentru numeroase mărfuri provenite din Anglia şi stabilea un plafon al taxelor la cel mult
30% din valoarea produsului. În schimb, britanicii acceptau să ridice interdicția faţă de
importurile franceze, cu excepţia vinurilor.
Anglia şi Franţa au încheiat tratate comerciale cu majoritatea statelor europene. În scurt
timp, s-a format o rețea de acorduri comerciale, care a creat un imens spațiu al liberului schimb
în interiorul continentului.
Dar, importurile tot mai ieftine de cereale din Statele Unite, urmate de cele din India,
Rusia şi Estul Europei, au ruinat practic producătorii occidentali, care au cerut protecție
guvernelor. Țările europene au introdus tarife vamale ridicate pentru a-i proteja pe producătorii
autohtoni .

Dinamica investițiilor.
Afirmarea puterilor europene în lupta pentru supremație mondială nu s-ar fi
realizat fără aportul investițiilor şi dinamica exportului de capital. În timpul
războaielor napoleoniene, Olanda era recunoscută drept principalul ”bancher”
european. Această poziţie nu și-a menținut-o pentru mult timp. Marea Britanie,
Franţa și, mai târziu, Germania aveau să domine curând piețele de capital din
Europa.
Primele mari reţele de cale ferată de pe continent s-au construit cu aportul
capitalului britanic. Cu timpul, investițiile britanice s-au orientat tot mai mult către
imperiul colonial, astfel că cele mai importante plasamente de capital britanic au luat
drumul Indiei.
Capitalul francez s-a orientat spre statele vecine, exceptând Germania, acolo unde
întreprinzătorii preferau împrumuturi de pe piaţa britanică. Francezii au finanțat parțial
construcția Canalului de Suez dar şi datoria de stat a Turciei. În Europa de Est au finanțat
construcția căilor ferate în Rusia. Spre deosebire de britanici, în colonii au investit mai
puţin.
 Spre sfârșitul secolului al XIX-lea, implicarea statelor europene în plasamente de
capital a devenit mai evidentă, întrucât interesele politice se puteau afirma .

13.RELAȚIILE INTERNAȚIONALE ÎN EUROPA NAȚIUNILOR.

REUNIUNILE DIPLOMAȚIEI, ALIANȚELE POLITICE ȘI
GENEZA CONFLICTELOR.

Alianțe politice.

La baza sistemelor de alianță, care au influențat politica Europei în veacul al XIX-lea s-

au aflat comuniunea de interese politice, înghețarea disputelor, unele alianțe au dorit pace,
prosperitate economică, cooperarea în vederea dezarmării, altele au existat numai din
raţiuni ce țineau de pregătirea unui război.
Alianțele modernității târzii au fost temporare, inițial, dar au devenit durabile,
unele cu chiar permanente.
Au fost încheiate în continuare alianțe dinastice dar, majoritatea au fost încheiate
de guverne și miniștrii.
Sfânta Alianță, în 1815 dintre Rusia, Austria si Prusia. Avea in vedere menținerea
ordinii conservatoare, și a monarhiei.
Sistemul Bismarckian având începutul în alianța cu Austro-ungaria din 1879.
Bismarck reușise să calmeze politica agresivă balcanică a Dublei Monarhii și să împiedice
temporar războiul Austro-Ungariei cu Rusia.
După câțiva ani de așteptare, Italia s-a alăturat alianței puterilor germane. A
rezultat un sistem politic rigid în Centrul Europei, un mecanism lipsit de omogenitate.
Cooperarea s-a realizat cu dificultate, doar pe baze strict politice
Alianţa Germaniei cu Austro-Ungaria a funcționat cu succes doar atâta timp cat s-a
limitat la conservarea păcii şi a echilibrului puterii în Europa. Acesta era şi scopul pentru care
Bismarck inițiase tratativele diplomatice. Dar, ambițiile împăratului Germaniei Wilhelm al II-lea
și politica agresivă Austro-Ungariei față de Rusia au schimbat caracterul iniţial al alianței şi i-au
grăbit sfârșitul.
 Sistemul Bismarckian a fost slăbit de la început, fiindcă a neglijat impactul
naționalismului pe scena relaţiilor internaţionale. În strategia gândită de Bismarck, au
prevalat principiul solidarității monarhice şi tradiția conservatoare.
La originea formării Antantei se află eșecul reînnoirii Tratatului de Reasigurare
care a deschis larg poarta către alianța franco-rusă intrând in vigoare din luna ianuarie
1894. Două puteri, cu sisteme de guvernare total diferite, au identificat motive de cooperare, iar
împrumuturile franceze către Rusia au impulsionat interdependența economică.
Ambele guverne au căzut de acord în cadrul unei convenții militare, care facilita
mobilizarea simultană a armatelor.
Începând din a doua jumătate a lui 1905, Franța, Marea Britanie și Rusia au lucrat
împreună la îmbunătățirea alianțelor pe care le semnaseră sau intenționau să le semneze.
Printre consecințele imediate ale desfășurării primei crize marocane se înscria și înțelegerea
anglo-rusă din august 1907. Termenii acordului implicau împărțirea Persiei în două sfere de
influență, dar scopul imediat fusese blocarea expansiunii germane în Imperiul Otoman.
În 1912 se încheie alianța balcanică. Inamicul comun acestora era Imperiul Otoman, dar
si împărțirea Macedoniei. Aceasta alianță a fost sprijinită de Rusia
Sistemele de alianțe premergătoare războiului din 1914 au inaugurat divizarea
politică a continentului. Erau mai mult o pregătire de război decât menținerea păcii

