GIUSEPPE GARIBALDI 4.7.1807-2.6.

1882
 DATE PERSONALE
n. 4 iulie 1807, Nisa, Franța – d. 2 iunie 1882, Caprera, Italia) a fost un general, om politic și patriot italian considerat,
împreună cu Camillo Cavour, cu Victor-Emmanuel al II-lea și cu Giuseppe Mazzini, a fi unul dintre „părinții patriei” italiene.

Garibaldi a fost un personaj istoric esențial al Risorgimentului italian, deoarece a condus și a luptat personal într-un număr
mare de campanii militare care au permis construirea unei Italii unite. El a încercat, cel mai adesea, să acționeze cu învestitura
unei puteri legitime, ceea ce face să fie greu de definit ca revoluționar: a fost numit general de către Guvernul provizoriu al
Milanului⁠(fr) în 1848, general al Republicii Romane din 1849⁠(fr) de către ministrul de război, și cu acordul și în numele lui
Victor-Emmanuel al II-lea a intervenit prin Expediția celor O Mie.

A fost supranumit „eroul a două lumi” datorită acțiunilor militare pe care le-a întreprins atât în America de Sud cât și
în Europa, și care i-au adus o considerabilă notorietate atât în Italia cât și peste hotare. Aceasta se datorează mediatizării
excepționale pe plan internațional de care a beneficiat, la nivelul epocii sale, presa relatând, adesea romanțat, epopeea
sa. Cei mai mari scriitori, în special francezi, Victor Hugo, Alexandre Dumas, George Sand și-au exprimat admirația față de
el. Regatul Unit și Statele Unite i-au fost de mare ajutor, oferindu-i, în circumstanțe dificile, susținere militară și financiară.

Republican convins, el și-a lăsat ideile la o parte, recunoscând autoritatea monarhică a lui Carol Albert și a lui Victor-
Emmanuel al II-lea, artizanii acțiunii unioniste. El i s-a opus lui Mazzini, deși fusese unul din adepții acestuia la începutul
carierei sale politice. Expediția celor O Mie avea să fie elementul culminant al acțiunilor sale: a cucerit sudul peninsulei, pe
care l-a predat lui Victor-Emmanuel al II-lea, făcându-l rege al Italiei. Ultimele sale lupte, cu scopul de a integra Roma în
Regatul Italiei s-au soldat cu eșecuri. Monarhia avea să încredințeze altora visul de cucerire a Romei.

Garibaldi a fost, la vremea sa, un mit care a avut și adversari: mediul reacționar și cleric, anti-republican și anti-socialist
GIUSEPPE GARIBALDI ADEREAZA LA
FORMANAREA UNEI ITALII REPUBLICANE
Istoriografia oficială consemnează că Giuseppe Garibaldi îl întâlnise pe Giuseppe
Mazziniîn 1833 la Marsilia și că el
aderase la Giovine Italia⁠(it) (Tânăra Italie), asociația politică secretă a lui Mazzini, al cărei
obiectiv era acela de a transforma Italia într-o republică democratică unitar Istoricul Alfonso Scirocco
remarca faptul că atunci când Garibaldi debarca la Villefranche-sur-Mer, în august 1833, Mazzini deja

plecase în iunie din Marsilia către Geneva.

 PRIMUL RĂZBOI ITALIAN DE INDEPENDENTA
În anul 1848, Europa a cunoscut o serie de revoluții prin care popoarele au cerut mai multă
libertate. Ea a început în Franța, unde a dat naștere celei de a Doua Republici, s-a extins în
Germania, în Principatele Dunărene, în Ungaria, în Polonia și în Austria.
Statele din Peninsula Italică, adică Statele Papale, Marele Ducat al Toscanei, Regatul Piemont-
Sardinias-au angajat să efectueze reforme constituționale.După "cele Cinci Zile de la Milano⁠",
acest oraș a cunoscut și el o mișcare insurecțională împotriva Imperiului Austriac care domina
pe atunci Regatul Lombardo-Venețian înființat la Congresul de la Viena din 1815.
Regele Carol-Albert al Sardiniei, susținut la început de o parte din statele din Peninsulă, a
îmbrățișat cauza milanezilor și a declarat război Austriei.
 EVENIMENTELE MILITARE
La 23 iunie 1848, după 14 ani de absență, Garibaldi debarca la Nisa împreună cu tovarășii săi; războiul deja
începuse.] În ziua de 29, el a plecat din Nisa către Genova cu 150 de voluntari. Garibaldi, a cărui reputație ajunsese în Italia înaintea sa, și-a oferit spada regelui
Sardiniei, repetându-i că el este republican, dar că în primul rând scopul său este izgonirea austriecilor. Carol-Robert era contestat de către democrații

