Sunteți pe pagina 1din 4

Epoca modernă

Geneza lumii moderne: monarhiile absolutiste; modelul politic britanic si nasterea


democrației americane; civilizația europeană

MONARHIILE ABSOLUTISTE ÎN SECOLUL AL XVI-LEA


Secolul al XVI-lea s-a desfăşurat în apusul Europei sub semnul avântului capitalismului, al consolidării statelor-
naţiune dar şi al conflictelor religioase acerbe. Monarhiile absolute au apărut în condiţiile sporirii puterii regale
exercitată asupra întregii societăţi precum şi datorită slăbirii rolului nobilimii şi creşterii celui al burgheziei,
concomitent cu adâncirea rivalităţii dintre ele. Caracteristicile monarhiei absolute:
regalitatea era instituţia supremă în stat, regele având următoarele atribuţii: emitea legile, avea dreptul de a bate
monedă, de a conduce armata, era judecător suprem, numea funcţionarii regali, stabilea impozitele, conducea
politica externă;
monarhul era ajutat de către un consiliu regal şi se sprijinea în special pe burghezie;
numai regele avea armată permanentă;
a scăzut rolul adunărilor de stări.
Franţa S-a dezvoltat economic datorită implicării statului. S-au înfiinţat numeroase manufacturi. Instituţiile bancare şi
companiile comerciale au prosperat mai ales după marile descoperiri geografice. Nobilimea a fost subordonată de
către rege şi transformată în nobilime de spadă. Unii burghezi şi-au cumpărat titluri nobiliare devenind nobilime de
robă. Întărirea absolutismului s-a realizat prin înlocuirea relaţiilor de vasalitate cu organe centrale şi locale de
conducere, prin creşterea atribuţiilor consiliului regal, aplicarea eficientă a unui sistem de impozite precum şi prin
crearea unei armate regale permanente cu mercenari. În urma încheierii acordului dintre Francisc I şi papa Leon al X-
lea, regele îi numea pe înalţii prelaţi şi beneficia de venituri ecleziastice. Regi absolutişti au fost Francisc I (1515-
1549), care a ataşat la domeniul regal ultimele posesiuni senioriale, a protejat cultura şi artele şi Henric al IV-lea
(1589-1610) care a întărit autoritatea regală punând capăt războaielor religioase, a stabilit pacea religioasă prin
Edictul de la Nantes din anul 1598 şi a refăcut economia. Anglia Manufacturile de postav englezeşti erau printre cele
mai vestite din Europa (lâna era de calitate superioară iar mâna de lucru ieftină). Activitatea companiilor comerciale,
favorizată de poziţia geografică, a dus la dezvoltarea capitalistă. S-au remarcat Compania Levantină (1581) pentru
comerţul cu Marea Mediterană şi Compania Indiilor orientale (1600) pentru comerţul cu Asia. Pământurile părăsite
erau împrejmuite şi transformate în păşuni. Aceste împrejmuiri au contribuit la dezvoltarea economică a Angliei şi la
apropierea intereselor noii nobilimi şi burgheziei. Regalitatea şi-a impus supremaţia asupra Bisericii, Reforma
realizându-se din iniţiativa instituţiilor monarhice, sprijinită de burghezie. Regele Henric al VIII-lea s-a proclamat şef al
Bisericii iar averile acesteia au fost confiscate. Această nouă formă de confesiune s-a numit anglicanism. Henric al
VII-lea, întemeietorul dinastiei Tudorilor a pus capăt războiului celor două roze şi a zdrobit toate încercările marii
nobilimi de subordonare a puterii regale. Absolutismul monarhic s-a consolidat în timpul regelui Henric al VII-lea
(1509-1547) şi a reginei Elisabeta I (1558-1603) care a pus bazele puterii maritime şi coloniale a Angliei. Navigatorii
englezi au explorat noi rute maritimo-comerciale şi au întemeiat noi colonii în America. În anul 1558 flota engleză
învinge puternica flotă spaniolă. În secolul al XVII-lea Anglia devine cel mai puternic stat din Europa. Rusia
Autoritatea centrală a continuat să se întărească mai ales în timpul domniei lui Ivan al IV-lea, supranumit Cel
Groaznic, care a dus o luptă necruţătoare cu feudalii. Rusia cunoaşte o mare expansiune teritorială prin cucerirea
unor hanate tătăreşti şi a Siberiei. Acest stat a devenit apărătorul creştinătăţii ortodoxe în faţa islamului, devenind o
justificare pentru tendinţele expansioniste. Familia romanovilor instalată în secolul al XVII va da Rusiei prestigiul
european.