Reuniunile diplomatice.
Practicarea diplomației necesita calități personale (inteligență, tact, răbdare,
modestie sau loialitate) îmbinate cu pregătirea de specialitate (cunoștințe de drept
internaţional; istorie, economie politică, geografie, statistică, limbi străine vorbite fluent)
Actul final al Congresului de la Viena 1815.
Aici Reprezentanţii diplomatici au fost încadrați în trei grupe distincte:
ambasadorii; trimișii sau agenții diplomatici; însărcinații cu afaceri. Printr-o nouă
reglementare, adoptată in 1818, între agenții diplomatici şi însărcinații cu afaceri s-a
interpus o nouă categorie, cea a miniștrilor rezidenți.
În diplomația modernă, ambasadorii au fost desemnați ca reprezentanți
personali ai șefilor de state.
 Miniştrii rezidenți au fost utilizați de către statele suverane fără statutul de
mari puteri.
Însărcinații cu afaceri erau folosiți afaceri diplomatice mai restrânse. Ei erau
acreditați pe lângă ministerele de externe şi nu pe lângă suverani.
Misiunea unui diplomat era aceea de a apăra interesele ale statului pe care îl
reprezenta pe lângă guvernul statului unde fusese trimis. Se afla în contact frecvent
cu ministerul de externe din statul respective .
Activitatea de rutină era aceea de a redacta rapoarte în legătură cu situaţia
politică, economică, socială din ţara de rezidență.
Majoritatea proveneau din rândurile aristocrației.

Diplomația modernă s-a întrunit în reuniuni internaționale de tipul

congreselor și conferințelor .
Congresele (socotite cumva si reuniuni de gala) din aceasta perioada au
schimbat geopolitica Europei (sistemul de congrese vienez, 1815-1822; congresul de la
Paris, 1856; congresul de la Berlin, 1878) Epoca de aur a acestora în istoria Europei
începuse o dată cu pacea din Westphalia din 1648. În veacul al XIX-lea frecvența lor
a scăzut, nu la fel și importanța.
Conferințele s-au impus ca reuniuni de lucru ale diplomaților si abordau
chestiuni complexe (Chestiunea Orientală, disputele coloniale, interzicerea comerțului
cu sclavi, dezarmarea etc).
Deceniile cuprinse între 1815 și 1878 reprezintă perioada de înflorire a
sistemului de conferințe.
Geneza conflictelor.

