VALENTIN TOMULEȚ

BASARABIA
ÎN SISTEMUL ECONOMIC
ȘI POLITIC AL IMPERIULUI RUS
(1812-1868)
STUDII

EDITURA
CARTDIDACT
1
CZU 94(478)”1812/1918”
T 74

Valentin TOMULEŢ. Basarabia în sistemul economic şi politic al Imperiului Rus

(1812-1868). Studii.  – Chişinău: Editura CARTDIDACT. – 610 p.

Colecţia Studium, Coordonator Igor Șarov

Volum îngrijit de: Igor Șarov, Igor Ojog

Cartea apare cu sprijinul Asociaţiei SILABUS

Recomandat de Catedra Istorie Universală

Aprobat de Consiliul Facultăţii de Istorie și Filosofie

DESCRIEREA CIP A CAMEREI NAŢIONALE A CĂRŢII

Tomuleţ, Valentin
Basarabia în sistemul economic şi politic al Imperiului Rus (1812-1868). Studii
/ Valentin Tomuleţ; Univ. de Stat din Moldova, Facultatea de Istorie şi Filosofie,
Catedra Istorie Universală. – Ch.: Cartdidact, 2012 (Tipogr. „Balacron” SRL). – 610
p.
500 ex.
ISBN 978-9975-71-208-8.

94(478)»1812/1918»

Design
tehnoredactare
coperta Andrei Gangan
Redactor literar Ariadna Strungaru

© Cartdidact, 2012
ISBN 978-9975-71-207-1 © Valentin TOMULEŢ, 2012
2
 ARGUMENT
Colecţia Studium a ajuns la cel de-al doisprezecelea volum. Concepută acum nouă ani
ca o însumare a studiilor celor care şi-au dedicat activitatea ştiinţifică cercetării istoriei şi
limbii în spaţiul Pruto-Nistrean, colecţia beneficiază acum de o contribuţie deosebită – cea
adusă de Valentin Tomuleţ, doctor habilitat, profesor universitar la Catedra Istorie
Universală a Facultăţii de Istorie şi Filosofie, Universitatea de Stat din Moldova.
În peisajul istoriografic basarabean, profesorul Valentin Tomuleţ ocupă un loc
deosebit. Studiile ce-i aparţin dedicate istoriei Basarabiei secolului al XIX-lea, sunt
recunoscute la nivel internaţional, autorul impunându-se pe parcursul anilor ca unul
dintre cei mai versaţi cunoscători ai acestei perioade. Este cultivat şi distins, are un
deosebit cult al prieteniei şi cumsecădeniei şi voluptatea conversaţiei. Acestor calităţi
indiscutabile li se adaugă şi altele: hărnicia, o putere de muncă exasperantă uneori chiari
și pentru colegi, acribia, responsabilitatea lucrului bine făcut, zelul administrativ. În
spatele acestui efort susţinut s-a simţit dintotdeauna prezenţa unei relaţii conjugale
durabile: rar întâlneşti un cuplu mai discret şi mai tandru decât cel pe care-l formează
alături de soţia sa Ludmila. Succesele domniei sale i le datorează, în mare parte,
confirmând o dată în plus adevărul că în umbra realizărilor unui bărbat de succes stă o
femeie puternică.
Volumul prezentat cu genericul Basarabia în sistemul economic şi politic al
Imperiului Rus (1812-1868) este alcătuit din şapte compartimente, foarte reuşit
structurate de autor. Un indice antroponimic, abrevierile şi imaginile înlesnesc
consultarea volumului. Încă o restituţie însemnată, foarte bine documentată,
îmbogăţeşte astfel instrumentarul cercetătorului secolului al XIX-lea.
Alcătuit cu toată rigoarea ştiinţifică, volumul de studii semnat de Valentin Tomuleţ
adună la un loc cele mai importante studii ale domniei sale, reprezentând un important
instrument de lucru atât pentru cercetători, cat, mai ales, pentru cei care au pornit pe calea
cunoaşterii istorice – studenţi, masteranzi, doctoranzi. Importanţa unei asemenea culegeri
de studii nu poate fi pusă la îndoială. Informaţia vastă furnizată de autor constituie una
dintre sursele fundamentale pentru studierea istoriei Basarabiei în secolul al XIX-lea.
În ce ne priveşte, l-am invidiat dintotdeauna pe bunul nostru prieten Valentin
Tomuleţ. Am regretat, în calitate de studenţi la Istorie, că nu am avut posibilitatea de
a trece prin „calvarul” prelegerilor şi seminarelor sale cu referinţă la istoria Rusiei,
devenite proverbiale în rândul mai multor generaţii de colegi. În acelaşi timp, am
admirat mereu atitudinea sa faţă de discipoli, pe care i-a cultivat cu răbdare şi i-a
promovat, atunci când eforturile pe care le-a depus au dat rod. A intuit de fiecare data
spiritul generaţiilor noi de istorici, susţinându-le căutările pe tărâmul anevoios al
istoriei Basarabiei în secolul al XIX-lea. Fiind unul dintre cei mai competenţi
cunoscători ai acestei problematici, a ştiut sa cultive în jurul său spiritul polemic, fără
a-şi însuşi deţinerea, în ultima instanţă, a adevărului ştiinţific, deşi punctele sale de
vedere sunt înalt apreciate în mediul academic și în cel universitar.
Gratitudinea noastră Profesorului universitar Valentin Tomuleţ pentru contribuţia sa
istoriografică realizată printr-o asiduă muncă de cercetare pe parcursul mai multor decenii
şi pentru acceptul de a-şi publica studiile în cadrul colecţiei pe care o îngrijim.

Igor OJOG, Igor ŞAROV

3
 PROFESORUL ŞI SAVANTUL VALENTIN TOMULEŢ
LA 60 DE ANI
Oamenii valoroşi
promovează valoarea

Printre istoricii basarabeni care manifestă un viu interes pentru evoluţia social-
economică a Basarabiei în prima jumătate a secolului al XIX-lea Valentin Tomuleţ,
doctor habilitat în istorie, profesor universitar la Catedra Istorie Universală a Facultăţii
de Istorie şi Filosofie de la Universitatea de Stat din Moldova, s-a impus plenar în plan
istoriografic prin demersuri ce implică o largă deschidere documentară şi teoretică
vizând diferite aspecte ale istoriei moderne a spaţiului Pruto-Nistrean. Bine cunoscut
ca specialist în istoria modernă a Basarabiei, în special prin studiile sale referitoare la
dezvoltarea social-economică a regiunii în perioada de până la reforma agrară din
1868, Valentin Tomuleţ a ajuns la frumoasa vârsta de 60 de ani, vârstă marcată de
maxima Istoria est magistra vitae.
Viitorul istoric modernist s-a născut în satul Tabani, raionul Briceni, la 15
septembrie 1952, într-o familie de plugari de viţă formată din Nicolae a lui
Panteleimon Gorobeţ (Vrabie)1 şi Alexandra lui Nicolae Burca. Şi-a petrecut copilăria
în localitatea de baştină, un sat de ţărani situat la nordul republicii, cu o diversitate
culturală şi confesională impresionantă. Localitatea unde a copilărit şi unde şi-a
împlântat rădăcinile, familia în care s-a născut, în special bunelul Nicolae a lui Grigore
Burca, un ţăran cărturar cu studii nefinisate (cursuri de 2 ani de preşedinte de kolhoz)
la Tiraspol, i-au marcat puternic destinul spiritual, lăsându-i în suflet o puternică
amprentă de dragoste profundă faţă de această localitate şi faţă de oamenii ei, iar de
aici – şi faţă de neamul din care a ieşit şi faţă de ţara din care îşi trage rădăcinile.
Ulterior, toate acestea i-au alimentat pasiunea de istorie, „boală” care l-a urmărit şi l-a
copleşit de-a-ntregul şi care i-a marcat destinul.
Crescut şi educat într-o familie de gospodari de frunte ai satului, a cunoscut de
timpuriu greutăţile vieţii în sistemul egalitarist al „socialismului luminat” de tip
sovietic, fiind nevoit să muncească de copil, încovoindu-şi spinarea alături de părinţi,
pe lanurile kolhozului. Tot aici, la Tabani, a urmat, între anii 1960 şi 1970 şcoala
medie, unde a manifestat dragoste de carte şi un viu interes pentru istorie2. Şcoala din
sat, în anii ’50-’70 ai secolului trecut, era considerată una dintre cele mai prestigioase
şcoli din raion, unde îşi făceau studii medii şi copii din alte sate, existând pe lângă

1
Numele de familie îl poartă de la mama – Nadejda Tomuleţ, născută în satul Trebisăuţi, a
doua soţie a lui Panteleimon Gorobeţ, cu care nu a fost înregistrată oficial, trăind în
concubinaj.
2
ACSSPSA USM. Dosarul personal al dlui Tomuleţ Valentin Nicolae (T-6), p. I, f. 5.
4
această instituţie de învăţământ şi un internat pentru aceşti elevi3. Dragostea pentru
istorie i-a fost altoită de Nicolae Constantin Nagherneac, profesor de istorie şi,
concomitent, directorul şcolii, absolvent al Facultăţii de Istorie a Universităţii
Pedagogice de Stat din Moldova „Ion Creangă” (pe atunci Institutul Pedagogic din
Chişinău), profesor de o inteligenţă şi cultură impecabilă, dar şi de bunelul, pe linia
mamei, Nicolae Burca, un om cu „carte românească” şi un spirit deosebit românesc,
căruia în 1949 i-a fost confiscată întreaga avere (fiind inclus în lista chiaburilor satului,
din considerentul că în perioada românească dispunea în târguşorul Briceni de o
prăvălie, unde comercializa mărfuri textile) şi care a evitat deportarea în Siberia doar
datorită faptului că s-a ascuns. Această pasiune pentru istorie nu i-a slăbit niciodată.
Aşadar, „cu cei şapte ani de-acasă” în spate, condus de acea stare protestatară a
bunelului şi mânat de dorinţa de a pune pe tapet adevărul istoric, în 1971 Valentin
Tomuleţ se înscrie la Facultatea de Istorie din cadrul Universităţii de Stat din Moldova
(pe atunci Universitatea de Stat din Chişinău) pe care a absolvit-o cu succes în 19764.
În anii de studii la facultate i-a avut în calitate de dascăli pe distinşii profesori Vladimir
Potlog, Iosif Şlaien, Rudolf Enghegardt, Mihail Muntean, Constantin Drachenberg,
Mihail Volodarski, Anatol Mirkind, Lev Şteiman, Emil Verbiţki, Ştefan Panfil(ov),
Eudochia Untilă. Alături de profesorii mai în vârstă i-au cimentat cunoştinţele în
istorie şi profesorii mai tineri Ion Niculiţă, Pavel Cocârlă ş.a.
După absolvirea Universităţii lucrează profesor de istorie şi educator la Colegiul
Republican de Cultură Fizică şi Sport din Chişinău. În perioada noiembrie 1976 –
noiembrie 1977 îşi satisface serviciul militar în oraşul Sankt Petersburg (pe atunci
Leningrad), după care revine la locul vechi de muncă, unde activează până în februarie
19795. Între timp, în decembrie 1978, la invitaţia profesorului Ion Niculiţă, se
angajează prin cumul ca asistent la Catedra de Istorie a URSS, condusă de profesorul
Anatol Liseţki6.
Activitatea didactico-ştiinţifică desfăşurată pe parcursul anilor de profesorul
Valentin Tomuleţ este una mult ramificată. În cele ce urmează ne vom referi succint
doar la unele aspecte pe care le considerăm mai semnificative şi care îi întregesc
imaginea.
Este de menţionat, în primul rând, activitatea sa didactică care este împletită
armonios cu activitatea ştiinţifică desfăşurată intens de profesor de-a lungul anilor.

3
Şcoala medie din satul Tabani era cunoscută prin profesionalismul profesorilor. Au
absolvit-o oameni de cultură şi ştiinţă bine cunoscuţi în republică: scriitorii şi criticii literari
Vasile şi Ion Ciocanu; chimistul Petru Chetruş, mulţi ani prorector şi rector interimar la
Universitatea de Stat din Moldova; Mihail Grosu, prorector la Universitatea Pedagogică de
Stat „Ion Creangă” etc. (Veronica Robu, Un dascăl din baladă. – În: Ziarul „Făclia”.
Săptămânal de informaţie, opinie şi cultură, 8 martie, 2008, p. 9).
4
ACSSPSA USM, d. T-6, p. I, f. 6.
5
Ibidem, extras din ordin: 33-pp, din 21 februarie 1979, f. 10.
6
Ibidem, f. 7-9.
5
 Aşadar, dl Valentin Tomuleţ activează în calitate de profesor universitar la Catedra
Istorie Universală a Facultăţii de Istorie şi Filosofie din cadrul Universităţii de Stat din
Moldova. Cariera universitară începe din luna martie 19797, când este angajat titular
în calitate de asistent8. Aici, la Alma Mater parcurge toate treptele didactice ale
învăţământului superior: din martie 1991 – lector superior9, din ianuarie 1992 –
conferenţiar universitar10 şi din decembrie 2011 – profesor universitar11. A ştiut să-şi
formuleze scopul vieţii şi toate acestea le-a cucerit prin muncă asiduă, efort, dăruire şi
căutare.
Rămîne fidel idialurilor sale politice, dovadă servind faptul că refuză, chiar din start,
propunerea profesorului Anatol Liseţki de a se specializa pe o tematică ştiinţifică legată de
Istoria contemporană a Moldovei, motivând că aceasta este departe de interesele sale
ştiinţifice şi acceptă specializarea la Catedra Istoria Moldovei, condusă de profesorul Mihail
Muntean, alegându-şi ca temă de cercetare dezvoltarea social-economică a Basarabiei în
epoca modernă. Ulterior, refuză propunerea secretarului organizaţiei de partid de la
facultate, de a deveni membru al Partidului Comunist al Uniunii Sovietice.
În toţi aceşti ani şi-a adus din plin aportul la instruirea a peste 30 de promoţii de
absolvenţi ai facultăţii. Îl deosebeşte stilul academic de susţinere a seminarelor şi
cursurilor, profunzimea cunoştinţelor ştiinţifice. Originalitatea interpretărilor
problemelor deschise studenţilor săi, înaltul profesionalism, dar şi empatia pe care o
transmite auditoriului fac ca sălile de curs în timpul orelor sale să fie mereu pline.
Temeinic versat în istorie, profesorul Valentin Tomuleţ s-a dovedit a fi un dascăl
cu adevărat desăvârşit. Este respectat de către studenţi, în pofida faptului că este
exigent în cerinţele sale faţă de ei. Distins, plin de energie intelectuală, predispune spre
dialog şi schimbul de idei, atât de necesar unor istorici în formare. Prin modul său
neordinar de a preda, prin umorul, ironia fină şi calităţile sale umane, reuşeşte să-i
câştige pe mulţi dintre studenţii săi, determinându-i să insiste să le fie conducătorul
tezelor de licenţă, masterat sau de doctorat. Este, de altfel, un conducător eminent al
tezelor de licenţă, de magistru şi de doctorat, drept dovadă servind cele două teze de
doctor susţinute sub conducerea sa, patru aflate în prag de susţinere, doi doctoranzi
fiind în procesul de elaborare a tezelor.
La facultate asigură predarea cursurilor normative Istoria evului mediu (Europa de
Est şi Sud-Est, sec. V-XVI) şi Istoria modernă (Europa de Est şi Sud-Est, sec. al XVI-lea –
începutul sec. al XX-lea), a cursurilor speciale: „Evoluţia sistemului politic în Rusia (sec.
X-XVI)”, „Evoluţia sistemului politic în Rusia în secolul al XVII-lea – începutul secolului
al XX-lea”, „Geneza şi evoluţia capitalismului în Rusia (secolele XVII-XIX): context
european şi modele”, „Geneza şi evoluţia burgheziei comerciale din Basarabia (anii 1812-

7
ACSSPSA USM, d. T-6, p. I, extras din ordin: 40-pp, din 7 martie 1979, f. 17.
8
Ibidem.
9
Ibidem, extras din ordin: 34-p, din 1 martie 1991, f. 75.
10
Ibidem, extras din ordin: 173-p, din 8 noiembrie 1993, f. 101.
11
Ibidem, p. III, extras din ordin: 171-p, din 28 decembrie 2011, f. 1.
6
1868)” şi „Problema agrară la periferiile naţionale din sud-vestul Imperiului Rus (cazul
Basarabiei) (Teoria şi practica cercetării ştiinţifice)”.
Incontestabil rămâne adevărul că profesorul Valentin Tomuleţ are infiltrat
sentimentul unei responsabilităţi rigide faţă de ceea ce-l preocupă, fiind obsedat şi
devotat activităţii de educaţie-cercetare. În acelaşi sens, grija permanentă pentru
promovarea şi renumele Facultăţii de Istorie şi Filosofie a Universităţii de Stat din
Moldova i-a adus respectul colegilor săi, fiind alături de aceştia şi sprijinindu-i în
permanenţă cu sfaturi şi poveţe din experienţa profesională şi de viaţă proprie.
Din decembrie 1989 îndeplineşte şi funcţia de decan al Facultăţii de Arte
Frumoase12. În această calitate dl Valentin Tomuleţ manifestă un vădit spirit
organizatoric, dând dovadă de calităţi manageriale, fiind în acelaşi timp un bun
cunoscător al muzicii, îndeosebi al folclorului şi al tradiţiilor româneşti. S-a implicat
plenar în restructurarea procesului de instruire din cadrul facultăţii, asigurând la un
înalt nivel didactico-ştiinţific schimbările în programele de studii, acordând prioritate
studierii artei naţionale, în care scop a completat corpul didactic al facultăţii cu tineri
specialişti. Atenţia principală a corpului profesoral-didactic a fost concentrată asupra
restructurării conţinutului cursurilor normative, încadrării cât mai pe larg a tineretului
studios în activitatea concertistică13.
Valentin Tomuleţ depune eforturi solide pentru a atrage în activitatea ştiinţifică cât
mai mulţi colaboratori ai facultăţii. Este autor a mai multor studii în care sunt relevate
diferite aspecte ale temei „Portul naţional moldovenesc pentru femei din Basarabia la
sfârşitul sec. al XIX-lea – începutul sec al XX-lea”, elaborate în colaborare cu cunoscuta
interpretă de folclor, maestru în artă, Maria Iliuţ, lector superior la secţia de folclor,
precum şi subiecte ce ţin de tema „Clasificarea şi expresia semantică a principalelor
dansuri populare la românii basarabeni”, elaborate în colaborare cu Ludmila Tomuleţ –
toate publicate în Analele Ştiinţifice ale Universităţii de Stat din Moldova14.
Aflat în postură de decan, susţinut de rectoratul Universităţii, dl Valentin Tomuleţ
a contribuit în mod deosebit la deschiderea unor secţii noi – folclor, artă decorativă,

12
ACSSPSA USM, d. T-6, p. I, extras din ordin: 185-pp, din 20 decembrie 1989, f. 45.
13
Gheorghe Rusnac, Valeriu Cozma, Universitea de Stat din Moldova (1996-2006). –
Chişinău, 2006, vol. I, p. 211.
14
Maria Iliuţ, Valentin Tomuleţ, Costumul naţional moldovenesc pentru femei din
Basarabia la sfârşitul sec. al XIX-lea – începutul sec. al XX-lea (componentele principale). –
În: Analele Ştiinţifice ale Universităţii de Stat din Moldova. Seria „Ştiinţe socioumanistice”.
Vol. III. – Chişinău, 2003, p. 469-476; Idem, Costumul naţional moldovenesc pentru femei
din Basarabia la sfârşitul sec. al XIX-lea – începutul sec. al XX-lea (Componentele
auxiliare). – În: Analele Ştiinţifice ale Universităţii de Stat din Moldova. Seria „Ştiinţe
socioumanistice”. Vol. III.– Chişinău, 2004, p. 287-281; Ludmila Tomuleţ, Valentin
Tomuleţ. Clasificarea şi expresia semantică a principalelor dansuri populare la români (în
baza exemplului dansurilor românilor basarabeni). – În: Analele Ştiinţifice ale
Universităţii de Stat din Moldova. Seria „Ştiinţe socioumanistice”. Vol. III. – Chişinău,
2005, p. 344-353.
7
dansuri moderne şi dansuri sportive etc.15 Activează cu onoare şi demnitate de mulţi
ani în prestigiosul lăcaş de cultură al Universităţii, promovând în permanenţă valorile
spirituale româneşti. Nu a pus niciodată interesele proprii înaintea celor ale
colectivului pe care l-a reprezentat. În posturile pe care le-a ocupat pe parcursul
activităţii nu a ezitat niciodată să preia asupra sa unele neîmpliniri sau neajunsuri.
Activitatea didactică a profesorului Valentin Tomuleţ a fost în permanenţă
îmbinată cu cercetarea ştiinţifică, fapt pentru care este recunoscut pe plan naţional şi
internaţional ca un specialist notoriu în domeniul istoriei economice şi sociale a
Basarabiei în epoca modernă. Şi-a concentrat plenar activitatea de cercetare spre
aprofundarea unor teme fundamentale ale istoriei naţionale, combătând cu multă
vehemenţă conceptele ideologizate şi tendenţioase ale istoriografiei sovietice, având ca
scopuri prioritare: fundamentarea actului anexării Basarabiei la 1812 de către Imperiul
Rus; determinarea dezastrului economic cauzat Principatelor Române şi Basarabiei în
urma războaielor ruso-turce din anii 1806-1812, 1828-1829, 1853-1856; cercetarea
politicii comercial-vamale a ţarismului şi influenţa ei asupra dezvoltării comerţului şi
constituirii burgheziei comerciale; evidenţierea specificului şi perioadei de constituire a
pieţei interne în Basarabia şi a modalităţilor de includere a acesteia în sistemul pieţei
interne ruse; stabilirea etapelor şi determinarea mecanismului încorporării Basarabiei
în sistemul economic şi politic al Imperiului Rus; evidenţierea particularităţilor genezei
şi constituirii burgheziei comercial-industriale şi agricole naţionale în Basarabia etc.16
Cercetătorul Valentin Tomuleţ a pus în discuţie, de pe principii completamente
noi, problema privind protestele şi revendicările populaţiei din Basarabia în primele
decenii după anexarea ei la Imperiul Rus, combătând tezele expuse în istoriografia
sovietică moldovenească că mişcarea ţărănească din Basarabia nu a luat un colorit
antinaţional rus, dovedind, prin monografia şi impunătorul volum de documente
inedite de arhivă, că protestele şi revendicările populaţiei au avut, chiar de la început,
un colorit antiimperial rus17.
Problemele abordate de cercetătorul Valentin Tomuleţ atestă seriozitatea ştiinţifică
a autorului, fiind o dovadă a faptului că graba în investigaţiile ştiinţifice nu sunt de
natură să aducă limpezime şi claritate în studierea problemelor majore legate de o
tematică extrem de controversată cum este cea privind dramaticul an 1812 în destinul
istoric al poporului român. Confuziile şi mistificările statornicite în perioada
ideologizată la maximum şi reducţionistă a istoriografiei din spaţiul est-european

15
Pasiunea pentru arta croşetării şi broderiei. – În: Ziarul „Universitatea”, 31 august 2005,
nr.1 (57), p. 8.
16
Pavel Cocârlă, Aria investigaţiilor ştiinţifice la Catedra de Istorie Medie şi Modernă. –
În: Analele Ştiinţifice ale Universităţii de Stat din Moldova (1946-1996). – Chişinău, 1996,
p. 273; Pentru a stabili mai detaliat interesele ştiinţifice ale profesorului Valentin Tomuleţ a
consulta lista lucrărilor ştiinţifice publicate pe parcursul anilor 1982-2012.
17
A se vedea lucrarea profesorului Valentin Tomuleţ: Cronica protestelor şi revendicărilor
populaţiei din Basarabia (1812-1828). – Chişinău: CEP USM, 2007, vol. I-II.
8
cercetătorul le combate prin argumente ştiinţific documentate, fiind convins că numai
astfel se poate ajunge la adevărul istoric.
Studierea acestor teme l-au apropiat pe istoric de cercetarea unor teme actuale şi
necercetate în istoriografia moldovenească, cum ar fi, spre exemplu, cele privind elitele
nobiliare şi burgheze din Basarabia în epoca modernă, mentalitatea moşierului şi a
ţăranului basarabean sub regim de dominaţie ţaristă etc., atrăgându-i în cercetarea
acestor tematici şi pe tinerii absolvenţi ai facultăţii18.
În cele trei decenii scurse de la publicarea primului său articol, istoricul Valentin
Tomuleţ a adus contribuţii remarcabile, prin originalitate şi interpretare, la
investigarea problemei Basarabiei în sistemul pieţei interne ruse (1812-1868). Anume
asupra acestei problematici s-a concentrat în timpul studiilor de doctorat, care şi le-a
realizat între 1980-1984 la Universitatea de Stat din Moldova, Catedra Istorie a
Moldovei, sub îndrumarea profesorului universitar, doctor habilitat Mihail Muntean,
unul dintre cei mai buni cunoscători ai izvoarelor de arhivă a istoriei moderne a
Basarabiei, iar după decesul acestuia – sub îndrumarea profesorului universitar, doctor
habilitat, Victor Jukov, şef sector, Istorie modernă a Basarabiei, de la Academia de
Ştiinţe a Moldovei.
A obţinut titlul ştiinţific de doctor în istorie după ce a susţinut cu brio, în aprilie
1989, teza intitulată Legislaţia comercială şi comerţul Basarabiei cu guberniile interne
ruse (1812-1861)19. La elaborarea tezei autorul s-a bazat pe cercetările îndelungate şi
minuţioase efectuate în arhivele şi bibliotecile din Chişinău, Moscova, Sankt
Petersburg, Odesa, Ismail, Iaşi. Ca rezultat al eforturilor ştiinţifice depuse i se deschid
unele perspective pentru cercetarea mai aprofundată a problemelor legate de Politica
comercial-vamală a ţarismului în Basarabia (1812-1868), de Geneza şi evoluţia
burgheziei comerciale în Basarabia (1812-1868), pe care le cercetează cu un viu interes
în vederea pregătirii pentru studiile de postdoctorat.
În anii 1986 şi 1992 a efectuat stagii la Institutul de Istorie al Academiei de Ştiinţe
a Moldovei; în 1996 – la Universitatea „Alexandru I. Cuza” din Iaşi20, unde l-a avut ca
consultant pe ilustrul istoric ieşean Vasile Cristian şi unde a colaborat cu distinşii
istorici ieşeni Ioan Caproşu, Gheorghe Platon, Alexandru-Florin Platon, Mihai
Cojocariu etc.
O expresie elocventă a intensei activităţi ştiinţifice desfăşurate în acea perioadă o
constituie numeroasele publicaţii şi participarea activă la diverse conferinţe, congrese şi
simpozioane ştiinţifice naţionale şi internaţionale. Rezultatul acestei activităţi ştiinţifice
a finalizat cu înscrierea în septembrie 1990 la studiile de postdoctorat21. În iunie 2003
susţine cu succes teza de doctor habilitat cu tema Politica comercial-vamală a ţarismului

18
A se vedea, în acest sens, ultimele publicaţii elaborate în comun cu masterandele Cristina
Gherasim şi Victoria Bivol.
19
ACSSPSA USM, d. T-6, p. I, extras din ordin: 185-pp, din 20 decembrie 1989, f. 6.
20
Ibidem, extras din ordin: 44-p, din 14 martie 1996, f. 112.
21
Ibidem, extras din ordin 72-c, din 2 iulie 1999, f. 120.
9
în Basarabia şi constituirea burgheziei comerciale (1812-1868)22, avându-l ca consultant
ştiinţific pe cunoscutul medievist, profesorul universitar Pavel Cocârlă. Rezultatele de
bază ale investigaţiei au fost expuse la numeroase conferinţe de totalizare a realizărilor
ştiinţifice atât din cadrul Universităţii de Stat din Moldova, cât şi al Universităţii
Libere Internaţionale din Moldova, Universităţii Pedagogice de Stat „Ion Creangă”, al
Muzeului Naţional de Istorie a Moldovei, la sesiunile ştiinţifice desfăşurate de
Institutul de Istorie, Stat şi Drept al Academiei de Ştiinţe a Moldovei, în cadrul altor
conferinţe, simpozioane şi congrese ştiinţifice republicane şi internaţionale.
Valentin Tomuleţ este autor a cca 170 de lucrări ştiinţifice şi didactico-ştiinţifice
(dintre care 97 publicate în ultimii 10 ani), inclusiv: studiile monografice „Politica
comercial-vamală a ţarismului în Basarabia şi influenţa ei asupra constituirii burgheziei
comerciale (1812-1868)” (Chişinău, 2002), cu un volum de 30 c.a., şi Protestele şi
revendicările populaţiei din Basarabia (1812-1828), Vol. I (Chişinău, 2007), cu un
volum de 14,5 c.a.; microenciclopedia: Basarabia în epoca modernă (1812-1918)
(Instituţii, Regulamente, Termeni), în trei volume (Chişinău, 2012), cu un volum de
64,4 c.a.; al culegerilor de documente „Politica comercial-vamală a ţarismului în
Basarabia (1812-1830). Documente inedite din arhivele Rusiei, Ucrainei şi Republicii
Moldova” (Chişinău, 2002), cu un volum de 26,6 c.a., şi Cronica protestelor şi
revendicărilor populaţiei din Basarabia (1812-1828) (În baza documentelor depozitate în
fondul 2 – Cancelaria gubernatorului Basarabiei). Vol. II (Chişinău, 2007), cu un
volum de 25,5 c.a. Istoricul Valentin Tomuleţ este autor a numeroase studii şi articole
publicate în culegeri şi reviste de specialitate din România, Ucraina, Rusia, Belarus,
Başkortostan şi din Republica Moldova23. Reducându-ne la cifre, constatăm că
Domnia sa este autor a 2 monografii, a unei microenciclopedii, a 2 culegeri de
documente, coautor a 2 manuale universitare, a 141 de studii, articole, teze, a 4
recenzii, a 5 lucrări elaborate împreună cu studenţii, a 10 lucrări ştiinţifico-didactice şi
a 15 articole publicistice.
Pe parcursul anilor a fost coordonator, referent ştiinţific, responsabil de ediţii la 10
publicaţii, referent oficial la 7 teze de doctor. Este membru al Colegiului de redacţie la
8 reviste de specialitate din Republica Moldova şi din România. A activat în cinci
Comisii Ştiinţifice. Din 17 aprilie 2008 este preşedinte al Seminarului ştiinţific de
profil la specialitatea 07.00.02 – Istoria Românilor (pe perioade) din cadrul Institutului
de Istorie, Stat şi Drept al Academiei de Ştiinţe a Moldovei. Pe parcursul multor ani
este membru al Senatului USM, al Consiliului de Administraţie al USM, al
Consiliului Ştiinţific al Facultăţii de Istorie şi Filosofie, membru al Comisiei de
Calitate a USM şi preşedinte al Comisiei de Calitate a Facultăţii de Istorie şi Filosofie.

22
Petru Chetruş, Activitatea de cercetare universitară în anul 2003: particularităţi,
priorităţi, realizări. – În: Ziarul „Universitatea”, aprilie 2004. nr.14 (43). Serie nouă, p. 4.
23
A se vedea lista lucrărilor ştiinţifice publicate de profesorul Valentin Tomuleţ pe
parcursul anilor 1982-2012 .
10
 O dovadă a recunoaşterii sale ştiinţifice o confirmă şi invitarea sa la congrese şi
conferinţe ştiinţifice internaţionale desfăşurate la Moscova, Kiev, Minsk, Ufa,
Sevastopol, Sverdlovsk, Omsk, Odesa, Vinniţa, Cernăuţi, Bucureşti, Iaşi, Oradea,
Timişoara etc. Domnia sa a contribuit şi în calitate de organizator la numeroase
manifestări ştiinţifice, a participat, la invitaţie, şi pe post de moderator la diferite
conferinţe ştiinţifice naţionale şi internaţionale, simpozioane aniversare sau
comemorative.
Pentru rezultatele remarcabile obţinute, în principal pe linia creaţiei ştiinţifice şi a
activităţii didactice, a fost distins de-a lungul anilor cu mai multe diplome şi premii pe
plan naţional. Este laureat şi deţinător al diplomei de participare la şase conferinţe
republicane şi trei simpozioane, conferinţe internaţionale. Dl Valentin Tomuleţ este şi
laureat al concursului de lucrări ştiinţifice pentru anul 2004, enunţat de Consiliul
Suprem pentru Ştiinţă şi Dezvoltare Tehnologică din Republica Moldova, conform
direcţiilor prioritare, aprobate de Parlamentul Republicii Moldova24. Pentru ciclul de
lucrări „Politica comercial-vamală a ţarismului în Basarabia (1812-1868)” i s-a decernat
Premiul pentru rezultate remarcabile în domeniile de cercetare-dezvoltare25. Aceste lucrări
de o înaltă rezonanţă ştiinţifică şi naţională au devenit, indubitabil, un instrument
inestimabil pentru specialişti, cercetători şi studenţi. Metoda Domniei sale de cercetare
aprofundată, modul academic, minuţios de a ajunge la concluzii strict în baza
documentelor istorice de arhivă, lupta pentru triumful adevărului ştiinţific îl fac un
bun model de distins savant. Cu o minte şi o inteligenţă prodigioasă Valentin Tomuleţ
este un reper al elitei academice şi universitare basarabene, personalitatea sa de excepţie
servind exemplu viu pentru tinerele generaţii. Contribuţiile profesorului Valentin
Tomuleţ ca editor al unor volume de documente inedite, de mare interes istoriografic,
sunt ca o mană cerească pentru tinerii cercetători, care au acum un punct de pornire în
investigaţiile lor.
Rigurozitatea ştiinţifică şi clar-viziunea cercetărilor de arhivă ale istoricului
Valentin Tomuleţ asupra problemelor economice din istoria Basarabiei, de la anexarea
la Rusia conform Tratatului de la Bucureşti din 16 (28) mai 1812 şi până la reforma
agrară din 14 iunie 1868, s-a reflectat încă din primul său studiu monografic „Politica
comercial-vamală a ţarismului în Basarabia şi influenţa ei asupra constituirii burgheziei
comerciale (1812-1868)”. Lucrarea are o bază izvoristică impresionantă, autorul
punând în circuitul ştiinţific documente preţioase depistate ca rezultat al intensei
munci de cercetare în Arhiva Naţională a Republicii Moldova, Arhiva de Stat din
Regiunea Odesa (Ucraina), Arhiva Istorico-Militară de Stat din Rusia (Moscova),
Arhiva Istorică de Stat din Rusia (Sankt Petersburg) şi în Arhivele Statului Iaşi
(România).

24
Hotărârea Parlamentului Republicii Moldova nr. 1401-XV din 24.10.2002.
25
Bulimaga Tatiana, De „Ziua Ştiinţei”. – În: Ziarul „Universitatea”, iunie 2004, nr.16 (45).
Serie nouă, p. 1.
11
 Analizând acest material documentar imens, autorul vine cu o abordare
nepărtinitoare a fenomenelor şi a faptelor istorice survenite în perioada 1812-1868,
astfel dezvăluind cititorului particularităţile politicii comercial-vamale ruse până la
adoptarea Regulamentului cu privire la comerţul cu Basarabia din 17 februarie 1825,
dar şi o serie de alte probleme importante, cum ar fi: influenţa factorilor interni şi
externi asupra evoluţiei politicii comercial-vamale a ţarismului în Basarabia până şi
după unificarea vamală din 26 septembrie 1830 a regiunii cu Rusia; măsurile
întreprinse de administraţia imperială şi cea provincială în vederea instituirii
cordonului sanitaro-vamal la Prut şi Dunăre; cauzele menţinerii, iar ulterior a
suprimării cordonului sanitaro-vamal la Nistru; particularităţile Regulamentului
ghildelor din 26 septembrie 1830 şi influenţa lui asupra evoluţiei burgheziei
comerciale în Basarabia; rolul negustorilor basarabeni în instituirea Tribunalului
Comercial în Basarabia; influenţa politicii comercial-vamale ruse asupra genezei şi
evoluţiei burgheziei comerciale din Basarabia; componenţa etnică şi dinamica
numerică, nivelul de avere (capitalul comercial) al burgheziei comerciale basarabene
etc.26
Problemele puse în discuţie în monografia savantului Valentin Tomuleţ acoperă, în
opinia noastră, pe de plin golul existent în istoriografie la acest capitol, relevând, într-o
manieră riguros-ştiinţifică, că politica promovată de către ţarism în vederea includerii
provinciei în sistemul socioeconomic şi politic al Imperiului Rus purta un caracter
pronunţat antinaţional.
Valoarea celui de al doilea studiu monografic, însoţit de culegerea de documente
„Cronica protestelor şi revendicărilor populaţiei din Basarabia (1812-1828)” rezultă şi el
din baza documentară solidă – peste 1500 de documente depozitate în fondul 2
„Cancelaria guvernatorului Basarabiei” al Arhivei Naţionale a Republicii Moldova.
Deşi problema ţărănească în Basarabia după anexarea ei la Imperiul Rus are o acoperire
istoriografică solidă, unele aspecte ale problemei, cum ar fi protestele şi revendicările
populaţiei în primele decenii după anexare, au fost tratate superficial, unilateral şi

26
A se vedea mai detaliat recenziile la monografia dată: Bogdan-Alexandru Schipor,
Politica comercial-vamală a ţarismului în Basarabia. – În: Revista română. Editor:
ASTRA – Despărţământul Mihail Kogălniceanu. – Iaşi. Anul IX. 1.(31) martie 2003, p. 18;
Igor Şarov, Recenzie la lucrarea lui Valentin Tomuleţ „Politica comercial-vamală a
ţarismului în Basarabia şi influenţa ei asupra constituirii burgheziei comerciale (1812-
1868)”. – Chişinău: CE USM, 2002. 476 p. – În: In memoriam professoris. Mihail
Muntean. Studii de istorie modernă. – Chişinău, 2003, p. 272-278; Alexei Agachi, Lidia
Moldovan, Valoroase lucrări consacrate studierii social-economice a Basarabiei în anii
1812-1868. – În: Analele Ştiinţifice ale Universităţii de Stat din Moldova. Seria „Ştiinţe
socioumanistice”. Vol. III. Istoria Românilor şi Antropologie. Istorie Universală.
Pedagogie. Psihologie. Studiul Artelor. Culturologie. Asistenţă Socială. Sociologie.
Filosofie. – Chişinău, 2005, p. 584-588.
12
tendenţios27. Analiza datelor privind protestele şi revendicările adresate de diferite
categorii sociale guvernatorului civil sau altor instituţii administrative regionale i-a
permis autorului să conteste justeţea postulatelor vădit ideologizate promovate de
istoriografia sovietică, potrivit cărora „…în Basarabia nu putea lua amploare o luptă de
masă a ţărănimii împotriva regimului imperial rus, deoarece jugul feudal otoman era
cu mult mai sever, iar mişcarea ţărănească în Basarabia nu a luat un colorit
antinaţional rus, din simplul motiv că aici, îndeosebi în primii ani după alipirea la
Rusia, erau puţini moşieri ruşi, iar ţărănimea, în marea ei majoritate, a cunoscut
asuprirea, în primul rând, din partea proprietarilor funciari locali”28. Prin numărul
mare de diverse plângeri adresate de ţărani guvernatorului civil al Basarabiei depistate
şi analizate, savantul Valentin Tomuleţ spulberă convingător aceste teze, lansate la
timpul său de academicianul Ya.S. Grosul.
Meritul incontestabil al autorului este şi faptul că a reuşit să sistematizeze şi să
grupeze cauzele şi formele protestelor şi revendicărilor populaţiei Basarabiei în cei
aproximativ 16 ani de la anexarea la Imperiul Rus. Noutatea ştiinţifică a lucrării rezidă,
în plus, în analiza minuţioasă a raportului dintre statutul social al unui sau altui
contribuabil şi mărimea dărilor şi impozitelor la care era supus, cu evidenţierea
schimbărilor în evoluţia volumului şi caracterului dărilor şi al impozitelor la care era
supusă populaţia până la şi după 1812.
Recenta lucrare a distinsului savant „Basarabia în epoca modernă (1812-1918).
Instituţii, regulamente, termeni” prezintă cititorului un nou studiu valoros, original,
inedit şi de un real folos tuturor celor interesaţi de istoria Basarabiei. Având un
caracter enciclopedic, bazată pe informaţiile acumulate pe parcursul anilor din
fondurile de arhivă din ţară şi de peste hotare, lucrarea include cca 670 de termeni ce
dezvăluie scurt, dar cuprinzător şi clar, noţiuni economice, sociale, politice, fiscale,
administrative, religioase etc., ce se referă la istoria Basarabiei secolului al XIX-lea –
începutul secolului al XX-lea.
Meritul ştiinţific incontestabil al autorului constă atât în includerea unui număr
foarte mare de termeni generali, dar mai ales în punerea accentului asupra termenilor
ce se referă la diferite instituţii şi regulamente, dezvăluind istoricul apariţiei şi

27
A se vedea mai detaliat recenziile la monografia şi culegerea de documente dată: Dinu
Poştarencu, Cronica protestelor şi revendicărilor populaţiei din Basarabia (1812-1828) de
Valentin Tomuleţ (Chişinău, 2007). – În: Destin Românesc (serie nouă). Revistă de istorie
şi cultură. – Chişinău, 2008. An III (XIV), nr. 1 (53), p. 141-142; Ion Chirtoagă, O lucrare
de valoare dedicată protestelor şi revendicărilor populaţiei din Basarabia. – În:
Pergament. Anuarul arhivelor Republicii Moldova. X-XI. 2007-2008. – Chişinău, 2008,
p. 242-245; Virgil Pâslariuc, Valentin Tomuleţ. Cronica protestelor şi revendicărilor
populaţiei din Basarabia (1812-1828), vol. I, 218 p.; vol. II, 404 p., – Chişinău: CEP USM,
2007. – În: Pontes review of south east european studies. Vol. V. – Chişinău, 2009, p. 307-
314; Mihai-Cristian Amăriuţei, O cronică a protestelor populaţiei din Basarabia la
începutul secolului al XIX-lea. – În: Revista Română. – Iaşi, 2009, nr. 1 (55), p. 43.
28
Я.С. Гросул, Крестьяне Бессарабии (1812-1861 гг.). – Кишинев, 1956, с. 253.
13
analizând evoluţia acestora, rolul pe care l-au exercitat în dezvoltarea socioeconomică şi
politică a Basarabiei în sec. al XIX-lea – începutul sec. al XX-lea, fiind evidenţiate
personalităţile care au stat în spatele acestor instituţii şi regulamente. Are pe deplin
dreptate profesorul Pavel Cocârlă care scrie pe coperta a doua a volumului II al cărţii
că „indiscutabil, cititorii se vor conforma gândului că lucrarea de faţă este un
monument care va rezista cu adevărat peste timpuri celui ce a trudit cu abnegaţie –
istoricului şi cercetătorului Valentin Tomuleţ, care a reconstituit un tablou veridic al
istoriei românilor basarabeni din perioada dominaţiei ţariste”29.
Cercetările profesorului Valentin Tomuleţ devin cu anii tot mai complexe şi mai
vaste. Un număr important de contribuţii istoriografice recente se referă la problema
Elitelor nobiliare şi burgheze din Basarabia (1812-1918), Mentalitatea nobilimii şi
burgheziei comercial-industriale din Basarabia (1812-1918). Nu uită distinsul istoric
nici de originile sale, cercetând intens problema Istoriei satului Tabani, raionul Briceni
(de la origine până în prezent)30. S-ar mai putea aminti şi multe alte preocupări
ştiinţifice abordate de Valentin Tomuleţ, pe care, din cauza spaţiului limitat, nu le mai
prezentăm. Putem însă menţiona, ca o caracteristică practic generală specifică
Omagiatului, folosirea documentului de arhivă la baza cercetării ştiinţifice, chiar şi în
studiile din domeniul cultural-artistic.
Un loc aparte în activitatea ştiinţifică a savantului Valentin Tomuleţ revine
încadrării studenţilor facultăţii în activitatea ştiinţifică. Fiind unul dintre cei mai buni
cunoscători ai izvoarelor de arhivă a istoriei Basarabiei din sec. al XIX-lea, dispunând
de una dintre cele mai bogate arhive de documente depistate pe parcursul anilor în
ANRM, AISR, AIMR, ASRO, ASI, în formă de microfilme, fotocopii, xerocopii şi în
formă digitală, profesorul Valentin Tomuleţ pune la dispoziţia studenţilor,
masteranzilor şi doctoranzilor aceste valoroase documente, tinde ca aceştia să se
încadreze plenar în activitatea ştiinţifică, să-şi aleagă teme originale, inedite, ce prezintă
interes pentru lumea academică, a căror abordare necesită investigaţii temeinice a
izvoarelor de arhivă, insistă ca ei să-şi formeze deprinderi de a se orienta în cele mai
complicate probleme. Un mare stimul pentru activitatea ştiinţifică a tinerilor
cercetători este exemplul demn de urmat al conducătorului ştiinţific, cu care au
posibilitate să se întâlnească în sălile de curs sau în sala de lectură a Arhivei Naţionale a
Republicii Moldova.

29
Valentin Tomuleţ, Basarabia în epoca modernă (1812-1918) (Instituţii, regulamente,
termeni). – Chişinău, 2011, Vol. II, coperta.
30
A se vedea, în acest sens, articolele: Schiţe din istoria satului Tabani. – În: Tyragetia.
Anuar 3 (Anuarul Muzeului Naţional de Istorie a Moldovei). Anul 1993. – Chişinău 1996,
p. 215-222 (În colaborare cu Vitalii Juc); Dinamica şi structura socială a populaţiei din
satul Tabani, judeţul Hotin, conform datelor recensămintelor fiscale din anii ’20-’30 ai
secolului al XIX-lea. – În: Tyragetia. Istorie. Muzeologie. Anuarul Muzeului Naţional de
Arheologie şi Istorie a Moldovei. Serie nouă. Vol. III (XVIII). – Chişinău, 2009, nr.
2, p. 159-178 etc.

14
 În final am dori să ne oprim asupra laturii pur umane, demne de a fi consemnate, a
profesorului Valentin Tomuleţ. Firea nu-i este contaminată cu morbul înfumurării şi
grandomaniei. Este un om uşor acceptabil în diverse anturaje şi situaţii, care emană
bunătate şi deschidere faţă de persoana sa. Aură sa pozitivă, care inspiră încredere, îl
fac un conlocutor bun chiar şi pentru cele mai dificile caractere. Este un familist
convins, reuşind să crească şi să educe, alături de soţia sa, două fiice, cu care, suntem
siguri, se mândreşte foarte mult.
Cu o energie demnă de invidiat, cu capacităţi enorme de muncă, cu un interes
neobosit şi o dragoste nespusă faşă de documentul de arhivă inedit, profesorul
Valentin Tomuleţ este în plin şantier editorial, cu un proiect interesat şi original de
perspectivă. Efortul îi este canalizat în albia creativităţii. Iar dacă omul creează,
înseamnă că el răsplăteşte menirea, adică rostul în această lume.
La venerabila vârstă de 60 de ani, profesorii Facultăţii de Istorie şi Filosofie a USM,
prietenii şi colegii de la Muzeul Naţional de Arheologie şi Istorie a Moldovei, dar şi
discipolii săi îi urează, aprecindu-i calităţile profesionale remarcabile, bunătatea şi
generozitatea de care a dat dovadă pe parcursul anilor, sănătate deplină, împliniri şi
bucurii atât în sânul familiei proprii, colectivului în care munceşte, cât şi în cel al
Zeiţei Clio.
Vivas, noster professore! Crescas! Floreas! Semper sitis in flore!

Dr. Andrei Emilciuc,

cercetător ştiinţific superior,
Muzeul Naţional de Arheologie şi Istorie a Moldovei,
discipol al Omagiatului

15
 Opera ştiinţifică a profesorului Valentin TOMULEŢ
MONOGRAFII

1. Tomuleţ Valentin. Politica comercial-vamală a ţarismului în Basarabia şi

influenţa ei asupra constituirii burgheziei comerciale (1812-1868). – Chişinău: CE
USM, 2002, 476 p. (30,0 c.a.)
Recenzie: Bogdan-Alexandru Schipor. Politica comercial-vamală a ţarismului în
Basarabia. – În: Revista română. Editor: ASTRA. – Despărţământul Mihail Kogălniceanu. –
Iaşi. Anul IX 1. (31) martie 2003, p. 18.
Recenzie: Igor Şarov. Recenzie la lucrarea lui Valentin Tomuleţ „Politica comercial-vamală a
ţarismului în Basarabia şi influenţa ei asupra constituirii burgheziei comerciale (1812-1868)”. –
Chişinău: CE USM, 2002. 476 p. – În: In memoriam professoris. Mihail Muntean. Studii de
istorie modernă. – Chişinău, 2003, p. 272-278.
Recenzie: Alexei Agachi, Lidia Moldovan. Valoroase lucrări consacrate studierii social-
economice a Basarabiei în anii 1812-1868. – În: Analele Ştiinţifice ale Universităţii de Stat din
Moldova. Seria „Ştiinţe socioumanistice”. Vol. III. Istoria Românilor şi Antropologie. Istorie
Universală. Pedagogie. Psihologie. Studiul Artelor. Culturologie. Asistenţă Socială. Sociologie.
Filosofie. – Chişinău, 2005, p. 584-588.
2. Tomuleţ Valentin. Cronica protestelor şi revendicărilor populaţiei din Basarabia
(1812-1828). – Chişinău: CEP USM, 2007, vol. I (Protestele şi revendicările
populaţiei din Basarabia (1812-1828), 218 p. (14,5 c.a.)
Recenzie: Dinu Poştarencu. Cronica protestelor şi revendicărilor populaţiei din Basarabia
(1812-1828) de Valentin Tomuleţ (Chişinău, 2007). – În: Destin Românesc (serie nouă).
Revistă de istorie şi cultură. – Chişinău, 2008. An III (XIV) Nr. 1 (53), p. 141-142.
Recenzie: Ion Chirtoagă. O lucrare de valoare dedicată protestelor şi revendicărilor populaţiei
din Basarabia. – În: Pergament. Anuarul arhivelor Republicii Moldova. X-XI. 2007-2008. –
Chişinău, 2008, p. 242-245.
Recenzie: Virgil Pâslariuc. Valentin Tomuleţ. Cronica protestelor şi revendicărilor populaţiei din
Basarabia (1812-1828), vol. I, 218 p., vol. II, 404 p. – Chişinău: CEP USM, 2007. – În: Pontes
review of south east european studies. Vol. V. – Chişinău, 2009, p. 307-314.
Recenzie: Mihai-Cristian Amăriuţei. O cronică a protestelor populaţiei din Basarabia la
începutul secolului al XIX-lea. – În: Revista Română. – Iaşi, 2009, nr. 1 (55), p. 43.

CULEGERI DE DOCUMENTE
3. Tomuleţ Valentin. Politica comercial-vamală a ţarismului în Basarabia (1812-
1830). Documente inedite din arhivele Rusiei, Ucrainei şi Republicii Moldova. –
Chişinău, 2002, 423 p. (26,6 c.a.)
Recenzie: Filip Caragia. O contribuţie de valoare la studierea politicii comercial-vamale a
ţarismului în Basarabia în prima treime a sec. al XIX-lea. – În: Analele Ştiinţifice ale Universităţi
de Stat din Moldova. Seria „Ştiinţe socioumanistice”. Vol. III. – Chişinău, 2002, p. 337-338.
Recenzie: Dinu Poştarencu. O colecţie de documente referitoare la Basarabia. – În: Revista
de Istorie a Moldovei. – Chişinău, 2002, nr. 1-2 (49-50), p. 103-104.
Recenzie: Alexei Agachi, Lidia Moldovan. Valoroase lucrări consacrate studierii social-
economice a Basarabiei în anii 1812-1868. – În: Analele Ştiinţifice ale Universităţii de Stat din

16
Moldova. Seria „Ştiinţe socioumanistice”. Vol. III. Istoria Românilor şi Antropologie. Istorie
Universală. Pedagogie. Psihologie. Studiul Artelor. Culturologie. Asistenţă Socială. Sociologie.
Filosofie. – Chişinău, 2005, p.584-588.
Recenzie: Alexei Agachi. Politica comercial-vamală a ţarismului în Basarabia (1812-1830).
Documente inedite din arhivele Rusiei, Ucrainei şi Republicii Moldova. – Chişinău: Centrul
Editorial al Universităţii de Stat din Moldova, 2002, 423 p. – În: Destin Românesc (serie nouă).
Revistă de istorie şi cultură, 2006. An I (XII) Nr. 1 (45), p. 186.
4. Tomuleţ Valentin. Cronica protestelor şi revendicărilor populaţiei din Basarabia
(1812-1828) (În baza documentelor depozitate în Fondul 2 „Cancelaria guvernatorului
Basarabiei”). – Chişinău: CEP USM, 2007, vol. II, 404 p. (25,5 c.a.)
Recenzie: Dinu Poştarencu. Cronica protestelor şi revendicărilor populaţiei din Basarabia
(1812-1828) de Valentin Tomuleţ (Chişinău, 2007). – În: Destin Românesc (serie nouă).
Revistă de istorie şi cultură. – Chişinău, 2008. An III (XIV) Nr. 1 (53), p. 141-142.
Recenzie: Ion Chirtoagă. O lucrare de valoare dedicată protestelor şi revendicărilor populaţiei
din Basarabia. – În: Pergament. Anuarul arhivelor Republicii Moldova. X-XI. 2007-2008. –
Chişinău, 2008, p. 242-245.
Recenzie: Virgil Pâslariuc. Valentin Tomuleţ. Cronica protestelor şi revendicărilor populaţiei din
Basarabia (1812-1828), vol. I, 218 p., vol. II, 404 p. – Chişinău: CEP USM, 2007. – În: Pontes
review of south east european studies. Vol. V. – Chişinău, 2009, p. 307-314.

MANUALE
5. Tomuleţ Valentin. Rusia de la mijlocul sec. al XVII-lea la începutul sec. al XIX-
lea. – În: Istoria modernă a Europei şi Americii. – Chişinău, 1995, vol. I, p.260-292,
(3,01 c.a.)
Recenzie: Pavel S. Cocârlă. Început de bun augur.(Istoria modernă a Europei şi Americii.
Partea I. Coordonatori: Eugeniu Certan, Vasile Cristian. – Chişinău, 1995, 382 p.). – În: Revista
de Istorie a Moldovei. – Chişinău, 1995, nr. 3-4, p. 130-132.
6. Tomuleţ Valentin. Rusia între medieval şi modern (mijlocul secolului al XVII-
lea – începutul secolului al XIX-lea). – În: Istoria modernă a Europei şi Americii
(sfârşitul sec. al XV-lea – începutul sec. al XIX-lea). Ediţia II. Revăzută şi
completată. – Chişinău, 2008, vol. I, p. 244-276, (3,5 c.a.)

MICROENCICLOPEDII
7. Tomuleţ Valentin. Basarabia în epoca modernă (1812-1918) (Instituţii,
regulamente, termeni). – Chişinău, 2011, Vol. I-III. (64,4 c.a.)

STUDII, ARTICOLE, TEZE

În limba română
8. Tomuleţ Valentin. Probleme de discuţie privind dezvoltarea social-economică a
Basarabiei după anexarea ei la Rusia în istoriografia sovietică moldovenească. – În:
Conferinţa ştiinţifică a corpului didactic dedicată totalurilor cercetărilor ştiinţifice în
cincinalul al XII-lea. Tezele referatelor (Chişinău, 14-21 ianuarie 1991). – Chişinău,
1990, vol. II, p.53. (0,1 c.a.)

17
 9. Tomuleţ Valentin. Locul Basarabiei în sistemul pieţei din Novorosia (anii
1812-1868). – În: Conferinţa ştiinţifică a corpului didactico-ştiinţific. Totalurile
activităţii ştiinţifice în anii 1991-1992. Tezele referatelor. – Chişinău, 1992, vol. II,
p.24. (0,1 c.a.)
10. Tomuleţ Valentin. Noi opinii privind dezvoltarea comerţului Basarabiei în
prima jumătate a sec. al XIX-lea. – În: Anuarul Muzeului Naţional de Istorie a
Moldovei. I. – Chişinău, 1992, p. 192-197. (0,5 c.a.)
11. Tomuleţ Valentin. Unele probleme de controversă privind dezvoltarea social-
economică a Basarabiei (anii 1812-1868) în istoriografia sovietică moldovenească. – În:
Probleme actuale ale istoriei naţionale şi universale. Culegere de studii şi materiale. –
Chişinău, 1992, p. 166-198. (2,0 c.a.)
12. Tomuleţ Valentin. Ţăranii din Basarabia şi piaţa orăşenească în prima
jumătate a sec. al XIX-lea. – În: Conferinţa ştiinţifică a corpului didactico-ştiinţific.
Totalurile activităţii ştiinţifice în anii 1991-1992. Tezele referatelor. – Chişinău, 1992,
vol. II, p. 26. (0,1 c.a.). (În colaborare cu A.Şerbina)
13. Tomuleţ Valentin. Personalitatea mitropolitului G.Bănulescu-Bodoni în
istoriografia modernă şi contemporană. – În: Conferinţa ştiinţifică a corpului didactico-
ştiinţific. Totalurile activităţii ştiinţifice în anii 1991-1992. Tezele referatelor. –
Chişinău, 1992, vol. II, p. 25. (0,1 c.a.). (În colaborare cu L.Cojocaru)
14. Tomuleţ Valentin. Izvoarele de arhivă privind urmările dezastruoase
ale războiului ruso-turc din anii 1806-1812 pentru poporul român. – În: Conferinţa
ştiinţifică a corpului didactico-ştiinţific. Totalurile activităţii ştiinţifice în anii 1991-
1992. Tezele referatelor. – Chişinău, 1992, vol. II, p. 27. (0,1 c.a.). (În colaborare cu
L.Cibotari, L.Pruteanu, L.Ţâcu)
15. Tomuleţ Valentin. Reflecţii generale privind dezvoltarea social-economică a
Basarabiei (1812-1868). – În: Cugetul. Revista de istorie şi ştiinţe umanistice. –
Chişinău, 1992, nr. 2, p. 10-20. (1,5 c.a.)
16. Tomuleţ Valentin. Suprimarea cordonului sanitaro-vamal la Nistru şi
unificarea vamală a Basarabiei cu Rusia. – În: Materialele conferinţei corpului
didactico-ştiinţific „Bilanţul activităţii ştiinţifice a USM pe anii 1993-1994”. 20-
27 martie 1995. Ştiinţe umanistice. – Chişinău: USM, 1995, p. 18. (0,1 c.a.)
17. Tomuleţ Valentin. Politica de colonizare şi rusificare a ţarismului în Basarabia
(anii 1812-1868). – În: Materialele conferinţei corpului didactico-ştiinţific „Bilanţul
activităţii ştiinţifice a USM pe anii 1993-1994”. 20-27 martie 1995. Ştiinţe
umanistice. – Chişinău: USM, 1995, p. 19. (0,1 c.a.). (În colaborare cu
D.Ungureanu)
18. Tomuleţ Valentin. Izvoarele de arhivă privind urmările dezastruoase
ale războiului Crimeei (anii 1853-1856) pentru Basarabia. – În: Materialele conferinţei
corpului didactico-ştiinţific „Bilanţul activităţii ştiinţifice a USM pe anii 1993-1994”.
20-27 martie 1995. Ştiinţe umanistice. – Chişinău: USM, 1995, p. 19. (0,1 c.a.). (În
colaborare cu L.Ceban)
19. Tomuleţ Valentin. Interesele Rusiei şi Franţei în Principatele Române în
perioada războiului ruso-turc din anii 1806-1812. – În: Materialele conferinţei corpului
18
didactico-ştiinţific „Bilanţul activităţii ştiinţifice a USM pe anii 1993-1994”. 20-
27 martie 1995. Ştiinţe umanistice. – Chişinău: USM, 1995, p. 21. (0,1 c.a.). (În
colaborare cu L.Bernic)
20. Tomuleţ Valentin. Schiţe din istoria satului Tabani. – În: Tyragetia. Anuar 3
(Anuarul Muzeului Naţional de Istorie a Moldovei). Anul 1993. – Chişinău 1996,
p. 215-222. (0,6 c.a.). (În colaborare cu Vitalii Juc)
21. Tomuleţ Valentin. Consideraţii privind etapele includerii Basarabiei în sistemul
pieţei interne ruse (anii 1812-1868). – În: Conferinţa ştiinţifică jubiliară. Rezumatele
comunicărilor. 2-3 octombrie 1996. – Chişinău, 1996, p. 203-205. (0,2 c.a.)
22. Tomuleţ Valentin. Activitatea comercială a negustorilor armeni în Basarabia în
prima treime a sec. al XIX-lea. – În: Tyragetia. Anuarul Muzeului Naţional de Istorie a
Moldovei. Anuar IV-V. – Chişinău, 1997, p. 239-250. (1,1 c.a.)
23. Tomuleţ Valentin. Unele probleme de discuţie privind includerea Basarabiei în
sistemul pieţei interne ruse (anii 1812-1868). – În: Tyragetia. Anuarul Muzeului Naţional
de Istorie a Moldovei. Anuar IV-V. – Chişinău, 1997, p. 29-36. (0,9 c.a.)
24. Tomuleţ Valentin. Unele consideraţii privind locul Basarabiei în sistemul
pieţei din Novorosia (anii 1812-1868). – În: Omagiu lui Vladimir Potlog şi Constantin
Drachenberg la 70 de ani. – Chişinău, 1997, p. 168-180. (1,0 c.a.)
25. Tomuleţ Valentin. Aspecte din activitatea administraţiei ruse în Principatele
Române în perioada războiului ruso-turc din anii 1828-1829 (după un raport secret al
comandantului armatei ruse generalului I.I. Diebici). – În: Omagiu lui Vladimir Potlog
şi Constantin Drachenberg la 70 de ani. – Chişinău, 1997, p. 195-203 (0,8 c.a.). (În
colaborare cu Igor Ojog)
26. Tomuleţ Valentin. Consideraţii privind caracterul reformei ghildelor în
Basarabia. – În: Conferinţa ştiinţifico-didactică anuală. Rezumatele comunicărilor. 18-
20 martie 1997. – Chişinău, 1997, p. 274-276. (0,2 c.a.)
27. Tomuleţ Valentin. Reforma ghildelor în Basarabia şi problema formării
burgheziei comerciale naţionale (anii 1831-1868). – În: Analele Ştiinţifice
ale Universităţii de Stat din Moldova. Seria „Ştiinţe socioumane”. – Chişinău, 1997,
p. 63-70. (0,5 c.a.)
28. Tomuleţ Valentin. Componenţa etnică şi numerică a burgheziei comerciale în
Basarabia (anii ‘30-’60 ai sec. al XIX-lea). – În: Clio. Almanah istoric. Ediţia 1997. –
Chişinău, 1998, p. 33-48. (1,2 c.a.)
29. Tomuleţ Valentin. Burghezia evreiască din Basarabia sub raport îndeletnicitar
(în baza datelor statistice inedite din 1858). – În: Analele Ştiinţifice ale Universităţii de
Stat din Moldova. Seria „Ştiinţe socioumane”. – Chişinău, 1998, p. 73-80. (0,5 c.a.)
30. Tomuleţ Valentin. Consideraţii privind regimul vamal al Basarabiei în
perioada 1812-1830. – În: Tyragetia. Muzeul Naţional de Istorie a Moldovei. Anuar
VI-VII. – Chişinău, 1998, p. 209-214. (0,5 c.a.)
31. Tomuleţ Valentin. Controverse privind suprimarea cordonului vamal de la
Nistru (anii 1812-1830). – În: Tyragetia. Muzeul Naţional de Istorie a Moldovei.
Anuar VI-VII. – Chişinău, 1998, p. 215-218. (0,5 c.a.)

19
 32. Tomuleţ Valentin. Locul Basarabiei în sistemul agricol din Sud-Vestul Rusiei
(anii 1812-1868). – În: Al III-lea simpozion naţional de istorie şi metrologie agrară a
Moldovei. 23-24 octombrie 1998. – Chişinău, 1998, p. 25-26. (0,2 c.a.)
33. Tomuleţ Valentin. Locul Basarabiei în sistemul agricol din Sud-Vestul Rusiei
(anii 1812-1868). – În: Ştiinţa universitară în serviciul procesului uman. Conferinţa
ştiinţifico-didactică anuală. Ediţia II. 22-23 mai, 1998. Rezumate. – Chişinău, 1998,
p. 30-31. (0,1 c.a.)
34. Tomuleţ Valentin. Politica comercială a ţarismului în Basarabia (anii 1812-
1830). – În: Conferinţa corpului didactico-ştiinţific „Bilanţul activităţii ştiinţifice a
USM pe anii 1996-1997”. 30 septembrie – 5 octombrie 1998. Rezumatele
comunicărilor. Ştiinţe umanistice. – Chişinău, 1998, p. 179. (0,1 c.a.)
35. Tomuleţ Valentin. Politica colonial-comercială a ţarismului în Basarabia în
anii ’20 ai sec. al XIX-lea (în baza „Regulamentului cu privire la comerţul cu Basarabia”
din 17 februarie 1825). – În: Analele Ştiinţifice ale Universităţii de Stat din Moldova.
Seria „Ştiinţe socioumane”. – Chişinău, 1999, p. 256-262. (1,0 c.a.)
36. Tomuleţ Valentin. Unele consideraţii de ansamblu privind tipologia burgheziei
basarabene în perioada modernă. – În: Symposia professorum. Seria „Istorie”. 1999. –
Chişinău, ULIM, 1999, p. 39-40. (0,1 c.a.)
37. Tomuleţ Valentin. Activitatea comercială a negustorilor străini la Chişinău în anii
’20-’30 ai sec. al XIX-lea. – În: Conferinţa corpului didactico-ştiinţific „Bilanţul activităţii
ştiinţifice a USM pe anii 1998-1999”. 27 septembrie – 2 octombrie 2000. Rezumatele
comunicărilor. Ştiinţe socioumane. – Chişinău, 2000, p. 278-279. (0,2 c.a.)
38. Tomuleţ Valentin. Politica comercială a ţarismului în Basarabia şi influenţa ei
asupra formării burgheziei comerciale naţionale (anii 1812-1868). – În: Romanitate şi
românitate la Nord de Balcani (Materialele Simpozionului Internaţional din 7-
8 aprilie 2000). – Chişinău, 2000, p. 96-100. (0,6 c.a.)
39. Tomuleţ Valentin. Componenţa etnică şi dinamica numerică a burgheziei
comerciale din Chişinău în anii ’30-’60 ai secolului al XIX-lea. – În: Romanitate şi
românitate la Nord de Balcani (Materialele Simpozionului Internaţional din 7-
8 aprilie 2000). – Chişinău, 2000, p. 110-114. (0,6 c.a.)
40. Tomuleţ Valentin. Suprimarea cordonului sanitaro-vamal de la Nistru şi
unificarea vamală a Basarabiei cu Rusia. – În: Analele Ştiinţifice ale Universităţii de
Stat din Moldova. Seria „Ştiinţe socioumane”. – Chişinău, 2000, vol. II, p. 72-88.
(2,0 c.a.)
41. Tomuleţ Valentin. Consideraţii generale privind nivelul de avere a burgheziei
comerciale din Basarabia: capitalul comercial (1812-1868). – În: Analele Ştiinţifice
ale Universităţii de Stat din Moldova. Seria „Ştiinţe socioumane”. – Chişinău, 2000,
vol. II, p. 89-105. (2,0 c.a.)
42. Tomuleţ Valentin. Controverse privind dinamica numerică a burgheziei
comerciale în Basarabia (anii ’30-’60 ai sec. al XIX-lea). – În: Symposia professorum.
Seria „Istorie”. – Chişinău: ULIM, 2000, p. 32-33. (0,1 c.a.)
43. Tomuleţ Valentin. Sursele de studiu al burgheziei comerciale în Basarabia (anii
1812-1868). – În: Conferinţa corpului didactico-ştiinţific „Bilanţul activităţii ştiinţifice a
20
USM pe anii 1998-1999”. 27 septembrie-2 octombrie 2000. Rezumatele comunicărilor.
Ştiinţe socioumane. – Chişinău, 2000, p. 274-275. (0,2 c.a.)
44. Tomuleţ Valentin. Contribuţia negustorilor basarabeni la instituirea
Judecătoriei Comerciale din Basarabia. – În: Analele Ştiinţifice ale Universităţii de Stat
din Moldova. Seria „Ştiinţe socioumanistice”. – Chişinău, 2001, vol. II, p. 278-298.
(2,0 c.a.)
45. Tomuleţ Valentin. Rolul negustorilor din Ismail şi Reni în relaţiile comerciale
ale Basarabiei cu Sublima Poartă în anii ’30 ai secolului al XIX-lea. – În: Analele
Ştiinţifice ale Universităţii de Stat din Moldova. Seria „Ştiinţe socioumanistice”. –
Chişinău, 2001, vol. II, p. 299-310. (1,2 c.a.)
46. Tomuleţ Valentin. Influenţa activităţii comerciale a negustorilor evrei asupra
evoluţiei stărilor mijlocii din Basarabia (anii 1812-1868). – În: Symposia professorum.
Seria „Istorie”. Materialele sesiunii ştiinţifice din 4-5 mai 2001. – Chişinău: ULIM,
2001, p. 47-53. (0,5 c.a.)
47. Tomuleţ Valentin. Negustori greci în oraşele Basarabiei în anii ’30-’60 ai sec
al XIX-lea. – În: Conferinţa ştiinţifică internaţională. Raporturile moldo-grece în
contextul relaţiilor internaţionale: Probleme şi perspective. – Chişinău, 2002, p. 76-
78. (0,2 c.a.)
48. Tomuleţ Valentin. Contribuţia Administraţiei Regionale la reglementarea
activităţii comerciale în Basarabia (anii 1812-1868). – În: Analele Ştiinţifice
ale Universităţii de Stat din Moldova. Seria „Ştiinţe socioumanistice”. – Chişinău,
2002, vol. III, p. 221-226. (1,0 c.a.)
49. Tomuleţ Valentin. Influenţa activităţii negustorilor alogeni – evrei, greci şi armeni
– asupra constituirii burgheziei comerciale naţionale din Basarabia (1812-1868). – În:
Filosofie. Ştiinţă. Politică: realizări, implementări, perspective. Materialele conferinţei
internaţionale. 28-29 noiembrie 2002. – Chişinău, 2003, p. 326-330. (0,3 c.a.).
50. Tomuleţ Valentin. Profesorul, savantul şi omul Mihail Muntean (80 de ani de
la naştere şi 20 de ani de la trecere în nefiinţă). – În: In memoriam professoris. Mihail
Muntean. Studii de istorie modernă. – Chişinău, 2003, p. 7-17. (0,5 c.a.)
51. Tomuleţ Valentin. Influenţa regimului de dominaţie ţarist asupra genezei şi
evoluţiei burgheziei comerciale din Basarabia (1812-1868). – În: In memoriam
professoris. Mihail Muntean. Studii de istorie modernă. – Chişinău, 2003, p. 157-
198. (2,2 c.a.)
52. Tomuleţ Valentin. Politica comercial-vamală a ţarismului în Basarabia şi
constituirea burgheziei comerciale (1812-1868). Autoreferat al tezei de doctor habilitat
în ştiinţe istorice. – Chişinău, 2003, 45 p. (2,5 c.a.)
53. Tomuleţ Valentin. Certificatele comerciale – sursă importantă în studierea
componenţei etnice şi dinamicii numerice a burgheziei comerciale din Basarabia (1812-
1868). – În: Conferinţa corpului didactico-ştiinţific „Bilanţul activităţii ştiinţifice a
USM pe anii 2000-2002”. 30 septembrie – 6 octombrie 2003. Rezumatele
comunicărilor. Ştiinţe socioumanistice. Volumul II. – Chişinău, 2003, p. 165-166.
(0,2 c.a.)

21
 54. Tomuleţ Valentin. Dosarele familiilor nobiliare din Basarabia din sec. al XIX-
lea – sursă importantă în studierea nobilimii basarabene (În baza dosarului familiei
Tomuleţ). – În: Conferinţa corpului didactico-ştiinţific „Bilanţul activităţii ştiinţifice a
USM pe anii 2000-2002”. 30 septembrie – 6 octombrie 2003. Rezumatele
comunicărilor. Ştiinţe socioumanistice. Volumul II. – Chişinău, 2003, p. 167-168.
(0,2 c.a.)
55. Tomuleţ Valentin. De la liberalism spre protecţionism în politica comercial-
vamală a ţarismului în Basarabia (1812-1825). – În: Analele Ştiinţifice
ale Universităţii de Stat din Moldova. Seria „Ştiinţe socioumanistice”. Vol. III. –
Chişinău, 2003, p. 256-277. (2,3 c.a.)
56. Tomuleţ Valentin. Poziţia nobilimii basarabene şi Administraţiei de Stat
Imperiale privind codificarea legislaţiei în Basarabia (În baza raportului din 13 octombrie
1867 al secretarului de stat Urusov). – În: Analele Ştiinţifice ale Universităţii de Stat din
Moldova. Seria „Ştiinţe socioumanistice”. Vol. III. –Chişinău, 2003, p. 278-287. (1,0
c.a). (În colaborare cu Călin Tomuleţ)
57. Tomuleţ Valentin. Izvoarele de studiu al stărilor mijlocii din Basarabia în
prima jumătate a secolului al XIX-lea. – În: Analele Ştiinţifice ale Universităţii de Stat
din Moldova. Seria „Ştiinţe socioumanistice”. Vol. III. – Chişinău, 2003, p. 287-297.
(1,0 c.a.)
58. Tomuleţ Valentin. Costumul naţional moldovenesc pentru femei din Basarabia
la sfârşitul sec. al XIX-lea – începutul sec. al XX-lea (componentele principale). – În:
Analele Ştiinţifice ale Universităţii de Stat din Moldova. Seria „Ştiinţe
socioumanistice”. Vol. III. – Chişinău, 2003, p. 469-476. (1,0 c.a.). (În colaborare cu
Maria Iliuţ)
59. Tomuleţ Valentin. Rolul privilegiilor în evoluţia numerică a burgheziei
comerciale din Basarabia (anii 1830-1868). – În: Pergament. Anuarul arhivelor
Republicii Moldova. III-IV. 2000-2001. – Chişinău, 2003, p. 101-121. (1,0 c.a.)
60. Tomuleţ Valentin. Noi modalităţi de impozitare a burgheziei comerciale din
Basarabia în anii ’60 ai sec. al XIX-lea. – În: Filosofia, sociologia, politica şi tânăra
generaţie. Materialele conferinţei internaţionale. 8-9 octombrie 2003. – Chişinău,
2003, p. 385-390. (0,3 c.a.)
61. Tomuleţ Valentin. Dosarele familiilor nobiliare din Basarabia din sec. al XIX-lea –
sursă importantă în studierea luptei boierimii basarabene pentru confirmarea titlurilor
nobiliare (în baza dosarului familiei Tomuleţ). – În: Tyragetia. Muzeul Naţional de
Istorie a Moldovei. Anuar XIII. – Chişinău, 2004, p. 118-123. (0,6 c.a.)
62. Tomuleţ Valentin. Unele aspecte privind prestaţiile extraordinare impuse
populaţiei Basarabiei în timpul războiului ruso-turc din anii 1828-1829 şi războiului din
Crimeea (1853-1856). – În: Tyragetia. Muzeul Naţional de Istorie a Moldovei. Anuar
XIII. – Chişinău, 2004, p. 124-130. (0,7 c.a.). (În colaborare cu Natalia Timohina)
63. Tomuleţ Valentin. Costumul naţional moldovenesc pentru femei din Basarabia
la sfârşitul sec. al XIX-lea – începutul sec. al XX-lea (componentele auxiliare). – În:
Analele Ştiinţifice ale Universităţii de Stat din Moldova. Seria „Ştiinţe
socioumanistice”. Vol. III. Istorie, Studiul artelor, Psihologie, Pedagogie, Asistenţă
22
socială, Sociologie, Filosofie. – Chişinău, 2004, p. 287-281. (0,4 c.a.). (În colaborare
cu Maria Iliuţ)
64. Tomuleţ Valentin. Relaţiile comerciale ale Moldovei cu Imperiul Rus în timpul
războiului ruso-turc din anii 1806-1812. – În: Analele Ştiinţifice ale Universităţii de
Stat din Moldova. Seria „Ştiinţe socioumanistice”. Vol. III. Istorie, Studiul artelor,
Psihologie, Pedagogie, Asistenţă socială, Sociologie, Filosofie. – Chişinău, 2004,
p. 119-127. (1,0 c.a.). (În colaborare cu Violeta Faina)
65. Tomuleţ Valentin. Măsurile întreprinse de administraţia imperială rusă în
vederea instituirii cordonului sanitaro-vamal la hotarele de apus ale Basarabiei (anii
1812-1818). – În: Analele Universităţii Libere Internaţionale. Istorie. Anul 2004. –
Chişinău, 2004, vol. II, p. 82-100. (1,7 c.a.)
66. Tomuleţ Valentin. Trăsăturile de bază ale politicii comercial-vamale a
ţarismului în Basarabia şi particularităţile constituirii burgheziei comerciale (anii 1812-
1868). – În: Tyragetia. Muzeul Naţional de Istorie a Moldovei. Anuar XIII. Revistă de
arheologie, istorie şi culturologie. – Chişinău, 2005, p. 175-183. (0,8 c.a.)
67. Tomuleţ Valentin. Activitatea comercial-industrială a negustorilor evrei din
Basarabia şi influenţa ei asupra constituirii burgheziei comerciale naţionale (1812-
1868). – În: Individul, Personalitatea şi Societatea Democratică. Materialele
Conferinţei Internaţionale consacrate Anului Ştefan cel Mare şi Sfânt. 26 noiembrie
2004. – Chişinău, 2005, p. 196-202. (0,6 c.a.)
68. Tomuleţ Valentin. Rolul portului Odesa în exportul de cereale din Novorosia şi
Basarabia în anii ’20-’60 ai sec. al XIX-lea. – În: Analele Ştiinţifice ale Universităţii de
Stat din Moldova. Seria „Ştiinţe socioumanistice”. Vol. III. Istoria Românilor şi
Antropologie. Istorie Universală. Pedagogie. Psihologie. Studiul Artelor. Culturologie.
Asistenţă Socială. Sociologie. Filosofie. – Chişinău, 2005, p. 113-124. (1,4 c.a.). (În
colaborare cu Andrei Emilciuc)
69. Tomuleţ Valentin. Clasificarea şi caracteristica principalelor prestaţii
extraordinare impuse populaţiei din Basarabia în timpul războiului ruso-turc din anii
1828-1829. – În: Analele Ştiinţifice ale Universităţii de Stat din Moldova. Seria
„Ştiinţe socioumanistice”. Vol. III. Istoria Românilor şi Antropologie. Istorie
Universală. Pedagogie. Psihologie. Studiul Artelor. Culturologie. Asistenţă Socială.
Sociologie. Filosofie. – Chişinău, 2005, p. 125-132. (0,9 c.a.). (În colaborare cu
Natalia Timohina)
70. Tomuleţ Valentin. Clasificarea şi expresia semantică a principalelor dansuri
populare la români (în baza exemplului dansurilor românilor basarabeni). – În: Analele
Ştiinţifice ale Universităţii de Stat din Moldova. Seria „Ştiinţe socioumanistice”. Vol.
III. Istoria Românilor şi Antropologie. Istorie Universală. Pedagogie. Psihologie.
Studiul Artelor. Culturologie. Asistenţă Socială. Sociologie. Filosofie. – Chişinău,
2005, p. 344-353. (0,8 c.a.). (În colaborare cu Ludmila Tomuleţ)
71. Tomuleţ Valentin. Maria Iliuţ. Destinul unui adevărat artist... – În: Analele
Ştiinţifice ale Universităţii de Stat din Moldova. Seria „Ştiinţe socioumanistice”. Vol.
III. Istoria Românilor şi Antropologie. Istorie Universală. Pedagogie. Psihologie.

