CONSTITUIREA SI EVOLUTIA ARMATEI ROMANE MODERNE IN PERIOADA 1821 1859 1.

. Contextul romanesc si european si nevoia de formare a armatei romane moderne 2. Factorul militar in renasterea nationala. Crearea si evolutia armatei romane moderne

1. Contextul romanesc si european si nevoia de formare a armatei romane moderne Prin abolirea regimului fanariot si revenirea la domniile pamantene, Principatele Romane dunarene incep sa se implice tot mai vizibil in evolutiile si desfasurarile de pe continent, in confruntarile aprige dintre fortele nationale progresiste si cele reactionare, absolutiste, grupate pe plan international in Sfanta Alianta" (Rusia, Austria, Prusia, Anglia si Franta), interesate sa mentina ordinea si echilibrul european impuse prin hotararile Congresului de la Viena (1815). Societatea europeana inregistreaza pe plan economic impunerea doctrinei liberale, proprie capitalismului, iar pe plan social, ideea de libertate cetateneasca, impusa de burghezia in ascensiune, cat si necesitatea stergerii privilegiilor nobiliare si inlocuirea lor cu relatii sociale noi. Principalele evenimente europene, dintre care miscarea decembristilor" din Rusia (1825), revolutia franceza din 1830, miscarea de eliberare a grecilor finalizata la 1830 prin recunoasterea independentei statului elen de catre Turcia, insurectiile poloneze din 1830-1831 si apoi revolutia europeana de la 1848-1849, au avut multiple implicatii si influente asupra tarilor romane. Apoi, contradictiile dintre marile puteri, generatoare de conflicte si razboaie prelungite, precum razboiul ruso-turc din 1828-1829 sau razboiul Crimeei (1853-1856), ambele pentru dominatia economica si politico-militara in Balcani, Stramtorii si Marea Neagra, in care au fost angrenate si forte inarmate ale tarilor romane, au insemnat ani grei de ocupatie (1829-1834; 1848-1851 si 1853-1857) cu implicatii negative asupra dezvoltarii tarilor romane. Rusia si-a continuat si-n aceasta perioada politica balcanica de presiune asupra Portii otomane si de sprijinire a miscarilor de eliberare nationala, prin care isi masca adevaratele intentii, fapt care ii ingaduia un amestec direct in afacerile din zona. Astfel, Rusia va sustine cauza grecilor, cat si pe cea a sarbilor sau romanilor. In Conventia de la Akkerman (1826) ea a impus Turciei clauze favorabile Principatelor Romane si Serbiei, ceea ce individualiza problema romaneasca in relatiile politice europene. Destul de devreme dupa ocupatia militara din 1821-1822, principatele devin iarasi, din aprilie 1828, teatrul de operatii ruso-otomane, care duc la o noua administratie militara sub comanda generalului F.P.Pahlen, si de data aceasta, razboiul ruso-turc a angajat si detasamente de voluntari romani, dintre care s-au distins pandurii olteni condusi de polcovnicul Ioan Solomon si capitanul Gheorghe Magheru (luptele de la Cioroiu, Bailesti, Calafat, Golenti, Catanele, Izvoarele, Cerneti, Ciresu etc.). Tratatul de la Adrianopol (2/14 septembrie 1829) a reluat si amplificat prevederi ale actelor anterioare, dand expresie cererilor formulate de romani dupa 1821. Astfel el stabilea granita cu Turcia pe talvegul Dunarii, desfiinta raialele otomane din nordul fluviului (Turnu, Giurgiu si Braila) si restituia aceste teritorii principatelor, reconfirma domniile pamantene pe viata, deplina autonomie administrativa, desfiintarea obligatiei de a aproviziona Poarta, abolindu-se monopolul economic al acesteia, deplina libertate a comertului etc. Ca urmare a acestui tratat si a noului raport de forte in zona, elaborarea si promulgarea

