Romanii din afara statului national si lupta lor pentru

emancipare (1867-1914)

- TRANSILVANIA.

- BASARABIA.

- BUCOVINA.

- DOBROGEA.

Imprejurarile istorice nu au permis in 1859 realizarea Marii Uniri. Unirea Moldovei

cu Tara Romaneasca a constituit prima etapa pe drumul edificarii Romaniei moderne si a
imprminat, la sfarsitul secolului al XIX-lea si inceputul secolului al XX-lea, intensificarea si
activizarea luptei de eliberare a romanilor aflati sub dominatie straina. Anexarea Transilvaniei
la Ungaria, in urma instituirii dualismului, a fost actul culminant al unei politici ce si-a propus
intreruperea, in mod absurd, a unei unitati firesti peste granite impuse artificial. Miscarea de
eliberare nationala, indreptata catre unitatea statala deplina, s-a desfasurat in conditii si forme
deosebite: intensificarea luptei politice si culturale, lupta pentru mentinerea limbii si a
bisericii proprii, adoptarea de noi tactici si strategii, elaborarea unor importante documente
programatice. Obiectivul sau central a ramas insa Unirea cu Tara. Coordonata si gandita in
principal de la Bucuresti, lupta romanilor pentru unitate nationala a fost sprijinita, politic si
moral si s-a bucurat de simpatia opiniei publice si a cercurilor politice conducatoare din
Vechiul Regat.

Transilvania.

Transilvania a continuat sa reprezinte, in perioada la care ne referim cea mai

importanta provincie cu populatie romaneasca aflata sub dominatie straina. In 1900,
Transilvania numara 5,2 milioane de locuitori. In toate recensamintele efectuate de autoritatile
maghiare, in pofida falsificarii unor date, romanii au reprezentat marea majoritate a populatiei
provinciei. Conform acestora, in 1880 ei reprezentau 47,44% din populatie, in 1890 47,98%,
in 1900 47% iar in 1910 46,20%. In 1902, din 4 597 de comune din Transilvania romanii
dominau numeric in 2 971, adica in 67,4% dintre acestea. Scaderea procentului se explica si
prin treceri de locuitori in Vechiul Regat sau prin imgrarea in S.U.A. si Canada.

Tendintele autonomiste manifestate in Imperiul Habsburgic dupa 1866, odata cu

reintroducerea regimului liberal de guvernare, accentuarea crizei monarhiei dupa infrangerile
din 1859-1866 in razboaiele cu Franta si Prusia au decis cercurile oficiale de la Viena sa
intensifice tentativele de apropiere de reprezentantii nobilimii maghiare pentru a salva
Imperiul de la dezmembrare si a mentine stapanirea asupra popoarelor subjugate. Desi, in
1860, Conferinta nationala a romanilor din Banat a propus unirea Banatului cu Transilvania si
autonomia sa fata de Ungaria, in anul urmator Banatul a fost incorporat Ungariei, ceea ce a
trezit puternice nemultumiri din partea populatiei romanesti. Ea a utilizat forme ample ale
luptei pentru libertate nationala. Au contribuit la aceasta si hotararile din 1861 ale Conferintei
nationale a romanilor de la Sibiu, legile Dietei de la Sibiu si constituirea, in acelasi an, a
Asociatiei transilvane pentru literatura romana si cultura poporului roman (Astra).

Potrivit pactului din 1867 Imperiul a fost impartit intre Austria si Ungaria, amandoua
supuse aceluiasi suveran, Franz Iosif, devenit imparat al Austriei si rege apostolic al Ungariei.
Era vorba, practic, de o uniune personala, asupra unui corp politic, etnic si economic foarte
eterogen, intarita de rezolvarea in comun a problemelor politicii externe, financiare si militare.
Doua delegatii urmau sa rezolve alternativ, in cele doua capitale - Viena si Budapesta -
problemele de ordin legislativ; s-a incheiat, de asemenea, o Conventie vamala; a fost repusa in
drepturi Constitutia maghiara din 1848.