care îl bănuiau că dorește doar să anexeze Milano, și că nu se angajase în conflict decât după ce a văzut că
localnicii i-au izgonit ei înșiși pe austrieci.]
La 5 iulie, el s-a dus la Roverbella, aproape de Mantua, pentru a se oferi voluntar pentru a lupta de partea regelui Carol-Albert; acesta din urmă,
avertizat de sfetnicii săi despre participarea lui Garibaldi la răscoala din Genova, l-a primit fără entuziasm și a refuzat să-i permită să lupte

în cadrul armatei regulate.] După aceasta, Garibaldi s-a pus la dispoziția Guvernului Provizoriu al Milanului⁠(fr), care l-a numit
general, și unde l-a reîntâlnit pe Mazzini. Deși continuaseră să corespondeze, relația dintre cei doi se răcise, întrucât aveau idei divergente; Mazzini avea ca obiectiv
revoluția unitară și republicană, Garibaldi dorea să elibereze țara de austrieci, cu prețul de a lăsa deocamdată deoparte ambițiile republicane.

Garibaldi a trebuit să meargă la Brescia cu legiunea pe care o organizase și pe care o numise „Battaglione Italiano
della Morte” (Batalionul Italian al Morții, cu 3700 de oameni între care și Mazzini). Acolo a suferit înfrângerea de la Custoza⁠(fr) la 25
iulie. Din acel moment, acțiunea guvernului provizoriu milanez s-a îndreptat către final și, la 9 august 1848, s-a încheiat un armistițiu între Austria și Piemont, fapt pe care
Garibaldi i l-a reproșat violent lui Carol-Albert.
PLECAREA DIN ROMA ȘI MOARTEA ANITEI
După sfârșitul Republicii Romane, Garibaldi a refuzat propunerea ambasadorului Statelor Unite de a se îmbarca pe un vas
american și de a părăsi orașul, împreună cu 4.700 de oameni[ cărora le-a cuvântat în strigâte de „Cine iubește Italia, mă urmează!”, cu intenția de a muta luptele în Umbria, în
Marche și în Toscana.Un anumit număr de apărători s-au exilat, cu ajutorul complicității consulului uruguayan la Genova, în Uruguay, unde războiul reizbucnise. Încercuit de armate din
diferite țări, Garibaldi a trecut
Apeninii și a fost forțat să recurgă la șiretlicuri pentru a evita o confruntare directă. Urmărit de trupele
feld-mareșalului Konstantin d'Aspre⁠(en), rămas cu doar 1.500 de oameni, s-a refugiat în republica San Marino, la 31 iulie,
după ce a depus armele, și s-a declarat refugiat. El a recunoscut că „războiul roman pentru independență italiană a luat
sfârșit”.[111]

Acești oameni nu puteau rămâne în San Marino, dar austriecii impuseseră condiții drastice pentru a le permite ieșirea din
teritoriu, conditii inacceptabile pentru Garibaldi.[111] Soția lui, Anita⁠(fr), care i se alăturase la Roma la 26 iunie și alesese să-l
urmeze în retragerea sa îmbrăcată în bărbat, s-a îmbolnăvit.[111] În ciuda acestui fapt, cu 200 de oameni, el a hotărât să meargă din nou la Veneția,
unde Republica San Marco⁠(fr) încă rezista în fața armatei austriece.[112]

La 2 august 1849, Garibaldi a confiscat la Cesenatico 13 vase de pescuit cu scopul de a ajunge cu oamenii săi la Veneția,
care însă căzuse deja la 22 iulie.

