Imperiul colonial Britanic

Imperiul Britanic, nume atribuit Regatului Unit al Marii

Britanii şi Irlandei de Nord şi fostelor dominioane,
colonii, şi altor teritorii aflate sub stăpânirea Coroanei
Britanice de la sfârşitul secolului XVI până la mijlocul
secolului XX.
Apogeul Imperiului Britanic a fost atins la începutul
secolului XX, cuprinzând peste 20% din suprafaţa uscată
a Terrei şi mai mult de 400 milioane de locuitori.

Bazele Imperiului Britanic au fost puse în timpul domniei

Elisabetei I (1558-1603). Sub domnia sa, sprijinul statului
pentru explorarea navală a ,,Noilor Lumi” crescut foarte mult
şi, în 1580, Sir Francis Drake a devenit primul englez care a
navigat în jurul lumii.Relaţii de schimb şi comerciale au fost
deja stabilite peste mări de Compania Indiilor Orientale,
înfiinţată în 1600. Totuşi, deoarece Anglia era în război cu
Spania, care avea cel mai întins imperiu în cele două Americi,
colonizarea engleză în cele două Americi era aproape
inexistentă în secolul XVI.
(7 septembrie 1533 – 24 martie 1603 ) a
fost regină a Angliei şi regină a Irlandei din
17 noiembrie 1558 până la moartea sa.
Elisabeta I a fost al şaselea şi ultimul
monarh al casei Tudor (Henric al VII-lea,
Henric al VIII-lea, fratele său vitreg Eduard
al VI-lea, verişoara sa Jane şi sora sa
vitregă, Maria I). A fost cunoscuta si ca :
Regina Fecioara sau Gloriana
 Prima tentativă de colonizare a fost făcută pe insula Roanoke ,
de pe coasta nord-americană, în 1585, de către Sir Walter Raleigh.
Această aşezare nu a rezistat, şi Anglia nu va mai avea nici o
tentativă de explorare şi colonizare în cele două Americi, până în
1604, după pacea încheiată cu Spania.
În secolele XVII-XVIII, Marea Britanie a înfiinţat primul imperiu,
care îşi avea centrul în emisfera vestică, adică în insulele
Caraibiene şi America de Nord. A început cu înfiinţarea unor
plantaţii de tutun în Indiile de Vest şi a coloniilor religioase situate
de-a lungul coastei Americii de Nord.
Anglia şi-a asigurat prezenţa în India în secolul XVII, prin
Compania Indiilor Orientale. Deşi această prezenţă a devenit mai
întinsă şi consolidată de-a lungul secolelor XVII-XVIII, India a
Francis Drake (c. 1540 — d. 27 ianuarie 1596) a
ajuns sub directa dominaţie engleză, abia în 1858.Un factor fost un corsar, navigator, neguţător de sclavi şi
important al primului imperiu a fost mercantilismul, doctrină inginer englez din era elisabetană. Drake a fost
economică bazată pe protejarea monopolurilor din comerţ şi numit în anul 1581 cavaler de către regina
controlul statului asupra manufacturilor. Sub acest sistem, coloniile Elisabeta I a Angliei. El a fost al doilea comandant
nou înfiinţate trebuiau să crească bogăţia metropolei. Ele în flota engleză ce a luptat împotriva Armandei
spaniole în 1588. El a murit de dizenterie după ce
reprezentau o sursă de materii prime şi o piaţă de desfacere
a atacat fără succes San Juan, Puerto Rico în
pentru produsele metropolei. Intenţia urmărită era ca exporturile 1596.
metropolei să fie mai ridicate decât importurile din colonii, rezultă
că metropola vinde mai mult decât cumpără, deci capitalul rămas
în metropola va creşte.
Sir Walter Raleigh (n. 1552 sau 1554 - d.
29 octombrie 1618), a fost un faimos
scriitor, poet şi explorator englez. Este
întemeietorul primei colonii engleze în
Lumea Nouă, la 4 iunie 1584, pe insula
Roanoke
 Deoarece acest sistem economic presupunea controlul strict al guvernământului, Anglia a început să
reglementeze mai strict relaţiile cu coloniile sale. În 1651, parlamentul englez a adoptat Actul de navigaţie
care prevedea că toate importurile în porturile engleze şi colonii urmau să fie făcute doar cu ajutorul navelor
engleze.