In acest mod, Ungaria a reintrat practic, in posesia unor drepturi ce i-au conferit un
statut de preeminenta in cadrul monarhiei dualiste si pe care a cautat mereu sa il largeasca,
sub masca refacerii himerice a regatului Sfantului Stefan. Putem afirma ca, miza incheierii
pactului dualist a fost anexarea Transilvaniei, aflata in plin proces de dezvoltare economica, la
Ungaria, act decis contra vointei romanilor, prin hotararea din 18 decembrie 1866 a Dietei de
la Cluj. Romanii erau, astfel, „dizolvati' in cadrul asa-zisei natiuni politice, iar singura limba
oficiala era maghiara. Incercand sa pastreze indivizibilitatea statului maghiar, pe care
guvernul de la Budapesta il revendica de la regatul Sfantului Stefan, cercurile conducatoare
maghiare au desfasurat o politica furibunda de integrare totala si efectiva a Transilvaniei in
structurile Ungariei.

Printr-o serie de masuri legislative cu caracter discriminatoriu, ca: legea uniunii,

legea pentru egala indreptatire a nationalitatilor, legea invatamantului (1868), legea electorala
(1874), lege Trefort (1879), Ungaria a agravat la maximum situatia romanilor din
Transilvania. Astfel, au fost anulate toate drepturile si libertatile politice ale populatiei
romanesti, natiunea maghiara a fost proclamata „unitara si indivizibila', a fost supusa
maghiarizarii toata administratia de stat, au fost respinse, sub pretextul „atentatului la ordinea
de stat', orice revendicari cu caracter national, s-a ingradit drastic accesul romanilor la viata
politica, s-a introdus in mod obligatoriu limba maghiara in invatamant, inclusiv in cel primar.
In 1870, din 26 de scoli existente in invatamantul mediu, doar 9 functionau cu predare in
limba romana, fiind frecventate de 840 de elevi.

Deoarece periclita fiinta natiunii romane, inlaturarea regimului dualist austro-ungar a

constituit principalul obiectiv al luptei nationale a populatiei romanesti. Inca la 31 decembrie
1866 George Baritiu si Ion Ratiu au inaintat imparatului un memoriu in care i-au cerut sa nu
sanctioneze anexarea Transilvaniei la Ungaria. S-a desfasurat, de asemenea, o vasta miscare
petitionara in favoarea drepturilor nationale romanesti. Ea a culminat cu Pronunciamentul
prezentat la Blaj, in mai 1868. Aceasta a reprezentat prima actiune de rasunet a romanilor
impotriva dualismului. El a fost redactat de George Baritiu si reprodus in publicatiile
„Federatiunea', „Telegraful roman' si „Gazeta de Transilvania'. S-a solicitat recunoasterea
autonomiei Transilvaniei, a legilor votate de Dieta de la Sibiu in 1863-1864 si organizarea
unui nou for legislativ pe a baza unei „reprezentatiuni populare'. Actionarea in judecata a
autorilor sai si a unor ziaristi a dezlantuit o vie agitatie atat in Transilvania, cat si la Bucuresti.
Au luat pozitie, intre altele, ziarele „Romanul' si „Perseverenta'.

In randul mijloacelor de lupta s-au inscris si societatile culturale ce au adunat un

numar mare de oameni in activitatea pentru sustinerea revendicarilor nationale, pentru
pastrarea limbii romane. Alaturi de Astra a activat, dupa 1867, Societatea Transilvania
condusa de Alexandru Papiu-Ilarian. Din initiativa lui C. A. Rosetti s-a format, la Bucuresti,
Societatea „Iredenta romana', care si-a luat numele apoi de Societatea Carpati. Ea a urmarit sa
determine o rascoala a populatiei romanesti din Transilvania. Intre alte societati culturale
amintim „Romania Juna”, la Viena, si „Societatea Petru Maior”, la Budapesta. S-a acordat o
atentie deosebita organizarii si conducerii luptei politice a romanilor impotriva regimului
dualist. Conturarea unor curente politice distincte si ulterior a partidelor politice romane din
Transilvania a marcat un nou moment in intensificarea actiunilor pentru impunerea drepturilor
nationale. De la cele doua curente, adica „activist', sustinut de „grupul' din jurul Mitropolitului
Andrei Saguna, care a promovat politica participarii la viata parlamentara, si „pasivist'
reprezentat, intre altii de Ion Ratiu, George Baritiu, Ilie Macelariu, si care sustinea
neparticiparea la viata politica, propunand in schimb, intensificarea activitatii in domeniul
social-economic si cultural, s-a ajuns la constituirea Partidului National al Romanilor din
Banat si Ungaria (26 ianuarie/ 7 februarie 1869) condus de Alexandru Mocioni si a Partidului
National al Romanilor din Transilvania (23-24 februarie/ 7-8 martie 1869) condus de Ilie
Macelariu. Aceasta a constituit un moment important pe calea organizarii politice a luptei
romanilor. Prevederile documentelor lor programatice au fost convergente in ceea ce priveste
necesitatea recunoasterii autonomiei, individualitatii si statutului istoric particular al
Transilvaniei, democratizarea vietii politice.