23
Studiul Artelor. Culturologie. Asistenţă Socială. Sociologie. Filosofie. – Chişinău,
2005, p. 582-583. (0,2 c.a.)
72. Tomuleţ Valentin. Schimbări în structura de ghildă şi impunerea fiscală a
burgheziei comerciale din Basarabia în anii ’30-’60 ai secolului al XIX-lea. – În:
Pergament. Anuarul arhivelor Republicii Moldova. VII-VIII. 2004-2005. – Chişinău,
2005, p. 84-93. (0,7 c.a.)
73. Tomuleţ Valentin. Instituirea carantinei din Ismail (1812-1818). – În:
Tyragetia. Anuarul Muzeului Naţional de Istorie a Moldovei. Anuar XV. – Chişinău,
2006, p.194-200. (0,5 c.a.). (În colaborare cu Maria Maftei)
74. Tomuleţ Valentin. Sursele venitului şi nivelul de avere ale burgheziei
comerciale din Basarabia (anii 1831-1868). – În: Tyragetia. Anuarul Muzeului
Naţional de Istorie a Moldovei. Anuar XV. – Chişinău, 2006, p. 201-213. (0,9 c.a.)
75. Tomuleţ Valentin. Consideraţii generale privind evoluţia învăţământului
mediu pentru fete din Basarabia în a doua jumătate a secolului al XIX-lea – începutul
secolului al XX-lea. – În: Tyragetia. Anuarul Muzeului Naţional de Istorie a Moldovei.
Anuar XV. – Chişinău, 2006, p.233-241. (0,8 c.a.). (În colaborare cu Tatiana
Chicaroş)
76. Tomuleţ Valentin. Consideraţii generale privind geneza şi evoluţia burgheziei
comerciale din Basarabia (anii 1812-1868). – În: Conferinţa ştiinţifică internaţională
cu genericul „Învăţământul superior şi cercetarea – piloni ai societăţii bazate pe
cunoaştere” dedicată jubileului de 60 ani ai Universităţii de Stat din Moldova.
28 septembrie 2006. Rezumatele comunicărilor. Ştiinţe socioumanistice. Vol. II. –
Chişinău, 2006, p. 31-32. (0,2 c.a.)
77. Tomuleţ Valentin. Arborele genealogic al familiei nobiliare Iordache şi
Sandulache Tomuleţ din Basarabia în sec al XIX-lea. (În baza datelor dosarelor familiilor
nobiliare). – În: Conferinţa ştiinţifică internaţională cu genericul „Învăţământul
superior şi cercetarea – piloni ai societăţii bazate pe cunoaştere” dedicată jubileului de
60 ani ai Universităţii de Stat din Moldova. 28 septembrie 2006. Rezumatele
comunicărilor. Ştiinţe socioumanistice. Vol. II. – Chişinău, 2006, p. 33-34. (0,2 c.a.)
78. Tomuleţ Valentin. Particularităţi ale politicii comercial-vamale ruse
promovate de administraţia imperială în Basarabia în anii ’20 ai sec al XIX-lea. – În: In
honorem. Demir Dragnev. Civilizaţia medievală şi modernă. – Chişinău, 2006,
p. 151-165. (1,2 c.a.)
79. Tomuleţ Valentin. Particularităţile politicii comercial-vamale ruse în comerţul
Basarabiei cu Sublima Poartă şi Imperiul Austriac (1812-1825). – În: Studia in
honorem Pavel Cocârlă. Studii de istorie medie şi modernă. – Chişinău, 2006, p. 171-
198. (1,2 c.a.)
80. Tomuleţ Valentin. Profesorul şi savantul Pavel Cocârlă la 60 de ani. – În:
Studia in honorem Pavel Cocârlă. Studii de istorie medie şi modernă. – Chişinău,
2006, p. 7-13. (0,4 c.a.)
81. Tomuleţ Valentin. Evreii în structura etnică a burgheziei comerciale din
Basarabia (1812-1868). – În: Tyragetia. Istorie. Muzeologie. Anuarul Muzeului

24
Naţional de Arheologie şi Istorie a Moldovei. Serie nouă. Vol. I (XVI), nr. 2. –
Chişinău, 2007, p. 45-56. (1,2 c.a.)
82. Tomuleţ Valentin. Cercetătorul şi muzeograful Vlad Ghimpu la 50 de ani. – În:
Vlad Ghimpu. Bibliografie la 50 de ani. Studium. – Chişinău, 2007, p. 7-9. (0,2 c.a.)
83. Tomuleţ Valentin. Consideraţii generale privind protestele şi revendicările
populaţiei din Basarabia (anii 1812-1828). – În: Sesiunea Ştiinţifică a Muzeului
Naţional de Arheologie şi Istorie a Moldovei (ediţia a XVII-a). 18-19 octombrie 2007.
Rezumatele comunicărilor. – Chişinău, 2007, p. 41-42. (0,1 c.a.)
84. Tomuleţ Valentin. Protestele şi revendicările populaţiei din Basarabia în anii
1812-1828. – În: Tyragetia. Istorie. Muzeologie. Anuarul Muzeului Naţional de
Arheologie şi Istorie a Moldovei. Serie nouă. Vol. II (XVII), nr. 2. – Chişinău, 2008,
p. 43-64. (1,8 c.a.)
85. Tomuleţ Valentin. Mentalitatea moşierului şi ţăranului român din Basarabia
în primele decenii după anexarea teritoriului dintre Prut şi Nistru la Rusia (În baza
datelor referitoare la familia de boieri Iordache şi Sandulache Tomuleţ şi la conflictul
dintre aceştia şi locuitorii târgului Lăpuşna). – În: Destin Românesc (serie nouă).
Revistă de istorie şi cultură. – Chişinău, 2008. An III (XIV) Nr. 1 (53), p. 96-106
(Partea întâi); Nr. 2-3 (554), p. 131-148 (Partea a doua) (1,9 c.a.)
86. Tomuleţ Valentin. Aplicarea în Basarabia a structurii de ghildă din
14 noiembrie 1824. – În: Frontierele spaţiului românesc în context european. –
Oradea-Chişinău, 2008, p. 238-256. (1,4 c.a.)
87. Tomuleţ Valentin. Dinamica numerică şi structura socială a populaţiei din
satul Tabani, ţinutul Hotin, potrivit recensămintelor fiscale din anii ’20-’50 ai secolului al
XIX-lea. – În: Sesiunea ştiinţifică a Muzeului Naţional de Arheologie şi Istorie a
Moldovei (dedicată aniversării a 25-a de la fondarea muzeului). 16-17 octombrie
2008. Program. Rezumatele comunicărilor. – Chişinău, 2008, p. 59-60. (0,1 c.a.)
88. Tomuleţ Valentin. Proiectul Regulamentului din 1819 şi tentativa
Administraţiei Regionale din Basarabia de a reglementa relaţiile dintre moşieri şi ţărani. –
În: Studia Universitatis. Seria „Ştiinţe umanistice”. Anul II, nr. 6 (16). – Chişinău,
2008, p. 5-17. (1,4 c.a.)
89. Tomuleţ Valentin. Rolul porturilor Ismail şi Reni în comerţul exterior al
Basarabia prin Marea Neagră (1812-1856). – În: In honorem Gheorghe Gonţa. Ţara
Moldovei în contextul civilizaţiei europene. Materialele Simpozionului Internaţional.
Noiembrie 2008. – Chişinău, 2008, p. 689-721. (1,8 c.a.)
90. Tomuleţ Valentin. Schimbări în structura socială a societăţii basarabene
potrivit „Regulamentului” din 29 aprilie 1818. – În: Studia Universitatis. Seria „Ştiinţe
umanistice”. Anul II, nr. 10 (20). – Chişinău, 2008, p. 5-12. (1,0 c.a.)
91. Tomuleţ Valentin. Consideraţii privind sistemul de impozitare a populaţiei din
Basarabia după anexarea provinciei la Imperiul Rus (1812-1828). – În: Probleme
actuale de istorie naţională. Studii în onoarea profesorului Pavel Parasca. – Chişinău,
2009, p.135-160. (1,5 c.a.)
92. Tomuleţ Valentin. Politica imperială rusă de adaptare şi integrare a Basarabiei
în sistemul pieţei interne ruse (anii 1812-1868). – În: Sesiunea ştiinţifică a Muzeului
25
Naţional de Arheologie şi Istorie a Moldovei (ediţia a XIX-a). 15-16 octombrie 2009.
Program. Rezumatele comunicărilor. – Chişinău, 2009, p. 45-47. (0,2 c.a.)
93. Tomuleţ Valentin. Schimbări în legislaţia comercială rusă din Basarabia în
primele decenii ale secolului al XIX-lea. – În: Sesiunea ştiinţifică a Muzeului Naţional de
Arheologie şi Istorie a Moldovei (ediţia a XIX-a). 15-16 octombrie 2009. Program.
Rezumatele comunicărilor. – Chişinău, 2009, p. 48-49. (0,1 c.a.). (În colaborare cu
Alexandru Bordian)
94. Tomuleţ Valentin. Rolul Administraţiei Speciale a oraşului Ismail în sistemul
administrativ şi economic al Basarabiei în anii ’30-’50 ai sec. al XIX-lea. – În: Sesiunea
ştiinţifică a Muzeului Naţional de Arheologie şi Istorie a Moldovei (ediţia a XIX-a).
15-16 octombrie 2009. Program. Rezumatele comunicărilor. – Chişinău, 2009, p. 50-
52. (0,2 c.a.)
95. Tomuleţ Valentin. Evoluţia mentalităţii boierimii din Basarabia sub
dominaţie ţaristă. – În: Sesiunea ştiinţifică a Muzeului Naţional de Arheologie şi
Istorie a Moldovei (ediţia a XIX-a). 15-16 octombrie 2009. Program. Rezumatele
comunicărilor. – Chişinău, 2009, p. 53-54. (0,1 c.a.). (În colaborare cu Cristina
Gherasim)
96. Tomuleţ Valentin. Dinamica şi structura socială a populaţiei din satul Tabani,
judeţul Hotin, conform datelor recensămintelor fiscale din anii ’20-’30 ai secolului al XIX-
lea. – În: Tyragetia. Istorie. Muzeologie. Anuarul Muzeului Naţional de Arheologie şi
Istorie a Moldovei. Serie nouă. Vol. III (XVIII), nr. 2. – Chişinău, 2009, p. 159-178.
(1,5 c.a.)
97. Tomuleţ Valentin. Instituirea Administraţiei Speciale a oraşului Ismail şi
comerţul Basarabiei prin porturile dunărene în anii ’30-’50 ai sec. al XIX-lea. – În:
Revista de istorie a Moldovei. – Chişinău, 2009, nr. 4 (80), p. 44-68. (1,3 c.a.)
98. Tomuleţ Valentin. Repercusiunile regimului de dominaţie ţarist asupra genezei
şi evoluţiei burgheziei comerciale din Basarabia (1812-1830). – În: Sorin Şipoş, Ioan
Horga, Igor Şarov, Mircea Brie, Ion Gumenâi. Politici imperiale în estul şi vestul
spaţiului românesc. – Oradea/Chişinău, 2010, p. 242-259. (1,4 c.a.)
99. Tomuleţ Valentin. Unele consideraţii privind factorii care au generat schimbări
în mentalitatea boierimii din Basarabia sub regim de dominaţie ţaristă. – În: Tyragetia.
Istorie. Muzeologie. Anuarul Muzeului Naţional de Arheologie şi Istorie a Moldovei.
Serie nouă. Vol. IV (XIX), nr. 2. – Chişinău, 2010, p. 143-152. (1 c.a.). (În
colaborare cu Cristina Gherasim)
100. Tomuleţ Valentin. Instituirea Administraţiei Speciale a oraşului Ismail şi
rolul ei în evoluţia burgheziei comerciale. – În: Tyragetia. Istorie. Muzeologie. Anuarul
Muzeului Naţional de Arheologie şi Istorie a Moldovei. Serie nouă. Vol. IV (XIX),
nr. 2. – Chişinău, 2010, p. 163-176. (1,5 c.a.)
101. Tomuleţ Valentin. Direcţii prioritare în politica comercial-vamală a
ţarismului în Basarabia în prima treime a sec. al XIX-lea. – În: Tyragetia. Istorie.
Muzeologie. Anuarul Muzeului Naţional de Arheologie şi Istorie a Moldovei. Serie
nouă. Vol. IV (XIX), nr. 2. – Chişinău, 2010, p. 177-185. (1 c.a.). (În colaborare cu
Alexandru Bordian)

26
 102. Tomuleţ Valentin. Colonii evreieşti din Basarabia în sec. al XIX-lea. – În:
Sesiunea ştiinţifică a Muzeului Naţional de Arheologie şi Istorie a Moldovei (ediţia a
XX-a). 14-15 octombrie 2010. Program. Rezumatele comunicărilor. – Chişinău,
2010, p. 46-48. (0,1 c.a.)
103. Tomuleţ Valentin. Litigiile funciare între răzeşi şi moşieri în primii ani după
anexarea teritoriului dintre Prut şi Nistru la Imperiul Rus (1812-1828). – În:
Conferinţa ştiinţifică „Proprietatea funciară în Basarabia: Tradiţie, organizare şi
reglementare”. – Chişinău, 2011, p. 15-18. (0,2 c.a.)
104. Tomuleţ Valentin. Exodul populaţiei din Basarabia în Principatul Moldovei
în primii ani după anexarea teritoriului dintre Prut şi Nistru la Imperiului Rus. – În:
Creşterea impactului cercetării şi dezvoltarea capacităţii de inovare. Conferinţă
ştiinţifică cu participare internaţională consacrată aniversării a 65-a a USM. 21-
22 septembrie 2011. Rezumatele comunicărilor. Ştiinţe umanistice. – Chişinău, 2011,
p. 13-16. (0,3 c.a.).
105. Tomuleţ Valentin. Elite ale burgheziei basarabene: negustorii angrosişti
armeni şi greci (1812-1868). – În: Sesiunea ştiinţifică a Muzeului Naţional de
Arheologie şi Istorie a Moldovei (ediţia a XXI-a). 20-21 octombrie 2011. Program.
Rezumatele comunicărilor. – Chişinău, 2011, p. 56-59. (0,2 c.a.). (În colaborare cu
Victoria Bivol)
106. Tomuleţ Valentin. Clasificarea burgheziei basarabene în sec. al XIX-lea. –
În: Sesiunea ştiinţifică a Muzeului Naţional de Arheologie şi Istorie a Moldovei (ediţia
a XXI-a). 20-21 octombrie 2011. Program. Rezumatele comunicărilor. – Chişinău,
2011, p. 59-61. (0,2 c.a.)
107. Tomuleţ Valentin. Colonii evreieşti din Basarabia în sec. al XIX-lea. – În:
Tyragetia. Istorie. Muzeologie. Anuarul Muzeului Naţional de Arheologie şi Istorie a
Moldovei. Serie nouă. Vol. V (XX), nr. 2. – Chişinău, 2011, p. 271-282. (1 c.a.)
108. Tomuleţ Valentin. Circulaţia monetară în Basarabia în primii ani după
anexarea ei la Imperiul Rus. – În: Conspecte numismatice (I). – Chişinău, 2011, p. 24-31.
(0,3 c.a.)
109. Tomuleţ Valentin. Circulaţia monetară în Basarabia în primele decenii după
anexarea ei la Imperiul Rus. – În: Studia Universitatis. Seria Ştiinţe Umanistice. Anul V,
Nr. 10 (50). – Chişinău, 2011, p. 142-153. (1,3 c.a.)
110. Tomuleţ Valentin. Boicotarea de către funcţionarii ruşi a aplicării limbii
moldoveneşti (române) în procedura judiciară din Basarabia (29 aprilie 1818 – 29
februarie 1828). – În: Studia Universitatis. Seria Ştiinţe Umanistice. Anul V, Nr. 10
(50). – Chişinău, 2011, p. 129-141. (1,3 c.a.). (În colaborare cu Andrei Emilciuc)
111. Tomuleţ Valentin. Influenţa politicii comercial-vamale asupra constituirii
burgheziei comerciale din Basarabia (anii 1812-1868). – În: Românii între Est şi Vest.
Colecţia opera Omnia. Coordonator Gh.Buzatu. – Iaşi, 2011, p. 1691-1733. (2,3 c.a.)
112. Tomuleţ Valentin. Impactul anexării: Ţăranii basarabeni fug dincolo de
Prut. – În: Historia, an XII, nr. 125, mai 2012. – Bucureşti, p. 26-29. (0,8 c.a.)

27
 113. Tomuleţ Valentin. Etapele şi specificul încorporării Basarabiei în sistemul
economic şi politic al Imperiului Rus (anii 1812-1868/1873). – În: Limba română. Reviste
de ştiinţă şi cultură. – Chişinău, 2012, nr. 5-6 (203-204), p. 65-80. (0,9 c.a.)
114. Tomuleţ Valentin. Particularităţi ale evoluţiei sistemului instituţional din
Basarabia în epoca modernă (Repere istoriografice şi etapele evoluţiei instituţiilor). – În: In
honorem. Alexandru Moşanu. Studii de istorie medievală, modernă şi contemporană a
românilor. – Cluj-Napoca, 2012, p. 217-234. (1,5 c.a.).

În limbile rusă, ucraineană şi bielorusă

115. Томулець В.М. До питанья про молдавсько-украiнськi економiчнi
зв’зки. – În: Республiканьска друга наукова конференцiя з iсторичного
краезнавства. (Тези доповiдей). – Киiв, 1982, c. 37-38. (0,1 c.a.)
116. Томулец В.Н. Торговля Бессарабии со странами Юго-Восточной
Европы в 1812-1830 гг. – În: Россия и Юго-Восточная Европа. – Кишинев,
1984, с. 74-78. (0,4 c.a)
117. Томулец В.Н. Торговые связи Бессарабии с внутренними
губерниями России в 1812-1830 гг. (по данным торговых свидетельств). – În:
Известия АН МССР. Серия общественных наук. – Кишинев, 1984, №2, с. 67-
70. (0,5 c.a.)
118. Томулец В.Н. Гильдейская реформа в Бессарабии и её влияние на
рост купечества капитала (1830-1861 гг.). – În: Деп. в ИНИОН АН СССР, №
21560 от 15.07.1986, 31 с. (1,3 c.a.)
119. Томулец В.Н. Экономические связи Бессарабии с украинскими
губерниями в первой трети XIX века. – În: Деп. в ИНИОН АН СССР, № 28887
от 27.03.1987, 26 с. (1,1 c.a.)
120. Томулець В.М. Торговi зв’язки Бессарабii з Україною в 1812-1830
рр. – În: Україньский iсторичний журнал. – Київ, 1987, № 6, с. 78-85. (0,4 c.a)
121. Томулец В.Н. Торговые связи Бессарабии с внутренними
губерниями России во второй трети XIX века. – În: Деп. в ИНИОН АН
СССР, № 33939 от 17.05.1988, 32 с. (1,4 c.a.)
122. Томулец В.Н. Торговые свидетельства – как источник изучения
торговли Бессарабии с другими губерниями России (1812-1830 гг.). – În:
Известия Академии Наук Молдавской ССР. Серия общественных наук. –
Кишинев, 1988, №3, с. 71-73. (0,5 c.a.)
123. Томулец В.Н. Торговые связи Бессарабии с Украиной в первой
половине XIX века. – În: Тезисы докладов восьмой Винницкой областной
историко-краеведческой конференции. – Винница, 1989, с. 37-38. (0,1 c.a.)
124. Томулець В.Н. Торговельнi зв’язки Бессарабii з украiнскими
губернiями в першiй половинi XIX cт. (за документами Держархiву Одеськоi
областi). – În: Архивы Украины. – Киев, 1989 г., №4, с. 71-73. (0,5 c.a.)

28
 125. Томулец В.М. Гандлëвыя сувязi Бесарабii з украiнскiмi i
беларускiмi губернями ў першай трэцi XIX ст. – În: Весцi Акадэмii Навук
БССР. Серыя грамадскiх навук. – Мiнск, 1989, №4, с. 70-77. (0,8 c.a.)
126. Томулец В.Н. Особенности гильдейской реформы в Бессарабии и
их влияние на рост купечества и купеческого капитала (1830-1861 гг.). – În:
Вопросы истории Молдавии XIX – нач. XX века. – Кишинев, 1989, с. 114-134.
(1,3 c.a.)
127. Томулец В.Н. Влияние крестьянской промышленности и торговли
на развитие городов Молдавии. – În: Взаимосвязи города и деревни в их
историческом развитии. XXII сессия Всесоюзного симпозиума по изучению
проблем аграрной истории. Тезисы докладов и сообщений. Минск, 11-14
октября 1989 г. – Москва, 1989, c. 109-111. (0,2 c.a.). (În colaborare cu O.Iu.
Skaleţkaia)
128. Томулец В.Н. Торговое законодательство и торговля Бессарабии
с другими губерниями России в дореформенные десятилетия. (1812-1861 гг.):
Автореферат диссертации на соискание учёной степени кандидата
исторических наук. – Кишинев, 1989, 32 с. (1,4 с.а.)
129. Томулець В.М. Торгiвля Бессарабiï з Подiллям та ïншими
губернiями Украiни в 1812-1861 рр. – În: Тези доповiдей дев’ятоi Вiнницькоi
обласноi iсторико-краезновчоï конференцiï. – Вiнниця, 1990, с. 42-43. (0,1 c.a.)
130. Томулец В.Н. Бессарабское крестьянство и городской рынок в
первой половине XIX века (К вопросу о взаимовлиянии). – În: Аграрный рынок
в его историческом развитии. XXIII сессия Всесоюзного симпозиума по
изучению проблем аграрной истории. Тезисы докладов и сообщений.
Свердловск, 24-27 сентября 1991 г. – Москва, 1991, ч. II, с. 161-163. (0,2 c.a.)
131. Томулец В.Н. Место Подолии в системе торговли Бессарабии с
украинскими губерниями (1812-1861 гг.). – În: 370 рокiв Хотинськоi вiйни.
Тези доповiдей Мiжнародноi науковоi конференцii. Чернiвцi, 27-28 вересня
1991 р. – Чернiвцi, 1991, с. 60-62. (0,2 c.a.)
132. Томулец В.Н. Торговые связи Молдавии с украинскими губерниями
в период русско-турецкой войны 1806-1812 годов. – În: 370 рокiв Хотинськоi
вiйни. Тези доповiдей Мiжнародноi науковоi конференцii. Чернiвцi, 27-28
вересня 1991 р. – Чернiвцi, 1991, с. 63-65. (0,2 с.а.)
133. Томулец В.Н. Торговые связи Бессарабии с Великобританией через
Дунайские и Черноморские порты в первой половине ХIХ века. – În:
Актуальные проблемы социально-экономической политической истории
Великобритании в новое и новейшее время. Тезисы научной конференции. –
Уфа, 1991, ч. II, с. 124-127. (0,3 c.a.)
134. Томулец В.Н. Последствия Крымской войны 1853-1856 гг. для
экономического развития Бессарабии. – În: Материалы международной научной
конференции „Восточная (Крымская) война 1853-1856 гг. и оборона
Севастополя”. Севастополь, август, 1994. – Севастополь, 1994, с. 54-57. (0,4 c.a.)

29
 135. Томулец В.Н. Бессарабия в системе общероссийского рынка (1812-
1868 гг.) (К вопросу о взаимовлиянии). – În: Россия и Восток: История и культура.
Материалы IV Международной научной конференции „Россия и Восток:
Проблемы взаимодействия”. – Омск, 1997, c. 65-69. (0,3 c.a.)
136. Томулец В.Н. Роль бессарабских и украинских купцов в развитии
торговых связей Бессарабии с украинскими губерниями в первой трети XIX
века. – În: Украïнська iсторична наука на порозi ХХI столiття (Мiжнародний
Науковий Конгресс „Украïнська iсторична наука на порозi ХХI ст.” Чернiвцi,
2000 р.). Том.4. – Чернiвцi, 2001, с. 83-91. (1,0 c.a.)
137. Томулец В.Н. Роль бессарабских и украинских купцов в
расширении торговых связей Бессарабии с украинскими губерниями в 30-60-х
годах XIX века. – În: Записки iсторичного факультету. Выпуск 12. – Одесса,
2002, c. 175-190. (1,0 c.a.)
138. Томулец В.Н. Деятельность украинской торговой буржуазии на
рынках Бессарабии в ’30-’60-е годы XIX века. – În: Науковий Вiсник
Чернiвeцького унiверситету. Выпуск 123-124. Iсторiя. Полiтичнi науки.
Міжнародні вiдносини. Сбiрник наукових праць. – Чернівці, 2002, с. 145-159.
(1,0 c.a.)
139. Томулец Валентин. Роль бессарабской и украинской торговой
буржуазии в приобщении Бессарабии к общероссийскому рынку (1812-1868
гг.). – În: Науковi записки. Вiннiцький Державний Педагогiчний Унiверситет
iм. М.Коцюбинського. Серия: Iсторiя. Випуск 4. – Вiнниця, 2002, с. 191-196.
(1,0 c.a.)
140. Томулец Валентин. Реализация товаров из Украины и других
губерний России на бессарабском рынке (1812-1868 гг.). – În: Iсторико-
полiтичнi проблеми сучасного свiту. Збiрник наукових статей. Том 9. –
Чернiвцi, 2002, с. 97-116. (1,0 c.a.)
141. Томулец В.Н. Значение торговли в приобщении Бессарабии к
общероссийскому рынку (1812-1868 гг.). – În: Науковi Записки. Вінницький
Державний Педагогічний Університет iм. М.Коцюбинського. Серія: Iсторiя.
Випуск 5. – Вiнниця, 2003, с. 182-195. (1,5 c.a.)
142. Томулець В.М. Участь молдавського народу у вiйсьсковiй
колонизацii пiвдня Украiни з найдавнiших часив до кінця XVIII ст. – În:
Науковi Записки. Вінницький Державний Педагогічний Університет iм.
М.Коцюбинського. Серія: Iсторiя. Випуск 7. – Вiнниця, 2004, с. 7-12. (0,5 c.a.).
(În colaborare cu V.A. Tucinski).
143. Томулец В.Н. Реализация бессарабских сельскохозяйственных товаров
на украинских и российских рынках (1812-1868 гг.). – În: Науковi Записки.
Вінницький Державний Педагогічний Університет iм. М.Коцюбинського. Серія:
Iсторiя. Випуск 7. – Вiнниця, 2004, с. 159-166. (0,8 c.a.).
144. Томулец Валентин. Влияние торговой политики царизма на
реализацию бессарабских товаров в украинских и других губерниях России

30
(1812-1868 гг.). – În: П’ятий конгрес міжнародної асоцiацii украiнiстiв.
Исторiя. Частина 2. – Чернівці, 2004, с. 79-94. (1,3 c.a.)
145. Томулецъ В.М. Роль i значения торгiвлi у становленнi та
розширеннi економiчних зв'язкiв Бессарабii з украiнськими губерниями (1812-
1868 рр.). – În: Україньский iсторичний журнал. – Київ, 2005, № 5, с. 18-28.
(1,0 c.a)

În limbile franceză şi engleză

146. Tomulet Valentin. Commerce de la Bessarabie avec l’Empire Ottoman par les
ports Ismail et Reni aux années ’30 du XIX-ème siècle. – În: Annales D’Université
„Valahia” Targoviste. Section d’Archéologie et d’Histoire. Tome II-III. – Târgoviste,
2000-2002, p. 213-218. (1,0 c.a)
147. Tomuleţ Valentin. Greek Merchants in Basarabia Towns in ’30-60 year of
XIX-th century. – În: International Scientific Conference. Moldo-greek relationship in
the context of international relations. Problems end perspectives. – Chişinău, 2002,
p. 186-187. (0,2 c.a.)
148. Tomulet Valentin. Les marchands et les marchandises dans le commerce de la
Bessarabie avec l’Empire Ottoman par les ports danubiens : Ismail et Reni (les années ’30
du XIX-ième). – În: Analele Asociaţiei Naţionale a tinerilor istorici din Moldova.
Anuar istoric. 3. – Chişinău, 2002, p. 65-69. (0,6 c.a)

RECENZII

149. Tomuleţ Valentin. Un studiu despre primii ani ai Basarabiei sub acvila
bicefală (Recenzie la monografia lui Dinu Poştarencu „Anexarea Basarabiei la Imperiul
Rus”). – Chişinău: Prut Internaţional, 2006, 304 p.). – În: Destin Românesc (serie
nouă). Revistă de istorie şi cultură, 2006. An I (XII) Nr. 3-4 (47-48), p. 252-254
p. (0,2 c.a.)
150. Tomuleţ Valentin. Recenzie la lucrarea „Maria Danilov. Cenzura sinodală şi
cartea religioasă în Basarabia. 1812-1918 (între tradiţie şi politica ţaristă). Muzeul
Naţional de Arheologie şi Istorie a Moldovei, Bibl. „Tyragetia”. – Chişinău, 2007 (Tipogr.
„Bons Offices”). – 264 p.”. – În: Tyragetia. Istorie. Muzeologie. Anuarul Muzeului
Naţional de Arheologie şi Istorie a Moldovei. Serie nouă. Vol. II (XVII), nr. 2. –
Chişinău, 2008, p. 371-374. (0,4 c.a.)
151. Tomuleţ Valentin. Recenzie la lucrarea „Ludmila Coadă. Zemstva
Basarabiei. Aspecte istorico-juridice. – Chişinău: Pontos, 2009. – 348 p.” – În: Destin
Românesc (serie nouă). Revistă de istorie şi cultură, 2009. An IV (XV), nr. 2 (60),
p. 141-144. (0,2 c.a.)
152. Tomuleţ Valentin. Cele trei secole ale mănăstirii Hâncu. (Recenzie la
lucrarea lui Alexei Agachi. Istoria Mănăstirii Hâncu. 1677-2010. – Chişinău, 2010). –
În: Akademos. Revistă de Ştiinţă, Inovare, Cultură şi Artă. 2010, nr. 4(19), p. 168-
171. (0,8 c.a.). (În colaborare cu Pavel Parasca)

31
 LUCRĂRI ŞTIINŢIFICO-DIDACTICE

În limba română
153. Tomuleţ Valentin. Programa disciplinei „Istoria medie universală”. Pentru
facultăţile de istorie. Specialitatea – istorie. – Chişinău, 1996, 43 p. (2,7 c.a.). (În
colaborare cu P.S. Cocârlă)
154. Tomuleţ Valentin. Harta „Basarabia. 1812-1918”. – Chişinău, 2004 /
Compartimentul: „Împărţirea administrativ teritorială (1812-1878)”. – Chișinău:
Cartdidact, 2004.
155. Tomuleţ Valentin. Opera ştiinţifică a profesorului Mihail Muntean. – În: In
memoriam professoris. Mihail Muntean. Studii de istorie modernă. – Chişinău, 2003,
p. 18-26. (0,4 c.a.) (În colaborare cu Valeria Vântu)
156. Tomuleţ Valentin. Evoluţia sistemului politic din Rusia în secolul al XVII-lea
– începutul secolului al XX-lea. (Compendiu). Pentru studenţii Facultăţii de Istorie şi
Psihologie. Specialitatea Istorie. – Chişinău, 2005, 35 p. (2,2 c.a.)
157. Tomuleţ Valentin. Opera ştiinţifico-didactică a profesorului Pavel Cocârlă. –
În: Studia in honorem Pavel Cocârlă. Studii de istorie medie şi modernă. – Chişinău,
2006, p. 15-20. (0,4 c.a.)

În limba rusă
158. Томулец Валентин. Проблемы введения лекций и семинарских
занятий как средство подготовки учителей истории. Тезисы. – În:
Формирование основ педагогического мастерства. – Кишинев, 1989, т. 2.,
с. 109-110. (0,2 c.a.)
159. Томулец Валентин. Просеминарские занятия по истории СССР
(досоветского периода) как одна из форм адаптации студентов первого
курса библиотечного факультета к вузовской системе обучения. – În:
Вопросы адаптации студентов младших курсов в вузах. – Кишинев, 1984, с.
33-34. (0,2 c.a.)
160. Томулец Валентин. Формирование исторического мышления у
студенческой молодежи в процессе чтения курса История СССР (период
феодализма). – În: Идейно-политические, социально-психологические,
эстетические аспекты воспитания молодежи. Проблемы, опыт, методика,
рекомендации. – Кишинев, 1990, ч. I, с. 50-52. (0,2 c.a.)
161. Томулец Валентин. Историческое сознание и функции
отечественной истории в его формировании. – În: Всесоюзная научно-
практическая конференция. Проблемы формирования исторического
сознания студентов педагогических вузов и учащихся школ. – Москва, 1990,
с. 107-109. (0,1 c.a.). (În colaborare cu E.Muraru)
162. Томулец Валентин. Место и задачи проблемной лекции в
подготовке учителей истории. – În: Повышение эффективности процесса
обучения студентов высших учебных заведений республики. Сборник
материалов республиканской научно практической конференции. 22-23 мая
1990 г. – Бэлць, 1990, с. 104-105. (0,1 c.a.)

32
 PUBLICAŢII ÎN COLABORARE CU STUDENŢII
163. Cociurca Ana, Tomuleţ Valentin. Tendinţa nobilimii de Basarabia de a-şi
confirma titlurile nobiliare (1812-1918). – În: Analele Ştiinţifice ale Universităţii de Stat
din Moldova. Seria „Lucrări studenţeşti”. Ştiinţe socioumanistice. – Chişinău, 2007, p.
101-104. (0,3 c.a.)
164. Cereş Irina, Tomuleţ Valentin. Principatul Moldova în perioada
războiului ruso-turc din anii 1806-1812. – În: Analele Ştiinţifice ale Universităţii de
Stat din Moldova. Seria „Lucrări studenţeşti”. Ştiinţe socioumanistice. – Chişinău,
2009, p. 18-21. (0,3 c.a.)
165. Gherasim Cristina, Tomuleţ Valentin. Mentalitatea elitei nobiliare din
Basarabia sub regimul ţarist. – În: Analele Ştiinţifice ale Universităţii de Stat din
Moldova. Seria „Lucrări studenţeşti”. Ştiinţe socioumanistice. – Chişinău, 2010 p. 39-
43. (0,3 c.a.)
166. Bordeian Alexandru, Tomuleţ Valentin. Protecţionism şi liberalism în
politica comercial-vamală a ţarismului în Basarabia în primele decenii ale sec. al XIX-lea
(1812-1830). – În: Analele Ştiinţifice ale Universităţii de Stat din Moldova. Seria
„Lucrări studenţeşti”. Ştiinţe socioumanistice. – Chişinău, 2010 p. 43-46. (0,3 c.a.).
167. Banari Vadim, Tomuleţ Valentin. Rolul Administraţiei speciale a oraşului
Ismail în dezvoltarea comerţului exterior al Basarabiei prin porturile dunărene (1830-
1857). – În: Analele Ştiinţifice ale Universităţii de Stat din Moldova. Seria „Lucrări
studenţeşti”. Ştiinţe socioumanistice. – Chişinău, 2010 p. 47-50. (0,3 c.a.)

PUBLIISTICĂ
În limba română
168. Tomuleţ Valentin. Cântecul popular – modalitate de a cunoaşte trecutul
plaiului. – În: Ziarul „Universitatea”, 2 martie 1988, nr. 8 (1549), p. 4.
169. Tomuleţ Valentin. Facultatea de Arte Frumoase – educaţia estetică a
tineretului studios. – În: ziarul „Universitatea”, octombrie, 2003, anul 4, nr.7 (36),
serie nouă, p.12.
170. Tomuleţ Valentin. Studenţii Facultăţii de Arte Frumoase: examenul de
licenţă. – În: Ziarul „Universitatea”, mai 2004, nr.15 (44), serie nouă, p. 10.
171. Tomuleţ Valentin. Facultatea de Arte Frumoase vă aşteaptă ! – În: Ziarul
„Universitatea”, 28 septembrie 2004, nr.2 (47), serie nouă, p. 10.
172. Tomuleţ Valentin. Facultatea de Arte Frumoase la 40 de ani. – În: Ziarul
„Universitatea”, 26 octombrie 2004, nr.3 (48), serie nouă, p.10.
173. Tomuleţ Valentin. Maria ILIUŢ. Destinul unui artist... . – În: Ziarul
„Literatura şi arta”. Săptămânal al Uniunii Scriitorilor din Moldova, nr. 8 (3104), 24
februarie 2005, p. 1.
174. Tomuleţ Valentin. Studenţii-actori – cu diploma la mână. – În: Ziarul
„Universitatea”, 28 iunie, 2005, nr.11 (56), serie nouă, p. 10.
175. Tomuleţ Valentin. În anul universitar jubiliar – o nouă promoţie la Arte
Frumoase. – În: Ziarul „Universitatea”, 30 mai 2006, nr.10 (66), serie nouă, p.10.

33
 176. Tomuleţ Valentin. Profesorul şi savantul Pavel Cocârlă la vârsta împlinirilor. –
În: Ziarul „Literatura şi arta”. Săptămânal al Uniunii Scriitorilor din Moldova, nr. 45
(3193), 9 noiembrie 2006, p. 6.
177. Tomuleţ Valentin. Vocaţie onorabilă. Magistrul Mihail Dudnic la 60 de
ani. – În: Ziarul „Democraţia”. Săptămânal de politici publice, anul VI, nr. 10 (169),
21 noiembrie 2006, p. 12.
178. Tomuleţ Valentin. Corul „Lira” – laureat al Festivalului-concurs Naţional
„Gavriil Musicescu – 160 ani”. – În: Ziarul „Universitatea”, 29 mai 2006, nr.10 (77),
serie nouă, p. 8.
179. Tomuleţ Valentin. Împătimiţi de lunea artelor frumoase. – În: Ziarul
„Universitatea”, 27 mai 2008, nr.10 (88), serie nouă, p. 5. (În colaborare cu Teodor
Luchian)
180. Tomuleţ Valentin. Festivalul-concurs Naţional de Folclor „Tradiţii şi
obiceiuri de nuntă” la cea de a doua ediţie. – În: Ziarul „Universitatea”, 25 noiembrie
2008, nr.4 (93), serie nouă, p. 8.
181. Tomuleţ Valentin. Facultatea de Arte Frumoase în ascensiune. – În: Ziarul
„Universitatea”, 30 septembrie 2011, nr.2 (125), serie nouă, p.12.
182. Tomuleţ Valentin. Facultatea de Arte Frumoase. – În: Zarul „Timpul”.
Unicul Cotidian Naţional, 28 septembrie 2011, p. 7.

34
 I
Impactul regimului de dominaţie ţarist asupra situaţiei populaţiei,
genezei şi evoluţiei elitelor burgheze
şi nobiliare din Basarabia
(1812-1868)
 IMPACTUL ANEXĂRII BASARABIEI LA IMPERIUL RUS:
PROTESTE ŞI REVENDICĂRI ALE POPULAŢIEI
(anii 1812-1828)
The protests and the revindications of the Bessarabian people in the first decades after
the annexation of the territories between the Prut and Dniester rivers to Russia
(years 1812-1828)

Abstract
In spite of the relatively large number of works concerning the peasants issue in Bessarabia after
its annexation to the Russian Empire, it has been noticed that some aspects connected to the peasants’
movement (rising) have been treated one-sidedly and tendentiously in the Soviet historiography from
the Republic of Moldova. The period after the democratization of the Moldovan society did not
draw the attention of historians to that subject and din not manifest their interest in it either.
For carrying out an objective study of this issue, there have been analyzed 1502 claims and
letters of complaint addressed by representatives of different social categories to the civil governor of
Bessarabia, which have been stocked in stock nr.2 – Chancellery of the civil governor of Bessarabia
from the National Archive of the Republic of Moldova. The documents have been classified into
claims which reflect the following forms of protest and revindications: abuse on behalf of landlords,
district police officers, landholders and concessionaires; exaggerated duties, taxes and charges; abuse
on behalf of the Russian soldiers; escapes, removals inside Bessarabia and over the river Dniester;
escapes of the peasants into Moldova over the Prut river; abuse from the Regional Administration
and the Russian officials; restrictions of the internal and external trade; the haiduk movement or
robberies etc. People’s protests and revindications have been conventionally divided into two periods:
1812-1818 and 1819-1828, relying on the administrative-territorial division of Bessarabia during
this time, which allows the analysis of these acts in its districts. The analyzed documents made it
possible to elaborate a series of tables which reflect, quite exhaustively, the main forms of protest and
revendications of the population in these two time periods.
The analysis of these documents allows us to conclude that 1025 (68,4%) claims have been
made by the representatives of different social categories between 1812 and 1818, in spite of the
privileges conferred by the Russian administration to the Bessarabian people, immediately after the
annexation of the territory. 523 (51%) of the complaints have been addressed to the civil governor of
Bessarabia by the people of the Orhei district. Among the most important complaints made by the
Bessarabian people during the first period, can be highlighted the following: claims and complaints
connected to abuse on behalf of landlords, district police officers, landholders and concessionaires –
372 (36,3%); claims and complaints caused by exaggerated duties, taxes and charges – 318 (31%);
claims and complaints caused by the abuse on behalf of the Russian soldiers – 133 (13%); claims
and complaints caused by escapes, removals inside Bessarabia and over the river Dniester – 93
(9,1%); claims and complaints connected to escapes of the peasants into Moldova over the Prut river – 62
(6%); claims and complaints caused by the abuse from the Regional Administration and the Russian
officials – 31 (3%) etc. Consequently, the analysis of the above mentioned sources allows us to
question a number of assertions made by the Soviet historiography on this matter.

Studierea problemelor legate de protestele şi revendicările populaţiei din Basarabia

în primii 15-20 de ani după anexarea teritoriului dintre Prut şi Nistru la Imperiul Rus
se impune ca fiind actuală, întrucât deschide perspectiva determinării politicii sociale şi
fiscale a ţarismului promovate în teritoriul nou-anexat. Tematica ce vizează protestele
şi revendicările populaţiei din Basarabia este o importantă problemă de cercetare
36
cuprinzând aspecte ale politicii imperiale care şi-au lăsat amprente nefaste asupra
destinului populaţiei din regiune, aspecte trecute cu vederea (în viziunea noastră, în
mod conştient) în istoriografia rusă şi sovietică. Prin prisma unei noi optici pot fi
analizate diverse probleme ce vizează direct abuzurile din partea proprietarilor laici şi
ecleziastici, administraţiei locale, ţinutale şi regionale, dar şi din partea armatei ruse de
ocupaţie, funcţionarilor ruşi, regimului de dominaţie ţarist. Abordarea tematicii la care
a fost axată investigaţia noastră ne permite să determinăm complexitatea şi caracterul
contradictoriu al politicii interne a ţarismului, să reliefăm particularităţile politicii
sociale a ţarismului în Basarabia, să evidenţiem cauzele menţinerii unor particularităţi
şi tradiţii în sistemul de administrare a teritoriului nou-anexat etc.
Necesitatea studierii protestelor şi revendicărilor populaţiei din Basarabia este
indispensabil legată de cercetarea de pe poziţii noi a problemei privind categoriile
sociale ale populaţiei în Basarabia, problemă în cadrul căreia se conturează şi măsurile
întreprinse, pe parcursul anilor, de administraţia imperială şi cea regională în vederea
atragerii şi statornicirii în Basarabia a diferitelor categorii sociale din alte ţări şi a celor
din guberniile ucrainene şi ruse, acordându-li-se diferite înlesniri şi privilegii în scopul
creării unei stări sociale alogene, cosmopolite, ce urma să constituie sprijinul social al
ţarismului în teritoriul nou-anexat.
În procesul studierii protestelor şi revendicărilor populaţiei din Basarabia putem
evidenţia, convenţional, două perioade, ce corespund, în fond, schimbărilor care au
avut loc în sistemul administrativ-teritorial şi încercărilor administraţiei ţinutale de a
reglementa relaţiile dintre proprietarii funciari, administraţia imperială şi ţărani,
orăşeni: prima cuprinde anii 1812-1818, cea de a doua – anii 1819-1828.
În prima perioadă Basarabia este separată de guberniile ucrainene şi ruse prin
cordonul sanitaro-vamal de la Nistru, iar de ţările europene – prin cel de la Prut şi
Dunăre. Pentru o anumită perioadă de timp, Basarabia deţine, până în 1828, statutul
de autonomie limitată în componenţa Imperiului Rus. Tot atunci sunt luate măsuri
concrete în vederea studierii resurselor economice şi umane ale Basarabiei, sunt trimişi
funcţionari şi date dispoziţii administraţiei militare şi civile întru a studia frontiera de
apus – la Prut, Dunăre şi litoralul Mării Negre – în vederea instituirii unui cordon
sanitaro-vamal ce ar apăra teritoriul nou-anexat nu numai de pătrunderea molimei, dar
şi ar pregăti instituţiile vamale şi carantinale de frontieră pentru o administrare mai
eficace şi pentru a stopa exodul din Basarabia în Moldova de peste Prut a diferitelor
categorii sociale1. Administraţia imperială ia cunoştinţă nu numai de starea economică
a regiunii, de situaţia diferitelor categorii sociale ale populaţiei, dar analizează şi
particularităţile sistemului administrativ şi fiscal format în baza celor deja existente în
Moldova la sfârşitul sec. al XVIII-lea – începutul sec. al XIX-lea, particularităţi
menţinute de ţarism pentru o anumită perioadă şi în Basarabia, atât din considerente
de ordin economic, cât şi politic.
Politica socială a ţarismului în Basarabia este determinată de câteva momente
definitorii. După 1812 s-a început aplicarea în Basarabia a legislaţiei ruse, în sistemul
social al provinciei concomitent persistând unele particularităţi locale dictate de
păstrarea până în 1828 a autonomiei, lipsa sistemului de iobăgie şi separarea
teritoriului nou-anexat de guberniile ruse prin cordonul sanitaro-vamal de la Nistru.

37
Anul 1828 este semnificativ prin lichidarea autonomiei limitate a Basarabiei, iar după
suprimarea, la 26 septembrie 1830, a cordonului vamal de la Nistru şi unificarea
vamală a Basarabiei cu Rusia – prin aplicarea structurii de ghildă şi organizarea
Administraţiei Speciale a oraşului Ismail, prin includerea definitivă a provinciei în
sistemul economic şi politic al Imperiului Rus2.
În politica socială a ţarismului în Basarabia un loc aparte revine diverselor înlesniri
şi privilegii acordate în diferite perioade de timp anumitor categorii sociale, înlesniri
care poartă un caracter nuanţat politic şi care nu au fost rezultative, din simplul motiv
că privilegiile acordate nu au fost respectate, iar populaţia contribuabilă a fost supusă
diferitelor prestaţii şi impozite chiar imediat după anexare. Privilegiile acordate de
administraţia imperială rusă aveau, chiar de la început, menirea de a consolida poziţiile
elementului etnic alogen – ruşilor, ucrainenilor, bulgarilor, găgăuzilor, armenilor,
grecilor, evreilor, elveţienilor etc., care urma să constituie sprijinul social al ţarismului
în teritoriul nou-anexat.
Perioada anilor 1812-1828 poate fi divizată, convenţional, în două etape. Prima
etapă cuprinde anii 1812-1818 – de la anexarea Basarabiei la Rusia conform Tratatului
de la Bucureşti din 16(28) mai 1812 şi continuă până la adoptarea Regulamentului
organizării administrative a regiunii Basarabia din 29 aprilie 1818, când se întreprind
măsuri concrete în vederea înzestrării moşierilor străini, în special a celor din
guberniile ruse, şi a celor locali cu proprietăţi funciare, atragerii în Basarabia a
negustorilor bogaţi din străinătate şi din guberniile ucrainene şi ruse, în mare parte a
coloniştilor străini, în care scop administraţiei civile îi sunt date dispoziţii de a
întreprinde măsuri urgente şi eficiente întru soluţionarea problemelor care pot apărea
în legătură cu venirea lor în teritoriu. Măsurile întreprinse în acest scop au finalizat cu
o creştere rapidă a numărului de moşieri, negustori şi colonişti străini, îndeosebi a
celor de etnie rusă, ucraineană, bulgară, găgăuză, greacă, armeană şi evreiască. Poziţiile
moşierilor şi ale coloniştilor străini se consolidează puternic în regiunile de sud ale
Basarabiei, pe pământurile statului, iar ale negustorilor greci şi armeni – în porturile
Ismail, Reni şi Chilia, care deţineau monopolul asupra exportului de cereale şi produse
animaliere din Basarabia prin aceste porturi.
Cea de-a doua etapă cuprinde anii 1819-1828 – de la adoptarea Regulamentului
organizării administrative a regiunii Basarabia din 29 aprilie 1818 şi până la lichidarea
autonomiei conform Regulamentului privind administrarea Basarabiei din 29 februarie
1828, când în Basarabia este pusă în aplicare legislaţia rusă şi se întreprind toate
măsurile în vederea rezolvării mai multor probleme de ordin social, inclusiv a
problemei ţărăneşti. În acest scop au fost pregătite câteva proiecte prin a căror realizare
se urmărea soluţionarea problemelor ce au apărut între diferite categorii de ţărani şi
proprietarii funciari laici: proiectul Regulamentului din 1819 pregătit de o comisie
special creată, în frunte cu guvernatorul plenipotenţiar al Basarabiei A.N. Bahmetev3,
proiectul Regulamentului din 1823 pregătit de către guvernatorul I.N. Inzov, un
proiect mai moderat referitor la ţăranii basarabeni4 şi, în cele din urmă, proiectul
Regulamentului guvernatorului general al Novorosiei şi Basarabiei M.S. Voronţov din
18255, care prin esenţa sa era mult mai conservativ. În cadrul discuţiilor purtate în
rândul reprezentanţilor cercurilor guvernante regionale şi imperiale s-au format două

38
curente: unul – mai moderat, în frunte cu I.N. Inzov, care considera că, promovând
politica colonială la periferiile sale naţionale, Imperiul Rus urma să folosească diverse
mijloace, inclusiv să facă unele mici cedări ţăranilor; cel de-al doilea, în frunte cu M.S.
Voronţov şi ministrul de Interne contele V.P. Kociubei, părtaşi ai promovării unei
politici naţional-coloniale mult mai dure şi consecvente în teritoriul nou-anexat.
Pornind de la interesele „supreme” ale Imperiului şi tinzând să-şi asigure superioritatea
politică şi economică la periferiile naţionale, administraţia imperială acţiona cu
precauţie, fără grabă şi în repetate rânduri a respins propunerile administraţiei
regionale de a rezolva problema ţărănească. Soluţionarea problemei se preconiza
pentru perioada când vor fi create condiţii favorabile, atât sub aspect economic, cât şi
politic. În opinia noastră, soluţionarea problemei ţărăneşti în Basarabia a depins, în
mare măsură, şi de modul în care problema în cauză era rezolvată în guberniile interne
ruse. În consecinţă, încercările de a soluţiona problema ţărănească nu s-au soldat cu
succes, dar au pregătit, în cele din urmă, terenul pentru adoptarea „Regulamentului
despre ţărani din 1834”.
Pentru a înţelege mai bine cauzele protestelor şi revendicărilor populaţiei din
Basarabia în anii 1812-1828 şi cum a fost repartizat numărul acestora, să analizăm care
era numărul de aşezări rurale şi urbane, suprafaţa ţinuturilor, numărul locuitorilor şi al
caselor de locuit, categoriile de bază ale populaţiei repartizate pe ţinuturi în această
perioadă de timp. În acest scop vom folosi datele, deşi inexacte, ale recensământului de
la 1817 (Tabelul 1) şi datele statistice de la 1828.
Tabelul 1
Numărul aşezărilor rurale şi urbane din Basarabia
conform recensământului din 1817*
târguşoare

Sate de
Slobozii

Schituri
Oraşe şi

În total
Vechi
selişti
Poşte
Câşle

Odăi

În %
Luzi

Ţinuturile
Ţărani Răzeşi
Hotin 151 16 1 - 6 6 - - - 41 221 18,7
Soroca 133 22 2 - 4 22 1 3 2 - 189 16,0
Iaşi 109 36 4 2 2 - 18 - 1 - 172 14,6
Orhei 164 106 21 6 8 4 - 10 7 - 326 27,7
Bender 56** 2*** 3 1 3 37 12 - - 9 123 10,4
Codru 39 3 - - 1 13 - - - - 56 4,7
Ismail 49 - - - 3 - - - - - 52 4,4
Greceni 38 - - - - 2 - - - - 40 3,4
În total 739 185 31 9 27 84 31 13 10 50 1179 100,0
În % 62,7 15,7 2,6 0,8 2,3 7,1 2,6 1,1 0,8 4,2 100,0 -

*
T. Porucic, Regiunile naturale dintre Prut şi Nistru. – În: Viaţa Basarabiei. Revistă lunară editată
de Asociaţia culturală „Cuvânt Moldovenesc”. Martie, anul II, nr. 3. – Chişinău, 1933, p. 419.
**
Fără colonişti.
***
Mazili.
Analiza numărului de aşezări rurale şi urbane din Basarabia, conform datelor
recensământului din 1817, confirmă că în regiune existau 1179 de aşezări rurale şi

39
urbane. Numărul cel mai mare de aşezări îl formau satele ţărăneşti şi răzeşeşti – 924
(78,4%) de localităţi, inclusiv 739 (62,7%) de sate ţărăneşti şi 185 (15,7%) – de sate
răzeşeşti. Celelalte aşezări constituiau un număr relativ mic: 84 (7,1%) – câşlele, 50
(4,2%) – seliştile, 31 (2,6%) – sloboziile, 31 (2,6%) – odăile, 27 (2,3%) – oraşele şi
târgurile, 13 (1,1%) – schiturile, 10 (0,8%) – poştele şi 9 (0,8%) – luzile.

Cel mai mare număr de aşezări erau înregistrate în ţinutul Orhei – 270, sau 36,5%
din numărul total de aşezări săteşti ţărăneşti şi răzeşeşti din Basarabia. Ţinutului Orhei
îi revenea un loc aparte şi după numărul satelor răzeşeşti – 106, ceea ce constituia
57,3% din numărul total de aşezări răzeşeşti din Basarabia, după care urma ţinutul Iaşi
cu 36 (19,5%) de sate, Soroca – cu 22 (11,9%), Hotin – cu 16 (8,6%), Codru – cu 3
(1,6%) şi ţinutul Bender cu 2 (1,1%) sate de mazili.
Este semnificativă compartimentarea satelor ţărăneşti după ţinuturi: sate ţărăneşti –
164 (22,2%) de sate erau localizate în ţinutul Orhei, 151 (20,4%) – în ţinutul Hotin,
133 (18%) – în ţinutul Soroca şi 109 (14,7%) – în ţinutul Iaşi. Ţinuturilor Bender,
Codru, Ismail şi Greceni le reveneau doar 182 (24,6%) din toate aşezările ţărăneşti.
Prezintă interes şi localizarea aşezărilor rurale şi urbane pe ţinuturi: 326 (27,7%) de
aşezări erau localizate în ţinutul Orhei, 221 (18,7%) – în ţinutul Hotin, 189 (16%) –
în ţinutul Soroca, 172 (14,6%) – în ţinutul Iaşi, 123 (10,4%) – în ţinutul Bender, 56
(4,7%) – în ţinutul Codru şi 40 (3,4%) – în ţinutul Greceni.

40
 Este semnificativ faptul că istoricul Valeriu Mutruc analizând aceeaşi statistică de la
1817 atestă în Basarabia 1056 de proprietăţi sau moşii (1087 de sate), repartizate între
proprietarii laici, proprietarii ecleziastici, răzeşi şi domeniile statului. Ţinuturile cu cea
mai mare densitate a moşiilor sunt cele din nordul şi centrul Basarabiei – Orhei
(31%), urmat de ţinuturile Hotin (19%), Soroca (17%) şi Iaşi (17%). Tot aici sunt
concentrate şi cele mai multe proprietăţi funciare laice, funciare ecleziastice şi răzeşeşti,
în ţinuturile din sud – Bender şi Ismail – fiind situate satele ţăranilor de pe domeniile
statului şi ale coloniştilor. Proprietarii funciari laici stăpâneau mai mult de jumătate
din numărul total de proprietăţi (57%), după care urmau răzeşii, cu 14%, proprietarii
funciari ecleziastici, cu 13%, şi statul, cu 10%6.
Datele Tabelului 1 şi afirmaţiile istoricului Valeriu Mutruc permit să explicăm
destul de convingător cauzele din care cele mai multe plângeri şi reclamaţii adresate
guvernatorului civil şi altor organe regionale din Basarabia au fost înaintate de
populaţia ţinutului Orhei, care era cel mai mare după teritoriu, includea cele mai
multe aşezări rurale şi urbane, avea cea mai densă populaţie şi, principalul, avea cele
mai multe aşezări ţărăneşti, răzeşeşti şi orăşeneşti din Basarabia.
Subiectul privind mişcarea socială din Basarabia (sau, în cazul nostru, protestele şi
revendicările populaţiei) în prima jumătate a sec. al XIX-lea nu este o problemă nouă.
În anii ’50-’70 ai sec. XX această problemă a fost studiată detaliat în lucrările unui şir
de cercetători7. Se părea că studierea acestei probleme a fost epuizată.
Totuşi, o analiză temeinică şi minuţioasă a protestelor şi revendicărilor populaţiei
din Basarabia în primele decenii după anexarea provinciei la Imperiul Rus, în baza
numeroaselor plângeri şi adresări ale ţăranilor şi orăşenilor din Basarabia diferitelor

41
instanţe guberniale şi imperiale, nu a fost făcută. Explicaţia este una simplă: se cerea
timp pentru a depista, a sistematiza şi a analiza, din fondurile Arhivei Naţionale a
Republicii Moldova, toate plângerile, reclamaţiile şi adresările diferitelor categorii
sociale ale populaţiei din Basarabia înaintate guvernatorului civil, guvernatorului
general al Novorosiei şi Basarabiei, diferitelor instituţii administrative ţinutale,
guberniale şi imperiale în cadrul acestei perioade de timp. Este un lucru migălos şi de
durată, dar pune în discuţie şi rezolvă doar o problemă îngustă atât după tematică, cât
şi perioadă.
Spre deosebire de alte probleme de ordin ştiinţific ce vizează istoria Basarabiei în
perioada de până la reforma agrară din 1868, mişcarea ţărănească, ca problemă
ştiinţifică, dispune şi de o acoperire documentară: de câteva culegeri de documente
publicate, care permit cercetarea acestei probleme8. Deşi documentele publicate au fost
editate în perioada regimului totalitar-comunist, tematica documentelor fiind una
selectivă, tendenţioasă, ele au o importanţă deosebită în cercetarea protestelor şi
revendicărilor populaţiei din Basarabia sub regim de dominaţie ţaristă.
Cercetarea documentelor (1502 la număr) depozitate doar într-un singur fond –
fondul 2, Cancelaria Guvernatorului Basarabiei (1812-1917), al Arhivei Naţionale a
Republicii Moldova – denotă că acesta înglobează în fond plângerile, reclamaţiile,
nemulţumirile, cererile etc. adresate guvernatorului civil al Basarabiei de către diferite
categorii sociale ale populaţiei din Basarabia, de regulă – ţărani şi orăşeni, care vizează
revoltele acestora împotriva abuzurilor administraţiei locale, moşierilor, arendaşilor,
concesionarilor, mănăstirilor, poliţiei orăşeneşti etc.; plângerile ţăranilor şi orăşenilor
împotriva prestaţiilor, impozitelor şi dărilor exagerate; nemulţumirile ţăranilor şi
orăşenilor împotriva abuzurilor militarilor ruşi cantonaţi în Basarabia; fuga ţăranilor de
la moşieri sau strămutările ţăranilor, din diferite motive, în alte sate sau în alte
ţinuturi, iar în unele cazuri – peste Nistru; fuga ţăranilor şi orăşenilor din Basarabia în
Moldova de peste Prut; reclamaţiile ţăranilor şi orăşenilor împotriva funcţionarilor ruşi
şi administraţiei regionale; plângerile orăşenilor, în fond ale negustorilor şi
meşteşugarilor, împotriva restricţiilor în comerţul interior şi exterior; revoltele făţişe ale
populaţiei – incendierea conacurilor moşiereşti, prejudiciile materiale aduse moşierilor,
darea în judecată etc. şi atacul deschis, înarmat împotriva moşierilor, arendaşilor de
moşii, concesionarilor, negustorilor etc.
Pentru a înţelege mai adecvat principalele forme de proteste şi revendicări ale
populaţiei din Basarabia, la clasificarea şi periodizarea lor s-a ţinut cont şi de
împărţirea administrativ-teritorială a regiunii. Conform Regulamentului privind
constituirea administraţiei provizorii a Basarabiei din 23 iulie 1812, în Basarabia
existau 9 ţinuturi – Hotin, Soroca, Iaşi (Făleşti), Orhei, Bender, Hotărniceni
(desfiinţat în 1816), Codru, Greceni, Tomarova (Ismail), judeţe ce au existat până la
18189. Respectiv, pentru a putea analiza dinamica protestelor şi revendicărilor
populaţiei, anii 1812-1818 au servit drept primă etapă în studierea acestei probleme.
În plus, cum constatam mai sus, la sfârşitul lui noiembrie 1818 la dispoziţia lui
A.N. Bahmetev a fost instituită o comisie specială pentru alcătuirea unui nou
regulament care ar reglementa relaţiile dintre ţărani şi moşieri.

42
 Să analizăm dinamica protestelor şi revendicărilor populaţiei din Basarabia,
conform principalelor forme de manifestare, în anii 1812-1818 (Tabelul 2), de la
anexarea ei la Imperiul Rus şi până la adoptarea „Regulamentului organizării
administrative a regiunii Basarabia” din 29 aprilie 1818.
Tabelul 2
Dinamica protestelor şi revendicărilor populaţiei din Basarabia,
conform principalelor forme de manifestare, în anii 1812-1818*
Formele de protest şi revendicări

interiorul Basarabiei şi peste Nistru

Abuzurile moşierilor, ispravnicilor,

Abuzurile administraţiei regionale

arendaşilor, concesionarilor etc.

Fuga, strămutările ţăranilor în

Restricţii în comerţul interior

Fuga ţăranilor în Moldova
Abuzurile militarilor ruşi

şi ale funcţionarilor ruşi

Mişcarea haiducească

Raportul, în %
Prestaţii, impozite,
dări exagerate

de peste Prut

În total
şi exterior
Ţinuturile

Hotin 18 5 16 1 6 - 2 - 48 4,7
Soroca 42 9 4 13 - 3 1 - 72 7,0
Iaşi 30 16 9 3 7 - 1 1 67 6,5
Orhei 178 224 58 29 5 21 6 2 523 51,0
Bender 28 24 14 16 - 3 - - 85 8,3
Hotărniceni 11 8 7 7 - - - - 33 3,2
Codru 16 14 3 13 12 3 - - 61 6,0
Greceni 19 9 5 6 11 - - - 50 4,9
Tomarova 30 9 17 5 21 1 3 - 86 8,4
În total 372 318 133 93 62 31 13 3 1025 100,0
În % 36,3 31,0 13,0 9,1 6,0 3,0 1,3 0,3 100,0 -

* ANRM F. 2, inv. 1, d. 2, 9, 10, 35, 78, 79, 80, 82, 83, 96, 107, 109, 110, 113-115, 117, 118,
125, 128, 133, 144, 189, 192, 216, 233, 237, 256-259, 262-264, 267-270, 272, 284, 332, 382,
387, 390, 399, 402, 463-467, 515, 520, 528, 529, 538, 540, 553, 561, 563, 569, 583, 584, 586,
596, 611, 612, 626, 666, 669, 670, 675-677, 684, 685, 690, 691, 692, 726, 728, 732, 775, 781,
794, 795, 836-839, 842, 850, 860, 862, 863, 868, 869, 900, 903, 906, 909, 919, 928, 929, 939,
943, 955, 1044, 1122, 1162, 1235, 1300, 1335, 1496, 1498, 1500.

Analiza datelor generalizate în Tabelul 2 ne permite să constatăm că după anexarea

Basarabiei la Imperiul Rus, în pofida diverselor „privilegii” acordate diferitelor
categorii sociale şi intereselor majore de a crea în regiune o atmosferă atractivă pentru
popoarele balcanice, situaţia populaţiei s-a înrăutăţit cu mult, fapt confirmat de
numeroasele plângeri şi reclamaţii ale ţăranilor şi orăşenilor.

43
 Potrivit datelor Tabelului 2, protestele şi revendicările care au avut loc în Basarabia
în această perioadă pot fi grupate în 8 categorii vizând: 372 (36,3%) – abuzurile
moşierilor, ispravnicilor, arendaşilor, concesionarilor etc.; 318 (31%) – prestaţiile,
impozitele şi dările exagerate; 133 (13%) – abuzurile militarilor ruşi; 93 (9,1%) – fuga,
strămutările ţăranilor în interiorul Basarabiei şi peste Nistru; 62 (6%) – fuga ţăranilor
în Moldova de peste Prut; 31 (3%) – abuzurile administraţiei regionale şi ale
funcţionarilor ruşi; 13 (1,3%) – restricţiile în comerţul interior şi exterior şi 3 (0,3%)
conţin informaţii cu privire la mişcarea haiducească sau la actele de tâlhărie.

Este semnificativ faptul că din cele 1025 de proteste şi revendicări ale populaţiei
din Basarabia care au avut loc în această perioadă 523 (51%) au revenit ţinutului
Orhei, care era cel mai mare după teritoriu, includea cele mai multe aşezări rurale şi
urbane, avea cea mai densă populaţie şi, principalul, avea cele mai multe aşezări
ţărăneşti (răzeşeşti şi moşiereşti) şi orăşeneşti, cele mai multe biserici – respectiv, cel
mai mare număr de oameni cărturari, care puteau scrie plângeri, fiind şi cel mai
aproape de centrul regional Chişinău etc. Acesta era urmat de ţinuturile: Tomarova –
cu un număr de 86 (8,4%) de proteste, Bender – 85 (8,3%), Soroca – 72 (7%), Iaşi –
67 (6,5%), Codru – 61 (6%), Greceni – 50 (4,9%), Hotin – 48 (4,7%) şi ţinutul
Hotărniceni – 33 (3,2%) de proteste. Prin urmare, mai mult de jumătate din numărul
total de proteste şi revendicări ale populaţiei din Basarabia în anii 1812-1818 au avut
loc în ţinutul Orhei.

44
 Acelaşi izvor ne permite să determinăm cronologic dinamica protestelor şi
revendicărilor populaţiei din Basarabia care au avut loc în această perioadă pe fiecare
ţinut în parte (Tabelul 3).
Tabelul 3
Dinamica protestelor şi revendicărilor populaţiei din Basarabia
în anii 1812-1818*
Ţinuturile
Coraportul,
În total
Hotărniceni

Tomarova

în %

Anii
Greceni
Bender
Soroca

Codru
Hotin

Orhei
Iaşi

1812 3 2 1 17 3 2 1 - 3 32 3,1
1812-1813** - - - 181 - - - - - 181 17,6
1813 17 25 10 88 34 15 8 15 23 235 22,9
1814 8 24 32 112 24 14 28 16 15 273 26,6
1815 8 8 10 47 10 2 3 5 11 104 10,1
1816 9 13 13 69 11 - 17 14 27 173 16,9
1817 3 - - 5 3 - 4 - 4 19 1,9
1818 - - 1 4 - - - - 3 8 0,8
În total 48 72 67 523 85 33 61 50 86 1025 100,0
În % 4,7 7,0 6,5 51,0 8,3 3,2 6,0 4,9 8,4 100,0 -

*
Tabelul a fost alcătuit în baza aceloraşi izvoare ca şi Tabelul 2.
**
A identifica exact, în baza materialelor de anchetă, luna şi anul celor 181 de plângeri şi
adresări ale diferitelor categorii sociale din ţinutul Orhei este foarte dificil.
45
 Datele Tabelului 3 demonstrează destul de elocvent că majoritatea protestelor
şi revendicărilor populaţiei din Basarabia din anii 1812-1818 sunt caracteristice
primilor ani după anexare. Numai în patru ani şi jumătate (iunie 1812-1816) în
Basarabia au fost înregistrate 998 proteste şi revendicări (97,4% din numărul lor
total). Ca şi în cazul anterior, ţinutului Orhei i-au revenit cel mai mare număr de
adresări guvernatorului civil şi altor organe regionale – 514, sau 51,1% din numărul
total de plângeri în aceşti patru ani şi jumătate.

Ţăranii erau nemulţumiţi de diversitatea prestaţiilor la care erau impuşi şi de

sustragerile frecvente de la muncile agricole de pe pământurile proprii. Prezentăm doar
câteva exemple de nemulţumiri manifestate de ţăranii din ţinutul Orhei în anul 1813.
Astfel, ţăranii din satul Maşcăuţi, ocolul Răutul de Jos, ţinutul Orhei, se plâng
guvernatorului civil al Basarabiei că de la ei a fost încasat sulgiul în sumă de 252 de lei,
că pentru staţiile de poştă au expediat 25 chile de orz, fără a fi remuneraţi, iar pentru
serdarul Krupenski au transportat cu căruţele lor din satul Pohrebeni în satul
Păhărniceni 8 căruţe cu grâu, din satul Maşcăuţi în satul Budeşti – 10 chile de grâu
„...pe care l-au semănat, fără însă a li se plăti”10.
Un alt exemplu vizează ţăranii din satul Jora de Jos, ocolul Nistrul de Sus, ţinutul
Orhei, care se plâng guvernatorului civil al Basarabiei că, timp de o zi, împreună cu
ţăranii din satul vecin Jora de Mijloc, au arat cu 36 de pluguri, fără a fi remuneraţi,
pământul moşierului şi l-au semănat cu mei; tot ei au transportat pentru staţiile de
poştă 32 chile de orz. În plus, ţăranii au transportat diverse încărcături şi au achitat
sulgiul – suma de 560 lei11.

46
 Similară este şi plângerea ţăranilor din satul Jora de Mijloc, ocolul Nistrul de Sus,
ţinutul Orhei, care scriu guvernatorului civil al Basarabiei că au achitat sulgiul – suma de
480 lei şi că au transportat pentru staţiile de poştă 8 chile de orz, fără a fi însă remuneraţi.
În plus, timp de o zi au arat, cu 30 de pluguri, pământul serdarului. La strânsul recoltei au
lucrat 32 de oameni. Munci pentru care ţăranilor nu li s-a plătit nimic12.
Ţăranii din satul Văsieni, ocolul Măetinele, ţinutul Orhei, în reclamaţia înaintată
guvernatorului civil al Basarabiei îşi exprimau nemulţumirea de faptul că au fost
impuşi să achite sulgiul – suma de 100 lei şi, fără a fi remuneraţi, au transportat pentru
staţiile de poştă 7 chile de orz. În plus, ţăranii au arat pământul serdarului timp de o zi
cu 3 pluguri, iar la strânsul meiului au lucrat timp de 2 zile câte 2 persoane; la cositul
fânului, pentru căpitanul de mazili, au lucrat timp de 2 zile toţi locuitorii satului,
muncă prestată sub pretextul că sunt obligaţi să îndeplinească „claca”: „Şi toate
muncile au fost efectuate în mod forţat, la insistenţa oamenilor Serdăriei, ţăranii fiind
întrerupţi de la muncile în folos propriu”13.
Greutatea prestaţiilor îi punea de multe ori pe ţărani în imposibilitatea de a le
îndeplini. Fapt confirmat de numeroasele plângeri adresate de către moşieri şi arendaşi
guvernatorului civil al Basarabiei. Spre exemplu, la 15 septembrie 1813 arendaşul
Hristofor Ceglen se plânge guvernatorului civil al Basarabiei, Scarlat Sturdza, că unii
locuitori ai satelor Chiţcani şi Copanca, ţinutul Bender, nu achită prestaţiile14.
Exemplu elocvent ce denotă abuzurile servesc prestaţiile exagerate la care erau
impuşi răzeşii şi refuzul moşierilor de a remunera muncile îndeplinite. În acest sens
este relevantă plângerea răzeşilor din satul Cornova, ocolul Culii, ţinutul Orhei, din
1813, care scriu guvernatorului civil al Basarabiei că au achitat sulgiul (suma de 76 lei)
şi că au transportat pentru staţiile de poştă 4 chile de orz, iar pentru serdar au arat cu
2 pluguri timp de o zi. În acelaşi timp, 12 persoane au lucrat la strânsul meiului şi au
transportat din Orhei la fabrica de alcool din Chişinău 2 căruţe cu var; în pofida
acestui fapt, răzeşii au fost impuşi să prezinte un certificat în care urmau să menţioneze
că „...nu au nici o pretenţie faţă de Serdărie”15.
Nu era scutită de prestaţii nici populaţia târgurilor şi a oraşelor. În anul 1813,
comunitatea creştinilor din târguşorul Teleneşti, ocolul Măetinele, ţinutul Orhei, se
plânge guvernatorului civil al Basarabiei că membrii ei au achitat sulgiul – suma de
200 lei. La strânsul meiului pentru serdar a lucrat, fără plată, timp de 3 zile câte o
persoană de la fiecare familie (în total 50 de familii), la cositul fânului – de la fiecare
casă câte o persoană, timp de o zi, subliniind că „...erau goniţi la lucru fără nici o milă,
chiar şi femeile gravide, acestora cauzându-li-se leziuni corporale. Meşteşugarii, pentru
a fi scutiţi de aceste prestaţii, au plătit câte un leu, dar, în pofida acestui fapt, ulterior
ei au fost impuşi să îndeplinească totuşi aceste munci”16.
Prezintă interes dinamica protestelor şi revendicărilor populaţiei din ţinutul Orhei,
unde au fost înaintate cele mai multe plângeri, numărul lor prevalând principalele
forme de manifestare caracteristice perioadei analizate de timp (Tabelul 4).

47
 Tabelul 4
Dinamica protestelor şi revendicărilor populaţiei din ţinutul Orhei,
conform principalelor forme de manifestare, în anii 1812-1818*
Formele de protest şi revendicări

interiorul Basarabiei şi peste Nistru

Abuzurile moşierilor, ispravnicilor

Abuzurile administraţiei regionale

Refugierea ţăranilor în Moldova
arendaşilor, concesionarilor etc.

Fuga, strămutările ţăranilor în

Restricţii în comerţul interior

Abuzurile militarilor ruşi

şi ale funcţionarilor ruşi

Mişcarea haiducească
Prestaţii, impozite,

Raportul, în %
dări exagerate

de peste Prut

În total
şi exterior
Anii

1812 1 - 13 - - 3 - - 17 3,3
1812-1813 2 179 - - - - - - 181 34,6
1813 55 13 5 10 - 5 4 - 92 17,6
1814 64 8 14 12 - 10 1 - 109 20,8
1815 24 9 6 3 2 1 1 1 47 9,0
1816 26 15 20 2 3 2 - - 68 13,0
1817 4 - - 1 - - - - 5 1,0
1818 2 - - 1 - - - 1 4 0,8
În total 178 224 58 29 5 21 6 2 523 100,0
În % 34,0 42,8 11,1 5,5 1,0 4,0 1,1 0,4 100,0 -

*
Tabelul a fost alcătuit în baza aceloraşi izvoare ca şi Tabelul 2.

48
 Datele Tabelului 4 ne permit să constatăm că din cele 8 forme de proteste şi
revendicări care au fost înaintate de ţărani şi orăşeni în această perioadă de timp în
ţinutul Orhei 224 (42,8%) reveneau prestaţiilor, impozitelor şi dărilor exagerate; 178
(34%) – abuzurilor moşierilor, ispravnicilor, arendaşilor, concesionarilor etc.; 58
(11,1%) – abuzurilor militarilor ruşi; 29 (5,5%) – vizau fuga, strămutările în interiorul
Basarabiei; 21 (4%) – abuzurile administraţiei regionale şi ale funcţionarilor ruşi;
5 (1%) – fuga ţăranilor în Moldova de peste Prut; 6 (1,1%) – restricţiile în comerţul
interior şi exterior şi 2 (0,4%) – mişcarea haiducească sau atacurile tâlhăreşti.
Un anumit interes prezintă succesiunea în timp a acestor proteste. Datele Tabelului
4 denotă că 514 proteste şi reclamaţii (98,3%) au fost înaintate de locuitorii ţinutului
Orhei în primii patru ani şi jumătate după anexarea Basarabiei la Rusia (iunie 1812-
1816). Dacă restrângem şi mai mult perioada cronologică de timp şi analizăm doar
primii doi ani şi jumătate (iunie 1812-1814), constatăm că locuitorii ţinutului Orhei
au înaintat guvernatorului civil al Basarabiei 399 de plângeri şi proteste (76,3%). Prin
urmare, ca şi în cazul întregii Basarabii, ponderea protestelor şi revendicărilor
locuitorilor ţinutului Orhei revine primilor ani după anexare.