Prima colonie stabilă engleză în America de Nord a fost stabilită în 1607, la Jamestown, Virginia.În
1620, pelerinii englezi au debarcat în golful Massachusetts şi au fondat colonia Plymouth, prima aşezare
engleză permanentă în Noua Anglie. Coloniştii aparţineau comunităţii puritane, alcătuind Compania
Golfului Massachusetts, în 1628.
Alte colonii religioase au fost înfiinţate în Rhode Island (1636), colonia fiind bazată pe principiul
toleranţei religioase; Connecticut (1639), bazată pe credinţele religioase congregaţionaliste; şi Maryland
(1634), dominată de romano-catolici.
Aceste colonii erau apropiate de ţărm, niciodată penetrând ţinuturile din interiorul continentului şi, în
fapt, erau puternic ataşate de Anglia, mai mult decât alte colonii. Totuşi, deoarece distanţele făceau
imposibilă guvernarea directă a Angliei, guvernatorii coloniilor erau însărcinaţi să alcătuiască adunările
alese dintre colonişti.
Prezenţa engleză a fost extinsă treptat, de-a lungul coastei de est. În 1664, New Amsterdam a fost preluat
de la olandezi şi redenumit New York. Locuitorii olandezi au fost forţaţi să se supună conducerii engleze.În
1681, William Penn, sub patentă regală, a fondat colonia Pennsylvania.
După 1688, războaiele cu Franta au dus mai departe expansiunea engleză. Coloniile din Noua Anglie s-au
mărit, şi Compania Râului Hudson s-a stabilit lângă râul Hudson, pentru a participa la comerţul cu blănuri.
 Creşterea prezenţei engleze a intensificat fricţiunile, în anii 1690, cu Noua Franţa, aflată în apropierea văii
St. Lawrence. În consecinţă, războiul pentru succesiunea la tronul Spaniei (1701-1714), în care Anglia
(începând de acum se va numi Marea Britanie) şi aliaţii săi, au luptat împotriva Franţei şi Spaniei. Armatele
britanice au capturat posesiunile franceze din America (Acadia şi Terra Nova). Insulele spaniole, Gibraltar şi
Minorca, au fost obţinute în urma aceluiaşi conflict, dând Marii Britanii pentru prima dată prezenţa teritorială
în Marea Mediterană.
Pacea de la Utrecht (1713) a încheiat războiul, şi cedarea oficială a teritoriilor cucerite de britanici. De
asemenea, extindea drepturile britanice asupra aprovizionării cu sclavi şi a altor mărfuri comerciale destinate
coloniilor spaniole din cele două Americi, şi,ca rezultat stabilea statutul Marii Britanii ca putere maritimă
aproximativ egală cu puternicii competitori europeni.
Prima colonie de exploatare din Indiile de Vest a fost Saint Christopher (mai târziu Saint Kitts),
achiziţionată în 1623. Plantaţiile engleze înfiinţate în Indiile de Vest au fost lucrate iniţial de ucenici albi
aduşi din Anglia. Plantaţiile de tutun sunt înlocuite cu cele de trestie de zahăr lucrate însă de sclavi aduşi din
Africa.
În 1655, Anglia a cucerit Jamaica de la Spania – prima colonie engleză obţinută prin forţă. În 1670, Anglia şi
Spania au semnat Tratatul de la Madrid, în urma căruia Spania recunoştea posesiunile engleze caraibiene.
Comerţul cu zahăr s-a extins, şi Compania Regală a Africii, fondată în 1672, a adus un număr mare de sclavi
africani în Caraibe. Marii plantatorii ai insulelor engleze obţineau forţa de muncă necesară, dar se temeau de
posibila revolta a sclavilor negri care le puteau periclitau siguranţa proprie. La sfârşitul anilor 1670, sclavii
negrii constituiau marea majoritate a populaţiei insulelor engleze.
 La începutul secolului XVIII, interesul public pentru afacerile de peste mări a scăzut. În timpul lungii
guvernări prezidate de Robert Walpole, s-a adoptat ca politică laissez-faire, în care guvernarea să nu intervină
în problemele economice.