MONARHIILE ABSOLUTISTE ÎN SECOLELE AL XVII-LEA ŞI AL XVIII-LEA Franţa A fost, până în anul 1713, cea
mai mare putere de pe continent. Ludovic al XIII-lea (1610-1643) a impus rolul statului în dirijarea economiei. A fost
ajutat în conducere de cardinalul Richelieu care a fost un politician şi un diplomat foarte bun. A asigurat echilibrul
politic şi a înăbuşit orice încercare de revoltă a nobililor sau a hughenoţilor. Ludovic al XIV-lea (1643-1715) avea
puteri absolute. Pe plan economic a fost ajutat de către ministrul Colbert care a promovat mercantilismul, a înfiinţat
manufacturi, a creat o flotă puternică, a îmbunătăţit căile de comunicaţie, a încurajat crearea de companii comerciale.
Franţa a ajuns o mare putere economică, dar revocarea Edictului de la Nantes (1685) va slăbi o perioadă economia
ţării. Ţara a devenit cea mai mare putere în urma războaielor provocate de către Ludovic al XIV-lea împotriva
Spaniei, a Imperiului Romano-German, a Angliei, Olandei şi Suediei. A protejat cultura, clasicismul fiind curentul
acestei perioade.
În anul 1713 Franţa a pierdut preponderenţa pe continent. În secolul al XVIII-lea clericii şi nobilii erau în continuare
exceptaţi de la plata impozitelor. În a doua jumătate a veacului, Anglia a învins Franţa şi i-a cucerit numeroase
colonii. Rusia Devine o mare putere în secolul al XVIII-lea. Era o ţară înapoiată economic în secolul al XVII-lea, fiind
dominată de nobilime. Majoritatea ţăranilor erau şerbi care se răsculau des. Ţara era întinsă, încorporase Siberia şi
Ucraina. Cel mai de seamă ţar a fost Petru I Cel Mare (1689-1725). A transformat ţara într-o mare putere, modificând
legislaţia după model occidental şi încurajând dezvoltarea industriei şi a comerţului. În Rusia s-au înfiinţat
manufacturi şi au fost aduşi meşteri din Occident. A perfecţionat sistemul de strângere a impozitelor şi a început
construirea oraşului Sankt-Petersburg care va deveni capitala Imperiului în anul 1712. În timpul ţarinei Ecaterina
supranumită Cea Mare, ţara şi-a extins teritoriile până la Marea Neagră.
MODELUL POLITIC BRITANIC (REVOLUŢIA BURGHEZĂ, RESTAURAŢIA ŞI REVOLUŢIA GLORIOASĂ) Anglia
devine începând cu secolul al XVIII cea mai puternică ţară din punct de vedere economic. Burghezia şi nobilimea
nouă erau cele mai importante în plan social. Monarhia avea puterea absolută şi se sprijinea pe vechea nobilime
feudală. Pe plan religios, burghezia şi noua nobilime erau adeptele puritanismului (variantă a calvinismului) şi
considerau anglicanismul regelui şi al vechii nobilimi ca fiind conservator. În anul 1603 pe tronul Angliei a ajuns
dinastia scoţiană Stuart. Regii din dinastia Stuart, Iacob I şi Carol I au dorit puterea absolută intrând în conflict cu
Parlamentul englez. Camera Comunelor se opunea politicii regale absolutiste şi apăra interesele burgheziei.