regulamentelor organice" in 1830-1831, veritabile constitutii ale principatelor (recunoscute de Poarta Otomana abia in 1834), s-a efectuat sub controlul direct al Rusiei, care, si dupa retragerea trupelor sale in 1834, va interveni deseori chiar violent in treburile interne ale acestora. Protectoratul tarist a afectat si viata politica sau activitatea domnitorilor, numiti si nu alesi in cele doua principate. Ascendentul politic al Rusiei asupra Principatelor in raport cu puterea suzerana, Imperiul Otoman, avea sa dureze peste doua decenii. Interventia jandarmului Europei", trupele tariste, alaturi si in sprijinul celor otomane si austriece, si infrangerea revolutiei romane din 1848-1849, au condus la o noua ocupatie militara (rusa si otomana) a principatelor, prelungita prin Conventia de la Balta Liman (1849 pana in 1851, care prin comisarii extraordinari ai puterilor suzerana si protectoare, a afectat sever autonomia tarilor romane. Un nou regim exceptional de ocupatie militara avea sa se instaureze in principate din iunie 1853, cand armatele ruse au reintrat pe teritoriul Moldovei si Tarii Romanesti si au declansat ostilitatile ruso-otomane (octombrie 1853). Principatele au trebuit sa asigure mai intai aprovizionarea si cazarea trupelor ruse iar subunitatile militare romanesti au fost obligate sa faca paza unor depozite de alimente, furaje si munitii, a sigurantei comunicatiilor in folosul trupelor tariste, cat si sa participe la operatii militare propriu zise. Bateriile de artilerie au fost silite sa ia parte la luptele de la Gura Ialomitei, Silistra, Harsova si Macin; partial, flotila munteana (3 vase) a fost incorporata in flota rusa si folosita in operatiile de pe Dunare; o serie de unitati permanente si trupe teritoriale au luptat alaturi de rusi la Calafat, Maglavit, Cetate, Bailesti, Oltenita, Giurgiu si in jurul Silistrei. Mai mult, la retragerea din 1854 a armatei ruse, au fost capturate si expediate in Rusia bateriile de artilerie romanesti, ca si unele salupe canoniere, incercandu-se si atragerea de unitati militare romanesti in conflictul armat care-si muta teatrul de operatii in Crimeea. Locul armatei ruse de ocupatie avea sa fie luat de trupele otomane si apoi de cele austriece. Si Curtea de la Viena ca si cea de la Petersburg, viza cuprinderea celor doua principate romane in sistemul politic, economic, cultural si militar al Imperiului Habsburgic in scopul limitarii expansiunii rusesti si eliminarii prezentei otomane in sud-estul Europei. In acelasi timp se dorea anihilarea miscarilor nationale de eliberare a romanilor. Sfarsitul razboiului Crimeei si pacea de la Paris din martie 1856, au scos Principatele Romane de sub protectoratul amenintator al Rusiei, ele trecand sub garantia colectiva a celor sapte puteri europene invingatoare Imperiul Otoman, ramas putere suzerana, Rusia, Austria, Franta, Prusia, Anglia si Sardinia. Rusia era obligata sa inapoieze Moldovei judetele Cahul, Ismail si Bolgrad din sudul Basarabiei, incorporate in 1812. Congresul de pace s-a pronuntat si in favoarea consultarii vointei populare privind viitorul statut al celor doua principate. Tarile romane, prin bogatele resurse si prin pozitia strategica a acestora, alcatuiau o componenta importanta a problemei orientale", iar prin eforturile cercurilor politice patriotice romanesti, de afirmare a dreptului la o viata proprie, suverana, insasi lumea europeana a realizat ca pentru consolidarea echilibrului in sud-estul continentului era necesar sa fie recunoscute si garantate aceste drepturi. Ca urmare a prevederilor tratatului, in toamna anului 1857, s-au intrunit la Bucuresti si la Iasi doua Adunari ad-hoc, larg reprezentate, pentru ca romanii sa fie consultati in legatura cu dorintele lor. Adunarile ad-hoc s-au pronuntat energic pentru respectarea autonomiei si unirea intr-un sigur stat cu numele de Romania, avand o pozitie de neutralitate in raporturile internationale. Conventia de la Paris din august 1858 refuza unirea politica in forma dorita de romani si accepta doar constituirea unei uniuni sub numele de Principatele Unite ale Moldovei si Tarii Romanesti", cu doi domnitori alesi, doua adunari legislative, doua ostiri si doar o comisie centrala la Focsani, insarcinata cu elaborarea legilor comune.