În 1732, Georgia a devenit a 13-a colonie americană. Zahărul reprezenta principala marfă importată din
colonii şi, odată cu ea, a sporit şi comerţul cu sclavi care traversau Atlanticul (70.000 de sclavi aduşi anual din
Africa către America).
În timpul Războiului de 7 ani (1756-1763), Marea Britanie a obţinut câştiguri teritoriale în defavoarea
Franţei.
Prin Tratatul de la Paris (1763), Franţa recunoştea oficial stăpânirea britanică asupra Canadei, însă
britanicii restituiau francezilor controlul asupra insulelor Guadeloupe şi Martinique. Prin acest tratat se
asigura securitatea coloniilor nord-americane.
După pierderea coloniilor americane, comerţul britanic şi-a întors faţa, de la cele două Americi, către est.
Revoluţia industrială a transformat economia britanică dintr-una agricolă, într-una bazată pe manufactura
mecanizată, şi au crescut astfel produsele britanice destinate exportului. Comerţul liber, încrederea bazată pe
comerţul mondial care nu trebuie îngrădit de nici o naţiune, înlocuieşte vechiul sistem colonial, care avea la
bază ideile mercantiliste de protejare a comerţului.
 Al doilea Imperiu Britanic avea ca centre Asia şi Africa, continuând să se extindă în secolul XIX şi la
începutul secolul XX, atingând apogeul la sfârşitul Primului Război Mondial. Totuşi, creşterea
naţionalismului în coloniile britanice a slăbit treptat puterea imperiului, şi Marea Britanie a fost forţată să
acorde independenţa multora din fostele sale colonii.
Deşi primul imperiu îşi avea centrul în cele două Americi, englezii activau în India încă din secolul XVII.
Compania Indiilor Orientale a înfiinţat puncte comerciale la Surat (1612) şi Madras (acum Chennai, 1639),
sub auspiciile Imperiului Mogul.
A urmat o rapidă extindere a afacerilor sale şi, în 1690, compania a a stabilit o nouă factorie pe râul
Hugli, pe locul viitorului oraş Calcutta. Dar, în 1700, compania şi-a extins activităţile comerciale în Bengal
şi a stabilit, pentru sine, rolul de jucător principal în politica indiană.
După moartea împăratului mogul Aurangzeb, în 1707, Imperiul Mogul din India intră într-o perioadă de
instabilitate. În acest timp, Compania Indiilor Orientale – principala organizaţie comercială – a intrat mai
direct în politică, pentru a-şi conserva poziţia economică dominantă.
Apoi, între 1740-1750, Compania Indiilor Orientale a luptat cu Compania Franceză a Indiilor pentru
supremaţie în India. O serie de lupte au culminat cu bătălia de la Plassey din iunie 1757, în urma căreia
britanicii au înfrânt pe rivalii francezi şi indieni. Astfel, Compania Indiilor Orientale a obţinut poziţia
dominantă în regiunea Bengal.

James Cook (n. 27 octombrie 1728 - m. 14
februarie 1779) a fost un explorator şi
navigator britanic. El a făcut trei călători în
Oceanul Pacific, în cadrul cărora a descoperit
insulele Société (azi Polinezia franceză),
Noua Zeelandă şi Sandwich (azi arhipelagul
Hawaii). Insulele Société au fost denumite
după Royal Society de la Londra, care a
finanţat expediţia.
Cucerirea Australiei si consolidarea controlului asupra
Indiei si Canadei
Deşi expediţiile engleze ajunseseră în Australia încă de la
sfârşitul sec. XVII, nu a existat un interes pentru colonizarea acestui
continent, considerat neinteresant.
Explorările ulterioare ale căpitanului James Cook din anii 1770,
cuplată cu pierderea coloniilor nord-americane, a schimbat această
situaţie. Australia a devenit interesantă pentru britanici, datorită
poziţiei strategice oferite în Asia de Est, precum şi ca destinaţie
pentru condamnaţii britanici care nu mai puteau fi trimişi în coloniile
nord-americane, acum independente.
În consecinţă, o flotă britanică compusă în mare parte din
condamnaţi a acostat în Golful Botany, din regiunea australiană New
South Wales, rezultând fondarea oraşului Sydney, în 1788.
În anii care au urmat Revoluţiei Americane, guvernul britanic a
încercat să consolideze controlul asupra Indiei şi Canadei.