Conflictul rege-parlament s-a agravat, în anul 1628 Parlamentul a adoptat „Petiţia drepturilor” act care condamna
politica regelui. În anul 1629 Carol I dizolvă Parlamentul însă nevoia de bani l-a făcut pe rege să-l convoace din nou,
în anul 1640. În anul 1641 Parlamentul nu a votat impozitele şi a redactat Mustrarea cea mare prin care era acuzată
politica absolutistă a regelui. Un an mai târziu izbucneşte conflictul rege-parlament care duce la apariţia războiului
civil. Războiul civil i-a avut ca protagonişti pe tabăra regelui compusă din Biserica Anglicană, vechea nobilime,
armata bine pregătită şi înarmată şi tabăra Parlamentului compusă din deputaţii puritani, burghezia, mica nobilime şi
cea mai mare parte a orăşenimii. Regele Carol I a fost judecat şi executat. După victoria taberei Parlamentului, Anglia
a devenit republică. Cea mai importantă personalitate a istoriei Angliei în acea perioadă a fost puritanul Oliwer
Cromwell. El a organizat armata noului model cu care tabăra Parlamentului a obţinut victoria în războiul civil, a
declanşat războiul cu Olanda pentru supremaţia maritimă şi a instaurat protectoratul, un regim de dictatură militară
(între anii 1653-1658). Stuarţii au fost readuşi pe tronul Angliei în anul 1660 de armată şi de Parlament, deoarece fiul
lui Oliwer Cromwell s-a dovedit a fi un conducător incapabil. Carol al II-lea Stuart (1660-1685) a avut relaţii bune cu
Parlamentul. În anul 1673 Parlamentul decretează faptul că toate slujbele civile şi militare nu puteau fi ocupate decât
de anglicani. Iacob al II-lea Stuart, catolic şi apropiat de Franţa, a intrat în conflict cu Parlamentul din cauza politicii
sale absolutiste. În anul 1688 Parlamentul i-a îndepărtat de la tron pe Stuarţi, momentul fiind cunoscut sub denumirea
de revoluţia glorioasă. A fost ales ca rege Wilhelm al III-lea de Orania, stathuderul Olandei, care era căsătorit cu
Maria, fiica lui Iacob al II-lea. Wilhelm al III-lea a acceptat Declaraţia drepturilor, document care prevedea:
garantarea respectării libertăţilor proclamate în timpul revoluţiei;
puterea regală era limitată şi se stabileau atributele Parlamentului;
Începea să funcţioneze principiul separaţiei puterilor în stat: puterea legislativă (Parlamentul), puterea executivă
(regele şi guvernul), puterea judecătorească (instanţele judecătoreşti), Anglia devenind monarhie constituţională.
- Europa în perioada 1789-1849: revoluția franceză, nasterea ideologiilor moderne, revoluțiile din Europa;
REVOLUŢIA FRANCEZĂ Organizarea social politică a Franţei de până la 1789 a constituit o piedică în calea
evoluţiei societăţii franceze spre modernitate. Contradicţiile acumulate au condus la o rezolvare violentă care a
devenit Revoluţia franceză. Sistemul politic al Franţei de până la 1789 s-a numit Vechiul Regim menţinându-se
vechea organizare medievală pe stări: starea întâi (clerul), starea a doua (nobilimea) şi starea a III-a, neprivilegiată,
formată din burghezie, orăşenime, ţărănie. Franţa era în acel moment o monarhie absolută. Pe plan economic, după
anul 1770, s-a manifestat o criză puternică deoarece ţărănimea avea obligaţii numeroase. Burghezia a întâmpinat
numeroase obstacole în dezvoltarea industriei iar privilegiile nobilimii şi vămile interne au încetinit dezvoltarea
economică şi au determinat creşterea preţurilor. Starea finanţelor publice s-a agravat.
La data de 5 mai 1789 s-a întrunit la Versailles Adunarea Stărilor Generale, regele dorind redresarea finanţelor.
