În 1992 Federaţia Rusă a început un război nedeclarat împotriva Republicii Moldova.

Staţionată în Tiraspol, Armata a XIV-a a Federaţiei Ruse le-a dat armament rebelilor
separatişti anticonstituţionali ai RM, le-a oferit logistica necesară războiului, iar în cazuri
concrete – a intervenit cu tehnică militară grea împotriva forţelor de ordine ale RM.

Există numeroase studii, memorii, documente publicate, care demonstrează modul de ducere a
războiului de partea RM. Afară de faptul că militarii moldoveni au fost slab echipaţi şi
instruiţi, şi conducerea politico-militară a RM a dat dovadă de lipsă de viziune, privind
perspectivele războiului ruso-moldav, de lipsă de voinţă, de curaj etc. Totuşi, conducerea RM
a obţinut un succes: războiul „de pe Nistru” a fost internaţionalizat şi intrase în vizorul marilor
cancelarii occidentale. După un şir de eforturi diplomatice, soldate cu acordul Federaţiei Ruse
şi Republicii Moldova de a înceta focul, la 21 iulie 1992, la Moscova, a fost semnată
„Convenţia cu privire la principiile reglementării paşnice a conflictului armat din zona
nistreană a Republicii Moldova”.

Documentul a fost semnat de Boris Elţîn şi Mircea Snegur. Un document internaţional de

acest gen este semnat de comun acord al părţilor semnatare şi în conformitate cu interesele
naţionale ale fiecărei părţi semnatare. Fără îndoială, încetarea operaţiunilor militare a fost o
prioritate a conducerii RM. Dar tot atât de important (sau, poate, chiar mai important) este şi
esenţa acordului semnat.

În istorie, de foarte multe ori, zicala „o pace strâmbă este mai bună decât un război drept” a
fost răsturnată. O demonstrează convingător rezultatele Primului Război Mondial cu sistemul
de Tratate de Pace de la Versailles: la scurt timp Germania începe revizuirea Tratatului de
Pace de la Versailles şi declanşează al Doilea Război Mondial. Deci, semnăm documente
internaţionale, dar nu în detrimentul intereselor naţionale!

Revenim la Convenţia Elţîn-Snegur din 21 iulie 1992. În document nu este menţionat motivul
care a determinat părţile să semneze Convenţia, şi anume: răzvrătirea militară,
anticonstituţională, a rebelilor separatişti de la Tiraspol, pe care autorităţile de la Moscova l-a
susţinut pe faţă. A fost una din marile gafe, comise de parte moldovenească. Articolul 4 al
Convenţiei stipulează: „Unităţile Armatei a 14-a a Forţelor Armate ale Federaţiei Ruse,
dislocate în Republica Moldova, vor respecta cu stricteţe neutralitatea. Cele două părţi în
conflict îşi asumă obligaţia de a respecta neutralitatea şi de a se abţine de la orice acţiuni
ilicite faţă de patrimoniul militar, faţă de militarii acestei armate şi membrii familiilor lor.
Problemele privind statutul armatei, procedura şi termenele retragerii ei pe etape vor fi
soluţionate în cadrul tratativelor dintre Federaţia Rusă şi Republica Moldova”[1].