India Act din 1785, supunea administraţia Companiei Indiilor
Orientale în grija Ministerului controlului. Sub guvernarea
generalului de flotă Lord Cornwallis (1786-1793), Marea Britanie a
pus administrarea Indiei în seama instituţiilor civile ale Companiei
Indiilor Orientale, deşi compania se ocupa în continuare cu comerţul.
Canada Act din 1791, încerca să minimalizeze tensiunile între
locuitorii francezi şi cei britanici, separaţi în două regiuni, Canada de
Sus, în care se vorbea mai ales limba engleză, şi Canada de Jos, în
care majoritatea populaţiei era vorbitoare a limbii franceze.
 Razboaiele Napoliene
Implicarea Marii Britanii în războaiele cu Franţa, după 1793, a dat un
imbold creşterii imperiului. În 1794, Marea Britanie a capturat din nou
zahărul francez produs în insulele Caraibiene. A rezultat o invadare a pieţei
britanice cu zahăr, ceea ce a contribuit indirect la adoptarea legislaţiei
britance, din 1807, care interzicea comerţul cu sclavi, „vinovat” de
creşterea producţiei de zahăr în coloniile americane.
Poziţia britanică în Mediterana a fost asigurată în timpul războaielor
napoleoniene (1799-1815), de cele două triumfuri ale amiralului britanic
Horatio Nelson. În primul, Nelson a oprit invazia napoleoniană în Egipt, în
bătălia de pe Nil, care a asigurat controlul total al britanicilor asupra
Mediteranei. Apoi, în bătălia de la Trafalgar, Nelson a distrus flota franceză
care voia să-şi debarce trupele în Italia.
Batalia de la Waterloo

Decimând flota franceză, Nelson a pus capăt tentativei lui Napoleon de a

izola insulele britanice, şi totodată asigura supremaţia navală britanică în tot
secolul XIX.
America nu a fost teatru al nici unei operaţiuni militare, până la tulburările
legate de drepturile comerciale ale statelor neutre. Americanii au căutat să-
şi extindă stăpânirea asupra Canadei. În războiul din 1812, americanii au
ocupat York (azi Toronto), în Canada de Sus. Ca urmare, britanicii au jefuit
capitala Washington.Incapacitatea armatei americane de a avansa în
Canada, a confirmat supravieţuirea stăpânirii britanice în America de Nord.
În timpul Războaielor Napoleoniene, Olanda a fost aliata Franţei, şi Marea
Britanie a ocupat numeroase posesiuni olandeze inclusiv Colonia Capului,
în Africa de Sud; Ceylon (mai târziu, Sri Lanka), în apropiere de coasta
indiană; Java, în Indonezia; părţi din Guiana, în America de Sud. Deşi Java Batalia navala de la Trafalgar
a fost restituită olandezilor, majoritatea acestor posesiuni au rămas
britanicilor, recunoscute oficial de Congresul de la Viena din 1815.
 Achiziţia Coloniei Capului de la olandezi, în timpul Războaielor Napoleoniene, a permis britanicilor o prezenţă puternică
în Africa de Sud. Sute de colonişti britanici au început să sosească după 1820, şi engleza a devenit limba oficială, în 1822.
Sclavia, adânc înrădăcinată sub stăpânirea olandeză, a fost abolită în 1833. În 1843, britanicii au înfiinţat colonia de coastă
Natal.
Burii, care erau descendenţi ai coloniştilor olandezi şi germani, au respins conducerea britanică, şi sute de buri au migrat
spre nord, înfiinţând în interiorul continentului republicile libere africane Transvaal şi Orania.
În India, Lordul Arthur Wellesley, mai târziu duce de Wellington, a făcut o serie de cuceriri, aşa încât, în 1805, britanicii
aveau controlul asupra oraşului Delhi şi l-au transformat pe împăratul mogul într-o marionetă. În 1828, engleza a înlocuit
persana, ca limbă oficială a guvernului din India, şi a crescut totodată activitatea misionară creştină. Superioritatea britanică
a fost completată, în final, cu cucerirea provinciilor Punjab şi Sind, în anii 1840.