Principiul medierii conflictelor internaţionale a fost adoptat prima dată în

contextul tratativelor păcii din Westphalia (1648) .
Cea mai mare parte a disputelor internaţionale intersecta chestiuni
teritoriale.
 Formarea Curții permanente de arbitraj 1899 (media conflictele intre state).
Curtea Permanentă de Arbitraj a devenit scena de exprimare în marea politică
pentru statele mai mici.
Frontierele Canadei au fost un subiect de controversă. Statele Unite a apelat
frecvent la arbitrajul internațional, în chestiuni teritoriale, dar disputele de
frontieră au fost și mai numeroase în America Latină, după ce mai multe foste
colonii ale Spaniei au devenit state independente.
Crize:

Marocană, din 1905. Criza economica in Maroc. Franța voia sa aibă influență acolo,
astfel că, in luna iunie 1904, guvernul francez analizează posibilitatea acordării unui
împrumut pentru Maroc, dar numai în schimbul controlului a 65% din veniturile vamale
încasate într-o perioadă de 35 de ani. Germania se opune acestui plan si îl susține pe
sultan. Ministrul de externe (Delcasse’) francez a refuzat inițial să negocieze cu germanii,
fiind sigur pe sprijinul britanic. Ministrul, însă, își va prezinta demisia, lăsând cale liberă
negocierii cu germanii.
1911. Dispută franco- germană privind drepturi comerciale. Politica agresivă a
Franței în Maroc este speculată de Germania pentru a obține concesii în zona Africii
Centrale. Trupele franceze își încep la 17 mai marșul lor către orașul Fez. În replică,
Wilhelm al II- lea trimite o navă de război în portul Agadir. Diplomatic izolată și
nepregătită de război, Germania dădea semne că s-ar retrage. La 18 septembrie încep
negocieri între Franța și Germania, finalizate la 4 noiembrie. În schimbul recunoașterii
protectoratului francez asupra Marocului, Germania primește teritorii în regiunea râului
Congo francez. - Criza a condus către o cursă generală a înarmărilor.
 14.PRESA EUROPEANĂ ȘI LIMITĂRILE CENZURII:
(SOCIETATEA, ZIARELE, CITITORII, INFORMAȚII ȘI
AGENȚII DE PRESĂ/MECANISME ȘI LEGI ALE CENZURII).

1) Elitele societății. Tranziția de la societatea ordinelor la societatea

claselor.

Societatea europeană a secolului XVIII este una de tip medieval. Oamenii erau
împărțiți în 3 așa-numite „stări” sau „ordine”. Un exemplu foarte elocvent este cel al Franței.
Societatea europeană în genere era divizată în cler (oratores), care apără comunitatea de
inamicii ei invizibili, supranaturali, nobilime (bellatores), care apărau comunitatea de inamicii
vizibili (de pildă, alte state), restul oamenilor, și lucrătorii (laboratores), care asigurau
necesitățile celorlalte 2 stări sociale.

Cu timpul, în a doua jumătate a secolului XVIII, unii intelectuali, precum Adam

Smith, au început să folosească un concept nou, anume noțiunea de clasă, pentru a identifica
subdiviziuni ale ordinelor sociale. Apar idei care evidențiază o tendință de tranziție de la
societatea ordinelor la cea a claselor, unde valorile monetare înlocuiau sensul tradițional al
datoriei față de comunitate a individului.

Revoluția franceză contribuie la solidificarea ideii de clasă socială. În Franța apar

pamflete care definesc Starea a Treia ca fiind majoritatea oamenilor, care constituie
adevărata națiune; aici este vorba, în special, de pamfletul abatelui Sieyès, intitulat „Ce este
Starea a Treia?”, din 1789.

Rezistența la schimbarea ordinii sociale a alimentat contra-revoluția și, o dată cu

ea, a zugrăvit imaginea conflictului de clasă. În viziunea emigranților francezi, revoluția
devine, astfel, una anti-aristocratică și chiar anti-burgheză, pe alocuri.

În acest context, înlocuirea vechii organizări sociale, a ordinelor, cu o organizare

bazată pe clase, pare a fi certă. În Franța, Biserica este afectată, prin vânzarea
pământurilor pe care le deținea. Îi este interzis, în unele momente, să realizeze ceremonii, să
înregistreze nașterile, căsătoriile și decesele, toate aceste atribuții revenind instituțiilor
laice. Administrarea școlilor și spitalelor, drept până atunci al Bisericii, este contestat. Cu
toate acestea, state precum Spania, Portugalia sau chiar Italia sunt marcate de o influență
puternică a Bisericii Catolice, ea rămânând cel mai important proprietar de pământ, deținând și
putere politică, pe lângă cea spirituală.