Lupta Romaniei pentru castigarea independentei de stat a generat in randul romanilor

din dubla monarhie o impresionanta miscare de solidaritate nationala. Prin campania de presa,
organizarea de comitete pentru colectarea de ofrande si contributii, desfiintate apoi de
guvernul maghiar, inrolarea de voluntari in armata romana s-a demonstrat, o data in plus,
spiritul de unitate al populatiei romanesti. La 12-14 mai 1881, in Conferinta de la Sibiu s-a
constituit Partidul National Unitar al Romanilor din Transilvania, Banat si Ungaria, ce a
adoptat ca tactica „pasivismul' in sprijinul luptei nationale. Partidul refuza sa accepte
dualismul austro-ungar si anexarea Transilvaniei la Ungaria. El lupta pentru respectarea
autonomiei Transilvaniei, contra exploatarii nationale a romanilor, pentru folosirea limbii
romane in armata si justitie. Apogeul orientarii pasiviste s-a concretizat intre 1881-1895 in
miscarea memorandista, ce a exprimat, de fapt, punctul de vedere al tuturor romanilor pe
fondul unei uriase efervescente revolutionare. In 1892 s-a constituit, de catre Partidul National
Roman, impreuna cu partidele nationale ale slovacilor si sarbilor, Congresul Nationalitatilor
din Austro-Ungaria. Un rol important a avut si Memorialul redactat in 1882 de George
Baritiu, antrenarea tuturor mijloacelor impotriva politicii maghiare de deznationalizare a
romanilor ardeleni, activizarea miscarii culturale, ce a fost deservita in principal de studentii
romani aflati la studii in Imperiu.

In randul organelor de presa cu o larga audienta intre romani s-a numarat si

„Tribuna', al carui prim numar a iesit de sub tipar la Sibiu, in 1884, purtand motto-ul „Soarele
pentru toti romanii la Bucuresti rasare'. In jurul sau s-au grupat elementele tinere ale
Partidului National Roman, ce erau denumite tribunisti. Un moment semnificativ in cronica
zbuciumata a luptei nationale l-a reprezentat, in 1890, la Bucuresti, fondarea Ligii pentru
unitatea culturala a tuturor romanilor. Ea a suplinit prin conferinte, congrese, tiparirea de carti
si organe de presa, interventia oficiala a guvernului de la Bucuresti in favoarea locuitorilor
romani de peste munti. Liga a deschis sectii la Berlin, Bruxelles, Paris, Miinchen. La
inceputul secolului al XX-lea activau sub egida sa Take Ionescu, Octavian Goga, Vasile
Lucaciu, V.A. Urechia, G. Moroianu, s.a. Intre fruntasii miscarii romanesti din Transilvania
mentionam, la finele secolului al XIX-lea, pe Vincentiu Babes, Vasile Lucaciu, Iuliu
Coroianu, Ion Ratiu, Gheorghe Pop de Basesti, Eugen Brote si altii.

Memorandumul romanilor din Transilvania si Ungaria a fost inaintat in 1892 curtii

de la Viena sub egida Partidului National Roman. El a fost in prealabil discutat cu fruntasii
politici de la Bucuresti si semnat de Ion Ratiu, George Pop Basesti, Eugen Brote, Vasile
Lucaciu, Septimiu Albani si Iuliu Coroianu.