Totuşi, populaţia indiană a început să respingă treptat stăpânirea britanică, simţind că britanicii nu au respect pentru
culturile şi tradiţiile locale. Aceste sentimente au atins apogeul în revolta şipailor din 1857, în care soldaţii indieni (numiţi
şipai), aflaţi sub comanda Companiei Indiilor Orientale, au pus la cale o revoltă armată. Rebeliunea a fost înăbuşită de
britanici, dar pierderile umane au fost mari de ambele părţi.
În consecinţă, britanicii au încercat să anglicizeze India şi să-şi concentreze guvernarea eficient, folosind în administraţie
elemente tradiţionale ale societăţii indiene.
După 1858, India a fost trecută, din subordinea Companiei Indiilor Orientale, în administrarea directă a guvernului
britanic, având în frunte un vicerege şi un secretar de stat la Londra, ultimul făcea parte din Cabinet.
De-a lungul secolului XIX, Marea Britanie a folosit armatele din India pentru a-şi extinde dominaţia în sud-estul Asiei.
Dinastia Konbaung şi-a extins graniţele în Birmania (azi Myanmar), până au început să atace India britanică.
Incursiunile birmaneze în India au determinat primul război anglo-birmanez (1824-1826), în urma căruia birmanezii sunt
înfrânţi, fiind obligaţi să cedeze câteva regiuni de coastă. În timpul celui de-al doilea şi al treilea război anglo-birmanez
(1852 şi 1885), britanicii au cucerit întreaga Birmanie.În 1886, Birmania a devenit oficial provincie a Indiei.
Începutul autoguvernării
Un imperiu bazat mai mult pe liberul schimb, decât unul bazat pe
principii mercantiliste. În consecinţă, conceptul autoguvernării iese
în prim plan. Acest concept a fost aplicat în coloniile britanice nord-
americane de-a lungul anilor 1840 şi, în 1867, ele au devenit o
confederaţie.Confederaţia permitea
Marii Britanii să-şi retragă prezenţa militară, dar îşi păstra
controlul asupra afacerilor străine şi apărării externe a acestora. În
anii 1850, noile colonii australiene Australia de Sud, Australia de
Vest, Victoria şi Queensland înfiinţate între anii 1830-1840, se
autoguvernau, înainte de deja existenta colonie New South Wales.
Totuşi, fragmentarea lor a întârziat federalizarea, până în anul
1901.Marea Britanie nu a încredinţat autoguvernarea coloniilor din
Africa de Sud, datorită tensiunilor existente între colonişti şi
africanii locali. Totuşi, în anii 1850, Marea Britanie şi-a retras
administraţia directă asupra coloniilor interioare,
Transvaal şi Orania.La mijlocul secolului XIX exista o relativă
stabilitate a imperiului. Totuşi, Marea Britanie a continuat politica
comercială agresivă care a condus deseori la conflict. De pildă,
conflictele cu China, legate de importurile britanice de opiu, vor
conduce la războaiele opiului şi achiziţia oraşului Hong Kong, în
1841.
 Noul Imperialism
Guvernarea lui Benjamin Disraeli (1874-1880), a însemnat o mai activă
politică colonială britanică. Aceasta s-a numit „Noul Imperialism” care s-a
caracterizat printr-o mai agresivă expansiune, menită să apere interesele
britanice de peste mări.
Totuşi, imperialismul este uneori rezultatul instabilităţii locale, ca, de pildă,
în 1882, când trupele britanice au ocupat Egiptul, pentru a păstra controlul
asupra Canalului Suez. Expansiunea imperială, a fost alimentată deseori de
dorinţa guvernământului britanic de a extinde imperiul.
După ocuparea Egiptului, a urmat cursa pentru înfiinţarea de colonii în
Africa. Britanicii, care erau în competiţie directă cu Franţa şi Germania,
ridicau pretenţii asupra Africii de Vest în anii 1880, în special, în valea
fluviului Niger. Coloniile adăugate imperiului au fost înfiinţate în Africa de
Sud, unde activităţile lui Cecil Rhodes au condus la anexarea
Bechuanaland (azi Botswana), în 1885, şi înfiinţarea coloniei Rhodesia (azi
Zimbabwe), în 1890.
Oponenţii cei mai înverşunaţi ai expansiunii britanice au fost burii din
statele Transvaal şi Orania din Africa de Sud, până ce britanicii i-au înfrânt
în războiul bur (1899-1902).