Delegaţii stării a III-a s-au organizat într-o Adunare Naţională Constituantă pe
care regele dorea să o dizolve. Poporul parizian s-a opus şi la data de 14 iulie 1789 fortăreaţa Bastilia, simbolul
absolutismului, a fost cucerită şi dărâmată. Astfel, ziua de 14 iulie 1789 a reprezentat data declanşării revoluţiei
franceze. A fost adoptată Declaraţia Drepturilor Omului şi Cetăţeanului la data de 29 august 1789. Aceasta stabilea
principiile de organizare ale unei societăţi democratice: egalitatea în drepturi a tuturor iar naţiunea era recunoscută ca
izvor al suveranităţii. Adunarea Naţională Constituantă a luat măsuri de modernizare a Franţei. S-au desfiinţat vămile
interne şi breslele. Au fost confiscate averile bisericeşti care s-au vândut burgheziei. Au fost desfiinţate privilegiile
feudale la data de 4 august, în acelaşi an. A fost adoptată Constituţia din anul 1791 bazată pe Declaraţia drepturilor
omului şi ale cetăţeanului care prevedea:
separarea puterilor în stat: executivă (regele), legislativă (Adunarea) şi judecătorească (judecătorii);
Franţa devenea o monarhie constituţională, drept de vot aveau numai cetăţenii activi cu „avere”, cei pasivi neavând
drepturi politice.;
s-au format două grupări politice, girondinii şi iacobinii .
La data de 21 septembrie 1792, Franţa a fost proclamată republică deoarece regele nu dorea să renunţe la puterea
absolută şi va fi înlăturat. Monarhii Prusiei şi Austriei au trimis armate împotriva revoluţiei. La Valmy, la data de 20
septembrie, acelaşi an, armata franceză a obţinut o importantă victorie împotriva prusacilor. Regele Ludovic al XVI-
lea a fost judecat, condamnat şi ghilotinat în anul 1793. Convenţia naţională aleasă în anul 1792 a fost dominată de
girondini. Aceştia nu au putut să rezolve criza economică şi financiară acută. Girondinii au fost înlăturaţi la 2 iulie
1793 de către iacobini. Dictatura iacobină i-a avut ca principali reprezentanţi pe Danton, Marat, Robespierre şi Saint
Just. Cele mai importante măsuri luate de iacobini au fost: declararea mobilizării generale, instaurarea terorii
revoluţionare, instituirea Comitetului Salvării Publice, Comitetului Siguranţei Generale şi al Tribunalului revoluţionar.
Au elaborat o nouă Constituţie care însă nu a mai intrat în vigoare. În rândurile Iacobinilor s-au format: gruparea lui
Danton (indulgenţii), gruparea lui Hebert (turbaţii) şi gruparea lui Robespierre, care considerau că teroarea nu era
necesară. Neînţelegerile dintre grupări au dus la înlăturarea iacobinilor şi a lui Robespierre la 27 iulie 1794.
Directoratul a funcţionat între anii 1795-1799. În această perioadă s-a pus capăt terorii, au fost eliberaţi deţinuţii
politici, s-au întors emigranţii. Era format din cinci membri care alcătuiau puterea executivă. Puterea legislativă era
exercitată de Consiliul celor 500 şi Consiliul Bătrânilor. A fost regimul noilor îmbogăţiţi care şi-au strâns averi prin
speculă, corupţie etc. Deşi exista corupţie, Directoratul şi-a prelungit existenţa datorită succeselor militare ale lui
Napoleon Bonaparte. Directoratul s-a dovedit incapabil să mai conducă şi a fost înlocuit în anul 1799 cu un regim
nou, Consulatul.
EPOCA NAPOLEONIANĂ Napoleon Bonaparte, adus în fruntea Franţei de valul Revoluţiei, a întemeiat un imperiu
care prin dimensiuni şi importanţă este comparabil cu imperiile universale ale lui Carol cel Mare şi Carol Quintul.