Memorandumul a fost depus la Viena de catre o delegatie formata din 300 de

persoane, intelectuali, meseriasi. Documentul a reprezentat un virulent act de acuzare la
adresa regimului dualist austro-ungar si a urmarilor politicii sale pentru romani.
Memorandumul a dezvaluit regimul de exploatare nationala la care erau supusi romanii si a
cerut, totodata, recunoasterea lor ca nationalitate, precum si acordarea drepturilor lor firesti.
Imparatul a refuzat primirea documentului si l-a trimis guvernului de la Budapesta, care insa
l-a respins. Liderii romanilor au fost implicati de catre oficialitatile maghiare, sub pretextul
unui „atentat contra statului ungar', intr-un proces desfasurat la Cluj, condamnati la ani de
temnita, ceea ce a starnit o furtuna de proteste nu doar in Transilvania, ci si in Vechiul Regat,
unde, in marile orase, au avut loc numeroase demonstratii, intruniri de protest. In multe alte
state ale Europei s-au publicat lucrari si articole de presa incat, sub presiunea opiniei publice,
in final si dupa interventia personala a regelui Carol I, fruntasii miscarii nationale romanesti
au fost gratiati. Franz Iosif a acceptat aceasta dorind sa obtina, in continuare, adeziunea
Romaniei la Puterile Centrale.

In conditiile de la inceputul secolului al XX-lea, o data cu afirmarea unor noi

conducatori ai miscarii de emancipare nationala, precum Aurel Vlad, Octavian Goga, Vasile
Lucaciu, Stefan Cicio-Pop, Vasile Goldis, Ioan Russu-Sirianu, „activismul'a redevenit din
1905 politica oficiala a miscarii nationale romanesti, vizand, in majoritatea cererilor, mai intai
autonomia si apoi dreptul locuitorilor din Transilvania de a-si decide singuri soarta. In 1910
activau in parlamentul de la Budapesta 5 deputati romani: Teodor Mihail, Stefan Cicio-Pop,
Alexandru Vaida-Voievod, Nicolae Serban, Vasile Damian.

Legaturile cu romanii din Vechiul Regat au continuat cu intensitate. Personalitati ale

culturii romanesti, ca Nicolae Iorga, Aristita Romanescu, Ion Luca Caragiale, au vizitat
Transilvania si Bucovina. In 1905 Academia Romana a decernat premiul national de poezie
lui Octavian Goga. Manifestarile legate de comemorarea mortii lui Stefan cel Mare (1904),
jubileul regal (1906), aniversarea a 1 800 ani de la cucerirea Daciei de catre romani (1905) au
mobilizat natiunea romana, facand sa ramana vie imaginea luptei pentru libertate si
independenta.

Lupta nationala a romanilor s-a intensificat odata cu politica de maghiarizare care a

inregistrat noi momente, periculoase, prin legea Banffy,din 1896, privind maghiarizarea
denumirii localitatilor si legile Appony, ce au consfintit folosirea limbii maghiare pana si in
scolile confesionale ale nationalitatior. Intre 1908 si 1910 au fost inchise 420 de scoli.

Totodata, s-au afirmat si alte tactici de lupta. In timp ce Octavian Goga si Vasile
Lucaciu au sustinut, in mod deschis, unirea cu Romania, Iuliu Maniu era mai rezervat, iar unii
fruntasi politici ca Aurel C. Popovici, autorul lucrarii „Statele Unite ale Austriei Mari', si
Alexandru Vaida-Voevod s-au raliat conceptiilor federaliste cultivate in jurul arhiducelui
Francisc Ferdinand. In plan politic, o importanta deosebita in aceasta perioada a avut-o si
colaborarea cu miscarea socialista, ce a imbracat forme noi. Dupa ce in 1890 s-a constituit
Partidul Social-Democrat din Ungaria, cu prilejul unui congres, in 1905 s-a organizat o sectie
romana a partidului, ce a imbratisat si linia luptei nationale. Socialistii romani din
Transilvania au intretinut legaturi cu cei din Vechiul Regat. In 1903 o delegatie condusa de
Constantin Mille s-a aflat in Transilvania si Banat. Cu precadere, dupa reuniunea din 1908, de
la Arad, a Partidului National Roman, s-a intensificat apropierea, pe platforma luptei pentru
emancipare nationala, intre miscarea nationala si cea socialista. In conditiile unor presiuni ale
Germaniei la Budapesta, guvernul Kaiserului fiind tot mai nemultumit de deplasarea spre
Antanta a Romaniei, si a dorintei unor cercuri politice maghiare de a adanci unele disensiuni
din sanul burgheziei romane din Transilvania, intre 1910-1914 reprezentanti ai guvernului
maghiar au purtat tratative cu unii conducatori romani, care insa au esuat datorita pozitiei
Budapestei. Calea luptei revolutionare catre autodeterminarea romanilor a devenit, astfel,
ireversibila.