Uzand insa cu dibacie de contradictiile dintre marile puteri, luptand cu perseverenta si curaj, romanii aveau sa puna Europa in fata faptului implinit faurirea statului national roman modern. Sus 2. Factorul militar in renasterea nationala. Crearea si evolutia armatei romane moderne Miscarea de emancipare a romanilor, sincrona procesului de dezvoltare istorica a tarilor europene, inregistreaza dupa 1821, un salt calitativ. Se nasc programe de lupta proprii, influentate de gandirea progresista europeana, si se actioneaza tot mai organizat pentru recunoasterea drepturilor fundamentale la libertate nationala si sociala. Revenirea la domniile pamantene a permis o anumita intarire a conducerii statale si initierea unor reforme de sus in jos" menite sa invioreze si sa modernizeze economia si viata publica. In acest context, reorganizarea armatelor romane si asezarea lor pe temeiuri moderne devenise o necesitate obiectiva. Noua armata urma sa asigure apararea fiintei si vetrei romanesti in fata amenintarilor externe, sa concure la implinirea aspiratiilor de progres, unitate si independenta, obiective fundamentale ale programului national, alimentat de ideologia daco-romanismului. Revolutia lui Tudor dovedise ca existau conditii pentru configurarea unei armate care sa aiba un pronuntat caracter romanesc, in care spiritul de corp si al apartenentei de teritoriu si neam sa fie constientizat in masa larga a ostenilor. Romanismul avea sa sublinieze N.Balcescu nu se va putea dezvolta si scapa de atatia vrasmasi ce-l apasa, pana cand ambele principate (Moldova si Tara Romaneasca ) nu vor fi libere si nu vor organiza puterea lor armata". Revolutia si urmarile ei au impus concluzia ca trebuie sa se creeze un organism militar format din unitati permanente si formatiuni teritoriale traditionale, structuri prin care sa se poata face o mai mare mobilizare de efective si o instruire corespunzatoare a acestora. Bogatele traditii militare romanesti, intemeiate pe ridicarea la lupta a poporului impotriva inamicului, care coincidea cu conceptul contemporan al natiunii inarmate", pus in practica de revolutia franceza si de Prusia in razboiul antinapoleonian, se vor constitui in temelia tuturor proiectelor de reorganizare si intarire militara ale romanilor. In epoca s-au pronuntat numeroase proiecte, memorii si planuri, pornind de la aceste principii, si conferind institutiei militare misiuni determinate de evolutia tarii si de cerintele programului ei de emancipare. Se remarca memoriile si proiectele de reorganizare a carvunarilor" din Moldova. Principalul reprezentant al curentului, Ionita Tautul, reflecta in optiunile lui influenta spiritului revolutionar francez asupra unei generatii care-si avusese propria revolutie. In 1824 Tautul aprecia ca a ne pazi noi singuri tara, este a fi un stat insemnat; iar in a ne o pazi altii este a fi un norod din cele de clasurile de jos", formula expresiva de evidentiere a raportului dintre armata proprie, suveranitatea nationala si statutul international al tarii. El cerea apoi o militie permanenta, platita din buget", adica un numar de oameni inarmati, cati se vor socoti indestui spre paza marginilor si inlauntrul locului". In Tara Romaneasca Simion Marcovici vorbeste despre o armie nationala indestula spre a apara patria de orice primejdie", o armata care sa se ridice la efectivul de 25.000 de oameni si minimum 25 de nave pentru flotila militara de Dunare. Primii domni pamanteni, Ionita Sandu Sturza in Moldova si Grigore Ghica in Tara Romaneasca, au incercat sa transpuna in realitate aceasta indrazneata aspiratie nationala si, dupa retragerea soldatilor otomani din Moldova, domnul de la Iasi a cautat sa infiinteze niste detasamente de osteni romani, iar la Bucuresti, prin 1826, se spera sa se obtina permisiunea pentru organizarea unui corp de 10.000 de soldati. Toate incercarile au fost compromise de opozitia drastica a Portii. Abia dupa infrangerea Turciei in razboiul ruso-turc din 1828-1829, Poarta a admis crearea unor