O altă categorie importantă în ierarhia societății organizată pe clase era burghezia,

sau clasa de mijloc. Ea a fost rezultatul unei „propulsări” a unor membrii ai Stării a Treia,
o elită a acestora, rezultată din schimbările din interiorul acesteia. Clasa de mijloc includea
inclusiv profesiunile „liberale”, precum medicii, avocații, precum și birocrația statului și
antreprenorii. Reprezentanții bogați ai acestei clase de mijloc puteau fi asimilați nobilimii cu
ușurință, însă integrarea acestora a rămas problematică.

Ultima clasă a acestei organizări sociale era alcătuită din oamenii care
supraviețuiau prin munca propriilor brațe. Aici, majoritatea erau țăranii și muncitorii din
orașe. Au existat unii filosofi care prevedeau un așa-numit conflict de clasă, însă Tensiunile
sociale, deși vizibile, nu au dus la declanșarea acestuia. Războiul între clase nu a fost, așadar, o
opțiune pentru muncitori.

2) Jurnalismul modern.

Presa a reprezentat un mijloc deosebit de eficient de a transmite idei și gânduri

opiniei publice. La începutul ei (secolele XVII-XVIII), presa nu beneficia de o audiență
largă, publicul ei fiind unul restrâns însă odată cu creșterea gradului de alfabetizare în
Europa, ea devine un element important. Presa devine, cu timpul, una de masă, mai ales în
secolul XIX, în contextul dezvoltărilor tehnologice ale vremii.

Presa devine, în secolele XVII-XVIII, o realitate prezentă peste tot în Europa. Apar
din ce în ce mai multe publicații, se diversifică aria de informare a publicului și se
îmbunătățește distribuția. Cu toate acestea, costurile rămân ridicate, tirajele sunt scăzute iar
publicul cititor, restrâns.

Primele ziare apar în perioada războiului de 30 de ani, însă afirmarea presei moderne
a fost precedată de mai mulți factori:

1. Înființarea serviciilor de poștă și apariția rețelelor de cale ferată.

 2. Inventarea tiparului și apariția industriei tipografice.
3. Laicizarea învățământului și răspândirea alfabetizării.

Începând cu secolul XIX, presa beneficiază de inovațiile tehnice ale vremii. Printre
acestea, amintim telegraful, care a făcut posibilă creșterea vitezei de circulație a știrilor.
Telegraful este folosit, pentru prima dată, în Marea Britanie, în scop jurnalistic, în mai
1845. Practica aceasta se extinde, în 1847, discursul reginei Victoria de la deschiderea sesiunii
parlamentare fiind transmis în principalele orașe ale Regatului. În 1851, se stabilește prima
legătură telegrafică între Londra și Paris, fiind extinsă în 1856, către Viena. În ciuda acestor
avansuri tehnologice, telegraful a rămas pentru mult timp un mijloc de comunicație costisitor și
anevoios, știrile fiind transmise lent la început.

Primul cablu telegrafic peste Atlantic a fost inaugurat la 6 august 1858, când regina
Victoria transmite un mesaj de felicitare președintelui american de la acea vreme, mesajul
fiind tipărit în New York Sun.

Prima știre transmisă din America în Marea Britanie a fost publicată pe 18 august
1858, și vorbea despre coliziunea a două vapoare pe coasta americană. Pe 17 august 1858,
ziarul The New York Sun publica prima știre transmisă printr-un cablu submarin, și relata
încheierea unui tratat de pace între China, Anglia și Franța.

Piața informațiilor ia un avânt spectaculos în secolul XIX, în special datorită folosirii

telegrafiei în serviciile publice. Acest lucru a dus la crearea primelor agenții specializate care
colectează, redactează și distribuie știrile.

Principalele agenții:

i) Agenția HAVAS. – Franța.

Este fondată La Paris, de Charles Auguste Havas, în 1825.

La origine, ea a fost și birou de traducere. Ea prelua știri din presa străină, pe care le
traducea pentru publicul francez. Cu sprijin guvernamental, Havas se dezvoltă rapid. Ea
monopolizează liniile de telegraf la mijlocul sec. XIX. Ea își culegea știrile datorită înlesnirilor
guvernamentale și unei rețele de corespondenți din străinătate.
 În 1840, începe să folosească porumbei călători, pentru a accelera transmiterea
știrilor.

În 1845, Havas avea filiale la Bruxelles, Roma, Viena, Madrid și, mai târziu, în SUA.