Basarabia

Teritoriul dintre Prut si Nistru a fost anexat de Rusia in urma razboiului ruso-turc din
1806-1812 incheiat cu pacea de la Bucuresti din 1812. In perioada ce a urmat, in ciuda unui
control militar tarist efectiv, s-a acceptat mentinerea unor elemente de autonomie specifice
provinciilor de margine ale Imperiului. In 1817, provincia avea o suprafata de 45 630 km si o
populatie de 482 630 de locuitori, dintre care 86,7% erau romani; restul erau ruteni, evrei,
lipoveni, greci, armeni, bulgari, gagauzi. Ea constituia o zona cu importanta economica, date
fiind numeroasele cirezi de vite si cantitatile mari de cereale ce se obtineau aici.

Cu toate acestea, datorita asupririi nationale s-a desfasurat, mereu, un exod de

populatie peste Prut, in Moldova. In 1818 regiunea a primit statutul de regiune de granita
(oblastie), iar centrul sau a fost stabilit la Chisinau. S-a elaborat Regulamentul statului
Basarabiei, care a constituit o lovitura grea data autonomiei acestei provincii romanesti. Pana
in 1828 teritoriul a fost condus de un guvernator militar ce colabora cu un sfat boieresc.
Pentru a atrage boierimea locala, s-au luat masuri de distribuire, catre aceasta, a unor
pamanturi, in alte zone ale Rusiei, si proclamarea sa drept nobilime ereditara. Dupa 1828,
masurile de integrare fortata a Basarabiei in cadrul Rusiei s-au accelerat, autonomia sa fiind
practic desfiintata. La capatul perioadei, intre 1828 si 1871, ea a devenit o simpla provincie
(gubernie) in cadrul Imperiului Romanovilor, fiind guvernata autocratic. Tarismul a
desfasurat intens o politica de colonizare cu populatie slava, ucraineana, poloneza si chiar
germana adusa din zonele Marii Baltice. In administratie s-a desfasurat un proces de rusificare
din ce in ce mai intens. Statutul de gubernie a semnificat aplicarea legilor ruse, introducerea
institutiilor corespunzatoare, obligativitatea folosirii limbii ruse si a alfabetului chirilic in
administratie, Biserica si scoala.

S-a deschis, astfel, drumul politicii de deznationalizare, ce a generat protestul

populatiei romanesti. In Basarabia, principala forma a luptei nationale a devenit lupta pentru
pastrarea limbii romane. In 1848 s-a publicat gazeta „Romanul', iar in 1862 boierul Cristi
cerea permisiunea de a deschide o tipografie, dar solicitarea i-a fost respinsa. Marile
evenimente din Romania, si anume revolutia din 1848-1849, unirea Moldovei cu Muntenia,
au avut un ecou puternic in randul populatiei romanesti dintre Prut si Nistru, fapt ce a
determinat autoritatile tariste sa impuna intreruperea oricaror legaturi cu Tara, intensificand
politica de rusificare a populatiei romanesti. In 1867, limba romana a fost interzisa in toate
scolile din Basarabia, limba rusa devenind obligatorie. In campania de rusificare s-a remarcat
Episcopul Pavel Lebedev. S-a decis, de asemenea, ca toate cartile vechi bisericesti sa fie
stranse din sate si trimise la Arhiepiscopia din Chisinau, unde multe din ele au fost distruse.
Totusi, in 1890, autoritatile tariste erau nemultumite de mentinerea si 'afirmarea specificului
national al populatiei romanesti, astfel ca tarul Alexandru al III a cerut guvernatorului
Baciuskov sa cerceteze cauzele ineficientei procesului de rusificare. Romanii au continuat,
astfel, sa reprezinte, in ciuda politicii de deznationalizare, contingentul etnic cel mai
important din Basarabia, lucru observat si de recensaminte. In 1834 ei reprezentau 86% din
populatie, in 1862, 74%, in 1871, 67,4%, iar in 1897, ca rezistat al rusificarii, doar 47,6%
dintre locuitori, dar, oricum, cei mai numerosi, caci 19,6% erau ruteni si ucrainieni, 14% rusi,
iar 11,8% evrei.