forte militare permanente in tarile romane. Actul aditional si dezvoltator al articolului 5 din tratatul de pace de la Adrianopol, care a pus capat razboiului, prevedea urmatoarele referinte la armata Principatelor: Pentru slujba carantinelor si pentru privigherea siguritatii sectoarelor si pentru pazirea bunei oranduieli in orase si campie, precum si pentru implinirea pravilelor si a reglementurilor, ocarmuirea fiescaruia Principat va putea tine cea mai neaparat trebuincioasa suma de paznici intrarmati pentru toate aceste slujbeNumarul si tinerea acestei militii vor fi puse in oranduiala din partea domnilor, intru osoglasuirea cu divanele lor, si vor fi intemeiate pe cele mai inaintate pilde vechi". Acesta a fost temeiul juridic al edificarii armatei romane moderne, numita in epoca straja pamanteana" sau militia nationala". Dincolo de intentiile Rusiei, care sprijinise acest act, de a intari potentialul militar antiotoman, recunoasterea dreptului Principatelor de a avea o putere armata reprezenta o considerabila victorie politica a miscarii nationale romanesti. Remodelarea fortelor armate romanesti, considera N. Iorga, nu a fot o simpla masura administrativa sau politica", ci ea a rezultat din cerintele.sufletului romanesc.Armata noastra e un act de vointa al intregului popor si marea ei valoarea morala vine de aici". In baza prevederilor Tratatului de la Adrianopol, la 30 aprilie 1830 s-a hotarat formaruirea in Valahia a 6 batalioane pedestrime si 6 escadroane calarime a strajii pamantenesti". Din aceste forte au fost create trei regimente mixte. In acelasi timp au luat fiinta in Moldova un batalion de infanterie si un escadron de cavalerie din care s-a infiintat primul regiment mixt cu garnizoana la Iasi. Actiunea de constituire a primelor unitati militare a premers legiferarea propriu-zisa, profitanduse de existenta unor formatiuni militare de tipul slujitorilor", pandurilor", dorobantilor" sau plaiesilor", care functionand anterior a favorizat rapida constituire a noilor corpuri de oaste. Recrutarea, constituirea si apoi defilarea primelor unitati de lupta la Bucuresti si Iasi au pricinuit mare bucurie la tot omul in a carui vine circuleaza sange romanesc" consemneaza presa vremii. Tot romanul parca-si vede natia sa renascandu-se din insati infruntata molesie si degeneratie in care o adusese intrigile straine" nota Curierul romanesc". In privinta recrutarii toata tinerimea din toate unghiurile tarei si din toate clasele societatei alerga a se pune sub drapelele noilor organizatiuni ale strajei pamantesti". Satisfactia cu care opinia publica, masele, populare au primit vestea fauririi primelor unitati militare era expresia rolului de insemnatate istorica ce se atribuia armatei in cadrul procesului mai larg de emancipare sociala si nationala a poporului roman. Prin clauzele tratatului de la Adrianopol se impunea ca doua comisii in Principate sa definitiveze proiectele de regulamente ostasesti. Aceste proiecte au fost discutate si aprobate de adunarile obstesti in anul 1831 sub denumirile de Regulamentul ostasesc pentru militia pamanteana a Principatului Valahiei si Regulamentul pentru militia nationala a Moldovei. Ele au fost inglobate separat in Regulamente organice ale celor doua Principate. Ele prevedeau dispozitii amanuntite in privinta atributiilor, organizarii, recrutarii, dotarii si instruirii trupelor nou constituite. Misiunile fortelor armate nou create erau exclusiv administrative si politienesti, vizand paza granitelor, a carantinelor, vamilor si salinelor, asigurarea serviciului de garnizoana, a serviciului de politie in orase si judete, acordarea de ajutor in strangerea darilor. Structurile nou organizate cuprindeau doua mari corpuri: armata permanenta si armata teritoriala, ultima destinata sa execute acele servicii ce depaseau posibilitatile de cuprindere a celei dintai. Armata permanenta era formata, in fiecare principat, numai din trupe de infanterie si cavalerie. In Tara Romaneasca, cei 4.673 de militari au fost grupati in trei regimente mixte de