La 3 august, în urma unui atac al unei brigantine austriece, 8 bărci au căzut în mâinile austriecilor, 162 de legionari au fost
capturați și mai mulți au fost împușcați. Garibaldi a acostat într-un din insulele din laguna Comacchio.[112] Starea de sănătate a Anitei s-a înrăutățit și cei doi s-
au reîntâlnit într-o căsuță de pescar, unde ea a murit la 4 august și a fost înmormântată pe loc. În aceeași noapte, el și-a reluat drumul cu scopul de a reajunge în Regatul Sardiniei. După
un lung periplu, la 5 septembrie, a ajuns la Chiavari, în Liguria.
SITUAȚIA PIEMONTEZĂ
Cavour, primul ministru al Regatului Sardiniei, a angajat Piemontul în Războiul
Crimeei cu scopul de a se apropia de Franța lui Napoleon al III-lea. În urma înțelegerii
de la Plombières⁠(fr) și tratatului de alianță franco-sardă⁠(fr), Cavour a obținut un
acord de asistență în caz de agresiune a Austriei.Cavour a pus la punct un șir de provocări, și Austria a
căzut în capcană. La 26 aprilie 1859, ea a deschis ostilitățile împotriva Piemontului, ceea ce a activat condițiile alianței franco-
sarde. La 27 aprilie 1859, austriecii au trecut frontiera ticinezăși, în aceeași zi, francezii au

traversat Alpii.
GARIBALDI ȘI VÂNĂTORII ALPILOR
În 1858–1859, Cavour, pe care Garibaldi îl întâlnise pentru prima oară în 1856,își închipuia că-l va
folosi activ în războiul ce se pregătea, punându-l în fruntea voluntarilor.] El a recrutat 3.200 de oameni care, la 17 martie, au devenit
corpulVânătorilor Alpilor⁠(fr), sub autoritatea lui Enrico Cialdini⁠(fr), iar Garibaldi a fost numit

general-maior.Atunci, el l-a întâlnit pentru prima oară pe Victor-Emmanuel al II-lea.

SFARSITUL AL DOILEA RAZBOI DE INDEPENDENTA
Garibaldi a preluat sarcina apărării zonei cu orașul Torino și până la Lacul Maggiore cu autorizația de a recruta noi
voluntari. La 23 mai, a început o strălucită campanie în Lombardia de nord.[137] La 26 mai, i-a învins pe austriecii generalului Karl
von Urban⁠(de)lângă Varese⁠(fr)[138] apoi, după ce a învins armata austriacă în bătălia de la San Fermo⁠(fr), a ocupat
orașul Como. Pentru faptele sale, a primit medalia de aur pentru vitejie militară⁠(it).[138]Journal des débats⁠(fr), Le
Siècle⁠(fr), The Times i-au relatat faptele și Marx și Engels au vorbit regulat despre el în New York daily tribune.[139]
În cadrul operațiunilor, a urmat ordinele statului major, iar voluntarii ajunseseră în iunie, în număr de 12.000, iar la 8
iulie 1859, Napoleon al III-lea a cerut un armistițiu, care s-a semnat în ziua de 20, punând capăt celui de al Doilea
Război pentru Independența Italiei.[140]Lombardia era alipită la Regatul Sardiniei, deși Veneția rămânea austriacă, iar micile ducate (Florența, Parma,
Bologna, Modena) erau reînființate,[140] ceea ce spulbera speranțele liberalilor și a provocat demisia lui Cavour.[141] Micile ducate s-au unit însă prin voința poporului lor cu
Regatul Sardiniei și, la 10 august, a fost înființată și o ligă militară. Conducerea ei a fost oferită lui Garibaldi, care a acceptat[142] deși anterior demisionase din armata
sardă.[

Acest rol de organizare, cu nimic operațional, nu i-a convenit lui Garibaldi; de la Torino a fost trimis atunci să-l
înlocuiască Manfredo Fanti⁠(it), numit șef al ansamblului trupelor, secondat de Garibaldi.] Pus sub autoritatea lui Franti, el se
găsea acum în imposibilitatea de a provoca acțiunea pe care o râvnea și pentru care Mazzini și-a adus susținerea, propunând o invazie în Marche și în Umbria,

ambele posesiuni pontificale. O serie de hotărâri contradictorii l-a făcut însă să demisioneze, la 15 noiembrie, la cererea lui Victor-Emmanuel al II-lea.
În martie 1860, după ce ducatele hotărâseră prin referendumuri unirea cu Regatul Sardiniei, Garibaldi a fost ales
deputat de Nisa. La ședința inaugurală din 2 aprilie, Parlamentul a luat act de hotărârea lui Victor-Emmanuel al II-lea și a lui Cavour de a ceda Nisa și Savoia
Franței.[ La 12 aprilie, Garibaldi a luat cuvântul în Parlament pentru a cere, fără succes, schimbarea datei referendumului de aprobare a acestei schimbări teritoriale. La 15
aprilie, Nisa a fost devenit teritoriu francez. Garibaldi, dezaprobând aceasta, a demisionat.
AL TREILEA RĂZBOI DE INDEPENDENȚĂ