Benjamin Disraeli În Africa de Est, exploratorii britanici erau activi de la sfârşitul anilor 1850,
fiind în căutarea izvoarelor Nilului, şi, în 1864, Sir Samuel Baker a
descoperit Lacul Albert; iar achiziţia Ugandei, în 1894, a asigurat
dominaţia politică britanică asupra regiunii. Cam în acelaşi timp, a început
stăpânirea britanică în Kenya.
Primul Război Mondial şi apogeul Imperiului Britanic
În timpul Primului Război Mondial (1914-1918), Imperiul Britanic a rămas
în mare parte unit. Dominioanele cărora li s-au acordat autoguvernarea, au
fost cele mai loiale britanicilor, încă de la început, excepţie făcând un mic
incident legat de înăbuşirea revoltei burilor din 1914. Totuşi, rebeliunea din
Irlanda din 1916, a marcat începutul creşterii dorinţei de independenţă a
multor colonii.
Trupele din ţările dominioane au fost importante în Primul Război Mondial,
dar pierderile umane au crescut după 1916, slăbind loialitatea faţă de
britanici. Serviciul militar obligatoriu a fost respins de cetăţenii din
Australia şi mai puternic de cei din provincia Quebec a Canadei.
Războiul s-a extins într-o mare parte a Imperiului Britanic. Tratatul de la
Versailles din 1919, dădea Marii Britanii cea mai mare parte din coloniile Guvernarea britanică a lui Sir
germane din Africa, în timp ce prăbuşirea Imperiului Otoman, în Orientul Henry Campbell-Bannerman, care
Mijlociu, au condus pe britanici la obţinerea Palestinei şi a Irakului, în 1918. a ocupat funcţia de premier din
1905, a urmărit un mai puţin
Războiul a întărit sprijinul pentru mişcările naţionaliste din colonii, şi imperialism activ.Marea Britanie
guvernarea britanică nu a putut găsi soluţia opririi acestui trend. După a acordat autoguvernarea în
Primul Război Mondial, Marea Britanie era ruinată iar imperiul prea extins. Transvaal şi Orania, în 1907,
deschizând drumul înfiinţării
În consecinţă, între 1920-1930, britanicii au căutat soluţii politice ce ar Uniunii Sud-Africane în 1910.
putea îmbina simultan reducerea teritorială a imperiului, şi, totodată, oprirea
riscului dezintegrării sale. Astfel, a acordat Egiptului independenţa, în 1922,
şi Irakului, în 1932.
 Cererile Dominioanelor pentru autonomie constituţională
totală au fost recunoscute prin Statutul de la Westminster în
1931, care elimina întregul control al Parlamentului Britanic
asupra guvernului din dominioane. Statutul înfiinţa Comunitatea
britanică de Naţiuni ca asociaţie a unor state independente, egale
şi unite, supuse Coroanei Britanice.
După Revoluţia Irlandeză (1912-1922), sudului Irlandei i s-a
acordat statutul de dominion, sub denumirea de Statul Irlandez
Independent, deşi, în 1937, s-a desprins din imperiu şi s-a
proclamat Irlanda.
Nemulţumirea faţă de conducerea britanică în India, a crescut
de-a lungul acestei perioade, culminând cu Masacrul de la
Amritsar, în urma căruia armata britanică a deschis focul asupra
demonstranţilor, omorând aproape 400 dintre ei. Deşi
guvernământul colonial britanic a adoptat reforme în 1919 şi
1935, tensiunile au rămas la cote ridicate.
În coloniile africane, britanicii nu aveau încă o opoziţie
naţionalistă puternică, ceea ce le-a permis să-şi concentreze
eforturile pe administrarea coloniilor, prin intermediul populaţiei
indigene din instituţiile locale. Ocazional, a existat o rezistenţă
africană faţă de controlul colonial, în special acolo unde
britanicii impuneau noi taxe, sau când interveneau în tradiţiile
locale.
Decolonizarea
Dacă Imperiul Britanic se menţinea într-un echilibru fragil în 1939, Al
Doilea Război Mondial (1939-1945) îl va răsturna. Posesiunile britanice,
inclusiv Hong Kong şi Birmania, au fost cucerite de Japonia. A existat o
revoltă în India, în 1942, şi câţiva disidenţi în armata indiană.