infanterie si cavalerie iar in Moldova cei numai 1.129 ostasi au alcatuit un singur regiment mixt. Se permitea sa se mareasca doar numarul ostasilor, in limita alocatiilor bugetare, deci nu numarul unitatilor si subunitatilor. Recrutarea militarilor s-a facut dintre birnicii satelor, pamanteni, prin conscriptie si prin voluntariat. Ofiterii proveneau la inceput dintre boieri, ale caror ranguri boieresti au fost echivalate cu grade militare. Dotarea s-a facut cu pusti cu cremene, de 18 mm pentru infanterie si pistoale, sabii si lanci pentru cavalerie. Instructia era adecvata misiunilor fixate trupelor si se rezuma la insusirea deprinderilor individuale, a instructiei de front, a tragerii cu arma si a serviciului de garnizoana. Regulamentele ostasesti au mai stabilit uniforma si dislocarea fortelor pe teritoriul ambelor principate, bugetul militar pe anii 1831-1835, a adoptat primele masuri de justitie militara si de definire a misiunii pompierilor. Limitele cantitative si organizatorice impuse pentru armata permanenta au impus constituirea si dezvoltarea de trupe auxiliare nepermanente, cu un caracter popular distinctiv: dorobantii, potecasii si cordasii in Tara Romaneasca, slujitorii si plaiesii in Moldova. Organizarea acestor trupe s-a definitivat prin legea din 1832. Ca efective, formatiunile teritoriale erau mult mai numeroase in Tara Romaneasca decat in Moldova, disproportie mentinuta de Rusia, interesata ca fortele moldovene sa fie simbolice pentru a n-o incomoda in politica sa la gurile Dunarii si in Balcani. O armata mai numeroasa, credea Rusia, putea fi aliata la nevoie impotriva turcilor. Se mai stabileau ca surse ale corpului de cadre, pe langa clasa boiereasca, desemnarea de ofiteri si subofiteri din randurile capitanilor de panduri si voluntari si trecerea unor cadre de origine romana din alte armate in armata romana. A fost fixata o ierarhie militara, similara armatelor europene: ofiteri inferiori sublocotenentul (proparcic), locotenentul (parucic) si capitanul; ofiteri superiori maiorul si colonelul (polcovnic). Inaintarea in grad se face exclusiv pe baza vechimii in serviciu, luandu-se in calcul si meritele in serviciu. Ofiterii aveau obligatia sa serveasca minimum trei ani, dupa care la cerere puteau parasi cariera militara, beneficiind de asimilarea gradului militar cu rangul politicesc" corespunzator. Solda era trimestriala iar la sfarsitul carierei se primea o pensie, variind dupa numarul anilor prestati. Ca dotare si echipare: infanteria primea pusti cu baioneta, subofiterii avand tesace (sabii scurte) in timp ca cavaleria dispunea de pistoale, sabii si sulite (lanci). Echipamentul si subzistenta erau asigurate de stat iar la iesirea din serviciu cavaleristii primeau uniforma si calul. Structura si misiunile organismului militar creat in tarile romane la 1830 erau marcate de unele carente: inexistenta organelor centrale de conducere si administrare a armatei (minister, stat major etc.); inexistenta unei arme de baza artileria; insuficienta si modesta pregatire militara a cadrelor ofiteresti, lipsa unor rezerve instruite, neexistand o armata de rezerva, lipsa logisticii; organizarea mixta a regimentelor (infanterie si cavalerie), marea imprastiere a trupelor pe teritoriu; misiunile preponderent politienesti ale armatei si disciplina dura. Actiunea de organizare a organismului militar romanesc in anii 1830-1832 a constituit un moment de referinta in efortul poporului roman pentru recastigarea drepturilor sale legitime la unitate si independenta, in conditiile unui sever control otomano-tarist, evitand transformarea armatei intr-un auxiliar al uneia sau alteia dintre cele doua imperii, ostirea romana dobandind o individualitate distincta. Desi modesta ca proportii, aceasta armata prefigura de la inceput puternicul scut de aparare de care tarile romane aveau nevoie si se straduiau sa-l aiba. Dupa constituire, in deceniile urmatoare, organismul militar romanesc a evaluat si s-a adaptat cerintelor epocii, ale societatii moderne in plina ascensiune. Incepand din 1834 se constituiau organele centrale care sa asigure conducerea si administratia trupelor, cum sunt: Stabul ostirii