Aşa cum subliniază Anatol Ţăranu şi Mihai Grecu, „încetarea ostilităţilor militare de pe
Nistru a semnificat începutul unei noi faze în istoria trupelor ruse în Republica Moldova.
Rusia a început căutarea unei formule juridice ce i-ar legaliza staţionarea trupelor sale în
Moldova”[2]. Pentru ruşi, drept cadru legal a servit articolul 4 al Convenţiei Elţîn-Snegur din
21 iulie 1992, citat mai sus. Autorii citaţi remarcă că în mai 1993 diplomaţia rusă a lansat
ideea „sincronizării” retragerii trupelor ruse de pe teritoriul RM cu soluţionarea conflictului
transnistrean. Pe data de 15 mai 1993, în urma întrevederii lui Mircea Snegur cu preşedintele
Federaţiei Ruse Boris Elţîn, a fost dat publicităţii un comunicat comun, în care, între altele, se
stipula: „B.N. Elţîn şi M.I. Snegur au constatat că tratativele privind pregătirea Acordului cu
privire la statutul, ordinea şi termenele de retragere a formaţiunilor militare ale Federaţiei
Ruse, aflate temporar pe teritoriul Republicii Moldova, se desfăşoară în spirit constructiv.
Preşedinţii au confirmat poziţia comună, care este împărtăşită de conducerea Transnistriei,
despre aceea că termenele de retragere a trupelor ruse vor fi sincronizate cu reglementarea
politică a conflictului şi elaborarea statutului special al regiunii transnistrene a Republicii
Moldova”[3].

În februarie 1994, alegerile parlamentare anticipate au fost câştigate de Partidul Democrat

Agrar de orientare pro-rusă. Profesorul universitar dr.-hab. Nicolae Osmochescu a devenit
noul şef al delegaţiei guvernamentale în cadrul tratativelor cu ruşii. Dl N. Osmochescu a
acceptat de la bun început principiul „sincronizării” evacuării trupelor ruse cu reglementarea
politică conflictului cu liderii separatişti. Ca urmare, la 21 octombrie 1994, la Moscova, a fost
semnat Acordul cu privire la statutul juridic, modul şi termenele de retragere a formaţiunilor
militare ale Federaţiei Ruse, aflate temporar pe teritoriul Republicii Moldova. Articolul 2 al
Acordului subliniază: „Ţinând cont de posibilităţile tehnice şi timpul necesar pentru instalarea
trupelor la noul loc de dislocare, partea rusă s-a obligat să realizeze evacuarea formaţiunilor
militare menţionate pe parcursul a trei ani din ziua intrării în vigoare a prezentului Acord.
Acţiunile practice pentru evacuarea formaţiunilor militare (…) în limitele termenului fixat vor
fi sincronizate cu reglementarea politică a conflictului transnistrean şi determinarea statutului
special al regiunii transnistrene a Republicii Moldova…”[4]. În prezenţa preşedinţilor B. Elţîn
şi Mircea Snegur, Acordul a fost semnat de primii miniştri ai Rusiei şi RM, V. Cernomîrdin şi
Andrei Sangheli.

În 2011, în dialog cu Eduard Volkov, amintindu-şi de semnarea Acordului cu Rusia din 21

iulie 1992, M. Snegur menţionează că până în prezent unele puncte ale acordului nu sunt
îndeplinite, „sunt anumite nuanţe”, dar în orice caz, din acea zi, 21 iulie 1992, „pe Nistru nu a
răsunat nici o împuşcătură”[5]. M. Snegur nici în 2011 nu a înţeles, că pentru ruşi era
important nu atât încetarea focului, cât păstrarea Armatei a 14-a pe teritoriul RM, ca pilon de
susţinere a separatiştilor tiraspoleni şi – respectiv – a RM în sfera de interese ale Federaţiei
Ruse.

În capitolul „Trădarea comandantului suprem”, generalul Ion Costaş remarcă: „În funcţia sa
de şef de stat, Mircea Snegur a dat dovadă de impotenţă diplomatică, nefiind capabil să
organizeze şi să poarte independent tratativele de pace care erau realizate prin intermediul lui
Birştein…”[6]

Atunci era clar, şi astăzi este clar: ruşii au promis să evacueze Armata a 14-a în timp de trei
ani cu condiţia soluţionării politice a diferendului dintre Chişinăul oficial şi liderii separatişti
de la Tiraspol. Odată conflictul nefiind soluţionat, armata rusă rămâne în continuare pe
teritoriul RM cu toate urmările emergente. Prin urmare, decizia de a semna un astfel de Acord
cu Rusia a fost una dintre cele mai nocive pentru RM.