Problema Basarabiei a fost subiect de discutie intre Marile Puteri, dar si intre
Romania si Rusia. Daca, in 1856, judetele din sudul Basarabiei, - Cahul, Ismail si Bolgrad -
au fost retrocedate Moldovei, pana in 1877 guvernul tarist a cautat, pe diferite cai, sa anuleze
prevederile Tratatului de Paris in acest sens. A reusit aceasta insa doar incalcand integritatea
teritoriala a Romaniei, prevazuta a fi respectata prin Conventia de la 4 aprilie 1877. Cogresul
de la Berlin din anul 1878 a acceptat ca Rusia sa incorporeze inreaga provincie romaneasca
dintre Prut si Nistru.

La inceputul secolului al XX-lea miscarea nationala a populatiei romanesti s-a

intensificat. Ea a fost condusa de o pleiada de intelectuali, precum Ion Inculet, Ion Pelivan,
Emanoil Gavrilita, Alexandru Nour, Constantin Stere, Pantelimon Halipa, Vasile Stroescu si
altii. Dupa revolutia din 1905-1907 in Basarabia s-au afirmat trei grupari, si anume gruparea
radicala a studentilor, cea a intelectualilor, cea a boierilor moldoveni condusi de P. Dicescu,
care au format, mai tarziu, Partidul Moldovenesc Democrat. La Chisinau s-a format si a
activat „Societatea moldoveneasca pentru raspandirea culturii nationale' si a fost publicat
ziarul „Basarabia'. In ciuda represiunii, populatia romaneasca a continuat sa militeze pentru
emanciparea nationala, folosirea limbii romane in scoala, Biserica si administratie.

Bucovina

Anexata in 1775, in urma unor rapturi teritoriale, de catre habsburgi, Bucovina s-a
aflat, pana in 1786, sub ocupatie militara, iar apoi, dupa 1790, a fost alipita Galitiei. In 1849
ea a devenit ducat aflat sub directa guvernare a imparatului de la Viena. Politica de
deznationalizare fortata a romanilor practicata de Habsburgi a vizat in special Biserica si
scoala, unde a fost interzisa folosirea limbii romane si au fost facilitate mari imigrari de
populatie ucraineana, germana, ruteana, slovaca. In cele din urma, s-a produs si descresterea
treptata a populatiei romanesti si ascendentul populatiei ucrainene. In 1848 populatia
Bucovinei a numarat 377 571 locuitori, din care 209 293 romani si 108 907 ucraineni. In
1900, din 730 195 locuitori, 229 018 erau romani si 297 798 ucraineni. Restul populatiei era
reprezentata de germani, poloni, maaghiari, ruteni, armeni.

Organizarea partidelor politice a avut un rol important si in lupta nationala din