(statul major), Dejurstva (administratia centrala, viitorul minister de razboi), Stabul domnesc sau sfatul ostasesc, cu rol consultativ. Din 1835, in Tara Romaneasca, se incearca alcatuirea primului regiment de cavalerie, din cele sase escadroane existente in structura regimentelor mixte, actiune respinsa ulterior de puterea suzerana si posibila doar la 1856, cand se creeaza practic primul regiment de cavalerie. Regimentele s-au restructurat in 1842, marindu-si efectivele. In anul urmator efectivele cresc cu inca 1.930 de militari pentru paza Dunarii amenintata de rascoalele bulgarilor", in fapt o manifestare a vointei de neatarnare a Tara Romanesti. Si-n Moldova efectivele infanteriei cresteau cu 872 militari, care formau inca un batalion cu 4 companii. Intemeierea artileriei romane moderne s-a produs la 1843, cand cele patru tunuri de 94 mm, primite de la sultan, au format prima baterie independenta. In anul 1846 s-a creat si in Moldova o baterie cu sase tunuri. Specialistii in artilerie, ofiteri si servanti, au fost formati la inceput in Rusia. Inceputurile marinei fluviale se situeaza prin anii 1834-1836, cand s-a obtinut libertatea de navigatie pe Dunare sub pavilion romanesc, s-au organizat fortele de politie si paza fluviala si au inceput lucrarile la primele constructii navale. In mai 1843 era lansata la apa prima nava romaneasca, Emma, realizata la Galati, dotata cu un mortier de 123 si patru tunuri de 76 mm. In 1845 flotila Tarii Romanesti mai primea in organica trei salupe canoniere, dotate cu tunuri de 75 si 60 mm. Primele subunitati de pompieri apar la Bucuresti (1832) si apoi la Iasi (1835), cu 150, respectiv, 105 militari din armata permanenta. Incepand cu 1844, cand se organizeaza pe companii (roata), pompierii intra in compunerea fortelor permanente. In domeniul logisticii armatei apar primele subunitati de asigurare materiala si se construiesc primele spitale de profil la Iasi, Bucuresti, Craiova etc. Se stabilesc primele reglementari de justitie militara. Se creeaza invatamantul militar prin aparitia scolilor elementare ostasesti in anii 1833 1839 in Tara Romaneasca, apoi si in Moldova, in 1845, a unor cursuri de pregatire fizica, a cursului enciclopedic" pentru ofiteri si cadeti la Iasi (1846) si a scolii militare la Bucuresti in septembrie 1847. In pregatirea cadrelor medicale, din 1830, functiona scoala de felceri, iar din 1841 scoala de mica chirurgie", pe langa Spitalul Coltea". In 1846 s-a creat, la Iasi, prima biblioteca militara. Dotarea armatei cu material de razboi intra, de asemenea, in preocuparile tarilor romane. Sursa de aprovizionare este importul. Se importa pusti cu cremene, modele 1826, neghintuite, calibru 17,78 din Rusia. Cavaleria se doteaza cu pistoale 19 mm, model 1831, cu sabii si lanci, dar si cu carabine cu capse tot din Rusia. Din Austria se cumpara sabii, model nou. Tunurile de camp sunt de provenienta otomana, iar cele de pe nave sunt comandate la Torino, in Italia. Desigur, importurile nu puteau asigura pe deplin nevoile armatei, dar permiteau ca trupele permanente sasi poata executa serviciul in conditii bune. Armata nepermanenta de factura teritorial populara dorobantii, cordasii si potecasii in Tara Romaneasca, slujitorii si plaiesii in Moldova, care constituiau o numeroasa rezerva nationala, au cunoscut o evolutie semnificativa. Ei erau recrutati dintre taranii birnici, in schimbul scutirii de unele obligatii fata de stat, prin sistemul alternarii indatoririlor militare cu muncile agricole, ceea ce implica niste costuri mai reduse pentru intretinerea acestor corpuri. La inceput au fost subordonate autoritatilor administrative locale, iar mai tarziu departamentului ostasesc si erau intretinute de stat. In Transilvania, cu misiuni asemanatoare formatiunilor teritoriale, functionau regimentele de granita. In Banat erau trei regimente graniceresti incadrate separat cu tarani-ostasi romani (Regimentul nr. 13 de la Caransebes), sarbi si colonisti germani. Mai existau regimentele de

granita romanesti nr. 1 de la Orlat, dislocat intre Tara Hategului si Tara Barsei, si nr. 2 de la Nasaud, in tinutul Bistritei. In Bucovina, romanii erau inrolati in cele doua batalioane de granita create inainte de 1840. Formatiunile militare populare isi vor confirma rolul in revolutia de la 1848-1849, ceea ce va valida optiunea puterii politice pentru aceste forte. Speranta noastra este dar in organizarea rezervelor nationale", spunea N. Balcescu, fondatorul gandirii militare romanesti moderne, in lucrarea sa Puterea armata si arta militara de la intemeierea Principatului Valahiei pana acum" si continua: Puterea statului nu sta in armata activa, ci in rezervele nationale; acest