Un interes deosebit prezintă implicarea în manifestările de protest, prin intermediul

plângerilor, reclamaţiilor, adresărilor de protest pe numele guvernatorului civil al
Basarabiei sau altor organe ţinutale sau regionale, a diferitelor categorii sociale din oraşe
şi târguri în anii 1812-1818 (Tabelul 5).

49
 Tabelul 5
Dinamica protestelor şi revendicărilor populaţiei
din oraşele şi târgurile Basarabiei în anii 1812-1818 *
Anii

Raportul,
1812-1813

În total
Oraşe,

în %
1813
1812

1814

1815

1816

1817

1818
târguri

Oraşe
Chişinău 1 - 8 11 5 3 - 1 29 22,5
Bender 1 - 10 1 1 1 - - 14 10,9
Ismail 1 - 5 1 2 2 - - 11 8,5
Hotin 1 - 8 - - - - - 9 7,0
Bălţi - - 3 2 1 3 - - 9 7,0
Akkerman 1 - 4 1 - - - - 6 4,7
În total 5 - 38 16 9 9 - 1 78 60,5
În % 6,4 - 48,7 20,5 11,5 11,5 - 1,3 100,0 -
Târguri
Chilia 1 - 4 - - 2 - - 7 5,4
Orhei 1 3 - 1 - 2 - - 7 5,4
Reni - - 1 2 - 2 - 1 6 4,7
Leova - - 1 2 - 3 - - 6 4,7
Raşcov - - 3 3 - - - - 6 4,7
Teleneşti - 2 - - 2 - 1 1 6 4,7
Briceni - - - - 1 - 2 2 5 3,9
Făleşti - - 1 1 - 2 - - 4 3,1
Soroca - - 2 1 - - - - 3 2,3
Căuşeni - - - - 1 - - - 1 0,8
În total 2 5 12 10 4 11 3 4 51 39,5
În % 3,9 9,8 23,5 19,6 7,8 21,6 5,9 7,8 100,0 -
În total 7 5 50 26 13 20 3 5 129 100,0
În % 5,4 3,9 38,8 20,2 10,1 20,2 2,3 3,9 100,0 -

*
Tabelul a fost alcătuit în baza aceloraşi izvoare ca şi Tabelul 2.

Nu punem în discuţie anul acordării statutului de oraş sau târg diferitelor localităţi
din Basarabia, sau problema privind statutul acestora la momentul anexării teritoriului
dintre Prut şi Nistru la Imperiul Rus. Am reieşit din statistica oficială de la 1828 care
acordă statutul de oraş doar pentru 6 localităţi: Chişinău, Hotin, Bălţi, Bender, Ismail
şi Akkerman17.
Datele Tabelului 5 denotă că din cele 129 de plângeri şi reclamaţii adresate
guvernatorului civil al Basarabiei sau altor instituţii regionale 78 (sau 60,5%) au fost
înaintate de orăşeni şi doar 51 (sau 39,5%) de locuitorii târgurilor. De remarcat că 54
(sau 41,9%) plângeri au fost înaintate de locuitorii oraşelor Chişinău, Bender şi Ismail,
fapt ce poate fi explicat mai mult luându-se în calcul situaţia economică şi
administrativă a acestor oraşe. Cât priveşte plângerile adresate de locuitorii târgurilor,
de menţionat că atunci ele s-au repartizat aproape egal, au fost destul de puţine la

50
număr şi au variat de la o plângere în târgul Căuşeni până la 7 în târgurile Chilia şi
Orhei.

51
 Înainte de a trece la analiza protestelor şi revendicărilor populaţiei din Basarabia în
a doua perioadă – 1819-1828, să facem, ca şi în cazul primei perioade (1812-1818), o
analiză succintă a regiunii din punct de vedere administrativ, a suprafeţei ţinuturilor, a
numărului total de locuitori şi a caselor de locuit, a structurii sociale a populaţiei.
Drept izvor au servit datele statistice inedite depistate din materialele referitoare la
raportul guvernatorului Basarabiei pentru anul 182818.
Conform Regulamentului organizării administrative a Basarabiei din 29 aprilie
1818, în Basarabia în locul celor 9 ţinuturi au fost instituite doar 6 – Hotin, Iaşi,
Orhei, Bender, Ismail şi Akkerman19. Datele sistematizate în Tabelul 6 dau o
caracteristică succintă a suprafeţei ţinuturilor, a numărului total de locuitori după sex
şi a numărului caselor de locuit din Basarabia în anul 1828, ceea ce permite să ne
familiarizăm mai uşor cu dinamica protestelor şi revendicărilor populaţiei din perioada
respectivă.
Aşadar, potrivit datelor ce formează Tabelul 6, suprafaţa ţinuturilor Basarabiei la
1828 constituia 4087530 desetine 1435 stânjeni de pământ, inclusiv: 819987 desetine
1322 stânjeni (20,1%) în ţinutul Ismail, 819209 desetine 800 stânjeni (20%) – în
ţinutul Iaşi, 773385 desetine 1585 stânjeni (18,9%) – în ţinutul Akkerman, 680293
desetine 1800 stânjeni (16,6%) – în ţinutul Orhei, 511817 desetine 278 stânjeni
(12,5%) – în ţinutul Bender şi 482837 desetine 450 stânjeni (11,8%) în ţinutul
Hotin. Prin urmare, împărţirea administrativ-teritorială efectuată în baza
Regulamentului din 29 aprilie 1818 a fost însoţită de schimbări esenţiale în
delimitarea teritorială a ţinuturilor.

52
 Tabelul 6
Suprafaţa ţinuturilor, numărul locuitorilor şi numărul caselor de locuit
în Basarabia în anul 1828*
Suprafaţa
Numărul locuitorilor Numărul caselor de locuit
Ţinuturile ţinuturilor
sex sex în de de în
desetine stânjeni în % în %
masculin feminin total piatră lemn total
Hotin 482837 450 61995 55539 117534 29,3 24 23063 23087 26,1
Iaşi 819209 800 52630 49387 102017 25,4 103 23009 23112 26,1
Orhei 680293 1800 61332 52822 114154 28,4 158 26407 26565 30,0
Bender 511817 278 21399 17942 39341 9,8 10 8357 8367 3,5
Akkerman 773385 1585 10970 9567 20537 5,1 344 4942 5286 6,0
Ismail 819987 1322 4217** 3917** 8134** 2,0 - 2000 2000 2,3
În total 4087530 1435 212543 189174 401717 100,0 639 87779 88417 100,0

*
ANRM, F. 2, inv. 1, d. 1199, Tabelul A II, f. 63.
**
Fără colonişti.
Din punctul de vedere al numărului populaţiei, fără a intra în polemici referitor la
veridicitatea acestuia, vom menţiona că la 1828 Basarabia avea o populaţie de 401717
de locuitori (fără coloniştii din ţinutul Ismail), inclusiv: 212543 (52,9%) sex masculin
şi 189174 (47,9%) sex feminin. De remarcat că cea mai mare densitate a populaţiei
era în ţinuturile de nord ale Basarabiei: 117534 de locuitori în ţinutul Hotin, care avea
cea mai mică suprafaţă de teritoriu, inclusiv: 60995 (52,7%) sex masculin şi 55539
(47,3%) sex feminin; în ţinutul Orhei – 114154 de locuitori, inclusiv: 61332 (53,7%)
sex masculin şi 52822 (46,3%) sex feminin; în ţinutul Iaşi – 102017 de locuitori,
inclusiv: 52630 (51,6%) sex masculin şi 49387 (48,4) sex feminin. În celelalte 3
ţinuturi – Bender, Akkerman şi Ismail, deşi acestora le revenea 51,5% din teritoriu,
locuiau doar 16,9% din numărul total al populaţiei (fără coloniştii din ţinutul Ismail).
În ce priveşte numărul caselor de locuit, situaţia e cam aceeaşi. La 1828, în cele 6
ţinuturi ale Basarabiei erau înregistrate 88417 case de locuit, inclusiv: 639 (0,7%) de
piatră şi 87779 (99,3%) de lemn. Ca şi în cazul populaţiei, cel mai mare număr de
case erau înregistrate în cele 3 ţinuturi de nord ale Basarabiei – Hotin, Iaşi şi Orhei –
72764 (82,3%) de case, inclusiv: 26565 de case în ţinutul Orhei: dintre care 158
(0,6%) de piatră şi 26407 (99,4%) de lemn; 23112 – în ţinutul Iaşi, dintre care 103
(0,4%) de piatră şi 23009 (99,6%) de lemn şi 23087 de case în ţinutul Hotin, dintre
care 24 (0,1%) de piatră şi 23063 (99,9%) de lemn. Celorlalte 3 ţinuturi – Bender,
Akkerman şi Ismail, le revenea doar 15653 (17,7%) din numărul total de case.
O situaţie similară poate fi observată şi referitor la dinamica populaţiei (a se vedea
Tabelul 7). În 1828, din categoriile de bază ale populaţiei din Basarabia făceau parte
dvorenii (boierii) care se împărţeau în dvoreni cu moşii, dvoreni fără de moşii şi
dvoreni personali20, după care urma clerul care, la rândul său, se împărţea în slujitori
bisericeşti, călugări şi protopopi, ţăranii care şi ei se divizau în ţărani de stat, ţărani
moşiereşti, colonişti străini etc. şi orăşenii. Deşi datele statistice de la 1828 nu reflectă
absolut veridic situaţia din Basarabia, ele ne redau un tablou schematic al principalelor
categorii sociale din regiune.

53
54
Tabelul 7
*
Numărul populaţiei din Basarabia în anul 1828

Dvoreni Clerul Ţărani

(familii) (familii) (familii)
Săraci

străini

Şleahtici
Colonişti

Ţinuturile De stat

În total
În total
În total

Slujitori
(Familii)

Personali

Cu moşii
Călugări
bisericeşti
Protopopi
Moşiereşti

(Persoane)
(Persoane)

Fără de moşii
Raprtul, în %
Raprtul, în %
Raprtul, în %

Familii
Burlaci

Hotin 38 11 5 54 7,6 14 582 39 17 638 17,4 22809 - - 22809 24,7 - -

Iaşi 61 35 215 311 43,7 20 849 113 17 999 27,2 22572 - 4200 26772 28,9 - 86
Orhei 94 95 110 299 42,0 67 1126 346 22 1494 40,7 25481 - 1254 26735 28,9 - 325
Bender 4 7 19 30 4,2 12 326 - 7 333 9,1 7722 458 - 8180 8,8 - -
Akkerman - 5 4 9 1,3 4 121 - 4 125 3,4 4784 1177 - 5961 6,4 1566 -
Ismail 3 - 6 9 1,3 1 78 - 3 81 2,2 1884 139 - 2023 2,2 5799 -
În total 200 153 359 712 100,0 118 3082 518 70 3670 100,0 85252 1774 5454 92480 100,0 7365 411

*
ANRM, F. 2, inv. 1, d. 1199, Tabelul A II, f. 63.
 La 1828 în Basarabia existau 712 familii boiereşti (sau dvoreneşti): 200 (28,1%) de
boieri cu moşii, 15321 (21,5%) fără de moşii şi 359 (50,4%) de dvoreni personali. Este
semnificativ faptul că majoritatea familiilor boiereşti din Basarabia – 610 (85,7%) erau
concentrate în două ţinuturi – Iaşi şi Orhei. Acestor două ţinuturi le revenea un număr de
155 (77,5%) boieri cu moşii, de 130 (85%) boieri fără de moşii şi de 325 (90,5%) dvoreni
personali. Urmează de menţionat că din numărul total de boieri cu moşii şi fără de moşii
erau încadraţi în serviciu doar 28: în Chişinău – 11, în Hotin – 4, în Bălţi – 4, în Bender –
3, în Akkerman – 3, în Ismail – 2 şi în serviciul statului o persoană22. Referitor la ceilalţi
690 boieri care locuiau în ţinuturi şi 334 – în oraşe şi care nu au fost înscrişi în registrele
genealogice, izvorul indică că aceştia se aflau în afara serviciului23. Din categoria acestei
clase mai făceau parte şi 118 persoane de şleahtici.
Un loc aparte în ierarhia socială îi revenea, cum şi era de aşteptat, clerului. În 1828
în Basarabia erau înregistraţi 3670 reprezentanţi ai acestei stări sociale: 3082 (84%)
slujitori bisericeşti, 518 (14,1%) – călugări şi 70 (1,9%) – protopopi. Un loc deosebit
deţine clerul în ţinuturile Iaşi şi Orhei, aceştia constituind un număr de 2493 (67,9%)
de persoane: 1494 (40,7%) în ţinutului Orhei şi 999 (27,2%) în ţinutului Iaşi, după
care urma ţinutul Hotin cu 638 (17,4%) de persoane.
Celorlalte 3 ţinuturi – Bender, Akkerman şi Ismail, le revenea doar 539 (14,7%)
din numărul total de clerici. Este semnificativ faptul că slujitorii bisericeşti – 2557
(83%) şi călugării – 459 (83%) erau concentraţi în cele 3 ţinuturi din centrul şi nordul
Basarabiei – Orhei, Iaşi şi Hotin.
Şi mai evidentă este repartizarea pe ţinuturi a categoriilor ţărăneşti. La 1828, în
Basarabia existau 92480 familii de ţărani, inclusiv: 85252 (92,1%) familii de ţărani de
stat, 1774 (1,9) familii de burlaci, 5454 (5,6%) familii de ţărani moşiereşti24, 7365
familii de colonişti, care, însumsţi la numărul total de ţărani, constituiau 7,7% şi 411
de oameni săraci. În categoria ţăranilor de stat intrau ţăranii liberi care plăteau
impozite în folosul statului. În această categorie socială mai erau incluşi clasa
privilegiată a boiernaşilor, mazilii şi ruptaşii, care constituiau 3464 familii: în ţinutul
Orhei – 2078 familii, Iaşi – 965, Hotin – 222, Bender – 164, Ismail – 26 şi în ţinutul
Akkerman – 9 familii25. Deci, conform acestor date, care sunt departe de a fi exacte, în
ţinuturile Basarabiei existau cca 100 mii familii de ţărani. Cel mai mare număr de
ţărani era concentrat în ţinuturile Iaşi – 26772 (28,9%), Orhei – 26735 (28,9%) şi
Hotin – 22809 (24,7%) familii de ţărani.
Datele Tabelului 7 urmează a fi completate cu informaţiile privind numărul
populaţiei din oraşele Basarabiei la 1828, care n-au fost incluse în tabelul nominalizat
(a se vedea Tabelul 8).
Aceste date includ informaţii despre numărul populaţiei din oraşele Chişinău,
Ismail, Akkerman, Bender, Bălţi şi Hotin. Datele Tabelului 8 demonstrează că în cele
6 oraşe ale Basarabiei era înregistrat un număr de 344 de dvoreni, inclusiv: 126
(37,7%) în oraşul Chişinău, 165 (49,4%) – în Ismail, 13 (3,9%) – în Akkerman, 23
(6,9%) – în Bender, 4 (1,2%) – în Bălţi şi 3 (0,9%) în oraşul Hotin. Ceva mai mic era
numărul slujitorilor bisericeşti. Din cei 130 de clerici 73 (56,2%) îşi ţineau serviciul
divin în Chişinău, 20 (15,4%) – în Akkerman, 12 (9,2%) – în Ismail şi câte 7 (5,4%)
în oraşele Bălţi şi Hotin.

55
56
Tabelul 8
Numărul populaţiei din oraşele Basarabiei la 1828*

Numărul de locuitori*** Mica burghezie

Oraşele
muncă

internă

breslaşi
slujitori

Dvoreni
Clerul**
În %
Familii

În total
Funcţionari,

Meşteşugari,

Burlaci****

Sex feminin

Sex masculin
Stări neangajate în
Poliţia şi pompierii

Militari pentru paza

Chişinău 126 73 15627 15724 3 1351 43,2 4361 719 1585 402 1637 31 102
Ismail 165 12 6480 5318 1 1798 16,3 2320 - 315 60 138 407 20
Akkerman 13 20 7818 4758 1 2576 17,3 2403 1762 296 51 184 43 15
Bender 23 11 3700 2627 6327 8,7 1410 28 80 44 166 18 12
Bălţi 4 7 1947 1710 3657 5,0 870 - 73 60 176 12 8
Hotin 3 7 3400 3380 6780 9,4 1633 - 337 64 164 - 8
În total 334 130 38972 33517 72489 100,0 12997 2509 2686 681 2465 511 165

* ANRM, F. 2, inv. 1, d. 1199, Tabelul A I, f. 64.

** În numărul clerului au fost incluúi doar slujitorii bisericeúti. Nu au fost incluúi 4 călugări.
*** Tabelul nu indică numărul negustorilor, din considerentul că în Basarabia nu era aplicată structura de ghildă úi cu comerĠul puteau să se
ocupe toĠi orăúenii.
**** Probabil, numărul burlacilor pentru oraúul Akkerman este eronat.
 Prezintă interes numărul total al locuitorilor oraşelor Basarabiei la 1828. Din
numărul total de 72489 de persoane 38972 (53,8%) erau de sex masculin şi 33517
(46,2%) – de sex feminin. Constatăm că cel mai mare număr al populaţiei – 31315
(43,2%) îi revenea capitalei, oraşului Chişinău, după care urmau oraşul Akkerman cu
12576 (17,3%) de locuitori, Ismailul – cu 11798 (16,3%), Hotinul – cu 6780 (9,4%),
Benderul – cu 6327 (8,7%) şi oraşul Bălţi cu 3657 (5%) de locuitori.
Un rol important în mediul urban îi revenea micii burghezii. La 1828 în oraşele
Basarabiei erau înregistrate 12997 familii de mici-burghezi şi 2509 familii de burlaci:
4361 (33,6%) erau concentrate în Chişinău, 2320 (17,9%) – în Ismail, 2403 (18,5%) –
în Akkerman, 1410 (10,8%) – în Bender, 1633 (12,6%) în oraşul Hotin.
În oraşele Basarabiei mai erau înregistraţi 2686 de meşteşugari şi breslaşi, 681
funcţionari, 2464 militari pentru paza internă, 511 persoane neangajate în câmpul
muncii şi 165 poliţişti şi pompieri (repartizarea detaliată pe oraşe a se vedea Tabelul 8).
Această caracteristică succintă a Basarabiei din punct de vedere economic, social şi
demografic la 1828 urmează să ne ajute la înţelegerea mai obiectivă a acelor contradicţii de
ordin social care au avut loc în anii 1819-1828 şi să pătrundem mai adânc în esenţa
plângerilor şi reclamaţiilor înaintate de diferite categorii sociale guvernatorului civil al
Basarabiei sau altor instituţii regionale în această perioadă de timp.
Înainte de a purcede la analiza protestelor şi revendicărilor populaţiei din Basarabia
în cea de-a doua perioadă – anii 1819-1828, urmează să constatăm că, deşi această
perioadă va vi de durată parţial mai mare (10 ani), spre deosebire de prima (6,5 ani),
numărul manifestărilor va fi cu mult mai mic şi constituia doar 475 de adresări,
plângeri, cereri, revolte, reclamaţii etc., sau 31,6% din numărul lor total.
Să analizăm dinamica protestelor şi revendicărilor populaţiei din Basarabia, conform
principalelor forme de manifestare, în anii 1819-1828 (Tabelul 9), de la adoptarea
Regulamentului din 1818 şi până la lichidarea în 1828 a autonomiei Basarabiei.
Prin urmare, se schimbă ponderea şi locul unor forme de proteste şi revendicări:
rămân constante, deşi se micşorează la număr, revoltele împotriva abuzurilor
moşierilor, ispravnicilor, arendaşilor, concesionarilor etc.; plângerile împotriva
abuzurilor militarilor ruşi se schimbă de pe locul trei pe locul doi şi cresc numeric;
mişcarea haiducească sau numărul de atacuri tâlhăreşti asupra diferitelor gospodării se
schimbă de pe ultimul loc, în prima perioadă, pe locul al patrulea şi cresc numeric;
prestaţiile, impozitele şi dările exagerate trec pe locul al treilea, dar se micşorează
ponderea lor comparativ cu prima perioadă; se micşorează numărul reclamaţiilor legate
de abuzurile administraţiei regionale şi ale funcţionarilor ruşi etc.
Micşorarea numărului de proteste şi revendicări ale populaţiei în anii 1819-1828
comparativ cu perioada precedentă poate fi lămurită nu doar datorită consolidării
poziţiilor administraţiei imperiale în teritoriul nou-anexat, adoptării unui şir de acte
normative care asigurau anumite garanţii stărilor sociale, instituirii cordonului
sanitaro-vamal la Prut şi Dunăre etc., dar şi aplicării măsurilor mai aspre privind
reglementarea relaţiilor dintre diferite stări sociale şi a metodelor de constrângere mai
dure faţă de persoanele care nu se supuneau. Considerăm că dacă la început multe
plângeri şi reclamaţii nimereau spre soluţionare direct în adresa guvernatorului, apoi
ulterior, în special după adoptarea Regulamentului organizării administrative a

57
regiunii Basarabia din 29 aprilie 1818, multe din aceste plângeri erau îndreptate
diferitelor departamente guvernamentale, care aveau în competenţă soluţionarea
acestor probleme etc.
Tabelul 9
Dinamica protestelor şi revendicărilor populaţiei din Basarabia,
conform principalelor forme de manifestare, în anii 1819-1828*
Formele de protest şi revendicări

interiorul Basarabiei şi peste Nistru

Abuzurile moşierilor, ispravnicilor

Refugierea ţăranilor în Moldova

regionale şi a funcţionarilor ruşi

arendaşilor, concesionarilor etc.

Fuga şi strămutarea ţăranilor în

Restricţii în comerţul interior

prejudicii aduse moşierilor
Abuzurile militarilor ruşi

Abuzurile administraţiei
Revolte făţişe, daune şi
Mişcarea haiducească,
Prestaţii, impozite,

Raportul, în %
atacuri tâlhăreşti
dări exagerate

de peste Prut

În total
şi exterior
Ţinuturile

Hotin 31 17 12 1 8 - - 2 3 74 15,5
Iaşi 47 13 20 4 2 4 1 1 1 93 19,5
Orhei 56 20 9 13 3 3 - 1 1 106 22,2
Bender 26 15 7 3 1 3 - 1 - 56 11,7
Ismail 44 19 12 11 8 4 9 3 3 113 23,7
Akkerman 13 4 5 6 1 4 - 1 1 35 7,3
În total 217 88 65 38 23 18 10 9 9 477 100,0
În % 45,5 18,4 13,6 8,0 4,8 3,8 2,1 1,9 1,9 100,0 -
*
Tabelul a fost alcătuit în baza aceloraşi izvoare ca şi Tabelul 2.

58
 Este semnificativ faptul că, similar primei perioade, din cele 477 de proteste şi
revendicări ale populaţiei din Basarabia care au avut loc în această perioadă de timp
113 (23,7%) au revenit ţinutului Ismail, după care urma ţinutul Orhei cu 106
(22,2%) din numărul protestelor, Iaşi – cu 93 (19,5%), Hotin – cu 74 (15,5%),
Bender – cu 56 (11,7%) şi ţinutul Akkerman – cu 35 (7,3%) proteste.
Prin urmare, spre deosebire de prima perioadă, când ţinutului Orhei îi revenea mai
mult de jumătate din numărul total al protestelor şi revendicărilor populaţiei din
Basarabia, în această perioadă numărul protestelor nu este atât de nuanţat şi, evident,
nu se observă o disproporţie atât de mare.
Acelaşi izvor ne permite să determinăm dinamica protestelor şi revendicărilor
populaţiei din Basarabia care au avut loc în această perioadă de timp cronologic pe
fiecare ţinut în parte (Tabelul 10).
Tabelul 10
Dinamica protestelor şi revendicărilor populaţiei din Basarabia,
conform principalelor forme de manifestare, în anii 1819-1828*

Ţinuturile

Raportul,
În total
Akkerman

în %
Anii
Bender

Ismail
Hotin

Orhei
Iaşi

1819 3 3 15 4 19 5 49 10,3
1820 48 70 61 22 30 15 246 51,6
1821 5 6 - - 6 1 18 3,8
1822 6 2 2 4 10 2 26 5,5
1823 9 8 14 18 30 8 87 18,2
1824 1 1 2 1 2 1 8 1,7
1825 1 - 8 5 16 1 31 6,5
1826 1 1 - 2 - 2 6 1,3
1827 - - 2 - - - 2 0,4
1828 - 2 2 - - - 4 0,8
În total 74 93 106 56 113 35 477 100,0
În % 15,5 19,5 22,2 11,7 23,7 7,3 100,0 -
*
Tabelul a fost alcătuit în baza aceloraşi izvoare ca şi Tabelul 2.

Datele Tabelului 10 demonstrează că, similar primei perioade, majoritatea

protestelor şi revendicărilor populaţiei din Basarabia în anii 1819-1828 au fost
înaintate în primii ani. Astfel, numai în timp de doi ani (1819-1820) în Basarabia au
fost prezentate 295 (61,9%) de proteste şi revendicări din numărul lor total. Dar, spre
deosebire de prima perioadă, diferenţa dintre numărul protestelor şi revendicărilor nu
este atât de mare, deşi se observă prevalarea în acest sens a ţinuturilor Ismail cu 113
(23,7%) şi Orhei cu 106 (22,2%) de plângeri. Celorlalte 4 ţinuturi le-au revenit 258
(54,1%) de plângeri. Prin urmare, ca şi în prima perioadă, deşi ponderea acestor 4
ţinuturi este mult mai mare, numărul protestelor şi revendicărilor populaţiei din aceste
ţinuturi ale Basarabiei nu diferă cu mult unul faţă de altul şi variază între 93 (19,5%) –
în ţinutul Iaşi şi 35 (7,3%) – în ţinutul Akkerman.

59
 Ca şi în anii precedenţi, o povoară destul de grea pentru locuitorii Basarabiei o
constituia încartiruirea. La 15 martie 1819, locuitorii satului Hânceşti, ţinutul Orhei, se
plâng guvernatorului civil al Basarabiei împotriva încartiruirii, care le aduce mari prejudicii
materiale. Prejudiciile cauzate locuitorilor erau atât de grave, încât guvernatorul civil al
Basarabiei a dat dispoziţie de a-i elibera pe locuitorii acestui sat de încartiruire26. La 24
martie 1820, ţăranii din satul Ţiganca, ţinutul Ismail, se plâng guvernatorului civil al
Basarabiei împotriva militarilor care erau încartiruiţi de mai mult timp în satul lor.
Ispravnicul scrie că, fiind peste măsură asupriţi de aceştia, „...locuitorii au întreprins mai
multe tentative de a fugi peste hotare”27. Un alt exemplu este cel al locuitorilor din
localitatea Otaci, ţinutul Hotin, care la 10 aprilie 1820 se adresează guvernatorului civil al

60
Basarabiei cu rugămintea „…să-i scutească de încartiruire şi de obligaţia de a asigura cu cai
transportarea militarilor care trec prin localitate şi cer să i se acorde localităţii statut de
târguşor, pentru a se putea ocupa cu comerţul”28.
Deseori, pentru a linişti spiritele, administraţia regională dădea dispoziţie de a li se
elibera ţăranilor şi orăşenilor recipise care confirmau că aceştia au livrat alimente
militarilor şi că pentru produse li s-a plătit. La 26 august 1822 ţăranii din diferite
localităţi ale ţinutului Bender se plâng rezidentului plenipotenţiar al Basarabiei,
generalului I.N. Inzov, împotriva comandanţilor regimentelor Kamceatka, Ohotsk şi
al cazacilor de pe Don, care nu le-au plătit pentru alimentele furnizate. Rezidentul a
dat dispoziţie ca ţăranilor să li se elibereze recipise pentru alimentele livrate29.
Locuitorii satelor şi oraşelor pe unde treceau drumurile militare, de poştă sau
comerciale sufereau din cauza abuzurilor militarilor ruşi. Drept exemplu, în acest sens,
serveşte plângerea din 5 ianuarie 1823 a comunităţii creştinilor din oraşul Bender
adresată guvernatorului civil al Basarabiei, în care aceştia scriu că, „...deoarece prin
Bender trece drumul principal, locuitorii acestui oraş sunt permanent asupriţi de
comandamentul cetăţii, care îi impune să ajute armata la transportarea muniţiilor,
furajelor, proviziilor şi ostaşilor”30. La 13 aprilie 1823, ţăranii din satele Zaim,
Căuşeni, Sălcuţa şi Batâr, ţinutul Bender, se plâng guvernatorului civil al Basarabiei că
„…sunt impuşi să aprovizioneze armata cu furaje”31.
Sporirea prestaţiilor locale, în general, şi a celor pentru întreţinerea armatei ruse de
ocupaţie, în special, o atestă mai multe documente. La 6 aprilie 1823, comunitatea
negustorilor din Ismail se plânge guvernatorului civil al Basarabiei „...că prestaţiile
orăşeneşti s-au dublat în comparaţie cu anii precedenţi. Acelaşi lucru se poate spune şi
despre încartiruirea militarilor şi întreţinerea spitalului militar”32.
Prezintă interes dinamica protestelor şi revendicărilor populaţiei în ţinutul Ismail,
unde au avut loc cele mai numeroase plângeri, conform principalelor forme de
manifestare a nemulţumirii din această perioadă (Tabelul 11).
Faptul că ţinutul Ismail se situează pe locul doi în ce priveşte diversitatea formelor
de protest manifestate se lămureşte prin creşterea treptată a importanţei portului Ismail
ca arteră comercială fluvială şi maritimă principală a Basarabiei, pe de o parte, şi,
respectiv, prin încadrarea gospodăriilor moşiereşti şi ţărăneşti în relaţiile de piaţă.
Respectiv, are loc majorarea boierescului şi a altor prestaţii care, la rândul lor,
determină creşterea numărului de plângeri.
Încheierea convenţiei ruso-turce din 1817, conform căreia braţul Dunării ce
deschide accesul în porturile Ismail şi Reni a trecut la Rusia, ridică prestigiul Ismailului
ca port comercial. Portul Ismail a nimerit în vizorul administraţiei imperiale ruse care
preconiza să acorde anumite privilegii acestui port33. Motivul principal din care
portului Ismail se intenţiona de a i se acorda unele privilegii a fost dorinţa de a stimula
comerţul la gurile Dunării, de a intensifica circulaţia intensă de mărfuri în zonă, astfel
ca să satisfacă necesităţile pieţei interne basarabene, compensând prin aceasta lipsa unei
industrii proprii dezvoltate, dar mai ales urmărindu-se scopul de a crea un mediu
propice valorificării depline a produselor autohtone, în primul rând a celor agricole,
cererea lor fiind în continuă creştere pe piaţa externă. Prin aceste măsuri, ţarismul
tindea să lichideze, pe cât va fi posibil, rivalitatea agasantă din partea porturilor
româneşti Galaţi şi Brăila.
61
 Tabelul 11
Dinamica protestelor şi revendicărilor populaţiei din ţinutul Ismail,
conform principalelor forme de manifestare, în anii 1819-1828*
Formele de protest şi revendicări
Abuzurile moşierilor, ispravnicilor

regionale şi ale funcţionarilor ruşi

Prestaţii, impozite, dări exagerate

Revolte făţişe, daune şi prejudicii

Refugierea ţăranilor în Moldova

arendaşilor, concesionarilor etc.

Exod, strămutări în interiorul

Restricţii în comerţul interior

Basarabiei şi peste Nistru
Abuzurile militarilor ruşi

Abuzurile administraţiei
Mişcarea haiducească,

Raportul, în %
aduse moşierilor
atacuri tâlhăreşti

de peste Prut

şi exterior

În total
Anii**

1819 6 8 3 - - - - 1 1 19 16,8
1820 10 5 - 5 2 2 4 1 1 30 26,5
1821 - - - - 5 - 1 - - 6 5,3
1822 5 - 1 - - 2 - 1 1 10 8,8
1823 13 4 2 6 1 - 4 - - 33 26,5
1824 - - 2 - - - - - - 2 1,8
1825 10 2 4 - - - - - - 16 14,2
În total 44 19 12 11 8 4 9 3 3 113 100,0
În % 38,9 16,8 10,6 9,7 7,1 3,5 8,0 2,7 2,7 100,0 -
*
Tabelul a fost alcătuit în baza aceloraşi izvoare ca şi Tabelul 2.
**
Date pentru anii 1826-1828 lipsesc.

Autorităţile locale care insistau asupra acestor privilegii scriau că, „…Ismailul dispune
de importante avantaje, determinate de condiţiile naturale, pentru întemeierea în el a celui
mai important port din regiune…, că acolo s-au aşezat cu traiul oameni foarte înstăriţi care
62
se ocupă cu negoţul. Comerţul s-a stabilit aici deja câţiva ani în urmă şi a crescut în aşa
măsură, încât – în condiţii favorabile – din Ismail ieşeau în mare până la 400 de corăbii cu
încărcătură pe an”34. Şi nu numai din aceste considerente. Autorităţile locale scriau că „…
acest port a fost ales de către negustorii înşişi, ţinându-se cont de aşezarea lui avantajoasă.
Aceştia au organizat din bani proprii şi carantina şi promit să mai doneze sume importante
pentru instituţiile de utilitate publică”35.
Prin urmare, interesul economic al cercurilor comercial-industriale, al moşierilor,
coloniştilor şi al diferitelor categorii de ţărani antrenaţi în relaţiile de piaţă şi legaţi de
acest port vor avea şi o anumită tangenţă cu creşterea numărului de proteste şi
revendicări ale populaţiei din acest ţinut.
Un interes deosebit prezintă plângerile, reclamaţiile, adresările de protest pe numele
guvernatorului civil sau altor organe ţinutale sau regionale ale diferitelor categorii
sociale din oraşele şi târgurile Basarabiei în anii 1819-1828 (Tabelul 12).
Tabelul 12
Dinamica protestelor şi revendicărilor populaţiei
din oraşele şi târgurile Basarabiei în anii 1819-1828 *
Anii**

În total
Oraşe,

În %
târguri***
1819

1820

1821

1822

1823

1824

1825

1826
Oraşe
Chişinău 2 16 - 1 2 1 1 1 24 21,1
Ismail 2 1 - 6 1 - 3 - 13 11,4
Bender - 1 - 3 4 - - 1 9 7,9
Bălţi - 5 1 1 1 - - - 8 7,0
Akkerman 3 3 1 - - - - - 7 6,1
Hotin - 3 - 1 - - - 1 5 4,4
În total 7 29 2 12 8 1 4 3 66 57,9
În % 10,6 43,9 3,0 18,2 12,1 1,5 6,1 4,5 100,0 -
Târguri
Otaci 1 8 - - 2 - - - 11 9,6
Chlia 3 3 - - 1 - 2 - 9 7,9
Reni 2 2 - - 1 1 - - 6 5,3
Lipcani - 3 - 1 1 - - - 5 4,4
Soroca - 2 2 - - - - - 4 3,5
Briceni - 1 1 1 - 1 - - 4 3,5
Orhei 1 1 - - - - - - 2 1,8
Căuşeni - 2 - - - - - - 2 1,8
Teleneşti - - - - 2 - - - 2 1,8
Făleşti - 1 - - - - - - 1 0,9
Leova - 1 - - - - - - 1 0,9
Sculeni - 1 - - - - - - 1 0,9
În total 7 25 3 2 7 2 2 - 48 42,1
În % 14,6 52,1 6,3 4,2 14,6 4,2 4,2 - 100,0 -
În total 14 54 5 14 15 3 6 3 114 100,0
În % 12,3 47,4 4,4 12,3 13,2 2,6 5,3 2,6 100,0 -
*
Tabelul a fost alcătuit în baza aceloraşi izvoare ca şi Tabelul 2.
**
Date pentru anii 1827-1828 lipsesc.
***
În Tabel, în categoria târgurilor au fost incluse doar acele localităţi, care erau indicate în
document cu noţiunea de târg sau târguşor (местечко).
63
 Datele Tabelului 12 demonstrează că, spre deosebire de perioada precedentă, în
această perioadă a fost înregistrat aproximativ acelaşi număr de plângeri – 114, inclusiv
66 (57,9%) în cele 6 oraşe şi 48 (42,1%) în cele 12 târguri ale Basarabiei. De remarcat
faptul că 37 (56,1%) din plângerile adresate de orăşeni au revenit locuitorilor din
Chişinău şi Ismail.

64
 Drept exemplu ne poate servi plângerea comunităţii sârbilor din oraşul Chişinău
(12 familii) care se adresează la 11 mai 1819 guvernatorului civil al Basarabiei cu
rugămintea să-i elibereze de cărăuşie, deoarece suferă mult din cauza prestaţiilor la care
sunt supuşi orăşenii, inclusiv încartiruirea (fiecare familie întreţine câte două
persoane); în plus, e primăvară şi toţi deţinătorii de loturi sunt ocupaţi la munci
agricole36. O plângere similară înaintează guvernatorului civil al Basarabiei la
9 octombrie 1820 şi comunităţile locuitorilor oraşului Chişinău (moldoveni, ruşi,
ucraineni, armeni, bulgari), care se plâng că suferă de pe urma încartiruirii, în special
revoltându-se împotriva şefilor comisiei de chirie, care „...repartizând militarii pe la
casele lor, le fac şi mai grea situaţia”37.
Prezintă interes dinamica plângerilor şi reclamaţiilor adresate de diferite categorii
sociale administraţiei locale şi celei ţinutale, diferitelor instituţii regionale ale
Basarabiei în anii 1812-1828 (Tabelul 13).
Datele inserate în Tabelul 13 ce însumează toate plângerile şi reclamaţiile depistate
în cele 1502 de documente, adresate guvernatorului civil sau altor instituţii regionale
ale Basarabiei, în care erau redate protestele şi revoltele diferitelor categorii sociale
împotriva moşierilor, ispravnicilor, arendaşilor de moşii, militarilor ruşi cantonaţi în
diferite localităţi etc., în întreaga perioadă de timp studiată, demonstrează că în prima
perioadă – 1812-1818 – din numărul total de 1026 de adresări, 535 (52,1%) au fost
înaintate de ţăranii moşiereşti, 206 (20,1%) – de răzeşi, 132 (12,9%) – de diferite
categorii de orăşeni – meşteşugari, negustori, mica burghezie etc., 46 (45,5%) – de
colonişti, 24 (2,3%) – de mazili, 6 (0,6%) – de ruptaşi şi o plângere (0,1%) – de
ţigani. Prin urmare, ţăranii, coloniştii şi orăşenii au înaintat pe numele guvernatorului
sau diferitelor instituţii regionale ale Basarabiei 950 de plângeri şi reclamaţii, sau
92,6% din numărul lor total. Aceasta demonstrează faptul că ponderea de bază a
tuturor prestaţiilor, impozitelor şi dărilor cădea anume pe umerii acestor stări sociale.
76 de plângeri, sau 7,4% din numărul lor total, dar de data aceasta de nesupunere sau
refuz de achitare a prestaţiilor şi impozitelor din partea ţăranilor, răzeşilor, coloniştilor
65
şi orăşenilor, au parvenit de la moşieri, arendaşi, de la administraţia locală şi cea
ţinutală, de la călăraşi, cazaci şi cler.
Tabelul 13
Dinamica plângerilor şi reclamaţiilor adresate de diferite categorii sociale,
instituţiile locale şi ţinutale guvernatorului civil al Basarabiei sau altor
instituţii regionale în anii 1812-1828*
Categoriile sociale, instituţiile locale şi ţinutale

Administraţiile

Administraţiile

În total
moşiereşti

Coloniştii

Orăşenii**

Arendaşii

wţinutale
Călăraşii
Ruptaşii

Moşierii

În %
Ţăranii

Ţiganii

Cazacii
Mazilii

Anii
Răzeşii

Clerul
locale
1812 22 - - - - - 5 - - 3 2 - - - 32 3,1
1812/13 131 42 - - 1 - 7 - - - - - - - 181 17,6
1813 86 52 - 6 13 - 53 8 6 - 3 6 - 2 235 22,9
1814 120 70 6 8 20 1 24 6 2 2 1 5 3 5 273 26,6
1815 58 20 - 3 7 - 12 3 - - - - - 1 104 10,1
1816 103 20 - 7 5 - 24 4 1 - 6 1 - 2 173 17,0
1817 11 2 - - - - 5 1 - - - - - - 19 1,9
1818 3 - - - - - 2 - - - 3 - - - 8 0,8
În total 554 206 6 24 46 1 132 22 9 5 15 12 3 10 1025 100,0
În % 52,1 20,1 0,6 2,3 4,5 0,1 12,9 2,1 0,9 0,5 1,5 1,2 0,3 1,0 100,0 -
1819 21 3 - 2 4 - 14 1 - - 3 - 1 - 49 10,1
1820 99 24 2 6 5 7 57 4 6 18 14 - 3 1 246 51,4
1821 12 - - - - - 3 2 - 1 - - - - 18 3,8
1822 11 - - - 1 - 13 - - 1 - - - - 26 5,5
1823 29 2 10 - - - 15 - - 8 23 - - - 87 18,7
1824 4 - - - - - 2 - - - 2 - - - 8 1,7
1825 20 - - - - - 9 - - - 2 - - - 31 6,5
1826 2 - - 1 - - 3 - - - - - - - 6 1,3
1827 2 - - - - - - - - - - - - - 2 0,2
1828 2 - - - - - - - - 1 1 - - - 4 0,8
În total 202 29 12 9 10 7 116 7 6 29 45 - 4 1 477 100,0
În % 42,3 6,1 2,5 1,9 2,1 1,5 24,3 1,5 1,3 6,1 9,4 - 0,8 0,2 100,0 -
În total 737 235 18 33 56 8 248 29 15 34 60 12 7 11 1502 -
În % 49,0 15,6 1,2 2,2 3,7 0,5 16,5 1,9 1,0 2,3 4,0 0,8 0,5 0,7 100,0 -

*
Tabelul a fost alcătuit în baza aceloraşi izvoare ca şi Tabelul 2.
**
În categoria orăşenilor a fost inclusă şi populaţia târgurilor.
Datele care caracterizează cea de-a doua perioadă – 1819-1828 – demonstrează că,
în condiţiile micşorării substanţiale a numărului de plângeri şi reclamaţii, ponderea
adresărilor ţăranilor, orăşenilor şi răzeşilor diferitelor instituţii regionale a rămas
constantă. Numărul total de 477 plângeri se repartizează astfel: 202 (42,3%) – de la
ţăranii moşiereşti, 116 (24,4%) – de la diferite categorii de orăşeni, 29 (6,1%) – de la
răzeşi, 13 (2,7%) – de la ruptaşi, 10 (2,1%) – de la colonişti, 9 (1,9%) – de la mazili şi
7 (1,5%) – de la ţigani. Este semnificativă majorarea ponderii protestelor şi
reclamaţiilor adresate de diferire categorii de orăşeni, ceea ce semnifică consolidarea
parţială a acestui element, în special a celui burghez, fapt demonstrat de noi şi în
lucrarea dedicată genezei şi evoluţiei burgheziei comerciale în Basarabia38.
66
 Dovadă a creşterii parţiale a nesupunerii şi împotrivirii ţăranilor şi orăşenilor
serveşte şi creşterea în a doua perioadă a adresărilor făcute de administraţiile locale: de
la 5 (0,5% ), în prima perioadă, la 29 (6,1%), în cea de-a doua perioadă, şi de
administraţiile ţinutale, respectiv: de la 15 (1,5%) la 45 (9,5%) de cazuri.
Prin urmare, analiza acestor 1502 de proteste şi revendici, depistate doar într-un singur
fond de arhivă, fondul 2 „Cancelaria Guvernatorului Basarabiei”, adresate de diferite
categorii sociale guvernatorului civil sau altor instituţii administrative regionale, pun la
îndoială câteva concluzii esenţiale expuse la timpul său de Ya.S. Grosul.
Primo. Numărul mare de plângeri adresate de ţărani şi orăşeni guvernatorului civil
într-o perioadă de timp atât de scurtă, aproximativ 16 ani (octombrie 1812 – noiembrie
1828), pun la îndoială teza expusă de Ya.S. Grosul că „…în primii 10-15 ani după
alipirea Basarabiei la Rusia, aici nu putea să ia amploare o luptă de masă a ţărănimii
împotriva regimului stabilit de ţarismul rus, cu atât mai mult că jugul feudal în timpul
dominaţiei otomane era cu mult mai greu”39. Diversitatea prestaţiilor la care a fost
impusă populaţia imediat după anexare şi numărul mare de plângeri adresate de diferite
categorii sociale ale populaţiei administraţiei regionale contestă această afirmaţie.
Secundo. Amplasarea pe locul al treilea în cadrul celor opt forme ale protestelor şi
revendicărilor populaţiei, în prima etapă, a plângerilor şi reclamaţiilor ţăranilor şi
orăşenilor împotriva abuzurilor militarilor ruşi cantonaţi în Basarabia, armatei ruse de
ocupaţie, iar în cadru celei de a doua perioadă – pe locul al doilea, în cadrul celor nouă
forme ale protestelor şi revendicărilor populaţiei (neluând în consideraţie plângerile
împotriva unor moşieri şi funcţionari ruşi), contestă teza expusă de Ya.S. Grosul că
„…mişcarea ţărănească în Basarabia nu a luat un colorit antinaţional rus, din simplul
considerent că aici, în deosebi în primii ani după alipirea la Rusia, erau puţini moşieri
ruşi, iar ţărănimea, în marea ei majoritate, a cunoscut asuprirea, în primul rând, din
partea proprietarilor funciari basarabeni, locali”40.
Tertio. Pare a fi tendenţioasă intenţia lui Ya.S. Grosul de a analiza numărul
plângerilor şi reclamaţiilor ţăranilor din Basarabia adresate administraţiei ţinutale,
regionale, guvernatorului general al Novorosiei şi Basarabiei şi chiar împăratului rus, în
baza a doar celor 265 de plângeri şi reclamaţii depistate pentru anii 1825-183541.
Număr, în opinia noastră, eronat, dacă luăm în calcul că în acest scop au fost cercetate
peste 16 fonduri de documente din Arhiva Naţională a Republicii Moldova. Ya.S.
Grosul, care a consultat fondul 2 „Cancelaria Guvernatorului Basarabiei” şi care ştia
destul de bine despre numărul mare al plângerilor ţăranilor şi orăşenilor adresate
guvernatorului civil al Basarabiei în primele decenii după anexarea provinciei la
Imperiul Rus (fapt demonstrat de el însuşi prin numeroasele exemple vizând perioada
1812-1828, pe care le aduce în lucrarea sa, a trecut conştient cu vederea determinarea
numărului de plângeri şi reclamaţii în această perioadă de timp42. Mai mult ca atât. În
varietatea plângerilor şi reclamaţiilor adresate de ţărani şi pe care le analizează autorul
nu s-a găsit loc nici pentru un exemplu care ar ilustra plângerile ţăranilor împotriva
militarilor ruşi, armatei ruse de ocupaţie cantonate pe teritoriul Basarabiei, moşierilor
şi funcţionarilor ruşi. Respectiv, de aici şi concluzia la care ajunge Ya.S. Grosul că în
primii 10-15 ani după anexare în Basarabia nu a luat amploare o luptă de masă a
ţărănimii împotriva regimului ţarist de ocupaţie, iar mişcarea ţărănească în Basarabia
nu a primit un colorit pronunţat antinaţional rus.

67
 Note:

Subiectul pus în discuţie în cadrul conferinţei a fost examinat în detalii de către autor în
studiul monografic: Cronica protestelor şi revendicărilor populaţiei din Basarabia (1812-1828). –
Chişinău: CE USM, 2007, vol. I (Protestele şi revendicărilor populaţiei din Basarabia (1812-
1828), 218 p., însoţit de culegerea de documente: Cronica protestelor şi revendicărilor populaţiei din
Basarabia (1812-1828) (În baza documentelor depozitate în Fondul 2 „Cancelaria Guvernatorului
Basarabiei”). – Chişinău: CE USM, 2007, Vol. II, 404 p. şi în articolul: Protestele şi revendicările
populaţiei din Basarabia în anii 1812-1828. – În: Tyragetia. Istorie. Muzeologie. Anuarul
Muzeului Naţional de Arheologie şi Istorie a Moldovei. Serie nouă. Vol. II (XVII), nr. 2. –
Chişinău, 2008, p. 43-64.
1
AISR, F. 1308, inv. 1, d. 8, f. 98; ANRM, F. 2, inv. 1, d. 62, p. I, f. 1 verso.
2
Despre aceste măsuri a se vedea mai detaliat: Valentin Tomuleţ, Suprimarea cordonului
sanitaro-vamal de la Nistru şi unificarea vamală a Basarabiei cu Rusia. – În: Analele Ştiinţifice
ale Universităţii de Stat din Moldova. Seria „Ştiinţe socioumane”. – Chişinău, 2000, vol. II,
p. 72-88; Idem, Aplicarea în Basarabia a structurii de ghildă din 14 noiembrie 1824. – În:
Frontierele spaţiului românesc în context european. – Oradea-Chişinău, 2008, p. 238-256;
Idem, Instituirea Administraţiei Speciale a oraşului Ismail şi rolul ei în evoluţia burgheziei
comerciale. – În: Tyragetia. Istorie. Muzeologie. Anuarul Muzeului Naţional de Arheologie şi
Istorie a Moldovei. Serie nouă. Vol. IV (XIX), nr. 2. – Chişinău, 2010, p. 163-176.
3
În limba rusă, documentul integral este intitulat Постановление пунктов об
обязанностях к владельцам вотчин царан или земледельцев Бессарабской области и о
правах в даче им от владельцев поземельных угодий как для самих, так и скота
их по силе журнала, заключенного в Бессарабском верховном Совете в 16 день
мая 1819 года, сходственно молдавским учреждениям. – Кишинев, 1819.
4
Valentin Tomuleţ, Cronica protestelor şi revendicărilor populaţiei din Basarabia (1812-1828). –
Chişinău, 2007, vol. I (Protestele şi revendicările populaţiei din Basarabia (1812-1828), p. 20.
5
Ibidem.
6
Valeriu Mutruc, Cu privire la evoluţia proprietăţii funciare în Basarabia în prima jumătate
a secolului al XIX-lea. – În: In memoriam professoris Mihail Muntean. Studii de istorie
modernă. – Chişinău, 2003, p. 112.
7
A consulta, în acest sens, lucrările cercetătorilor P.G. Dimitriev, Ya.S. Grosul, M.P.
Muntean, I. Meşceriuk, C.P. Krâjanovskaia şi E.M. Russev, E.I. Drujinina, F.Ia. Marşalkovschi
etc. Tematica acestor lucrări a se vedea în: Istoria, arheologia, etnografia Moldovei. Indice al
literaturii sovietice. Vol. I. 1918-1968. – Chişinău, 1973, p. 100-105, 111-118; Vol. II. 1969-
1980. – Chişinău, 1982, p. 121-124, 127-131.
8
Положение крестьян и крестьянское движение в Бессарабии. (1812-1861 годы).
Сборник документов / Составители И.А. Анцупов, К.П. Крыжановская. Части I-II. –
Кишинев, 1962, 1969; В.Жуков, Документальные материалы ЦГА МССР о
социальных противоречиях в городах Бессарабии в дореформенный период (1812-
1861 годы). – În: Труды Центрального государственного архива МССР. Том 1. –
Кишинев, 1962, c. 44-55.
9
И.Халиппа. Роспись землевладения и сословного строя населения Бессарабии по
данным переписи 1817 года. – În: Труды Бессарабской губернской ученой архивной
комиссии. Том. 3. – Кишинев, 1907, c. 8-229; T. Porucic. Regiunile naturale dintre Prut şi
Nistru. – În: Viaţa Basarabiei. Revistă lunară editată de Asociaţia culturală „Cuvânt
Moldovenesc”. Martie, anul II, nr. 3. – Chişinău; 1933, p. 29-39; ANRM, F. 2, inv. 1, d. 10,
f. 19-20 verso.
10
ANRM, F. 2, inv. 1, 1812-1813, d. 115, f. 6 verso.
11
Ibidem, f. 7.
68
 12
Ibidem, f. 7 verso.
13
Ibidem, f. 16 verso.
14
Ibidem, d. 83, f. 76.
15
Ibidem, d. 115, f. 13 verso.
16
Ibidem, f. 15 verso.
17
ANRM, F. 2, inv. 1, d. 1199, f. 64.
18
Deşi dosarul a fost consultat de mai mulţi istorici, informaţiile ce cuprind cele mai
diverse aspecte ale situaţiei provinciei la 1828, destul de variate şi preţioase, pregătite, probabil,
de administraţia regională în legătură cu lichidarea autonomiei Basarabiei, au rămas
necunoscute (ANRM, F. 2, inv. 1, d. 1199 , f. 1-70).
19
ANRM, F. 3, inv. 1, d. 28, f. 10-17 verso.
20
Titlul de dvorean personal (личные дворяне), instituit pe timpul domniei lui Petru cel
Mare, era viager. Ei nu formau organizaţii corporative, nu participau în cadrul
autoadministrării nobiliare şi nu se bucurau de drepturile pe care la aveau boierii de viţă (Dinu
Poştarencu, Componenţa socială, confesională şi după sex a populaţiei urbane a Basarabiei (1850-
1917). – În: Revista de istorie a Moldovei. 4 (64). Octombrie-decembrie 2005. – Chişinău,
2005, p. 5-6).
21
În izvor se indică greşit cifra de 159 de boieri fără de moşii.
22
ANRM, F. 2, inv. 1, d. 1199, f. 3.
23
Ibidem, f. 3-3 verso.
24
Datele referitor la ţăranii moşiereşti sunt departe de a fi veridice, din simplul considerent
că asemenea categorii de ţărani existau şi în celelalte ţinuturi ale Basarabiei.
25
ANRM, F. 2, inv. 1, d. 1199, f. 14-14 verso.
26
Ibidem, d. 596, f. 80 verso.
27
Ibidem, d. 676, f. 606 verso.
28
Ibidem, d. 690, f. 290.
29
Ibidem, d. 795, f. 109.
30
Ibidem, d. 794, f. 62.
31
Ibidem, d. 842, f.15.
32
Ibidem, d. 794, f. 301-301 verso.
33
Începând cu anul 1829, oraşului Ismail îi vor fi acordate privilegii pe o perioadă de 25
ani, în baza unor principii similare celor stabilite portului Kerci în 1826 (AISR, F. 571, inv. 1,
d. 769, f. 92-92 verso).
34
AISR, F. 560, inv.4, d. 402, f. 47 verso-48.
35
Ibidem, f.48.
36
ANRM, F. 2, inv. 1, d. 611, f. 137 verso.
37
Ibidem, d. 666, f. 78-78 verso.
38
Valentin Tomuleţ, Politica comercial-vamală a ţarismului în Basarabia şi influenţa ei asupra
constituirii burgheziei comerciale (1812-1868). – Chişinău, 2002, p. 289-321, 339-423.
39
Я.С. Гросул, Крестьяне Бессарабии (1812-1861 гг.). – Кишиинев, 1956, c. 253.
40
Ibidem.
41
Ibidem, p. 255.
42
Ibidem, p. 251-282.

Raport prezentat în plen la Conferinţa ştiinţifică internaţională Basarabia

– 1812. Problemă naţională, implicaţii internaţionale. Chişinău – 14-15 mai
2012, Iaşi – 16 mai 2012.

69
 REPERCUSIUNILE PREZENŢEI ARMATEI RUSE DE OCUPAŢIE
ASUPRA POPULAŢIEI DIN BASARABIA
(1812-1830)

The repercussions of the presence of Russian military troops of occupation

on the population of Bessarabia (years 1812-1830)

Abstract
In this paper, based on unpublished archival sources, the author analyzes the impact of the
Russian occupation army presence on the population of Bessarabia. Analysis of these sources have
allowed the author to conclude that the Russo-Turkish wars of 1806-1812 and 1828-1829, and the
presence or passing of the Russian military troops through Bessarabia caused great damage to its
population. Hardships of war have fallen on the shoulders of peasants and townspeople, who were
forced to pay many exaggerated taxes and duties. Tearing peasants and townspeople from agriculture
and handicrafts, exhaustion of tractive force, mass impoverishment of the population have negatively
influenced the economic development of Bessarabia, decreased purchasing power of population and
thus had slowed down the involvement of farms in market relations.
To be more convincing, the author analyzes data about 1502 protests and demands of the
population, from 1812 to 1828, stored only in a single fund of documents – Fund 2, Office of the
Governor of Bessarabia, of the National Archive of the Republic of Moldova, which allows to
conclude that on the third place within the eight forms of protests and demands of the population in
the first phase (1812-1818), were complaints and claims of peasants and urban citizens against
abuses of Russian soldiers quartered in Bessarabia and the Russian army of occupation, which,
during the second period (1819-1828), climbed to the second place within the nine forms of protests
and claims of population (not taking into consideration complaints against landlords and Russian
officials). Therefore the author challenges the thesis argued by the academician Ya.S. Grosul
according to which „... the peasant movement in Bessarabia was not national and anti-Russian, for
the simple reason that here, especially in the first years after annexation to Russia, there were few
Russian landowners, and the great majority of peasants, experienced oppression, mainly, from the
local Bessarabian landowners”.
Presented arguments allowed the author to challenge the theses that existed in Moldovan Soviet
historiography on this issue and demonstrate that the consequences of Russian-Turkish wars and the
Russian military presence in Bessarabia were disastrous for the territory and as a result have caused
protests and riots of population, which from the beginning had an anti-imperial and anti-Russian
character.

Pornind de la faptul că pierderea independenţei naţionale este un eveniment crucial

în istoria oricărui popor, ce afectează întreg procesul obiectiv de dezvoltare a ţării, în
acest articol vom insista asupra analizei prejudiciilor cauzate Basarabiei de prezenţa
armatei ruse de ocupaţie, staţionată în regiune în anii 1812-1830. Elucidarea acestor
momente particulare ne va permite să determinăm gradul de influenţă al regimului de
dominaţie asupra proceselor economice, sociale, politice şi spirituale din Basarabia în
sec. al XIX-lea.
Istoriografia tributară regimului totalitar-comunist şi paradigmei marxiste dominante
a descris unilateral şi tendenţios, iar alteori a falsificat datele şi adevărul istoric privind
războaiele ruso-turce din a doua jumătate a sec. al XVIII-lea – prima jumătate a sec. al

70
XIX-lea, inclusiv consecinţele lor dezastruoase pentru Principatele Române şi, după
1812, pentru Basarabia.
Vom pune în discuţie o singură problemă – repercusiunile prezenţei armatei ruse
de ocupaţie în Basarabia din momentul anexării ei la Imperiul Rus şi până la sfârşitul
războiului ruso-turc din 1828-1829.
Dezastrul economic cauzat Principatelor Române de armatele ruse de ocupaţie în
timpul războiului ruso-turc din 1806-18121 a influenţat negativ starea populaţiei şi
dezvoltarea economică ulterioară a acestor ţări, a provocat proteste şi revolte din partea
diferitelor categorii sociale.
Populaţia din Principatele Române a fost impusă să îndeplinească prestaţii
extraordinare în volume foarte mari în beneficiul armatei ruse. Doar în februarie 1808,
administraţia rusă a impus o contribuţie de 30 de piaştri de fiecare locuinţă, ceea ce
depăşea de 5 ori plata obişnuită2. Dacă vom lua în consideraţie faptul că, potrivit unor date
aproximative din 1808, numărul populaţiei scăzuse şi constituia în Ţara Românească peste
un milion de locuitori, iar în Moldova – 960 de mii3, atunci suma cerută de administraţia
rusă pentru întreţinerea armatei ruse de ocupaţie era impunătoare.
Izvoarele de arhivă atestă numeroase cazuri de proteste şi revolte ale ţăranilor şi
orăşenilor, cauzate de desfrâul şi samavolnicia armatei ruse de ocupaţie, descriu fuga în
masă a acestora în alte regiuni. Revizorul Saviţki din administraţia preşedintelui
Divanelor Principatelor Române recunoştea în 1808 că creşterea dărilor şi prestaţiilor
necesare pentru întreţinerea armatei ruse şi samavolnicia boierilor „...aduc la ruinarea
şi sărăcia gospodăriilor ţărăneşti şi fuga lor în împărăţiile de peste hotare. Orăşenii
săraci, ciocnindu-se de creşterea permanentă a prestaţiilor şi dispoziţiilor insuportabile
legate de îndeplinirea cărăuşiei, părăsesc casele şi averea”4. Creşterea prestaţiilor, tot
mai insuportabile, îi face pe ţărani să se adreseze cu plângeri direct Divanului şi
preşedintelui Divanelor Principatelor Române. În 1808, după numeroase plângeri,
comandantul suprem al armatei ruse, feldmareşalul Prozorovski, a fost nevoit să-i
scutească pe locuitorii din Moldova de obligaţia de a transporta provizii pentru
armată5. Cum constată oficialităţile ruse, fuga ţăranilor din gospodăriile lor l-a impus
pe Divanul Moldovei să se adreseze preşedintelui Divanelor cu rugămintea „...să-i
elibereze pe ţărani de prestarea cărăuşiei, şi această rugăminte a fost salvatoare pentru
acest popor credincios”6.
Impunerea ţăranilor la lucrări în folosul armatei ruse a afectat şi proprietăţile funciare
mănăstireşti. Egumenul Macarie de la mănăstirea Bârnova, într-o cerere din 26 mai
1809 adresată senatorului S.S. Kuşnikov, scria că ţăranii şi ţiganii şerbi „...din cauza
numeroaselor oprimări (frecvente dări în folosul armatei – V.T.) nu pot îndeplini
muncile în folosul mănăstirii”7.
Pentru asigurarea necesităţilor armatei administraţia militară deturna dările
obligatorii percepute de Divanul Ţării Moldovei în folosul vistieriei, spre exemplu
goştina8. În 1809, locuitorii Principatului Moldova cereau senatorului S.S. Kuşnikov,
preşedintele Divanelor Principatelor Române, anularea acestei dări. Însă acesta a
refuzat sub pretextul că goştina „...este încasată în folosul armatelor imperiale pe
întreaga Moldovă, de la toţi contribuabilii fără excepţie… şi din acest considerent nu
le poate satisface doleanţa”9. Tot în acel an societatea mic-burghezilor şi societatea
71
negustorilor din Akkerman s-au adresat lui S.S. Kuşnikov cu plângerea că ei
îndeplinesc prestaţii, inclusiv militare, care le cauzează numeroase prejudicii şi cereau
anularea lor. Rugămintea mic-burghezilor şi a negustorilor din Akkerman nu a fost
satisfăcută, pentru că „...darea suplimentară percepută asupra oilor, numită bani de
goştină (гоштиныe деньги), este încasată în folosul armatelor imperiale pe întreaga
Moldovă, de la toţi contribuabilii fără excepţie, inclusiv de la reclamanţi, şi din acest
considerent plângerea lor nu poate fi satisfăcută”10.
Cele mai multe plângeri ale locuitorilor din Moldova adresate Divanului se
refereau la abuzurile comandamentului militar, care lua de la populaţie în mod abuziv
produse alimentare, furaj, care etc. La 2 martie 1811, Divanul propune senatorului
V.I. Krasno-Milaşevici să le fie date locuitorilor hrisoave (открытые листы)11, în
care să fie indicat ce pot cere şi la ce au dreptul militarii. Senatorul V.I. Krasno-
Milaşevici nu a fost de acord să elibereze asemenea acte, deoarece în armată „...sunt
unele persoane care samavolnic nu respectă dispoziţiile comandamentului şi din acest
considerent niciun fel de scrisori de interzicere nu-i pot proteja pe locuitori de aceste
abuzuri; respectiv eliberararea hrisoarelor consideră inutilă” 12.
Una dintre obligaţiunile cele mai grele ale populaţiei în anii războiului era
încartiruirea. Militarii încartiruiţi în casele ţăranilor şi orăşenilor trebuiau să prezinte
adeverinţe scrise de ultimii, care să ateste comportamentul în timpul cazării. Dioarece
se comiteau abuzuri împotriva gazdelor/civililor, militarii ruşi falsificau aceste
documente. Conform unor date de arhivă, în vara lui 1811, în unele localităţi ale
Moldovei militarii care au fost încartiruiţi în casele localnicilor prezentau „...adeverinţe
despre purtarea lor cuviincioasă nu de la autorităţile locale”, dar „le alcătuiau singuri în
limba rusă”13. A fost nevoie de intervenţia lui M.I. Kutuzov, pentru a interzice
prezentarea acestor documente false de către militarii ruşi cantonaţi în Principate.
Dările impuse populaţiei erau atât de grele şi frecvente, încât au adus la ruinarea
gospodăriilor ţărăneşti şi la sărăcirea orăşenilor. În 1811, Divanul Principatului
Moldova raporta senatorului V.I. Krasno-Milaşevici că nu mai poate aduna mijloacele
băneşti necesare pentru procurarea raţiei de carne pentru armată14.
În toamna anului 1811, la mari impozite au fost impuşi clerul, boierii şi
negustorii15. Creşterea prestaţiilor extraordinare a provocat foamete, care a coincis cu o
calamitate naturală – gerurile cumplite din anii 1810-1811. Foametea din 1810-1811
a fost de o gravitate greu de apreciat. Documentele de epocă atestă că, în timp ce
ţăranii mâncau coajă de copac, viţă-de-vie şi tescovină măcinată, la frontieră stăteau
oprite 100000 cetverturi de faină, 12500 cetverturi de crupe şi 55000 cetverturi de orz
şi ovăz cumpărate pe banii vistieriei Moldovei. Foametea determina acte disperate:
„mulţi dintre locuitori erau bucuroşi să-şi schimbe copiii pe pâine”16. Populaţia săracă
era secerată de boli, ducea lipsă de hrană şi de material de încălzit. A. Nakko scria în
această privinţă: „Iarna anilor 1810-1811 a nenorocit şi mai mult acest popor
năpăstuit, punându-l într-o situaţie extrem de grea. Bolile şi foamea, în condiţiile unui
ger fără precedent şi ale unor viforniţe cumplite, au smuls din mijlocul lui o mulţime
de victime şi au rămas pentru totdeauna în memoria poporului ca nişte nenorociri fără
precedent, ce pot fi exprimate prin sintagma «Iarna lui Kamenski», cunoscută fiecărui
om chiar şi în timpul de faţă”17.
72
 Dezastrul economic provocat de războiul ruso-turc din 1806-1812, precum şi
anexarea forţată la Rusia au influenţat negativ dezvoltarea ulterioară a teritoriului
dintre Prut şi Nistru în componenţa Imperiului Rus. Prejudiciile economice cauzate
de armatele ruse de ocupaţie au fost atât de mari, încât faptul era recunoscut de
oficialităţile ruse. Şeful vămilor L.Baikov, autorul studiului „Descrierea succintă a
Basarabiei”, datat cu anul 1813, scria: „Această ţară ce abunda în turme (de oi şi
bovine – V.T.), jefuită şi pustiită în urma operaţiilor militare din anul 1806 până în
1810, prezenta un vast teritoriu pustiu şi nepopulat”18. Rezidentul plenipotenţiar al
Basarabiei, A.N. Bahmetev, raporta organelor centrale, la 23 februarie 1819, că
„Basarabia, în pofida fertilităţii solului, poate fi considerată o provincie dintre cele mai
sărace, în care toate cele necesare existenţei sunt de o scumpete neobişnuită, chiar şi
armata nu poate fi asigurată cu pâine decât prin livrările speciale din guberniile
Podolia şi Herson”19.
Ruinarea economică a cauzat mari daune comerţului şi, implicit, a influenţat negativ
acumularea iniţială de capital, iar de aici – procesul de construire a burgheziei comercial-
industriale, îndeosebi a celei naţionale. Ofiţerul Cartierului General al armatei ruse, P.I.
Liprandi, întocmind în anii ’20 ai sec. al XIX-lea descrierea istorică a Basarabiei,
menţiona că nivelul comerţului nu corespunde condiţiilor obiective: climă favorabilă, sol
fertil, posibilităţi de dezvoltare a tuturor ramurilor de producţie, amplasăre geografică
favorabilă – provincie scăldată de apele Prutului, Nistrului, Dunării şi ale Mării Negre,
având trei porturi etc. „Dar, din nefericire, – constată el, – comerţul de aici, fără de care
toate aceste avantaje sunt inutile, se află într-o situaţie jalnică”20.
Iacov Saburov, care a studiat starea diferitelor ramuri economice ale Basarabiei la
1826, scria că, „fiind înconjurată de trei imperii, dispunând de navigaţia pe Nistru şi
delta Dunării, având o climă favorabilă, Basarabia are menirea, din firea lucrurilor, să
ocupe o poziţie avansată în comerţul mondial”21. Însă, în pofida faptului că după
anexarea acestui teritoriu la Rusia volumul valoric al comerţului exterior era în favoarea
Basarabiei, „aceste sume, – constată autorul, – nu rămân aici, deoarece nu există un
comerţ interior care ar fi în stare să le atragă şi să le menţină. O parte din aceşti bani,
percepuţi sub formă de impozite şi dări, nimeresc în întregime în veniturile de stat (ale
Rusiei – V.T.), ce alcătuiesc aproximativ 3 milioane; cealaltă parte, ce constituie mai
mult de jumătate, este cheltuită de moşierii bogaţi în capitalele Rusiei (Sankt Petersburg,
Moscova – V.T.) şi, în mare parte, în Viena şi Germania. Iată aproape întreaga rotaţie a
celor 10 milioane ce intră; totodată, deoarece întreaga sumă de capitaluri comerciale
aflate în circulaţie în Basarabia nu depăşeşte 15 milioane, regiunea rămâne ca şi altădată
fără capitaluri, în sărăcie”22.
Dezastrul cauzat de războiul ruso-turc din 1806-1812 a căzut pe umerii poporului,
afectând întreaga economie a Basarabiei. Acest fapt este confirmat de raportul
rezidentului imperial I.N. Inzov din 17 martie 1822, în care se sublinia că populaţia
din regiune a fost scutită pe o perioadă de trei ani de impozite nu numai în virtutea
respectării condiţiilor Tratatului de la Bucureşti, dar şi „în scopul de a aduce
locuitorilor Basarabiei o uşurare, mult necesară după terminarea războiului de şase ani,
pe parcursul căruia ea a suportat multiple greutăţi”23.