Până în 1870, aceasta nu mai avea concurență în Franța, însă a avut parte de concurență
din partea unei alte societăți de pe piața informațiilor: Agenția Reuter.

ii) Agenția REUTER. – UK.

Fondată în 1851, de Iulius Reuter, fost angajat al lui Havas, la Londra.

Cu timpul, interesul guvernului pentru presă crește importanța Biroului. Până în 1858,
ziarele londoneze nu primeau des știri de pe continent.
Reuter formează un grup cu atribuțiuni precise în procurarea și transmiterea știrilor,
câștigând notorietate în presa londoneză. Reputația acesteia crește și ca urmare a acoperirii
războiului civil american, prezentând bătălii din acel conflict, precum și bătălia de la Solferino,
din Italia.
Reuter primește cetățenia britanică, iar agenția sa se extinde continuu după aceea, fiind
cea mai extinsă agenție de știri.
iii) Asociația WOLFF. – Germania.

Este fondată de Bernard Wolff, la Berlin, în 1849. Ea este prima asociație de știri care va
folosi telegraful electric, și apare la inițiativa lui Bismarck. Precum și Reuters, Wolf a fost
angajat al lui Havas.

Asociația Wolff supraviețuiește multă vreme sub protecția guvernamentală. În 1933,

suferă o schimbare, devenind agenția de știri a Germaniei Naziste.

iv) ASSOCIATED PRESS – SUA.

Associated Press apare în urma asocierii a 6 mari cotidiene din New York, în 1848,
pentru a putea colecta informații cât mai eficient.
În perioada războiului civil american, mai multe asociații similare se înființează, urmând
un plan similar cu Associated Press: New England Associated Press, Southern Associated Press
etc. Inițial, acestea și-au propus să colaboreze, însă concurența acerbă a împiedicat formarea unei
structuri omogene.

În final, Marile agenții de știri și-au delimitat sfere de influență: Havas va domina în
Franța, Belgia, Italia, Elveția, Spania, Portugalia și întregul continent american, Wolff Büro,
Europa centrală, Scandinavia etc., iar Reuter, Marea Britanie și Europa de Est.

Au loc acorduri între aceste trusturi de presă:

- Exemplu: în 1859, se încheie Acordul Havas-Wolff, la care se alătură în 1872 și
Associated Press.

În secolul XIX, are loc o creștere exponențială a tirajelor. În Marea Britanie, ziarul
The Times devine cel mai influent, fiind urmat de Daily Telegraph.

Presa americană cunoaște, de asemenea, o evoluție spectaculoasă. Războiul de

secesiune a dus la o nouă explozie a cantității de publicații, precum și a nevoii de informație.

Apare și presa locală, de senzație. Ziarul devine creator de opinie publică, devine
soluția universală pentru orice fel de informație, pentru distracție, aventură etc.

3) Libertatea presei și legile cenzurii.

Atât autoritățile laice, cât și cele clericale, au încercat să limiteze circulația

informațiilor, folosind practici de cenzură și diferite tipuri de interdicții.

Metternich definea cenzura ca fiind „dreptul guvernului de a împiedica

manifestarea ideilor care perturbă liniștea în stat, interesele statului și ordinea cea bună”.
Ea deschide, cu toate acestea, calea către afirmarea regimurilor autoritare, sau chiar totalitare, iar
guvernările autoritare sunt dependente, printre altele, și de cenzură.