Deşi India britanică a avut o contribuţie importantă la efortul de război
al aliaţilor, în 1945, guvernul colonial britanic din India folosea încă
forţa.
Dominioanele intraseră în război alături de Marea Britanie în 1939,
dar cu toate acestea îşi rezervau dreptul de a stabili natura şi limitele
participării lor la efortul de război.
În coloniile aflate sub directa dominaţie britanică, în special în cele din
Africa şi Caraibe, guvernarea britanică încerca să dezvolte o imagine
pozitivă despre război, promiţând coloniştilor că luptă în interesul
libertăţii.
Actele coloniale pentru dezvoltare şi prosperitate au fost adoptate în
1940 respectiv 1945, şi primul ministru Winston Churchill s-a alăturat
demersului preşedintelui american Franklin Delano Roosevelt în
semnarea Cartei Atlanticului în 1941, în care se recunoştea dreptul
popoarelor la autodeterminare. Sir Winston Leonard Spencer Churchill (n.
30 noiembrie 1874 - d. 24 ianuarie 1965) a
În vreme ce Marea Britanie era victorioasă pe fronturile pe luptă, fost un om politic britanic, prim-ministru al
promisiunile făcute coloniilor, pentru a stimula mobilizarea acestora, va Regatului Unit în Al Doilea Război Mondial,
grăbi sfârşitul imperiului său. laureat al Premiului Nobel pentru Literatură
Rezultatul acestor acţiuni avea să fie văzut curând în Asia, unde India în 1953.
şi Pakistan şi-au câştigat independenţa, în 1947, iar Ceylon(Sri Lanka) şi
Birmania, în 1948. Doar Birmania nu a rămas în Commonwealth.
 Toate posesiunile asiatice britanice şi-au câştigat
independenţa, cu excepţia Hong-Kong -ului care a rămas
sub control britanic şi după 1950, fiind retrocedat
ulterior Chinei, în 1997.
În 1948, Marea Britanie mai avea sub controlul
propriu Palestina şi Africa. Ea şi-a asumat răspunderea
că va acorda curând autoguvernarea acestora.
Tulburările din Accra din februarie 1948 au forţat
tranziţia relativ rapidă în Coasta de Aur, care în 1957 a
devenit o naţiune independentă sub numele de Ghana.
În anii 1950, guvernul britanic a recunoscut vântul
schimbării din Africa, şi multe naţiuni africane şi-au
obţinut independenţa la sfârşitul anilor 1950 şi începutul
anilor 1960: Sudan (1956), Nigeria (1960), Sierra Leone
(1961), Tanganika (1961, mai târziu Tanzania), Uganda
(1962), Kenya (1963), Malawi (1964), Gambia (1965),
Botswana (1966) şi Swaziland (1968).
În aceste ţări, transferul de putere s-a făcut în cea mai
mare parte paşnic, cu excepţia Rhodesiei, unde revoltele
coloniştilor albi au generat un război de gherilă, înainte
ca Zimbabwe să fiinţeze legal, din 1980.
Nu au existat astfel de probleme în Indiile de Vest,
deşi o mulţime de insule şi-au câştigat independenţa în
mod separat, nu a fost viabilă uniunea între ele. Jamaica
şi Trinidad Tobago au devenit independente, în 1962, şi
alte insule le-au urmat exemplul.
 De-a lungul acestui proces, guvernele britanice nu s-au opus decolonizării, deoarece
transferul de putere s-a făcut către regimuri politice paşnice, în circumstanţe ce nu umileau
demnitatea naţională. Când prestigiul britanic a fost lezat, ca în războiul cu Argentina pentru
insulele Falkland (insulele Malvine), în 1982, răspunsul a fost unul pe măsură, adică militar.
Sfârşitul imperiului, a adus în prim plan Comunitatea de Naţiuni, organizaţie multietnică de
state independente, egale între ele, cu o utilitate modestă, dar în general cu sentimente de
cooperare.
Astăzi, 54 de naţiuni fac parte din Comunitatea de Naţiuni, şi chiar acele state care au părăsit
în trecut organizaţia, pentru un motiv sau altul, ( de pildă, Africa de Sud şi Pakistan), au găsit de
cuviinţă să se reîntoarcă în comunitate.