Bucovina. In anii miscarii memorandiste a luat nastere, la Cernauti, societatea „Concordia',
ce-si propunea sa lupte pentru respectarea autonomiei si individualitatii teritoriului romanesc.
Mai activau, de asemenea, Societatile „Junimea' si „Dacia'. In martie 1892 s-a constituit
Partidul National Roman din Bucovina, organism conducator al luptei pentru drepturi
nationale si sociale ale romanilor. Lupta culturala a jucat, de asemenea, un mare rol. In 1883
s-a organizat Societatea Scoala Romana, ce a contribuit, la raspandirea ideologiei pro-
romaniste. Serbarile de la Putna, din 1871, organizate de un comitet din care au facut parte
Ioan Slavici, Mihai Eminescu, A.D. Xenopol, si la care au luat parte peste 3 000 romani, au
reliefat vointa nationala a romanilor. La Putna au participat Dimitrie Onciul, Nicolae
Filipescu, Ion Sendrea, Eudoxiu Hurmuzaki. Cu acelasi prilej compozitorul Ciprian
Porumbescu, membru al societatii Arboroasa, a interpretat „Hora Daciei intregi'. Eminescu
afirma ca, „prin aceasta manifestatie s-a ridicat simtul national, iar studentii vor contribui,
dupa aceasta, intr-o larga masura la redesteptarea poporului roman'. In acelasi sens, s-au
inscris si intreaga activitate a lui Aron Pumnul, comemorarea in 1875, la Iasi si in strainatate,
a unui secol de la rapirea provinciei romanesti, iar peste doi ani a unui secol de la asasinarea
lui Grigore al III-lea Ghica, campania de presa din ziarele „Bucovina', condusa de fratii
Hurmuzaki, „Gazeta Bucovinei', „Patria', „Junimea literara'. Urmare a luptei sustinute, in
1875 s-a inaugurat, - prin grija lui Ion Gh. Sbiera, la Universitatea germana din Cernauti, o
catedra de limba si literatura romana. La inceputul secolului nostru, romani din toate
provinciile au luat parte la comemorarea a patru secole de la moartea lui Stefan cel Mare
(1904) si la jubileul regal (1906), la actiunile intreprinse la Putna si Bucuresti. In acelasi timp,
romanii au putut folosi, in slujba idealurilor lor, hotararile guvernului de la Viena privind
largirea retelei scolare si introducerea, in 1907, a votului universal.

Dobrogea

Spatiul dobrogean a urmat un drum propriu, ce a permis supravietuirea populatiei

romanesti. Dobrogea nu a fost integrata total structurilor Imperiului Otoman, iar lupta
antiotomana a voievozilor romani a suscitat, mereu, idealul luptei sociale si nationale. Pana in
secolul al XVIII-lea ea a constituit o provincie de margine cu rol ofensiv, ulterior devenit
defensiv. Din punct de vedere religios, ea a fost supusa mult timp administratiei de cult a
Mitropoliei Proilavonului. Alaturi de legislatia otomana a continuat sa se manifeste „obiceiul
pamantului' De pilda, in secolul al XIX-lea, este mentionata starostia mocanilor de la
Harsova. Poarta a colonizat in Dobrogea, in conformitate cu interesele sale numerosi osteni
spahii, ieniceri, iar in secolul al XIX-lea tatari si cerchezi, pe care i-a inzestrat cu pamant.
Mari suprafete funciare s-au aflat in proprietatea asezamintelor religioase otomane, dar
mentinerea a cinci sisteme de proprietate a complicat mult statutul proprietatii agricole.

Populatia romaneasca a continuat sa vietuiasca in comunitati proprii nu numai in

mediul rural, ci si in orase. Centrul politic, administrativ si militar al regiunii s-a aflat, in
secolul al XIX-lea, la Babadag Dupa 1848 se constata o strangere a legaturilor cu romanii din
Vechiul Regat. Biserica si scoala au ramas, in continuare, principalele institutii in lupta pentru
drepturi nationale. Cu concursul si al unor carturari ardeleni, scoala dobrogeana a devenit o
arma de seama pentru pastrarea spiritului romanesc, fiind intretinuta de comunitatile locale.

Congresul de la Berlin din 1878 a recunoscut dreptul istoric al Romaniei asupra

Dobrogei. Intr-o proclamatie adresata armatei, la 14 noiembrie 1878, de prnicipele Carol, cu
prilejul unirii Dobrogei cu Romania, se spunea ca „veti merge in Dobrogea nu in calitate de
cuceritori, ci amici, ca frati ai locuitorilor, ce de azi inainte sunt concetatenii nostri'.

La sfarsitul secolului al XIX-lea si la inceputul secolului XX, lupta populatiei din

provinciile romanesti aflate sub dominatie straina a fost rodul colaborarii tuturor fortelor
social-politice de pe ambele versante ale Carpatilor. Animati de acordul unanim, romanii si-au
demonstrat, pe cai si cu mijloace diferite, dorinta de a trai si crea in limitele aceluiasi stat
national, expresie a unei idantati nationale organice.