Presa este formatoare de opinie publică. La începuturile ei, presa tindea să fie
reprezentată de autorități într-o lumină negativă, dorindu-se controlul acesteia. Guvernele
europene au investit importante energii pentru a institui și supraveghea atent publicațiile.
 Cu excepția Marii Britanii, fiecare stat european a introdus un fel de cenzură a
presei și, în majoritatea statelor europene, cenzura „post-publicare” a fost acceptată, în
anumite intervale de timp.
Practica cenzurii a dus la reacții ale societății pentru a susține dreptul la liberă
exprimare. Au avut loc în multe state mișcări de presiune din partea elitelor, pentru a
garanta libertatea de opinie. Un prim succes a avut loc în Anglia, în 1644, când s-a desființat
cenzura preventivă.
Înainte de ratificarea Primului Amendament al Constituției Statelor Unite, nicio
altă țară nu garanta cetățenilor ei libertatea de exprimare ca drept fundamental, nici măcar
în perioada Revoluției Franceze. Promovarea libertății de exprimare s-a realizat în intervale
scurte de timp, suferind ajustări considerabile.
În primele decenii ale secolului XIX, doar Statele Unite, Marea Britanie și Belgia
garantau libertatea de exprimare ca drept constituțional neîngrădit. Odată cu revoluția din
iulie (1830), și Franța relaxează cenzura presei, însă tirajul ziarelor se menține acolo la cote
reduse. Printr-un decret din 1852 al lui Napoleon al III-lea, el a limitat dramatic libertatea presei,
însă în timpul celei de a III-a republici, Franța va deveni una din cele mai progresiste state
europene, în privința legislației privind libertatea de opinie.
În Austria, Metternich este un opozant renumit al publicațiilor liberale, fiind
cunoscut drept un cititor avid de presă. El a încercat să influențeze opinia publică,
folosindu-se de presă. El ar fi scris articole favorabile guvernului, sub anonimat. În perioada
petrecută la Paris, Metternich scria ministrului de externe despre lipsa de preocupare a
guvernului în a furniza informații „corecte” presei germane. După ce preia frâiele ministerului
de externe, el se va preocupa constant de acest aspect.
Propaganda de război își face apariția în acest context. Războiul modern propune să
câștige inimile oamenilor de pe ambele baricade, folosindu-se de mijloace rafinate. Odată
cu Războiul Crimeii, ziarele britanice (precum The Times; London Daily News) trimit
corespondenți de presă pe frontul propriu-zis. În contextul creșterii interesului public față de
război, ziarele vor fi din ce în ce mai atent supravegheate, suferind pe urma efectelor
cenzurii și propagandei. Războiul total, specific secolului XX, duce la dezvoltarea căilor de
manipulare a presei internaționale.
 În toate conflictele importante, guvernele și liderii armatei și pun încrederea în acțiunile
de propagandă a presei, în gesturi de manipulare a informațiilor livrate de agențiile de știri. Presa
va colabora temeinic în răspândirea propagandei și justificarea finalităților războaielor.

15.LUMEA MODERNĂ ÎN EPOCA INTERNAȚIONALISMULUI:

ORGANIZAȚII, INSTITUȚII ȘI BIROURI
INTERNAȚIONALE (SECOLUL AL XIX-LEA).

Internaționalismul a creat noi formule de schimb, în care inovațiile

tehnologice, (căile ferate, navele cu abur, telegraful, etc.) au devenit accesibile unor
comunități numeroase. În jurul acestor mijloace de comunicație s-au dezvoltat agenții
şi birouri internaţionale .
Cooperarea internaţională poate fi privită și ca premisă a ameliorării tensiunilor
politice.
Birourile internaţionale colectau şi transmiteau informații, iar această activitate a
fost reglementată prin mai multe convenţii juridice, încheiate între statele moderne.
Cele mai importante organizații interguvernamentale create înainte de
Primul Război Mondial au avut sediul la Bruxelles şi Berna. Statele neutre din
Europa, precum Belgia sau Elveția, au fost alese pentru a deveni “casa”
organizațiilor internaţionale.
Formarea celei mai vechi instituții umanitare din Europa (Crucea Roșie
Internațională) in 1864, la Geneva.
La Berna își aveau sediul în secolul XIX mai multe importante organizații
internaţionale: Uniunea Poștală Universală; Uniunea Telegrafică Internaţională;
Uniunea Internaţională a Transportatorilor de Mărfuri; Uniunea Internaţională pentru
Protecția Proprietății Industriale
 În perioada de dinaintea Primului Război Mondial, Elveția găzduia cele mai multe
birouri internaţionale, instituţii cu un câmp larg de responsabilități inter-guvernamentale.
Organizarea expoziției universale de la Philadelphia în 1876 a sporit
prestigiul guvernului american în lume.