adevar acum este indeobste simtit si toate puterile Europei si-au organizat rezervele lor: Franta gardele nationale, Austria, Prusia si toata Germania, Elvetia, Lanvera si armata indelta, si Rusia, coloniile militare". Interventia straina si inabusirea revolutiei, de la 1848-1849 si noua perioada de ocupatia straina, au determinat o dezorganizare vremelnica a fortelor armate romanesti, au franat cursul dezvoltarii puterii armate. Neoabsolutismul hasburgic a trecut la masuri represive in Transilvania, a desfiintat ostirea revolutionara romana iar din 1851 si regimentele de granita, acele centre importante ale miscarii de emancipare a romanilor, ale ideii daco-romanismului". Aceasta masura remarca G. Barit a lovit in modul cel mai dureros nu numai populatiunea romaneasca militarizata, ci pe toti locuitorii de nationalitate romana din Transilvania". Desi sub ocupatie, noii domni romani instalati pe o perioada de sapte ani pe tronurile Principatelor Barbu Stirbei, in Muntenia si Grigore Ghica in Moldova, aveau sa duca o politica prudenta pentru a anihila tendintele imperiilor vecine de a-si subordona fortele armate romanesti, reusind sa dinamizeze evolutia organismului militar in concordanta cu intregul proces de innoire si modernizare. Armata permanenta, peste interdictiile impuse din afara, a evoluat ca un element distinct, sporindu-si structura organizatorica a armelor si serviciilor. Daca infanteria din Tara Romaneasca a continuat sa fiinteze in cele trei regimente, a cate doua batalioane, a cate patru companii, in Moldova s-a realizat desprinderea infanteriei de cavalerie (1851) si dezvoltarea separata a acestora. In 1856 celor doua batalioane de infanterie din Moldova li s-a mai adaugat unul; in 1857 s-a creat o companie de tiraliori iar in 1858 infanteria din Moldova a ajuns sa aiba doua regimente: unul de vanatori, alcatuit din doua batalioane si un regiment de muschetari cel vechi-constituit din trei batalioane. Cavaleria si-a amplificat si ea structurile: in Tara Romaneasca cele sase escadroane s-au desprins de infanterie si in 1856 au constituit primul regiment numit Regimentul I rosiori, iar in Moldova, prin crearea inca a unui escadron, s-a constituit divizionul de lancieri". Artileria s-a bucurat de o atentie deosebita din partea domnitorilor. Barbu Stirbei a reorganizat in 1850 artileria munteana intr-o baterie pedestra cu sase tunuri de 119 mm si doua obuziere de 147 mm si o semibaterie de artilerie calareata" cu patru piese de 94 mm. In Moldova, Grigore Ghica a creat in 1849 o baterie cu sase piese de 94 mm. Dar in 1854, prin confiscarea pieselor de catre rusi, bateria a fost desfiintata. Artileria s-a refacut prin recuperarea materialului, cat si prin achizitionarea de piese noi in ambele principate pana in 1859. In 1857 Moldova a achizitionat o baterie completa din Austria, pe sase piese de 94,4 mm si doua obuziere de 149 mm. Au aparut si primele ateliere depozit, viitoarele stabilimente ale artileriei, pentru intretinerea si repararea armamentului si fabricarea pulberilor. Flotila s-a consolidat si ea ca o arma distincta. In 1850 s-a constituit o comanda separata pentru cele trei salupe canoniere. Ele asigurau paza fluviala si a porturilor. In razboiul Crimeii, doua vase au fost confiscate si utilizate de rusi in misiuni pe Dunare, apoi au fost restituite. Au aparut primele elemente ale armei geniului. In 1858, la Bucuresti, s-a creat un mic corp de jeni", compus din ofiteri romani formati la Viena, cu misiunea de a intocmi primele lucrari topografice

din tara. S-a acordat atentie organizarii justitiei militare, cat si serviciului sanitar. Au fost construite noi spitale si infirmerii, dotate cu medicamente si inventarul necesar; incadrarea cu personal calificat s-a imbunatatit prin crearea in 1857 a scolii nationale de medicina si farmacie din Bucuresti. Tot in 1857, in Moldova, s-a creat o sectie de intendenta militara". Privind inzestrarea cu armament si munitie, in ciuda conjuncturii nefavorabile din acei ani, s-au facut totusi achizitii de armament cu caracteristici tehnico-tactice superioare, introdus si-n alte armate europene, printre care armele cu percutie (cu capse), cu tragere mai rapida decat cele cu cremene; treptat armele