73
 Oricât ar fi de paradoxal, după sfârşitul războiului ruso-turc situaţia economică din
provincie nu s-a schimbat, deoarece populaţia era obligată să asigure Armata a 2-a
rusă, cantonată în Basarabia, cu provizii, furaje, transport, case de locuit etc. Aceste
obligaţii au constituit o povară grea pentru populaţie şi, în mod indirect, au inhibat
antrenarea ei în relaţiile mărfare. I.M. Hartingh relatează într-o scrisoare adresată la
1 noiembrie 1816 comandantului suprem al Armatei a 2-a, contelui Bennigsen,
privind planul comisarului pentru aprovizionarea armatei ruse, cneazul Gorciakov:
„Cu toată dorinţa mea de a întrebuinţa subvenţiile locale în vederea îmbunătăţirii
proviziilor pentru armata rusă, ce au devenit pentru băştinaşi un impozit insuportabil,
lipsindu-i de ultimele mijloace pentru propria existenţă, nu găsesc nici cele mai
neînsemnate mijloace ce ar face posibilă realizarea planului elaborat de cneazul
Gorciakov”24.
Gorciakov propunea ca armata rusă să fie asigurată cu provizii pe seama stabilirii
unor preţuri fixe la produsele alimentare: un cetverti25 de făină – 19 ruble, un cetverti
de crupe – 22 ruble, preţuri neconvenabile pentru localnici. În plus, el propunea să fie
interzis exportul de cereale peste hotare, metodă bine cunoscută la care apelau des
autorităţile ruse şi care a afectat dezvoltarea social-economică, în primul rând
comerţul, şi nu numai al Basarabiei, dar şi al Rusiei26. I.M. Hartingh scria în legătură
cu aceasta că „nu este cazul de a aduce dovezi de pe timpuri că limitarea comerţului,
prin care se frânează toate ramurile industriei, a devenit cauza sărăciei totale,
nemaivorbind de reducerea veniturilor particulare ale locuitorilor, acestea fiind
totalmente diminuate de restricţiile stabilite în comerţ; ca rezultat, erau subminate
finanţele vistieriei statului”27.
Expunându-şi părerea privind aprovizionarea armatei ruse cu provizii,
I.M. Hartingh constata că „interzicerea exportului de cereale peste hotare este un
mijloc nociv pentru stat”28. Aprovizionarea armatei cu provizii prejudicia substanţial
dezvoltarea economică a Basarabiei nu numai din cauza frecventelor restricţii în
exportul de cereale, dar şi din cauza reducerii preţurilor – din lipsa mijloacelor băneşti
de care avea nevoie departamentul de aprovizionare. Numai către anul 1823
intendenţa Armatei a 2-a le datora locuitorilor Basarabiei pentru asigurarea armatei cu
provizii mai mult de 300 mii ruble29. I.M. Hartingh scria în legătură cu aceasta: „Ei
(comisionarii – V.T.), în loc să se ocupe într-adevăr de aprovizionarea armatei cu
provizii, se ocupă cu împărţirea banilor din vistieria statului, dându-se drept apărători
fideli ai profitului în vistieria statului. Reducând preţurile, au cauzat creşterea
impozitului pentru locuitori. Armata, nefiind asigurată cu pâine, este nevoită să se
hrănească de pe seama locuitorilor, iar acest mod de aprovizionare este contra plată,
preţurile la pâine fiind stabilite samavolnic de către comisionar. Aşa a procedat şi
cneazul Gorciakov în regiunea Basarabia”30.
Autorităţile locale explicau jaful comis de armata rusă prin faptul că
„...departamentul de aprovizionare nu dispune de mijloace pentru a trimite la timp
sumele necesare”31.
Prin urmare, asigurarea permanentă cu provizii a armatei ruse cantonate în
Basarabia a prejudicat dezvoltarea gospodăriilor ţărăneşti, deoarece ţăranul nu

74
totdeauna putea să-şi realizeze surplusul de produse la preţuri rezonabile, fapt care a
frânat încadrarea gospodăriilor ţărăneşti în relaţiile mărfare.
Situaţia se complica şi mai mult în timpul războaielor, când populaţia era supusă
unor prestaţii extraordinare în ce priveşte atât forţa de muncă, cât şi mijloacele de
transport şi forţa de tracţiune, materialele de construcţii pentru repararea cetăţilor,
drumurilor şi podurilor, transportarea încărcăturilor militare etc.
Istoriografia postbelică din RSSM a prezentat prestaţiile suprasolicitate impuse de
regimul de ocupaţie ţarist drept sprijin voluntar şi ajutor real activ acordat armatei ruse
de populaţia din provincia anexată32, pe când sistemul de prestaţii stabilit forţat în
perioada de dominaţie otomană – drept o formă grea de dependenţă33. O asemenea
modalitate de studiere a războaielor ruso-turce din a doua jumătate a sec. al XVIII-lea –
prima jumătate a sec. al XIX-lea a permis istoriografiei oficiale moldoveneşti să treacă
conştient cu vederea problema privind consecinințe dezastruoase ale războaielor ruso-
turce pentru dezvoltarea social-economică a Basarabiei.
Declanşarea crizei orientale în anii ’20 ai sec. al XIX-lea şi evoluţia ei într-un nou
război ruso-turc în anii 1828-1829 au căzut ca o povară pe umerii românilor.
Ocupaţia militară rusă şi sarcinile care au revenit Principatelor Române în ce privește
aprovizionarea armatei ruse de ocupaţie au cauzat prejudicii mari populaţiei. Agentul
consular al Franţei, Viollier, scria cu această ocazie că noua invazie rusă i-a costat pe
români „mai mult sânge şi lacrimi decât toate cele precedente luate împreună”34.
A determina numărul militarilor care s-au aflat în Basarabia în perioada războiului
este destul de anevoios. Autorităţile locale, într-un raport din 1828, scriau în această
privinţă: „Numărul armatei aflate în această regiune şi timpul cantonării ei aici sunt
imposibil de determinat, din considerentul că pe parcursul celor trei ani la rând
armatele au trecut neîntrerupt prin regiune, la început peste hotare în Turcia şi
Moldova, în legătură cu ostilităţile purtate cu Poarta Otomană, iar acum aceleaşi
armate trec prin Basarabia înapoi, neoprindu-se aici pentru cantonare permanentă, în
afară de câteva batalioane de rezervă şi regimente de cazaci ce întreţin paza de frontieră
la hotar, care sunt înlocuite la discreţia comandamentului, şi în afară de paza
internă”35. Numai paza internă, conform aceluiaşi raport din 1828, constituia 2465
militari: 1637 – în oraşul Chişinău, 138 – în Ismail, 184 – în Akkerman, 166 – în
Bender, 176 – în Bălţi şi 164 – în Hotin36.
O problemă majoră era aprovizionarea armatei. La începutul războiului ruso-turc
din 1828-1829, în magaziile de rezervă mobile37 ale Armatei a II-a ruse erau stocate
96266 cetverturi de faină şi 9669 cetverturi de crupe. Comandantul P.D. Kiseleff
menţiona că aceste stocuri constituiau doar strictul necesar pentru un termen de cinci
luni de asigurare a Armatei a II-a, care număra 100 mii ostaşi38.
Izvoarele de arhivă, depozitate în fondul Cancelaria Guvernatorului Basarabiei (F. 2),
dovedesc că etichetatul sprijin şi ajutor real acordat activ armatei ruse de populaţia
provinciei în timpul războiului constituie nu altceva decât prestaţii extraordinare
impuse populaţiei Basarabiei în legătură cu situaţia militară. Conform izvoarelor de
arhivă, locuitorii Basarabiei au fost impuşi la asigurarea mijloacelor de transport pentru
transportarea greutăţilor, proviziilor, fânului, sării şi bolnavilor, repararea drumurilor,
podurilor şi acoperişurilor, construirea şi repararea întăriturilor, construirea grajdurilor
75
temporare pentru cai, repararea cordoanelor provizorii construite în partea stângă a
Dunării, acordarea de ajutor la construirea podurilor plutitoare pe Nistru şi Dunăre,
păşunatul cailor şi boilor de tracţiune donaţi de către stat armatei, pregătirea fânului
pentru necesităţile armatei, pregătirea pesmeţilor etc.
Aprovizionarea armatei ruse de ocupaţie a căzut pe umerii populaţiei autohtone
(care dispunea de cele mai mici cote de pământ şi care nu beneficia de înlesnirile şi
privilegiile acordate coloniştilor bulgari, găgăuzi, germani, evrei ş.a.) ‒ fapt învederat
în Proclamaţia din 25 aprilie 1828 a feldmareşalului P.H. Wittghenstein,
comandantul Armatei a II-a ruse, adresată populaţiei Basarabiei cu ocazia intrării
armatei ruse în Principatele Române: „Locuitorii de toate stările! Primiţi pre vitejii
ostaşi rosieneşti ca pre fraţii şi ca pre apărătorii voştri cei fireşti. Sârguiţi-vă a agiutora
mişcările armiei şi a o îndestula pre ea la cele mai neapărate trebuinţi; arătaţi noao
dovezi a dragostei voastre de demult cunoscute către Imperia care cu neadormire apără
dreptăţile voastre”39. Într-un alt rescript, P.H. Wittghenstein sublinia că populaţia
urma să-şi îndeplinească datoria cu zel, căci au fost cunoscute cazuri în trecut când,
din cauza că nu dispuneau de mijloace pentru a se asigura cu hrană, oamenii lăsau
totul şi se salvau prin fugă, iar ţara treptat se depopula40. Prin urmare, populaţia
Principatelor Române şi a Basarabiei era preîntâmpinată de războiul ce urma să
înceapă şi era avertizată de cheltuielile ce se preconizau.
Vom insista asupra analizei doar a unor prestaţii depistate până la acest moment,
impuse populaţiei din Basarabia în timpul războiului ruso-turc din anii 1828-1829.
Reieşind din considerentul că Basarabia era separată de două cordoane sanitaro-
vamale – unul la Nistru, iar celălalt la Prut şi Dunăre, guvernatorul general al
Novorosiei şi Basarabiei, M.S. Voronţov, prin dispoziţia din 30 iulie 1829, propune să
fie deschise puncte de depozitare a proviziilor, furajelor şi muniţiilor pentru armată la
Nistru – la Movilău, Dubăsari şi Tiraspol, iar la Prut şi Dunăre – la Sculeni, Leova şi
Reni şi în locurile unde administraţia regională ar fi considerat necesar41. În partea
dreaptă a Nistrului, asemenea puncte au fost instituite la Bender, Criuleni şi Otaci42.
Prin dispoziţia din 31 iulie 1829, M.S. Voronţov îi cerea guvernatorului civil al
Basarabiei ca şefii de poliţie să răspundă nemijlocit de stocarea şi paza proviziilor,
furajelor şi muniţiilor în Sculeni, Leova şi Reni43. Transportarea produselor
alimentare, furajelor şi muniţiilor de la Prut şi Dunăre pe teritoriul Principatelor
Române a fost încredinţată general-locotenentului Jeltuhin, generalului aghiotant
Cernâşev şi generalului de cavalerie, contele Vitte44.
Prezintă interes sugestiile lui M.S. Voronţov privind modalitatea de transportare a
proviziilor. În aceeaşi dispoziţie din 30 iulie 1829 el scria că „odată cu instituirea
cordoanelor sanitare nu ne putem aştepta la o angajare voluntară a cărăuşilor nu numai la
preţuri moderate, dar şi la preţuri mari; deci, această măsură urmează a fi impusă
locuitorilor Basarabiei, în schimbul unei plăţi stabilite la propunerea mea şi aprobate de
comandantul suprem al armatei”45. Cât priveşte transportarea muniţiilor de la Nistru în
interiorul Basarabiei şi la centrele de depozitare la Prut şi Dunăre, M.S. Voronţov îl ruga
pe guvernatorul civil să le asigure cărăuşilor o plată echitabilă46. În pofida acestor măsuri,
ţăranii erau nemulţumiţi de prestaţia la care au fost impuşi, din considerentul că prin
aceasta erau distraşi de la agricultură, nu puteau să-şi lucreze la timp ogoarele, în plus,
76
istoveau forţa de tracţiune. Sumele alocate pentru plata cărăuşilor nu erau, de cele mai
multe ori, suficiente pentru achitarea serviciilor. În raportul din 6 noiembrie 1826 al
comisionarului de clasa a 9-a Dobrovolski, adresat guvernatorului civil al Basarabiei,
Sorokunski, se menţiona că din judeţele Hotin şi Iaşi au fost transportate din Isakoveţ la
centrele de depozitare de la Prut şi Dunăre 5 mii cetverturi de făină şi crupe, din Otaci –
12 mii cetverturi de făină, 4 mii cetverturi de crupe şi 4900 cetverturi de ovăz, din Cosăuţi
(vizavi de Iampol) – până la 4 mii cetverturi de făină şi crupe şi din Camenca – 5 mii
cetverturi de făină şi crupe. Prin urmare, suma trimisă de Dobrovolski, în valoare de
63799 rub. 50 kop., alocată pentru transportarea proviziilor, nici pe departe nu era
suficientă şi, pentru a nu provoca nemulţumirea cărăuşilor, el a fost nevoit să împrumute,
pentru o anumită perioadă de timp, o parte din bani din suma alocată pentru furnizarea
produselor alimentare47.
Asigurarea armatei ruse cu mijloace de transport şi cu braţe de muncă constituia o
formă grea de prestaţie extraordinară, la care era impusă populaţia Basarabiei. Cu
ajutorul carelor trase de 6 sau 8 boi erau transportate muniţiile, echipamentul, proviziile,
răniţii, bolnavii şi chiar trupele militare aflate în trecere prin Basarabia. Potrivit unor
date incomplete, numai în anul 1829, 48 de sate din judeţul Iaşi au pus la dispoziţia
armatei 1 038 de care, iar 8 sate din judeţul Hotin – 163 de care cu căruţaşi48. Pentru
unele sate din judeţul Iaşi prestaţiile erau destul de grele. Spre exemplu, locuitorii satului
Chişcareni au pus la dispoziţia armatei ruse 110 care, cei din Albineţ – 55, Slobozia-
Panait – 54, Ezăreni – 40, Şişieni – 33, Căzăneşti – 30, Mândâc – 28, Cârpeşti – 28,
Buşilo – 23, Ghiliceni – 20 de care cu căruţaşi etc.49. Nu mai uşoare erau prestaţiile
pentru satele din judeţul Hotin. De exemplu, satul Tabani, care număra la 1830 doar 78
de gospodării50, a pus la dispoziţia armatei ruse 30 de care cu căruţaşi51.
Spre regret, izvoarele de arhivă nu permit să stabilim numărul total de care şi
cărăuşi puşi la dispoziţia armatei ruse de populaţia Basarabiei în timpul războiului
ruso-turc din anii 1828-1829. Cert este faptul că cantitatea de provizii şi muniţii
transportată pe teritoriul Basarabiei era destul de mare şi locuitorii cu greu puteau
îndeplini această prestaţie. Comandantul militar al armatei ruse deseori îi forţa pe
guvernatorul general al Novorosiei şi Basarabiei şi pe guvernatorul civil al Basarabiei să
grăbească transportarea muniţiilor şi a proviziilor. La 13 aprilie 1829, intendentul
suprem, obligat să asigure armata activă cu alimente, senatorul Abakumov, îi scria din
Galaţi viceguvernatorului Golubţov să grăbească exportul pâinii din Dubăsari în Galaţi
sau Reni. Pâinea pregătită pentru export de către guvernatorul civil din Kameneţ urma
să fie transportată cu carele locuitorilor din regiune52. Ca rezultat, în perioada 22
martie-12 aprilie 1829 au fost transportate din Dubăsari la Reni cu carele locuitorilor
10583 cetverturi de făină, 1315 cetverturi de crupe, 7382 cetverturi de ovăz, 3494
cetverturi de orz şi 24527 de saci cu alte provizii53. La 30 august 1829, M.S. Voronţov
îi cerea guvernatorului civil al Basarabiei să întreprindă măsuri energice pentru a
asigura transportul a 67619 de puduri de obuze trimise din Kaluga pentru flota rusă
de pe Dunăre54. Situaţia s-a complicat la mijlocul lunii septembrie 1829, când pe
ambele maluri ale Nistrului – la Isakoveţ, Movilău, Iampol, Camenca şi Parcani – au
fost depozitate şi urmau a fi transportate la Reni 56743 mii cetverturi de făină, 7465
cetverturi de crupe şi 4946 cetverturi de ovăz55.
77
 Asigurarea forţei de tracţiune cu furaje în timpul transportării produselor
alimentare, furajelor şi muniţiilor de la centrele de depozitare de pe Nistru la cele de
pe Prut şi Dunăre constituia o prestaţie extraordinară, la care era impusă populaţia
Basarabiei. La 24 iulie 1829, ispravnicul de Orhei îi scria viceguvernatorului Climşa că
a primit de la Administraţia Financiară a Basarabiei 40032 rub. 24 kop. pentru
procurarea a 57116 puduri de fân pentru hrana a 36548 de boi şi a 1857 de cai folosiţi
pentru transportarea proviziilor şi muniţiilor din Dubăsari la Reni56.
Populaţia de la frontiera de apus a Basarabiei, în special din localităţile unde erau
depozitate proviziile şi muniţiile pentru armată, era nevoită să pună la dispoziţie
încăperi care să servească ca depozite. La 31 iulie 1829, ocolaşii din târguşorul Lipcani
îi raportau judecătorului din Hotin, iar la 3 august acesta îi scria viceguvernatorului
Climşa că, din cauză că lipsesc construcţii de stat pentru depozitarea proviziilor şi
muniţiilor pentru cerinţele armatei, comisionarul de clasa a 14-a Maslovski foloseşte
casele locuitorilor din Lipcani, care se află foarte aproape una de alta, sunt foarte vechi,
şubrede şi acoperite cu stuf şi că, în caz de incendiu, pot fi aduse mari prejudicii
proviziilor depozitate57.
O altă prestaţie grea la care au fost impuşi locuitorii Basarabiei era aprovizionarea
armatei ruse cu furaj. În acest scop au fost create rezerve speciale de fân pentru armată.
Doar în judeţul Hotin, în 1828-1829 au fost colectate 78550 puduri de fân pentru
necesităţile armatei58.
Războiul ruso-turc din 1828-1829 a orientat comerţul provinciei spre satisfacerea
cerinţelor armatei de ocupaţie ruse dislocate în Principatele Române şi în alte state
balcanice. Conform deciziei senatului rus din 22 iunie 1828, în timpul războiului au
fost anulate toate taxele vamale la diverse produse: cereale, făină, crupe, vite (în afară
de armăsari), unt, ulei de in şi de cânepă, miere, carne, icre şi ceai, exportate din
Basarabia şi din diferite gubernii pe cale terestră, prin punctele vamale de la Prut şi
Dunăre, începând de la Sculeni şi până la punctele vamale de la Marea Neagră, cu
condiţia că această decizie nu va servi drept pretext pentru exportul de contrabandă
prin Moldova în alte state europene59.
Războiul ruso-turc din 1828-1829 a cauzat mari incomodităţi centrului regional –
oraşului Chişinău, care a devenit punctul principal de evacuare a dezertorilor şi răniţilor60.
Numeroasele prestaţii exagerate la care a fost impusă populaţia Basarabiei au
prejudiciat dezvoltarea agriculturii, au înrăutăţit situaţia ţăranilor, limitând substanţial
capacitatea lor de a executa aceste prestaţii. Despre situaţia deplorabilă creată în
Basarabia în timpul războiului ruso-turc din 1828-1829 aflăm din scrisoarea mareşalului
nobilimii, consilierului de stat Başotă din 23 martie 1829 adresată guvernatorului
general al Novorosiei şi Basarabiei M.S. Voronţov61. Acesta încerca să-i lămurească lui
M.S. Voronţov cauzele care au înrăutăţit la maximum situaţia populaţiei, în general, şi a
ţărănimii, în particular: invaziile de lăcuste din anii precedenţi, care au distrus în multe
locuri semănăturile; epidemia care a cuprins toate judeţele şi, nefiind lichidată, a nimicit
jumătate din vitele cornute, care constituiau unul dintre izvoarele de bază ale venitului
ţărănimii; îndeplinirea prestaţiilor de război, îndeosebi transportarea pe timp de iarnă a
proviziilor şi muniţiilor militare necesare armatei; spiritul slab de organizare al
administraţiei locale şi al funcţionarilor, având drept consecinţă greşeli evidente în sfera
de administrare a economiei provinciei. Astfel, vitele cornute mari au fost nimicite:
78
începând cu luna mai 1828 şi până la data redactării scrisorii au pierit mai mult de 40
mii de boi, cu care agricultorii locali nu numai că îşi lucrau ogoarele, dar îşi satisfăceau
cerinţele proprii, la fel şi cele obşteşti; semănăturile obişnuite de toamnă în regiune
lipseau, iar speranţele în cele de primăvară erau nule; în lipsa industriei, izvoarele
bunăstării populaţiei erau creşterea vitelor şi agricultura, dar, cum s-a constatat mai sus,
localnicii au fost privaţi de aceste ramuri62.
Situaţia critică în care s-a pomenit Basarabia în primăvara anului 1829 îl
îngrijorează pe M.S. Voronţov. În scrisoarea din 12 aprilie 1829 adresată
comandantului Armatei a II-a ruse, generalului I.I. Diebici, M.S. Voronţov recunoştea
şi confirma argumentele aduse de mareşalul nobilimii din Basarabia, Başotă.
Informaţiile survenite din Basarabia au fost verificate de M.S. Voronţov prin
intermediul adjutantului său, care scria că „majoritatea locuitorilor au pierdut forţa de
tracţiune, iar faptul că mulţi din ei sunt încadraţi în îndeplinirea serviciului de
corvoadă îi lipseşte de posibilitatea de a se ocupa de lucrările agricole şi de a cultiva la
timp ogoarele”63. M.S. Voronţov constata că într-o situaţie similară s-au pomenit şi
coloniştii aşezaţi în regiune, în pofida faptului că „situaţia lor a fost totdeauna mai
bună, din considerentul că ei beneficiau de privilegii, dispuneau de un lot mult mai
mare de pământ, iar pe timp de pace erau scutiţi de încartiruire şi alte prestaţii în
natură”64. Pentru a redresa situaţia din regiune, M.S. Voronţov propunea ca, după
terminarea războiului, locuitorilor Basarabiei să li se acorde privilegii la achitarea
prestaţiilor de stat pentru o perioadă de doi ani, în legătură cu situaţia de război,
scutindu-i concomitent şi de plata restanţelor la prestaţii. Voronţov, prin intermediul
ministrului de Interne, intenţiona să se adreseze împăratului pentru a obţine
privilegiile solicitate65.
Numărul enorm de trupe militare care au împânzit Basarabia şi care urmau a fi
întreţinute de populaţia locală cauza mari prejudicii, crea probleme în relaţiile cu
populaţia civilă. Conform calculelor efectuate de cercetătorul Igor Ojog, populaţia
Basarabiei, care, conform datelor statistice din 1827, număra 583868 de persoane, a
întreţinut pe teritoriul său în vara anului 1827 cca 30-40 mii de soldaţi; spre sfârşitul
lui septembrie – 70 mii, iar de la sfârşitul toamnei lui 1827 până la 26 aprilie 1828 –
peste 106 mii de soldaţi66.
Prezintă interes plângerile ţăranilor şi orăşenilor împotriva abuzurilor militarilor
ruşi cantonaţi în Basarabia, încartiruirea fiind o povară insuportabilă pentru locuitorii
multor sate, târguşoare şi oraşe din provincie. De menţionat că istoriografia sovietică
din Republica Moldova a trecut conştient cu vederea această problemă. În culegerea de
documente dedicată situaţiei ţăranilor şi mişcării ţărăneşti din Basarabia în anii 1812-
1861, alcătuită de I.A. Anţupov şi C.P. Krâjanovskaia, din cele 65 de documente
referitoare la perioada 1812-1828 (Partea I), un singur document (nr. 19) se referă la
această problemă. Şi acela doar tangenţial. Este vorba de dispoziţia guvernatorului
Basarabiei, I.M. Hartingh, din 20 iunie 1816, adresată Departamentului II al
Guvernului Regional, privind amplasarea abuzivă a celor 224 de militari ai
regimentului Ohotsk în ţinutul Orhei, fără a se indica prejudiciile materiale şi morale
cauzate de militari locuitorilor acestui ţinut67. Nu diferă în acest sens nici partea a
doua a aceleiaşi culegeri de documente. Astfel, din cele 47 de documente cu referire la
aceeaşi perioadă, un singur document, datat cu 23 ianuarie 1828, relatează despre
79
transportarea muniţiilor pentru armata rusă, prestaţie la care au fost impuse cele 1 497
de familii de colonişti (se lua câte un car de la 37 de familii)68.
Nu mai bine stau lucrurile şi în lucrările monografice dedicate diferitelor categorii
sociale şi sistemului de impozitare a acestora. Informaţiile cu referire la această temă sunt
fragmentare, superficiale şi nu redau un tablou amplu al situaţiei. Doar în lucrarea
cercetătorului Dinu Poştarencu, dedicată anexării Basarabiei la Imperiul Rus, apărută
recent, este consacrat un paragraf special încartiruirii militarilor ruşi în Basarabia după
anexare, dar care cuprinde o perioadă de timp destul de scurtă, doar anul 181369.
Să analizăm dinamica protestelor şi revendicărilor populaţiei din Basarabia conform
principalelor forme de manifestare, în anii 1812-1818 (Tabelul 1), de la anexarea ei la
Imperiul Rus până la adoptarea „Regulamentului organizării administrative a regiunii
Basarabia din 29 aprilie 1818”, în baza doar a unui fond de documente – Fondul 2
(Cancelaria Guvernatorului Basarabiei).
Tabelul 1
Dinamica protestelor şi revendicărilor populaţiei din Basarabia
conform principalelor forme de manifestare în anii 1812-1818*
Formele de protest şi revendicări
Abuzurile administraţiei regionale şi
interiorul Basarabiei şi peste Nistru
Abuzurile moşierilor, ispravnicilor,

Restricţii în comerţul interior şi

arendaşilor, concesionarilor etc.

Fuga, strămutările ţăranilor în

Moldova de peste Prut

ale funcţionarilor ruşi

Prestaţii, impozite,

Raportul, în %
Fuga ţăranilor în
militarilor ruşi
dări exagerate

haiducească

În total
Abuzurile

Mişcarea
exterior

Ţinuturile

Hotin 18 5 16 1 6 - 2 - 48 4,7
Soroca 42 9 4 13 - 3 1 - 72 7,0
Iaşi 30 16 9 3 7 - 1 1 67 6,5
Orhei 178 224 58 29 5 21 6 2 523 51,0
Bender 28 24 14 16 - 3 - - 85 8,3
Hotărniceni 11 8 7 7 - - - - 33 3,2
Codru 16 14 3 13 12 3 - - 61 5,9
Greceni 19 9 5 6 11 - - - 50 4,9
Tomarova 31 9 17 5 21 1 3 - 87 8,5
În total 373 318 133 93 62 31 13 3 1026 100,0
În % 36,4 31,0 13,0 9,1 6,0 3,0 1,3 0,3 100,0 -
*
ANRM, F. 2, inv. 1, d. 2, 9, 10, 35, 78, 79, 80, 82, 83, 96, 107, 109, 110, 113-115, 117, 118,
125, 128, 133, 144, 189, 192, 216, 233, 237, 256-259, 262-264, 267-270, 272, 284, 332, 382,
387, 390, 399, 402, 463-467, 515, 520, 528, 529, 538, 540, 553, 561, 563, 569, 583, 584, 586,
596, 611, 612, 626, 666, 669, 670, 675-677, 684, 685, 690, 691, 692, 726, 728, 732, 775, 781,
794, 795, 836-839, 842, 850, 860, 862, 863, 868, 869, 900, 903, 906, 909, 919, 928, 929, 939,
943, 955, 1044, 1122, 1162, 1235, 1300, 1335, 1496, 1498, 1500.

80
 Analiza datelor generalizate în Tabelul 1 ne permite să constatăm că după anexarea
Basarabiei la Imperiul Rus, în pofida diverselor „privilegii” acordate diferitelor categorii
sociale şi a intereselor majore de a crea în provincie o atmosferă atractivă pentru
popoarele balcanice, situaţia populaţiei s-a înrăutăţit cu mult, fapt confirmat de
numeroasele plângeri şi reclamaţii ale ţăranilor şi orăşenilor.
Potrivit datelor din tabelul 1, protestele şi revendicările care au avut loc în
Basarabia în această perioadă pot fi grupate în 8 categorii vizând: abuzurile moşierilor,
ispravnicilor, arendaşilor, concesionarilor ş.a. ‒ 373 (36,4%); prestaţiile, impozitele şi
dările exagerate ‒ 318 (31%); abuzurile militarilor ruşi ‒ 133 (13%); strămutările
ţăranilor în interiorul Basarabiei şi peste Nistru ‒ 93 (9,1%); fuga ţăranilor în
Moldova de peste Prut ‒ 62 (6%); abuzurile administraţiei regionale şi ale
funcţionarilor ruşi ‒ 31 (3%); restricţiile în comerţul interior şi exterior ‒ 13 (1,3%) şi
informaţii cu privire la mişcarea haiducească sau la acte de tâlhărie ‒ 3 (0,3%).

Este semnificativ faptul că din cele 1026 de proteste şi revendicări ale populaţiei
din Basarabia care au avut loc în această perioadă, 523 (51%) au revenit ţinutului
Orhei, care era cel mai mare după teritoriu, includea cele mai multe aşezări rurale şi
urbane, avea cea mai densă populaţie şi, principalul, avea cele mai multe aşezări
ţărăneşti (răzeşeşti şi moşiereşti) şi orăşeneşti, cele mai multe biserici – respectiv, cel
mai mare număr de oameni cărturari, care puteau scrie plângeri, fiind și cel mai
aproape de centrul regional Chişinău etc. Ţinutul Orhei era urmat de ţinuturile:
Tomarova – cu un număr de 87 (8,5%) de proteste, Bender – 85 (8,3%), Soroca – 72

81
(7%), Iaşi – 67 (6,5%), Codru – 61 (5,9%), Greceni – 50 (4,9%), Hotin – 48 (4,7%)
şi Hotărniceni – 33 (3,2%). Prin urmare, mai mult de jumătate din numărul total de
proteste şi revendicări ale populaţiei din Basarabia în anii 1812-1818 au avut loc în
ţinutul Orhei.

Datele ce reflectă plângerile ţăranilor şi orăşenilor împotriva abuzurilor militarilor

ruşi cantonaţi în Basarabia în anii 1812-1818 sunt sistematizate în tabelul 2.
Tabelul 2
Plângerile ţăranilor şi orăşenilor împotriva abuzurilor
militarilor ruşi cantonaţi în Basarabia în anii 1812-1818*

Ţinuturile
Raportul,
Hotărniceni

În total
Tomarova

în %
Greceni
Bender
Soroca

Codru
Hotin

Anii**
Orhei
Iaşi

1812 2 1 1 13 1 2 - - 1 21 15,8
1813 3 2 2 5 7 - 2 3 5 29 21,8
1814 3 - 1 14 4 5 - 1 4 32 24,1
1815 2 - 4 6 - - - - 3 15 11,3
1816 3 1 1 20 2 - 1 1 1 30 22,6
1817 3 - - - - - - - 3 6 4,5
În total 16 4 9 58 14 7 3 5 17 133 100,0
În % 12,0 3,0 6,8 43,6 10,5 5,3 2,3 3,8 12,8 100,0 -
*
Tabelul a fost alcătuit în baza aceloraşi izvoare, ca şi Tabelul 1.
**
Datele pentru anul 1818 lipsesc.

82
 După numărul plângerilor adresate de diferite categorii sociale din Basarabia în această
perioadă de timp, plângerilor ţăranilor şi orăşenilor împotriva abuzurilor militarilor ruşi
cantonaţi în Basarabia le revine locul al treilea. Datele din Tabelul 2 arată că 127 (95,5%)
din cele 133 de plângeri au fost înaintate guvernatorului civil al Basarabiei de către
locuitori în anii 1812-1816; 58 (43,6%) de plângeri au fost din partea locuitorilor din
ţinutul Orhei, 17 (12,8%) – din ţinutul Tomarova, 16 (12%) – din ţinutul Hotin, 14
(10,5%) – din ţinutul Bender, 9 (6,8%) – din ţinutul Iaşi, 7 (5,3%) – din ţinutul
Hotărniceni, 4 (3%) – din ţinutul Soroca şi 3 (2,3%) – din ţinutul Codru.

83
 Prejudiciile materiale şi morale cauzate locuitorilor nu cunoşteau limite. Ţăranilor
li se luau produsele alimentare, fânul pregătit pentru iernatul vitelor, căruţele pe care ei
le foloseau la muncile agricole etc., fără a li se plăti; în unele cazuri, ţăranii erau chiar
brutalizaţi şi bătuţi. La 24 octombrie 1812, locuitorii din ţinutul Orhei se plâng
guvernatorului civil al Basarabiei că regimentele militare, postate pe linia de frontieră,
le cauzează diferite ofense şi oprimări. Guvernatorul a intervenit pe lângă generalul
I.M. Hartingh, şeful militar al forţelor armate ruse aflate în Basarabia, cerând ca
comandantul unităţilor militare să-şi mute reşedinţa din satul Costeşti în Făleşti, prin
aceasta urmărind-se soluţionarea mai rapidă a plângerilor70.
În plângerile din toamna anului 1812 (octombrie-noiembrie), adresate
guvernatorului civil al Basarabiei de către ţărani (satele Boghiceni, Păuleşti, Hânceşti,
Bravicea, Târzieni, Leuşeni, Şişcani, ţinutul Orhei; Şişcăuţi, ţinutul Hotin; Curătura,
ţinutul Soroca; Gangura şi Baccealia, ţinutul Hotărniceni; Teliţa, ţinutul Bender etc.),
aceştia se revoltau împotriva militarilor încartiruiţi în satele lor, care le aduc diferite
prejudicii, luându-le produsele alimentare, fânul pentru iernatul vitelor, căruţele şi alte
bunuri, fără a le plăti, în plus ofensându-i şi oprimându-i71.
Insuportabilă ca prestaţie pentru orăşeni şi ţărani era încartiruirea trupelor ruseşti
care staţionau în Basarabia. Drept confirmare servesc plângerile orăşenilor adresate
guvernatorului civil al Basarabiei. La 18 februarie 1813, comunitatea creştinilor din
Hotin se adresează guvernatorului civil al Basarabiei cu rugămintea să-i scutească pe
membrii ei „de încartiruire, să-i apere de cerinţele exagerate ale militarilor de a-i
asigura cu carne, lemne de foc etc.”72. La 10 ianuarie 1814, ţăranii din satele Cainari şi
Cainara, ţinutul Hotărniceni, se plâng guvernatorului civil al Basarabiei împotriva
căpitanului Muratov şi militarilor încartiruiţi în aceste sate, care „îi asupresc peste
măsură: le iau caii şi căruţele, cer de la ei pâine, găini etc.”73. La 7 august 1814, ţăranii
din satul Budeşti, ţinutul Orhei, scriu guvernatorului civil al Basarabiei că militarii
încartiruiţi în satul lor îi asupresc şi îi bat74.
Pentru a-şi camufla fărădelegile şi crimele comise în timpul încartiruirii,
comandanţii de regiment îi impuneau pe ţărani să le scrie adeverinţe ce ar confirma
comportamentul adecvat al militarilor. De cele mai multe ori, însă, aceste adeverinţe
nu redau realitatea. Spre exemplu, conform unui raport al autorităţilor locale din
6 februarie 1814, răzeşii din satul Ialoveni şi ţăranii din satul Steţcani, ţinutul Orhei,
refuzau să dea adeverinţe ostaşilor regimentului 57 vânători ce ar confirma conduită
corectă în relaţiile cu ei. Administraţia locală argumenta astfel refuzul ţăranilor:
„Locuitorii acestei localităţi au prezentat asemenea adeverințe nu din propria voinţă, ci
fiind obligaţi de militari”75. La 10 iulie 1816, ţăranii din satele Drăguşeni, Pereni,
Paşcani, Cristeşti, Scoreni, ţinutul Orhei, au refuzat să dea comandantului
regimentului de vânători o adeverinţă care ar fi dovedit „corectitudinea de care au dat
dovadă militarii în timpul încartiruirii”, motivând că comandantul regimentului nu le-a
plătit ţăranilor pentru produsele alimentare puse la dispoziţia ostaşilor76.
Abuzurile militarilor îi determinau pe locuitori să se adreseze guvernatorului civil
cu cereri de a li se uşura situaţia sau de a fi scutiţi de încartiruire. La 29 februarie 1816,
răzeşii şi ţăranii din satul Ialoveni, ţinutul Orhei, se adresează guvernatorului civil al
Basarabiei cu rugămintea să li se „acorde unele facilităţi în ceea ce priveşte încartiruirea
84
celor două unităţi de artilerie repartizate în satul lor şi să li se plătească pentru furajul
luat de la ei în mod forţat”77. În schimb, locuitorii satului Sânger (Sângereni), ţinutul
Hotin, se adresează, în aceeaşi zi de 29 februarie 1816, guvernatorului civil al
Basarabiei cu rugămintea ca, în genere, „să-i mute din satul lor pe militari, invocând că
ei sunt foarte săraci şi nu pot face faţă încartiruirii îndelungate a acestora”78.
Abuzurile militarilor comise împotriva populaţiei în timpul încartiruirii i-au impus
pe unii locuitori să-şi părăsească locuinţele. La 10 iulie 1816, comunitatea
moldovenilor şi cea a armenilor din târguşorul Orhei se plâng guvernatorului civil al
Basarabiei împotriva companiei de artilerie a colonelului Kravţov, încartiruită în
această localitate, pentru faptul că militarii „au cauzat comunităţilor mari prejudicii şi
i-au asuprit pe locuitori peste măsură; [...] unii din ei, nemaiputând suporta greutăţile,
au fugit din târguşor”79.
Nemulţumiţi de povara grea a încartiruirii, ţăranii şi orăşenii organizau manifestări
deschise. La 21 aprilie 1816, locuitorii din ţinutul Soroca se plâng guvernatorului civil
al Basarabiei că sunt asupriţi peste măsură. Mai mult ca atât, manifestările ţăranilor au
luat proporţii. Situaţia creată l-a determinat pe guvernator să emită o dispoziţie
adresată guvernului provinciei Basarabia, ca acesta „să întreprindă toate măsurile
pentru a-i linişti pe ţăranii revoltaţi din cauza prejudiciilor provocate de încartiruire”80.
Să analizăm dinamica protestelor şi revendicărilor populaţiei din Basarabia conform
principalelor forme de manifestare în anii 1819-1828 (Tabelul 3), de la adoptarea
Regulamentului din 1818 până la lichidarea în 1828 a autonomiei Basarabiei şi
începutul războiului ruso-turc din 1828-1829.
Tabelul 3
Dinamica protestelor şi revendicărilor populaţiei din Basarabia
conform principalelor forme de manifestare în anii 1819-1828*
Formele de protest şi revendicări
ispravnicilor, arendaşilor,

daune şi prejudicii aduse

Basarabiei şi peste Nistru

Abuzurile administraţiei
Moldova de peste Prut
Refugierea ţăranilor în
Mişcarea haiducească,

Restricţii în comerţul
ţăranilor în interiorul
Abuzurile moşierilor,

Fuga şi strămutarea
concesionarilor etc.

Prestaţii, impozite,

Raportul, în %
funcţionarilor ruşi

interior şi exterior
atacuri tâlhăreşti

regionale şi ale
militarilor ruşi

Revolte făţişe,
dări exagerate

În total
moşierilor
Abuzurile

Ţinutul

Hotin 31 17 12 1 8 - - 2 3 74 15,5
Iaşi 47 13 20 4 2 4 1 1 1 93 19,5
Orhei 56 20 9 13 3 3 - 1 1 106 22,2
Bender 26 15 7 3 1 3 - 1 - 56 11,7
Ismail 44 19 12 11 8 4 9 3 3 113 23,7
Akkerman 13 4 5 6 1 4 - 1 1 35 7,3
În total 217 88 65 38 23 18 10 9 9 477 100,0
În % 45,5 18,4 13,7 8,0 4,8 3,8 2,1 1,9 1,9 100,0 -
*
Tabelul a fost alcătuit în baza aceloraşi izvoare ca şi Tabelul 1.

85
 Analiza datelor generalizate în Tabelul 3 ne permite să constatăm că, spre deosebire
de perioada precedentă (anii 1812-1818), în care am stabilit convenţional opt forme
de proteste şi revendicări, în această perioadă (anii 1819-1828) numărul de forme de
proteste şi revendicări s-a majorat până la nouă. Din cele 477 de proteste şi revendicări
din perioada 1819-1828, 217 (45,5%) au fost cazuri de abuzuri din partea moşierilor,
ispravnicilor, arendaşilor, concesionarilor etc.; 88 (18,4%) – abuzuri comise de
militarii ruşi; 65 (13,7%) ‒ plângeri împotriva prestaţiilor, impozitelor şi dărilor
exagerate; 38 (8%) – plângeri împotriva mişcării haiduceşti sau actelor de tâlhărie; 23
(4,8%) ‒ cazuri de revolte făţişe, daune şi prejudicii aduse moşierilor; 18 (3,8%) –
cazuri de strămutări în interiorul Basarabiei şi peste Nistru; 10 (2,1%) – cazuri de fugă
a ţăranilor în Moldova de peste Prut; 9 (1,9%) – plângeri împotriva abuzurilor
administraţiei regionale şi ale funcţionarilor ruşi; 9 (1,9 %) – plângeri împotriva
restricţiilor în exercitarea comerţului interior şi/sau exterior.

Este semnificativ faptul că, similar primei perioade, din cele 477 de proteste şi
revendicări ale populaţiei din Basarabia care au avut loc în anii 1819-1828 ‒ 106
(22,2%) au revenit ţinutului Orhei, după care urma ţinutul Ismail cu 113 (23,7%)
proteste, Iaşi – 93 (19,5%), Hotin – 73 (15,5%), Bender – 56 (11,7%) şi ţinutul
Akkerman – 35 (7,3%).

86
 Prin urmare, se schimbă ponderea şi locul unor forme de proteste şi revendicări:
rămân pe aceeaşi poziţie, deşi se micşorează la număr, revoltele împotriva abuzurilor
moşierilor, ispravnicilor, arendaşilor, concesionarilor etc.; plângerile împotriva
abuzurilor militarilor ruşi trec de pe locul trei pe locul doi şi cresc numeric; atacurile
haiducilor sau atacurile tâlhăreşti asupra gospodăriilor trec de pe ultimul loc, în prima
perioadă, pe locul al patrulea şi cresc numeric; prestaţiile, impozitele şi dările exagerate
trec pe locul al treilea, dar se micşorează ponderea lor comparativ cu prima perioadă; se
micşorează numărul reclamaţiilor legate de abuzurile administraţiei regionale şi ale
funcţionarilor ruşi etc.
Micşorarea numărului de proteste şi revendicări ale populaţiei în anii 1819-1828
comparativ cu perioada precedentă poate fi explicată nu doar prin consolidarea
poziţiilor administraţiei imperiale în teritoriul nou-anexat, prin adoptarea unui şir de
acte normative care asigurau anumite garanţii stărilor sociale sau prin instituirea
cordonului sanitaro-vamal la Prut şi Dunăre etc., dar şi prin reglementarea mai aspră a
relaţiilor dintre diferite stări sociale, prin aplicarea unor metode de constrângere mai
dure faţă de persoanele nesupuse. Notăm că dacă, la început, multe plângeri şi
reclamaţii nimereau spre soluţionare direct la guvernator, ulterior, în special după
adoptarea Regulamentului organizării administrative a regiunii Basarabia din 29 aprilie
1818, aceste plângeri erau trimise către departamentele guvernamentale, care aveau
competenţa de a soluţiona aceste probleme etc.
Prin urmare, spre deosebire de prima perioadă, când ţinutului Orhei îi revenea mai
mult de jumătate din numărul total de proteste şi revendicări, în această perioadă numărul
protestelor nu este atât de nuanţat şi nu se observă o disproporţie atât de mare.
Mai frecvente, decât în prima perioadă, devin protestele şi revoltele ţăranilor şi
orăşenilor împotriva abuzurilor şi obligaţiilor pe care ei le îndeplineau pentru
întreţinerea militarilor ruşi cantonaţi în Basarabia (Tabelul 4).

87
 Tabelul 4
Plângerile ţăranilor şi orăşenilor împotriva abuzurilor
militarilor ruşi cantonaţi în Basarabia în anii 1819-1828*
Ţinuturile

Raportul,
În

în %
**
Anii
Hotin Iaşi Orhei Bender Ismail Akkerman total

1819 1 - 4 - 8 1 14 15,9
1820 10 7 11 5 5 1 39 44,3
1821 - 2 - - - - 2 2,3
1822 1 1 1 1 - - 4 4,6
1823 3 3 1 8 4 2 21 23,9
1824 1 - 2 1 - - 4 4,5
1825 - - 1 - 2 - 3 3,4
1826 1 - - - - - 1 1,1
În total 17 13 20 15 19 4 88 100,0
În % 19,3 14,8 22,7 17,0 21,6 4,5 100,0 -
*
Tabelul a fost alcătuit în baza aceloraşi izvoare ca şi Tabelul 1.
**
Datele pentru ani 1827-1828 lipsesc.

După cum constatam anterior, plângerile ţăranilor şi orăşenilor adresate organelor

regionale împotriva abuzurilor militarilor ruşi cantonaţi în Basarabia deţin locul al
doilea. Datele din Tabelul 4 atestă că din cele 88 de plângeri, 53 (60,2%) au fost
înaintate guvernatorului civil al Basarabiei de către locuitori din diferite ţinuturi în
anii 1819-1820, 21 de plângeri (23,9%) – în anul 1823, celorlalţi ani revenindu-le un
număr neînsemnat. Cele mai multe plângeri au fost înaintate de către locuitorii din
ţinuturile Orhei – 20 (22,7%) şi Ismail – 19 (21,6%). O disproporţie semnificativă pe
ţinuturi în cadrul acestei forme de protest nu se observă: 17 (19,3%) plângeri – ţinutul
Hotin, 15 (17%) plângeri – ţinutul Bender, 13 (14,8%) plângeri – ţinutul Iaşi şi 4
(4,5%) plângeri ‒ ţinutul Akkerman.

88
 Ca şi în anii precedenţi, o povară grea pentru populaţia Basarabiei o constituia
încartiruirea. La 15 martie 1819, locuitorii satului Hânceşti, ţinutul Orhei, se plâng
guvernatorului civil al Basarabiei împotriva încartiruirii, care le aduce mari prejudicii
materiale. Pagubele erau atât de grave, încât guvernatorul civil al Basarabiei a dat
dispoziţie ca locuitorii acestui sat să fie scutiți de încartiruire81. La 24 martie 1820,
ţăranii din satul Ţiganca, ţinutul Ismail, se plâng guvernatorului civil al Basarabiei
împotriva militarilor încartiruiţi de mai mult timp în satul lor. Ispravnicul scrie că,
fiind peste măsură asupriţi de aceştia, „locuitorii au întreprins mai multe tentative de a
fugi peste hotare”82. Un alt exemplu este cel al locuitorilor din Otaci, ţinutul Hotin,
care, la 10 aprilie 1820, se adresează guvernatorului civil al Basarabiei cu rugămintea
„să-i scutească de încartiruire şi de obligaţia de a asigura cu cai transportarea militarilor
care trec prin localitate, cerând să i se acorde localităţii statut de târguşor, pentru a se
putea ocupa cu comerţul”83. Comunităţile locuitorilor din oraşul Chişinău
(moldoveni, ruşi, ucraineni, armeni, bulgari) se plâng la 9 octombrie 1820
guvernatorului civil al Basarabiei că suferă de pe urma încartiruirii, revoltându-se în
special împotriva şefilor comisiei de chirie, care, „repartizând militarii pe la casele lor,
le fac şi mai grea situaţia”84.
Deseori, pentru a linişti spiritele, administraţia regională dădea dispoziţie de a li se
elibera ţăranilor şi orăşenilor recipise care confirmau că aceştia au livrat alimente
militarilor şi că li s-a plătit pentru produse. La 26 august 1822, ţăranii din diferite
localităţi ale ţinutului Bender se plâng rezidentului plenipotenţiar al Basarabiei,
generalului I.N. Inzov, împotriva comandanţilor regimentelor Kamceatka, Ohotsk şi
al cazacilor de pe Don, care nu le-au plătit pentru alimentele furnizate. Rezidentul a
dat dispoziţie ca ţăranilor să li se elibereze recipise pentru alimentele livrate85.
Locuitorii satelor şi oraşelor pe unde treceau drumurile militare, de poştă sau
comerciale sufereau din cauza abuzurilor militarilor ruşi. Drept exemplu serveşte
plângerea din 5 ianuarie 1823 a comunităţii creştinilor din oraşul Bender adresată
guvernatorului civil al Basarabiei: „Dat fiind că prin Bender trece drumul principal,

89
locuitorii acestui oraş sunt permanent asupriţi de comandamentul cetăţii, care îi
impune să ajute armata la transportarea muniţiilor, furajelor, proviziilor şi ostaşilor”86.
La 13 aprilie 1823, ţăranii din satele Zaim, Căuşeni, Sălcuţa şi Batâr, ţinutul Bender,
se plâng guvernatorului civil al Basarabiei că „sunt impuşi să aprovizioneze armata cu
furaje”87. Locuitorii satului Ciuciuleni, ţinutul Orhei, înaintează la 13 mai 1824
guvernatorului civil al Basarabiei o plângere împotriva comandantului diviziei 17
infanterie, general-maiorului Jeltuhin, informându-l că „subofiţerii regimentului
Tobolsk au luat în mod arbitrar de la ei carele”88.
Sporirea prestaţiilor locale, în general, şi a celor pentru întreţinerea armatei ruse de
ocupaţie, în special, este atestată de mai multe documente. La 6 aprilie 1823,
comunitatea negustorilor din Ismail se plânge guvernatorului civil al Basarabiei că
„prestaţiile orăşeneşti s-au dublat în comparaţie cu anii precedenţi. Acelaşi lucru se
poate spune şi despre încartiruirea militarilor şi întreţinerea spitalului militar”89.
Analiza celor 1 502 documente depozitate doar într-un singur fond de documente –
fondul 2, Cancelaria Guvernatorului Basarabiei (1812-1917), al Arhivei Naţionale a
Republicii Moldova ‒ ne permite să concluzionăm că poziţionarea pe locul al treilea în
prima perioadă ‒ în cadrul celor opt forme de proteste şi revendicări ale populaţiei ‒ a
plângerilor şi reclamaţiilor ţăranilor şi orăşenilor împotriva abuzurilor militarilor ruşi
cantonaţi în Basarabia şi poziţionarea acestei categorii pe locul al doilea în a doua
perioadă – în cadrul celor nouă forme de proteste şi revendicări ale populaţiei (neluând
în consideraţie plângerile împotriva unor moşieri şi funcţionari ruşi) ‒ contestă teza
expusă la timpul său de academicianul Ya.S. Grosul că „mişcarea ţărănească în Basarabia
nu a luat un colorit antinaţional rus, din simplul considerent că aici, îndeosebi în primii
ani după alipirea la Rusia, erau puţini moşieri ruşi, iar ţărănimea, în marea ei majoritate,
a cunoscut asuprirea, în primul rând, din partea proprietarilor funciari basarabeni,
locali”90. Mai mult, printre varietatea de plângeri şi reclamaţii adresate de ţărani şi pe
care le analizează Ya.S. Grosul în monografia din 1956 nu s-a găsit loc pentru nici un
exemplu care ar ilustra plângerile împotriva armatei ruse de ocupaţie, a militarilor ruşi
cantonaţi în Basarabia sau a moşierilor şi funcţionarilor ruşi. De aici şi concluzia pe care
o transmite Ya.S. Grosul că, în primii 10-15 ani după anexare, în Basarabia nu a luat
amploare o luptă a ţărănimii împotriva regimului ţarist de ocupaţie, iar mişcarea
ţărănească în Basarabia nu a avut un colorit antirus pronunţat.
În concluzie, războaiele ruso-turce din 1806-1812 şi din 1828-1829, precum şi
prezenţa sau trecerea armatei ruse de ocupaţie prin Basarabia au cauzat mari prejudicii
populaţiei. Povara războaielor a căzut pe umerii populaţiei civile, care a fost impusă să
suporte numeroase prestaţii în natură exagerate. Sustragerea ţăranului de la agricultură
şi a orăşeanului de la meşteşugărit, istovirea forţei de tracţiune, sărăcirea generală au
influenţat negativ dezvoltarea economică a Basarabiei, au frânat încadrarea
gospodăriilor ţărăneşti în relaţiile mărfare. Constatăm că consecinţele războaielor ruso-
turce şi prezenţa armatei ruse în Basarabia au fost dezastruoase pentru această regiune
şi au generat proteste şi revolte din partea populaţiei.

90
 Note:

1
Despre urmările dezastruoase cauzate Ţărilor Române de războiul ruso-turc din anii
1806-1812 a se vedea mai detaliat: Alexei Agachi, Contribuţia impusă Moldovei şi Ţării
Româneşti pentru aprovizionarea armatei ruse de ocupaţie în anii 1806-1810. – În: Destin
românesc. Revista trimestrială de istorie şi cultură (Chişinău-Bucureşti), 1994, nr. 1, p. 66-76;
Idem, Situaţia financiară a Moldovei şi Munteniei sub ocupaţia rusă (1806-1812). – În: Ibidem,
1995, nr. 4, p. 3-19; Idem. Ţara Moldovei şi Ţara Românească sub ocupaţia militară rusă (1806-
1812), (Chişinău-Bucureşti), 2008, p. 118-349.
2
E.Hurmuzaki. Documente privind istoria României. – Bucureşti, 1874, I, vol. II, p. 501.
3
Documente româneşti din arhivele franceze (1801-1812). Cu un studiu introductiv de Dr.
Teodor Holban. – Bucureşti, 1939, p. 48.
4
ANRM, F. 1, inv. 1, anii 1808-1809, d. 590, f. 3.
5
Ibidem, anul 1808, d. 9, p. IV, f. 60.
6
Ibidem, anul 1808, d. 590, f. 18-20 verso.
7
Ibidem, anul 1809, d. 630, f. 32.
8
Goştină – dare (taxă) anuală percepută în Ţările Române pentru oi, capre şi porci. Exista o
deosebire între darea plătită pentru porci şi oi care merg la îngrăşat la munte şi darea impusă
străinilor (oaspeţilor) pentru oile şi porcii aduşi în ţară la păscut. În primul caz, avem un fel de
impozit direct, obligatoriu pentru toţi locuitorii care folosesc păşunile, devenind o dare generală, la
care erau impuse toate categoriile sociale, inclusiv boierii şi clerul, pe întinderea întregii ţări. În al
doilea sens, cu înţeles de taxă (vamă) pentru cei care aduc în ţară oi şi porci la păscut. – În: Instituţii
feudale din Ţările Române. Dicţionar. – Bucureşti, 1988, p. 206.
9
ANRM, F. 1, inv. 1, anul 1809, d. 638, f. 20.
10
Ibidem, d. 638, f. 20, 37.
11
Hrisov – document prin care, în Ţările Române, domnul acorda o danie, un privilegiu, o
imunitate sau întărea un transfer de proprietate. Spre exemplu, după nenumărate plângeri ale
ţiganilor, în 1808, Divanul Moldovei a eliberat un hrisov ţiganilor ursari şi lingurari prin care
interzicea ispravnicilor şi proprietarilor funciari să-i asuprească pe ţiganii nomazi din Moldova.
A se vedea: В.С. Зеленчук, Население Бессарабии и Поднестровья в XIX в. (Этнические
и социально-демографические процессы). – Кишинев, 1979, c. 60.
12
ANRM, F. 1, inv. 1, anul 1811, d. 3247, p. IV, f. 547 verso.
13
Ibidem, d. 3248, p. IV, f. 156-157 verso, 165-165 verso.
14
Ibidem, f. 1208-1209 verso.
15
E.Hurmuzaki, Documente privind istoria României. – Bucureşti, 1874, I, vol. II, p. 623.
16
Alexei Agachi. Ţara Moldovei şi Ţara Românească sub ocupaţia militară rusă (1816-1812). –
Chişinău, 2008, p. 143.
17
А.Накко, Очерк гражданского управления в Бессарабии, Молдавии и Валахии во
время русско-турецкой войны 1806-1812 гг. În: ЗООИД. – Одесса, 1879, т. XI, с. 305.
18
AISR, F. 19, inv. 3, d. 129, f. 17 verso.
19
Ibidem, F. 560, inv. 4, d. 402, f. 33-33 verso.
20
AIMSR, F. AMŞ, d. 18595, f. 12 verso-13.
21
Я.Сабуров, Земледелие, промышленность и торговля Бессарабии в 1826 году. –
Москва, 1830, c. 21.
22
Ibidem, p. 22.
23
AISR, F. 1308, inv. 1, d. 3, f. 2.
24
AIMSR, F. AM, inv. 182“a”, d. 44, cert. 3, f. 48.
25
Cetverti (четверть) – veche măsură de capacitate rusă: 1 sfert de grâu de toamnă – 9
puduri 25 funţi; grâu de primăvară – 9 puduri 7 funţi; secară – 8 puduri 34 funţi; porumb – 5

91
puduri; ovăz – 5 puduri 25 funţi; mei – 7 puduri 17 funţi. În unitate de măsură românească,
2,5 cetverturi erau egale cu o chilă.
26
AIMSR, F. AM, inv. 182“a”, d. 44, cert. 3, f. 48 verso, 51, 52 verso.
27
Ibidem, f. 48 verso.
28
Ibidem, f. 49 verso.
29
AISR, F. 1263, inv. 1, d. 359, f. 320.
30
AIMSR, F. AM, inv. 182“a”, d. 44, cert. 3, d. 50 verso-51.
31
Ibidem, f. 49.
32
Istoria RSS Moldoveneşti. – Chişinău, 1984, p. 146, 149, 197.
33
Pavel V. Sovetov, Cât a costat Ţării Moldovei dominaţia străină (Formele economice de
dependenţă a Moldovei în sec. al XVI-lea – începutul sec al XVIII-lea). – În: Revista de istorie a
Moldovei. – Chişinău, 1990, nr. 4. p. 24.
33
Istoria RSS Moldoveneşti. – Chişinău, 1984, p. 146, 149, 197.
34
Istoria Românilor: constituirea României moderne (1821-1878), vol. VII, tom. I (coord.
acad. Dan Berindei). – Bucureşti, 2003, p. 78.
35
ANRM, F. 2, inv. 1, d. 1199, f. 12.
36
Ibidem, f. 64.
37
Magazie de rezervă mobilă – depozit mobil instituit de administraţia militară rusă în
timpul ostilităţilor militare, în scopul asigurării armatei cu muniţii şi provizii.
38
E.Hurmuzaki, Documente privitoare la istoria românilor (1781-1849), vol. II, suplimentul I. –
Bucureşti, 1889, p. 332.
39
Paul Mihail, Zamfira Mihail, Acte în limba română tipărite în Basarabia. I (1812-1830). –
Bucureşti, 1993, p. 198.
40
E.Hurmuzaki, Documente privitoare la istoria românilor. Vol. IV, Supl. I (1781-1849). –
Bucureşti, 1881, p. 331.
41
ANRM, F. 2, inv. 1, d. 1315, f. 10.
42
Ibidem, f. 20-20 verso.
43
Ibidem, f. 22.
44
Ibidem, f. 10 verso.
45
Ibidem.
46
Ibidem, f. 18.
47
Ibidem, d. 1432, f. 185.
48
Ibidem, f. 118-119.
49
Ibidem, f. 118-118 verso.
50
Ibidem, d. 1485, f. 29.
51
Ibidem, d. 1432, f. 118 verso.
52
Ibidem, f. 30.
53
Ibidem, f. 53-59.
54
Ibidem, f. 133, 135.
55
Ibidem, f. 148.
56
Ibidem, f. 82-82 verso.
57
Ibidem, d. 1315, f. 32-32 verso.
58
Ibidem, d. 2730, f.15.
59
AISR, F. 560, inv. 4, d. 435, f. 2; Коммерческая газета, 1828, № 57, 18 июля.
60
Ştefan Ciobanu, Basarabia. Monografie. – Chişinău, 1993, p. 76-77.
61
AIMSR, F. AM, inv. 184 „a”, d. 112, cert. 88, f. 3-4.
62
Ibidem, f. 3-3 verso.
63
Ibidem, f. 1 verso.
64
Ibidem, f. 2.

92
 65
Ibidem.
66
Igor Ojog, Aspecte din activitatea militară a lui P.D. Kiselev în Basarabia. – În: Omagiu
lui Vladimir Potlog şi Constantin Drachenberg la 70 de ani. – Chişinău, 1997, p. 191.
67
Положение крестьян и крестьянское движение в Бессарабии. (1812-1861 годы).
Сборник документов. Составители И.А. Анцупов, К.П. Крыжановская. Часть I. –
Кишинев, 1962, c. 39.
68
Ibidem, Partea a II-a. – Chişinău, 1969, p. 95-96.
69
Dinu Poştarencu, Anexarea Basarabiei la Imperiul Rus. – Chişinău, 2006, p. 178-180.
70
ANRM, F. 2, inv. 1, d. 10, f. 58
71
Despre plângerile ţăranilor şi orăşenilor din toamna anului 1812 împotriva abuzurilor
armatei ruse a se vedea mai amănunţit: ANRM, F. 2, inv. 1, d. 10, f. 35-214.
72
ANRM, F. 2, inv. 1, d. 78, f. 7 verso.
73
Ibidem, d. 237, f. 119 verso-120.
74
Ibidem, d. 233, f. 28.
75
Ibidem, d. 237, f. 511 verso-512.
76
Ibidem, d. 467, f. 87 verso-88.
77
Ibidem, f. 15.
78
Ibidem, d. 467, f. 15 verso.
79
Ibidem, f. 98.
80
Ibidem, d. 466, f. 148.
81
Ibidem, d. 596, f. 80 verso.
82
Ibidem, d. 676, f. 606 verso.
83
Ibidem, d. 690, f. 290.
84
Ibidem, d. 666, f. 78-78 verso.
85
Ibidem, d. 795, f. 109.
86
Ibidem, d. 794, f. 62.
87
Ibidem, d. 842, f. 15.
88
Ibidem, d. 919, f. 1.
89
Ibedem, d. 794, f. 301-301 verso.
90
Я.С. Гросул, Крестьяне Бессарабии (1812-1861 гг.). – Кишинев, 1956, c. 253.

Raport prezentat în plen la Conferinţa internaţională Tratatul de pace de

la Bucureşti din 1812 şi impactul lui asupra istoriei românilor. 200 de ani de la
anexarea Basarabiei de către Imperiul Rus. Chişinău, 26-27 aprilie 2012. Text
integral nepublicat

93
 IMPACTUL ANEXĂRII BASARABIEI LA IMPERIUL RUS:
EXODUL POPULAŢIEI ÎN MOLDOVA DE PESTE PRUT
(1812-1828)
The impact of the annexation of Bessarabia to Russian Empire:
exodus of the population to over the Prut Moldova (1812-1828)

Abstract
Question regarding the exodus of the population from Bessarabia to Principality of Moldova in
the first years after its annexation to the Russian Empire has not been investigated in historiography,
although many historians have ascertained that exodus, but without trying to investigate problems
related to emigration as a social phenomenon and, based on archival documents, to attempt to solve
them.
In this study the author, based on new unpublished archival documents, highlights and discusses
only the most important aspects of this phenomenon: 1. presence of exodus as a social phenomenon in
Bessarabia in the early years after its annexation to the Russian Empire; 2. factors that caused the
exodus; 3. ways and means of population fleeing from Bessarabia over the Prut River; 4. measures
taken by regional and imperial administration to stop the exodus; 5. relations between imperial and
regional administration of Bessarabia and the Moldavian prince to return fugitives; 6. measures of
punishment of the fugitives that were caught at the border of Bessarabia and those the Moldovan
government returned to Bessarabia etc.
The author finds that the exodus of population from Bessarabia to the right side of the Prut is
explained by the extremely depressed state of the population, caused by Russian military occupation
in previous years, especially during the Russian-Turkish wars of 1806-1812, 1828-1829, by
economic ruin of the peasants, the overgrowth of taxes and by the fact that this population had lost
confidence in local and regional administration to assuage their sufferings. Cases of abuses of Russian
soldiers quartered in the province, that of the county administrator Cogalniceanu and the
concessionaire Varfolomeu in 1819, presented in the article, come to demonstrate once again the
causes of the exodus. Supreme Council of Bessarabia was powerless to resolve an issue of principle
which largely determined the population exodus from Bessarabia to over the Prut Moldova – abuses
that took place from the Russian militaries, state income collectors and spirits sale concessionaires, in
which were involved several persons from the regional and county administration.
Therefore, the exodus of population from Bessarabia to over the Prut Moldova and other
possessions of the Ottoman Empire was the direct result of the establishment, after the annexation of
this territory to the Russian Empire, of the Tsarist regime of domination.

Întrebarea privind exodul populaţiei din Basarabia în Principatul Moldova în primii

ani după anexarea ei la Imperiul Rus nu este cercetată în istoriografie, deşi mai mulţi
istorici au constatat existenţa exodului, fără însă să pună în discuţie prolemele legate de
prezenţa exodului ca fenomen social şi, în baza documentelor de arhivă, să încerce
soluţionarea lor. După cum constată unii cercetători, deşi o serie de publicaţii din
perioada ţaristă conţin anumite informaţii cu privire la refugierea populaţiei din
Basarabia peste Prut după încheierea Tratatului de pace de la Bucureşti, „…istoriografia
sovietică a ignorat acest subiect”1. Un exemplu elocvent în acest sens serveşte Culegerea
de documente ce vizează situaţia ţăranilor şi mişcarea ţărănească din Basarabia în anii
1812-1861, alcătuită de I.A. Anţupov şi C.P. Krâjanovskaia. Însă, din cele 65 de
documente cuprinse în Partea întâi şi din cele 47 de documente din Partea a doua,
referitoare la perioada 1812-1828, nu găsim nici un document care ar reflecta acest
94
subiect2. Explicaţia este simplă. Istoriografia oficială, tributară paradigmei marxiste, avea
menirea să demonstreze caracterul „obiectiv progresist” al anexării la 1812 a teritoriului
dintre Prut şi Nistru la Imperiul Rus, iar exodul populaţiei din acest teritoriu în
Moldova de peste Prut şi în diferite posesiuni ale Imperiului Otoman venea în
contradicţie cu această teză. Unicul articol publicat la acest subiect este cel semnat de
Dinu Poştarencu3, care pune în circuitul ştiinţific noi documente cu privire la exodul
populaţiei din Basarabia, dar care mai lasă multe aspecte necercetate şi, deci, permite
abordarea lui în continuare.
În cadrul acestui studiu vom încerca să scoatem în evidenţă şi să punem în discuţie
doar cele mai importante aspecte ale acestui fenomen: 1. prezenţa exodului ca
fenomen social în Basarabia în primii ani după anexarea ei la Imperiul Rus; 2. factorii
care au cauzat exodul; 3. modalităţile şi căile de refugiere a populaţiei din Basarabia în
dreapta Prutului; 4. măsurile întreprinse de administraţia regională şi cea imperială în
vederea stopării exodului; 5. relaţiile dintre administraţia regională din Basarabia sau
cea imperială rusă şi domnul Moldovei în vederea repatrierii fugarilor; 6. măsurile de
pedeapsă la care erau supuşi fugarii prinşi la hotarele Basarabiei sau cei reîntorşi de
administraţia moldovenească în Basarabia etc.
Chiar de la început urmează să constatăm că drept cauză principală care a determinat
exodul populaţiei din Basarabia în Moldova de peste Prut a fost atitudinea vădit ostilă a
autohtonilor faţă de regimul de ocupaţie. Aleksandr Silin, profesor la Seminarul
Teologic din Chişinău, scria în această privinţă la sfârşitul anilor ’60 ai sec. al XIX-lea:
„Circumstanţele exclusive care au condiţionat atitudinea ostilă a basarabenilor faţă de
ruşi s-au produs în timpul războaielor ruso-turce, mai cu seamă în ultimii 20 de ani de
până la anexarea Basarabiei la Rusia. Teritoriul ei adesea a servit drept loc de concentrare
şi trecere a armatelor ruse. Aflarea permanentă într-o asemenea situaţie, epuizarea
mijloacelor de existenţă au generat, în mod firesc, o antipatie profundă din partea
băştinaşilor faţă de ruşi, îndeosebi în zonele ce au servit nu doar ca locuri de trecere sau
de cantonare a armatelor, dar şi ca teatre de război, după cum, bunăoară, au fost
localităţile din preajma Hotinului, Benderului, Chiliei şi, în special, a Ismailului”4.
Despre situaţia ce s-a creat în Basarabia după sfârşitul războiului ruso-turc din
1806-1812 destul de convingător scrie într-un memoriu, adresat ministrului de Poliţie
din Sankt Petersburg S.C. Viazmitinov, consilierul de stat L.Baikov, care la începutul
anului 1813 a fost cu misiuni speciale în regiune: „Ţăranii, nemaifiind în stare să
suporte birurile grele şi taxele ilegale la care sunt supuşi, sunt siliţi să-şi părăsească
vetrele şi să fugă peste Prut, pentru a se aşeza în părţile Imperiului Otoman (adică, în
Moldova de peste Prut – V.T.)”5. Principele A.B. Kurakin, ministrul de Interne al
Rusiei, scria aceluiaşi ministru de Poliţie S.C. Viazmitinov că „într-adevăr, ar fi foarte
regretabil dacă această regiune, Basarabia, care până acum a fost aşa de populată şi
fertilă şi a cărei achiziţiune a costat atât de scump statului, va fi, în cele din urmă,
pustiită”6.
Despre fuga în masă a locuitorilor Basarabiei peste Prut mărturisesc şi organele
imperiale, care ordonau guvernatorului civil al Basarabiei să stabilească legături cât mai
strânse cu domnul Moldovei: „Stabilirea acestor relaţii se impune ca necesară din cauza

95
numeroşilor fugari din Basarabia, care îşi părăsesc locuinţele şi care sunt căutaţi în baza
unor dispoziţii atât nevalabile, cât şi necuviincioase”7.
Pentru soluţionarea problemelor înaintate de organele centrale, la 7 octombrie
1812 Scarlat Sturdza a emis o dispoziţie specială adresată comandantului Armatei
Dunărene P.V. Ciciagov, prin care acestuia i se indica instituirea cordonului de pază la
hotarul de apus al Basarabiei. Scarlat Sturdza scria: „Deoarece Prutul a devenit hotar,
consider că pe malul râului necesită a fi stabilit un cordon de strajă. Trupele care
alcătuiesc garnizoana din Basarabia aflându-se în subordinea Excelenţei voastre, rog să
urgentaţi organizarea acestei străji, care poate servi obstacol pentru fugarii din această
regiune peste frontieră în Moldova…”8.
P.V. Ciciagov a încredinţat organizarea cordonului general-locotenentului I.M.
Hartingh, care conducea cu forţele militare cantonate în Basarabia şi care deţinea
funcţia de guvernator civil interimar. Cordonul urma să fie apărat de 3 regimente care
aveau să vină din Rusia – regimentul de cazaci „Don”, condus de Astahov, şi două
regimente de cazaci din Orenburg9.
I.M. Hartingh, care avea la dispoziţie un număr redus de cazaci, a putut organiza
paza frontierei doar în cursul inferior al Prutului, până la drumul poştal ce trecea din
Iaşi spre Movilău. Celelalte părţi ale hotarului urmau să fie întărite cu pază după
sosirea din Rusia a celor 3 regimente de cazaci. Deja la 9 octombrie 1812 I.M.
Hartingh raportează lui S.Sturdza despre măsurile întreprinse privind instituirea pazei
de frontieră şi interzicerea intrării în şi a ieşirii din Basarabia a persoanelor, cu excepţia
curierilor şi a celor care dispuneau de paşapoarte speciale10.
I.M. Hartingh insista ca, până la sosirea celor 3 regimente de cazaci din Rusia,
Scarlat Sturdza să asigure paza de frontieră pe întreg cursul Prutului, până la revărsarea
lui în Dunăre, cu paznici locali, puşi la dispoziţie de administraţia ţinutală, cu ajutorul
cărora, după cum credea el, „...va putea fi stopată trecerea ilegală a frontierei”11. Prin
urmare, instituirea cordonului de pază la Prut şi Dunăre avea drept scop nu doar
soluţionarea problemelor de ordin sanitaro-vamal – protejarea teritoriului de
pătrunderea ciumei şi a holerei, sau a celor ce ţin de perceperea taxelor vamale pentru
mărfurile importate şi exportate etc., dar şi stoparea exodului populaţiei din Basarabia,
fenomen destul de frecvent după anexarea provinciei la Rusia.
La 23 aprilie 1813, colonelul Astahov, aflat în localitatea Marşiniţa, îl informează
pe Scarlat Sturdza despre aşezările în care sunt amplasate posturile şi cordonul de pază:
începând de la hotarul cu Imperiul Austriac, de la sătucul Onuta, până la Noua Suliţă
şi în cursul inferior al Prutului până la Brăneşti, atenţionând că cordoane de pază sunt
instituite în 33 de sate, acestea fiind supravegheate de 112 cazaci din regimentul
„Don” 12.
La 7 august 1813, comandantul regimentului doi de cazaci din Orenburg esaulul
Grebenşcikov raportează lui I.M. Hartingh despre măsurile întreprinse întru
consolidarea cordonului de pază la Prut şi Dunăre, asupra necesităţii cărora indica la
2 august 1813 ministrul de Interne A.B. Kurakin13. În acest scop, Comitetul carantinal
l-a trimis pe locotenentul Kulik să cerceteze situaţia la faţa locului. Acesta a găsit
cordonul de pază în dezordine, îndeosebi în localitatea Leova, unde cazacii rar controlau
linia de hotar, iar rapoartele trimise privind starea cordonului de pază nu corespundeau

96
realităţii14. Ca rezultat, la 13 august Departamentul II al Guvernului regional raportează
lui I.M. Hartingh că, ţinând seama de dispoziţia acestuia din 10 august privind
necesitatea întăririi cordonului de pază la Prut de pe seama locuitorilor, dispoziţii
respective au fost trimise ispravnicilor de Hotărniceni, Codru, Orhei şi Iaşi, pentru a
întări posturile de pază de pe seama locuitorilor, îndeosebi în locurile unde râul Prut
uşor putea fi trecut. Pentru supravegherea pazei de frontieră pe o distanţă de 30 de verste
(sau timp de 6 ore) au fost numite persoane credincioase, agere şi sigure din rândurile
mazililor, sub răspunderea personală a ispravnicilor15.
În vara anului 1813 cordonul de pază la hotarul Basarabiei era alcătuit din:
regimentul unu de cazaci din Orenburg (pe o distanţă de 3666 verste erau amplasate 6
posturi carantinale, 54 pichete incluzând 20 ofiţeri, 23 subofiţeri şi 483 cazaci) –
începea de la Vadul-lui-Isac, urma pe malurile râului Prut, ale Dunării, continua pe
litoralul Mării Negre, pe malul drept al Nistrului până la localitatea Palanca16;
regimentul doi de cazaci din Orenburg (12 posturi pe o distanţă de 280 verste, 65
pichete, 18 subofiţeri şi 330 cazaci) – de la localitatea Vasiliuţii-Mari şi până la Vadul-
lui-Isac, cu centrul în Leova17; regimentul trei de cazaci „Don” (26 posturi, 86 pichete,
39 ofiţeri, 53 subofiţeri, 1038 cazaci) – de la localitatea Onuta până în localitatea
Vasiliuţi cu centrul în Noua Suliţă18. Prin urmare, imediat după anexare ţarismul a
întreprins toate măsurile pentru a asigura paza frontierei.
Cauzele exodului erau multiple: 1. frica locuitorilor faţă de un regim străin şi
necunoscut de dominaţie; 2. zvonurile că ţăranii vor fi legaţi de glie ca şi ţăranii ruşi;
3. imposibilitatea de a se folosi de proprietăţile funciare şi de a se vedea cu rudele din
partea dreaptă a Prutului; 4. dispreţul cu care erau trataţi de administraţia regională, în
special de generalul I.M. Hartingh; 5. abuzurile moşierilor, ispravnicilor, arendaşilor,
concesionarilor etc; 6. impunerea la multiple dări şi prestaţii; 7. întreţinerea armatei
ruse de ocupaţie şi abuzurile miliarilor ruşi; 8. prevederile legale stipulate de Tratatul
de pace de la Bucureşti din (16)28 mai 1812, conform căruia locuitorii care deţineau
proprietăţi funciare în ambele părţi ale Prutului aveau dreptul să treacă liber din partea
dreaptă în cea stângă şi viceversa etc.
Deşi conform prevederilor Tratatului de pace de la Bucureşti populaţia de pe
ambele părţi ale Prutului timp de 18 luni, din momentul schimbului actelor de
ratificare (2 iulie 1812), putea să treacă liber de pe o parte pe alta a râului19, termenul
expirând la 2 ianuarie 1814, I.M. Hartingh, în calitatea sa de şef al unităţilor militare
plasate în Basarabia, a dispus să fie interzisă trecerea peste frontieră, fără autorizaţii, a
locuitorilor ce dispuneau de proprietăţi funciare situate pe ambele maluri ale Prutului.
Numai după adoptarea deciziei imperiale ce permitea locuitorilor din dreapta Prutului
să-şi stăpânească moşiile în Basarabia şi după expirarea termenului de 18 luni, la
3 noiembrie 1812 Scarlat Sturdza cere lui I.M. Hartingh să dispună pazei de la Prut să
permită trecerea peste graniţă a locuitorilor de pe ambele maluri ale râului, fără
autorizaţii20. Dar, această dispoziţie a lui Scarlat Sturdza, cum vom constata mai jos,
nu se respecta.

97
 Tabelul 1
Dinamica protestelor şi revendicărilor populaţiei din Basarabia,
conform principalelor forme de manifestare, în anii 1812-1818*
ispravnicilor, arendaşilor, Formele de protest şi revendicări

Basarabiei şi peste Nistru

Abuzurile administraţiei
Prestaţii, impozite, dări

Moldova de peste Prut

Mişcarea haiducească
ţăranilor în interiorul
Abuzurile moşierilor,

Restricţii în comerţul
concesionarilor etc.

Fuga, strămutările

funcţionarilor ruşi

interior şi exterior
Fuga ţăranilor în

Raportul, în %
militarilor ruşi

regionale şi ale
Abuzurile
exagerate

În total
Ţinuturile

Hotin 18 5 16 1 6 - 2 - 48 4,7
Soroca 42 9 4 13 - 3 1 - 72 7,0
Iaşi 30 16 9 3 7 - 1 1 67 6,5
Orhei 178 224 58 29 5 21 6 2 523 51,0
Bender 28 24 14 16 - 3 - - 85 8,3
Hotărniceni 11 8 7 7 - - - - 33 3,2
Codru 16 14 3 13 12 3 - - 61 6,0
Greceni 19 9 5 6 11 - - - 50 4,9
Tomarova 30 9 17 5 21 1 3 - 86 8,4
În total 372 318 133 93 62 31 13 3 1025 100,0
În % 36,3 31,0 13,0 9,1 6,0 3,0 1,3 0,3 100,0 -
* ANRM, F. 2, inv. 1, d. 2, 9, 10, 35, 78, 79, 80, 82, 83, 96, 107, 109, 110, 113-115, 117,
118, 125, 128, 133, 144, 189, 192, 216, 233, 237, 256-259, 262-264, 267-270, 272, 284, 332,
382, 387, 390, 399, 402, 463-467, 515, 520, 528, 529, 538, 540, 553, 561, 563, 569, 583, 584,
586, 596, 611, 612, 626, 666, 669, 670, 675-677, 684, 685, 690, 691, 692, 726, 728, 732, 775,
781, 794, 795, 836-839, 842, 850, 860, 862, 863, 868, 869, 900, 903, 906, 909, 919, 928, 929,
939, 943, 955, 1044, 1122, 1162, 1235, 1300, 1335, 1496, 1498, 1500.
Pentru a înţelege mai profund cauzele exodului populaţiei din Basarabia în
Principatul Moldova, să examinăm succint starea de spirit a locuitorilor din această
provincie, în aşa-numita perioadă a „privilegiilor”, când diferite categorii ale populaţiei
au beneficiat de anumite înlesniri şi privilegii, iar provincia – de o autonomie limitată,
până în 1828, în componenţa Imperiului Rus. Datele care elucidează doar fragmentar
această problemă, depistate doar dintr-un singur fond de arhivă (fondul 2, Cancelaria
Guvernatorului Basarabiei, ANRM), însumând 1502 documente, sunt sistematizate în
Tabelul 1 şi în Tabelul 3. Datele din Tabelul 1 reflectă dinamica protestelor şi
revendicărilor populaţiei din Basarabia, conform principalelor forme de manifestare, în
anii 1812-1818, de la anexarea ei la Imperiul Rus şi până la adoptarea „Regulamentului
organizării administrative a regiunii Basarabia” din 29 aprilie 181821.
Analiza datelor generalizate în Tabelul 1 ne permite să constatăm că după anexarea
Basarabiei la Imperiul Rus, în pofida diverselor „privilegii” acordate diferitelor categorii
sociale ale populaţiei şi intereselor majore de a crea în regiune o atmosferă atractivă
pentru popoarele balcanice, situaţia populaţiei s-a înrăutăţit cu mult, fapt confirmat de
numeroasele plângeri şi reclamaţii ale ţăranilor şi orăşenilor22.
98
 Potrivit datelor din Tabelul 1, protestele şi revendicările care au avut loc în Basarabia
în această perioadă au fost grupate în 8 categorii vizând: 372 (36,3%) – abuzurile
moşierilor, ispravnicilor, arendaşilor, concesionarilor etc.; 318 (31%) – prestaţiile,
impozitele şi dările exagerate; 133 (13%) – abuzurile militarilor ruşi; 93 (9,1%) – fuga,
strămutările ţăranilor în interiorul Basarabiei şi peste Nistru; 62 (6%) – fuga ţăranilor în
Moldova de peste Prut; 31 (3%) – abuzurile administraţiei regionale şi ale funcţionarilor
ruşi; 13 (1,3%) – restricţiile în comerţul interior şi exterior şi 3 (0,3%) conţin informaţii
cu privire la mişcarea haiducească sau la actele de tâlhărie.
Este semnificativ faptul că din cele 1025 de proteste şi revendicări ale populaţiei din
Basarabia care au avut loc în această perioadă 523 (51%) au revenit ţinutului Orhei,
care, după cum putem constata, era cel mai mare după teritoriu, includea cele mai multe
aşezări rurale şi urbane, avea cea mai densă populaţie şi, principalul, avea cele mai multe
aşezări ţărăneşti (răzeşeşti şi moşiereşti) şi orăşeneşti, cele mai multe biserici – respectiv,
cel mai mare număr de oameni cărturari, care puteau scrie plângeri, fiind şi cel mai
aproape de centrul regional Chişinău etc. Acesta era urmat de ţinuturile: Tomarova – cu
un număr de 86 (8,4%) de proteste, Bender – 85 (8,3%), Soroca – 72 (7%), Iaşi – 67
(6,5%), Codru – 61 (6%), Greceni – 50 (4,9%), Hotin – 48 (4,7%) şi ţinutul
Hotărniceni – 33 (3,2%) de proteste. Prin urmare, mai mult de jumătate din numărul
total de proteste şi revendicări ale populaţiei din Basarabia în anii 1812-1818 au avut loc
în ţinutul Orhei.
Datele cuprinse în Tabelul 1 confirmă că exodului ţăranilor şi orăşenilor din
Basarabia în Moldova de peste Prut îi revenea locul 5 în cadrul celor 8 forme de protest,
stabilite de noi convenţional în baza analizei celor 1502 de documente. Doar în 3 ani
(1813, 1815 şi 1816) în Basarabia au avut loc 62 cazuri de emigrare a populaţiei din
Basarabia în dreapta Prutului: inclusiv 21 (33,9%) din ţinutul Tomarova, 12 (19,4%) –
din ţinutul Codru, 11 (17,7%) – din ţinutul Greceni, 7 (11,3%) – din ţinutul Iaşi, 6
(9,7%) – din ţinutul Hotin şi 5 (8,1%) din ţinutul Orhei. 47 (75,8%) cazuri de emigrări
(din numărul lor total) ale ţăranilor din Basarabia peste Prut au avut loc în anul 1816
(Tabelul 2).
Tabelul 2
Exodul ţăranilor din Basarabia în Moldova de peste Prut în anii 1812-1818*

Ţinuturile
Raportul,
Hotărniceni

În total
Tomarova

în %
Greceni
Bender
Soroca

Anii**
Codru
Hotin

Orhei
Iaşi

1813 1 - 1 - - - - 1 - 3 4,8
1815 1 - 2 2 - - 1 3 3 12 19,4
1816 4 - 4 3 - - 11 7 18 47 75,8
În total 6 - 7 5 - - 12 11 21 62 100,0
În % 9,7 - 11,3 8,1 - - 19,4 17,7 33,9 100,0 -
* Tabelul a fost alcătuit în baza aceloraşi izvoare ca şi Tabelul 1.
** Date pentru ceilalţi ani lipsesc.