Prusia revendica de la Austria ducatele Schleswig⁠(fr)și Holstein⁠(fr), miza fiind obținerea prim-
planului în cadrul Confederației Germane. Prin tratatul de la 8 aprilie 1866, Prusia s-a aliat cu
Italia, care spera în continuare să obțină Veneția, și la jumătatea lui iunie a început războiul.
Chiar înainte de izbucnira conflictului, a fost organizat Corpul Voluntarilor⁠(fr), format din 10
regimente, sau aproape 40.000 de oameni slab înarmați și slab echipați, și a fost încredințat lui
Garibaldi. Încă o dată, misiunea era aceeași ca cea încercată pe lacurile lombarde în 1848 și
1859: acțiunea într-o zonă secundară de operațiuni, Subalpii dintre Brescia și Trentino, la vest
de lacul Garda, cu obiectivul strategic de a tăia ruta dintre Tirol și cetatea
austriacă Verona. Acțiunea strategică principală a fost încredințată la două mari armate în zona de câmpie, conduse de Alfonso La
Marmora⁠(it) și de Enrico Cialdini⁠(it).
Garibaldi a ocolit Brescia, apoi a trecut la ofensivă la Ponte Caffaro la 24 iunie 1866. La 3
iulie la Monte Suello, a suferit un eșec și a fost rănit la coapsă dar i-a contraatacat pe
austrieci.] După victoriile din bătălia de la Bezzecca și cea de la Cimego din 21 iulie, i s-a deschis calea
către Riva del Garda, dar iminenta ocupație a Trentului a fost împiedicată doar de armistițiul
semnat la 12 august 1866, din cauza victoriei prusace de la Sadova. Cu această ocazie, a primit și vestea
armistițiului și ordinul de a abandona teritoriul ocupat. El a răspuns telegrafic „mă supun” (în italiană „obedisco”). Veneția a fost
cedată Italiei și Garibaldi a redevenit un simplu cetățean, retrăgându-se din nou la Caprera
PORTRETUL ȘI VIAȚA SENTIMENTALĂ
Conform dosarului său militar, Garibaldi măsura 1,7 m, avea părul blond, ochii căprui deschis, deși
președintele argentinian Bartolomé Mitre⁠(fr) îl descria ca fiind „de statură mijlocie, cu umerii și
membrele puternice
reumatism extrem și bine
de dureros, care proporționate,
adesea îl imobiliza. și cu ochii albaștri”]. Încă de la 40 de ani, Garibaldi a suferit de

Garibaldi și prima sa soție, Anita Garibaldi⁠(it), moartă în 1849 către Ravenna, au avut patru
copii: Menotti Garibaldi⁠(fr) (1840-1903), Rosa Garibaldi (1843–1845), supranumită Rosita,
moartă de variolă la doi ani în Montevideo, Teresa Garibaldi (1845–1903), supranumită Teresita,
care s-a căsătorit cu generalul garibaldian Stefano Canzio⁠(fr); și Ricciotti Garibaldi⁠(fr)(1847–
1924). Când era în Romagna în 1859, Garibaldi a adus rămășițele Anitei la Nisa alături de cele
ale mamei sale.
El nu a avut copii cu Giuseppina Raimondi, cu care s-a căsătorit la Fino Mornasco la 16 ianuarie
1860, căsătorie a cărei anulare a obținut-o ulterior.A avut însă trei copii cu a treia soție, Francesca Armosino: Clelia
Garibaldi (1867–1959), Rosita, moartă în copilărie, și Manlio Garibaldi (1873–1900).

A avut mai multe amante, între care Emma Roberts, o englezoaică cultivată cu care spera că se va
căsători, și baroana scriitoare Marie Espérance von Schwartz. El a trăit și cu Battistina Raveo, cu care a avut o fiică, Anna Maria Imeni
supranumită Anita, care a murit la 16 ani de meningită.
BIBLIOGRAFIA
Informatii luate de pe wikipedia inclusiv si fotografiile
Link:https://ro.wikipedia.org/wiki/Giuseppe_Garibaldi
Redactor:Cristian Enachi