Consulatul (1799-1804) a reprezentat un regim instaurat de Napoleon printr-o lovitură de stat la data de 9/10
noiembrie 1799. Puterea executivă era deţinută de 3 consuli. Napoleon a fost ales prim consul, a devenit consul pe
viaţă şi avea puteri nelimitate. Măsuri de politică adoptate în timpul Consulatului au fost: Constituţia din anul 1799
care stabilea că puterea legislativă era încredinţată tribunalului, Corpului legislativ şi Senatului. De asemenea, au fost
eliminate corupţia şi nesiguranţa cetăţenilor, au fost relansate industria şi comerţul şi a fost reorganizat sistemul
monetar. S-a modernizat învăţământul iar Biserica a fost subordonată statului. La data de 2 decembrie 1804
Napoleon s-a proclamat împărat al francezilor. El a luat următoarele măsuri de politică externă: conducea prin
decrete, şi-a subordonat întreaga societate, a fost restabilită cenzura şi a creat o nobilime care îi era credincioasă.
Împăratului îi erau subordonate toate instituţiile de stat.
În acelaşi an, 1804 a intrat în vigoare Codul Civil. Acesta prevedea printre altele: abolirea privilegiilor feudale,
reglementa relaţiile de proprietate, familie, stabilea egalitatea succesorilor la împărţirea moştenirii. Cuprindea
principiul egalităţii şi toleranţei religioase. Stabilea răspunderea
individuală. A fost aplicat în Franţa, în statele din Peninsula Italică, Westphalia, Iliria, Marele Ducat al Varşoviei etc. A
contribuit la modernizarea legislaţiei din Moldova şi Ţara Românească. Campaniile militare ale lui Napoleon
între anii 1796-1797 francezii obţin victorii în Italia deşi armata lor număra doar 38.000 de soldaţi; prin Pacea de la
Campo Formio impunea Austriei să recunoască obţinerea malului stâng al Rinului şi controlul asupra Italiei de Nord
de către francezi;
între anii 1798-1799 are loc campania militară din Egipt organizată pentru a bloca englezilor calea spre Indii şi pentru
a transforma Marea Mediterană într-un lac francez dar s-a încheiat printr-un eşec;
în anul 1800 Napoleon a obţinut victoria asupra austriecilor la Marenga în Italia, Austria recunoscând cuceririle
francezilor: Belgia, zonele la est de Rin şi Italia;
în anul 1805 îi învinge pe austrieci şi ruşi la Austerlitz;
în anul 1806 îi învinge pe prusaci iar din Berlin instituie blocada continentală împotriva Angliei;
în anul 1807 ruşii sunt învinşi şi încheie cu Franţa pacea de la Tilsit;
în anul 1808 armatele lui Napoleon intră în Spania;
în anul 1811, Imperiul capătă maxima întindere teritorială, regiunile anexate şi statele vasale trebuiau să respecte
legile franceze.
Eşecuri militare în perioada Imperiului
armatele franceze sunt înfrânte în Peninsula Iberică, spaniolii au luptat pentru eliberare;
în anul 1812 armatele franceze sunt înfrânte în Rusia pierzând 500.000 de soldaţi;
în anul 1813 are loc înfrângerea de la Leipzig;
în anul 1814 Franţa este înfrântă pe propriul teritoriu de către o armată a coaliţiei europene.
În Franţa se instaurează monarhia sub Ludovic al XVIII-lea. Napoleon a revenit la putere în anul 1815 dar nu a
rezistat decât 100 de zile fiind înfrânt la Waterloo, la data de 18 iunie 1815, iar apoi exilat în Insula Sfânta Elena.