99
 Deşi de multe ori izvorul nu indică numărul de familii sau persoane care au fugit în
partea dreaptă a Prutului, din datele nu atât de complete care se conţin în izvoarele
depistate putem totuşi constata, doar în baza acestui fond de documente, că în aceşti
3 ani din diferite ţinuturi ale Basarabiei s-au refugiat în Moldova de peste Prut 131 de
familii (36 de cazuri) şi, aparte, 109 de persoane (26 de cazuri). Prezentăm câteva
exemple care confirmă prezenţa acestui fenomen.
La 2 iulie 1813, din satul Călineşti, ţinutul Iaşi, au fugit în Moldova de peste Prut
mai mulţi ţărani. Potrivit raportului consulului rus din Iaşi23, domnul Moldovei „...nu
doreşte să-i întoarcă pe locuitorii Basarabiei la locul vechi de trai”24. Tot în această
perioadă unii locuitori din satul Revcăuţi, ţinutul Hotin, au fugit împreună cu
familiile lor în Moldova de peste Prut25. Administraţia regională din Basarabia
întreprinde măsuri concrete, prin intermediul consulului rus din Iaşi, de a întoarce
fugarii în Basarabia. Conform informaţiilor din 9 şi 11 martie 1815, din satul Lecani,
ţinutul Codru, din satele Giurgiuleşti şi Vadul Boului, ţinutul Tomarova, au fugit în
Moldova de peste Prut 15 familii de ţărani. În toate 3 cazuri guvernatorul civil al
Basarabiei îl roagă pe consulul general rus din Iaşi, Aleksandr Pini, să-i găsească pe
ţăranii fugari şi să-i întoarcă în Basarabia26.
De multe ori fugarii erau prinşi şi supuşi judecăţii. La 25 mai 1815, şeful poliţei
din Chişinău raportează guvernatorului civil al Basarabiei că au fost prinşi 19 ţărani
fugari care au încercat să treacă ilegal hotarul de la Prut27. Pentru încercarea de a fugi
peste Prut ţăranii au fost supuşi judecăţii.
Măsuri de stopare a exodului erau întreprinse şi în interiorul Basarabiei. La
11 iunie 1815, în legătură cu refugierea frecventă a locuitorilor din diferite ţinuturi ale
Basarabiei în Moldova de peste Prut, guvernatorul civil al Basarabiei i-a ordonat
ispravnicului de Iaşi „...să studieze cu exactitate dacă locuitorii din ţinutul Iaşi fug
peste Prut în Moldova şi să raporteze despre măsurile întreprinse în vederea stopării
acestor refugieri”28. Asemenea dispoziţii au primit şi alţi ispravnici.
Destul de frecvente erau cazurile de fugă a ţăranilor din ţinutul Tomarova, unde
erau cantonate armarele ruse, ţăranii suportând consecințele încartiruirii. La 19
februarie 1815, autorităţile locale îl atenţionau pe guvernatorul civil al Basarabiei
despre fuga în Moldova de peste Prut a mai multor ţărani din satul Giurgiuleşti29.
Din unele documente aflăm despre întoarcerea forţată a ţăranilor fugari din Moldova
de peste Prut. La 13 aprilie 1816, consulul rus din Iaşi îl informează pe guvernatorul
civil al Basarabiei că mulţi ţărani din satul Teleneşti, ţinutul Orhei, au fugit în Moldova
de peste Prut, dar toţi au fost întorşi înapoi împreună cu întreaga avere30.
Documentele de arhivă atestă că averea locuitorilor care fugeau în partea dreaptă a
Prutului era vândută, iar banii – vărsaţi în vistieria statului. Potrivit informaţiilor de
care dispunem, la 29 ianuarie 1816 din târguşorul Tomarova au fugit peste hotare, în
Moldova de peste Prut, 4 familii, iar din Satul-Nou, ţinutul Tomarova – 5 familii;
averea fugarilor a fost vândută, conform hotărârii Departamentului II al Guvernului
regional al Basarabiei31.
Spre regret, documentele care atestă exodul populaţiei din Basarabia în Moldova de
peste Prut, depozitate în fondul 2 – Cancelaria guvernatorului Basarabiei, nu s-au
păstrat integral, cele mai multe au nimerit şi în alte fonduri de arhivă, iar cele care s-au
păstrat nu conţin informaţii complete despre numărul fugarilor.
100
 Să analizăm succint dinamica protestelor şi revendicărilor populaţiei din Basarabia,
conform principalelor forme de manifestare, în anii 1819-1828, de la adoptarea
Regulamentului din 1818 şi până la lichidarea în 1828 a autonomiei Basarabiei
(Tabelul 3).
Tabelul 3
Dinamica protestelor şi revendicărilor populaţiei din Basarabia,
conform principalelor forme de manifestare, în anii 1819-1828*

Formele de protest şi revendicări

Basarabiei şi peste Nistru

ispravnicilor arendaşilor,

Abuzurile administraţiei
Moldova de peste Prut
Refugierea ţăranilor în
Mişcarea haiducească,

ţăranilor în interiorul

Restricţii în comerţul
Abuzurile moşierilor,

Revolte făţişe, daune

concesionarilor etc.

Fuga şi strămutarea
Prestaţii, impozite,

funcţionarilor ruşi
şi prejudicii aduse

Raportul, în %
atacuri tâlhăreşti

regionale şi ale
militarilor ruşi

dări exagerate

moşierilor

şi exterior
Abuzurile

În total
interior
Ţinuturile

Hotin 31 17 12 1 8 - - 2 3 74 15,5
Iaşi 47 13 20 4 2 4 1 1 1 93 19,5
Orhei 56 20 9 13 3 3 - 1 1 106 22,2
Bender 26 15 7 3 1 3 - 1 - 56 11,7
Ismail 44 19 12 11 8 4 9 3 3 113 23,7
Akkerman 13 4 5 6 1 4 - 1 1 35 7,3
În total 217 88 65 38 23 18 10 9 9 477 100,0
În % 45,5 18,4 13,6 8,0 4,8 3,8 2,1 1,9 1,9 100,0 -

* Tabelul a fost alcătuit în baza aceloraşi izvoare ca şi Tabelul 1.

Analiza datelor generalizate în Tabelul 3 ne permite să constatăm că, spre deosebire
de perioada precedentă, în care am stabilit convenţional 8 forme de proteste şi
revendicări, în această perioadă numărul formelor de proteste şi revendicări s-a majorat
până la 9. Din numărul celor 447 forme de proteste şi revolte care au avut loc în
Basarabia în această perioadă 217 (45,5%) aveau ca temei abuzurile din partea
moşierilor, ispravnicilor, arendaşilor, concesionarilor etc.; 88 (18,4%) – abuzurilor din
partea militarilor ruşi; 65 (13,6%) – prestaţiile, impozitele şi dările exagerate; 38 (8%)
– mişcarea haiducească sau actele de tâlhărie; 23 (4,8%) – revoltele făţişe, daunele şi
prejudiciile aduse moşierilor; 18 (3,8%) – exodul, strămutarea în interiorul Basarabiei
şi peste Nistru; 10 (2,1%) – refugierea ţăranilor în Moldova de peste Prut; 9 (1,9%) –
abuzurile administraţiei regionale şi ale funcţionarilor ruşi; 9 (1,9 %) – restricţiile în
exercitarea comerţul interior şi exterior.
Prin urmare, se schimbă ponderea şi locul unor forme de proteste şi revendicări:
rămân constante, deşi se reduc la număr, revoltele împotriva abuzurilor moşierilor,
ispravnicilor, arendaşilor, concesionarilor etc.; plângerile împotriva abuzurilor
militarilor ruşi se schimbă de pe locul trei pe locul doi şi cresc numeric; mişcarea
haiducească sau numărul de atacuri tâlhăreşti asupra diferitelor gospodării se schimbă
de pe ultimul loc, în prima perioadă, pe locul al patrulea şi cresc numeric; prestaţiile,
101
impozitele şi dările exagerate trec pe locul al treilea, dar se micşorează ponderea lor
comparativ cu prima perioadă; se micşorează numărul reclamaţiilor legate de abuzurile
administraţiei regionale şi ale funcţionarilor ruşi etc.
Micşorarea numărului de proteste şi revendicări ale populaţiei în anii 1819-1828
comparativ cu perioada precedentă poate fi explicată nu doar prin consolidarea
poziţiilor administraţiei imperiale în teritoriul nou-anexat, prin adoptarea unui şir de
acte normative care asigurau anumite garanţii stărilor sociale, prin instituirea
cordonului sanitaro-vamal la Prut şi Dunăre etc., dar şi prin măsurile mai aspre
aplicate privind reglementarea relaţiilor dintre diferite stări sociale, prin metodele de
constrângere mai dure aplicate faţă de persoanele care nu se supuneau. Considerăm că
dacă la început multe plângeri şi reclamaţii nimereau spre soluţionare direct în adresa
guvernatorului, acestea fiind depistate de noi în fondul Cancelariei guvernatorului
Basarabiei, apoi ulterior, în special după adoptarea Regulamentului organizării
administrative a regiunii Basarabia din 29 aprilie 1818, multe din aceste plângeri erau
îndreptate diferitelor departamente guvernamentale, împuternicite cu soluţionarea
acestor probleme etc. Respectiv, toate acestea lămuresc numărul redus al cazurilor de exod
al populaţiei din Basarabia peste Prut.
Este semnificativ faptul că, similar primei perioade, din cele 477 de proteste şi
revendicări ale populaţiei din Basarabia care au avut loc în această perioadă 113
(23,7%) au revenit ţinutului Ismail, urmat de ţinuturile Orhei cu 106 (22,2%)
proteste, Iaşi – cu 93 (19,5%), Hotin – cu 74 (15,5%), Bender – cu 56 (11,7%) şi de
ţinutul Akkerman – cu 35 (7,3%) proteste. Această concluzie generală vine în unison
cu materialul factologic ce reflectă exodul populaţiei din ţinutul Ismail, la care ne vom
opri mai jos.
Spre deosebire de perioada precedentă, în anii 1819-1828 se micşorează şi numărul
fugarilor din Basarabia în Moldova de peste Prut (Tabelul 4).
Tabelul 4
Ţărani refugiaţi din Basarabia în Moldova de peste Prut în anii 1819-1828*
Ţinuturile Raportul,
Anii** În total
Hotin Iaşi Orhei Bender Ismail Akkerman în %
1820 - - - - 4 - 4 40,0
1821 - - - - 1 - 1 10,0
1823 - - - - 4 - 4 40,0
1828 - 1 - - - - 1 10,0
În total - 1 - - 9 - 10 100,0
În % - 10,0 - - 90,0 - 100,0 -
* Tabelul a fost alcătuit în baza aceloraşi izvoare ca şi Tabelul 1.
** Datele pentru ceilalţi ani lipsesc.
Pentru a înţelege datele din Tabelul 4 ce atestă numărul mic al refugiaţilor, trebuie să
ţinem cont şi de faptul că după adoptarea Regulamentului organizării administrative a
regiunii Basarabia din 29 aprilie 1818 instituţiile administrative s-au întărit, inclusiv cele
poliţieneşti; în 1817 a fost instituit cordonul sanitaro-vamal la Prut şi Dunăre; au fost
întreprinse, încă în prima perioadă, măsuri concrete în vederea stopării exodului etc.

102
 Aceste date confirmă că, spre deosebire de prima etapă, când pe parcursul a 3 ani
(1813, 1815, 1816) au avut loc 62 cazuri de refugiere a locuitorilor din Basarabia în
Moldova de peste Prut, în cea de-a doua perioadă, în timp de 4 ani (1820, 1821,
1823, 1828) au avut loc doar 10 astfel de cazuri. Majoritatea acestor cazuri – 9 (90%)
au fost înregistrate în ţinutul Ismail. Deşi numărul cazurilor de fugă nici pe departe nu
corespunde realităţii, totuşi el demonstrează elocvent ponderea mare a ţinutului Ismail
în această formă de protest al populaţiei.
Documentele denotă că una dintre cauzele care îi făceau pe ţăranii din Basarabia să
fugă în Moldova de peste Prut era creşterea prestaţiilor şi dărilor, în special abuzurile
militarilor încartiruiţi în diferite ţinuturi. Spre exemplu, ţăranii din satul Ţiganca,
ţinutul Ismail, se plâng la 24 martie 1820 guvernatorului civil al Basarabiei împotriva
militarilor care erau încartiruiţi de mai mult timp în satul lor. Ispravnicul scrie că, din
cauza asupririlor, „...locuitorii au întreprins mai multe tentative de a fugi peste hotare”32.
Acest fapt este confirmat şi de comandamentul militar rus dislocat în ţinut. La 3 ianuarie
1820 comandantul regimentului Kamceatka, general-maiorul Puşcin, comunică
guvernatorului civil al Basarabiei că locuitorii din satul Goteşti, ţinutul Ismail, sunt
predispuşi să fugă în Moldova de peste Prut33.
Tot mai des documentele atestă măsurile de pedeapsă aplicate fugarilor. Din
informaţiile administraţiei locale aflăm că ţăranii Todorache Moraru, Ştefan Şerban şi
Ilie Trifon din satul Ţiganca, ţinutul Ismail, care au fugit în 1820 peste hotare, la
întoarcere în sat, în 1824, au fost daţi în judecată34.
De cele mai multe ori, ispravnicii în rapoartele lor, solicitate de administraţia
regională şi cea imperială, încercau să nege prezenţa exodului populaţiei din Basarabia
în Principatul Moldova sau să prezinte informaţii care camuflau situaţia reală din
regiune. Ispravnicul ţinutului Greceni, funcţionarul de clasa a IX-a A.Nepeipivo, în
raportul din 7 octombrie 1816, prezentat preşedintelui Comitetului Provizoriu al
Basarabiei, guvernatorului de Ekaterinoslav, funcţionarului de clasa a IV-a I.H.
Kalagheorghe scria că „din momentul anexării Basarabiei la Rusia, din diferite
localităţi ale ţinutului au fugit peste hotare, în Moldova, douăzeci şi trei de familii.
Cauza care i-a impus pe locuitori să fugă constă în faptul că ei au peste hotare rude
apropiate – taţi şi mame, averi alcătuite din plantaţii de viţă-de-vie, prăvălii şi moşii.
Reieşind din considerentul că din momentul instituirii hotarului la Prut ei n-au fost
niciodată în Moldova, aceste moşii, fără supravegherea lor, peste puţin timp puteau să
se ruineze. De aceea, fiind invitaţi de rude, ţăranii de aici s-au refugiat în Moldova,
pentru a-şi păstra moşiile şi a locui împreună cu rudele. Alte cauze care i-ar fi impus pe
fugari să părăsească aceste localităţi n-au fost depistate în timpul cercetărilor”35.
Ispravnicul ţinutului Bender, în raportul său din 31 iulie 1816 prezentat aceluiaşi
I.H. Kalagheorghe scria că „din momentul instituirii aici a guvernării ruseşti, băştinaşii
din acest ţinut n-au întreprins tentative de a fugi peste hotare, în afară de câţiva burlaci
din localităţile Vâlcov şi Câşliţa, ucraineni şi ruşi, numiţi nekrasoviţi36. În total au fugit
160 persoane, dintre care 14 s-au întors înapoi; în schimb, au venit alte 13 persoane
noi. Nekrasoviţii din aceste localităţi, în special cei din Vâlcov, se ocupă doar cu
pescuitul. Din comercializarea peştelui obţineau profituri atât de mari, încât nu mai
aveau nevoie să se ocupe cu agricultura şi cu creşterea animalelor. Iar iarna, când

103
pescuitul nu mai este practicabil, se ocupau cu beţia, făceau scandaluri şi, din teama de
a nu fi pedepsiţi de către guvern, fugeau peste hotare. Alţii luau cu împrumut de la
locuitori sume mari de bani, neavând însă posibilitatea de a întoarce datoriile fugeau în
Turcia”37.
Prezenţa exodului este confirmată şi de raportul ispravnicului ţinutului Iaşi, adresat
preşedintelui Comitetului Provizoriu al Basarabiei, guvernatorului de Ekaterinoslav
I.H. Kalagheorghe. La cererea rezidentului plenipotenţiar A.N. Bahmetev din 12 iulie
1816, ispravnicii urmau să prezinte informaţii diverse despre situaţia din Basarabia38.
Datele prezentate de ispravnicul ţinutului Iaşi sunt sistematizate în Tabelul 5.
Tabelul 5
Exodul ţăranilor din ţinutul Iaşi în Moldova de peste Prut şi din Moldova
în ţinutul Iaşi, în anii 1812-1816*
Numărul Numărul persoanelor
persoanelor fugite Numărul strămutate de peste Numărul
Anii peste hotare În % hotare În %
total total
Cler Ţărani Moldoveni Ţigani
1812 - 130 130 20,4 20 - 20 2,1
1813 2 148 150 23,6 32 14 46 4,8
1814 - 92 92 14,5 170 155 325 33,6
1815 4 175 179 28,1 143 264 407 42,1
1816 - 85 85 13,5 103 63 169 14,5
În total 6 630 636 100,0 471 496 967 100,0
În % 0,9 99,1 100,0 - 48,7 51,3 100,0 -
*ANRM, F. 4, inv. 1, d. 44, p. I, f. 88; Dinu Poştarencu, Anexarea Basarabiei la Imperiul Rus. –
Chişinău, 2006, p. 183.

Datele din Tabelul 5 atestă că peste hotare fugeau nu doar ţărani, numărul cărora,
cu mici abateri, este aproape constant pe parcursul acestor 5 ani, dar şi reprezentanţi ai
clerului. Isprăvnicia ţinutului Iaşi argumenta că „…locuitorii s-au refugiat doar din
satele situate pe malul râului Prut, iar cauza care i-a făcut să se refugieze constă în
legăturile lor de rudenie cu cei de peste Prut. Cât priveşte persoanele de peste Prut care
s-au transferat cu traiul în ţinut în anii 1812 şi 1813, se poate de presupus că numărul
lor a fost altul decât cel indicat în tabel, deoarece cancelaria isprăvniciei nu dispune de
date complete şi veridice privind acest subiect”39. Probabil, acelaşi lucru se putea spune
şi despre fugarii din Basarabia în Moldova de peste Prut, de care ispravnicul n-a ţinut
să menţioneze.
Ispravnicul de Tomarova raporta din Reni la 10 august 1816 aceluiaşi I.H.
Kalagheorghe, că din ţinut au fugit peste Prut 490 persoane de sex masculin şi 389 –
de sex feminin, în schimb de peste Prut (din Balcani) s-au transferat în Basarabia 4290
persoane de sex masculin şi 3872 de sex feminin40. Ispravnicul preciza că în Moldova
s-au refugiat doar persoanele care aveau rude sau proprietăţi funciare peste Prut.
Prezenţa exodului este confirmată şi de dispoziţia din 25 aprilie 1816 adresată de
guvernatorul civil al Basarabiei general-maiorului Bulatov, prin care acesta îl trimite pe
colonelul Pantarov la pârcălăbia din Hotin, pentru a cerceta la faţa locului cauza

104
refugierii ţăranilor din ţinutul Hotin peste hotare41. Datele prezentate de colonelul
Pantarov sunt sistematizate în Tabelul 6.
Tabelul 6
Exodul ţăranilor din ţinutul Hotin în Moldova de peste Prut în anii 1813-1816*
Numărul de persoane Raportul, în %
Anii De sex De sex De sex De sex În total În %
În % În %
masculin feminin masculin feminin
1813 42 10,0 20 10,0 67,7 32,3 62 10,0
1814 29 6,9 7 3,5 80,6 19,4 36 5,8
1815 144 34,3 47 23,5 75,4 24,6 191 30,8
1816 205 48,8 126 63,0 61,9 38,1 331 53,4
În total 420 100,0 200 100,0 67,7 32,3 620 100,0
În % 67,7 - 32,3 - - - 100,0 -
*ANRM, F. 4, inv. 1, d. 44, p. I, f. 349.
Datele incluse în Tabelul 6 atestă, destul de elocvent, tendinţa de creştere a
exodului populaţiei din ţinutul Hotin în Principatul Moldova şi în alte ţări, în primii
ani de anexare. Este de menţionat faptul că din numărul total de 620 fugari din
ţinutul Hotin în Moldova de peste Prut, 420 (67,7%) erau persoane de sex masculin şi
200 (32,3%) – de sex feminin.
Ispravnicul ţinutului Hotărniceni Burda în raportul din 30 iulie 1816 scria lui I.H.
Kalagheorghe că „…din momentul anexării acestei regiuni la Rusia din acest ţinut au
fugit în diferite localităţi ale regiunii 820 de familii”42. Majoritatea ţăranilor fugari se
ascundeau în diferite localităţi ale Basarabiei, iar peste hotare au fugit doar 7 persoane.
Ţăranii care s-au întors la vechiul loc de trai lămureau că au fugit din aceste localităţi
pentru a nu fi transformaţi de către moşieri în ţărani iobagi, iar alţii – pentru a scăpa
de prestaţiile locale43.
Ispravnicul ţinutului Codru raporta la 22 septembrie 1816, din târguşorul Leova,
aceluiaşi I.H. Kalagheorghe că „…din momentul anexării acestei regiuni la Rusia, până
în prezent au fugit peste hotare 155 persoane de sex masculin şi 124 – de sex feminin,
din care s-au întors înapoi 30 persoane de sex masculin şi 21 – de sex feminin. Cauzele
care i-au impus pe locuitori să se refugieze peste Prut au fost determinate, în special, de
zvonul răspândit în mediul locuitorilor (cum poate fi observat din decizia
Departamentului I al Guvernului Regional din 27 iunie 1816) că toţi ţăranii care
locuiesc pe pământurile moşiereşti vor fi transformaţi de către proprietari în ţărani
iobagi”44.
Potrivit datelor oficiale prezentate Departamentului I al Guvernului Regional la
sfârşitul anului 1816 de către ispravnici şi şefii de poliţie orăşeneşti, în perioada 1814 –
septembrie 1816 din diferite ţinuturi ale Basarabiei au fugit, în fond în Principatul
Moldova, 802 persoane (după calculele noastre – 752 persoane şi 66 familii): în 1814 – 54
persoane, în 1815 – 331 persoane şi 64 familii şi în 1816 – 367 persoane şi 2 familii45.
Însă, aceste date nu reflectă situaţia reală, deoarece administraţia ţinutală nu totdeauna
putea depista locul unde au fugit ţăranii – peste hotare sau în diferite ţinuturi ale
Basarabiei. În plus, ispravnicii de multe ori ascundeau sau micşorau intenţionat
numărul fugarilor pentru a prezenta o situaţie mai favorabilă a ţinutului.
105
 Documentele de arhivă păstrează şi lista averii părăsite de către fugari în aceşti ani,
din care se poate constata că fugarii au lăsat în locurile abandonate 158 vaci, 15 boi,
50 viţei, 17 cai, 78 oi, 6 porci, 18 stupi de albine, mai multe case de locuit, pluguri,
care, diferite cereale, divers inventar agricol şi multe alte bunuri, care au fost
comercializate, iar banii vărsaţi în vistierie. În aceşti ani din comercializarea bunurilor
locuitorilor fugari vistieria a încasat 110 cervoneţi olandezi, 2 cervoneţi austrieci şi
3683 lei 16 aspri46. O parte din bunurile necomercializate au fost date locuitorilor, iar
altă parte era păstrată de isprăvniciile ţinutale.
Un caz aparte de fugă în masă a ţăranilor din Basarabia în Moldova de peste Prut
este cel din 1819, din ţinutul Ismail. Cu numirea, la 24 iunie 1819, în funcţie de
ispravnic al ţinutului Ismail a paharnicului Ioan Cogâlniceanu, la 2 decembrie 1819
acesta prezintă Consiliului Suprem al Basarabiei un raport în care scrie că încă până la
instituirea sa în postul de ispravnic unii locuitori din acest ţinut au fugit peste hotare,
la turci. El şi-a pus ca scop să dezvăluie cauzele adevărate care i-au impus pe locuitori
la acest pas disperat şi a constatat că „…la încasarea dării numite bir, precum şi
goştinii, desetinei şi a altor dări, locuitorii erau peste măsură obijduiţi de concesionarul
sau comisionarul Varfolomeu şi contractanţii săi, în pofida condiţiilor prevăzute de
contractul încheiat de el cu Guvernul Regional al Basarabiei. Acesta în mod forţat
încasează de la locuitori pentru toate vitele folosite în lucrările agricole: pentru
animalele mari câte un leu, iar de la persoanele care locuiesc în cătune, în loc de un leu
pentru animalele mari şi 20 bani pentru animalele de un an, încasează pentru
animalele mari câte 2 lei, iar pentru cele de un an – câte un leu; pentru oi – în loc de
4, câte 8 parale; în locul desetinei sau a zecea parte din cantitatea de fân şi cereale
recoltate, încasează de la locuitorii diferitelor sate a 8-a sau chiar a 6-a parte; de la
gospodarii din cătune la fel încasează forţat, dar nu în natură, ci în bani, câte 35 lei
pentru fiecare căpiţă de fân, pe când în Ismail un kilogram de grâu se comercializează
la un preţ de 16 sau 18 lei, iar o căpiţă de fân valorează nu mai mult de 30 parale.
Pentru legumele crescute în grădina de lângă casă concesionarul încasa desetina, iar în
locul cervoneţului olandez, ce urma să fie încasat de vistierie, încasa de la fiecare
gospodar câte 15 lei; sub pretextul încasării burlacitei47, încasează de la fiecare burlac,
care locuieşte cu părinţii, precum şi de la lucrătorii care muncesc la diferiţi săteni câte
7,5 lei”48. În plus, concesionarul încasa taxe mari pentru comercializarea băuturilor
spirtoase: în loc de 25 lei 24 aspri pentru o vadră de spirt încasa 40 lei de la o vadră de
rachiu, iar de la comercializarea în credit – 45 şi 50 lei; în loc de 12 lei 32 aspri de la
comercializarea unei vedere de rachiu de tărie medie încasa câte 20, 25 şi 30 lei de la
fiecare vadră de rachiu de o calitate mult mai proastă, folosind, de regulă, unităţi de
măsură false; ca rezultat, în baza condiţiilor contractului, o vadră de spirt îi costă pe
locuitori 60 şi chiar 80 de lei49. Ispravnicul scria că aceasta are loc din cauza că
„funcţionarii isprăvniciei n-au adus la cunoştinţă condiţiile contractului încheiat cu
concesionarul Varfolomeu. În plus, funcţionarii din ţinutul Ismail în loc să-i apere pe
locuitori de prejudicii şi ofense îi amendează, le aplică lovituri corporale şi le cauzează
diverse prejudicii. Astfel, ajungând la disperare, locuitorii ţinutului Ismail fug la turci,
iar moldovenii din localitatea Safian au fugit care încotro, încât în sat au rămas doar
două familii”50.

106
 Despre aceste încălcări Cogâlniceanu a raportat instanţelor superioare, iar pe
locuitori a încercat să-i liniştească, continuând să întreprindă măsurile de rigoare
pentru a pune capăt abuzurilor din partea concesionarilor, publicând şi lămurind clar
locuitorilor condiţiile contractului încheiat cu Varfolomeu51. La rândul său,
Varfolomeu, prin intermediul concesionarilor săi, evreilor Lemnel şi Iakov Zenaţki, şi
al contractanţilor Avram Perper, Haskel din Edi-Burnu şi Pereţ din Doluchioi, şi
aceştia evrei, a încercat să-l mituiască pe Cogâlniceanu. Acelaşi lucru a încercat să-l facă
şi procurorul regional Pisarevski. Acesta i-a propus să încaseze de la fiecare arendaş câte
12 cervoneţi, în schimb să permită arendaşilor să comercializeze rachiul la preţurile
vechi, stabilite, cum este scris în izvor, „...în timpul când ispravnic era socrul
procurorului Pisarevski” 52. Văzând însă că Cogâlniceanu nu cedează, Pisarevski îl
cleveteşte în faţa instanţelor regionale. Ca rezultat, este instituită o comisie de anchetă
în frunte cu consilierul Tanski, care, încă de la începutul concesionării dărilor şi
băuturilor alcoolice, era în legătură strânsă cu concesionarul Varfolomeu. Ştiind că nu
este vinovat şi conştientizând pericolul abuzurilor comise, Cogâlniceanu nu l-a
înlăturat pe Tanski de la cercetarea cazului, i-a pus la dispoziţie toate materialele
acumulate în timpul anchetei şi i-a răspuns sincer la toate întrebările pe cazul dat,
crezând naiv că acesta va fi obiectiv. Tanski, în schimb, fiind complice cu
concesionarul Varfolomeu, a ascuns şi n-a cercetat încălcările comise de contractanţi,
depistate în timpul cercetărilor efectuate de ispravnicul Cogâlniceanu, folosind toate
mijloacele pentru a-l compromite pe acesta, cerând instituţiilor regionale să-l înlăture
din postul de ispravnic53.
Văzând aceasta, Cogâlniceanu se plânge Consiliului Suprem al Basarabiei, cerând
ca pentru cercetarea cazului să fie numit un alt funcţionar, necointeresat. Ca rezultat, a
fost instituită o comisie specială în frunte cu spătarul Vasile Ruset, membru al
Consiliului Suprem al Basarabiei. Între timp, Tanski a dovedit să-l compromită pe
Cogâlniceanu în faţa rezidentului plenipotenţiar al Basarabiei A.N. Bahmetev, scriind
că acesta nu i se supune, nu răspunde la întrebările date de el, că a comis un şir de
încălcări. Tanski mai informa că a întreprins toate măsurile pentru a nu fi prejudiciată
concesionarea veniturilor de stat şi comercializarea băuturilor alcoolice. Ca rezultat,
rezidentul plenipotenţiar A.N. Bahmetev a dispus Consiliului Suprem al Basarabiei ca
până la finisarea anchetei Varfolomeu să fie destituit din postul de ispravnic54.
Consiliul Suprem al Basarabiei s-a conformat deciziei rezidentului plenipotenţiar şi n-a
mai cercetat cazul, nu a insistat ca consilierul Tanski să prezinte argumentele de
rigoare în legătură cu demersul făcut pe numele rezidentului plenipotenţiar55.
La sosirea membrilor comisiei în frunte cu spătarul Vasile Ruset, Tanski le-a
prezentat aceleaşi materiale care au fost transmise rezidentului plenipotenţiar al
Basarabiei. Cercetând la faţa locului abuzurile enunţate de Cogâlniceanu, membrii
comisiei au constatat că aceste încălcări într-adevăr au avut loc. Pe parcursul anchetei
comisia nu a depistat nici o plângere în care ar fi fost implicat ispravnicul
Cogâlniceanu, în afară de plângerile câtorva evrei contractanţi ai lui Varfolomeu,
implicaţi în fraude şi depistaţi la timpul respectiv de ispravnic56.
În pofida acestui fapt, cazul ispravnicului de Ismail Cogâlniceanu nu a fost
soluţionat mulţi ani. Abia la 30 septembrie 1826 Consiliul Suprem al Basarabiei, sub

107
preşedinţia mareşalului regional al nobilimii Leonard (membri: Donici, Glavce, Ianov,
Stamo, Simonov şi Suşkov), ia decizia pe marginea acestei întrebări. Reieşind din
considerentul că ispravnicul Cogâlniceanu a fost destituit, la insistenţa lui Tanski, din
postul de ispravnic al ţinutului Ismail, în urma dispoziţiei rezidentului plenipotenţiar
A.N. Bahmetev, Consiliul Suprem a fost nevoit să se conformeze acestei dispoziţii57.
Documentele ce reflectă acest caz au fost transmise în arhivă.
Conform datelor prezentate de administraţia locală, doar în 1819 din ţinutul
Ismail au fugit peste hotare 175 familii: din satul Broasca – o familie, Cugurlui – 3,
Safian – 41, Doluchioi – 9, Cichirli-Chitai – 2, Hasanspaghi – 3, Hadji-Curda – 6,
Brânza – 2, Giurgiuleşti – 1, Vadul Boului – 3, Mândreşti – 6, Bubueşti – 3,
Cişmichioi – 3, Cartal – 25, Barta – 3, Bulboaca – 27, Vulcăneşti – 6, Ţiganca – 2 şi
din Frecăţei – 28 familii58.
Conform rapoartelor administraţiei locale, cauzele care i-au determinat pe ţărani să
fugă peste Prut erau diverse: vagabondajul; datoriile faţă de mulţi locuitori şi
incapacitatea de a întoarce datoriile; împrumuturile luate de la creditori pentru a
cumpăra grâu sau alte cereale şi a-l vinde negustorilor angrosişti din Ismail şi
incapacitatea de a întoarce creditele; prezenţa rudelor şi a proprietăţilor funciare peste
hotare; disperarea că situaţia lor economică în Basarabia este mult mai rea decât cea
din Moldova de peste Prut; diversele prestaţii şi dări la care erau impuşi etc.59 Totuşi,
după cum constată administraţia ţinutală, în baza datelor prezentate de locuitorii
acestor localităţi, şi confirmările din partea isprăvniciei, nimeni din locuitorii băştinaşi
care au gospodării şi se ocupă cu agricultura n-au fugit peste hotare, în afară doar de
cei care nu au viză de reşedinţă şi duc un mod de viaţă desfrânat60. Prin urmare,
administraţia locală căuta să ascundă prin diferite metode cauzele adevărate ale
exodului. Însă, aceste afirmaţii ale funcţionarilor locali pot fi puse la îndoială.
Analizând cauzele exodului populaţiei din ţinutul Ismail, putem constata că
administraţia locală indica una şi aceeaşi cauză pentru toţi fugarii din acelaşi sat. Spre
exemplu: cele 41 de familii de ţărani au fugit în 1819 din satul Safian din cauza
datoriilor faţă de consăteni şi incapacităţii de a întoarce datoriile; cele 15 familii din
satul Cartal – din cauza rudelor de peste hotare; cele 28 de familii din satul Frecăţei –
din cauza dărilor insuportabile61.
Pentru cercetarea cazului, cum constatam mai sus, la dispoziţia Consiliului Suprem
al Basarabiei din 21 octombrie 1819, a fost instituită o comisie de anchetă în frunte cu
spătarul Vasile Ruset, membru al Consiliului Suprem al Basarabiei, în care au intrat
asesorul Cerniţki, Enolachi Păun şi Djanoglo Leviodache. Comisia urma să stabilească
de urgenţă cauzele care i-au determinat pe locuitorii din ţinutul Ismail să fugă peste
hotare, cazuri ce au avut loc de la data numirii în funcţia de ispravnic al ţinutului
Ismail, la 23 aprilie, a paharnicului Cogâlniceanu (indicându-se un număr de 50
familii de fugari). Isprăvnicia era obligată să prezinte lista familiilor şi a satelor din care
au fugit ţăranii şi să scoată în evidenţă cauzele i-au determinat pe ţărani să fugă peste
hotare62. La cererea Comisiei, starostii săteşti şi ocolaşii au prezentat isprăvniciei lista
persoanelor care au fugit din diferite localităţi al ţinutului Ismail, de la numirea în
funcţia de ispravnic a paharnicului Cogâlniceanu până la 23 septembrie 1819.
Conform acestor date, în perioada 5 iunie-20 septembrie 1819 din diferite localităţi ale

108
ţinutului Ismail au fugit perse hotare 34 familii (170 persoane): din satul Hăsăneşti – o
familie (3 persoane), Cartal – 13 familii (50 persoane), Vadul Boului – o familie (4
persoane), Safian – 7 familii (39 persoane), Cerchez – 3 familii (14 persoane),
Cugurlui – 3 familii (12 persoane), Nekrasovka – o familie (16 persoane), Dolukioi –
5 familii (24 persoane), Caracioban – o familie (5 persoane) şi Babele – o familie (3
persoane). Lista era semnată ce comisarul de clasa a X-a Podgurski şi secretarul de clasa
a X-a Prekantov63.
Rezultatele comisiei de anchetă atestă că fugeau nu doar persoanele vagabonde,
sărace sau care aveau rude peste hotare, dar fugeau şi persoane înstărite. La 29 august
1819 din slobozia Aleksandrovka au fugit peste hotare Iakob Rastorguev, împreună cu
soţia, fiica şi 12 lucrători ai săi, luând cu ei năvodul aflat pe lacul Eltuh, unde se
ocupau cu pescuitul64. Unii fugari au fost prinşi de paza de frontieră şi întorşi înapoi.
La 28 octombrie 1819, 22 de fugari din satul Cartal au fost prinşi de paza de frontieră
şi aduşi la isprăvnicie, pentru a fi daţi judecăţii65.
Ulterior, a fost prezentată încă o listă în care au fost incluse persoanele care au fugit
peste hotare din ţinutul Ismail în perioada 23 septembrie-25 octombrie 1819.
Conform acestor date, în perioada respectivă au fugit peste hotare 18 familii (60
persoane): din satul Cichirli-Chitai – o familie (o persoană), Giurgiuleşti – o familie (4
persoane), Mândreşti – 2 familii (6 persoane), Cartal – o familie (3 persoane), Hadji –
o familie (4 persoane), Broască – o familie (o persoană), Văleni – 2 familii (8
persoane), Bubueşti – 2 familii (6 persoane), Vadul Boului – o familie (6 persoane),
Brânza – 2 persoane şi Cugurlui – 6 familii (19 persoane)66.
Din rapoartele prezentate se poate constata că una din cauze din care unii colonişti
veniţi din Moldova de peste Prut fugeau înapoi peste hotare rezidă în faptul că în
sudul Basarabiei ei n-au putut să-şi organizeze o gospodărie ţărănească, având alte
meserii decât cea de agricultor, n-au putut să se integreze în societate, au sărăcit şi au
ajuns la disperare. Drept exemplu în acest sens poate servi cazul locuitorului Inco
Stoico din Caracioban. La 2 noiembrie 1819, comisia instituită pentru verificarea
cauzelor din care ţăranii din ţinutul Ismail fug peste Prut, constată că acesta era
originar din Moldova de peste Prut, era caracterizat pozitiv, se ocupa cu confecţionarea
carelor, „…dar, fiind sărac, s-a înglodat în datorii. Respectiv, a fost nevoit să vândă
toată pâinea şi vitele pentru a întoarce datoriile, din care cauză a sărăcit şi mai mult.
Fiind meşter de care, n-a putut să-şi întreţină familia doar din agricultură, cu care nu
era deprins, iar pentru confecţionarea carelor nu erau păduri prin apropiere, …din
care cauză a şi fugit cu familia peste hotare”67.
La 5 noiembrie 1819, comisia de anchetă ce şi-a ţinut lucrările la Tatarbunar, în frunte
cu spătarul Vasile Ruset, analizând cauzele strămutării celor 7 familii de moldoveni din
satul Safian în satul Babele, constată că „…toţi locuitorii fugari nominalizaţi în trecut, când
locuiau în Moldova, erau consideraţi gospodari de frunte, iar atunci când s-au strămutat în
Basarabia şi s-au aşezat cu traiul în Safian n-au mai putut să-şi agonisească asemenea averi
pe care le-au avut până atunci. Din ei doar Ilie Enkulov era mai înstărit, ceilalţi erau
săraci…”68. Împreună cu aceste 7 familii au mai fugit încă 33 de familii, care până la
sosirea în Basarabia erau aproape toate familiile de gospodari, aveau plantaţii de viţă-de-vie,
iar după transferarea lor în satul Safian n-au mai putut agonisi asemenea averi. La

109
începutul secerişului contractanţii concesiunii au încasat de la moldoveni câte un leu
pentru folosirea animalelor de tracţiune şi câte un cervoneţi de la fiecare familie, în pofida
numeroaselor cereri ale acestora de a le permite să achite doar jumătate din sumă, cealaltă
jumătate urmând să fie încasată mai târziu. Mai mult ca atât. Pentru insistenţa lor,
contractanţii evrei i-au snopit în bătăi pe ţăranii Demianov şi Ilie Enkulov69. Atunci când
comunitatea moldovenilor s-a plâns ispravnicului, acesta, făcând dreptate ţăranilor, a
confirmat că ei nu erau obligaţi să plătească pentru folosirea forţei de tracţiune, iar taxa
pentru fiecare gospodărie egală cu un cervoneţi urma să fie încasată în două părţi, dar
„…fiind atunci ocupat de multe alte plângeri ale locuitorilor din alte sate, le-a promis că va
da dispoziţiile de rigoare mai târziu” 70. Ţăranii s-au plâns şi procurorului ţinutal, cerând să
li se restituie banii încasaţi pentru folosirea forţei de tracţiune, dar fără rezultat. Ulterior, în
timpul treieratului cerealelor, comunitatea moldovenilor a fost nevoită să se folosească de
caii molocanilor71, care erau goniţi la păşunat pe pământurile satului Safian, intrând astfel
în conflict cu comunitatea ucrainenilor, care nu le-a permis păşunatul cailor pe
pământurile lor. Moldovenii n-au fost susţinuţi nici de comisarul Podgorski, care în loc să-
i susţină i-a bătut pentru că păşunau caii pe pământul orăşenesc. Din această cauză, cum
constată izvorul, „…au fugit cei 7 gospodari împreună cu familiile lor, iar după ei, unul
câte unul, câte doi şi mai mulţi în decurs de o lună au fugit şi toţi ceilalţi, care încotro. Au
rămas doar cei care au depus mărturii (Nedelko Demianov şi Mihalache Cocea – V.T.) şi
încă 2 gospodari. Dar, văzând că sunt prea puţini, cei care au depus mărturii s-au transferat
în Babele, iar alţii doi în Tucikov, dintre care unul a decedat, iar celălalt a fugit peste
hotare”72. Este un caz elocvent care demonstrează că adevărata cauză care i-a impus pe
ţăranii din Safian şi din celelalte sate ale ţinutului Ismail să fugă au fost dările insuportabile
la care au fost impuşi de contractanţii concesionarului Varfolomeu, dări care i-a adus pe
ţărani la sărăcie şi disperare.
Ţăranii fugeau în Moldova de peste Prut şi în anii următori. Conform unui Tabel
lunar cu privire la ocnaşi din 1820, administraţia locală îl informa pe guvernatorul
civil al Basarabiei că ţăranii din satul Cârhana, ţinutul Ismail, Iacob Chiriac şi Gavril
Friţivu, împreună cu familiile lor (în total 7 persoane), au fugit peste Prut, dar au fost
prinşi, întorşi cu forţa şi ţinuţi sub pază73. Cazuri similare se întâlnesc destul de
frecvent în documentele de arhivă.
La 5 aprilie 1826, Consiliul Suprem al Basarabiei, sub preşedinţia mareşalului
regional al nobilimii Başotă (membri: Măcărescu, Donici, Glavce, Ianov, Stamo,
Suşkov), discută adresa Guvernului Regional al Basarabiei, prezentată de Direcţia
economico-financiară la 28 noiembrie 1825, privind faptul că din satul Cuconeşti,
ţinutul Hotin, au fugit Ioan Eremia cu soţia Ioana, Ivan Cucerov, Vasile Semionov şi
văduva Irina Alexandrova cu fiii Gheorghe, Nicolae, Grigore şi fiica Maria74. Primele
două familii au fugit în Moldova, iar cauzele, după cum mărturisesc izvoarele, „…nu
sunt cunoscute localnicilor nici până în prezent…dar se presupune că atât primii, cât şi
ultimii, au fugit din simplul motiv că au rude peste hotare” 75. Consiliul Suprem al
Basarabiei a decis ca dacă se vor mai întâmpla cazuri de fugă a ţăranilor peste hotare,
aceştia să nu fie excluşi din registrele fiscale, iar dările să fie încasate, până la efectuarea
unui nou recensământ fiscal, de la comunităţile din care ţăranii au fugit76. În timpul
discuţiei purtate în cadrul şedinţei Consiliului Suprem, candidatul în deputaţi, al doilea

110
postelnic Măcărescu a expus o opinie separată. Acesta considera că dacă vor mai fi
înregistrate cazuri de fugă a locuitorilor peste Prut, urmează să fie stabilite localităţile din
care aceştia au fugit, ce avere a rămas de la ei şi unde aceasta se află, ca pe viitor Consiliul
să poată decide cui să transmisă această avere. Tot el a propus ca, în baza ultimului
recensământ fiscal, să fie urmărite strămutările populaţiei, în interiorul regiunii, dintr-o
localitate în alta, pentru a-i întoarce înapoi pe fugari şi a-i impune dărilor; toate
categoriile sociale urmau să poarte răspundere colectivă pentru îndeplinirea prestaţiilor,
conform numărului membrilor de familie77.
La 29 iulie 1826, Consiliul Suprem al Basarabiei discută demersul din 5 martie
1820 al fostului rezident plenipotenţiar A.N. Bahmetev privind fuga peste hotare în
1819 a unor locuitori din ţinutul Ismail şi măsurile întreprinse de administraţia locală
în vederea investigării la faţa locului a cazului. Dânsul menţiona în demers că trebuie
stabilite cauzele care i-au impus pe locuitori să fugă şi necesită a fi precizat numărul
fugarilor78. Suntem predispuşi să credem că Consiliul Suprem al Basarabiei s-a adresat
guvernatorului general al Novorosiei şi Basarabiei M.S. Voronţov cu explicaţia că
exodul s-a produs şi din cauza pazei slabe a frontierei de apus a Basarabiei. La
27 august 1826, M.S. Voronţov scria Consiliului Suprem al Basarabiei că el nu
dispune de informaţii că paza de frontieră nu şi-ar fi onorat obligaţiile. În cazul în care
Consiliul Suprem al Basarabiei „…va considera că fuga unor locuitori ai ţinutului
Ismail, care a avut loc în 1819, putea fi preîntâmpinată dacă paza de frontieră ar fi fost
mai vigilentă, despre aceasta Consiliul trebuia să-l informeze la timp. Însă, după ce au
trecut deja 6 ani de când ţăranii au fugit, el nu mai poate avertiza Departamentul
militar” 79.
În pofida măsurilor adoptate, fuga ţăranilor peste Prut a continuat. La 27 august 1828
ispravnicul ţinutului Iaşi raportează guvernatorului civil al Basarabiei că din satul Sculenii
Vechi au fugit în Moldova de peste Prut 20 de persoane80.
Deşi o serie de publicaţii din perioada ţaristă81 şi cea sovietică82 conţin informaţii
cu privire la refugierea peste Prut, a stabili numărul fugarilor din Basarabia în
Moldova de peste Prut şi în alte posesiuni ale Imperiului Otoman este destul de dificil.
Doar conform rapoartelor ispravnicilor prezentate în toamna anului 1816
preşedintelui Comitetului Provizoriu al Basarabiei, guvernatorului de Ekaterinoslav
I.H. Kalagheorghe, din diferite ţinuturi ale Basarabiei au fugit în Moldova de peste
Prut 3141 persoane şi 23 familii83, date care nu corespund realităţii. Manuk Bei
Mirzoian, fost dragoman şi bei la Poarta Otomană, care cunoştea situaţia din
Basarabia, în memoriul Observaţii asupra stării actuale a Basarabiei, datat cu sfârşitul
anului 1815, adresat contelui I.Capo d’Istria, şeful cancelariei imperiale, scria că
„…până în prezent peste 5 mii de familii au emigrat din Basarabia în Moldova, iar cei
care au rămas în această provincie trăiesc cu gândul la o ameliorare a stării lor”84.
În concluzie constatăm că avea dreptate Leon Casso care scria că exodul populaţiei
din Basarabia în partea dreaptă a Prutului se explică, mai degrabă, prin starea extrem de
deprimată a populaţiei, cauzată de ocupaţia militară rusă în anii precedenţi (în special în
perioada războaielor ruso-turce din 1806-1812, 1828-1829 – V.T.), prin ruinarea
economică a ţăranilor, prin creşterea exagerată a birurilor şi, poate, prin faptul că această
populaţie a pierdut orice încredere în posibilităţile administraţiei locale şi regionale de a

111
le ogoi suferinţele85. Cazul ispravnicului Cogâlniceanu şi al concesionarului Varfolomeu
din 1819 vine să demonstreze o dată în plus cele spuse de Leon Casso. Consiliul Suprem
al Basarabiei s-a dovedit a fi neputincios să soluţioneze o problemă principială ce a
determinat în mare parte exodul populaţiei din Basarabia în Moldova de peste Prut –
abuzurile ce au avut loc în cazul concesionării veniturilor de stat şi al comercializării
băuturilor spirtoase, în care erau implicate mai multe persoane din cadrul administraţiei
ţinutale şi al celei regionale.
Prin urmare, exodul populaţiei din Basarabia în Moldova de peste Prut şi în alte
posesiuni ale Imperiului Otoman a fost rezultatul direct al instituirii, după anexarea
acestui teritoriu la Imperiul Rus, a regimului de dominaţie ţarist.

Note:
1
Dinu Poştarencu, Anexarea Basarabiei la Imperiul Rus. – Chişinău, 2006, p. 180.
2
Положение крестьян и крестьянское движение в Бессарабии (1812-1861 годы).
Сборник документов / Составители И.А. Анцупов, К.П. Крыжановская. Том. III,
Часть I. – Кишинев, 1962, c. 13-123; Часть II. – Кишинев, 1969, c. 11-103.
3
Dinu Poştarencu. Exodul populaţiei peste Prut după anexarea Basarabiei la Imperiul Rus. –
În: Revista de istorie a Moldovei. – Chişinău, 2003, nr. 1-2 (53-54), p. 93-99.
4
А.Силин, Димитрий архиепископ Кишиневский и Хотинский. – În: Кишиневские
епархиальные ведомости, 1867, №3, с. 97.
5
Anexarea Basarabiei (schiţă istorică) de Paul Gore. – În: Ştefan Ciobanu. Basarabia. –
Chişinău, 1993, p. 166-167.
6
Ibidem, p. 165.
7
AISR, F. 1308, inv. 1, d. 8, f. 98.
8
Dinu Poştarencu, Cordonul de cazaci. – În: Cohorta. Revistă de istorie militară. –
Chişinău, 2006, nr. 1(5), p. 18.
9
ANRM, F. 2, inv. 1, d. 62, p. I, f. 1.
10
Ibidem.
11
Ibidem, f. 1 verso.
12
Ibidem, d. 198, f. 7-8 verso.
13
Ibidem, f. 58-58 verso, 74.
14
Ibidem, f. 58 verso.
15
Ibidem, f. 65-65 verso.
16
Ibidem, d. 198, f. 105-111 verso.
17
Ibidem, f. 115-115 verso, 132.
18
Ibidem, f. 144, 145 verso.
19
Documente turceşti privind istoria României. Vol. III, 1791-1812. Întocmit de Mustafa A.
Mehmet. – Bucureşti, 1986, p. 264.
20
Dinu Poştarencu, Anexarea Basarabiei la Imperiul Rus. – Chişinău, 2006, p. 109.
21
Am recurs la o periodizare convenţională: 1812-1818 şi 1819-1828, la bază fiind pusă
împărţirea administrativ-teritorială a Basarabiei, pentru a putea repartiza protestele şi
revendicările populaţiei pe ţinuturi.
22
Plângerile şi reclamaţiile populaţiei din Basarabia în anii 1812-1828 au fost sistematizate,
după conținut, şi generalizate de autor în culegerea de documente: Valentin Tomuleţ, Cronica
protestelor şi revendicărilor populaţiei din Basarabia (1812-1828) (În baza documentelor
depozitate în Fondul 2 „Cancelaria guvernatorului Basarabiei”). – Chişinău, 2007, vol. II, 404 p.

112
 23
Consul rus – diplomat, învestit, după tratatul de la Kuciuk-Kainargi (10 iulie 1774), cu funcţii
comerciale, în realitate – cu multiple şi importante misiuni politice. Prin art. XI al acestui tratat,
Poarta permitea Rusiei să-şi instaleze consuli şi viceconsuli în Imperiul Otoman „în perfectă egalitate
cu consulii celorlalte puteri prietene”. Atribuţiile consulilor ruşi au fost înscrise în acordul comercial
ruso-turc de la Constantinopol (21 iunie 1783) şi erau preluate din capitulaţiile franceze şi engleze.
Ca urmare a acestor tratate, beratul sultanului din 19 decembrie 1782 autorizează funcţionarea unui
consul general rus în Ţările Române „pentru neguţătorii şi călătorii ruşi”. Între 1781 şi 1814 sunt
confirmaţi şi consulii Austriei, Prusiei, Franţei şi Angliei. Prezenţa consulilor, din punct de vedere
politic, a însemnat diminuarea prestigiului şi uzurparea prerogativelor domnului. Această atitudine a
generat conflicte grave în repetate rânduri. Regimul de consulate pe bază de capitulaţii va fi abolit
după adoptarea Convenţiei de la Paris (1856). (Instituţii feudale din Ţările Române. Dicţionar. –
Bucureşti, 1988, p.122).
24
ANRM, F. 2, inv. 1, d. 84, f. 144.
25
Ibidem, d. 83, „Registrul documentelor de intrare” din 20 noiembrie 1813, f. 124.
26
Ibidem, d. 387, f. 106 verso, 109.
27
Ibidem, f. 234 verso.
28
Ibidem, f. 269.
29
Ibidem, f. 79.
30
Ibidem, d. 515, f. 164.
31
Ibidem, d. 466, f. 30 verso-31.
32
Ibidem, d. 676, f. 606 verso.
33
Ibidem, f. 1 verso.
34
Ibidem, d. 728, f. 207 verso.
35
Ibidem, F. 4, inv. 1, d. 44, p. I, f. 280-280 verso, 298-298 verso.
36
Nekrasoviţi – adepţi ai confesiunii religioase ortodoxe de rit vechi din Rusia, urmaşi ai
cazacilor din regiunea Donului, participanţi la răscoala din 1707-1708 condusă de Kondrat
Bulavin (А.А. Скальковский, Некрасовцы, живущие в Бессарабии. – În: ЖМВД, 1845,
кн. VIII, с. 61-82). După înăbuşirea răscoalei o parte din cazaci în frunte cu Ignat Nekrasov au
fugit în Imperiul Otoman, ulterior s-au transferat cu traiul în cursul inferior al Dunării. Poarta
Otomană le-a acordat un şir de privilegii, folosindu-i în schimb în războaiele contra Rusiei. În
1807, la invitaţia comandantului armatei ruse, generalului Mihelson, „nekrasoviţii” trec de
partea Rusiei şi se stabilesc cu traiul în sudul Basarabiei, unde alcătuiesc două regimente de
cazaci care vor constitui ulterior bazele oştirii căzăceşti din Novorosia (А.Накко, Очерк
гражданского управления в Бессарабии, Молдавии и Валахии во время русско-турецкой
войны 1806-1812. – În: ЗООИД. – Одесса, 1879, т. XI, c. 23).
37
ANRM, F. 4, inv. 1, d. 44, p. I, f. 41, 53-53 verso.
38
Ibidem, f. 2, 80.
39
Ibidem, f. 88 verso.
40
Ibidem, f. 95.
41
Ibidem, f. 153 verso.
42
Ibidem, f. 30, 38.
43
Ibidem, f. 38.
44
Ibidem, f. 188, 199 verso-200.
45
Ibidem, p. II, f. 350-353.
46
Ibidem, f. 353 “a”-356.
47
Burlacita – impozit, similar avaetului, încasat până în 1825 în Basarabia în folosul statului
de la ţăranii de stat burlaci, în mărime de 7,5 lei de la fiecare burlac (ANRM, F.3, inv. 1, d. 600,

113
f. 1-15). Un asemenea impozit plăteau şi locuitorii câşlelor (staţionări temporare ale păstorilor)
(AISR, F. 560, inv. 6, d. 577, f. 6; ANRM, F. 3, inv. 1, d. 1320, f. 19-21; F. 123, inv. 1, d. 25,
f. 198-199). De regulă, aceste dări erau date în concesiune. În baza deciziei Guvernului
Regional al Basarabiei din 1 ianuarie 1825, toţi locuitorii înscrişi în recensământul fiscal, aflaţi
pe pământurile statului, în locul taxelor avaet şi burlacita urmau să fie impuşi la un impozit în
valoare de 23 rub. 50 kop. de familie şi de 5 rub. 70 kop. de la fiecare burlac, indiferent de
plata birului. Străinii care locuiau în Basarabia în baza unor paşapoarte speciale pe pământurile
statului, dar care nu erau înscrişi în recensământul fiscal, nu erau impuşi birului şi nici taxelor
avaet şi burlacita (în pofida faptului că până la efectuarea recensământului fiscal achitau avaetul
în valoare de 11 rub. 40 kop. de la fiecare familie şi burlacita – 5 rub. 70 kop. de la fiecare
burlac) (ANRM, F.3, inv. 1, d. 600, f. 4-6 verso). Ulterior, la propunerea Direcţiei economico-
financiare a Guvernului Regional din 10 octombrie 1825, la 17 octombrie este emisă dispoziţia
Consiliului Suprem al Basarabiei, conform căreia toţi străinii care se ocupau cu agricultura şi
creşterea vitelor pe pământurile statului erau impuşi taxei în valoare de 11 rub. 40 kop., iar
burlacii – taxei numite burlacita în valoare de 5 rub. 70 kop. (ANRM, F. 7, 12-13 verso, 14-15).
48
ANRM, F. 3, inv. 1, d. 761, p. III, f. 737-737 verso.
49
Ibidem, f. 738.
50
Ibidem, f. 738-738 verso.
51
Ibidem, f. 738 verso.
52
Ibidem, f. 738 verso-739.
53
Ibidem, f. 739 verso.
54
Ibidem, f. 740.
55
Ibidem, f. 740 verso.
56
Ibidem, f. 740 verso-741.
57
Ibidem, f. 741-741 verso.
58
Ibidem, d. 104, f. 2-6 verso; d. 788, p. II, f. 609 verso-611.
59
Ibidem.
60
Ibidem, d. 104, f. 6 verso.
61
Ibidem, f. 2-6 verso.
62
Ibidem, f. 8, 17 verso.
63
Ibidem, f. 8-11.
64
Ibidem, f. 10.
65
Ibidem, f. 11 verso-12.
66
Ibidem, f. 13 verso-14 verso.
67
Ibidem, f. 15-15 verso.
68
Ibidem, f. 16.
69
Ibidem, f. 16-16 verso.
70
Ibidem, f. 16 verso.
71
Molocan – sectă religioasă care s-a constituit la sfârşitul sec. al XVIII-lea în gubernia
Tambov. Fondatorul sectei – ţăranul Semion Uklein. Denumirea de molocani a fost dată
acestei grupări religioase încă în 1765 de către consistoriul din Tambov, datorită faptului că
membrii sectei foloseau în mâncare, în timpul postului, laptele (молоко). Reprezentanţii
acestui curent religios îşi spuneau creştini duhovniceşti, iar denumirea de molocani o explicau
prin faptul că învăţătura propovăduită de ei conţine „словесное молоко – laptele verbal”,
despre care se vorbeşte în Sfânta Scriptură. Molocanii criticau biserica oficială, dogmele şi
tradiţiile religioase, aduceau onoruri monarhului şi reprezentanţilor puterii (Ф.М. Лурье,
Российская история и культура в таблицах. – СПб., 1998, с. 211). Molocanii pătrund în
Principatele Române, inclusiv în Basarabia, la sfârşitul sec. al XVIII-lea – începutul sec. al XIX-
114
lea, venind, în fond, din guberniile Moscova, Tambov, Reazani, Tula, Ekaterinoslav şi Herson.
În anii ’20 ai sec. al XIX-lea molocanii erau înregistraţi în oralele Bender, Chişinău, Akkerman
etc. şi în unele localităţi rurale ale Basarabiei. Ideile religioase propovăduite de molocani n-au
întâlnit sprijin din partea populaţiei locale, nu doar din cauza dificultăţilor de limbă, greu de
depăşit, dar şi din cauza politicii Administraţiei regionale din Basarabia faţă de această sectă
religioasă. Încercările de a mări numărul molocanilor se făcea, de regulă, în baza sporului
natural şi de pe seama convertirii la această credinţă a persoanelor din interiorul comunităţilor
ruse (Г.Милкин, Посещение молоканской молельни и разговор с ними. – În: КЕВ, 1877,
№2, 15-31 января, с. 62-68; Ion Gumenâi, Molocanii din Basarabia. Originile şi componenţa
etnică. – În: Archiva Moldaviae. Anul I. – Iaşi, 2009, p. 46-53).
72
ANRM, F. 3, inv. 1, d. 104, f. 17 verso.
73
Ibidem, F. 2, inv. 1, d. 669, f. 20 verso.
74
Ibidem, F. 3, inv. 1, d. 757, f. 47, 51.
75
Ibidem, f. 51-51 verso.
76
Ibidem, f. 52.
77
Ibidem, f. 53.
78
Ibidem, d. 788, p. II, f. 608, 609.
79
Ibidem, d. 104, f. 43.
80
Ibidem, F. 2, inv. 1, d. 1162, f. 74.
81
П.Свиньин, Описание Бессарабской области в 1816 году . – În: ЗООИД. – Одесса,
1867, т. VI, c. 242; А.Защук, Материалы для географии и статистики России, собранные
офицерами Генерального штаба. Ч. I. Бессарабская область. – СПб., 1862. c. 148; П.Н.
Батюшков, Бессарабия. Историческое описание. – СПб., 1892, c. 138.
82
В.С. Зеленчук, Население Бессарабии и Поднестровья в XIX в. – Кишинев, 1979,
c. 121; Ion Chirtoagă, Din istoria Moldovei de Sud-Est până în anii ’30 ai sec. al XIX-lea. –
Chişinău, 199, p. 74; Nicolae Cibotaru, Mişcarea naţională din Basarabia în anii 1812-1917:
tendinţa de manifestare şi realitate istorică. – În: Demistificarea şi remistificarea istoriei.
Materialele Dezbaterilor Naţionale, 26-28 aprilie 1999. – Chişinău, 2000, p. 74.
83
A se vedea mai detaliat rapoartele ispravnicilor: ANRM, F. 4, inv. 1, d. 44, p. I-II.
84
Ion Varta, Contribuţii documentare la istoria Basarabiei. – În: Revista de Istorie a Moldovei. –
Chişinău, 1992, nr. 2, p. 61.
85
Л.А. Кассо, Россия на Дунае и образование Бессарабской области. – Москва,
1913, c. 202-203.

Raport prezentat la Conferinţa ştiinţifică jubiliară cu participare

internaţională consacrată aniversării a 65-a a Universităţii de Stat din Moldova,
„Creşterea impactului cercetării şi dezvoltarea capacităţii de inovare”, 21-
22 septembrie 2011. Varianta redusă şi revăzută a studiului, cu titlul: Impactul
anexării: Ţăranii basarabeni fug dincolo de Prut, a fost publicată în revista:
Historia, an XII, nr. 125, mai 2012, Bucureşti, p. 26-29. Text integral nepublicat.

115
 INFLUENŢA REGIMULUI DE DOMINAŢIE ŢARIST
ASUPRA GENEZEI ŞI EVOLUŢIEI
BURGHEZIEI COMERCIALE DIN BASARABIA
(1812-1868)
The repercussions of tsarist domination regime on genesis
and evolution of commercial bourgeoisie of Bessarabia (1812-1868)

Abstract
In this paper, based on archival and published sources, the author examines repercussions of the tsarist
rule regime, established in Bessarabia after 1812, on the genesis and evolution of the commercial
bourgeoisie. Highlighting these general features will allow to determine the degree of influence of the
imperial trade policy on the process of arising of the national commercial bourgeoisie.
The author notes that the tsarist rule regime established in Bessarabia after its annexation to Russia
negatively influenced the situation in the province and the different social-economic and political processes,
an influence dictated by the status of a colony that was held by this territory after 1812.
Promoting a colonial policy in Bessarabia, protecting the affairs of their own or invited to the
territory bourgeoisie, with advantages and privileges even, tsarism further increased the distance,
large already, between the germ elements of the local commercial bourgeoisie and allogeneic, slowed
the process of formation of national commercial bourgeoisie, by depriving it from the opportunity of
exercising various economic functions, by replacing it, in large part, with the allogeneic merchants
from among the new arrivals.

Procesul de geneză şi evoluţie a burghezei basarabene, în general, şi a celei

comerciale, în particular, a fost generat de multipli factori, atât de ordin economic, cât
şi de ordin politic, atât interni, cât şi externi. Un loc aparte în acest sens îi revenea
regimului de dominaţie stabilit în Basarabia după anexarea ei la Imperiul Rus şi
politicii comerciale promovate de autorităţile imperiale la periferiile naţionale. În
studiul de faţă, reieşind din locul deosebit ce i-a revenit burgheziei la începutul epocii
moderne, vom încerca să determinăm cum a influenţat regimul de dominaţie ţarist
asupra genezei şi evoluţiei burgheziei comerciale din Basarabia.
Dar, pentru a înţelege adecvat acele schimbări ce vor interveni în cadrul acestei
stări sociale, să constatăm, la început, starea românităţii basarabene până la anexarea ei
la Imperiul Rus în 1812.
În ajunul anexării la Rusia, teritoriul dintre Prut şi Nistru constituia parte
integrantă a Principatului Moldova şi prezenta:
 un sistem economic şi social constituit în decursul secolelor pe baza bogăţiilor
naturale ale ţării, raionării economice, comerţului sau schimbului de valori materiale
stabilite în cadrul aceluiaşi teritoriu sau între statele româneşti;
 un sistem de relaţii spirituale, sufleteşti, duhovniceşti şi de rudenie statornicite în
acest spaţiu pe parcursul secolelor;
 un sistem de relaţii legate de tradiţie, cultură, învăţământ şi educaţie specifice
anume acestui şi nu altui neam;
 un sistem de raporturi juridice, axate în sfera administraţiei de stat şi relaţiilor
dintre diferite stări sociale, încetăţenite de sute de ani, în temeiul legilor nescrise
(„obiceiul pământului”) sau scrise;

116
  un sistem religios format pe fundalul ideologiei ortodoxismului bazat pe o
organizare unitară a bisericii româneşti;
 un sistem de securitate format în decursul secolelor şi bazat atât pe organizarea
apărării integrităţii teritoriale, cât şi pe sistemul de fortificaţii ridicat pe frontiera
naturală, geografică a Nistrului etc.
Toate acestea au fost distruse, parţial sau cu desăvârşire, odată cu anexarea
Basarabiei la Rusia.
Încorporarea forţată a Basarabiei în sistemul economic şi politic al Imperiului Rus a
marcat începutul declinului economic şi politic atât pentru Principatul Moldova, care
a pierdut cele mai mănoase pământuri, cât şi pentru teritoriul dintre Prut şi Nistru.
Pentru a-şi păstra dominaţia în Basarabia, ţarismul a folosit metodele şi practicile deja
cunoscute de dezlocuire a naţiunii titulare şi de purificare a teritoriului, folosite pe larg
la periferiile naţionale ale Imperiului Rus:
 schimbarea structurii demografice prin colonizarea pământurilor cu neamuri
străine – ruşi, ucraineni, bulgari, găgăuzi, germani, greci, armeni, evrei etc.;
 deznaţionalizarea – rusificare prin învăţământ, administraţie de stat, politică a
populaţiei dispersate;
 înstrăinarea valorilor spirituale ale neamului şi pregătirea unei elite cosmopolite,
bazate pe alt sistem de valori decât cel românesc etc.
Cu certitudine, toate acestea s-au reflectat în mod direct şi asupra procesului de
geneză şi evoluţie a burgheziei comerciale din Basarabia.
Este evident faptul că dezvoltarea rapidă a diferitelor ramuri economice contribuie
nemijlocit la dezvoltarea comerţului, în relaţiile marfare fiind atrase tot mai multe stări
sociale, condiţionând astfel formarea burgheziei comerciale. La rândul său, dezvoltarea
comerţului favorizează dezvoltarea tuturor ramurilor economice, contribuind la
implicarea păturilor largi ale populaţiei în relaţiile de piaţă. Şi mai rapid are loc acest
proces atunci când de faţă sunt prezente şi alte condiţii:
 amplasarea geografică favorabilă a ţării sau a regiunii;
 o reţea comercială dezvoltată în cadrul întregii regiuni şi prezenţa centrelor
comerciale, capabile să atragă pe piaţă negustori şi mărfuri;
 o capacitate relativ înaltă a populaţiei de a cumpăra mărfuri şi de a se încadra în
relaţiile de piaţă;
 legături economice stabilite între diferite regiuni sau între pieţele locale;
 o anumită structură a preţurilor şi o corelaţie directă între dinamica şi nivelul
preţurilor la mărfuri în diferite regiuni;
 un sistem de legi comerciale şi tradiţii negustoreşti ce ar influenţa benefic asupra
producţiei şi realizării mărfurilor;
 prezenţa tuturor tipurilor de comerţ – periodic, permanent, ambulant – din
cadrul comerţului interior, precum şi a celor specifice comerţului exterior şi de tranzit;
 un sistem bănesc în stare să asigure mecanismul funcţionării pieţei etc.
Dar, ajungând sub dominaţia ţaristă, Basarabia nu va putea satisface aceste condiții
şi va fi folosită ca colonie internă, sursă de materie primă şi în calitate de piaţă
rezervată pentru produsele industriei ruseşti. În pofida condiţiilor climaterice şi
amplasării favorabile geografice, Basarabia nu va putea beneficia de aceste avantaje. Ca

117
urmare, burghezia comercială se va forma în condiţiile în care Basarabia era lipsită de
unitate statală, în prezenţa unui regim insuportabil de dominaţie şi a unei atitudini
duşmănoase față de tot ce era românesc.
Asupra procesului de constituire a burgheziei comerciale naţionale a influenţat
negativ nu numai regimul de dominaţie otomană, iar de aici şi specificul formelor de
viaţă economică, dar, în mare măsură, şi urmările dezastruoase ale războaielor ruso-
turce din a doua jumătate a sec. al XVIII-lea – începutul sec. al XIX-lea în Ţările
Române1, precum şi anexarea forţată a Basarabiei la Rusia.
Istoricul P.Sovetov, studiind sistemul de dominaţie stabilit în Moldova pe
parcursul secolelor, când locuitorii erau impuşi să asigure cu provizii Constantinopolul
şi armata turcă şi să vândă produsele agricole la preţuri fixe, de regulă mult mai joase
decât cele de piaţă, stabilite de guvernul turcesc2, îl califă drept „…o formă grea a
dependenţei Moldovei de Imperiul Otoman”3. Istoriografia postbelică din Republica
Moldova a prezentat această perioadă grea a prestaţiilor şi a dependenţei Basarabiei de
regimul de ocupaţie ţarist drept un sprijin şi ajutor real activ acordat armatei ruse din
partea populaţiei provinciei17. Prin urmare, istoriografia oficială califică în mod diferit
acelaşi sistem al prestaţiilor stabilit în mod forţat în perioada de dominaţie otomană şi
în perioada de dominaţie ţaristă: în primul caz – drept o formă grea de dependenţă, în
cel de al doilea – drept sprijin şi ajutor din partea băştinaşilor. O asemenea modalitate
de studiere a problemei războaielor ruso-turce din a doua jumătate a sec. al XVIII-lea –
prima jumătate a sec. al XIX-lea a permis istoriografiei oficiale moldoveneşti să treacă
conştient cu vederea problema privind urmările dezastruoase ale războaielor ruso-turce
pentru dezvoltarea social-economică a Basarabiei, iar de aici – şi cea priviind
consecinţe negative asupra procesului de geneză şi evoluţie a burgheziei comerciale în
Basarabia.
Dezastrul economic, pricinuit regiunii în urma războiului ruso-turc din anii 1806-
1812, a fost atât de mare, încât faptul era recunoscut chiar de oficialităţile ruse. Şeful
vamelor de control L.Baikov, autorul studiului „Descrierea succintă a Basarabiei”,
datat cu anul 1813, scria: „Această ţară ce abunda în turme (de oi şi bovine – V.T.),
jefuită şi pustiită în urma operaţiilor militare din anii 1806 până în 1810, prezenta un
vast teritoriu pustiu şi nepopulat”5.
Tot în acest context, rezidentul imperial din Basarabia A.N. Bahmetev raporta
organelor centrale, la 23 februarie 1819, că „Basarabia, în pofida fertilităţii solului,
poate fi considerată o provincie dintre cele mai sărace, în care toate cele necesare
existenţei prezintă o scumpete neobişnuită, chiar şi armata nu poate fi asigurată cu
pâine, decât prin livrările speciale din guberniile Podolia şi Herson”6.
Ruinarea economică a cauzat mari daune comerţului şi, respectiv, a influenţat
negativ procesul de constituire a burgheziei comerciale, îndeosebi a celei naţionale.
Ofiţerul Cartierului general al armatei ruse P.I. Liprandi, întocmind în anii ’20 ai sec.
al XIX-lea descrierea istorică a Basarabiei, menţiona că nivelul comerţului nu
corespunde condiţiilor obiective: climei favorabile, solului fertil, posibilităţilor de
dezvoltare a tuturor ramurilor de producţie, amplasării geografice favorabile – ţinut
scăldat de apele Prutului, Nistrului, Dunării şi ale Mării Negre, având trei porturi etc.

118
„Dar, din nefericire, – constată el, – comerţul de aici, fără de care toate aceste avantaje
sunt inutile, se află într-o situaţie jalnică”7.
Un alt istoric al timpului, Iakov Saburov, care a studiat diverse ramuri economice
ale Basarabiei din 1826, scria în această privinţă că „fiind înconjurată de trei imperii,
dispunând de navigaţia pe Nistru şi delta Dunării, având o climă favorabilă, Basarabia
are menirea, din firea lucrurilor, să ocupe o poziţie avansată în comerţul mondial”8.
Însă, în pofida faptului că după anexarea acestui teritoriu la Rusia volumul valoric al
comerţului exterior al Basarabiei prevala asupra celui interior, „…aceste sume, constată
autorul, nu rămân aici, deoarece nu există un comerţ interior care ar fi în stare să le
atragă şi să le menţină. O parte din aceşti bani, percepuţi sub formă de impozite şi
dări, nimeresc în întregime în veniturile de stat, ce alcătuiesc aproximativ 3 milioane;
cealaltă parte, ce constituie mai mult de jumătate, este cheltuită de moşierii bogaţi în
capitalele Rusiei (Sankt Petersburg şi Moscova – V.T.), şi în mare parte în Viena şi
Germania. Iată aproape întreaga rotaţie a celor 10 milioane ce intră; totodată, deoarece
întreaga sumă de capitaluri comerciale aflate în circulaţie în Basarabia nu depăşeşte
15 milioane, regiunea rămâne ca şi altădată fără capitaluri, în sărăcie”9.
Consecinţele războiului ruso-turc din anii 1806-1812 au căzut pe umerii poporului,
afectând întreaga economie a Basarabiei, premisă pentru constituirea burgheziei
comerciale. Acest fapt este confirmat şi de raportul rezidentului imperial I.N. Inzov din
17 martie 1822, în care se sublinia că populaţia din regiune a fost eliberată pe o perioadă
de 3 ani de impozite nu numai în virtutea respectării condiţiilor tratatului de pace de la
Bucureşti, dar şi „…în scopul de a aduce locuitorilor Basarabiei o uşurare, mult necesară
după terminarea războiului de şase ani, pe parcursul căruia ea a suportat multiple
greutăţi ”10.
După sfârşitul războiului ruso-turc situaţia economică din regiune nu s-a schimbat,
deoarece populaţia era obligată să asigure cu provizii Armata a II-a rusă, dislocată pe
teritoriul Basarabiei.
Asigurarea Armatei a II-a cu provizii a constituit pentru locuitorii Basarabiei o
prestaţie grea ce a influenţat negativ asupra încadrării acestora în relaţiile comerciale,
prin urmare şi procesul de geneză a burgheziei comerciale. I.M. Hartingh relata într-o
scrisoare adresată pe 1 noiembrie 1816 comandantului suprem al Armatei a II-a
contelui Bennigsen, privind planul comisarului de aprovizionare a armatei ruse,
cneazului Gorciakov: „Cu toată dorinţa mea de a întrebuinţa subvenţiile locale în
vederea îmbunătăţirii proviziilor pentru armata rusă, ce au devenit pentru băştinaşi un
impozit insuportabil, lipsindu-i de ultimele mijloace pentru propria existenţă, nu
găsesc nici cele mai neînsemnate mijloace ce ar face posibilă traducerea în viaţă a
planului elaborat de cneazul Gorciakov”11.
Gorciakov propunea ca armata rusă să fie asigurată cu provizii pe seama stabilirii
preţurilor fixe la produsele alimentare: pentru un cetverti de făină – 19 ruble, pentru
unul de crupe – 22 ruble, preţuri neconvenabile locuitorilor. În plus, el propunea să fie
interzis exportul de cereale peste hotare, metodă deja cunoscută, la care apelau des
autorităţile ruse şi care a afectat dezvoltarea social-economică, în primul rând
comerţul, şi nu numai al Basarabiei, dar şi al Rusiei12. I. M. Hartingh scria în legătură
cu aceasta că „nu este cazul de a aduce dovezi de pe timpuri că limitarea comerţului,

119
prin care se frânează toate ramurile industriei, a devenit cauza sărăciei totale,
nemaivorbind de reducerea veniturilor particulare ale locuitorilor, acestea fiind
totalmente diminuate de restricţiile stabilite în comerţ; ca rezultat, erau subminate
finanţele vistieriei statului”13.
Expunându-şi părerile privind aprovizionarea armatei ruse cu provizii, I.M.
Hartingh constata că „…interzicerea exportului de cereale peste hotare este un mijloc
nociv pentru stat”14. Aprovizionarea armatei cu provizii cauza mari prejudicii
dezvoltării economice a Basarabiei nu numai din cauza frecventelor restricţii în
exportul de cereale, dar şi din cauza reducerii preţurilor – din lipsa mijloacelor băneşti
de care avea nevoie departamentul de aprovizionare. Numai către anul 1823
intendenţa Armatei a II-a datora locuitorilor Basarabiei pentru asigurarea armatei cu
provizii mai mult de 300 mii ruble15. Acelaşi I.M. Hartingh scria în legătură cu
aceasta: „Ei (comisionarii – V.T.), în loc să se ocupe într-adevăr de aprovizionarea
armatei cu provizii din vistieria statului, se ocupă cu împărţirea banilor, dându-se
drept apărători fideli ai profitului vistieriei statului. Reducând preţurile, au cauzat
creşterea impozitului pentru locuitori. Armata, nefiind asigurată cu pâine, este nevoită
să se hrănească de pe seama locuitorilor, iar acest mod de aprovizionare este contra
plată, preţurile la pâine fiind stabilite samavolnic de către comisionar. Aşa a procedat şi
cneazul Gorciakov în regiunea Basarabia”16.
Autorităţile locale lămureau cauza jafului din partea armatei ruse prin faptul că
„…departamentul de aprovizionare nu dispune de mijloace pentru a trimite la timp
sumele necesare”17.
Prin urmare, asigurarea în permanenţă cu provizii a armatei ruse dislocate în
Basarabia a cauzat prejudicii dezvoltării gospodăriilor ţărăneşti, deoarece ţăranul nu
totdeauna putea să-şi realizeze surplusul de produse la preţuri rezonabile, fapt ce a
frânat în mare măsură încadrarea gospodăriilor ţărăneşti în relaţiile comerciale.
Situaţia se complica şi mai mult în timpul războaielor, când populaţia era supusă unor
prestaţii extraordinare atât în ce priveşte forţa de muncă, cât şi mijloacele de transport şi
forţa de tracţiune, materiale de construcţii pentru repararea cetăţilor, a drumurilor şi a
podurilor, pentru transportarea încărcăturilor militare necesare armatei etc.
Consecinţele dezastruoase ale războaielor erau recunoscute de oficialităţile
regionale. Mareşalul regional al nobilimii din Basarabia, consilierul de stat Ioan
Başotă, referindu-se la urmările războiului ruso-turc din anii 1828-1829, scria la
23 martie 1829 contelui M.S. Voronţov că, alături de daunele cauzate de răspândirea
lăcustelor, a epizootiilor ce au cuprins multe judeţe şi din care cauză aproximativ o
jumătate din numărul vitelor cornute au pierit, asigurarea armatei cu mijloace de
transport, cu muniţii şi alte provizii, greutăţile pe parcursul iernii trecute, precum şi
greşelile, abuzurile din partea administraţiei locale „…au sfârşit nimicirea vitelor
cornute, care din luna mai 1828 şi până în prezent au pierit mai mult de 40 de mii”18.
I.Başotă îl atenţiona pe M.S. Voronţov că „semănături obişnuite de toamnă în genere
nu există în teritoriu, iar a conta pe cele din străinătate este puţină speranţă
…Regiunea Basarabia nu dispune de fabrici proprii. Izvorul de bază al bogăţiilor este
creşterea vitelor şi agricultura. Dar aceste ramuri, cum s-a constatat mai sus, au fost
complet istovite”19.