de provenienta ruseasca au fost inlocuite cu pusti, carabine si pistoale cu capse, sabii si sulite importate din vest. Piesele de artilerie erau din bronz, neghintuite si cu incarcare pe la gura tevii. Instructia trupelor a evoluat, facandu-se dupa regulamente distincte pe arme, traduse sau adaptate realitatii militare nationale. Pregatirea se face prin manevre si tabere de concentrare si instructie. Invatamantul militar a inregistrat progrese in pregatirea cadrelor. Scoala militara de la Bucuresti a fost reorganizata in 1849, dand in 1856 prima promotie de ofiteri. La Iasi s-a deschis o scoala militara similara care a scos prima promotie in 1861. In domeniul medicinei si farmaciei, scoala sanitara a lui Carol Davila a fost recunoscuta si in Occident. S-a continuat trimiterea tinerilor la scolile militare din strainatate, ceea ce a favorizat contactele cu evolutia artei si tehnicii militare europene. Pana in 1859 armata permanenta, refacuta si modernizata, si-a marit numarul de unitati, si-a intemeiat invatamantul militar, si-a elaborat si aplicat primele regulamente, a desfasurat exercitii si aplicatii tactice, si-a imbogatit si modernizat dotarea, prin introducerea armelor cu percutie si cu mai mare cadenta de tragere. Au continuat sa fiinteze si sa se dezvolte, ca a doua componenta a puterii militare, formatiunile militare teritoriale. Prin remodelare, ele s-au apropiat ca structura, dotare, instruire etc. de trupele permanente. Ele au preluat o parte din sarcinile administrative si de paza ale trupelor permanente. Din 1850 dorobantii de judete, cordasii si potecasii au fost transformati, intr-un regiment de jandarmi. Aceste trupe teritoriale continuau sa fie intretinute de administratiile locale si de stat, uzand de sistemul cu schimbul intre perioadele de activitate si cele de lasare la vatra, cu exceptia jandarmilor. Aceste trupe teritoriale vor reprezenta cadrul organizatoric de instruire militara a maselor. Concluzii: Perioada regulamentara reprezinta o etapa de tranzitie spre o adevarata armata nationala, o etapa in care traditia s-a impletit cu modernul, cu noul atat la nivelul central cat si la nivelul instruirii trupelor; - evolutia armatei romane a fost posibila datorita politicii abile promovate de puterea politica din Principate, sprijinita de fortele progresiste; - se constata largirea si precizarea mai exacta a atributiunilor organelor de conducere a ostirii; sporeste si se diversifica numarul unitatilor si subunitatilor al efectivelor astfel incat in ajunul Unirii Principatelor, efectivele ambelor principate se ridicau la 26.000 de militari (19. 852 Tara Romaneasca si 7.052 in Moldova); - regulamentele militare asemanatoare au facut ca instructia trupelor sa aiba numeroase elemente comune, ceea ce va favoriza viitoarea unificare; - introducerea manevrelor interarme din 1851 prilejuieste adancirea pregatirii trupelor, - s-a actionat si pentru asimilarea experientei altor state si armate; - s-a accentuat implicarea armatei in viata social-politica a societatii romanesti; prezenta multor cadre in societatile si comitetele patriotice ale epocii (Fratia, 1843, Partida Nationala etc.), participarea lor la elaborarea si propaganda programelor democratice si revolutionare din cadrul

revolutiei de la 1848-1849 reprezinta o realitate de ne contestat. Astfel militarii romani s-au integrat efortului general vizand infaptuirea statului national roman modern, si-au dat adeziunea la programul unionist si au furnizat pe conducatorii si militantii miscarii de eliberare nationala. Sus

Bibliografie * * * Istoria militara a poporului roman, vol. IV; Bucuresti, 1989, Gh. Platon Istoria moderna a Romaniei, Bucuresti, 1985. Apostol Stan Renasterea armatei nationale, Craiova, 1979; Carol Gollner Regimentele graniceresti din Transilvania, 1764-1851, Bucuresti, 1973; * * * Contributii la istoria invatamantului militar in Romania, vol. I; Perioada 1830 1900, Bucuresti, 1972; C. Cazanisteanu, M. Cucu, E. Popescu Aspecte militare ale revolutiei 1848 in Tara Romaneasca, Bucuresti, 1968; Col. Leonida Loghin, col. C. Ucrain, Aspecte militare ale revolutiei din 1848-1849 in Transilvania, Bucuresti, 1970; Silviu Dragomir Avram Iancu, ed. a II-a, Bucuresti, 1968.