NAŞTEREA IDEOLOGIILOR MODERNE În contextul războaielor napoleoniene s-a declanşat un amplu proces de
afirmare a identităţii naţionale a popoarelor cucerite. Filosofia luminilor (îndeosebi prin germanul Herder) proclamase
ideea că fiecare popor constituie o naţiune individualizată faţă de altele prin limbă, istorie, cultură, obiceiuri. Revoluţia
franceză a adăugat acestei idei, prin Declaraţia Drepturilor, principiul că fiecare naţiune trebuie să fie liberă şi
suverană. Pentru popoarele care aveau această conştiinţă a identităţii naţionale, Franţa a avut un dublu şi
contradictoriu rol: ea a răspândit principiul constituirii ca naţiune a unui popor dar a dus în acelaşi timp, prin cuceririle
napoleoniene, la afirmarea acestui principiu. Potrivit lui Napoleon, popoarele trebuiau să se contopească în mari
confederaţii. Această contradicţie a fost motivul principal al violenţei cu care multe popoare au răspuns planurilor lui
Napoleon, el fiind perceput ca un cuceritor şi nu ca un eliberator. Războaiele de eliberare purtate de popoarele
cucerite de Napoleon s-au soldat pentru scurtă vreme cu dobândirea statutului de autonomie pentru multe dintre
ţinuturile europene (Italia, Polonia), care până atunci făcuseră parte din diferite imperii. La începutul secolului al XIX-
lea Europa era continentul cel mai populat. Congresul de la Viena a consfinţit prin tratatele semnate autoritatea
Rusiei, Austriei şi Prusiei ca state absolutiste pe continent. S.U.A. erau o republică federativă democratică, dar în
care mai exista sclavie. Pe coastele Africii, marile puteri europene deţineau colonii iar interiorul continentului nu era
bine cunoscut. Japonia şi China erau imperii care însă nu porniseră pe calea modernizării iar India era cea mai
importantă colonie engleză. Regimurile politice şi ideologiile existente la începutul secolului al XIX-lea erau:
regimurile absolutiste: Austria, Rusia, Prusia precum şi majoritatea ţărilor Europene în care puterea monarhului era
de necontestat şi considerată de drept divin;
liberalismul, curent de centru;
naţionalismul care susţinea egalitatea tuturor naţiunilor şi crearea statelor naţionale în secolul al XIX-lea;
Anglia era o monarhie parlamentară. Parlamentul era bicameral fiind compus din Camera Lorzilor şi Camera
Comunelor iar miniştrii erau desemnaţi de către Camera Comunelor. Ideologiile existente în această ţară erau tory
(Partidul Conservator care apăra interesele aristocraţiei funciare) şi whing ( Partidul Liberal care apăra interesele
burgheziei orăşeneşti). S.U.A. erau o republică federativă democratică în care alegerile se desfăşurau pe baza
votului universal. Puterea legislativă era exercitată de către Congres care era alcătuit din Senat şi Camera
Reprezentanţilor iar puterea executivă era exercitată de către preşedinte. Franţa era o monarhie constituţională.
Regimul politic era un amestec de absolutism monarhic şi liberalism. Regele trebuia să respecte Charta din anul
1814. Parlamentul era bicameral.
Revoluţia industrială şi revoluţia agrară Revoluţia industrială a apărut în Anglia, la sfârşitul secolului al XVIII-lea, în
producţia textilă. Secolul al XIX-lea este cunoscut ca secolul revoluţiei industriale. Cauzele apariţiei industriei au fost
numărul mare al descoperirilor ştiinţifice, utilizarea unor noi forme de energie, introducerea maşinilor în diferite ramuri
productive. Revoluţia industrială a avut următoarele consecinţe: creşterea producţiei, realizarea de profituri mai mari,
ieftinirea forţei de muncă prin extinderea folosirii maşinilor, dezvoltarea capitalismului, dezvoltarea culturală. Industria
a devenit principala ramură economică. Anglia a fost ţara primei revoluţii industriale, revoluţie care s-a declanşat în
anul 1780. În anul 1830 Anglia era denumită atelierul lumii. Dezvoltare industrială puternică a fost în zona
Manchester. Ţara dispunea de mari rezerve de cărbune şi de minereuri de fier, forţă de muncă ieftină, capitaluri
importante. Până la sfârşitul secolului al XIX-lea, Anglia a fost cea mai mare putere economică a lumii. Revoluţia
transporturilor s-a realizat datorită apariţiei vaporului cu abur în anul 1807, a locomotivei cu abur în anul 1814 şi a
primei căi ferate în Anglia în anul 1830. Revoluţia agrară a apărut datorită folosirii îngrăşămintelor chimice, a
introducerii maşinilor agricole, a îmbunătăţirii metodelor de cultivare a pământurilor, a dezvoltării fermelor agricole
moderne. Agricultură dezvoltată exista în acea perioadă în Anglia, Olanda, S.U.A., Franţa şi în statele germane.