120
 Situaţia drastică în care s-a pomenit Basarabia îl impune pe M.S. Voronţov să se
adreseze la 12 aprilie 1829 comandantului Armatei a II-a, generalului I.I. Diebici, cu
rugămintea să scutească populaţia pe o anumită perioadă de timp „…de corvoadă, ca
prin acest mijloc să i se creeze posibilităţi ca să-şi cultive pământurile pentru a-şi
asigura existenţa”20.
Pentru a ne imagina cum s-a răsfrânt asupra locuitorilor Basarabiei, din ale căror
rânduri urma să se formeze burghezia comercială, aşa-numitul „sprijin şi ajutor real”
acordat armatei ruse în perioada războiului din Crimeea din anii 1853-1856, vom
încerca să facem o succintă analiză a sistemului de prestaţii impus băştinaşilor de
Administraţia Regională şi de comandantul armatei ruse.
Pregătirile de război şi consecinţele acestor pregătiri şi-au lăsat amprenta asupra
ritmurilor dezvoltării economice, iar de aici şi asupra constituirii burgheziei
comerciale. Unul dintre inspectorii agricoli din Novorosia şi Basarabia scria în 1854 că
„…apropierea războiului şi interzicerea exportului de pâine peste hotare de asemenea a
avut o influenţă vădit negativă asupra situaţiei economice a regiunii: pe de o parte,
mişcarea trupelor a contribuit la mărirea prestaţiilor pentru mijloacele de transport şi a
micşorat forţa de muncă; pe de altă parte, interzicerea exportului de pâine peste hotare
a lipsit gospodăriile ţărăneşti de venitul principal”21.
Izvoarele de arhivă atestă că aşa-numitul „sprijin şi ajutor real” acordat de băştinaşi
armatei ruse de ocupaţie în timpul războiului constituia nu altceva decât „prestaţii
extraordinare executate de locuitorii regiunii Basarabia în legătură cu situaţia
militară”22.
Conform izvoarelor de arhivă, locuitorii Basarabiei au fost impuşi la următoarele
prestaţii: alocarea mijloacelor de transport pentru transportarea muniţiilor, a
proviziilor, a fânului, a sării şi a bolnavilor, repararea drumurilor, a podurilor şi a
clădirilor, repararea şi fortificarea cetăţilor Bender, Ismail, Hotin şi Chilia, construcţia
grajdurilor temporare pentru cai, repararea cordoanelor provizorii construite în partea
stângă a Dunării, acordarea de ajutor militarilor la construirea podurilor plutitoare pe
Nistru, Prut şi Dunăre, păşunatul cailor şi al boilor de tracţiune ai statului donaţi
armatei, pregătirea fânului pentru necesităţile armatei, pregătirea pesmeţilor şi multe
alte prestaţii.
Astfel, în anii de război populaţia Basarabiei a asigurat armata rusă cu 1287853
lucrători, 711340 care, 25656 cai şi 144 bărci23. Una dintre cele mai grele prestaţii a
constituit-o asigurarea cu forţă de muncă pentru repararea drumurilor, a podurilor şi a
cetăţilor, care după durata timpului de muncă varia de la 1-4 până la 1-15 zile. Să
facem unele constatări: pentru durata de muncă 1-4 zile au fost puşi la dispoziţie
106600 lucrători, 1-5 zile – 133719, 1-8 zile – 247331 şi 1-15 zile – 186075 lucrători,
sau în medie locuitorii Basarabiei au pierdut 2932385 zile-muncă24. Ţinând cont de
faptul că războiul a fost îndelungat şi greu, iar Rusia a suferit în el înfrângere, vom
constata că locuitorii Basarabiei au îndeplinit mai mult de 5 mln. zile-muncă, la
îndeplinirea acestei prestaţii fiind impuşi să participe mai mult de jumătate (52,3%)
din numărul total al lucrătorilor. Dacă însă vom lua în calcul şi ceilalţi 614127 de
lucrători, încadraţi în alte activităţi, apoi constatăm că locuitorii Basarabiei au pierdut

121
în total în timpul războiului, la îndeplinirea acestei prestaţii, circa 10-11 mln. zile-
muncă.
Afară de aceasta, pe parcursul războiului locuitorii Basarabiei au pus la dispoziţia
convoiului mobil al armatei ruse până la 6000 de care cu căruţaşi, boi şi celelalte
necesare25.
Izvoarele de arhivă ne permit să stabilim modalitatea îndeplinirii acestor prestaţii
pentru asigurarea armatei ruse de către diferite categorii de ţărani şi orăşeni ai
Basarabiei. Astfel, potrivit calculelor incomplete ale Ministerului Proprietăţilor
Statului şi ale Ministerului de Interne, de la începutul războiului (8/20 octombrie
1853) şi până la 1 iunie 1857, doar pentru furnizarea mijloacelor de transport,
transportarea muniţiilor, a rezervelor de provizii, repararea cetăţilor şi construirea
fortificaţiilor, a grajdurilor şi a bordeielor pentru armata rusă, ţăranii de stat au
îndeplinit lucrări în valoare de 693082 ruble (44,6%), coloniştii de peste Dunăre –
211392 ruble (13,6%), coloniştii germani – 76765 ruble (4,9%), locuitorii oraşelor şi
ai judeţelor – 557903 ruble (35,9%), locuitorii Administraţiei Speciale a oraşului
Ismail – 14877 ruble (1,0%), ceea ce a constituit suma totală de 1554019 ruble
argint26.
Prin urmare, sustragerea ţăranilor şi a orăşenilor de la muncile agricole şi
meşteşugăreşti, impunerea unor prestaţii exagerate, istovirea vitelor de tracţiune,
sărăcirea în masă a populaţiei au avut urmări nefaste pentru economia Basarabiei,
frânând încadrarea gospodăriilor ţărăneşti şi a meşteşugarilor în relaţiile comerciale.
Fiind lipsiţi de mijloace băneşti şi împovăraţi de prestaţii, ţăranii nu puteau să-şi
cultive pământurile. Guvernatorul general al Novorosiei şi al Basarabiei contele A.G.
Stroganov scria pe 28 septembrie 1856 ministrului de Finanţe că „situaţia din regiune,
agravată de consecinţele războiului, nu le-a dat posibilitate locuitorilor să-şi lucreze şi
să-şi cultive pământul”27.
Daunele cauzate de război dezvoltării economice au fost atât de mari, încât şi după
terminarea războiului, deşi condiţiile erau favorabile, ţăranii cu greu îşi restabileau
gospodăriile. Acelaşi A.G. Stroganov scria: „Terminarea cu succes a operaţiilor
militare, retragerea oştirilor, restabilirea comunicaţiilor pe uscat şi pe mare, în sfârşit,
ploile din abundenţă au dat posibilitate locuitorilor de aici să-şi restabilească cu mare
greu gospodăriile şi să înceapă strânsul pâinii”28.
Războiul nu numai că a dat o lovitură puternică dezvoltării economice a
Basarabiei, dar a influenţat negativ şi asupra nivelului de trai al locuitorilor,
înrăutăţind şi mai mult situaţia economică a Basarabiei. Pentru întreţinerea armatei
ruse în timpul războiului, din magazinele Basarabiei au fost luate 40 mii de cetverturi
de grâu, iar măcinatul grâului a fost transformat într-o prestaţie destul de grea pentru
populaţia sătească29.
De acum către anul 1856 situaţia agravată a impus guvernul să cumpere pentru
întreţinerea ţăranilor de stat grâu în valoare de 80 mii ruble argint30. Războiul a
înrăutăţit într-atât situaţia la sate, încât mulţi ţărani, împreună cu familiile lor, au
început să părăsească satele în căutarea pământurilor libere. În 1858, peste câteva luni
după numirea generalului-locotenent Fanton de Verraion în funcţia de guvernator
general al Novorosiei şi al Basarabiei, 13 aşezări din judeţul Soroca au refuzat să mai

122
îndeplinească prestaţiile. Familiile din aceste localităţi au început pregătirile de plecare,
în căutarea pământurilor libere de stat, fapt ce l-a impus pe guvernator să sosească la
faţa locului şi să introducă în aceste aşezări forţa armată31.
Daunele cauzate dezvoltării economice a Basarabiei în urma războiului din Crimeea au
fost atât de mari, încât pentru restabilirea economică a regiunii a fost nevoie de o perioadă
îndelungată de timp. A.Nakko, profesor la Universitatea din Novorosia, scria în martie
1879 că „…odată cu terminarea războiului din Crimeea s-a sfârşit şi dezastrul din regiunea
Basarabia, dar încă timp îndelungat n-au putut fi lichidate pustiirile cauzate de război şi
nici recompensate pierderile suferite de populaţie”32.
Urmărind scopul valorificării cât mai rapide a Basarabiei şi înviorarea vieţii
economice, subminate în urma războaielor ruso-turce din a doua jumătate a sec. al
XVIII-lea – începutul sec. al XIX-lea, în vederea impunerii fiscale şi obţinerii
profitului, ţarismul foloseşte nu numai metoda tradiţională de colonizare, dar caută să
atragă în provincie negustori şi industriaşi străini, acordându-le diverse privilegii şi
înlesniri. Alături de negustorii străini de înlesniri au beneficiat33 negustorii şi meseriaşii
din guberniile ruse şi ucrainene încadraţi în comerţul din Ţările Române în timpul
războiului ruso-turc din anii 1806-1812. Deja în 1808 numai în oraşul Chilia
practicau comerţul şi diferite meşteşuguri 26 persoane din Moscova, Simferopol,
Nikolaev, Cernigov, Orlov, Riga, Vinniţa, Odesa, Oriol, Kozelsk şi din alte oraşe din
guberniile Podolia, Herson, Taurida etc34. În anul 1809, 434 de cetăţeni ruşi se
ocupau în Moldova cu meşteşugăritul şi comerţul, inclusiv: în judeţul Iaşi – 219
persoane, Orhei – 89, Covrului – 57, Tutova – 17, Soroca – 16, Făleşti –12, Roman –
6, Hirlău – 6, Tecuci – 5, Botoşani – 5 şi în Cârligătura – 2 persoane35. Preponderenţa
negustorilor şi a meşteşugarilor din guberniile interne ruse şi ucrainene în Moldova şi
Ţara Românească, ocupate de armatele ruse, se explică prin faptul că ei „…niciodată şi
nicăieri nu au fost supuşi la nici un fel de impozite băneşti şi alte prestaţii, dar
totdeauna au fost liberi în relaţiile comerciale, fără nici un fel de restricţii”36. La
începutul lui 1809 însă, negustorii şi meseriaşii ruşi sunt supuşi unor prestaţii, din care
cauză, după încheierea în 1812 a tratatului de pace de la Bucureşti, au început să se
refugieze în Basarabia, pentru a beneficia de privilegiile acordate negustorilor care
activau în Basarabia. În martie 1817, 25 negustori din oraşele Moscova, Ekaterinoslav,
Tula, Elisavetgrad, Kremenciug, Oboiansk, Putivli, Nikolaev, Belgorod, Viazniki etc.,
care în perioada războiului ruso-turc din anii 1806-1812 au practicat comerţul în
Ţările Române, s-au transferat în Chişinău şi cereau de la oficialităţile regionale să
rămână aici cu traiul permanent pentru a-şi continua activitatea37.
Şi mai impunător era numărul negustorilor străini ce imigrau în Basarabia.
Urmărind scopul formării, în teritoriul nou-anexat, a unei burghezii comerciale
cosmopolite care i-ar fi asigurat sprijinul şi i-ar fi garantat dominaţia, ţarismul caută să
atragă în Basarabia negustori şi industriaşi străini, inclusiv din guberniile ucrainene şi
ruse, acordându-le diverse înlesniri şi privilegii în comerţul interior şi în exportul
mărfurilor în guberniile interne ruse. Aceştia, beneficiind, în baza legii din 1 ianuarie
1807, de comerţul liber, fără plata prestaţiilor şi a taxelor în primele 6 luni38, au găsit
în Basarabia, ce nu dispunea de o industrie proprie, condiţii favorabile de activitate şi o
piaţă sigură de desfacere a mărfurilor industriale. Nu întâmplător numărul

123
negustorilor străini – austrieci, turci, moldoveni, bulgari, evrei, greci, armeni şi din
guberniile interne ruse creşte considerabil după anexarea Basarabiei la Rusia.
După anexarea la Rusia, negustorii care deja cunoşteau piaţa rusă, vor căuta să
beneficieze de concesiile şi privilegiile acordate de guvernul rus negustorilor străini din
Basarabia, cu acceptarea cetăţeniei ruse, ceea ce a avut drept consecinţă o imigraţie a
acestor etnii (îndeosebi a evreilor) nu numai din Podolia şi Galiţia austriacă, dar şi din
Ţările Române şi din guberniile interne ruse. Despre carenţa elementului comercial
burghez în Basarabia ne mărturisesc şi instrucţiunile amiralului P.Ciciagov adresate
guvernatorului civil S.Strudza, din 23 iulie 1812, privind atragerea în comerţul
basarabean a negustorilor străini, îndeosebi a celor greci, având drept centre Viena,
Triest, Lilvorno, Genova şi Veneţia, şi acordarea diverselor înlesniri39. Ca rezultat,
măsurile întreprinse de ţarism în primii ani după anexarea regiunii au contribuit la
creşterea numărului negustorilor alogeni pe piaţa basarabeană. Şeful vămilor de control
L.Baikov, caracterizând oraşul Akkerman, scria în 1813 că „…mulţi negustori greci,
armeni şi evrei s-au aşezat aici, folosindu-se de avantajele aşezării geografice” şi practică
nu numai comerţul interior, dar şi exportă „…diferite produse pentru a le realiza în
Odesa şi în gubernia Herson”40.
Până la adoptarea Regulamentului cu privire la comerţul cu Basarabia din
17 februarie 1825 numărul negustorilor străini ce se ocupau cu comerţul în diferite
oraşe ale regiunii era destul de impunător. Datele privind numărul supuşilor străini ce
deţineau diferite activităţi lucrative în Chişinău la începutul anilor ’20 ai sec. al XIX-
lea sunt generalizate în Tabelul 1.
Tabelul 1
Numărul supuşilor străini ce deţineau diferite activităţi lucrative
în Chişinău între anii 1819-1821*
V i z a d e r e ş e d i n ţ ă
Numărul Raportul,
Meseriile practicate
Imperiul Sublima total în %
Moldova Prusia Franţa
Austriac Poartă
Negustori 41 47 5 2 1 96 46,4
Meşteşugari** 46 1 - - - 47 22,7
Crescători de animale 4 - - - - 4 1,9
Agricultori 7 4 - - - 11 5,3
Cârciumari 12 - 1 - - 13 6,3
Cizmari 9 2 - - - 11 5,3
Croitori 6 - - - - 6 2,9
Lemnari 2 - - - - 2 1,0
Fierari 4 - - - - 4 1,9
Franzelari 1 6 1 - - 8 3,9
Ţipiteri 1 - - - - 1 0,5
Ceasornicari 3 - - - - 3 1,4
Frizeri - 1 - - - 1 0,5
În total 136 61 7 2 1 207 100,0
Raportul, în % 65,7 29,5 3,4 1,0 0,5 100,0 -
* ANRM, F. 75, inv. 1, d. 105, f. 1-16.
** Este vorba de meşteri aurari şi argintari.

124
 Datele Tabelului reflectă cu lux de amănunte că în Chişinău în diferite activităţi
lucrative un rol important le revenea supuşilor austrieci (65,7%), după care urmau –
supuşii turci (29,5%), moldoveni (3,4%), prusaci (1,0%) şi cei francezi (0,5%). Din
numărul total de 207 de persoane încadrate în diferite activităţi lucrative ponderea de
bază revenea negustorilor (46,4%) şi meşterilor aurari şi argintari (22,7%). În
Chişinău, un rol important în activitatea comercială îl deţineau negustorii din
Imperiul Otoman (49,0%) şi din Imperiul Austriac (42,7%).
Dintre negustorii care se ocupau cu comerţul în Chişinău cei mai bogaţi erau
negustorii austrieci. Unii din ei, cum ar fi I.Ekubovici, I.Dansberg şi P.Vandemerov,
dispuneau fiecare de mărfuri în valoare de 50 mii lei, P.Davidiovici – 40 mii,
M.Sender – 35 mii, H.Nedovici – 30 mii, I.Fiukel – 25 mii lei41. Aceşti negustori erau
mari concurenţi ai negustorilor autohtoni, cauzându-le obstacole serioase în
desfăşurarea activităţii comerciale şi în acumularea de capital comercial.
Deşi prevalau numeric, negustorii din Imperiul Otoman nu erau atât de bogaţi ca
cei din Imperiul Austriac. Doar supusul turc Nicolae Focşan dispunea de mărfuri în
valoare de 15 mii lei42.
În anii următori numărul negustorilor a crescut şi mai mult; doar în 1822 în oraşul
Chişinău se ocupau cu comerţul 287 negustori, inclusiv 232 negustori din Imperiul
Austriac, din Imperiul Otoman şi, parţial, din Saxonia şi Prusia şi 55 negustori şi mici-
burghezi din guberniile ruse43. Numărul mare al acestor negustori şi implicarea lor în
diferite activităţi comerciale subminau poziţiile negustorilor autohtoni, care, fiind mai
slabi din punct de vedere economic, nu puteau să reziste concurenţei şi de cele mai
multe ori se ruinau. Şeful de poliţie din Chişinău scria în această privinţă într-un
raport din 18 octombrie 1817 că negustorii locali, spre deosebire de cei străini, „se
ocupă cu comerţul mai puţin”, iar cei de peste hotare „…nu sunt supuşi prestaţiilor”44.
Peste zece ani, în 1832, după aplicarea Regulamentului ghildelor din 26 septembrie
1830, numărul acestor negustori ce se ocupau cu comerţul în Chişinău se micşorează
uşor şi constituie 139 negustori din Imperiul Austriac, Imperiul Otoman, Moldova de
peste Prut şi, parţial, din Serbia şi Anglia şi 38 negustori din guberniile ruse45.
Unii negustori străini s-au transferat în Basarabia şi din anumite considerente
politice. La 20 martie 1822 Duma orăşenească din Chişinău a discutat cererea
negustorilor din Moldova F.Vasiliu, C.Coste-Rodovici, N.Hrisostom, G.Toma,
I.Ciolan şi S.Pengovici, care, alături de alţi negustori, s-au strămutat, în urma
evenimentelor din 1821 din Moldova, în Chişinău şi, nemulţumiţi de dublarea sau
chiar triplarea impozitelor, cereau reducerea lor46. O cerere similară a fost înaintată de
negustorii sârbi, transferaţi în Chişinău din Moldova în urma aceloraşi evenimente47.
Conform altor izvoare, către anul 1830, în urma evenimentelor din 1821, s-au
transferat din Ţările Române în Basarabia, iniţial pentru o perioadă de 6 luni, mai
mult de 40 de persoane, supuşi turci (în fond, supuşi moldoveni), din numărul cărora:
G.Bercovici, G.Ivanov, A.Nicolau, I.Muca, C.Panaiot, I.Dim etc. se ocupau în diferite
oraşe şi localităţi cu diferite activităţi comerciale, cerând ulterior viză de reşedinţă48.
Mulţi dintre aceşti şi alţi negustori au rămas cu traiul în Basarabia şi, începând cu
1831, s-au înscris în categoria negustorilor de ghildă basarabeni.

125
 Dar, cea mai mare concurenţă negustorilor şi industriaşilor autohtoni o făceau
negustorii austrieci, dispunând de mari privilegii în Basarabia. Un exemplu elocvent în
acest sens ne poate servi activitatea negustorilor austrieci ce se ocupau cu
comercializarea vitelor în Basarabia.
În raportul din 17 mai 1828 al Departamentului Comerţului Exterior, adresat
şefului districtului vamal Basarabia, se menţiona că, reieşind din informaţiile de care
dispune Departamentul, se poate constata că „…în Basarabia comerţul cu vite, ce
constituie ramura de bază a industriei populare, este destul de neconvenabil pentru
locuitorii autohtoni, din considerentul că industriaşii austrieci ce se adună din diferite
locuri la iarmaroace în districtul Bucovina, fiind cunoscuţi în amănunte cu situaţia din
Basarabia, destul de rar vin în regiune pentru a cumpăra vite. Beneficiind de privilegii
personale, în baza cărora au dreptul de a goni de peste hotare în Basarabia la păşunat
diferite specii de animale fără a plăti la intrare vreo taxă, ei nu sunt impuşi să-şi vândă
vitele la preţuri reduse, deoarece ştiu că, deţinând aceste privilegii, pot să se întoarcă
din nou cu ele în Basarabia la iernat sau păşunat fără a fi impuşi la achitarea unei noi
taxe”49. În schimb, negustorii şi industriaşi din Basarabia, fiind impuşi la întoarcere (în
cazul nerealizării vitelor) la o taxă conform tarifului mai mare ca la plecare „…sunt
nevoiţi să le realizeze la cel mai redus preţ, deoarece în baza legislaţiei vamale ei n-au
dreptul să se întoarcă cu ele fără achitarea taxei”50.
Luând în consideraţie aceste particularităţi existente în comerţul exterior al
Basarabiei şi numeroasele plângeri ale negustorilor basarabeni, autorităţile imperiale
cereau Administraţiei Regionale informaţiile necesare referitor la această situaţie.
La 30 mai 1828, şeful districtului vamal Basarabia Şubin, fidel intereselor imperiale
în teritoriul nou-anexat, scria Departamentului Comerţului Exterior că locuitorii
provinciei, neîntâlnind modalităţi accesibile şi avantajoase în realizarea vitelor lor peste
hotare şi neavând experienţa respectivă, realizează vitele în număr considerabil pe loc la
iarmaroace, îndeosebi în oraşul Bălţi, negustorilor străini ce sosesc anual în timpul
respectiv pentru a le exporta peste hotare. Mulţi dintre negustorii basarabeni practică,
deja de câţiva ani, comerţul cu animale peste hotare51.
Negustorii basarabeni şi cei străini se opreau la început în localitatea austriacă
Satagura, aflată la o distanţă de 25 verste de Noua Suliţă, iar în cazul în care nu puteau
realiza avantajos vitele erau nevoiţi să plece mai departe la Viena, Olmuţ şi în alte
localităţi, unde deseori, în cazul cererii slabe la vite, erau nevoiţi să le realizeze la
preţuri destul de mici. Şubin lămurea că acest fenomen are loc nu doar din cauza
necesităţii de a achita taxa vamală la întoarcere pentru vitele care n-au fost realizate,
dar și din cauza noilor cheltuieli la întoarcerea vitelor şi a cheltuielilor mai mari pentru
un nou păşunat sau iernat, care, de regulă, dublează preţul la vite. Mai mult decât atât,
Şubin scria că, în pofida faptului că negustorii nu achită anumite taxe la intrare pentru
păşunatul şi iernatul vitelor, aceştia caută să vândă vitele peste hotare şi rareori se
întorc cu ele înapoi în Basarabia52.
Negustorii străini şi cei din guberniile interne ruse care se ocupau cu comerţul în
Basarabia, ţinând seama de starea şubredă a burgheziei comerciale locale şi de
dificultăţile cu care se confruntă, au folosit acest teritoriu ca sursă sigură de îmbogăţire,
slăbind astfel posibilităţile autohtonilor de a acumula capital comercial. Autorităţile

126
regionale scriau în această privinţă, în 1829, organelor centrale: „…negustorii (străini
şi cei din guberniile ruse – V.T.), care se ocupă cu comerţul, folosesc diverse pretexte
pentru a se eschiva de la plata prestaţiilor personale şi orăşeneşti; acumulând liber
capital, se reîntorc la locurile natale, pe când localnicii suportă greutăţi şi incomodităţi
în activitatea lor comercială; fiind constrânşi de impozite, aceştia suferă mari
pagube”53.
Documentele de arhivă conţin un material bogat şi variat despre statornicirea în
Basarabia a negustorilor străini şi a celor din guberniile ucrainene şi ruse. Un rol
aparte, în acest sens, le-a revenit evreilor, grecilor şi armenilor54. Ei deţineau poziţii-
cheie în comerţul interior şi exterior, îndeosebi în capitală, în centrele judeţene şi în
oraşele-porturi Ismail, Chilia, Reni şi Akkerman. Generalul rus Kozacikovski, în
raportul „Privire asupra Basarabiei”, datat cu 6 martie 1819, scria că „…toate sferele
comerţului au fost acaparate de greci şi evrei, care i-au oprimat pe moldovenii molatici
şi ursuzi în speculaţii şi astfel au devenit unicii negustori”55.
Deţinând monopolul comerţului, jefuind ţărănimea şi aducând-o la sărăcie, iar
moşierilor cultivându-le dispreţul faţă de comerţ, negustorii străini, îndeosebi evreii,
distanţau aceste două stări sociale, în loc să le apropie (aşa cum ar face-o negustorii
burghezi localnici în caz dacă ar practica pe larg comerţul), şi, prin aceasta, anihilau
formarea unei stări mijlocii a burgheziei comerciale naţionale. Moşierul Al.Solomon
din plasa Brânzeni, judeţul Iaşi, scria în 1864 că „mijlocitori între producători şi
consumatori sunt în exclusivitate evreii, al căror ajutor este dăunător şi pentru stările
nobile, iar pentru stările inferioare este cu totul fatal şi periculos, din considerentul că
această clasă de mijlocitori nu se dă în lături de a folosi orice procedee pentru câştigul
propriu şi găseşte mijloace ca în decurs de un an să-şi tripleze capitalul pe seama
locuitorilor. Din această cauză, ultimii permanent se află în datorii faţă de evrei, care se
declară ocrotitori ai ţăranilor. Este de ajuns ca bietul ţăran să împrumute bani doar o
singură dată de la evreu, ca acest „binefăcător” să-i ia în formă de procente ultimul
grăunte de pâine …şi deseori se întâmplă că ţăranul, dându-i „binefăcătorului” său
toată recolta, munca a şase sau opt persoane, cu mare greu este în stare să achite
procentele, iar împrumutul rămâne ca datorie pentru anii viitori, în baza aceloraşi
condiţii”56.
Aceeaşi constatare o fac şi moşierii D.Kotovski din satul Bârnova (jud. Soroca),
Brazovski din Rediu Mare şi posesorii ocinilor din Unţeşti şi Rădeni (judeţul Iaşi)
L.Vartuli şi Spiridon Gore57.
Un alt factor ce a influenţat negativ asupra caracterului etnic al burgheziei
comerciale din Basarabia îl constituie stăpânirea străină asupra teritoriului nou-anexat,
sistemul ţarist de dominaţie şi ocupaţie, deosebit atât din punctul de vedere al
statutului politic al regiunii, al politicii coloniale promovate, cât şi al formelor diverse
de viaţă economică. Situaţia periferică a Basarabiei în sistemul economic şi politic al
Imperiului Rus a imprimat politicii oficiale o atitudine vădit discriminatorie, care a
limitat drepturile şi posibilităţile autohtonilor, în fond ale moldovenilor, de a se
încadra în categoria burgheziei comerciale.
Asupra procesului formării burgheziei comerciale naţionale în Basarabia a
influenţat şi dependenţa vădită a oraşelor faţă de agricultură, iar de aici şi dependenţa,

127
în anumită măsură, a burgheziei comerciale de mediul rural. Vorbim, în cazul de faţă,
nu de o dependenţă politică, ci mai mult de una economică, în care predominarea
sectorului agrar, nivelul de orientare a gospodăriilor moşiereşti şi ţărăneşti faţă de
cerinţele pieţei, condiţiile climaterice etc. au constituit nu numai o premisă a
slăbiciunii burgheziei comerciale naţionale, dar au fost şi o condiţie de bază ce a
contribuit la dezvoltarea unui asemenea tip de capitalism, în care elementele naţionale
dacă nu erau completamente excluse, apoi substanţial limitate. Confirmă cele relatate
certificatele comerciale pentru anii 1817-1826, eliberate de guvernul regional cu
dreptul de a exporta mărfurile din Basarabia în guberniile interne ruse şi peste hotare,
din care se poate dovedi cu lux de amănunte atât preponderenţa negustorilor alogeni –
evrei, armeni, greci şi a celor din guberniile ruse şi ucrainene58, cât şi preponderenţa în
exportul basarabean a produselor agricole şi zootehnice. Spre exemplu, din cele 1138
de certificate comerciale, ce permiteau exportul mărfurilor din Basarabia în guberniile
interne ruse, 709 (62%) prevedeau exportul produselor agricole, 200 (18%) – al
bovinelor, al cailor şi al produselor zootehnice, 147 (13%) – al sării şi al peştelui şi 82
(7%) – al mărfurilor de artizanat59.
Procesul de geneză şi de evoluţie a burgheziei comerciale a fost influenţat negativ şi
de atitudinea vădit discriminatorie pe care o avea ţarismul faţă de dezvoltarea
industrială a Basarabiei. Promovând o politică protecţionistă şi temându-se de orice
concurenţă ce putea surveni din Basarabia, ţarismul nu susţine din start acele puţine
ramuri industriale care deja existau sau care se aflau în proces de constituire în
Basarabia.
Drept dovadă a faptului că autorităţile imperiale nu erau cointeresate în susţinerea
dezvoltării industriale în Basarabia, din frica de concurenţă, serveşte următorul caz.
Când grecul A.Dimitrio din Chişinău s-a adresat Departamentului manufacturilor şi
comerţului exterior cu cererea de a i se acorda privilegii şi înlesniri de care beneficiază
fabricanţii ruşi, conform manifestului din 1 iulie 1812, în legătură cu instituirea
primei fabrici pentru confecţionarea ţesăturilor din bumbac şi mătase, autorităţile din
Sankt Petersburg i-au refuzat sub pretextul că „…confecţionarea diferitelor ţesături
după modelul turcesc nu prezintă nimic nou, deoarece acestea demult se
confecţionează de fabricanţii ruşi, iar modul de fabricare propus de grecul A.Dimitrio
nu prezintă nimic original”60. Rezultatul acestei politici promovate de ţarism în
Basarabia a fost evident: industria manufacturieră şi de fabrică aproape lipsea, iar
pătura comercial-industrială era destul de slabă. Nu întâmplător, după un şir de
investigaţii efectuate în regiune, unul din funcţionarii Ministerului de Finanţe scria în
1832 organelor centrale că „…în Basarabia industria manufacturieră până în prezent
n-a obţinut nici un succes; de aceea, fabricantul rus va găsi în Basarabia un teren larg
de realizare a mărfurilor”61.
Aceeaşi constatare o putem face şi referitor la ramura economică de bază din
Basarabia – agricultura. Mareşalul regional al nobilimii basarabene Leonard scria în
această privinţă la 10 mai 1875 guvernatorului militar I.F. Gangardt: „În pofida
fertilităţii solului din Basarabia, diversităţii produselor şi realizării lor avantajoase în
Odesa, cota pământurilor lucrate în această regiune nu depăşeşte 38% din toată
suprafaţa lui; cealaltă parte de pământ, rămasă nelucrată, este puţin exploatată – doar

128
pentru creşterea vitelor. Deoarece ea este acoperită parţial de păduri, care sunt distruse
în modul cel mai neraţional, venitul obţinut de ţărani de pe cea mai mare parte a
suprafețelor de pământ ce le aparțin este foarte neînsemnat”62.
Despre atitudinea vădit discriminatorie a ţarismului faţă de anumite ramuri
economice ne dovedeşte raportul inspectorului gospodăriei agricole din sudul Rusiei
S.Şcepkin, în care erau abordate problemele viticulturii şi vinificaţiei în Basarabia la
sfârşitul anilor ’60 ai sec. al XIX-lea. Autorul scria că succesele obţinute de Basarabia în
domeniul viticulturii nu se datorează grijii pe care a avut-o guvernul, dar faptului că
„…plantaţiile de vii n-au fost atacate de boli”63.
Cunoscând bine situaţia diferitelor ramuri economice din sudul Rusiei, inclusiv din
Basarabia, S.Şcepkin scria că viticultura ca ramură economică n-a fost niciodată în
atenţia guvernului. „În pofida importanţei considerabile a viticulturii şi a vinificaţiei în
Basarabia, – scria autorul, – această industrie n-a beneficiat acolo aproape niciodată de
atenţia guvernului. Unica măsură pe care a întreprins-o guvernul în domeniul
viticulturii şi al vinificaţiei în Basarabia a constat în faptul că în 1823, la dispoziţia lui,
din rămăşiţele plantaţiilor de vii turceşti au fost organizate viile de stat64, de pe care
imediat au început să fie obţinute vinuri; dar deja în 1829 plantaţiile de vii au fost
vândute, iar banii obţinuţi în urma vânzării au fost utilizaţi pentru stimularea
dezvoltării vinificaţiei în toată regiunea Novorosia. E puţin probabil ca Basarabia să fi
folosit ceva din această sumă65. Prin urmare, ca şi în cazurile precedente, Basarabia era
folosită de administraţia imperială ca o colonie, sursă sigură de obţinere a materiei
prime ieftine în calitate de piaţă de desfacere a mărfurilor industriale ale Rusiei şi de
stoarcere a veniturilor66.
O cu totul altă atitudine avea guvernul rus faţă de alte regiuni în care era dezvoltată
viticultura. Pentru dezvoltarea şi perfecţionarea vinificaţiei în Caucaz, în Crimeea şi în
regiunile Donului, guvernul ţarist a întreprins măsuri efective: au fost instituite şcoli
de vinificaţie în Kizlear, Suduk şi Magaracea; în regiunile Donului au fost invitaţi din
străinătate specialişti în viticultură şi vinificaţie – măsuri ce au avut consecinţe benefice
pentru vinificaţia din aceste regiuni67.
Că Basarabia deţinea statut de colonie ne-o dovedeşte şi faptul că negustorii din
guberniile ucrainene şi ruse cumpărau în Basarabia vinuri la un preţ destul de redus, pe
care le realizau peste Nistru ca vinuri din străinătate, la un preţ destul de avantajos.
S.Şcepkin, referindu-se la arealul de răspândire a vinului de Basarabia, menţiona că „în
localităţile limitrofe cu regiunea de vinificaţie, şi anume: în guberniile ucrainene de
sud-vest şi în Herson se pot găsi în vânzare vinuri în sticle cu denumirea „vinuri de
Basarabia”; ceva mai departe aceste vinuri se realizează doar în vedre sau în sticle, iar şi
mai departe vinuri de Basarabia sau de Akkerman în vânzare fie că lipsesc
completamente, fie că se întâlnesc destul de rar. Spre exemplu: în Elisavetgrad, Kiev,
Uman şi în alte localităţi este greu să găsești vinuri de Basarabia de calitate şi să
cumperi cu vedrele (şi nu în sticle) mai ieftin de 3 rub. pentru o vadră este cu
neputinţă… În afara acestor locuri, vinuri de Basarabia în vânzare lipsesc. Până la
iarmaroacele ucrainene ele nu ajung, acolo se aduc vinuri din Crimeea sau din Caucaz.
În schimb, vinurile exportate din districtul de vinificaţie din Basarabia (în aceste
gubernii – V.T.) se folosesc deja sub denumirea de vinuri străine”68. Erau cunoscute

129
cazuri când negustorii care comercializau în exclusivitate vinuri din străinătate (spre
exemplu, în Odesa, realizau de fapt vinuri de calitate cumpărate în butoaie din
Akkerman. Acelaşi S.Şcepkin scria că „în prezent realizarea vinurilor de Basarabia ca
vinuri străine e în creştere şi vinuri de Basarabia cu denumirea lor adevărată se
întâlnesc din ce în ce mai rar”69.
Dependenţa multor ramuri ale economiei Basarabiei de centrele industriale ruse,
care, de regulă, dictau preţul de cumpărare a mărfurilor, sistemul de accize, politica
comercială etc., a avut drept consecinţă faptul că majoritatea veniturilor reveneau
fabricanţilor din guberniile interne ruse. Ca exemplu serveşte industria tutunăritului.
În anii ’60 ai sec. al XIX-lea Basarabia producea anual până la 750 mii puduri de tutun
(această ramură fiind concentrată, în fond, în judeţele Orhei, Chişinău şi Soroca),
dintre care mai mult de o treime este exportată în Harkov, Kiev, Odesa, Moscova şi
Sankt Petersburg, unde este realizat, de regulă, ca tutun turcesc, ce confirmă calitatea
înaltă a tutunului basarabean.
Dar, în pofida prezenţei pieţei, după cum s-ar părea, relativ avantajoase, de
desfacere a tutunului în guberniile interne ruse, tutunăritul ca ramură economică, din
cauza sistemului de acciz, nu se extinde în cadrul tuturor categoriilor populaţiei şi
judeţelor Basarabiei. Cu atât mai mut că de pe seama acestei ramuri economice se
îmbogăţesc fabricanţii ruşi ce se ocupă cu prelucrarea tutunului. Autorităţile regionale
scriau în 1868 că „această ramură a industriei ar fi putut căpăta în Basarabia o
dezvoltare mult mai amplă pe câmpiile coloniştilor, dacă încasările accizelor nu s-ar fi
aflat în dependenţă directă de monopolul deţinut de fabricanţii de tutun (din
guberniile interne ruse – V.T.), care se folosesc în prezent în exclusivitate de toate
câştigurile”70. Despre incomodităţile şi consecinţele negative cauzate dezvoltării acestei
ramuri agricole la sfârşitul anului 1866 a fost înştiinţat Ministerul de Finanţe,
Comitetul Statistic regional71.
Ia.Grudzilo, inspector agricol în guberniile de sud ale Rusiei, scria la 1864 într-un
studiu dedicat agriculturii Basarabiei că „…vinurile basarabene şi tutunul nu se bucură
de o reputaţie bună peste hotarele regiunii. Şi aceasta poate fi de înţeles, deoarece cele
mai bune vinuri de Basarabia în timpul comerţului sunt supuse diferitelor falsificări şi
sunt vândute ca vinuri de masă româneşti cu câte 1 rub. argint sticla, iar tutunul (fără
alegere), indiferent de calitate – cu puţin amestec de tutun turcesc sau fără – este
realizat ca tutun pur turcesc cu 1 rub. 50 kop. şi cu 2 rub. argint pentru un funt”72.
Autorul regreta că de veniturile de pe seama realizării vinului se foloseau nu ţăranii
care au lucrat viile, dar precupeţii, care, în fond, erau evrei, armeni, greci etc.
Influenţa negativă a regimului de dominaţie ţarist asupra procesului de geneză şi
evoluţie a burgheziei comerciale în Basarabia poate fi dovedită şi prin atitudinea vădit
discriminatorie pe care a avut-o ţarismul faţă de strămutările ţăranilor din mediul rural
în cel urban. Fiind interesat de integrarea cât mai rapidă a regiunii la Rusia şi de
crearea, în persoana orăşenilor, a unui sprijin social ce ar putea asigura mai uşor
regimul de dominaţie, ţarismul promovează în Basarabia o politică ce interzicea, de
fapt, trecerea cu traiul la oraş a ţăranilor basarabeni. În rezultat, oraşele basarabene vor
fi populate, de regulă, de alogeni, de peste hotare sau din guberniile interne ruse.

130
 După anexarea regiunii la Rusia, ţarismul n-a adoptat dispoziţii speciale ce ar
reglementa trecerea ţăranilor basarabeni din mediul rural în cel urban. Nu s-a ţinut
cont nici de statutul deosebit al Basarabiei în componenţa Imperiului, până la 1828, şi
nici de particularităţile structurii sociale a regiunii. Deşi, conform tradiţiilor
moldoveneşti, până la sfârşitul anilor ’30 ai sec. al XIX-lea comerţul în Basarabia putea
fi practicat de oricine, indiferent de starea socială, deci, nu puteau exista mari obstacole
de trecere în categoriile orăşeneşti, administraţia imperială şi regională respinge chiar
din start cererile ţăranilor basarabeni de a se transfera în oraşe.
Dacă în guberniile interne ruse o asemenea restricţie putea fi lămurită prin prezenţa
sistemului de iobăgie şi dependenţă a ţăranului de moşier, în Basarabia majoritatea
ţăranilor erau liberi.
În reglementarea problemelor legate de transferarea populaţiei din mediul rural în
cel urban, Administraţia Regională se putea folosi de ucazul Senatului din
24 octombrie 1804 privind înscrierea ţăranilor de stat în categoria negustorilor.
Regulamentul punea mari obstacole şi stabilea cerinţe destul de dure faţă de ţăranii
care manifestau dorinţa de a se transfera în categoria orăşenilor. Conform
Regulamentului, ţăranii de stat puteau să se transfere în oraşe doar în cazurile în care:
au abandonat agricultura, iar în oraş se ocupau cu comerţul sau cu meşteşugăritul;
până la depunerea cererii au locuit sau au trecut cu traiul permanent în oraş; după
transferarea în oraş era asigurată prelucrarea în continuare a pământului abandonat de
ţăran; obştea sătească confirma lipsa datoriilor şi a restanţelor în îndeplinirea
impozitelor, iar societăţile orăşeneşti asigurau îndeplinirea până la recensământul
ulterior a prestaţiilor ţărăneşti şi numai după achitarea impozitelor cu 3 ani înainte,
pentru ambele stări73.
Prin urmare, în baza Regulamentului din 24 octombrie 1804, de dreptul de a se
transfera în stările orăşeneşti beneficiau doar acei locuitori din aşezările rurale care au
încetat de fapt a fi ţărani şi care dispuneau de mijloace ce depăşeau cu mult
posibilităţile materiale ale ţăranilor mijlocaşi.
Este greu de determinat, în ce măsură Administraţia Regională din Basarabia,
imediat după anexarea teritoriului dintre Prut şi Nistru la Rusia, a aplicat în practică
Regulamentul din 24 octombrie 1804. Cert este că organele regionale au depus toate
eforturile pentru a împiedica transferarea ţăranilor din aşezările rurale în cele urbane,
despre care fapt demonstrează exemplele aduse de cercetătorul V.I. Jukov74.
Ca şi în cazul pământurilor de stat, îndeosebi al celor din sudul Basarabiei –
rezervate coloniştilor, fie celor de peste Dunăre sau celor din guberniile interne ruse,
oraşele basarabene urmau să fie populate de alogeni, prin intermediul cărora ţarismul
urmărea scopul deznaţionalizării provinciei. Drept exemplu în acest sens serveşte
faptul că ţăranilor le era interzis să se strămute în oraşul Chilia. Se considera că cu
timpul oraşul-port Chilia va fi populat de negustori şi industriaşi din alte oraşe (din
Basarabia, din străinătate şi din guberniile interne ruse), decizie ce venea în unison cu
instrucţiunea din 23 iulie 1812 adresată guvernatorului civil Scarlat Sturdza de
amiralul P.V. Ciciagov75. Se aduceau şi alte argumente împotriva acordării vizei de
reşedinţă în oraşul Chilia populaţiei rurale, în primul rând ca acest caz să nu provoace
şi locuitorii altor aşezări să se transfere în oraşe; astfel, multe sate vor rămânea pustii.

131
Reieşind din aceste considerente, precum şi ţinând seama de interesele imperiale
promovate de ţarism în periferiile naţionale, guvernul îi propunea lui I.M. Hartingh ca
până la efectuarea recensământului şi organizarea corespunzătoare a regiunii ţăranilor
să nu li să permită transferarea din sate în oraşe76.
Ca rezultat, în baza dispoziţiei din 1813 a guvernatorului civil I.M. Hartingh a fost
interzisă acordarea vizei de reşedinţă populaţiei din aşezările rurale ale Basarabiei în
oraşele-cetăţi Chilia, Akkerman, Ismail şi Bender77.
Analizând această dispoziţie, istoricul V.I. Jukov consideră că poziţia Administraţiei
Regionale privind întrebarea legată de înscrierea populaţiei rurale în oraşe era dictată
de interesele moşierilor basarabeni. „Întărind puterea moşierilor asupra ţăranilor, –
scria autorul, – guvernul lua măsuri pentru a-i păstra pe ţărani în sate, pentru a
împiedica transferarea lor în oraşe”78. Credem că nu atât interesele moşierilor
basarabeni erau luate în consideraţie de autorităţile regionale şi imperiale, cât frica
creării unei pături mijlocii naţionale ce putea ulterior constitui un element
destabilizator în regiunea amplasată într-un spaţiu geostrategic destul de important
pentru Rusia.
Nu întâmplător deciziile care au fost luate ulterior – ucazurile Senatului din 19 august
182079 şi cel din 26 ianuarie 182480, n-au schimbat situaţia referitor la transferarea
ţăranilor din aşezările rurale în cele urbane, deoarece nu s-a ţinut cont de faptul că
ţăranii basarabeni erau liberi; în plus, ele nu s-au referit la Basarabia şi, de fapt,
reconfirmau acţiunea legii din 24 octombrie 1804.
Abia începând cu 1833, după ce oraşele basarabene în mare parte au fost populate,
Administraţia Regională se va conduce în această problemă de ucazul Senatului din
22 decembrie 1832, care parţial uşura transferarea populaţiei din mediul rural în cel
urban81. Dar şi în acest caz, în baza dispoziţiei din 28 noiembrie 1841 a
guvernatorului-general M.S. Voronţov, sunt stabilite un şir de restricţii ce, de fapt, îi
lipsesc pe ţăranii basarabeni de avantajele şi privilegiile ucazului din 183282.
Asupra procesului genezei şi evoluţiei burgheziei comerciale basarabene a influenţat
negativ, în primul rând, situaţia generală în care s-a pomenit Basarabia după 1812.
Fiind separată, până în 1831, în partea de est, de cordonul sanitaro-vamal de la Nistru,
iar în partea de vest de cel de la Prut şi Dunăre, Basarabia a întâlnit obstacole serioase
nu numai în exportul mărfurilor sale peste hotare şi în guberniile interne ruse, dar şi în
dezvoltarea economică în general. I.Saburov scria în această privinţă la 1826 că „…din
ziua instituirii vamelor la Nistru şi Prut situaţia comercială în regiune se înrăutăţeşte
tot mai mult. Banii ce intră nu rămân; capitalurile nu prind rădăcini; întreprinderile
comerciale nu capătă dezvoltare; fabrici nu se înfiinţează. Pe de altă parte, agricultura
nu s-a perfecţionat, numărul vitelor în regiune este în descreştere, sumele impozitate
de la realizarea multor produse agricole au crescut”83. Consecinţele nefaste ale
prezenţei cordonului sanitaro-vamal de la Nistru asupra dezvoltării comerţului sunt
atestate şi de Administraţia Regională din Basarabia. În memoriul „Despre organizarea
financiară din regiunea Basarabia”, datat cu anul 1829, Administraţia Regională
menţiona că „…din cauza cordonului de la Nistru şi a dificultăţilor în transportarea
mărfurilor basarabene în guberniile limitrofe ale Rusiei, comerţul local este strâmtorat
peste măsură în operaţiile sale”84.

132
 Incomodităţile cauzate de cordoanele sanitaro-vamale de la Nistru, Prut şi Dunăre
afectau nu numai dezvoltarea diverselor ramuri economice, dar, în mod direct, şi
stările sociale încadrate în comerţ, cauzându-le nu doar prejudicii financiare, dar
limitându-le substanţial însăşi activitatea comercială, iar prin aceasta – şi posibilitatea
de a se constitui într-o stare structurată etnic şi social. I.Saburov scria că „vămile, ce
înconjoară Basarabia din toate părţile, prejudiciază serios prosperitatea industrială şi
comercială a regiunii. Este uşor de imaginat greutăţile şi pierderile de bani şi de timp
ale negustorului, care nu poate face nici un pas în acest spaţiu mic, fără a se lovi de
prezenţa vamei sau carantinei. Şi care străin va aduce aici mărfurile sale, dacă şi cele
încă nerealizate trebuie să le răscumpere cu o taxă vamală considerabilă; dar a le realiza
cu profit într-o regiune săracă şi în prezenţa mărfurilor de contrabandă este un lucru
destul de dificil”85.
Asupra procesului de constituirie a burgheziei comerciale a influenţat direct politica
comercială pe care o promova ţarismul în Basarabia; aceasta purta un caracter colonial şi
era dictată de interesele economice şi politice ale Imperiului Rus în teritoriile nou-
anexate. Basarabia, ajungând după 1812 sub dominaţia ţaristă, va avea de suferit de pe
urma politicii protecţioniste promovate de Rusia, care, folosind cele mai diverse metode,
caută să accelereze dezvoltarea economică în propriile gubernii şi să utilizeze periferiile
naţionale, inclusiv Basarabia, drept colonii interne, surse de materii prime şi pieţe
rezervate pentru produsele industriei proprii. Insuficienţa dezvoltării industriei ruse,
multe ramuri ale căreia se aflau, de fapt, la treapta manufacturieră, şi frica de concurenţă
din partea mărfurilor industriale europene a impus ţarismul să promoveze faţă de
teritoriile nou-anexate o politică comercială protecţionistă. De aceea, în elaborarea
legislaţiei comerciale în Basarabia, ţarismul, în pofida intereselor politice în această
regiune, a fost nevoit să se conducă de politica comercială europeană oficială – trecerea
de la tarifele liberal-fritrideriene din 1816 şi 1819 la tariful prohibitiv din 1822.
Cele expuse sunt confirmate destul de elocvent de dinamica exportului şi a
importului de mărfuri realizat de Rusia cu ţările străine, îndeosebi cu periferiile
naţionale anexate în a doua jumătate a sec. al XVIII-lea – începutul sec. al XIX-lea:
Regatul Polonez, Finlanda şi Basarabia la 1830 (Tabelul 2).
Tabelul 2
Dinamica exportului şi a importului de mărfuri rlizat de Rusiei cu ţările
străine, Regatul Polonez, Finlanda şi Basarabia la 1830 (în ruble asignate)*
Volumul
Raportul,
Raportul,

Raportul, în %
Ţările valoric al
în %

în %

Exportul Importul
şi regiunile traficului de
mărfuri Export Import
Ţările străine 253144466 92,3 187302527 94,5 440446993 57,5 42,5
Regatul Polonez 7953028 2,9 8051835 4,1 16004863 49,7 50,3
Finlanda 2642911 1,0 614448 0,3 3257359 81,1 18,9
Basarabia 10571723 3,8 2164002 1,1 12735725 83,0 17,0
În total 274312128 100,0 198132812 100,0 472444940 58,1 41,9

* Государственная внешняя торговля 1830 года в разных ее видах. – СПб., 1831,

приложение.

133
 Datele din Tabelul 2 dovedesc că, în pofida faptului că aceste regiuni erau părţi
componente ale Imperiului (cu excepţia Regatului Polonez, mai avansat economic),
balanţa comercială a Finlandei şi a Basarabiei a devenit grav deficitară: cota importului
din Rusia în aceste două regiuni constituia 13214634 rub. (82,6%), iar cea a
exportului din aceste regiuni în guberniile ruse doar 2778450 rub. asignate (17,4%).
În pofida privilegiilor şi înlesnirilor acordate negustorilor locali (în urma aplicării în
regiune, în noiembrie 1816, a tarifului vamal din 31 martie 1816), conform deciziei
Comitetului de Miniştri din 28 noiembrie 181686, ce permitea exportul de mărfuri din
Basarabia în guberniile interne ruse fără plata taxei vamale, aceştia s-au ciocnit de un
şir de obstacole de ordin intern şi extern ce frânau comerţul cu guberniile ruse.
Exportul mărfurilor din Basarabia era permis doar în baza certificatelor puse la
dispoziţie de autorităţile locale, prin care se confirma provenienţa basarabeană a
mărfurilor87. În baza documentelor prezentate de ispravnic sau de poliţia orăşenească,
unul din departamentele guvernului regional elibera un „certificat comercial valabil
pentru un termen de două săptămâni”88. Ulterior, pentru exportul mărfurilor
basarabeane în Rusia au fost stabilite condiţii şi mai dure89.
Toate aceste restricţii, precum şi exportul mărfurilor din Basarabia limitat doar prin
două posturi vamale – pe uscat doar prin Dubăsari, iar pe mare – doar prin Odesa90,
frânau activitatea comercială a negustorilor locali şi stopau procesul de acumulare a
capitalului comercial.
Concomitent cu adoptarea la 29 aprilie 1818 a Regulamentului organizării
administrative a Basarabiei (Aşezământul constituirii regiunii Basarabia), în provincie a
fost răspândită legislaţia rusă privind comerţul interior şi exterior91. Burghezia
comercială locală a fost egalată în drepturi cu cea din guberniile interne ruse, dar fără a
fi stratificată pe ghilde, fapt ce nu-i dădea posibilitatea de a face comerţ în guberniile
ruse. Mai mult ca atât. Căpătând aceleaşi drepturi ca şi burghezia comercială rusă,
negustorii locali pierdeau de facto din drepturile lor de altădată la comerţul exterior,
deoarece, în conformitate cu drepturile de ghildă, asemenea drepturi deţineau doar
negustorii angrosişti de primele două ghilde. Nu întâmplător, în iulie 1820 guvernul
regional al Basarabiei a primit dispoziţia rezidentului imperial A.N. Bahmetev ce
confirma dreptul tuturor negustorilor locali la comerţul exterior 92.
Negustorii basarabeni întâlneau obstacole serioase în exportul mărfurilor în
guberniile interne ruse şi din cauza prezenţei la Nistru a cordonului sanitaro-vamal, a
necesităţii de a dispune de certificate comerciale, fiind lipsiți de dreptul de a se încadra
în comerţul intergubernial etc. În decembrie 1824 procurorul regional îi comunica
noului rezident imperial, guvernatorului general al Novorosiei şi Basarabiei, contelui
M.S. Voronţov, că locuitorii Basarabiei întâmpină mari greutăţi în exportul mărfurilor
sale în guberniile ruse, fiindcă alături de certificatul eliberat de poliţie urmează să mai
prezinte încă un certificat, eliberat de guvernul regional. Din această cauză pierd mult
timp în drum spre Chişinău, suportă cheltuieli, egale, de regulă, cu jumătate din preţul
mărfii93. El considera că a sosit timpul să fie abrogate aceste legi învechite.
La sfârşitul anului 1824, guvernul regional a permis (probabil, cu acordul lui M.S.
Voronţov) exportul mărfurilor basarabene în guberniile interne ruse, cu excepţia vinului, a
nucilor şi a prunelor, în baza unui certificat eliberat doar de „autorităţile locale”94.

134
 Dar, aceste cedări n-au putut redresa situaţia dificilă în care s-au pomenit
negustorii basarabeni. La 17 februarie 1825 este adoptat „Regulamentul cu privire la
comerţul cu Basarabia”, ce punea obstacole şi mai mari în exportul mărfurilor
basarabene în guberniile ruse. Limitând substanţial exportul celor mai importante
mărfuri din Basarabia în guberniile interne ruse95, Regulamentul nu acordă
negustorilor basarabeni dreptul la exportul mărfurilor în Rusia, din considerentul că,
în baza reformei din 1824 a ghildelor, dreptul la comerţ pe întreg teritoriul Imperiului
era un privilegiu doar al negustorilor angrosişti de primele două ghilde96, iar negustorii
basarabeni nu erau încă stratificaţi în ghilde. Acest articol al Regulamentului era
reacţionar în esenţă, nu numai prin faptul că limita exportul celor mai solicitate
mărfuri pe piaţa internă rusă şi acorda drepturi nelimitate negustorilor mari angrosişti
din guberniile ruse, dar şi prin aceea că limita activitatea comercială a negustorilor
basarabeni pe piaţa internă rusă şi pe cea locală.
Situaţia s-a complicat nu numai din cauza restricţiilor puse la exportul mărfurilor
basarabene în Rusia. Regulamentul din 1825 permitea importul în Basarabia a tuturor
mărfurilor ruse, admise pentru export conform tarifului vamal din 1822, fără nici un
obstacol şi fără plata taxei vamale97. Dacă mai ţinem cont de faptul că de dreptul de a
importa mărfuri ruse în Basarabia beneficiau doar negustorii din guberniile ruse ce
dispuneau de dreptul de a face comerţ pe întreg teritoriul Imperiului, apoi ne dăm seama
de concurenţa enormă pe care au cauzat-o aceştia negustorilor basarabeni.
Referindu-se la aceste incomodităţi, autorităţile locale, după nenumărate plângeri
ale negustorilor, scriau în 1829 Departamentului manufacturilor şi comerţului exterior
că, în pofida faptului că negustorii în majoritatea cazurilor împrumută mărfurile din
Rusia în măsura disponibilităţii de capital şi credite, „…această măsură este urmată de
dificultăţi şi prejudicii extrem de mari, deoarece comercializarea acestora la iarmaroace
în oraşele ruse, conform drepturilor generale, este pusă cu precădere la dispoziţia
negustorilor ruşi. Comercianţii basarabeni, însă, le pot realiza doar după ce acestea au
trecut prin mâinile mai multor negustori, care au majorat substanţial preţurile la ele.
Dar şi după aceasta ei întâlnesc deseori obstacole în realizarea mărfurilor: din cauza
distanţei mari până la târgurile ruseşti, se recurge la majorarea preţurilor; taxele
stabilite de oficiile vamale şi de carantină de la Nistru sunt prea mari; în plus, nu toate
mărfurile sunt permise pentru realizare; se pierde timpul favorabil pentru livrarea
mărfurilor în Chişinău, fapt ce contribuie şi mai mult la majorarea preţurilor etc.”89
Dreptul acordat negustorilor ruşi de Regulamentul din 1825 de a exporta liber
mărfuri în Basarabia, fără obstacole şi fără achitarea taxei vamale, transformă piaţa
basarabeană în centru de tranzit al mărfurilor industriale ruse în Principatele Române,
în care rolul de bază le revine negustorilor bogaţi, angrosişti din guberniile interne
ruse. Titov, unul din consilierii Consiliului municipal din Moscova în problemele de
manufactură şi comerţ, scria în decembrie 1831 referitor la raportul „Industria
manufacturieră şi comerţul în Moldova, Valahia şi regiunea Basarabia”, prezentat de
un funcţionar al Ministerului de Finanţe, că măsurile protecţioniste întreprinse de
guvern la hotarele cu Basarabia în urma adoptării tarifului prohibitiv din 1822 şi
Regulamentului din 1825 au produs schimbări rapide în regiune, iar importul din
Rusia şi Basarabia al diferitelor mărfuri de manufactură a crescut într-atât, încât în

135
1829 a atins cifra de 4142695 ruble. Reieşind din numărul mic al populaţiei
orăşăneşti, Titov constata că „…mai mult de două treimi din mărfurile amintite trec
din Basarabia în Moldova şi Valahia”99. Titov menţiona că justeţea acestor informaţii
este confirmată de negustorii evrei din Chişinău şi Movilău (de la Nistru) şi de
comercianţii din Tiraspol care atestă că „majoritatea mărfurilor cumpărate de ei în
Moscova pentru Chişinău sunt expediate la Iaşi şi Bucureşti”100.
Prin urmare, drept rezultat al politicii coloniale promovate de ţarism, negustorii
din guberniile interne ruse deţin dreptul de monopol în comerţul cu mărfuri
industriale şi manufacturiere pe piaţa internă basarabeană, iar regiunea este
transformată într-o colonie pentru desfacerea mărfurilor ruse. Acest fapt este confirmat
de preponderenţa dublă a importului din Rusia în Basarabia asupra exportului din
Basarabia în Rusia pe anii 1825–1830: exportul din Basarabia în guberniile ruse
constituia 21039 mii ruble, iar importul din guberniile ruse în Basarabia – 40943 mii
ruble asignate101.
Regulamentul din 1825 a provocat nemulţumirea negustorilor locali, fapt despre
care atestă numeroasele plângeri ale negustorilor adresate organelor locale şi regionale,
confirmat şi de investigaţiile din 1829 privind starea comerţului şi a industriei din
Basarabia, în care autorităţile regionale descriau situaţia dificilă în care s-a pomenit
burghezia comercială basarabeană102.
Situaţia burgheziei comerciale basarabene autohtone nu s-a schimbat, cât ar părea
de paradoxal, nici după aplicarea, începând cu 1 ianuarie 1831, a Regulamentului
ghildelor din 26 septembrie 1830. Caracterul reacţionar al Regulamentului ghildelor
se explică nu numai prin stratificarea în diferite categorii a tuturor comercianţilor, ci şi
prin impunerea de a declara capitalul comercial pentru înscrierea în ghildele
comerciale, ceea ce a constituit o lovitură puternică dată tradiţiilor autohtone seculare
ce acordau tuturor stărilor libertatea şi egalitatea deplină de a se încadra în comerţ (iar
de aici – şi posibilităţi mai mari de a lărgi rândurile burgheziei comerciale). Să
exemplificăm. Burghezia comercială s-a constituit în Basarabia ca stare socială, în fond,
din alogeni – evrei, greci, armeni, ruşi etc. şi doar parţial din autohtoni – moldoveni.
Politica comercială promovată de ţarism în Basarabia, precum şi particularităţile locale
ale comerţului – dreptul fiecăruia de a se ocupa cu comerţul – au creat condiţii
favorabile pentru negustorii străini de a se încadra în comerţ, iar cei ce primeau
cetăţenia rusă beneficiau de înlesniri şi privilegii suplimentare. Îmbogăţindu-se de pe
seama comerţului, cămătăriei, diverselor activităţi comercial-industriale, concesiunilor
etc., aceştia au fost în stare să se înscrie în ghildele comerciale, ale căror drepturi erau
determinate de capitalul comercial declarat, care era destul de mare: pentru negustorii
de ghilda întâi – 50 mii ruble, de ghilda a doua – 20 mii şi de ghilda a treia – 8 mii
ruble asignate106. Unii moldoveni, care până la 1830 s-au încadrat în activităţi
comerciale (fapt atestat de diferite izvoare de arhivă), dar care nu erau atât de bogaţi ca
negustorii de profesie străini sau ca cei din guberniile interne ruse, strămutaţi în
Basarabia, au fost nevoiţi ca, odată cu aplicarea Regulamentului ghildelor, să se
transfere în categoria micii burghezii sau să abandoneze comerţul, deoarece nu
dispuneau de capitalul comercial necesar.

136
 Regulamentul ghildelor din 26 septembrie 1830 acorda înlesniri persoanelor
încadrate în comerţ, scutindu-le, începând cu 1831, de plata taxelor pentru
certificatele comerciale pe parcursul primilor 5 ani; pentru următorii 3 ani se încasa o
pătrime din taxă, iar în ultimii 2 ani – jumătate104. Negustorii din guberniile ruse
beneficiau de privilegii doar în cazul în care erau înscrişi în categoria negustorilor
basarabeni până la aplicarea Regulamentului105.
Dacă ţinem cont de faptul că burghezia comercială din Basarabia s-a format, în
fond, din negustori străini şi cei din guberniile interne ruse ce s-au transferat cu traiul
în regiune, putem constata că de privilegiile acordate de Regulamentul ghildelor din
26 septembrie 1830 au beneficiat doar alogenii – grecii, armenii, evreii, ruşii, bulgarii,
ucrainenii etc. Mai mult ca atât, Regulamentul deschidea perspectiva transferării în
Basarabia a negustorilor străini, deoarece aceştia puteau beneficia de privilegii doar în
cazul în care fie că deja erau înscrişi în categoria burgheziei comerciale până la
adoptarea Regulamentului, fie că urmau să se transfere în perioada de zece ani pentru
care erau acordate aceste privilegii, primind cetăţenia rusă106. În pofida faptului că
privilegiile nu se răspândeau asupra evreilor din străinătate, cărora le era interzis să se
mute cu traiul în Rusia, iar negustorii din guberniile interne ruse puteau beneficia de
ele doar în cazul dacă erau înscrişi în categoria negustorilor basarabeni până la
26 septembrie 1830107, de aceste privilegii au beneficiat, conform ucazului din
15 ianuarie 1831, negustorii evrei din Sevastopol şi Nikolaev, expulzaţi din aceste
oraşe în baza dispoziţiei guvernului din 20 noiembrie 1829 şi transferaţi cu traiul în
Basarabia108. Ca rezultat, numai pe parcursul anilor 1831-1835 din aceste oraşe s-au
transferat în Chişinău 42 familii de evrei (216 persoane), iar, ţinând cont de celelalte
oraşe ale guberniilor: Herson, Podolia, Ekaterinoslav, Kiev etc. – 252 familii (961
persoane), încadrându-se în rândurile micii burghezii basarabene109.
Evreii foloseau diferite pretexte pentru a se transfera la Chişinău şi a beneficia de
înlesnirile de ghildă. Drept exemplu, Camera de Stat a Dumei din Chişinău a discutat la
24 octombrie 1832 cererea depusă la 23 martie de negustorul evreu din Bahcisarai Leib
Abramovici Berg şi fii săi Abram şi Gerșko, în care cereau să fie înscrişi în categoria
negustorilor de ghilda a treia din oraş, pentru a beneficia de privilegii în baza legii din
20 noiembrie 1828 şi ucazului din 20 decembrie 1830, invocând drept motiv că ei s-au
ocupat cu comerţul în Sevastopol, iar în Bahcisarai au fost înregistraţi doar vremelnic110.
Deşi Regulamentul din 26 septembrie 1830 acorda privilegii substanţiale tuturor
stărilor sociale încadrate în comerţul Basarabiei, de aceste privilegii au beneficiat stările
sociale înstărite care au putut să se înscrie în ghildele comerciale şi negustorii alogeni
strămutaţi în Basarabia până la 1831, la fel şi cei atraşi în anii ’30-40 ai sec al XIX-lea de
peste hotare şi din guberniile ucrainene şi ruse de înlesnirile acordate de reforma ghildelor
şi de cele acordate oraşelor Ismail, Chişinău şi Reni. Prin urmare, prin intermediul
privilegiilor, concesiilor ţarismul promova pe teritoriul nou-anexat politica de colonizare şi
deznaţionalizare, de creare a sprijinului său social în persoana acestei stări sociale.
Negustorii străini şi din guberniile ruse staţionau în Basarabia doar atâta timp cât
puteau beneficia de concesii sau de avantajele comerţului, îndeosebi ale celui maritim.
Viceguvernatorul Basarabiei Vinogradski, în raportul din 18 iulie 1856 adresat
guvernatorului militar, menţiona că societatea negustorilor ruşi din Ismail, în număr

137
de 14 negustori (un negustor de ghilda întâi, 3 de ghilda a doua şi 10 de ghilda a
treia), după retrocedarea judeţelor de sud ale Basarabiei Moldovei în urma războiului
din Crimeea au manifestat dorinţa de a se transfera cu traiul în Rusia, cerând să li se
acorde concesii pentru o perioadă de 25 de ani111.
Dar, influenţa negativă pe care a avut-o politica comercială a ţarismului asupra
procesului de constituire a burgheziei comerciale naţionale consta nu numai în faptul că a
creat condiţii favorabile pentru statornicirea în Basarabia şi constituirea alogenilor în stare
socială – comercială. În baza aceluiaşi Regulament al ghildelor din 26 septembrie 1830,
ţărănimea comercială, ce era împărţită în patru categorii, era impusă să dispună de acelaşi
capital comercial, de aceleaşi îndatoriri şi obligaţiuni fiscale ca şi negustorii de ghildă112,
care afectau substanţial această stare socială. Prin urmare, povara de bază a îndatoririlor
fiscale erau îndreptate împotriva stărilor de jos ale micilor meşteşugari, negustori şi ţărani
din rândurile cărora putea să se formeze burghezia comercială în Basarabia.
Cel mai mult avea de suferit ţărănimea care, fiind antrenată în asigurarea pieţei
interne cu produse agricole ieftine, nu era în stare să îndeplinească alături de negustori
obligaţiunile de ghildă. Dacă în 1828 în comerţul Basarabiei erau încadraţi 947 ţărani
de stat113, în 1831-1840 au fost eliberate doar 114 certificate comerciale de categoria a
treia şi 22 – de categoria a patra114, sau în medie circa 14 certificate comerciale anual,
dar şi acelea în majoritate au fost eliberate ţărănimii comerciale din guberniile interne
ruse. Situaţia nu s-a schimbat nici în următorii 10 ani. În anii 1849-1853 au fost
eliberate doar 54 certificate comerciale ţărăneşti de categoria a treia şi 32 de categoria a
patra115. Nefiind în stare să dispună de capitalul comercial fixat de Regulamentul
ghildelor şi să îndeplinească obligaţiunile fiscale, ţăranii erau nevoiţi să facă comerţ în
afara categoriilor comerciale de ghildă.
Asupra poziţiilor burgheziei comerciale din Basarabia influenţa negativ şi politica
protecţionistă promovată de ţarism în al doilea pătrar al sec. al XIX-lea. Autorităţile locale
din Ismail, în raportul din 31 mai 1832, explicau că situaţia nefavorabilă ce s-a creat în
comerţul interior şi exterior exercitat prin porturile basarabeane are drept cauză taxele
vamale mari la mărfurile turceşti importate în Basarabia. Evident, în asemenea condiţii,
când taxele vamale mari limitau, iar în unele cazuri chiar stopau importul acestor mărfuri
în judeţele de sud ale Basarabiei, populate în mare parte de bulgari şi găgăuzi veniţi din
Bulgaria şi Rumelia care foloseau îmbrăcăminte orientală din ţesături turceşti, aceste
mărfuri erau aduse din Novorosia, îndeosebi din Crimeea, unde, conform dispoziţiei din
16 octombrie 1826, mărfurile turceşti importate din Asia Mică beneficiau de taxe
reduse116.
Insistând asupra aplicării deciziei din 16 octombrie 1826 şi în porturile basarabene,
autorităţile din Ismail menţionau că această măsură nu numai că va asigura populaţia
bulgară şi găgăuză cu mărfuri turceşti, dar şi „…va proteja negustorii autohtoni de
concurenţa cauzată de negustorii din Novorosia, care importau aceste mărfuri din
Crimeea”117. Un an mai târziu, la 7 octombrie 1833, autorităţile locale din Ismail,
referindu-se la aceeaşi problemă, scriau că negustorii din Crimeea, în baza dispoziţiei
din 16 octombrie 1826 referitor la reducerea taxelor vamale la mărfurile turceşti
importate din Asia Mică, „…plătesc o vamă mult mai mică, cu mari avantaje faţă de
negustorii autohtoni, aduc aceste mărfuri ulterior în Basarabia pentru a le realiza şi

138
prin aceasta subminează comerţul negustorilor din Ismail, ale căror mărfuri sunt
supuse acţiunii stricte şi depline a tarifului”. În viziunea administraţiei din Ismail,
aplicarea deciziilor din 16 octombrie 1826 şi asupra negustorilor basarabeni urma să
contribuie la creşterea esenţială a comerţului, fără a cauza prejudicii industriei ruse, din
considerentul că mărfurile turceşti nu erau solicitate în guberniile limitrofe118.
Având drept scop crearea unei burghezii cosmopolite, străine acestei regiuni şi
acestui popor, ţarismul continuă să acorde privilegii, de data aceasta unor oraşe în
parte. De exemplu, numai în perioada dintre 1840-1850 de privilegiile acordate
oraşului Chişinău pe 10 ani s-au bucurat negustorii care aveau să construiască sau să
cumpere în oraş clădiri (pentru cei de ghilda întâi – 3000 ruble, de ghilda a doua – 1500
ruble şi de ghilda a treia – 300 ruble argint); în oraş au fost construite şi cumpărate 1200
clădiri cu 1-2 etaje, iar pe parcursul întregii perioade – 2080 clădiri119. Ca rezultat,
proprietari, deţinători ai imobilelor din Chişinău, construite sau cumpărate în urma
privilegiilor acordate, devin în majoritate alogenii, de regulă, negustori din guberniile ruse
sau cei din străinătate care au fost transferaţi în Basarabia până la acordarea acestor
privilegii sau nemijlocit în timpul acordării lor. Nu întâmplător mulţi dintre ei nu se
considerau băştinaşi ai acestei provincii şi, la prima ocazie, având de depăşit condiţii
nefavorabile, îl vor părăsi împreună cu capitalul acumulat.
Datorită situaţiei geopolitice periferice şi statutului de colonie pe care îl deţinea
Basarabia, regimului de dominaţie şi politicii coloniale promovate de ţarism, teritoriul
regiunii era folosit de burghezia comercială alogenă ca piaţă avantajoasă de desfacere a
mărfurilor şi drept mijloc sigur de acumulare a capitalului comercial. Despre aceasta ne
dovedeşte fluctuaţia destul de mare a negustorilor din Basarabia, fapt elucidat în Tabelul 3.
Tabelul 3
Numărul negustorilor de ghildă transferaţi din Basarabia
în diferite gubernii ucrainene, ruse şi din aceste gubernii în Basarabia
în anii 1852-1857, 1860-1861, 1863-1864, 1868*
Numărul total de negustori Inclusiv
Transferaţi din Basarabia în Transferaţi din diferite
Guberniile diferite gubernii gubernii în Basarabia
Persoane Capitaluri În %
Persoane Capitaluri În % Persoane Capitaluri În %
Herson 241 68 38,0 140 37 53,6 101 31 28,2
Podolia 214 68 38,0 89 16 23,2 125 52 47,3
Taurida 41 11 6,1 37 7 10,1 4 4 3,6
Kiev 33 8 4,5 14 4 5,8 19 4 3,6
Volânia 9 3 1,7 5 1 1,4 4 2 1,8
Ekaterinoslav 6 2 1,1 1 1 1,4 5 1 0,9
Poltava 2 2 1,1 - - - 2 2 1,8
Cernigov 2 1 0,6 - - - 2 1 0,9
Guberniile ruse 33 16 8,9 8 3 4,3 25 13 11,8
Numărul total 581 179 100,0 294 69 100,0 287 110 100,0
Raportul, în % 100,0 100,0 - 50,6 38,5 - 49,4 61,5 -
* ANRM, F. 134, inv. 3, d. 112, f. 265-267 verso; d. 123, f. 238-241; d. 124, f. 228-230;
d. 145, f. 177-179; d. 147, f. 213-215; d. 156, f. 189-190; d. 191, f. 213-217; d. 203, f. 187-
188 verso, 190-191; d. 239, f. 248-249, 251-251 verso; d. 243, f. 183-187; d. 280, f. 110-114.

139
 Datele Tabelului, deşi fragmentare (informaţiile pentru ceilalţi ani n-au fost
depistate în fondurile de arhivă), demonstrează cu lux de amănunte că în timp de
11 ani numărul negustorilor ce s-au transferat din Basarabia în diferite gubernii şi din
aceste gubernii în Basarabia a constituit 179 familii (581 persoane), inclusiv 69 familii
(38,5%) ce s-au transferat din provincie în diferite gubernii ucrainene şi ruse şi 110
(61,5%) – din aceste gubernii în regiune.
Este semnificativ faptul că din numărul total 53 de negustori (76,8%) s-au
transferat din Basarabia în guberniile Herson şi Podolia – gubernii limitrofe, iar 83 de
negustori (75,5%) – din aceste două gubernii în Basarabia. Şi mai semnificativ este
faptul că aproximativ jumătate (47,3%) din numărul negustorilor transferaţi din
diferite gubernii în Basarabia erau negustori din gubernia Podolia, pentru care
condiţiile din regiune privind acumularea de capital comercial erau mult mai
avantajoase. În schimb, din numărul negustorilor transferaţi din Basarabia mai mult de
jumătate (53,6%) au avut ca destinaţie gubernia Herson, deoarece aceasta dispunea de
mai multe porturi maritime, în primul rând de portul liber Odesa (porto-franco) ce le
deschidea mari posibilităţi de a se încadra în comerţul maritim extern, având,
respectiv, posibilităţi mult mai largi de a acumula capital comercial decât în Basarabia.
Prin urmare, nu este greu de presupus că, beneficiind de diverse privilegii în
Basarabia pe parcursul anilor, acumulând capital comercial, mulţi negustori străini şi
din guberniile interne ruse se vor transfera în acele gubernii care le deschideau
posibilităţi mai largi privind activitatea comercială şi acumularea de capital comercial.
O situaţie similară o putem constata şi referitor la negustorii străini. Ca exemplu
pot servi privilegiile acordate de ţarism ramurii forestiere120, de care au beneficiat în
exclusivitate negustorii evrei austrieci. Aceştia au fondat 3 companii şi au deschis 9
centre de realizare a lemnului în nordul Basarabiei şi la Chişinău. Când li s-au acordat
privilegii, în primul an ei au redus preţurile la lemn, însă ulterior l-au mărit – de la 15
ruble la scânduri de 1 ţol grosimea (25,4 mm), incluzând 2 ruble taxă vamală, până la
20-21 ruble argint, fără plata taxei vamale121. Ca rezultat, monopolul realizării
lemnului s-a concentrat în mâinile acestor negustori, din care cauză Basarabia a
pierdut mai mult de jumătate din păduri situate cândva de la cursul superior al
Nistrului până la hotarele cu judeţul Bender. În anii ’40-50 ai sec. Al XIX-lea comerţul
cu lemn „…a luat proporţii deosebite şi realizarea lui s-a mărit simţitor”122, iar
capitalurile comerciale obţinute în urma acestei realizări s-au mărit considerabil. Însă,
după cum atestă guvernatorul militar al Basarabiei P.I. Fiodorov într-un memoriu din
14 ianuarie 1853 adresat ministrului de Finanţe, „…cu toate că au fost majorate
capitalurile în această ramură a comerţului… aceste capitaluri, care circulă în mâinile
negustorilor străini (evrei – V.T.), de obicei sunt exportate peste hotare, fără a aduce
vreun folos cât de mic nici vistieriei, şi nici industriaşilor, care constituie în cadrul
acestei companii un număr neînsemnat (majoritatea fiind rude)... În aşa fel, de dreptul
de a importa lemn străin nu s-au bucurat nici consumatorii, care plătesc acum pentru
lemnul străin cu 33% mai mult, cu toate că în ultimii zece ani comerţul cu lemn în
Basarabia a luat proporţii considerabile şi realizarea lui s-a mărit simţitor”123.