16.EUROPA MODERNĂ ȘI PROVOCĂRILE DE DINCOLO DE

MĂRI: ”VISUL AMERICAN” AL LIBERTĂȚII ȘI
”PARADOXUL” JAPONEZ AL MODERNIZĂRII.

a) SUA.
1) Aspecte generale:
- Desprinderea de fosta metropolă britanică, conflictuală prin natura ei, poate ilustra o relație dificilă
între două entități. Cu adevărat, așa cum o arată moșteniri culturale și lingvistice, această paradigmă
este una falsă, fapt rezultat din prezența a numai cinci președinți care nu au nume englezești,
scoțiene sau irlandeze. Totuși au existat tentative de a se izola de bătrânul continent – a se vedea
doctrina Monroe.
- Noul continent a oferit un nou mod de a gândi și de a acționa, a se vedea atât înlocuirea spiritului european
cu cel pragmatic capitalist, precum și procesul de desegregare și mobilitate socială.
- Provocări de la ruperea de metropolă .
 Expansiunea teritorială spre Vest ;
 Găsirea unui mod de a acumula avuții;
 Păstrarea și extinderea democrației ;
- În secolul XIX asistăm la o veritabilă explozie demografică, populația triplându-se
într-o perioadă de doar 40 de ani (1812 – 1852, 7 milioane – 23 de milioane de
locuitori) La aceasta se adaugă atât sporul natural cât și migrațiile din motive
economice (a se vedea celebra „goană după aur” din California, 1849, ori migrațiile
irlandezilor în urma crizei cartofului) și religioase.
- Dezvoltarea demografică va impune nevoia extinderii granițelor spre vest în
detrimentul aborigenilor forțați să se mute în rezervații și chiar masacrați în largi
războaie (drepturile omului nu se aplicau sclavilor și indigenilor). În primele decenii ale
secolului XIX apar șase state noi: Indiana (1816), Alabama și Mississippi (1817),
 Illinois (1818), Maine (1820) și Missouri (1821). Extinderea granițelor se va face și în
perioadele următoare, în special după războiului de secesiune, din cauza dezvoltării
căilor de comunicație, în particular a căilor ferate, dar și datorită descoperirii unor
noi resurse miniere.
- Înainte de războiul de secesiune economia SUA era preponderent agricolă, munca
sclavilor fiind una necesară, deși eminamente inumană (lucru criticat în repetate
rânduri de europeni, care au abolit această practică în deceniile următoare: Franța – 1794,
Marea Britanie – 1807, deși este păstrată în colonii în unele situații), lucru care se
schimbă după război printr-o pronunțată dezvoltare industrială (favorizată de
factorii mai sus prezentați).
- Problema dezvoltării economice va fi una polarizată în cadrul societății americane,
remarcându-se două curente de opinie contrare: al ordinii și libertății, susținute de
oameni de stat importanți ca Alexandre Hamilton și Thomas Jefferson. Guvernul
avea datoria să sprijine inițiativa privată, să nu încătușeze libertățile individului.
Spre deosebire de Hamilton, care gândea proiectul economic în termenii ordinii,
temându-se de anarhie, Jefferson, care se temea de tiranie, privea dinamica economiei în
termenii libertății.
- Dezvoltarea de după război a presupus ampla transformare a orașelor și chiar
ridicarea de fabrici și întreprinderi industriale private.