140
 Prin urmare, doar în baza acestui exemplu putem constata că de privilegiile
acordate de ţarism au beneficiat, de regulă, alogenii, negustorii străini şi cei din
guberniile ruse care, fiind mai bogaţi şi deţinând capitaluri mult mai mari, au
subminat poziţiile burgheziei comerciale autohtone, limitându-i posibilităţile de a se
încadra în activităţi comercial-industriale avantajoase şi de a acumula capital
comercial.
În pofida politicii coloniale promovate de ţarism, în Basarabia, până la aplicarea, în
1830, a reformei ghildelor, existau anumite particularităţi care permiteau încadrarea în
comerţ a diferitelor stări de diverse etnii, deşi condiţiile în care acestea activau nici pe
departe nu erau egale. Să exemplificăm. După anexarea la Rusia, o parte din oraşele
Basarabiei (în afară de Chişinău – până în 1818 posesiune a mănăstirii Galata, Hotin,
Akkerman şi Ismail, precum şi localităţile nou-create – Noua Suliţă, Edineţ şi Bairamci)
se aflau în posesiuni particulare, în care comerţul intern era reglementat nu de legislaţia
rusă, dar de actele şi obiceiurile vechi moldoveneşti124, care mai păstrau unele prestaţii şi
restricţii feudale şi care frânau dezvoltarea comerţului, dar care conservau, în fond,
elementul autohton (ce-i drept, nu întotdeauna naţional) în comerţul orăşenesc.
Conform datelor de arhivă, în unele din aceste oraşe negustorii şi mica burghezie locală
deţineau dreptul de monopol asupra comerţului. În orăşelul Leova, ce aparţinea lui
Alexandru Ghica, negustorilor din alte oraşe le era interzis de a se ocupa cu comerţul în
zilele de iarmaroc125. Prin urmare, în pofida caracterului contradictoriu al acestor acte şi
obiceiuri vechi moldoveneşti, negustorii şi mica burghezie din unele localităţi ale
Basarabiei erau apăraţi de concurenţa negustorilor bogaţi străini şi din alte oraşe, ceea ce
permitea formarea şi constituirea acestei stări sociale.
Actele şi obiceiurile vechi moldoveneşti păstrate pentru o anumită perioadă de timp
în Basarabia creau posibilităţi egale de încadrare în comerţ a diferitelor stări sociale. Până
la aplicarea în 1831 a structurii de ghildă, comerţul în Basarabia era efectuat, conform
„obiceiului moldovenesc”, de toate stările sociale, inclusiv de străini „…cu plata taxei,
stabilită pentru stările sociale, …ce nu depăşea 15 lei anual”, iar „…activitatea
comercială se desfăşura în condiţii egale pentru toţi; populaţia era divizată în stări (după
principiul etnic – V.T.): velicoruşi, moldoveni, bulgări, armeni, evrei”126.
Spre deosebire de guberniile interne ruse, unde dreptul la comerţul extern îl
deţineau doar negustorii de ghilda întâi, în Basarabia de dreptul la comerţul extern,
conform tradiţiilor confirmate prin ucazul guvernului regional din 16 iulie 1820,
beneficiau toţi locuitorii care se ocupau cu comerţul „fără nici un fel de privilegii
pentru unii din ei”127.
Particularităţile existente permiteau încadrarea în comerţ şi a moldovenilor, în
pofida faptului că ocupaţia lor tradiţională, după cum menţiona încă D.Cantemir, era
creşterea animalelor şi cultivarea cerealelor128. Conform datelor inexacte şi incomplete
ale recensământului din 1817, doar în judeţele Hotin, Bălţi, Soroca şi Orhei erau
înregistrate 2527 familii de negustori129. Este greu însă de presupus ca doar în aceste
patru judeţe să fi existat un număr atât de impunător de negustori. Mai ştim cu
certitudine, datorită datelor statisticii militare din 1822, că „...conform drepturilor
confirmate de domni, cu comerţul se puteau ocupa toate stările sociale, dar a se numi
târgoveţi puteau doar cei care deţineau titlul de negustor şi de mic-burghez”130. Prin

141
urmare, suntem predispuşi să credem că în recensământul din 1817, în numărul total
de negustori a fost inclusă şi mica burghezie comercială. Dar, numărul mare de
persoane încadrate în comerţ atestă, în pofida politicii promovate de ţarism în
Basarabia, nu numai prezenţa condiţiilor favorabile, altele decât în guberniile ruse,
unde exista sistemul de iobăgie, dar şi faptul că în relaţiile comerciale a fost atras un
cerc larg de locuitori.
Confirmă încadrarea moldovenilor în comerţ şi datele privind ocupaţiile de bază
ale locuitorilor oraşului Chilia pentru anul 1814 (Tabelul 4).
Tabelul 4
Dinamica locuitorilor oraşului Chilia şi a ocupaţiilor lor de bază la 1814*
Apartenenţa etnică

Numărul total

Numărul total
Raportul, în

Raportul, în
de locuitori
de familii
Moldoveni

Lipoveni**
Ucraineni

Bulgari

Ţigani
Ocupaţia de bază

%
Greci
Evrei
Ruşi

Agricultori 109 161 13 - - 9 - - 292 36,2 618 38,8

Salariaţi 52 93 94 - - - - - 239 29,7 435 27,3
Negustori 42 5 - 18 3 7 10 2 87 10,8 158 9,9
Pescari 14 - 41 - - - - - 55 6,8 140 8,8
Căruţaşi 3 48 - 14 - - - - 65 8,1 75 4,7
Croitori 4 2 2 - 5 - - - 13 1,6 23 1,4
Lemnari 2 4 5 - - - - - 11 1,4 21 1,3
Morari - - 2 - - - - - 2 0,2 5 0,3
Agricultori 2 - - - - - - - 2 0,2 2 0,1
Cizmari 4 2 - - - - - - 6 0,7 19 1,2
Fierari - - - - - - - 3 3 0,4 19 1,2
Cârciumari - - - - 10 - - - 10 1,3 20 1,3
Alte ocupaţii 11 7 3 - - - - - 21 2,6 58 3,7
Numărul total de
243 322 160 32 18 16 10 5 806 100,0 - -
familii
Raportul, în % 30,1 40,0 19,9 4,0 2,2 2,0 1,2 0,6 100,0 - - -
Numărul total de
610 464 350 34 36 38 28 12 1593 - 1593
locuitori*** 100,0
Raportul, în % 38,3 29,1 22,0 2,1 2,3 2,4 1,8 0,8 100,0 - - -

* ANRM, F. 5, inv. 3, d. 474, f. 78-109 verso, 11 verso-112.

** Lipoveni – sectanţi sau credincioşi ruşi de rit vechi ce locuiau parţial în afara hotarelor Rusiei.
*** În numărul total al populaţiei n-au fost incluşi 7 dvoreni şi 14 slujitori ai culturii.

Conform acestor date, din 806 familii (1593 de locuitori) ai oraşului, 87 (10,8%)
se ocupau cu comerţul, inclusiv: 42 (48,3%) familii de moldoveni, 18 (20,7%) de ruşi,
10 (11,5%) de greci, 7 (0,8) familii de ţigani. În 1820 în orăşelul Tucikov şi în cetatea
Ismail se ocupau cu comerţul 242 de persoane, inclusiv: 28 dvoreni, 10 mici-burghezi
moldoveni, 42 ruşi, 10 bulgari, 6 ucraineni, 7 armeni, 74 feţe bisericeşti şi 65 evrei131.
În acelaşi an, din numărul total de 86 de persoane care au depus cereri pentru a vinde
carne de vită în Chişinău 48 erau evrei, 32 bulgari şi 6 moldoveni132. Dar, aceste date

142
nu ne permit să conchidem că o situaţie similară exista şi în celelalte oraşe basarabene.
Ele doar confirmă încadrarea activă în comerţ şi a moldovenilor.
Chiar şi după abolirea în 1831 a cordonului vamal de la Nistru şi unificarea vamală
a Basarabiei cu Rusia, ţarismul promova în Basarabia o politică colonială, considerând-
o o piaţă avantajoasă de realizare a mărfurilor industriale ruse şi o sursă de asigurare cu
materie primă şi produse alimentare ieftine. În soluţionarea diferitelor întrebări ce se
refereau la dezvoltarea economică a Basarabiei, ţarismul era obligat să scoată în prim-
plan interesele cercurilor comercial-industriale din Rusia, în detrimentul Basarabiei. O
asemenea soluţionare a întrebărilor nu contribuia la dezvoltarea rapidă economică a
regiunii, frâna ritmurile de constituire a burgheziei comerciale, îndeosebi a elementului
naţional.
Căutând să sporească capitalurile comerciale, burghezia comercială întreprindea
măsuri concrete în vederea înviorării comerţului. În acest context, drept exemplu
elocvent servesc încercările negustorilor din Chişinău de a schimba timpul
iarmarocului sf. Dumitru, care se desfăşura între 26 octombrie – 26 noiembrie,
deoarece, considerau ei, acestea nu sunt cele mai potrivite luni pentru efectuarea
comerţului. La 10 mai 1848, 50 de negustori din Chişinău, în persoana negustorilor
mari angrosişti de ghilda întâi şi a doua Ivan Kolţov, Naum Reabcenko, Chiril Minki,
Dmitri Inozemţev şi Alexandru Novoselov, s-au adresat Dumei orăşeneşti cu
rugămintea de a schimba atât durata, cât şi timpul desfăşurării iarmarocului orăşenesc
sf. Dumitru. Ei scriau că până în prezent în oraşul Chişinău se face doar comerţ intern,
dar şi acela este extrem de limitat. Între timp, datorită dezvoltării şi extinderii
comerţului interin şi extern, unele oraşe au obţinut succese considerabile ce au
contribuit „…nu numai la prosperarea locuitorilor, aceştia obţinând câştiguri
substanţiale, dar şi a oraşelor care, de la o vreme încoace, cunosc o dezvoltare
intensă”133.
Negustorii scriau că „…tinzând permanent spre profitul comun şi cel personal, în
pofida sârguinţei lor de a înviora pe cât posibil comerţul oraşului, ei n-au găsit o altă
modalitate decât cea de a schimba iarmarocul sf. Dumitru cu un alt iarmaroc”134. Ei
argumentau necesitatea instituirii unui nou iarmaroc prin faptul că funcționarea timp
de 17 ani a iarmarocului sf. Dumitru a demonstrat că „…puterea capitalurilor
comerciale nu numai că nu s-a consolidat, ci, din contra, din an în an decade simţitor,
din cauza micşorării nu numai a numărului negustorilor şi al mărfurilor, dar şi al
cumpărătorilor”135.
Negustorii lămureau decăderea treptată a iarmarocului sf. Dumitru din Chişinău
prin aceea că termenul stabilit – 26 octombrie – 26 noiembrie pentru Basarabia nu era
cel mai reuşit, din care cauză transportul mărfurilor devenea costisitor, îndeosebi al
celor voluminoase, grele şi puţin preţioase, prejudiciind veniturile lor, cu atât mai mult
că în această perioadă transportarea mărfurilor cu carul tras de boi aproape că
încetează. Termenul de 30 de zile pentru comerţul intern este atât de lung, încât
întrunirea negustorilor şi a cumpărătorilor, precum şi sosirea şi plecarea din oraş a
acestora, aproape că este neobservată, sau, cum scriau negustorii, „…nu există acea
întrunire de iarmaroc ce ar înviora comerţul şi celelalte ramuri ale industriei, pe care ei
o întâlnesc permanent la alte iarmaroace cunoscute, unde importul de mărfuri …este

143
destul de esenţial, iar rotaţia capitalului atinge sume enorme, într-un timp foarte
scurt”136.
Negustorii considerau că „…pentru a intensifica în Chişinău circulaţia capitalurilor
şi dezvoltarea industriei, pentru a îmbunătăţi situaţia propriu-zisă a oraşului şi pentru a
asigura avantajele locuitorilor lui, timpul cel mai convenabil pentru desfăşurarea
iarmarocului în această regiune este 20 iulie, adică ziua sfântului proroc Ilie, deoarece
în acest timp în localităţile limitrofe cu Chişinăul şi Basarabia nu sunt iarmaroace care
ar putea să le împiedice activitatea”137. Alături de aceasta, transportarea mărfurilor cu
caii şi boii, ce nu necesita cheltuieli mari (deoarece hrană pentru boi şi cai era în
belşug), cât şi prezenţa către această dată a mărfurilor, îndeosebi a lânii (se termina
tunsul oilor) şi a vitelor cornute ce pot fi realizate pe loc „…pot aduce un venit
considerabil vânzătorilor, cumpărătorilor, orăşenilor şi oraşului”138.
În viziunea negustorilor, comerţul din Chişinău poate fi înviorat „…doar prin
intermediul exportului convenabil peste hotare a lânii basarabene şi a vitelor, prin
intermediul iarmarocului ce are loc în Bălţi la 12 august”139. Din aceste considerente,
ei cereau de a institui în locul iarmarocului de 30 de zile sf. Dumitru un iarmaroc cu o
durată de 12 zile, începând cu 20 iulie, aşa-numitul iarmarocul sf. Ilie140.
La 18 mai 1848 cererea negustorilor este discutată în şedinţa Dumei orăşeneşti din
Chişinău, fiind considerată întemeiată şi demnă de atenţia guvernului. Decizia Dumei,
la care au fost alăturate cererea negustorilor şi alte documente, a fost înaintată spre
examinare guvernatorului militar al Basarabiei141.
La 2 iunie 1848, guvernatorul militar transmite Administraţiei Regionale raportul
Dumei orăşăneşti din Chişinău din 22 mai, în care acesta insista asupra necesității
transferării iarmarocului din Chişinău142. Consiliul Regional, analizând proiectul
privind îmbunătăţirea stării oraşelor Basarabiei şi mărirea veniturilor orăşeneşti, a
hotărât ca „...pentru intensificarea industriei în oraşul Chişinău urmează să fie
instituit, suplimentar iarmarocului sf. Dumitru, încă un iarmaroc – Petropavlovsk, ce
s-ar desfășura anual de la 29 iunie până la 29 iulie”143. Ca argument în stabilirea
acestor termene a servit faptul că de instituirea iarmarocului ar putea beneficia
negustorii ce şi-au adus pentru realizare mărfurile la iarmarocul de scurtă durată din
Balta; folosindu-se de transportul ieftin, aceştia ar putea să-şi aducă la iarmarocul din
Chişinău mărfurile rămase nerealizate144.
Prin urmare, şi în acest caz Administraţia Regională, alcătuită în fond din alogeni,
ţinea cont nu atât de interesele burgheziei comerciale din Basarabia, cât de interesele
celei din guberniile interne ruse.
La 16 august 1848 proiectul instituirii unui nou iarmaroc pentru oraşul Chişinău a
fost prezentat guvernatorului militar P.I. Fiodorov, iar la 12 februarie 1849 acesta îl
înaintează spre examinare ministrului de Interne145.
Dar, cerinţele burgheziei comerciale din Chişinău n-au fost susţinute de ministrul
de Finanţe.
Analiza izvoarelor, atât a celor de arhivă inedite, cât şi a celor publicate ce reflectă
impactul anului 1812 asupra dezvoltării social-economice a Basarabiei, în general, şi
asupra genezei şi evoluţiei burgheziei comerciale basarabene, în particular, ne permit să
concluzionăm că prin anexarea teritoriului dintre Prut şi Nistru la Imperiul Rus şi

144
includerea lui forţată în sistemul pieţei interne ruse ţarismul a stopat şi a frânat
procesele ce aveau loc în cadrul unui spaţiu ce prezenta un tot, legate de procesele de
modernizare în care au fost atrase Principatele Române la începutul sec. Al XIX-lea.
Regimul de dominaţie ţarist stabilit în Basarabia după anexarea ei la Rusia a
influenţat negativ situaţia din regiune şi diversele procese ce se derulau în viaţa social-
economică şi politică, influenţă dictată de statutul de colonie pe care îl deţinea acest
teritoriu după 1812.
Promovând în Basarabia o politică colonială, protejând afacerile propriei burghezii
sau ale celei invitate în teritoriu, în baza avantajelor şi chiar a privilegiilor acordate,
ţarismul a mărit şi mai mult distanţa, şi aşa nuanţată, dintre elementele germinative ale
burgheziei comerciale autohtone (îndeosebi prin măsurile întreprinse în diverse sfere
ale vieţii social-economice) şi cea alogenă, a frânat procesul formării burgheziei
comerciale naţionale, înlăturând-o de la posibilitatea de a exercita diverse funcţii
economice, înlocuind-o, în bună parte, cu negustori din rândurile celor nou-veniţi.

Note:
________________
1
Despre urmările dezastruoase cauzate Ţărilor Române de războiul ruso-turc din anii
1806-1812 a se vedea mai amănunţit: Alexei Agachi, Contribuţia impusă Moldovei şi Ţării
Româneşti pentru aprovizionarea armatei ruse de ocupaţie în anii 1806-1810. – În: Destin
Românesc. Revistă trimestrială de istorie şi cultură. – Chişinău-Bucureşti, 1994, nr.1, p. 66-76;
Idem, Situaţia financiară a Moldovei şi Munteniei sub ocupaţia rusă 1806-1812. – În: Destin
Românesc. Revista trimestrială de istorie şi cultură. – Chişinău-Bucureşti, 1995, nr.4, p. 3-19.
2
AIMSR, F. 438, d. 560, f. 130; AISR, F. 560, inv. 12, d. 59, f. 116 verso.
3
Pavel V. Sovetov, Cât a costat Ţării Moldovei dominaţia străină (Formele economice de
dependenţă a Moldovei în sec. al XVI-lea – începutul sec. al XVII-lea). – În: Revista de istorie a
Moldovei. – Chişinău, 1990, nr. 4, p. 24.
4
Istoria RSS Moldoveneşti. – Chişinău, 1984, p. 146, 149, 197.
5
AISR, F. 19, inv. 3, d. 129, f. 17 verso.
6
Ibidem, F. 560. inv. 4, d. 402, f. 33-33 verso.
7
AIMSR, F. AŞM, d. 18595, f. 12 verso-13.
8
Я.Сабуров, Земледелие, промышленность и торговля Бессарабии в 1826 году. –
Москва, 1830, р. 21.
9
Ibidem, p. 22.
10
AISR, F. 1308, inv. 1, d. 3, f. 2.
11
AIMSR, F. AM, inv. 182 “a”, d. 44, cert. 3, f. 48.
12
Ibidem, f. 48 verso, 51, 52 verso. Cetverti (четверть) – veche măsură de capacitate
rusă. În unitate de măsură românească, 2,5 sferturi erau egale cu o kilă.
13
Ibidem, f. 48 verso.
14
Ibidem, f. 49 verso.
15
AISR, F. 1263, inv. 1, d. 359, f. 320.
16
AIMSR, F. AM, inv. 182 “a”, d. 44, cert. 3, d. 50 verso-51.
17
Ibidem, f. 49.
18
AIMSR, F. AM, inv. 184 “a”, d. 112, cert. 88, f. 3-3 verso.
145
 19
Ibidem, f. 3 verso.
20
Ibidem, f. 2 verso.
21
AISR, F. 398, inv. 18, d. 5935, f. 138 verso.
22
ANRM, F. 2, inv. 1, d. 6572, f. 66, 67.
23
Ibidem, f. 67-71.
24
Ibidem.
25
Ibidem, f. 71.
26
Ibidem, f. 66.
27
AISR, F. 1287, inv. 3, d. 141, f. 2.
28
Ibidem, f. 2-2 verso.
29
А.Накко, Бессарабская область в историческом, экономическом и
статистическом отношении (рукопись). – Кишинев, 1879, c. 235 об. (Manuscrisul
lucrării se păstrează în fondul de manuscrise al bibliotecii Universităţii de Stat din Odesa).
30
Ibidem, f. 235 verso.
31
Ibidem.
32
Ibidem, f. 235.
33
В.И. Жуков, Города Бессарабии 1812–1861 годов (Очерки социально-
экономического развития). –Кишинев, 1964, с. 172-179.
34
ANRM, F. 1, inv. 1, d. 57, f. 24.
35
Ibidem, d. 580, f. 2-9.
36
Ibidem, f. 1.
37
Ibidem, F. 5, inv. 1, d. 3, f. 662-664.
38
Ibidem, F. 75, inv. 1, d. 157, f. 42.
39
AISR, F. 560, inv. 4, d. 402, f. 31 verso.
40
Ibidem, F. 19, inv. 3, d. 129, f. 222
41
ANRM, F. 75, inv. 1, d. 105, f. 1 verso-2, 9 verso-10.
42
Ibidem, f. 12.
43
Ibidem, d. 160, f. 1-7; d. 157, f. 54-61.
44
Ibidem, F. 4, inv. 2, d. 22, f. 13.
45
Ibidem, F. 75, inv. 1, d. 554, f. 22-38.
46
Ibidem, d. 194, f. 17-17 verso.
47
Ibidem, f. 53.
48
Ibidem, F. 6, inv. 2, d. 399, f. 2-11, 14-15, 17, 20, 23-24, 27, 31, 34, 37, 40,43, 48,
51, 54, 58-59, 63,67, 70-71, 73, 76, 80, 83, 86, 89, 92, 95, 98, 101, 104, 110, 114, 122, 126,
130, 133, 138, 141.
49
AISR, F. 19, inv. 3, d. 130, f. 2.
50
Ibidem, f. 2 verso.
51
Ibidem, f. 3.
52
Ibidem, f. 3-3 verso.
53
ANRM, F. 75, inv. 1, d. 426, f. 34.
54
Valentin Tomuleţ, Activitatea comercială a negustorilor armeni în Basarabia în prima treime a
sec. al XIX-lea. – În: Tyrageţia, Anuarul Muzeului Naţional de Istorie a Moldovei. Anuar IV-V. –
Chişinău, 1997, p. 239-250; Idem, Burghezia evreiască din Basarabia sub raport îndeletnicitar
(în baza datelor statistice inedite din 1858). – În: Analele Ştiinţifice ale Universităţii de Stat din
Moldova. Seria „Ştiinţe socioumane”. – Chişinău, 1998, p. 73-80; Idem, Influenţa activităţii
comerciale a negustorilor evrei asupra evoluţiei stărilor mijlocii din Basarabia (anii 1812-1868). –

146
În: Sympozia Professorum. Seria „Istorie”. Materialele Sesiunii ştiinţifice din 4-5 mai 2001. –
Chişinău, 2001, p. 47-53.
55
AIMSR, F. AM, inv. 182 „a”, cert. 7, f. 12.
56
Записки Бессарабского областного Статистического Комитета. – Кишинев,
1864, т. 2, с. 223.
57
Ibidem, p. 226, 230, 233.
58
ANRM, F. 5, inv. 1, d. 12-304; inv. 2, d. 391, 439, 715, inv. 3, d. 447, 673 etc.
59
В.Н. Томулец, Торговые связи Бессарабии с внутрeнними губерниями России в
1812-1830 гг. (По данным торговых свидетельств). – În: Известия Академии Наук
МССР. Cерия общественных наук. – Кишинев, 1984, №2, c. 68.
60
AISR, F.18, inv. 2, d. 754, f. 6-6 verso.
61
О мануфактурной и торговой промышленности в Молдавии, Валахии и
Бессарабской области. – În: ЖМТ. – СПб, 1832, №, c. 110.
62
AISR, F. 398, inv. 39, d. 13159, f. 3.
63
Ibidem, d. 12088, f. 112 verso.
64
Din cele 66 de plantaţii de vii: 36 de plantaţii au fost date pentru a fi prelucrate
viticultorilor elveţieni, 16 – arhiepiscopului de Chişinău, 7 – arhiepiscopului armenilor
basarabeni (AISR, F. 560, inv. 1, d. 496, f. 3). M.S. Voronţov scria la 31 iulie 1825
ministrului de Finanţe că plantaţiile de vii „…au intrat în proprietatea statului. Neavând nici o
posibilitate de a le administra şi a le păstra în ordine, a fost nevoit să pună plantaţiile la
dispoziţia unor persoane particulare, pentru o plată simbolică” (Ibidem, f. 7-7 verso). Mai mult
ca atât. M.S. Voronţov scria despre prejudiciile enorme pe care le aducea statului sistemul de
arendă. „Fiecare posesor temporar, – scria guvernatorul, – luând în arendă pe o perioadă de
un an sau doi plantaţiile de stat, se străduia să obţină în această perioadă de timp doar foloase
personale, neavând grijă de a îmbunătăţi avutul obştesc pe viitor” (Ibidem, f. 7 verso).
65
Ibidem, f.112 verso-113 verso.
66
Despre vânzarea la licitaţie a plantaţiilor de vii a se vedea mai detaliat AISR, F. 560, inv. 1,
d. 496, f. 3-6.
67
AISR, F. 398, inv. 39, d. 12088, f. 114 verso-115.
68
Ibidem, f .97 verso-99.
69
Ibidem, f. 100.
70
ANRM, F. 2, inv. 1, d. 7681, p. I, f. 154 verso.
71
Ibidem.
72
Яр.Грудзило, Сельское хозяйство в Бессарабии. – În: ЖМГИ. – СПб, 1864,
ч. 86, с. 411.
73
ПСЗРИ. Собр. I, т. XXVIII, 1804-1805, №21484. – СПб, 1830, с. 546-547.
74
V.I. Jukov. Op. cit., p. 51-51.
75
A se vedea mai detaliat punctul 8 al instrucţiunii (AISR, F. 19, inv. 3, d. 125, f. 53-53 verso).
76
V.I. Jukov. Op. cit., p. 52.
77
ANRM, F. 2, inv. 1, d. 118, f. 4.
78
V.I. Jukov. Op. cit., p. 52.
79
ПСЗРИ. Собр. I, т. XXXVII, 1820-1821, №28389. – СПб.,1830, с. 420-423.
80
ПСЗРИ. Собр. I, т. XXXIX, 1824, №29848. – СПб., 1830, с. 227-232.
81
ПСЗРИ. Собр. II, т.VII. 1832, №5842. – СПб., 1833, c. 913-916; V.I. Jukov. Op.
cit., p. 55-56; П.Г. Рындзюнский, Городское гражданство дореформенной России. –
Москва, с. 165, 173.
82
A se vedea mai amănunţit: V.I. Jukov, Op. cit., p. 56-57.

147
 83
Ia. Saburov. Op. cit., p. 24.
84
AISR, F. 560, inv. 6, d. 575, f. 45.
85
Ia. Saburov. Op. cit., p. 25.
86
AISR, F. 1263, inv. 1, d .101, f. 681-682.
87
Ibidem, f. 682 verso.
88
ANRM, F. 5, inv. 2, d. 690, f. 6 verso-7.
89
În martie 1817, la insistenţa lui A.N. Bahmetev, negustorilor li se eliberau certificate
pentru exportul doar a acelei cantităţi de mărfuri pe care ei o aveau pregătită pentru export
(ANRM, F. 5, inv. 2, d. 690, f. 7). În decembrie 1822 poliţia orăşenească şi judeţeană a primit
dispoziţii ca înainte de a elibera certificate pentru exportul vinului să se convingă preventiv că
el este produs în Basarabia (Ibidem, f. 9). Un an mai târziu a urmat dispoziţia ca certificatele
pentru exportul mărfurilor basarabene în Rusia să fie confirmate şi de autorităţile de ţinut
(Ibidem, f. 9 verso).
90
AISR, F. 1263, inv. 1, d. 101, f. 682.
91
ПСЗРИ. Собр. I, т. XXXV, 1818, №27357. – СПб., 1830.
92
AISR, F. 560, inv. 4, d. 252, f. 2-2 verso.
93
ANRM, F. 3, inv. 1, d. 444, f. 27-27 verso.
94
Ibidem, f. 28.
95
Despre restricţiile în exportul mărfurilor basarabene în guberniile interne ruse a
consulta: Valentin Tomuleţ, Politica colonial-comercială a ţarismului în Basarabia în anii ’20 ai
sec. al XIX-lea (în baza „Regulamentului cu privire la comerţul cu Basarabia” din 17 februarie
1825). – În: Analele Ştiinţifice ale Universităţii de Stat din Moldova. Seria „Ştiinţe
socioumane”. – Chişinău, 1999, p.256-262.
96
AISR, F. 560, inv .4, d. 204, f. 28-28 verso.
97
Ibidem, f. 28 verso-29.
98
ANRM, F. 75, inv. 1, d. 426, f. 27.
99
ЖМТ. – СПб., 1832, №1, с. 132.
100
Ibidem.
101
AISR, F. 21, inv. 12, d. 60, f. 20 verso-21.
102
ANRM, F. 75, inv. 1, d. 426, f. 27, 29, 32-33, 42 verso, 43.
103
Ibidem.
104
AISR, F. 571, inv. 5, d. 769, f. 93-93 verso.
105
Ibidem.
106
Ibidem, f. 93 verso.
107
Ibidem, f. 93 verso-94.
108
ПСЗРИ, Собр. II, т. IV, 1829, №3286, CПб., 1830, c. 790-791.
109
ANRM, F. 75, inv. 1, d. 1485, f. 5-5 verso.
110
Ibidem, d. 527, f. 1.
111
Ibidem, F. 2, inv. 1, d. 6437, f. 3.
112
Ibidem, d. 298, f. 17.
113
Ibidem, d. 1199, f. 60.
114
AISR, F. 571, inv. 9, d. 349, f. 27, 51, 69, 108; d. 351, f. 26 verso-27, 54 verso-55, 81
verso 152, 183, 210, 237, 260, 293.
115
Ibidem, d. 351, f. 26 verso-27, 54 verso-55, 81 verso.
116
Ibidem, F. 560, inv. 7, d. 600, f. 2-2 verso.
117
Ibidem, f. 2 verso.

148
 118
Ibidem, f. 3.
119
Ibidem, F. 1287, inv. 37, d. 702, a.1845, f. 1-1 verso.
120
Pentru a reduce tăierea în masă a pădurilor, la 30 aprilie 1840, negustorilor ruşi,
precum şi celor străini li se acordă dreptul de a face comerţ liber pe Nistru şi Prut nu numai cu
lemn cu ridicata, dar şi cu amănuntul. La 15 aprilie 1841 acest drept li se acordă încă pentru
un an, la 29 septembrie 1842 – încă pe o perioadă de 4 ani, iar la 8 aprilie 1847 – pentru o
perioadă de 6 ani (AISR, F. 19, inv. 3, d. 459, f. 3 verso, 9-9 verso).
121
Ibidem, f. 3 verso-4.
122
Ibidem, f. 4 verso.
123
Ibidem.
124
ANRM, f. 3, inv.1, d. 1418, f. 88.
125
Ibidem, f. 191-192.
126
Ibidem, F. 75, inv. 1, d. 426, f. 41-42.
127
Ibidem, F. 5, inv. 2, d. 564, f. 1.
128
A se vedea: D.Cantemir. Descrierea Moldovei. – Chişinău, 1988, p. 151.
129
Бессарабская область в момент присоединения ее к России Роспись
земледельцев и сословного строя населения Бессарабии по данным переписи 1817
года. – În: ТБГАК. – Кишинев, 1907, т. 3, с. 23 а.
130
ANRM, F. 5, inv. 3, d. 743, f. 166 verso.
131
М.П. Мунтян, Экономическое развитие дореформенной Бессарабии (1812-
1861). – În: Ученые записки Кишиневского Университета. – Кишинев, 1971, т. 117
(истор.), с. 293.
132
ANRM, F. 75, inv. 1, d. 101, f. 43-44 verso.
133
Ibidem, d. 1457, f. 1.
134
Ibidem.
135
Ibidem.
136
Ibidem, f. 1 verso.
137
Ibidem.
138
Ibidem.
139
Ibidem.
140
Ibidem, f. 2.
141
Ibidem, f. 4-4 verso.
142
Ibidem, f. 5.
143
Ibidem, f. 8.
144
Ibidem.
145
Ibidem.

Textul de mai sus a fost publicat în lucrarea: „In memoriam professoris. Mihail
Muntean. Studii de istorie modernă”. – Chişinău, 2003, p. 157-198. În volumul
de faţă textul este publicat fără completări sau modificări de conţinut. Au fost
înfăptuite doar unele rectificări ortografice, precum şi uniformizat aparatul
ştiinţific.

149
 UNELE CONSIDERAŢII PRIVIND FACTORII CARE AU GENERAT
SCHIMBĂRI ÎN MENTALITATEA BOIERIMII DIN BASARABIA
SUB REGIM DE DOMINAŢIE ŢARISTĂ (1812-1817)
Some considerations on factors that generated mentality shifts of the
landlords in Bessarabia under tsarist domination (1812-1817)

Abstract
In the given article is called into question the notion of mentality and several factors that have
led to changes in the mentality of the nobility of Bessarabia after the annexation of the province in
1812 to the Russian Empire are examined.
As with the annexation of territory between the Prut and Dniester to the Russian Empire, the
mentality of the natives, especially the Moldavian boyars, held a series of changes. One of the basic
factors that influenced the evolution Bessarabian landlord’s mentality in the 19th century is linked to
the new system of domination established in the province. Conditions of dominance include, in turn,
a complex of mini-factors:
• After the annexation of Bessarabia to the Russian Empire the territory is torn from a particular socio-
economic and political system and forcibly engaged in another system – the Russian, painful process that
occurred and was felt by all social categories – including the boyars;
• People suffered extraordinary large losses from Russo-Turkish wars of the 19th century, passing
through the country, but also the permanent stationing of Russian occupation army, aristocratic elite
was destroyed, assimilated or marginalized.
• Gradually changes occur into the property system. Moldavian boyars had to strait, to sell some
properties, to diminish its rights, to lose the privileges of another time, to limit their tastes, to obey
and to recognize the new regime of domination;
• The affirmation of local boyars in the frame of Russian nobility (dvoreanstvo) happened quite
difficult. They had to confirm not only the nobility, relatives, Boyar titles, but the right to land
property they owned up to annexation;
• To preserve their rights and privileges the boyars had to learn Russian, to relate with new-
comers, to make studies in educational institutions of Russia, to accept positions in county and
regional institutions and, thus, to participate in promoting national-colonial policy of the Empire in
newly annexed territory, which in from mental-emotional point of view influenced negatively the
national spirit.
• Boyars lost former times economic control in the region, because the Russian imperial
administration used all the revenue for own service and needs.
All these factors have brought to that after 1812 the nobility of Bessarabia was divided into two
camps: Russophile less numerous, but strong with support from the Russian government and the Moldovan
national conservative who opposed: did not learn Russian and respected the customs and old laws of the
country. Namely the latter were those who kept the torch alight among Moldovans discontent, because in
their hearts the more difficult was the suppression, the more progenitor blood throbbed, making a wall of
resistance against the regime of Tsarist rule.

În evoluţia fiecărui popor în permanenţă au stat şi stau factorii interni (economici,

sociali, politici, spirituali) şi cei externi. Însă, în epoca dominată intens de tehnologii
avansate de dezvoltare, în care tendinţele tehnocratice sunt tot mai evidente, se simte
mai mult ca oricând, necesitatea de a accentua altceva decât pur şi simplu fapte,
evenimente sau date cronologice. Căci istoria se adânceşte în trecut ca să prindă
fenomenele în toată bogăţia lor, concretă şi vie, şi să le redea cu toată intensitatea lor

150
reală, cu oameni vii, în carne şi oase, cu sentimentele şi doleanţele lor omeneşti, cu
scopurile lor nobile sau meschine, cu tot ceea ce i-a frământat şi i-a animat în viaţa lor
de lupte, de renunţări, de sacrificii şi de satisfacţii1. Astfel se ridică un factor primordial
al istoriei – omul, cu mentalitatea lui, căci anume starea psihică, sufletească a
personalităţilor istorice sau a colectivităţilor umane, cu emoţiile şi sentimentele lor, cu
educaţia, temperamentele şi caracterele lor, ceea ce într-o sintagmă am putea denumi
starea de spirit sau bagajul mental, influenţează, explică şi chiar determină anumite
fapte istorice2. Această idee este susţinută şi de Nicolae Iorga care remarca, cu
subtilitatea omului de geniu, că „orice se întâmplă într-o societate omenească vine din
starea ei de spirit, din felul cum este alcătuirea ei sufletească în acel moment... Astfel ea
are ceva sufleteşte permanent, care-i dă caracterul, care-i stabileşte valoarea, care-i face
mândria sau o îndreaptă spre pierire; acest fond nu poate fi biruit. El e zestrea, el e
darul, el e nenorocirea şi el e osânda. Acoperit un moment, înşelat sau înspăimântat, el
îşi revine şi domină şi mai departe, fiindcă el vine din tot ceea ce a suferit şi câştigat,
din tot ce primeşte din mediul ei, din tot ce şi-a agonisit societatea”3.
Pentru a studia evoluţia mentalităţii nobilimii din Basarabia sub regimul de
dominaţie ţaristă, la început să facem o caracteristică succintă a noţiunii de
mentalitate.
Mentalitatea reflectă un complex de caractere, formate în procesul adaptării
colectivului uman la mediul natural sau social. Ea desemnează o stare de spirit, un
mod de a vedea lucrurile fundamentat pe principii, maniera asociată obiceiurilor
observate în comportamente, prezintă o prismă prin care omul priveşte lumea
înconjurătoare, încearcă s-o conceapă.
Noţiunea de mentalitate presupune, întâi de toate, cultura interiorizată, tipul
modal al personalităţii care se stabileşte exclusiv prin frecvenţa incidenţei, prin achiziţii
comune care servesc drept referinţe permanente şi inconştiente în percepţia socială şi
în diferite evaluări, intervenind în orientarea conduitelor. Mentalitatea poartă în ea o
viziune asupra lumii şi generează atitudini (maniere de a fi) faţă de elementele
mediului care constituie obiecte nodale – referenţi esenţiali ai identităţii grupale4.
Mentalitatea populaţiei reprezintă un concept ce defineşte identitatea
socioeconomică, socioculturală a unui grup social cu o localizare în teritoriu concretă.
În linii mari, mentalitatea reprezintă o caracteristică generalizatoare a vieţii populaţiei
unui teritoriu, constituind ansamblul activităţilor, al culturii materiale şi spirituale
perpetuate de-a lungul timpului şi considerate definitorii identităţii lor5. Alţi autori
consideră că mentalitatea reprezentă o dispoziţie a spiritului, un ansamblu de credinţe
fundamentale ale unui individ sau ale unei colectivităţi6, sau ea este un ansamblu de
opinii, prejudecăţi şi credinţe care influenţează gândirea indivizilor, a grupurilor
umane, a popoarelor7.
Max Weber constata că, din punct de vedere politic, mentalitatea se defineşte ca
totalitatea ideilor preconcepute, răspândite pe larg într-un anumit grup ce exprimă o
viziune aparte despre realităţile sociale şi politice. Unind reprezentările raţionalelor
subconştiente, emotive şi logice, valorice ş.a., mentalitatea exprimă caracterul, chipul,
modul de gândire politic al grupului, caracterizează starea conştientului şi orientărilor,
direcţiile stabilite ale respectivilor subiecţi politici8. Caracteristicile care sunt cuprinse

151
în definirea mentalităţii sunt în mare parte deduse din toate celelalte informaţii
referitoare la grup: coduri şi norme de comportament; modele şi contramodele;
reprezentări colective; sisteme de opinii, de credinţe etc. Cu ajutorul tuturor acestor
elemente se elaborează universul mental al grupului care organizează într-un fel
coerenţa ansamblului activităţilor sale şi dă un sens – care este sens pentru un grup –
ansamblului mediului trăit sau creat9. Prin urmare, mentalitatea reprezintă sistemul de
valori la care se ataşează viziunea asupra lumii, atitudinile faţă de obiectele nodale –
univers, viaţă, divinitate, tip, organizare socială etc. şi comportamentele tipice ale unui
grup de indivizi sau ale unui individ reprezentativ pentru acest grup. Pentru un grup,
mentalitatea este cadrul de referinţă rezultat prin asimilarea normelor şi valorilor
existente în cultura ambiantă; aceasta este, aşadar, amprenta lăsată în psihic de către
caracteristicile comune ale socializării.
Astfel, mentalitatea este un factor de bază în evoluţia istoriei şi a societăţii umane,
factorii materiali rămân la periferia scenei istorice, simple decoruri, care nu participă
decât pasiv, indirect şi, deci, fără nici un rol important la marea dramă care se joacă pe
această scenă. Rolul principal îl deţin „ideile, stările de spirit, mentalităţile colective”10.
În ciuda miopilor sau a interesaţilor care nu văd ori nu vor să vadă decât factorul
material al acţiunilor sociale, stările de spirit sunt acele care domină totul11. Starea de
spirit poate să posede un rol pozitiv, să ducă la schimbarea spre bine a societăţii, sau un
rol negativ, când reprezintă o frână în drumul lung spre progres, căci, atunci când se
prezintă iniţiativa de a face unele schimbări, reforme, de a păşi pe calea progresului, a
modernizării, apare anume acest obstacol, în nedorinţa populaţiei de a schimba ceva,
în ideile, tradiţiile înrădăcinate în gândirea lor.
Existenţa în societate a diferitelor grupuri sociale cu diverse interese materiale,
moduri de viaţă, viziuni politice şi concepţii religioase etc. reflectă diferenţierea socială
a mentalităţii. Ca urmare, reprezentanţi ai diferitelor categorii sociale judecă şi
apreciază diferit, concep divers fenomenele care au loc în societate. De exemplu,
mentalitatea ţăranilor de la începutul sec. al XIX-lea, ataşată de trecut şi dominată de
conservatism, diferă de cea a clasei intelectuale, a burgheziei sau nobilimii burghezite,
care priveşte modul de trai, viaţa cotidiană într-un mod mai liberal, având tendinţa
idealurilor în viitor. Pentru populaţia rurală este caracteristică supunerea colectivă,
conservatismul, manifestarea durităţii, prudenţa, zgârcenia, ceea ce se explică prin
statutul economic, social, politic, juridic etc. al ţăranului, condiţiile grele ale vieţii:
mizeria, sărăcia, epidemiile, coeficientul înalt al mortalităţii etc. Un rol important are
mentalitatea elitelor, pentru că în jurul lor se rotesc astfel de probleme ca: puterea,
ierarhia, virtuţile, cultura. Elita reprezintă grupul „oamenilor aleşi” sau al „celor mai
buni”, care ocupă poziţii importante în viaţa politică, economică, deciziile şi hotărârile
cărora formează istoria.
Funcţionalitatea unei societăţi este rezultatul atitudinilor, opţiunilor,
comportamentelor individuale şi colective, al stereotipurilor de percepere a realităţii.
Deciziile, acţiunile, manifestările populaţiei în spaţiu nu sunt aleatorii, ele fiind dictate
de sistemul de valori, opinii şi atitudini. Mentalitatea etnosului reprezintă un indicator
al dezvoltării sociale, întrucât în procesul dezvoltării acestuia se schimbă scopurile,
activităţile, interesele, comportamentele spaţiale ale populaţiei.

152
 Ca şi oricare alt fenomen social, mentalitatea este schimbătoare în timpul istoric,
însă modificările se produc foarte lent. Pentru identificarea corectă a mentalităţii unui
popor, este necesar a studia anumite aspecte care contribuie la formarea acesteia. În
viaţa unei stări sociale există anumiţi factori care participă direct sau indirect la
procesul de formare a mentalităţii. Aceştia sunt: condiţiile concret istorice, mediul
geografic, modul de viaţă, mediul lingvistic, factorul religios, regimul de dominaţie
străin etc. „Astfel, condiţiile geografice (climatul, resursele şi particularităţile mediului
natural) influenţează direct viaţa social-economică a oamenilor, calitatea confortului
lor material, ilustrând măsura efortului lor de acţiune şi muncă. Este suficient să
parcurgi orice manual de geografie – arată Jan Szczepanski – pentru a te convinge că
locuinţele, îmbrăcămintea, alimentele, construcţia aşezărilor, mijloacele de
comunicaţie şi de transport, chiar şi organizarea politică, sistemul de apărare militară
sunt adaptate condiţiilor geografice, sistemului de materii prime”12. Aceeaşi idee o
întâlnim şi la Montesquieu, care constata că moravurile, instituţiile, trăsăturile
specifice ale fiecărui popor sunt influenţate, în ultimă instanţă, de factorii geografici.
Astfel, după filosoful francez, căldura excesivă şi permanentă în regiunile tropicale şi
ecuatoriale a determinat rămânerea în urmă a locuitorilor de aici, în vreme ce avansul
europenilor era explicat prin climă temperată, mult mai propice pentru dezvoltare13.
Alt factor care contribuie la schimbarea mentalităţii este cel cultural reprezentat la
nivelul de instrucţie al populaţiei, de obiceiurile şi de conduitele acesteia, simbolurile şi
valorile ştiinţifice, artistice, morale, politice, economice, juridice, filosofice, de reţeaua
instituţiilor de promovare a acestora şi a creaţiei valorice. Toate acestea au un rol
decisiv în stimularea gândirii inventive şi a progresului cunoaşterii, în formarea
comportamentului civilizat al oamenilor şi în derularea conştientă a acţiunilor lor, în
fundamentarea modelelor de organizare şi conducere a vieţii sociale. De asemenea,
„cultura este aceea care individualizează o colectivitate umană, contribuind… la
realizarea identităţii sale spirituale, a unui specific valoric al acesteia. Prin intermediul
culturii, fiecare societate îşi făureşte propria sa istorie şi se distinge de alte societăţi şi
perioade anterioare. Cultura permite comunicarea interumană, conservarea şi
perpetuarea, de la o generaţie socială la alta, a valorilor morale, artistice, filosofice, a
simbolurilor şi modelelor de conduită”14.
O influenţa aparte asupra mentalităţii o are religia, căci anume prin intermediul ei
de cele mai multe ori erau manipulate masele populare, inclusiv elitele nobiliare. În
sec. al XVIII-lea – prima jumătate a sec. al XIX-lea Imperiul Rus prin intermediul
ortodoxiei, folosind pe larg lozinca eliberării popoarelor creştine din Balcani de sub
dominaţia străină, a purtat un şir de războaie cu Imperiul Otoman, realizându-şi în
acest fel scopurile sale expansioniste, imperiale. Este paradoxal faptul, dar mulţi
români i-au salutat pe ruşi ca pe eliberatori, crezând în ideile pancreştine ale Rusiei.
Toţi aceşti factori au o deosebită importanţă pentru direcţionarea dezvoltării
etnosului, fiecare din ei purtând anumite particularităţi specifice ce participă la
constituirea mentalităţii poporului.
Regimul de dominaţie ţarist a afectat şi stările boiereşti, care pentru a-şi păstra
drepturile şi privilegiile au fost nevoite să înveţe limba rusă, să-şi facă studiile în
instituţiile de învăţământ din Rusia, să accepte funcţii în instituţiile ţinutale şi

153
regionale şi, prin aceasta, să participe la promovarea politicii naţional-coloniale a
Imperiului în teritoriul nou-anexat, ceea ce din punct de vedere mental-afectiv a
influenţat negativ asupra spiritului naţional. Astfel, reproducând pas cu pas modul de
viaţă, cultura materială şi spirituală a moşierului basarabean din sec. al XIX-lea, se
poate treptat de reconstruit mentalitatea acestuia.
Unul dintre factorii de bază care au influenţat direct mentalitatea a fost regimul de
dominaţie străin, care, a provocat, un şir de schimbări şi mutaţii în plan politic,
economic, social şi cultural, care la rândul lor au cauzat schimbarea mentalităţii, a
ideilor şi viziunilor celor supuşi de noul regim. Articolul de faţă are drept scop de a
elucida doar câţiva factori generaţi de regimul de dominaţie ţarist care au influenţat
direct evoluţia mentalităţii nobilimii din Basarabia.
Cum constatam mai sus, ca orice fenomen social, mentalitatea este schimbătoare.
Acesta are loc sub influenţa mai multor factori care participă, direct sau indirect, la acest
proces. Astfel, odată cu anexarea teritoriului dintre Prut şi Nistru la Imperiul Rus, în
mentalitatea băştinaşilor, în special a boierilor moldoveni, au loc un şir de schimbări.
Unul dintre factorii de bază care au influenţat evoluţia mentalităţii moşierului
basarabean din sec. al XIX-lea este legat de noul regim de dominaţie instaurat în
provincie. Regimul de dominaţie cuprinde, la rândul său, un complex de mini-factori:
1. După anexarea Basarabiei la Imperiul Rus, teritoriul este rupt din cadrul unui
anumit sistem social-economic şi politic şi încadrat forţat în cadrul altui sistem – cel
rusesc, proces ce s-a petrecut dureros şi care a fost resimţit de toate stările sociale,
inclusiv de boieri. Ca rezultat, Principatul Moldova şi-a pierdut unitatea statală şi
teritorială, iar populaţia a fost trunchiată în două, ruptă de la Patria-mamă şi inclusă în
componenţa unui stat străin – străin, având în vedere specificul limbii, tradiţiilor,
obiceiurilor, datinilor, vieţii economice, politice, culturale, normelor juridice şi tot ce
obişnuim să numim specific naţional.
Prin anexarea Basarabiei la Imperiul Rus au fost întrerupte procese ce derulau în
mod obiectiv în Principatul Moldova. Oficialităţile ruse recunoşteau, în martie 1828,
că „…în urma Tratatului de la Bucureşti, Moldova a pierdut avantaje extrem de
importante, cedând Basarabia, care era considerată cea mai mănoasă parte a ei”15.
Alexandru Boldur a observat corect că după anexarea în 1812 a Basarabiei
administraţia imperială rusă a trecut imediat la organizarea noii provincii, căutând însă
prin aparenţă să nu schimbe nimic esenţial din Moldova, iar atitudinea faţă de
moldoveni din Basarabia nu era un procedeu izolat, ci manifestarea unui obicei general
al Rusiei ţariste de a recunoaşte, la început, toate drepturile provinciilor străine
anexate, apoi se trecea la revizuirea şi reducerea drepturilor lor şi, în sfârşit, se realiza
deplina asimilare a provinciei nou-anexate la guberniile interne ruse16. În acest context,
primul guvernator al Basarabiei este numit Scarlat Sturdza17, cu toate că era descendent
din boieri moldoveni, dar de mai mult timp stabilit în Rusia, unde avea rangul de
general de brigadă. Fiind de 80 de ani şi bolnav, era în funcţie de formă, supravegherea
Basarabiei rămânând de fapt în mâna amiralului P.V. Ciceagov18. În primele
instrucţiuni date guvernatorului Basarabiei se recomanda: „Tot ce ar putea uimi
vederea şi închipuirea supuşilor acestei provincii, trebuie să fie pus în mişcare, pentru a
sădi printre ei iubirea de patrie şi guvern”19. Iar pentru ca noua stăpânire să semene cât

154
mai mult cu cea veche, se dădu guvernatorului civil „şi un sfat obştesc, ce era compus
numai din boieri pământeni, având în toate înfăţişarea divanului din Iaşi”20. Tot din
rândul boierilor locali a fost instituit şi guvernul regional, iar în ţinuturi au fost păstraţi
ispravnicii. Dar, regimul acesta pământean a suferit în curând modificări radicale.
Începutul s-a făcut prin revocarea lui Scarlat Sturdza după un an de guvernare, iar
treptat se observă o concentrare tot mai mult a puterii în mâinile boierilor de orientare
filorusă sau chiar de origine rusă. Astfel, boierii moldoveni pierd puterea politică ce-au
deţinut-o până acum. Dacă pe timpul lui Alexandru I boierii moldoveni mai deţineau
o parte a puterii, prin acel sfat stabilit sau prin faptul că erau în fruntea ţinuturilor,
atunci pe timpul lui Nicolae I, Alexandru II, boierii au fost excluşi din viaţa politică,
marginalizaţi, constrânşi să se supună pentru a-şi păstra posturile.
2. Populaţia suferă pierderi extraordinar de mari de pe urma războaielor ruso-turce
din sec. al XIX-lea, trecerii prin regiune, dar şi staţionării permanente a armatei ruse de
ocupaţie, elita nobiliară fiind distrusă, asimilată sau marginalizată.
Pentru a ne imagina cât i-a costat pe locuitorii Basarabiei aşa-numitul „sprijin şi
ajutor real” acordat armatei ruse în perioada Războiului Crimeei din anii 1853-1856,
şi cum s-a răsfrânt el asupra situaţiei locuitorilor, să facem o analiză succintă a
prestaţiilor extraordinare impuse băştinaşilor de administraţia şi de comandamentul
armatei ruse.
Conform izvoarelor de arhivă, locuitorii Basarabiei au fost impuşi la următoarele
prestaţii: alocarea mijloacelor de transport pentru transportarea greutăţilor, proviziilor,
fânului, sării şi bolnavilor; repararea drumurilor, podurilor şi acoperişurilor;
construirea şi repararea întăriturilor în cetăţile Hotin, Bender, Ismail, Hotin şi Chilia;
construirea grajdurilor vremelnice pentru cai; repararea cordoanelor vremelnice
construite în partea stângă a Dunării; acordarea ajutorului pentru construirea
podurilor plutitoare pe Nistru şi pe Dunăre; păşunatul cailor şi boilor de tracţiune ai
statului donaţi armatei; pregătirea fânului pentru cerinţele armatei; pregătirea
pesmeţilor şi multe alte prestaţii.
Suma totală a prestaţiilor extraordinare îndeplinite de locuitorii Basarabiei în anii
de război a constituit: 1287853 lucrători, 711340 care, 25656 cai şi 144 bărci21. Una
dintre cele mai grele poveri ale prestaţiilor a constituit-o folosirea forţei de muncă
pentru repararea drumurilor, podurilor şi cetăţilor, care după durata timpului de
muncă varia de la 1:4 până la 1:15 zile. Să facem unele constatări: pentru durata de
muncă 1:4 zile ai fost puşi la dispoziţie 106600 lucrători, 1:5 zile – 133719, 1:8 zile –
274331 şi 1:15 zile – 186075 lucrători, sau în medie locuitorii Basarabiei au pus la
dispoziţie 2932385 zile-muncă22. Dar, dacă ţinem cont de faptul că războiul a fost de
lungă durată şi destul de greu, de faptul că Rusia a suferit în el înfrângere, putem
constata că locuitorii Basarabiei au îndeplinit nu numărul mediu al prestaţiilor, dar cel
maxim – mai mult de 5 mln. zile-muncă. Şi aceasta se referă doar la o singură formă
de prestaţie, ce constituia ceva mai mult de jumătate (52,3%) din numărul total al
lucrătorilor. Dar dacă luăm în consideraţie şi ceilalţi 614127 lucrători, putem constata
că locuitorii Basarabiei au pierdut în total în timpul războiului, având în vedere doar
acest fel de prestaţii, de la 5 până la 10-11 mln. zile-muncă.
În afară de acest fel de prestaţii, în cadrul întregii perioade de război pentru

155
magazinul mobil de provizii al armatei ruse locuitorii Basarabiei au pus la dispoziţie
până la 6000 care cu căruţaşi, boi şi celelalte necesare23.
Izvoarele ne permit să stabilim şi modalitatea îndeplinirii acestor prestaţii de către
diferite categorii sociale – ţărani şi orăşeni din Basarabia. Numai pentru alocarea
mijloacelor de transport pentru transportarea muniţiilor, rezervelor de provizii,
repararea cetăţilor şi construirea întăriturilor, grajdurilor şi bordeielor pentru armata
rusă, după calculele superficiale ale Ministerului Proprietăţilor Statului şi Ministerului
de Interne, de la începutul războiului şi până la 1 iunie 1857 ţăranii de stat au
îndeplinit lucrări în valoare de 693082 rub., coloniştii transdanubieni – de 211392
rub., coloniştii germani – de 76765 rub., locuitorii oraşelor şi judeţelor – de 557903
rub., locuitorii Administraţiei Speciale a oraşului Ismail – de 14876 rub., ceea ce
constituie 1554019 ruble argint24. Urmează să constatăm că dezastrul cauzat stărilor de
jos ale populaţiei s-a răsfrânt direct şi asupra boierimii basarabene. Populaţia nu mai
era în stare să îndeplinească prestaţiile boiereşti şi impozitele de stat, creşte
nemulţumirea şi revolta în rândurile populaţiei, care era îndreptată nu doar împotriva
regimului de dominaţie, dar şi împotriva proprietarilor funciari.
3. Intervin treptat schimbări în sistemul de proprietate. Boierimea moldovenească a
fost nevoită să se strâmtoreze, să cedeze o parte din proprietăţi, să-şi ştirbească
drepturile, să piardă din privilegiile de altădată, să-şi limiteze gusturile, să se supună şi
să recunoască noul regim de dominaţie, deşi nu dorea să o facă. Astfel, viceconsulul
prusac din Iaşi raporta la 10 octombrie 1815 că „Basarabiei nu-i place deloc jugul
moscovit. Nobilimea se simte dispreţuită, maltratată şi, treptat, lipsită de privilegiile ei.
Ea este îndepărtată din toate funcţiile ţării care se încredinţează ruşilor”25. Potrivit
Regulamentului organizării administrative a regiunii Basarabia din 1818,
„…dvorenilor (boierilor – n.a.) li se acordă în egală măsură drepturile şi privilegiile ce
le sunt acordate nobilimii ruse, cu păstrarea concomitentă a privilegiilor vechi
moldoveneşti. Drepturile personale ale dvorenimii din regiunea Basarabia, în aceleaşi
rând proprietatea mobiliară şi cea imobiliară, cât şi ţiganii se confirmă a fi proprietatea
lor pe veci, în baza hrisoavelor şi documentelor, precum şi a legilor ce confirmă această
proprietate”26. Dar, dreptul la proprietate urma să fie confirmat.
Confirmând drepturile şi privilegiile de odinioară ale boierilor, administraţia
imperială s-a străduit totodată să-i atragă de partea sa, împărţindu-le pământuri şi
acordându-le diferite privilegii. Însă, pentru a fi mai sigură în teritoriul nou-anexat,
administraţia imperială rusă a contat şi pe dvorenimea rusă care a primit pământuri în
Basarabia. Doar, conform deciziilor din 18 iunie, 16 octombrie, 12 şi 21 decembrie
1823, 1, 7, 8, 9 februarie 1824, 36 mari demnitari de stat ruşi şi unii boieri moldoveni
au primit din contul pământurilor libere de stat 172122 desetine de pământ, dintre
care – 98196 desetine 1618 stânjeni în ţinutul Akkerman şi 73926 desetine 490
stângeni în ţinutul Bender27. Numai 22 de ofiţeri din armata rusă au primit în aceste
două ţinuturi 46926 desetine 490 stânjeni de pământ, dintre care generalii
Kornilovici, Râleev, Sobaneev, Hapov, Sibirski – 27500 desetine28. Mulţi militari care
au primit pământ în ţinuturile Bender şi Akkerman erau ofiţeri în Armata a 2-a
cantonată în Basarabia.
Totuşi, cele mai imense suprafeţe de pământ le-au primit marii demnitari de stat

156
ruşi şi familia imperială. Spre exemplu, ministrul de Finanţe, reacţionarul E.F.
Kankrin, a primit în Basarabia 30000 desetine de pământ29, contele Benkendorf –
28000, contele Nesselrode – 1000030, generalul Saburov – 10000 desetine şi mulţi
alţii, depăşind mia31.
Conform deciziei imperiale din 18 iunie 1823, impunătoare proprietăţi funciare au
primit unii funcţionari ruşi şi boieri basarabeni: funcţionarul de clasa a VI-a
Mazarovici – 3000 desetine, guvernatorul civil al Basarabiei Catacazi – 6000,
funcţionarul de clasa a V-a Kurik – 5000, colonelul Kornilovici (după ce va termina
hotărnicia teritoriilor de sud ale Basarabiei) – 6000, Varlaam – 6000, Caliarhi – 6000,
contesa Edling (Roxanda Sturdza, fiica lui Scarlat Sturdza32) – 10000, văduva
vistiernicului Văcărescu şi Ralu Caliarhi – câte un lot care urma să le aducă un venit de
1500 de ruble argint anual, iar Mavrogheni – un lot care îi va aduce un venit anual de
1000 ruble argint33.
Dintre boierii moldoveni de un mare sprijin din partea administraţiei ţariste s-a
bucurat familia Moruzi. După cum se menţionează în hotărârea privind
împroprietărirea cu pământ a familiei nominalizate, această grijă a guvernului se datora
nu numai stimei din partea guvernului faţă de dragomanul Porţii Otomane, cneazul
Dimitrie Moruzi, dar şi „…devotamentului acestuia faţă de Rusia, moştenit de urmaşii
şi rudele sale”34. În baza dispoziţiei imperiale din 12 decembrie 1823, şapte membri ai
familiei Moruzi (principesa Eufrosinia Moruzi, născută Suţu, cneazul Dimitrie
Moruzi, principesa Ralu Moruzi, născută Mavrocordat, colonelul Dobrânţ, principesa
Maria Suţu, dna Plaghino, născută Suţu, şi principesa Roxanda Moruzi) au primit
32000 desetine de pământ – 17000 desetine în ţinutul Bender şi 15000 desetine în
ţinutul Akkerman35.
Conform datelor lui A.Kornilovici, numai în anii ’20 ai sec. al XIX-lea în ţinuturile
de sud ale Basarabiei au fost dăruite acestei stări sociale 173012 desetine de pământ,
iar 117201 desetine au fost ocupate în mod arbitrar de către moşieri36. Dar, afirmaţia
lui A. Kornilovici privind ocuparea arbitrară a teritoriilor de către boierii moldoveni nu
corespunde realităţii. Cercetătorul Dinu Poştarencu dovedeşte că „…trimisul
împăratului, colonelul Kornilovici, a inclus în componenţa Basarabiei propriu-zise
(Bugeacului), adică a teritoriului stăpânit de turci şi tătari până la declanşarea
războiului ruso-turc din 1806-1812, şi fâşia „celor 2 ceasuri”, care… se afla sub
jurisdicţia Moldovei şi unde boierii, în conformitate cu hrisoavele domneşti, posedau
latifundii întinse”37. Ca rezultat, boierii au fost nevoiţi să se judece, timp de mai mulţi
ani, cu autorităţile ţariste pentru a-şi reconfirma dreptul la proprietăţile funciare
deţinute.
4. Încadrarea boierilor locali în categoria nobilimii (dvorenimii) ruse s-a petrecut
destul de anevoios. Aceştia au fost nevoiţi să-şi confirme nu numai nobleţea, rudenia,
titlurile boiereşti, dar şi dreptul la proprietăţile funciare pe care le deţineau până la
anexare.
După anexarea, în 1812, a Basarabiei la Imperiul Rus, mulţi dintre boierii
moldoveni care dispuneau de latifundii funciare în partea de răsărit a Moldovei, între
Prut şi Nistru, au fost nevoiţi să rămână pe aceste teritorii şi să primească cetăţenia
rusă. Cei care dispuneau de proprietăţi funciare şi în partea dreaptă a Prutului urmau

157
să le vândă sau să le schimbe cu proprietăţi similare din Basarabia38. O altă parte din
boieri au plecat peste Prut, menţinându-şi pe o perioadă de 18 luni în Basarabia doar
moşiile, timp în care urmau să le vândă sau să le schimbe cu moşii similare în Moldova
din partea dreaptă a Prutului39.
Ţarismul a căutat, prin diferite mijloace şi căi, să atragă de partea sa boierimea
basarabeană. Însă, încadrarea în rândurile nobilimii ruse a necesitat nu numai timp,
dar şi eforturi mari din partea familiilor boiereşti din Basarabia40, care urmau să
confirme nu numai viţa boierească, rudenia, titlurile boiereşti, dar şi dreptul la
proprietatea de pământ pe care îl deţineau până la anexare. Ca urmare, pe parcursul a
multor ani boierii basarabeni au fost nevoiţi să prezinte administraţiei ruse (îndeosebi
comisiei, instituite special în acest scop, menite a face un recensământ al boierilor
moldoveni, stabilind, concomitent, gradul de nobleţe al acestora) documente
confirmate de domnitorii Moldovei sau de alte organe civile, judiciare şi bisericeşti ce
ar atesta apartenenţa lor la tagma boierească. Aceste documente formează colecţia
dosarelor familiilor nobiliare din Basarabia, familii cunoscute sau mai puţin cunoscute,
care pe parcursul sec. al XIX-lea au fost nevoite să-şi confirme sau să-şi redobândească
titlurile nobiliare41.
În primii ani de dominaţie, ţarismul nu a efectuat mari schimbări în structura
nobilimii basarabene. Pe parcurs, guvernul ţarist legalizează în drepturi boierii
basarabeni cu nobilii ruşi, lichidând, în aşa mod, vechile ranguri boiereşti din
Basarabia. În acest scop, în 1816 este înfiinţată o comisie pentru cercetarea arborelui
genealogic al familiilor boiereşti din Basarabia. Boierilor basarabeni li s-a cerut să
prezinte la Chişinău documente care ar confirma titlul lor nobiliar42. Rezultatul
activităţii acestei comisii este întocmirea, la 1818, a Cărţii genealogice a neamurilor
nobiliare din Basarabia. Însă, datele Cărţii genealogice a neamurilor nobiliare din
Basarabia întocmite la 1818 erau incomplete. Din acest motiv, dar, probabil, mai mult
din cauza incorectitudinii depistate în urma verificării gradului de nobleţe al familiilor
nobiliare basarabene, când acestea au fost egalate în drepturi cu cele din guberniile
ruse, în 1821 se înfiinţează o nouă comisie, care urma să se conducă de un regulament
aprobat special la 17 februarie 1821. Ca rezultat al activităţii acestei comisii, au fost
alcătuite cărţi genealogice pentru fiecare ţinut, structurate în şase compartimente.
Modalitatea de examinare şi de confirmare a titlului de nobleţe a fost adusă la
cunoştinţă tuturor boierilor basarabeni. Comisia, ce lucrase doar 11 luni, a recunoscut
titlul de nobleţe doar pentru 189 de familii, număr care, în 1824, la redactarea Cărţii
genealogice de către Adunarea deputaţilor nobilimii, a fost redus până la 102
persoane43. Ca rezultat, titlul de nobleţe al mai multor familii boiereşti nu a fost
recunoscut.
5. Pentru a-şi păstra drepturile şi privilegiile, boierii au fost nevoiţi să înveţe limba
rusă, să se înrudească cu veneticii, să-şi facă studiile în instituţiile de învăţământ din
Rusia, să accepte funcţii în instituţiile ţinutale şi regionale şi, prin aceasta, să participe
la promovarea politicii naţional-coloniale a Imperiului în teritoriul nou-anexat, ceea ce
din punct de vedere mental-afectiv a influenţat negativ spiritul naţional. Astfel, dacă la
început exista un număr mai mare de boieri care îşi menţin mentalitatea românească şi
tind să păstreze limba, tradiţiile şi obiceiurile străbune, treptat acesta se micşorează,

158
fiind pur şi simplu strâmtorat de elementele ruseşti, în mare parte venite, cu calitatea
(titlul) de nobil dobîndită prin serviciul Rusiei sau căpătând această calitate prin
serviciul exercitat în Basarabia, în timpul rusesc. Spre susţinerea acestei teze prezentăm
datele despre familiile boiereşti la 1912, constatând că numărul total al familiilor
nobililor a crescut de la 145 până la 468. Componenţa naţională se schimbă radical. Pe
când în 1818 aproape întreaga nobilime, cel puţin 95%, era de provenienţă
moldovenească, în 1912 cel mai mare număr aparţinea nobililor, care şi-au căpătat
calitatea de nobili prin îndeplinirea funcţionarilor de stat în Basarabia – 198 persoane
(42%). Al doilea loc revine nobilimii de provenienţă din Moldova – 137 persoane
(30%). Pe al treilea loc se află nobilii ruşi veniţi din Rusia – 129 persoane (27%). Un
număr de 4 persoane aparţine veneticilor din alte ţări: Polonia, Muntenia şi Olanda44.
6. Boierii au pierdut controlul economic de altădată din regiune, pentru că
administraţia imperială rusă folosea toate veniturile în serviciul şi pentru nevoile
proprii. Dacă până la cotropire ţăranii moldoveni livrau în mod obligatoriu produsele
agricole, la preţuri reduse, tătarilor şi turcilor, apoi după 1792 şi 1812 acelaşi lucru îl
făceau pentru Rusia. Dacă până la 1792 produsele agricole se exportau în Turcia,
Austria, Germania, apoi după 1812 cerealele, vinul, fructele şi alte produse luau calea
Rusiei, care parţial le exporta, la alegerea sa, unde dorea, trăgând foloase mari45.
7. Dezvoltarea relaţiilor capitaliste, încadrarea gospodăriilor moşiereşti în relaţiile
de piaţă îi fac pe dvoreni să se confrunte de o concurenţă destul de dură din partea
burgheziei comerciale, care era alcătuită, în fond, din alogeni – evrei, greci şi armeni,
statorniciţi în Basarabia datorită politicii naţional-coloniale promovate de
administraţia imperială rusă. Deţinând monopolul comerţului, jefuind ţărănimea şi
aducând-o la sărăcie, iar moşierilor cultivându-le dispreţul faţă de comerţ, negustorii
străini, îndeosebi evreii, distanţau aceste două stări sociale, în loc să le apropie, şi, prin
aceasta, anihilau formarea unei stări mijlocii a burgheziei comerciale naţionale.
Respectiv, şi moşierii basarabeni au luat o poziţie duşmănoasă faţă de aceştia,
învinuindu-i de sărăcirea ţărănimii. Moşierul Al. Solomon din plasa Brânzeni, judeţul
Iaşi, scria în 1864 că „…mijlocitori între producători şi consumatori sunt în
exclusivitate evreii, al căror ajutor este dăunător şi pentru stările nobile, iar pentru
stările inferioare este cu totul fatal şi periculos, din considerentul că această clasă de
mijlocitori foloseşte orice procedee pentru a-şi asigura câştig propriu şi găseşte mijloace
ca în decurs de un an să-şi tripleze capitalul pe seama locuitorilor. Din această cauză
ultimii permanent se află în datorii faţă de evrei, care se declară ocrotitori ai ţăranilor.
Este de ajuns ca bietul ţăran să împrumute bani doar o singură dată de la evreu, ca
acest „binefăcător” să-i ia în formă de procente ultimul grăunte de pâine …şi deseori se
întâmplă că ţăranul, dându-i „binefăcătorului” său toată recolta, munca a şase sau opt
persoane, cu mare greu este în stare să achite procentele, iar împrumutul rămâne ca
datorie pentru anii viitori, în baza aceloraşi condiţii”46. Aceeaşi constatare o fac şi
moşierii D.Koţovski din satul Bârnova (jud. Soroca), Brazovski din Rediu Mare şi
posesorii ocinilor din Unţeşti şi Rădeni (judeţul Iaşi) L.Vartuli şi Spiridon Gore47.
8. În această perioadă intervin anumite schimbări în modul de viaţă şi în
mentalitatea dvorenimii basarabene. A.Nakko scria în această privinţă la 1879: „Viaţa
laică s-a născut, la început, la Chişinău, de unde s-a răspândit ulterior şi în provincie.

159
În anii ’40 ai sec. al XIX-lea noţiunea de convieţuire, viaţă de societate, viaţă
confortabilă, adresare laică, purtare demnă, s-a răspândit într-atât, încât categoriile
înstărite din mediul urban şi cel rural, care până acum locuiau în case mici şi
incomode, cu două-trei sau rareori cu patru odăi, au început acum să-şi construiască
case mari din piatră, cu holuri mari şi săli spaţioase. Imitând prin comportamentul lor
societatea europeană, ei organizau baluri şi adunări, la care se întrunea întreaga
societate laică orăşenească şi toţi moşierii din vecinătate. Frecventând adunările laice
din mediul urban şi cel rural, nu se mai putea de a rămâne în mediul de altădată. De
aceea, chiar şi acei care cel mai puţin erau predispuşi să facă anumite schimbări în
modul de viaţă, vrând-nevrând au fost nevoiţi să se alinieze oamenilor înaintaţi.
Despre maniere frumoase şi modul de a se prezenta respectabil „în sălile cu parchet”
nici nu se putea vorbi la acea perioadă. Dimpotrivă, se observă tendinţa de imitaţie
nereuşită a manierelor, totul era puţin caraghios. Altfel nici nu putea fi în acel timp.
Cert este faptul că societatea basarabeană tindea spre o viaţă nouă, perfectându-şi
permanent situaţia materială şi moravurile, pe care le-a moştenit din secolul trecut”48.
Trebuie de constatat că tendinţa de a imita manierele era nu vest-europeană, dar mai
mult una estică, influenţată de comportamentele administraţiei ruse din provincie.
Toţi aceşti factori au adus la aceea că după 1812 boierimea din Basarabia s-a
împărţit în două tabere: rusofilă, puţin numeroasă, dar puternică prin sprijinul
administraţiei ruseşti, şi cea conservatoare naţională moldovenească, care s-a opus: nu
învaţă limba rusă şi se ţinea de obiceiurile pământului şi de legile vechi ale ţării.
Anume aceştia din urmă sunt acei care au păstrat aprinsă în rândul moldovenilor făclia
nemulţumirii, căci cu cât apăsarea era mai grea, cu atât mai mult clocotea în inima lor
sângele de străbun, făcând un zid de rezistenţă contra regimului de dominaţie ţaristă.

Note:
1
N. Bagdasar, Filosofia contemporană a istoriei. – Bucureşti, 1930, p. 222.
2
Fl. Stănculescu, Mentalitate şi istorie. – Bacău, 1998, p. 16.
3
I. Ţighiliv, Mentalităţile şi introspecţia istorică. – În: Studii şi materiale de istorie medie,
vol. XI. – Bucureşti, 1992, p. 140.
4
Despre noţiunea de mentalitate mai amănunţit a se vedea: Vocabularul societăţii plurale. –
Timişoara, 1998.
5
Al. Duţu, Literatura comparată şi istoria mentalităţilor. – Bucureşti, 1982, p. 103.
6
Dicţionar de filozofie. – Bucureşti, 1999, p. 209.
7
I. Ţighiliv, Mentalităţile şi introspecţia istorică. – În: Studii şi materiale de istorie medie,
vol. XI. – Bucureşti, 1992, p. 140.
8
Max Weber, Etica protestantismului şi spiritul capitalismului. – Bucureşti, 1989, p. 17.
9
Vocabularul societăţii plurale. – Timişoara, 1998, comp. Mentalitate.
10
M. Suciu, Nicolae Iorga şi istoria mentalităţilor. – În: Studii şi materiale de istoriei medie,
vol. XI. – Bucureşti 1992, p. 14.
11
Nicolae Iorga, Permanenţele istoriei. – În: Generalităţi cu privire la studiile istorice. –
Bucureşti, 1944, p. 16.
12
D. Otovescu, Sociologie generală. – Craiova, 2004, p. 255.
13
Vasile Cristian, Istoriografia generală. – Bucureşti, 1979, p. 153.

160
 14
D. Otovescu, Sociologie generală. – Craiova, 2004, p. 256.
15
AIMSR, F. AM, inv. 184 „a”, d. 1, p. I, cert. 103, f. 139.
16
Alexandru Boldur, Dreptul local al Basarabiei. – În: Viaţa Basarabiei. Revistă lunară
editată de Asociaţia culturală „Cuvânt Moldovenesc”, nr. 10. – Chişinău 1932, p. 2.
17
Scarlat Sturdza – fiul marelui vornic Dimitrie Sturdza (?-1794) şi al Ruxandei, fiica lui
Grihore al II-lea Ghica (octombrie 1739 - septembrie 1741; mai 1747 - aprilie 1748). Om de
cultură (a studiat la Leipzig), foarte bogat, Scarlat Sturdza a fost căsătorit cu Sultana, fiica
domnitorului Constantin Moruzi (septembrie 1777 - mai 1782). După Pacea de la Iaşi
(29 decembrie 1791) părăseşte Moldova, refugiindu-se împreună cu familia sa în Rusia, unde
s-a aşezat mai întâi la Sankt Petersburg, apoi în Bielorusia, pe moşiile sale de la Moghiliov. În
primăvara anului 1812, Alexandru I îl trimite la Bucureşti pentru a sluji în calitate de
consultant în cadrul delegaţiei ruse însărcinate cu tratativele de încheiere a păcii. La 23 iulie
1812 P.V. Ciceagov îl numeşte pe Scarlat Sturdza în postul de guvernator civil al Basarabiei. La
7 august împuternicirile lui sunt confirmate de Alexandru I. (Despre numirea în funcţie şi
activitatea lui Scarlat Sturdza în calitate de guvernator civil al Basarabiei a se vedea mai amănunţit
Dinu Poştarencu, Anexarea Basarabiei la Imperiul Rus. – Chişinău, 2006, p. 63-120).
18
Şt. Ciobanu, Basarabia. – Chişinău, 1926, p. 72.
19
Alexandru Boldur, Dreptul local al Basarabiei. – În: Viaţa Basarabiei. Revistă lunară
editată de Asociaţia culturală „Cuvânt Moldovenesc”, nr. 10. – Chişinău, 1932, p. 2.
20
Ion Nistor, Istoria Basarabiei. – Chişinău, 1991, p. 181.
21
ANRM, F. 2, inv. 1, d. 6572, f. 67-71.
22
Ibidem.
23
Ibidem, f. 71.
24
Ibidem, f. 66.
25
Ştefan Ciobanu, Basarabia. – Chişinău, 1926, p. 173.
26
Ibidem, p. 17.
27
AISR, F. 379, inv. 2, d. 11, f. 160-160 verso.
28
Ibidem.
29
Valentin Tomuleţ, Unele probleme de controversă privind dezvoltarea social-economică a
Basarabiei (anii 1812-1868) în istoriografia sovietică moldovenească. – În: Probleme actuale ale
istoriei naţionale şi universale. – Chişinău, 1992, p. 174.
30
Despre condiţiile împroprietăririi cu pământ în sudul Basarabiei a contelui Nesselrode a
consulta mai amănunţit: AISR, F. 379, inv. 2, d. 11, f. 44 verso-47 verso.
31
Nicolae Ciachir, Basarabia sub stăpânire ţaristă (1812-1917). – Bucureşti, 1992, p. 22.
32
ANRM, F. 6, inv. 2, d. 193, f. 4.
33
AISR, F. 379, inv. 2, d. 11, f. 68-68 verso.
34
Ibidem, f. 112.
35
Ibidem, f. 112-112 verso, 160 verso.
36
А.Корнилович, Статистическое описание Бессарабии, собственно так
называемой, или Буджака, с приложением генерального плана сего края,
составленного при гражданской съемке Бессарабии комиссией, производившей
размежевание земель на участки с 1822 по 1828 г. – Аккерман, 1899, c. 18.
37
Dinu Poştarencu, Procesul intentat fără temei de către autorităţile ruse împotriva
proprietarilor de moşii din fosta fâşie a „celor 2 ceasuri”. – În: In memoriam professoris Mihail
Muntean. Studii de istorie modernă. – Chişinău, 2003, p.39.
38
ANRM, F. 88, inv. 2, d. 355, f. 70.
39
Documente turceşti privind istoria României, vol. III, 1791-1812. Întocmit de Mustafa A.
Mehmet. – Bucureşti, 1986, p. 264.
161
 40
De titlul de nobleţe putea beneficia doar populaţia autohtonă care în timpul anexării se
afla pe teritoriul Basarabiei sau care s-a transferat cu traiul pe aceste teritorii nu mai târziu de 18
luni de la data încheierii tratatului (ANRM, F. 88, inv. 2, d. 355, f. 126).
41
Din numărul familiilor nobiliare, care au fost nevoite să lupte pentru confirmarea
titlurilor nobiliare, pot fi amintite familiile: Ciolac, Ţambali, Cazimir, Bodescu, Stamo, Meleli,
Dimitriu, Leonard, Dicescu, Stamati, Dabija, Frunzeti, Botezatu, Chiruş, Andrieş, Nemişescu,
Stroescu, Gafencu, Rosetti, Russo, Negruţi, Timuş, Vărzari, Nour, Casso, Roşca, Hâncu,
Donici, Albot, Stanişevschi, Ţurov, Panait, Vasilescu, Bulat, Angheli, Leontiev şi multe altele.
(ANRM, F. 88, inv. 2, d. 304, 308, 311, 317, 318, 323, 330, 343, 352, 355, 358, 368, 386,
387, 395, 399, 421, 425, 427 etc.)
42
Ал. Крупенский, Краткий очерк бессарабского дворянского собрания. – СПб.,
1912, c. 10.
43
Valentina Samoilenco, Boierimea din Basarabia în secolul al XIX-lea. Statutul ei juridic şi
social. – În: În memoriam professoris. Mihail Muntean. Studii de istorie modernă. – Chişinău,
2003, p. 202.
44
Alexandru Boldur, Istoria Basarabiei. – Bucureşti, 1992, p. 456.
45
Anton Moraru, Istoria Românilor. Basarabia şi Transnistria, 1812-1993. – Chişinău,
1995, p. 22.
46
А. Соломон, Бринзенская волость Ясского уезда в 1864 году. – În: ЗБОСК, т. II. –
Кишинев, 1864, c. 223.
47
Ibidem.
48
А.Накко, Бессарабская область в историческом, экономическом и
статистическом отношении (рукопись). – Кишинев, 1879, c. 227-227 об. (Manuscrisul
lucrării se păstrează în fondul de manuscrise al bibliotecii Universităţii de Stat din Odesa).