2) Problema secesiunii:
- Apărută încă din secolul XVII (Massachusetts legalizează sclavia în 1641), sclavia a
fost considerată un timp ca fiind singurul motiv care a dus la războiul de secesiune,
lucru neadevărat, dar a fost unul din motive. (Peste 6 milioane de negri au fost
exportați în perioada 1701 – 1807, fiind aduși și pe cale ilegală după închiderea
comerțului britanic) Condiția sclavilor era precară – aceștia erau considerați unelte
vii, iar muncile erau agricole, în special în cultivarea bumbacului.
- Mișcarea aboliționistă poate fi identificată cu activitatea menoniților, care o
consideră incompatibilă creștinismului. Mișcarea va căpăta avânt prin formarea
unor organizații aboliționiste care să dorească, în unele cazuri, chiar repatrierea
negrilor și totodată sunt scrise romane pe acest subiect (Coliba unchiului Tom –
 demonstra că societățile libere nu se pot concilia cu societăți unde există sclavia,
remarcându-se în America două Americi), ori chiar publicații („Liberatorul”, „Steaua
nordului”, etc).
- Pentru apărătorii sclaviei, menținerea se justifica prin antecedente istorice
(civilizațiile antichității), vechile tradiții agrariene (profilul agricol al unor vaste regiuni
asimila forța de muncă a sclavilor), absența tensiunilor sociale (spiritul de solidaritate
dezvoltat de comunitatea albilor pe temelia conștiinței ”superiorității de rasă”). Sclavia
nu a fost însă singura cauză a secesiunii. Ea a reprezentat pretextul ideal. Războiul
civil s-a încheiat cu victoria aboliționismului. Sclavia a fost eradicată în întreaga
Uniune. Integrarea foștilor sclavi în societatea liberă s-a produs însă în timp
îndelungat. Mai presus de orice, ea a întâmpinat obstacole și dificultăți majore (o
mare parte a afro-americanilor nu cunoșteau altă meserie, decât munca pământului, iar,
chiar dacă Nordul va încerca să se arate mai prietenos, în realitate era la fel de rasist de
multe ori).
- La finele secolului XIX se ridică problema viitorului Americii ca putere globală.
Acest „destin” se va manifesta în special în ceea ce privește cele două războaie
mondiale și mai mult prin dezvoltarea capitalistă, care s-a asociat în mentalul
colectiv, principiilor democratice.
 b) Japonia.
- Perioada Meiji Ishi apare în istoriografia europeană ca o perioadă de europenizare,
de deschidere spre un nou orizont cultural a Japoniei, care se face pe cale pașnică,
prin coexistența a două moduri de a fi: tradiția și modernitatea.
- Momentul de început al izolaționismului din Japonia poate fi identificat cu perioada
anului 1630, când Shogunul închide porturile străinilor (excepție făcând-o chinezii și
portughezii care puteau staționa numai în portul Nagasaki) Motivațiile izolaționismului
pot fi regăsite în principal în dorința de a păstra legea străveche, de a limita elementele
creștinismului din a perturba starea tradițională a lucrurilor (a se vedea soarta
misionarilor creștini persecutați).
- În ciuda unor încercări britanice și rusești eșuate, Japonia își va deschide granițele
în 1853, la insistențele comandantului Matthew C. Perry (avea instrucțiuni clare de a
obține semnarea a două acorduri, unul comercial și unul de prietenie – motivația
principală era dată de problema balenierilor americani) și sub presiunea unei forțe
militare impresionante. Și comandanții Chinei și Marii Britanii vor semna acorduri în
perioada 1854 și 1855. Cu toate acestea, o reală deschidere, definitivă și profundă, se
va întâmpla abia în 1858, prin semnarea tratatului comercial propus de Towsend
Harris (prim consul al SUA)
- Europenizarea Japoniei apare ca un rezultat al înțelegerii nevoii de acceptare și
adoptare a unor modele noi de existență pentru păstrarea supremației și
demonstrarea unei egalități cu Occidentul. În această perioadă sunt făcute o serie de
progrese tehnice, prin adoptarea și larga răspândire a ceasului mecanic și chiar prin
apariția la scară largă a armelor de foc.
- Sunt trimise mai multe misiuni japoneze în Occident.
- Copierea modelelor europene nu se va reduce numai la armament și ceasuri, ci se va
extinde și la constituție (făcută după modelul celei prusace din 1889), modele
financiare (inspirați de Marea Britanie este adoptat standardul monetar din aur) educație
(este implementat modelul american) și chiar obiceiuri de igienă (se renunță la
înnegrirea dinților și raderea sprâncenelor) și vestimentare (este adoptată îmbrăcămintea
Vestului – ex: în 1871 le este ordonat înalților publici să poarte yofuku – fracul european
peste cămașa cu guler înalt).
- Această dezvoltare fără precedent va aduce și partizani ai ideilor trecutului care vor
întreprinde activități criminale pentru păstrarea căilor tradiționale (Okubo
Toshimichi ucis în 1878 și Omura Masujiro, asasinat în 1869).
- Se dezvoltă economia, Japonia cunoscând acum și o veritabilă revoluție industrială
– industria textilă și cea grea, constructoare de căi ferate și locomotive, se va lărgi mult
(primele căi ferate leagă Tokyo de Yokohama în 1870) - și apar importante progrese
în infrastructură (apar casele de cărămidă în stil European iar orașele se lărgesc) și
comunicații (rețelele de telegraf vor conecta principalele centre urbane)
- În 1904, victoria împotriva unui imperiu european de tradiție (imperiul Rus) va
impune respectul Marilor Puteri Europene, asigurând Japoniei un loc printre egali.