Raport intitulat „Evoluţia mentalităţii boierimii din Basarabia sub regim de

dominaţie ţaristă” prezentat la Sesiunea Ştiinţifică a Muzeului Naţional de
Arheologie şi Istorie a Moldovei (ediţia a XIX-a), 15-16 octombrie 2009,
publicat ulterior în revista „Tyragetia. Istorie. Muzeologie. Anuarul Muzeului
Naţional de Arheologie şi Istorie a Moldovei”. Serie nouă. Vol. IV (XIX), nr. 2. –
Chişinău, 2010, p. 143-152, în colaborare cu Cristina Gherasim. În volumul de
faţă textul este publicat fără completări sau modificări de conţinut. Au fost
înfăptuite doar unele rectificări ortografice, precum şi uniformizat aparatul
ştiinţific.

162
 II
Politica comercial-vamală a ţarismului în Basarabia
și influenţa ei asupra dezvoltării comerţului şi
constituirii burgheziei comerciale
NOI OPINII PRIVIND DEZVOLTAREA COMERŢULUI BASARABIEI
ÎN PRIMA JUMĂTATE A SEC. AL XIX-LEA
New opinions on the development of trade of Bessarabia
in first half of 19th century

Abstract
Based largely on archival sources, the author discusses some issues related to socio-economic
development of Bessarabia in the first 50 years after its annexation to the Russian Empire, in
general, and its trade, in particular.
The author notes that the official historiography of the Moldavian SSR knowingly passed over
many socio-economic problems of Bessarabia in the modern era, the resolution of which would have
allowed more objective study of the economic life of the newly annexed province.
To be more convincing author presents fairly argued the falsifications made over the years by
well-known historian I.G. Budak, just to justify the act of annexation of Bessarabia to the Russian
Empire, characterizing it as objective and progressive, “prepared by centuries-old Moldovan-Russian
relations”, which would have a friendly nature and would have allowed the province to develop
politically, socially, economically and culturally.
The author ascertains that only a partial highlighting of those few issues that had been falsified by
some researchers, allows us to state, that the problem regarding the development of trade of Bessarabia in
the first half of the 19th century, has a number of questions poorly and tendentiously researched and
requires an objective, comprehensive and thorough study based on new documental investigations.

Istoriografia sovietică, în special cea din RSSM, dispune de o bibliografie

comparativ bogată, dedicată diferitelor aspecte ale dezvoltării social-economice a
Basarabiei. Fără a diminua aportul istoriografiei oficiale la studierea dezvoltării social-
economice a Basarabiei, este lesne să constatăm că o bună parte din aceste lucrări au
fost scrise în spiritul timpului, deseori purtând un caracter unilateral şi tendenţios,
alteori falsificând datele şi adevărul istoric, doar pentru a îndreptăţi actul anexării de la
1812 a Basarabiei la Rusia şi a-1 demonstra drept progresist pentru dezvoltarea social-
economică a regiunii.
Folosind pe larg izvoarele de arhivă, să încercăm a pune în discuţie unele subiecte
privind dezvoltarea social-economică a Basarabiei în primii 50 de ani după anexare la
Rusia, în general, şi a comerţului, în particular.
Căutând să îndreptăţească actul de anexare a Basarabiei la Imperiul Rus,
caracterizându-1 drept obiectiv şi progresist, „pregătit de legăturile multiseculare
moldo-ruse”, care ar fi avut un caracter amical şi s-ar fi dezvoltat sub aspect politic,
social-economic şi cultural1, istoriografia oficială a studiat unilateral și tendențios
diversele întrebări privind viaţa social-economică a Basarabiei, trecând conştient cu
vederea multiplele probleme, a căror rezolvare ar fi permis studierea mai obiectivă a
vieţii economice a provinciei nou-anexate. Evidenţiem doar câteva:
1. Rămân nestudiate aspectele politico-juridice ale anexării Basarabiei la Rusia, care
pentru provincia nou-anexată sunt întrebări-cheie în înţelegerea obiectivă a celorlalte
probleme.
2. O altă problemă nestudiată este cea privind dependenţa provinciei de Imperiul
Rus şi saltul calitativ în dezvoltarea ei, ţinând cont de faptul că după 1812 Basarabia a

164
fost ruptă din cadrul unui anumit sistem social-economic şi încorporată forţat în
cadrul altui sistem (reacţionar, feudal-iobăgist) – proces ce se desfăşoară în majoritatea
cazurilor dureros. Dacă până acum s-a vorbit numai despre latura „pozitivă” a anexării,
necesită a fi găsit răspuns şi la întrebarea: în ce măsură sistemul feudal-iobăgist rus a
influenţat asupra dezvoltării social-economice a Basarabiei?
3. Prezintă interes şi raportul dintre factorului intern – local, pur natural
(procesele obiective din Ţările Române din a doua jumătate a sec. al XVIII-lea –
începutul sec. al XIX-lea) şi cel extern, legat de migraţie, de colonizarea forţată etc.
Influenţa acestui raport asupra ritmurilor dezvoltării social-economice a Basarabiei în
componenţa Imperiului Rus.
4. Dacă recunoaştem preponderenţa factorului extern, ar fi rostul să stabilim în ce
măsură deciziile luate de ţarism cu privire la viaţa social-economică a Basarabiei în
prima ajumătate a sec. al XIX-lea corespundeau intereselor băştinaşilor, în primul rând
ale moldovenilor, şi dacă succesele obţinute pot fi îndreptăţite nu doar în plan
economic, dar şi în plan politic, social şi cultural (mintal-afectiv).
Din multiplele probleme nerezolvate, în acest articol ne-am oprit doar la câteva, a
căror soluţionare ar permite să înţelegem mai profund dezvoltarea social-economică a
Basarabiei după anexarea ei la Imperiul Rus.
Pentru a demonstra caracterul progresist al anexării Basarabiei la Rusia, istoriografia
oficială, folosind metode binecunoscute – tratarea unilaterală şi tendenţioasă a
evenimentelor – caută să demonstreze că adevăratele succese în viaţa economică a
provinciei au intervenit numai după 1812, atribuindu-le Rusiei.
Spre exemplu, cunoscutul istoric I.G. Budak, autorul mai multor studii dedicate
dezvoltăriii social-economice a Basarabiei în epoca modernă, analizând creşterea
esenţială a veniturilor de stat în Basarabia de la 958175 lei în 1813 la 4014195 lei în
1819 şi la 13789720 lei în 1820, o datora succeselor considerabile din viaţa economică
a regiunii în primii ani după anexare2. Asupra celor relatate de I.G. Budak vom medita
analizând doar unul dintre izvoarele de bază ale formării veniturilor de stat – cel al
taxelor vamale. Autorul susţine, că creşterea taxelor vamale de 6 ori, de la 115501 lei
în 1813 până la 702244 lei în 1820, demonstrează o creştere furtunoasă a comerţului
şi a capitalului comercial3, trecând cu vederea faptul că creşterea considerabilă a taxelor
vamale în Basarabia a coincis cu adoptarea la Petersburg, în 1816 şi 1819, a noilor
tarife vamale şi cu stabilirea noilor taxe vamale4, precum şi faptul că din februarie 1816
în comerţul provinciei cu Imperiul Otoman nu mai era aplicat sistemul vechi de
încasare a taxelor vamale – „vama”, ce constituia 3% ad valorem, trecându-se la
încasarea taxelor vamale conform noului tarif vamal5. De aici şi creşterea taxelor
vamale de la 266950 lei în 1815 la 751774 lei în 1816. Prin urmare, creşterea
veniturilor Basarabiei, obţinute de la taxele vamale în urma noilor tarife vamale din
1816 şi 1819, schimbarea modalităţilor de încasare a taxelor vamale în comerţul cu
Principatul Moldova şi creşterea furtunoasă a comerţului, după cum caută să ne
convingă I.G. Budak, sunt lucruri complet diferite.
Unul dintre argumentele de bază ale istoriografiei oficiale, aduse drept dovadă a
dezvoltării rapide a comerţului în Basarabia după 1812, îl constituie „înlesnirile”
acordate de ţarism comerţului. Dar, să vedem în ce măsură aceste „înlesniri” s-au

165
răsfrânt asupra populaţiei de bază a Basarabiei, a moldovenilor, şi cum au contribuit
aceste înlesniri la dezvoltarea acelor ramuri din economia naţională în care erau
încadraţi moldovenii.
Conform tradiţiilor seculare, ocupaţia de bază a moldovenilor era agricultura şi
creşterea vitelor. Încă D.Cantemir menţiona că „…printre moldoveni rar care este
negustor, ei consideră tot felul de comerţ drept înjosire, excepţie făcând doar vânzarea
fructelor de pe pământurile proprii”6. Aceeaşi constatare o face la începutul sec. al
XIX-lea şi cercetătorul P.Kuniţki7.
Preponderenţa străinilor – evreilor, grecilor, armenilor etc. – în comerţul Basarabiei
nu poate fi explicată doar prin ireverenţa moldovenilor faţă de comerţ. Cauza
principală se cere a fi căutată în sistemul economic împovărător al Moldovei, în
dependenţa turco-fanariotă, în exploatarea crudă a maselor populare de către feudalii
locali şi străini, în jafurile frecvente întreprinse de oştirile osmane şi, în special, în
dezastrul economic în urma războaielor ruso-turce din a doua jumătate a sec. al XVIII-
lea – începutul sec. al XIX-lea. O influenţă negativă a avut-o şi faptul că ţăranii
moldoveni erau obligaţi să asigure Poarta cu pâine, legume, material de construcţie etc.
la preţuri dictate de Istambul8. În acelaşi timp, exista interdicţia la exportul unui şir de
mărfuri locale; alături de vămile de frontieră erau păstrate vămile interne, sistemul de
concesiune etc.
S-ar părea că evreii, grecii, armenii etc. ar fi populat permanent aceste pământuri de
pe vremuri. Nu încape îndoială că unii, pe bună dreptate, s-ar fi putut considera
băştinaşi ai acestui pământ. Însă majoritatea negustorilor străini şi-au găsit refugiu în
Basarabia în timpul războiului ruso-turc din anii 1806-1812, îndeosebi după anexarea
Basarabiei la Rusia.
Spre exemplu, mulţi armeni s-au aşezat cu traiul în Basarabia la începutul sec. al
XIX-lea, când, după decretul din 30 ianuarie 1802, ce permitea armenilor din
Grigoriopol să treacă cu traiul în alte oraşe, mulţi au părăsit acest oraş şi s-au aşezat în
Chişinău9. Alţii au venit la Chişinău din Moldova „...la invitaţia armenilor din
Grigoriopol în 1816”10. Probabil, atraşi de privilegiile acordate negustorilor basarabeni
şi fiind în majoritate negustori, ei nu s-au transferat la Grigoriopol, care către acel timp
a început treptat să cedeze poziţiile ca centru comercial Odesei, ci s-au oprit în Basarabia,
unde în 1811 au primit cetăţenia rusă şi au căpătat dreptul „…de a locui în Chişinău
şi de a-şi duce liber afacerile comerciale”11.
După anexarea Basarabiei la Rusia mulţi dintre negustorii greci, ruşi şi ucraineni,
care se ocupaseră cu negoţul în Moldova şi în Ţara Românească, şi-au găsit refugiu în
oraşele Chişinău, Bălţi, Bender, Ismail, Reni etc. Numai în martie 1817, 25 negustori
din oraşele Moscova, Ekaterinoslav, Tula, Elisavetgrad, Kremenciug, Oboiansk,
Putivli, Nikolaev ş.a., care în timpul războiului ruso-turc din anii 1806-1812 au făcut
comerţ în Ţările Române, după încheierea păcii de la Bucureşti s-au transferat la
Chişinău şi cereau să fie înscrişi pentru totdeauna cu traiul şi comerţul în acest oraş12.
Similar stăteau lucrurile şi cu o bună parte din negustorii evrei. Conform decretului
Senatului din 15 ianuarie 1831, negustorii evrei din Sevastopol şi Nikolaev, expulzaţi
din aceste oraşe conform hotărârii guvernului din 20 noiembrie 1829 şi aşezaţi în
Basarabia, primeau dreptul de a se folosi de privilegiile acordate negustorilor locali,

166
conform reformei ghildelor din 26 septembrie 183013. Către anul 1856, negustorii
evrei ocupaţi în comerţul Basarabiei constituiau 80% (împreună cu familiile) din toţi
negustorii şi 66,9% din negustorii ocupaţi în comerţ conform capitalurilor comerciale
declarate14. Din cele 20% de negustori creştini, ponderea armenilor, grecilor din
Nejin, ruşilor şi ucrainenilor era cu mult superioară celor băştinaşi – moldovenilor.
Prin urmare, de privilegiile acordate de ţarism negustorilor din Basarabia după
1812 s-au folosit în bună parte străinii, iar burghezia care se formase pe parcursul sec.
al XIX-lea nici pe departe nu era o burghezie comercială naţională.
S-ar părea că privilegiile acordate negustorilor din Basarabia au contribuit la o
creştere considerabilă atât a comerţului intern şi extern, cât şi a comerţului cu guberniile
interne ruse. Istoricul I.G. Budak, intenţionând să dovedească consecinţele pozitive ale
înlesnirilor acordate de guvernul ţarist comerţului, interpretând greşit afirmaţiile lui
A.Rozeilon-Soşalski cu privire la importul şi exportul prin vămile din Basarabia, susţine
că la mijlocul anilor ’20 ai sec. al XIX-lea, precum şi în deceniile următoare, exportul
mărfurilor din Basarabia în guberniile ruse predomina asupra importului mărfurilor ruse
în Basarabia15. Aceste afirmaţii nu corespund realităţii. A.Rozeilon-Soşalski scria:
„Făcând totalul... datelor privind exportul şi importul, fiecare în parte, la toate vămile
din Basarabia sau la cele ce se află la hotarele ei, cu excepţia celor din Dubăsari, Parcani
şi Maiaki de la care nu dispunem de nici un fel de date (în aceste puncte comerţul nu
cunoaşte o dezvoltare largă), constatăm preponderenţa exportului asupra importului de
produse”: în 1825 exportul constituia 4654 mii ruble, în 1826 – 4312 mii ruble, iar
importul, respectiv – 3265 şi 3277 mii ruble16.
Prin urmare, datele privind importul şi exportul în anii 1825-1826 nu reflectă
comerţul Basarabiei cu guberniile ruse, după cum afirmă cercetătorul I.G. Budak, dar
comerţul extern în genere, atât prin posturile vamale de la Nistru, cât şi prin cele de la
Prut, Dunăre şi Marea Neagră.
Acelaşi autor – I.G. Budak, folosind metoda binecunoscută, cea de falsificare a
izvoarelor de arhivă, pentru a dovedi creşterea importului metalului şi obiectelor din
metal în Basarabia din guberniile interne ruse în anii 1821-1826, citează datele privind
importul acestor mărfuri din lucrarea lui A.Rozeilon-Soşalski, dar le citează nu în ruble
asignate, ci în ruble argint, majorându-le în aşa fel de 3,5 ori17.
Pentru a dovedi scăderea rolului iarmaroacelor în comerţul Basarabiei şi creşterea
diverselor forme ale comerţului permanent – proces specific pentru anii ’40-’50 ai sec.
al XIX-lea şi confirmat de istoricul V.I. Jukov18, I.G. Budak recurge la cea mai mare
denaturare a datelor istorice: a celor privind realizarea mărfurilor industriale la
iarmarocul sf. Dumitru din Chişinău din anul 1853 (suma mărfurilor prezentate –
89020 rub., iar a celor realizate – 29475 rub.), pe care le dă drept date ale tuturor
iarmaroacelor din Basarabia. Iar de aici şi concluzia greşită cum că comerţul cu
mărfurile industriale la iarmaroacele din Basarabia în anul 1853 brusc a scăzut14.
Adevărul fiind altul: anul 1853 constituie punctul culminant în comerţul
iarmaroacelor din Basarabia – suma mărfurilor prezentate alcătuind 802392 rub., iar a
celor realizate – 414578 ruble20.
Ponderea negustorilor străini, îndeosebi a negustorilor evrei austrieci în comerţul
Basarabiei, a determinat nu doar transformarea provinciei într-o bază de materie primă

167
ieftină, iar de aici şi distrugerea în masă a diferitelor resurse naturale (spre exemplu, la
tăiere masivă a pădurilor), dar şi transferarea peste hotare a capitalurilor obţinute,
acestea nefiind întrebuinţate în economia naţională. Guvernatorul Novorosiei şi
Basarabiei P.I. Fiodorov într-o scrisoare din 14 ianuarie 1853, adresată ministrului de
Finanţe, menţiona că, deşi capitalurile din aceste ramuri au crescut simţitor, „...aceste
capitaluri, care circulă în mâinile negustorilor străini, de obicei sunt transferate peste
hotare, fără a aduce careva folos, cât de mic, nici industriaşilor... şi nici visteriei”21.
O influenţă negativă asupra formării burgheziei comerciale naţionale a avut-o şi
aplicarea în septembrie 1830 în Basarabia a reformei ministrului de Finanţe al Rusiei
E.F. Kankrin, conform căreia negustorii şi ţăranii ocupaţi în comerţ au fost structuraţi în
ghilde şi impuşi la mari impozite şi taxe. Se ştie că până la adoptarea acestei reforme în
comerţul Basarabiei predominau „tradiţiile moldoveneşti”, bazate pe dreptul juridic
local, şi că în comerţ erau încadraţi toţi locuitorii ce reprezentau toate stările sociale,
„…inclusiv străinii, cu plata unui impozit stabilit pentru stările sociale... ce nu depăşea
suma de 15 lei pe an”22.
Prin urmare, rămâne a fi stabilite în baza unor noi investigaţii documentare, atât
urmările înlesnirilor acordate de ţarism negustorilor şi comercianţilor, cât şi
consecinţele negative ale reformei reacţionare a ghildelor ce au împiedicat dezvoltarea
comerţului şi formarea burgheziei comerciale naţionale.
Un interes deosebit prezintă întrebarea privind numărul negustorilor, îndeosebi
ponderea burgheziei comerciale şi a capitalurilor comerciale declarate în Basarabia.
Această problemă este studiată în lucrările lui V.I. Jukov, I.G. Budak şi M.P.
Muntean. Însă autorii, folosind diferite izvoare şi metode diverse de cercetare, nu dau
o caracteristică amplă şi obiectivă a burgheziei comerciale din Basarabia din această
perioadă. Drept rezultat, numărul negustorilor în aceeaşi perioadă de timp diferă
destul de mult de la un autor la altul. Şi mai mult diferă raportul dintre numărul
negustorilor de ghildă şi suma capitalurilor comerciale declarate. Spre exemplu,
istoricul V.I. Jukov afirmă, că în anii 1844 şi 1848 în Basarabia numărul negustorilor
de toate trei ghilde constituia 853 şi 1009 persoane, iar suma capitalurilor comerciale
declarate – 1,8 mln. şi 2,4 mln. ruble, în anii 1851 şi 1853, respectiv – 2550 şi 2775
persoane şi 2,3 şi 2,5 mln. ruble capital comercial23. Prin urmare, la o creştere
neesenţială a capitalurilor comerciale, în această perioadă de timp numărul
negustorilor a crescut aproape de 3 ori, ceea ce e prea puţin probabil. Izvoarele de
arhivă atestă că în anii ’50 ai sec. al XIX-lea în Basarabia numărul negustorilor de
ghildă varia de la 790 până la 1101 persoane24. Probabil, în numărul negustorilor
prezentaţi de V.I. Jukov intrau şi familiile lor.
Evidenţierea şi argumentarea (conştientizăm, doar parţială) a celor specificate supra
ne permite să constatăm că problema privind dezvoltarea comerţului Basarabiei în
prima jumătate a sec. al XIX-lea dispune de un şir de întrebări deocamdată puţin şi
tendenţios studiate, necesitând o cercetare obiectivă, amplă şi minuţioasă în baza
noilor investigaţii documentare.

168
 Note:
________________
1
Историческое значение присоединения Бессарабии и левобережного
Поднсстровья к России. – Кишинев, 1987, с. 13.
2
Я.С. Гросул, И. Г. Будак, Очерки истории народного хозяйства Бессарабии
(1812-1861). – Кишинев, 1967, с. 386.
3
Ibidem, р. 369.
4
ANRM, F. 5, inv. 2, d. 690, f. 5.
5
Ibidem, F. 2, inv. 1, d. 15, f. 109 verso.
6
Д.Кантемир, Историческое, географическое и политическое описание
Молдавии. – Москва, 1789, с. 302-303.
7
П.Куницкий, Краткое статистическое описание Заднестровской области,
присоединенной к России по мирному трактату, заключенному с Портою
Оттоманской в 1812 г. – СПб., 1813, с. 30.
8
AISR, F. 560, inv. 12, d. 59, f. 116 verso; AIMSR, F. 437, d. 650, f. 130.
9
ANRM, F. 75, inv. 1, d. 121, f. 19.
10
Ibidem, f. 25-26.
11
Ibidem, f. 6.
12
Ibidem, F. 5, inv. 1, d. 13, f. 662-664.
13
Ibidem, F. 6, inv. 2, d. 270, f. 4-5.
14
Ibidem, F. 2, inv. l, d. 6461, f. 191-232.
15
Ya.S. Grosul, I.G. Budak. Op. cit., р. 337-338.
16
AIMSR, F. AŞM, d. 18589, p. I, f. 92-93 verso.
17
Ya.S. Grosul, I.G. Budak. Op. cit., р. 330-331.
18
В.И. Жуков, Города Бессарабии 1812-1861 годов. Очерки социально-
экономического развития. – Кишинев, 1864, с. 179-213.
19
Ya.S. Grosul, I.G. Budak, Op. cit., р. 330-331.
20
Ibidem, р. 326.
21
AISR, F. 19, inv. 3, d. 459, f. 4-4 verso.
22
Ibidem, F. 560, inv. 4, d. 402, f. 31 verso.
23
В.И. Жуков, Формирование и развитие буржуазии и пролетариата Бессарабии
(1812-1900). – Кишинев, 1982, с. 53.
24. В.Н. Томулец, Особенности гильдейской реформы в Бессарабии и их
влияние на рост купечества и купеческого капитала (1830-1861). – În: Вопросы
истории Молдавии XIX – начала XX в. – Кишинев, 1983, с. 125.

Textul de mai sus a fost publicat în revista „Anuarul Muzeului Naţional de

Istorie a Moldovei”. Anuar I. – Chişinău, 1992, p. 192-197. În volumul de faţă
textul este publicat fără completări sau modificări de conţinut. Au fost
înfăptuite doar unele rectificări ortografice, precum şi uniformizat aparatul
ştiinţific.

169
 DE LA LIBERALISM SPRE PROTECŢIONISM ÎN POLITICA
COMERCIAL-VAMALĂ A ŢARISMULUI ÎN BASARABIA (1812-1825)
From liberalism to protectionism in customs and commercial
policy of tsarism in Bessarabia (1812-1825)

Abstract
In this article, based on unpublished archival sources, the author shows that the first twenty
years after the annexation of the territory between the Prut and the Nistru to Russia, customs and
trade policy promoted by tsarism in Bessarabia was contradictory and dualistic. Despite the imperial
interests to include newly annexed territory in the economic and political system of the Russian
Empire, the instability of trade policy, its dependence on multiple internal and external factors can
be observed, the author highlights the economic situation of the country in peace and in war, the
relations with political and economical external partners, the demands of political and economic
forces both from inside the country and the external ones. No less important was that in promoting
its trade policy in Bessarabia, in spite of the imperial interests to include the newly annexed territory
in the economic and political system of the Russian Empire, tsarism had to take into account the
peculiarities existing in domestic and external trade, the level of involvement in trade of various
social categories, the existing system of taxes etc.. Obviously, the lack of a sanitary and customs cordon
on the new Prut and Danube border, which was to be established after a thorough study of new
frontiers and the various economic branches of Bessarabia, was determining a vivid prohibitive
customs and trade policy, especially after the adoption of Customs Tariff of 1822.
Trying to explain the causes and socio-economic and political nature of this strategic
orientation in the Tsarist customs and trade policy, the author ascertains that the transition from
liberalism to protectionism established with the adoption of the customs tariff of 1822 and various
measures that had followed this tariff, and therefore determines interests of three forces: the
autocratic state, certain industrial and commercial circles, and part of nobility involved in trade and
industry. The dominant role in promoting this policy belonged to the state and its hierarchical-
bureaucratic system. But due to the fact that the imperial authorities were not closely familiar with
the situation in Bessarabia, trade and customs policy was promoted in the name of the state by the
regional administration, and in the formation of its strategic directions a special role was given to
local authorities, at whose request various decisions and resolutions were adopted.
In determining the course of trade and customs policy of tsarism in Bessarabia a special role was
played by The Ministry of Finance, and the implementation of the program – first Liberal, and later
protectionist in trade and industry – was attributed to the Ministers of Finance D.A. Gouriev and
Y.F. Cancrin. Despite various oscillations and inconsistent measures in the course of adoption by the
imperial courts of customs and trade policy in Bessarabia, the changes that have occurred in
Bessarabia’s trade organization in the years 1812-1825 were mainly determined by the transition
from liberalism to protectionism in Russian trade policy.

Politica comercial-vamală a ţarismului în Basarabia era dictată de interesele

economice şi politice ale Imperiului Rus faţă de teritoriile nou-anexate. Ea era
generată, în fond, atât de interesele clasei dominante – ale dvorenimii agricole, cât şi
de interesele cercurilor comercial-industriale în dezvoltare din Rusia, ce tindeau să-şi
extindă sferele de dominaţie economică şi politică. Această politică fiind determinată,
chiar din start, de cercurile guvernante din Sankt Petersburg ca politică strategică în
Basarabia, conţinea, îndeosebi la început, elemente contradictorii şi era promovată cu
deosebită precauţie, folosindu-se pe larg demagogia socială de tipul „grijă faţă de

170
popor”, politică ce a cunoscut în evoluţia sa câteva etape. În cercurile guvernante din
Sankt Petersburg nu s-a format o unitate de păreri şi acţiuni asupra problemei vizate,
acestea fiind dictate de interesele curente diverse ale diferitelor grupări, departamente
şi instituţii de stat din Imperiu. O parte a demnitarilor de stat insistau pentru
includerea cât mai grabnică a Basarabiei în sistemul economic şi politic al Imperiului,
inclusiv pentru lichidarea autonomiei ţinutului, a particularităţilor în legislaţie, justiţie
şi administraţie. Cealaltă parte se orienta spre realizarea lentă, cât mai succesivă a
acestui proces, cu păstrarea pentru o perioadă mai îndelungată a particularităţilor
provinciei. Lupta în cadrul cercurilor guvernante pentru includerea Basarabiei în siste-
mul economic şi politic al Imperiului Rus a continuat până la sfârşitul anului 1830 şi
s-a reflectat în mod direct asupra tuturor aspectelor politicii comercial-vamale.
Dar, în pofida acestui fapt, direcţia de bază a politicii comerciale a ţarismului era
promovată consecvent şi consecutiv. Ea urma să contribuie la valorificarea economică
cât mai rapidă a teritoriului nou-anexat, la crearea sprijinului ţarismului atât din partea
aristocraţiei şi cercurilor comercial-industriale locale, cât şi din partea stărilor
privilegiate ale ţărănimii (răzeşilor, coloniştilor, ţăranilor de stat etc.), asigurându-le o
piaţă relativ avantajoasă de desfacere a producţiei agricole, „pacificând”, pe cât era
posibil, stările de jos. Pe această cale se intenţiona de a mări veniturile statului, de a
întări hotarele de sud-vest ale Imperiului, de a ridica prestigiul puterii ţariste în
interiorul ţării şi în statele vecine balcanice.
Toate acestea şi-au lăsat amprenta asupra politicii comerciale promovate de ţarism
în Basarabia. Legislaţia comercială corespundea politicii comerciale, iar ultima era
dictată de scopurile politice ale Petersburgului la periferiile naţionale, depindea într-o
anumită măsură de situaţia geografică, demografică şi de specificul organizării
comerţului în Basarabia.
Politica comercială a ţarismului în Basarabia era determinată şi de lupta dintre cele
două curente de bază existente privind calea de dezvoltare a Rusiei în sec. al XIX-lea.
Unul din aceste curente, care-l formau fritrederienii, reprezentat de N.N. Novoselţev –
împuternicit în afaceri al împăratului Rus în Polonia, membru al Consiliului de Stat al
Regatului Polonez, era susţinut în interiorul Rusiei de părtaşii comerţului liber, celălalt –
protecţioniştii reprezentat de ministrul de Finanţe D.A. Guriev, tindea să apere indus-
tria rusă de concurenţa străină1. La ordinea zilei stătea dilema: sau va fi susţinută
industria şi astfel ţara va avea posibilitatea să se dezvolte rapid pe cale capitalistă,
asemănător ţărilor avansate din Europa de Vest, sau Rusia urma să rămână o ţară
exclusiv agrară, parcurgând o cale proprie, specifică Europei de Est.
La începutul sec. al XIX-lea, părtaşii fritriderienilor în Rusia erau reprezentaţii cei
mai consecvenţi ai moşierilor, care apărau exclusiv caracterul agrar al economiei ruse.
Ei aveau nevoie de comerţul liber pentru a-şi realiza nestingherit peste hotare produse-
le agricole şi pentru a cumpăra la preţuri reduse mărfuri industriale şi obiecte de lux.
Părtaşi ai protecţionismului erau fabricanţii, îndeosebi din centrele mari
industriale, care considerau că abandonarea taxelor vamale majorate şi protejarea
exagerată a industriei ruse va fi în defavoarea acesteia. Această direcţie în gândirea
socială corespundea, la fel, tendinţelor moşierilor-întreprinzători, cointeresaţi în
extinderea pieţei interne şi în realizarea produselor agricole2.

171
 Dar, în pofida influenţei enorme exercitate de aceste curente asupra dvorenimii şi
instituţiilor guvernamentale, politica comercial-vamală a ţarismului în Basarabia ar fi
putut avea cu totul un alt conţinut, dacă n-ar fi fost influenţată de factori externi.
Anume de varietatea acestor factori erau nevoite să ţină cont cercurile guvernante
imperiale şi regionale în adoptarea diferitelor decizii. Prin aceasta şi se lămuresc
particularităţile politicii comerciale a Petersburgului în primii zece ani după anexarea
ţinutului la Rusia.
Dar, păstrând, la început, un şir de particularităţi în organizarea comerţului
basarabean, legate nemijlocit de dreptul local – „obiceiul pământului” şi acele trăsături
specifice comerţului intern şi extern în Principatul Moldova, guvernul ţarist adoptă
concomitent un şir de acte legislative comerciale ce urmăreau, la început, scopul de a
apropia, iar ceva mai târziu de a include Basarabia în sistemul pieţei interne ruse.
Iniţial, autorităţile imperiale întreprind măsuri concrete în vederea interzicerii
diferitelor taxe percepute de administraţia ţinutală sau regională pentru realizarea
mărfurilor pe teritoriul Basarabiei. Ca rezultat, în scurt timp după anexarea regiunii la
Rusia, autorităţile imperiale anulează taxa „sardaric” 3 stabilită la mărfurile importate şi
exportate în Chişinău 4.
Deoarece după terminarea războiului ruso-turc din anii 1806-1812 armatele ruseşti
rămâneau dislocate, pentru o anumită perioadă de timp, în Principatele Române,
adoptarea diferitelor decizii privind reglementarea raporturilor comerciale dintre
Rusia, Basarabia şi statele vecine depindea de administraţia militară şi de şefii
districtelor vamale de la Nistru – Movilău şi Dubăsari.
La 1 iunie 1812, comandantul suprem al armatei I apusene, ministrul militar, într-
un raport adresat ministrului de Finanţe, referindu-se la dispoziţiile amiralului P.V.
Ciciagov ce au creat mari incomodităţi pentru Armata Dunăreană (printr-o decizie din
26 mai a acestuia a fost interzis exportul diferitelor provizii în Moldova), precum şi la
raportul şefului districtului vamal Dubăsari Iuşnevski din 22 mai, sublinia că exportul
celor mai importante provizii a fost interzis doar în „…guberniile de hotar apusene, şi
nicidecum în Moldova ocupată de Armata Dunăreană, care avea nevoie de comunicare
liberă cu guberniile de frontieră” 5.
Reieşind din aceste considerente, la 10 iunie 1812 Departamentul comerţului
exterior i-a permis lui Iuşnevcki să adopte, cu aprobarea ministrului de Finanţe,
deciziile respective reieşind din împrejurările concrete create6. Deşi dovezile ce aveau să
fie adoptate vizau mai mult rapoartele comerciale dintre Rusia şi ţările vecine
europene, unele din ele vor fi dedicate nemijlocit Basarabiei.
Din interese economice şi fiscale, guvernul adoptă un şir de măsuri în scopul
înviorării comerţului, sau, după cum se menţionează în unul din izvoare, „…prin rela-
ţiile libere ale locuitorilor Rusiei cu locuitorii Basarabiei se urmărea scopul de a le crea
condiţii pentru câştig reciproc şi de a facilita comerţul acestui teritoriu cu Turcia şi
Austria” 7.
Dar, până la instituirea cordonului sanitaro-vamal la Prut şi Dunăre decizia privind
exportul mărfurilor din Basarabia în ţările străine putea fi adoptată doar de
comandantul suprem al Armatei Dunărene amiralul P.V. Ciceagov8, împuternicit să
soluţioneze şi diverse întrebări de ordin administrativ9; adoptarea deciziei depindea în

172
mare măsură şi de diverse circumstanţe de ordin politic, economic şi, îndeosebi,
militar.
Însă, dispoziţiile lui P.V. Ciciagov au creat unele dificultăţi şi neînţelegeri în
vămuirea mărfurilor, deoarece în Basarabia dreptul de a achiziţiona vama de la
mărfurile importate şi exportate îl deţineau, cu acordul Divanului Moldovei, concesio-
narii, încă de la începutul anului 181210. Astfel, în raportul din 3 octombrie 1812
comandantul de Akkerman, colonelul S.Arseniev, îl atenţiona pe S.Sturdza că, în baza
sistemului de concesiuni contractat până în 1814, concesionarii iau de la negustori
pentru mărfurile aduse în oraş o taxă vamală ce constituie 3% ad valorem, în folosul
lor11. Prin urmare, conform constatărilor lui S.Arseniev, pentru exportul mărfurilor
peste hotare negustorii achitau două taxe vamale „…una în folosul statului (conform
tarifului vamal din 1797 – V.T.), iar alta în folosul concesionarilor din Basarabia,
conform contractelor încheiate” 12.
Aceeaşi constatare o face şi ministrul de Finanţe D.A. Guriev într-o depeşă
circulară din 20 octombrie 1812 adresată lui S.Sturdza13. Reieşind din considerentul că
taxele vamale percepute de la mărfurile importate şi exportate constituiau o sursă
importantă în asigurarea veniturilor de stat şi, vroind ca monopolul în această ramură
a comerţului să aparţină statului, D.A. Guriev dă dispoziţie lui S.Sturdza să
soluţioneze această problemă. Astfel, în baza dispoziţiilor din 14 noiembrie 1812 şi din
28 februarie 1813 emise de S.Sturdza, taxele vamale percepute de către concesionari la
mărfurile importate şi exportate au fost anulate14.
Prin urmare, constatăm, doar în baza acestor decizii adoptate de administraţia
regională, că imediat după anexarea la Rusia Basarabia este atrasă în sfera politicii
comerciale ruse.
Unele dificultăţi au apărut şi în legătură cu exportul sării din Basarabia în
guberniile ruse şi peste hotare. Deoarece sarea extrasă din lacurile Basarabiei nu era
supusă taxei (conform deciziei amiralului P.V. Ciciagov din 2 august, aceasta era
supusă taxei conform tarifului vamal), comandantul de Akkerman în două rapoarte –
din 1 octombrie adresat Senatorului din Divanele Principatelor Române V.I. Krasno-
Milaşevici şi din 8 octombrie 1812 adresat lui S.Sturdza – cerea lămuriri: în baza căror
principii urmează să se permită exportul sării în Rusia şi peste hotare, dacă în Basarabia
sarea nu este supusă taxei, iar taxa vamală stabilită în baza tarifului pentru exportul
sării în Rusia constituie 40 kop. pentru fiecare pud; totodată, exportul sării peste
hotare era permis fără plata taxei vamale15. În răspunsul din 25 octombrie 1812
S.Sturdza scria că, deoarece exportul sării din Basarabia în Rusia este supus taxei
vamale, „…atunci, cu certitudine, trebuie supusă taxei şi sarea exportată peste
hotare”16. Astfel, el propunea ca sarea exportată din Basarabia să fie supusă unei taxe în
valoare de 40 kop. pentru fiecare pud17.
Au apărut şi unele probleme privind împuternicirile persoanelor şi verosimilitatea
activităţii lor în organele din Chişinău ce se ocupau cu achiziţionarea taxei vamale18.
Nemulţumiţi erau şi concesionarii taxelor vamale. În raportul din 30 aprilie 1813,
adresat lui S.Sturdza, aceştia îşi exprimau nemulţumirea de faptul că contractul
încheiat cu Divanul Moldovei încă la începutul anului 1812 a fost în vigoare doar
până la 2 august 1812, iar de atunci, conform dispoziţiei lui P.V. Ciciagov,

173
comandanţii cetăţilor au primit dreptul de a percepe taxele vamale de la toate
mărfurile prezentate pentru realizare în Basarabia şi cele exportate din Basarabia peste
hotare, din care cauză au fost lipsiţi de veniturile lor de altădată19.
Izvoarele atestă că la început cu comerţul se ocupau, în baza „obiceiului moldo-
venesc”, toate stările, inclusiv străinii „…cu plata taxei, stabilită pentru stările sociale,
…ce nu depăşea 15 lei anual”20. Constatând aceste particularităţi, autorităţile locale
subliniau că o aşa încălcare flagrantă a legislaţiei comerciale ruse nu poate fi tolerată,
„…deoarece ea subminează activitatea negustorilor locali şi chiar a vistieriei” 21. Prin
urmare, chiar în primii ani după anexarea Basarabiei la Rusia administraţia regională,
fidelă intereselor imperiale, întreprinde măsuri concrete în vederea includerii regiunii
în sistemul economic şi politic al Imperiului Rus22. Exportul peste hotare al mărfurilor
basarabene era condiţionat de diverşi factori interni şi externi23 şi depindea de
administraţia imperială24.
După ce general-maiorul I.M. Hartingh preia, în mai 1813, funcţia de guvernator
civil, acesta, pentru a lua cunoştinţă de legile în baza cărora urma să se efectueze
comerţul extern, se adresează la 6 ianuarie 1814 lui Iuşnevski pentru a primi lămuririle
de rigoare. În scrisoarea din 16 ianuarie acesta scria că exportul din Rusia peste hotare
se efectuează în baza Regulamentului comercial din 19 decembrie 1810, care permitea
exportul peste hotare a tuturor mărfurilor, în afară de cai, monede de aur, argint şi
aramă, inclusiv aramă în lingouri şi deşeuri, fapt despre care guvernul regional al
Basarabiei a fost informat încă la 17 octombrie 181325. În plus, la 14 februarie I.M.
Hartingh primeşte o nouă scrisoare de la şeful districtului vamal Dubăsari, de data
aceasta cu privire la vama din Radziwil privitor la exportul mărfurilor peste hotare, în
care se făceau referiri la Regulamentul despre comerţ din 1811 şi la tariful vamal din
179726. Privitor la mărfurile interzise pentru export peste hotare, la scrisoare era anexat
şi registrul acestor mărfuri, el incluzând şi diferite specii de animale, vin, rachiu, carne
etc. 27.
La 26 aprilie 1814 comandantul cetăţii Akkerman, colonelul S.Arseniev, la
insistenţa guvernatorului militar din Herson, generalul Diuc-de-Rişelie, de a li se
permite vaselor din Odesa şi negustorilor să exporte cereale, s-a adresat lui I.M.
Hartingh după permisiunea respectivă28. I.M. Hartingh, deoarece nu soluţiona de
unul singur aceste întrebări, s-a adresat, la rândul său, organelor centrale din Sankt
Petersburg. În dispoziţia din 2 mai 1814 A.B. Kurakin îi scria lui I.M. Hartingh,
referitor la cererea lui S.Arseniev, că „…permite exportul din Akkerman a grâului şi a
altor produse în baza aceloraşi principii, care au fost aprobate încă la 29 septembrie
1813 pentru exportul produselor din localitatea Reni, principii care urmează a fi
respectate cu stricteţe”29, insistând concomitent şi asupra altor momente cu caracter
politic şi militar30.
Într-o depeşă şi mai timpurie a colonelului V.I. Poltavţov, datată cu 29 septembrie
1813 şi adresată lui I.M. Hartingh, se constată că, reieşind din particularităţile locale,
„…comerţul acolo (în Basarabia – V.T.) nu poate să se consolideze în baza unor
principii permanente”31.
Prin urmare, atât organele imperiale, cât şi cele regionale recunoşteau că ţarismul
nu şi-a determinat definitiv poziţiile în politica comercială pe care urma s-o promoveze

174
în teritoriul nou-anexat. Mai mult ca atât, reieşind din relatările colonelului V.I.
Poltavţov, în pofida intereselor imperiale de a include Basarabia în sistemul economic
şi politic al Imperiului Rus, ţarismul era nevoit să păstreze particularităţile de bază
specifice comerţului din regiune.
La 29 septembrie 1813 I.M. Hartingh primeşte, la cererea adresată şefului
carantinei portuare din Ismail V.I. Poltavţov, dispoziţiile lui A.B. Kurakin privitor la
exportul din portul Reni a produselor basarabene în baza certificatelor comerciale,
confirmate de guvernatorul civil. Ţinând cont de faptul că comerţul în Basarabia nu
putea să se consolideze în baza unor reguli permanente, după cum afirmau oficialităţile
regionale, exportul mărfurilor era permis doar în navigaţia curentă sub un control
riguros din partea organelor de resort32.
La insistenţa negustorilor din Ismail, la 21 aprilie 1814 A.B. Kurakin permite
exportul cerealelor şi din portul Ismail în baza certificatelor comerciale, potrivit
regulilor care au fost elaborate pentru exportul din Reni, din 29 septembrie 1813 [33].
Concomitent, A.B. Kurakin cerea ca în Ismail să lucreze o comisie provizorie în care
urmau să fie incluşi căpitanul Comitetului sanitar din Tucikov, Pateraki, şi membrul
carantinei din Ismail, consilierul titular Reizberg. Aceştia, împreună cu negustorii din
port, urmau să aleagă din rândurile negustorilor o persoană de încredere, care avea să
urmărească mersul comerţului, raportând permanent comandantului portului Ismail
despre măsurile luate34.
La 22 mai 1814, în urma demersului înaintat de D.A. Guriev în numele
comandantului suprem din Sankt Petersburg, alcătuit în baza cererii lui I.M. Hartingh
din 15 martie, decizia din 15 decembrie 1813 privitor la exportul cerealelor din Rusia
prin hotarele terestre în statele vecine prietene era în vigoare şi pentru Basarabia 35. Iar
prin decizia Comitetului de Miniştri din 22 decembrie 1814 se interzicea şi exportul
cerealelor din Rusia prin vămile Dubăsari şi Movilău şi postul vamal Maiaki „…din
motivul că din Basarabia cerealele puteau fi uşor exportate în Imperiul Austriac,
deoarece la noua frontieră… cordonul sanitar nu fusese încă instituit”36.
La 29 decembrie 1814 această decizie îi este adusă la cunoştinţă lui I.M.
Hartingh37. La 21 ianuarie 1815 dispoziţiile respective I.M. Hartingh le-a adus la
cunoştinţă şefului principal de frontieră din ţinutul Hotin, maiorului Reimers, şi
carantinei din Sculeni38, iar la 19 februarie – şi carantinei din Ismail39. La 25 ianuarie
1815 maiorul Reimers raportează lui I.M. Hartingh că a interzis exportul cerealelor în
Imperiul Austriac40, iar la 5 februarie un asemenea raport a fost trimis şi de postul de
carantină din Sculeni41. La 27 februarie I.M. Hartingh îi raportează ministrului de
Poliţie şi comandantului suprem din Sankt Petersburg despre măsurile întreprinse în
vederea interzicerii exportului cerealelor şi cailor peste hotare42.
În pofida măsurilor întreprinse, la începutul anului 1815 au apărut unele probleme
privind asigurarea cu provizii a armatei ruse ce staţiona în Basarabia. În demersul din
28 februarie 1815 şeful vămii din Movilău îi cerea guvernatorului militar din Podolia
A.N. Bahmetev să permită asigurarea armatei cu provizii – pâine din guberniile interne
ruse, la care acesta i-a răspuns că „…decizia de a interzice exportul cerealelor
nicidecum nu se referă la regiunile interne ruse, printre care şi regiunea Basarabia” 43.

175
 Interzicerea exportului cerealelor prejudicia serios veniturile negustorilor44. În cele
din urmă, la 28 martie 1815 negustorii au primit dreptul să exporte, cu permisiunea
guvernului civil, grăunţoasele achiziţionate în Ismail, cu condiţia că atunci când se va
deschide navigaţia să le exporte în Sublima Poartă45.
La 15 martie 1815, I.M. Hartingh primeşte dispoziţia lui D.A. Guriev, prin care
autorităţile locale erau înştiinţate că vămile Dubăsari şi Movilău şi postul vamal
Maiaki au primit dreptul de a permite exportul cerealelor din Rusia în Basarabia
„…fără nici un obstacol, ca în provincia ce a fost deja inclusă în componenţa
Imperiului Rus”46. Totodată, autorităţile regionale erau preîntâmpinate să ţină seama
de faptul ca „…cerealele exportate din Rusia în Basarabia să nu fie exportate ulterior în
alte ţări” 47.
Deoarece în această perioadă de timp ponderea de bază în recoltarea cerealelor
revenea porumbului (mai mult de 40%), iar pentru a asigura cu pâine armata rusă
dislocată în Basarabia era nevoie de grâu şi secară, la 15 mai 1815, conform deciziei
Consiliului de Miniştri, este permis pentru export porumbul, în baza permisiunii
guvernatorului civil. La 1 iunie S.C. Veazmitinov a transmis această decizie lui I.M.
Hartingh48. Celelalte puncte ale deciziei aveau ca subiect exportul animalelor din
Basarabia.
Exportul cerealelor din Basarabia depindea nu numai de politica comercial-vamală
promovată de ţarism, dar, după cum constatam anterior, şi de recolta acestora în
diferite judeţe. Într-un raport din 21 iunie 1815, adresat lui I.M. Hartingh,
autorităţile locale menţionau că în Departamentul doi al guvernului regional a fost
discutat raportul din 16 iunie al serdăriei din Orhei, în care aceasta, în baza
prezentărilor făcute de ocolaşi, informa guvernul despre recolta proastă din judeţ, în
timp ce „…negustorii cumpără fără nici o piedică de la locuitori ultimele cereale de
care aceştia dispun pentru a le exporta cu vasele prin portul Ismail” 49. Ca rezultat, la
15 iulie 1815, în legătură cu recolta proastă de cereale din ţinutul Orhei,
Departamentul doi a primit ordinul „…de a da dispoziţiile de rigoare pentru a
interzice vânzarea rămăşiţelor de cereale de care mai dispun locuitorii negustorilor ce se
ocupă cu exportul acestora” 50.
Prin urmare, materialul examinat mai sus demonstrează cu lux de amănunte că
politica comercial-vamală a ţarismului în Basarabia, în primii ani după anexarea ei la
Rusia, depindea nu numai de diverşi factori politici externi, dar şi de ordin intern.
Ţarismul era nevoit să ţină cont nu doar de situaţia politică din Europa, dar şi de
situaţia concretă economică din Basarabia.
Dar, deja la 16 februarie 1816, I.M. Hartingh a primit dispoziţia ministrului de
Poliţie, în care se menţiona că la 1 februarie Consiliul de Miniştri a constatat că
împrejurările ce au cauzat interzicerea exportului cerealelor s-au schimbat, de aceea
„…exportul cerealelor şi al altor produse casnice poate fi reînceput în baza aceloraşi
norme care au fost în vigoare până la 1812” 51.
În pofida restricţiilor existente, politicii comerciale protecţioniste promovate de
ţarism, negustorii basarabeni implicaţi în comerţul exterior caută să obţină sprijinul
autorităţilor imperiale în vederea organizării instituţiilor vamale şi carantinale, a căror
lipsă le cauza mari prejudicii. La 30 ianuarie 1816, preşedintele Consiliului de Miniştri

176
N.I. Saltâkov a înaintat, prin intermediul deputatului Sibirţov, spre examinare
ministrului de Finanţe rugămintea negustorilor din Reni despre instituirea în Reni a
unei vămi sau unui post carantinal52.
Deoarece întâlneau obstacole serioase în exportul mărfurilor prin Ismail, negustorii
insistau să fie restabilit totuşi portul din Reni. Dacă din anumite motive nu va fi
posibil de a institui o vamă, negustorii cereau să fie deschis cel puţin un post vamal
„…pentru exportul peste mare a produselor basarabene” 53.
În context, ministrul de Finanţe a propus să se permită exportul cerealelor „direct
din localitatea Reni, cu plata taxei conform tarifului vamal” 54. Pentru a supraveghea ca
exportul să fie efectuat în baza tarifului, I.M. Hartingh urma să trimită în Reni
funcţionari cu experienţă, iar din lipsa carantinei vasele urmau să fie supuse
controlului sanitar în Ismail sau urmau să fie luate alte măsuri de precauţie, la
dispoziţia guvernatorului.
La 21 martie Consiliul de Miniştri a dat dispoziţia ca „…negustorilor din
localitatea Reni să li se permită exportul cerealelor cu plata corespunzătoare a taxei
vamale” 55. Consiliul de Miniştri a dat dispoziţie ca în Reni să fie trimişi funcţionari
vamali de încredere pentru perceperea taxelor vamale şi asigurarea securităţii sanitare,
responsabilitatea lăsând-o pe seama ministrului de Finanţe şi a guvernatorului civil din
Basarabia56.
La 1 februarie 1816 a urmat o nouă decizie a Consiliului de Miniştri, ce prevedea
ca exportul cerealelor şi al altor produse casnice din Basarabia să se efectueze în baza
aceloraşi legi ca şi până la 181257. I.M. Hartingh, care nu era cunoscut cu particularită-
ţile comerţului în Basarabia şi care nega completamente existenţa legilor şi a
obiceiurilor locale, a început să aplice legile ruseşti în activitatea sa administrativă.
Drept rezultat, el s-a adresat guvernatorului din Volânia cu rugămintea să-i fie puse la
dispoziţie instrucţiunile de rigoare privind această problemă.
În scurt timp, vama de la Radziwil i-a trimis lui I.M. Hartingh toate regulamentele
privitor la exportul mărfurilor, în care erau indicate destul de clar „mărfurile casnice şi
cerealele care erau interzise în 1812 de a fi exportate şi lista celor permise acum pentru
export” 58.
I.M. Hartingh îi scria la 1 iunie 1816 ministrului de Poliţie că în Basarabia se
ocupă cu comerţul intern şi extern toţi locuitorii şi negustorii străini, fără nici o
deosebire, în baza aceloraşi principii care au fost în vigoare în timpul dominaţiei
otomane. Şi cu toate că regiunea este destul de bogată în diferite specii de vite, faptul
că toţi locuitorii pot practica liber comerţul cu vite peste hotare (din lipsa acestora pe
piaţa externă) la preţuri înalte „…va face ca în timp scurt vitele să fie vândute peste
hotare şi prin aceasta să se reducă considerabil asigurarea cu hrană a populaţiei
locale”59. Din aceste considerente, I.M. Hartingh insista ca „…exportul animalelor din
Basarabia în scopuri comerciale să fie efectuat de localnici doar cu acordul său
personal”, în baza certificatelor comerciale60.
Restricţiile în exportul mărfurilor Basarabiei frânau mult extinderea operaţiilor
comerciale şi provocau nemulţumirea negustorilor, fapt confirmat de controlul
efectuat de ispravnicul de Tomarova Kropivnâi şi funcţionarul de clasa a IX-a
Krasnikov61.

177
 În cele două scrisori: din 26 mai 1816 pe numele lui Krasnikov şi din 23 mai
adresată lui Krasnikov şi Kropivnâi, negustorii din Tomarova se plângeau de situaţia
dificilă în care s-au pomenit62. Drept urmare, la 19 iunie 1816 Societatea negustorilor
din Reni primeşte dispoziţia lui I.M. Hartingh din 5 iunie privind exportul cerealelor
direct din Reni şi informaţiile de rigoare privind: cantitatea de cereale ce se află la
dispoziţia fiecărui negustor, de unde le-a cumpărat, timpul când acestea vor fi
exportate etc. 63.
La 17 iunie 1816, Departamentul doi al guvernului regional, confirmând decizia
Consiliului de Miniştri din 1 februarie privind exportul cerealelor şi al altor produse, a
decis ca exportul mărfurilor în Austria şi în Moldova să fie efectuat doar în baza
certificatelor comerciale eliberate de guvernatorul civil, cu plata taxelor vamale, în baza
noului tarif vamal din 31 martie 181664. La 22 iunie 1816, I.M. Hartingh dă
dispoziţie Departamentului doi ca acesta să aducă la cunoştinţa tuturor vămilor şi
posturilor vamale că sunt obligate să perceapă taxele în baza noului tarif doar pentru
vitele care vor fi exportate, iar pentru celelalte produse permise pentru export să fie
percepută taxa după obiceiul moldovenesc de altădată – „vama”, până la aplicarea în
Basarabia a noului tarif vamal65.
Prin urmare, ţarismul caută să preia monopolul asupra celor mai importante
ramuri economice – asupra comerţului intern şi, îndeosebi, asupra celui extern, care
aducea cel mai mare venit în vistieria statului. Concomitent cu aceste decizii au urmat
şi alte dispoziţii, deja cu caracter prohibitiv.
De fapt, comerţul cu posesiunile austriece şi otomane se afla în dependenţă directă
de relaţiile ruso-austriece şi ruso-turce sau de situaţia internaţională la momentul
adoptării diferitelor decizii privitor la această problemă. Când relaţiile ruso-austriece se
ameliorau sau situaţia internaţională era favorabilă, exportul pâinii, al vitelor mari
cornute şi al cailor era permis, iar când aceste relaţii se înrăutăţeau sau situaţia
internaţională se agrava – comerţul era stopat. Cu atât mai mult că pâinea, bovinele şi
caii erau necesare atât armatelor ruseşti dislocate în Principatele Române şi în
Basarabia, cât şi locuitorilor Basarabiei pentru a putea îndeplini multiple prestaţii în
folosul trupelor de ocupaţie, îndeosebi în perioada ostilităţilor ruso-turce.
Politica comercială protecţionist-prohibitivă promovată de administraţia imperială
în Basarabia poate fi urmărită în baza deciziilor imperiale, din toamna anului 1812 –
primăvara lui 1813, referitor la exportul din ţinut al cailor şi al vitelor în Moldova de
peste Prut66.
Dar, cum şi era de aşteptat, aceste măsuri prohibitive au provocat nu numai nemul-
ţumirea boierilor moldoveni deţinători de ocini în Basarabia şi a persoanelor implicate
în comerţul extern, dar au cauzat prejudicii serioase şi negustorilor austrieci şi mol-
doveni care deţineau un număr mare de vite cornute şi cai la iernat şi păşunat în
această regiune. Autorităţile regionale au fost nevoite să-i ceară lui A.B. Kurakin să fie
revăzută decizia din noiembrie 1812. Deja la 5 mai 1813, A.B. Kurakin aduce la
cunoştinţă organelor centrale cerinţele lui S.Sturdza privind anularea acelor restricţii,
care limitau dreptul de a exporta vitele şi caii ce se aflau în Basarabia la iernat şi
păşunat. Interzicerea de a exporta vite şi cai, în numărul cărora au nimerit şi cele aflate
la iernat şi păşunat, a adus prejudicii statului în valoare de 150 mii lei67. S.Sturdza îşi

178
exprima îngrijorarea că aceste restricţii vor influenţa negativ pe viitor comerţul,
deoarece „…persoanele ce se ocupă cu creşterea animalelor, fiind strâmtorate prin
aceste restricţii, nu-şi vor mai aduce animalele la iernat şi păşunat în Basarabia” 68.
La 27 iunie 1813, Comandantul Suprem din Sankt Petersburg a înaintat raportul
lui A.B. Kurakin spre examinare la şedinţa Consiliului de Miniştri69. Dar, cum se
adoptau, de regulă, deciziile, raportul lui A.B. Kurakin a fost înaintat de Consiliul de
Miniştri spre examinare şi aprobare ministrului de Finanţe70. Părerile ministrului
confirmă prezenţa cursului prohibitiv în politica comercială a ţarismului. D.A. Guriev
considera necesar de a fi respectată decizia Consiliului de Miniştri adoptată, la
propunerea sa, la 8 ianuarie 1813 prin care, ţinându-se cont de înrăutăţirea relaţiilor
dintre Franţa şi Rusia, a fost interzis, pe întreaga frontieră de la Marea Baltică până la
Marea Neagră, exportul cailor71. El insista ca normele acestei decizii să privească şi
Basarabia72. D.A. Guriev propunea, reieşind din prevederile articolului 7 al Tratatului
de la Bucureşti, care permitea locuitorilor Basarabiei trecerea liberă în Moldova
împreună cu familiile şi averea, ca restricţiile generale amintite să nu fie răspândite pe
larg. Concomitent, autorităţilor locale care cunoşteau situaţia din regiune li se
permitea să ţină sub control această problemă, astfel „…ca sub pretextul strămutărilor
să nu fie scoşi peste hotare caii şi alte vite pentru vânzare”, iar exportul cailor peste
Prut să fie permis persoanelor ce se vor transfera în Moldova doar în baza certificatelor
puse la dispoziţie de autorităţile regionale73.
Restricţiile amintite nu se refereau la vitele care erau mânate în Basarabia la iernat
şi păşunat, deoarece în baza raportului lui A.B. Kurakin din 5 mai 1813 se poate
constata că acestea, în special oile, erau supuse unui impozit numit goştină74, fapt din
care rezultă că taxa pentru exportul lor putea fi achiziţionată doar în baza datelor
exacte despre vitele ce au trecut hotarele Basarabiei, date care erau puse la dispoziţia
autorităţilor locale75.
Prin urmare, în pofida faptului că D.A. Guriev insista să fie interzis exportul cailor
din Basarabia în baza deciziei Consiliului de Miniştri din 8 ianuarie 1813, controlul
asupra exportului celorlalte vite, vizând la fel iernatul şi păşunatul vitelor din Moldova
şi din Imperiul Austriac, urma să fie încredinţat administraţiei regionale, care era
cunoscută cu particularităţile comerţului din provincie. Ca rezultat, în Basarabia au
fost păstrate pentru o anumită perioadă tradiţiile stabilite în Moldova de peste Prut, ce
permiteau negustorilor străini să mâne în Basarabia la iernat şi păşunat diferite vite,
inclusiv cai76. Conform dispoziţiei lui S.Sturdza care a urmat în scurt timp după ce
problema a fost discutată în şedinţa Consiliului de Miniştri, negustorii străini
beneficiau de dreptul de a mâna în Basarabia animalele la iernat şi păşunat fără
achitarea taxelor; pentru gonitul lor înapoi peste hotare se percepea o anumită taxă.
Ordinea privind iernatul şi păşunatul animalelor din străinătate în Basarabia a fost
stabilită de A.N. Bahmetev şi respectată până la sfârşitul anilor ’20 77.
Pe parcursul anului 1814 Consiliul de Miniştri a adoptat un şir de decizii care se
refereau atât la exportul din Basarabia al cailor şi vitelor cornute, cât şi la mânatul
acestora de peste hotare la iernat şi păşunat în Basarabia78. La cererea lui I.M. Har-
tingh, Consiliul de Miniştri a decis, la 15 mai 1815, ca vitele mânate la iernat în
Basarabia în 1812 şi care au rămas acolo, precum şi cele aduse de supuşii austrieci şi

179
turci la iernat şi păşunat să fie admise pentru a fi mânate înapoi peste hotare în baza
aceloraşi reguli care au fost stabilite încă de S.Sturdza în 181379. La 12 iulie 1815,
această decizie a fost adusă la cunoştinţă, printr-un decret special, şefului vămii din
Noua Suliţă, pe unde era permis exportul vitelor80.
Dar, cu toate că mânatul vitelor de peste hotare la iernat şi păşunat în Basarabia
aducea vistieriei statului venituri considerabile, el cauza mari prejudicii comerţului
local cu vite. După cum denotă plângerile locuitorilor Basarabia, ei nu aveau nici un
folos din aceasta, ci suportau numai pagube, deoarece negustorii străini, deţinând
monopolul, „…mână liber din regiune, sub pretextul păşunatului sau iernatului,
diferite specii de vite şi chiar cai fără achitarea taxelor şi le întorc peste hotare plătind
doar o taxă simbolică faţă de cea care trebuia încasată de la ei conform tarifului”81.
Nemulţumirea industriaşilor şi a negustorilor basarabeni se datora şi faptului că ne-
gustorii străini „…puteau totdeauna să schimbe liber caii, şi în locul celor aduşi de
peste hotare să mâne înapoi alţii” 82. Fapt confirmat de demersurile prezentate în 1824
de şeful districtului vamal Basarabia, funcţionarul de clasa a VIII-a Şubin, adresate lui
M.S. Voronţov, prin care se cerea interzicerea mânatului cailor de peste hotare la
iernat şi păşunat în Basarabia83. Totuşi, faptul că iernatul şi păşunatul vitelor şi cailor
în Basarabia aduceau venituri statului, nu a permis soluţionarea întrebării în favoarea
industriaşilor şi negustorilor locali. Cele expuse sunt confirmate de cererea înaintată la
30 mai 1828 Departamentului comerţului extern de Şubin, prin care se insista să fie
interzis mânatul vitelor şi cailor de peste hotare la iernat şi păşunat în Basarabia84.
Chiar de la început, ţarismul căuta să atragă în Basarabia negustorii străini şi, în
baza diferitelor înlesniri şi privilegii, să-i orienteze spre comerţul cu guberniile interne
ruse, considerându-i o puternică forţă economică ce ar putea contribui la integrarea
ţinutului în sistemul pieţei interne ruse. În instrucţiunile din 23 iulie 1812 date lui
S.Sturdza amiralul P.V. Ciciagov scria că comerţul urmează să constituie subiectul
esenţial pus în grija guvernului regional85. Pentru înviorarea acestuia este nevoie de
bancheri şi oameni de afaceri care ar fi în stare să învioreze comerţul. În acest scop
urmau să fie atraşi în Basarabia negustorii bogaţi, îndeosebi greci, din Viena, Trieste,
Livorno, Genova şi Veneţia, „…să li se propună acestor capitalişti diferite înlesniri şi
prin căi indirecte să li se aducă la cunoştinţă aceste propuneri” 86; se considera că dacă
aceştia se vor aşeza cu traiul în Basarabia, vor atrage prin exemplul lor şi alţi negustori.
Pentru a stimula exportul mărfurilor basarabene în Odesa, în urma deciziei
Consiliului de Miniştri din 11 iulie 1813, în Basarabia este legalizat exportul şi
importul mărfurilor ruse transportate dintr-un port în altul fără plata taxelor vamale87.
În decizia Consiliului de Miniştri se sublinia că „intrând în componenţa generală a
Imperiului Rus, Basarabia urmează să beneficieze în egală măsură de acele înlesniri,
care sunt acordate şi altor provincii în comerţul lor intern” 88. Prin urmare, privilegiile
şi înlesnirile acordate de ţarism pe parcursul anilor dovedeşte nu grija faţă de locuitorii
ei, ci demonstrează că aceste privilegii şi înlesniri aveau drept scop includerea regiunii
în sistemul pieţei interne ruse. Conform acestei decizii, toate mărfurile din Basarabia
erau permise pentru export în porturile ruse, iar din Rusia în porturile basarabene, fără
achitarea taxelor vamale, în baza aceloraşi principii care erau stabilite pentru mărfurile
transportate între porturile ruse, dar cu supravegherea strictă ca mărfurile exportate din

180
Basarabia să fie însoţite de certificate comerciale, puse la dispoziţie de autorităţile
locale, ce ar demonstra provenienţa lor autohtonă89.
Concomitent cu aceste măsuri apare problema reglementării raporturilor comer-
ciale între Basarabia şi guberniile interne ruse. Dar, luând în consideraţie faptul că
organele centrale din Sankt Petersburg nu ştiau după care principii se efectuează
comerţul în Basarabia şi în baza căror legi autorităţile locale percep taxele vamale, până
la primirea informaţiilor din Basarabia cu privire la măsurile respective (întreprinse de
ministrul de Finanţe prin rescriptele din 14 iulie şi 20 octombrie 1813 adresate
guvernatorului civil al Basarabiei90), precum şi până la transferarea cordonului
sanitaro-vamal la noua frontieră cu Sublima Poartă, s-a hotărât de a „percepe pentru
mărfurile şi produsele importate din Basarabia în Rusia o taxă vamală, stabilită în baza
tarifului vamal, în scopul de a nu permite importul mărfurilor străine fără achitarea
taxelor vamale” 91.
Această părere a ministrului de Finanţe a fost înaintată spre discuţie şi aprobare la
şedinţa Consiliului de Miniştri. Mai mult ca atât. Mărfurile exportate din Basarabia
prin portul Ismail în Sublima Poartă erau supse unei taxe duble, fapt confirmat de
raportul rezidentului imperial în Basarabia din 11 august 1815 adresat ministrului de
Finanţe92. Constatând că vămuirea dublă este o povară grea pentru negustori, iar
încasarea taxei vamale după „obiceiul moldovenesc” este o eroare, el prescrie
rezidentului imperial că la exportul mărfurilor din Basarabia în Sublima Poartă
încasarea taxei vamale – a aşa-numitei „vame” – să fie anulată93. După ce a primit, la
27 martie, rescriptul lui A.D. Guriev, la 31 martie 1816 rezidentul imperial a dat
dispoziţiile de rigoare Departamentului doi al guvernului regional despre anularea
„vămii” şi stabilirea unei singure taxe – conform tarifului vamal94. În aşa fel, din
această perioadă mărfurile exportate din Basarabia prin porturile dunărene erau supuse
taxelor vamale conform tarifului general95.
Extinderea comerţului era frânată şi de prezenţa altor prestaţii96.
Pentru a uşura tranzacţiile comerciale, la 12 iunie 1816 în Basarabia este
confirmată decizia Senatului din 31 martie 1816, potrivit căreia la baza încasării
taxelor vamale de la mărfurile importate şi exportate în decursul anului 1816 până la
1 ianuarie 1817 a fost pusă rubla de argint (egală cu 4 ruble asignate) 97.
Particularităţile legislaţiei comerciale în Basarabia până la adoptarea tarifului vamal
din 1816 sunt confirmate de raportul din 26 mai 1816 al lui A.N. Bahmetev98,
privitor la stabilirea taxelor vamale la mărfurile importate şi exportate din Basarabia,
adresat ministrului de Finanţe. A.N. Bahmetev scria că „…chiar de la anexarea acestei
regiuni la Imperiul Rus în toate posturile instituie atât pe râul Prut – Sculeni şi
Vasiliuţii Mari, cât şi la hotarul cu Austria – Noua Suliţă, taxa se percepea până acum
atât de la mărfurile exportate peste hotare, cât şi de la cele importate aici conform
vechiului obicei moldovenesc – a aşa-numitei „vame”, prin intermediul unor funcţio-
nari numiţi de guvern, constituind 3% ad valorem (în lei argint – V.T.), cu excepţia
portului Ismail în care, în baza ordinului… amiralului Ciciagov (din 2 august 1812 –
V.T.), la mărfurile autohtone exportate în Turcia se percepea o taxă conform tarifului
din Odesa” 99.

181
 În această perioadă tradiţiile moldoveneşti existente în comerţ nu reglementau
importul mărfurilor de peste hotare în Basarabia. În acelaşi raport din 26 mai 1816
A.N. Bahmetev scria că „…conform obiceiului moldovenesc, nu există anumite
restricţii la importul anumitor mărfuri din Austria şi Turcia în această regiune”100, în
afară de cele care pot aduce molima, dar care sunt supuse unui control sanitar destul
de riguros.
După numirea lui A.N. Bahmetev în funcţie de rezident imperial al Basarabiei, la
29 iunie locuitorii provinciei sunt cunoscuţi, prin 75 de anunţuri, cu principiile de
bază ale noii guvernări101. Alături de principiile guvernării politice102, A.N. Bahmetev
fixează şi două principii ce urmau să reglementeze comerţul exterior al Basarabiei. În
scurt timp urma să fie permis exportul peste hotare al vitelor cornute, ovinelor şi
caprinelor, acestei ramuri a comerţului fiindu-i acordate pe viitor unele libertăţi
depline; exportul cerealelor urma să fie permis în baza unei dispoziţii speciale, care va
fi publicată la timpul respectiv103.
Reieşind din considerentul că nu existau anumite dispoziţii în baza căror principii
urma să fie încasată în Basarabia taxa vamală de la mărfurile importate, A.N.
Bahmetev a ordonat tuturor şefilor posturilor vamale aflate în dispoziţia sa ca la
importul mărfurilor de peste hotare să se afle unde este predestinată pentru realizare
marfa – pentru a fi transportată pe căile de tranzit prin Basarabia în Rusia sau pentru a
fi realizată în Basarabia104.
În cazul în care marfa era transportată pentru realizare în Rusia, la trecerea ei prin
vămile de la Prut şi Dunăre se încasa taxa vamală conform tarifului din 1816, marfa
era sigilată, iar proprietarului ei i se înmâna un certificat comercial în care era indicată
cantitatea şi calitatea mărfii, suma taxei vamale încasate, pentru a fi prezentat în
posturile vamale de la Nistru105. Atunci însă când marfa este predestinată pentru
realizare în Basarabia, deoarece în ţinut nu era răspândit tariful vamal din 1816, se
încasa taxa stabilită în Basarabia, cunoscută sub denumirea de „vamă” 106.
În scopul înviorării comerţului extern prin porturile dunărene, în 1816 organele
centrale au emis o dispoziţie adresată lui A.N. Bahmetev în vederea transformării
localităţii Reni în loc de întrunire a negustorilor şi de depozitare a mărfurilor, măsură
întreprinsă încă de S.Sturdza107.
După adoptarea în Rusia, la 31 martie 1816, a noului tarif vamal, ce purta un
caracter liberal fritriderian privitor la importul mărfurilor străine, în Basarabia sunt
răspândite un şir de acte legislative noi, care urmau să reglementeze comerţul
Basarabiei cu guberniile ruse.
Autorităţile centrale, ţinând cont de specificul Basarabiei, n-au aplicat imediat noul
tarif vamal la hotarele de frontieră ale provinciei. Urma să se ia cunoştinţă de situaţia
din regiune. Nu întâmplător, la cererea din 26 mai 1816 a guvernatorului civil, adre-
sată ministrului de Finanţe privind răspândirea noului tarif vamal asupra Basarabiei,
A.D. Guriev scria că în legătură cu decretul imperial din 21 mai 1816 privind
desemnarea în funcţie a unui nou rezident imperial – A.N. Bahmetev, toate întrebările
ce se referă la acest teritoriu urmează la început să fie soluţionate de el108.
În soluţionarea diferitelor probleme legate de reglementarea relaţiilor comerciale ale
Basarabiei cu ţările străine şi cu guberniile interne ruse şi privind activitatea comercială

182
a burgheziei comerciale, A.N. Bahmetev urma să pună la bază legislaţia rusă109, dar să
ţină cont şi de particularităţile existente în comerţul regiunii.
La 27 iulie 1816, Departamentul comerţului extern, printr-o dispoziţie adresată
şefului Districtului vamal Dubăsari, cerea ca toate mărfurile importate din Basarabia,
în baza certificatelor comerciale puse la dispoziţie de administraţia regională, să fie per-
mise fără plata taxei vamale prin toate vămile şi posturile vamale ale districtului
Dubăsari, în urma dispoziţiei acestuia110. Mărfurile importate în Rusia pe cale de
tranzit prin Basarabia erau supuse la hotarele de apus unei taxe vamale conform
tarifului din 1816 şi erau însoţite de un certificat comercial care, fiind prezentat la
vămile şi posturile vamale de la Nistru, scutea marfa de o nouă taxă vamală. Importul
mărfurilor străine, aprobat de tariful din 1816, era permis în Basarabia cu încasarea
taxei vamale – „vamei”; în cazul însă în care mărfurile erau importate ulterior în
guberniile ruse, la trecerea lor peste Nistru pe cale terestră, prin vama de la Dubăsari,
iar pe cale maritimă – prin cea de la Odesa, se încasa o taxă vamală conform tarifului,
iar „vama” era restituită111. Ulterior, această dispoziţie este prezentată de A.N.
Bahmetev şefilor vămilor şi posturilor vamale de la Prut şi Dunăre112.
Măsurile întreprinse de administraţia imperială şi cea regională au pregătit terenul
pentru aplicarea în Basarabia a noului tarif vamal. Dar, urmărind scopul includerii
provinciei în sistemul pieţei interne ruse, ţarismul a fost nevoit să ţină cont, la început,
de unele particularităţi ale comerţului în Basarabia. Ca rezultat, în noiembrie 1816,
conform deciziei Consiliului de Miniştri, în Basarabia este aplicat tariful vamal adoptat
la 31 martie 1816, însă modalitatea de percepere a taxei vamale a fost păstrată – con-
form obiceiului moldovenesc „vama” 113. În afară de taxa vamală stabilită conform
taxelor tarifare şi „vamei”, mărfurile importate şi exportate erau supuse unor taxe
suplimentare114.
Toate aceste acte comerciale legislative, adoptate atât de organele imperiale, cât şi
de cele regionale, au fost generalizate în decizia Consiliului de Miniştri din
28 noiembrie 1816, ce constituie o etapă importantă în dezvoltarea relaţiilor
comerciale între Basarabia şi guberniile ruse şi în integrarea regiunii în sistemul pieţei
interne ruse. Decizia Consiliului de Miniştri era alcătuită din 5 articole. Primele 4 arti-
cole prevedeau măsurile în baza cărora urma să se efectueze comerţul extern. În
Basarabia nu era permis importul mărfurilor interzise de tariful vamal din 1816, iar în
cazul în care acestea pătrundeau totuşi pe piaţa basarabeană, era aplicat regulamentul
despre confiscare. Până la constituirea vămilor permanente la hotarul de apus al
Basarabiei şi până la încasarea veniturilor vamale din Basarabia de instituţiile de resort
imperiale urma „să fie percepută, la hotarele ruseşti (la Nistru – V.T.) de la toate
mărfurile străine, permise pentru import conform prevederilor tarifului din 1816, taxa
vamală, cu respectarea tuturor dispoziţiilor legislaţiei comerciale ruse” 115. Negustorii
primeau certificate comerciale şi recipise în care se fixa cantitatea şi calitatea mărfii,
data când marfa a fost adusă, calea – terestră sau maritimă, persoana care a declarat
marfa şi taxa vamală la care marfa a fost supusă. Negustorilor, care transportau
mărfurile pe cale de tranzit prin Basarabia în Rusia, li se restituia taxa vamală
percepută la vămile şi posturile vamale de la Prut şi Dunăre, în baza aceloraşi principii
„...cum aceasta se efectuează cu mărfurile importate din Finlanda” 116.

183
 Importul diferitelor mărfuri străine din Basarabia în Rusia permise de tariful vamal
se efectua pe cale terestră doar prin vama principală de la Dubăsari, care era înzestrată
cu un număr necesar de funcţionari, cărţi vamale şi ştampile, iar importul şi exportul
pe cale maritimă – doar prin vama principală din Odesa117.
Ultimul articol reglementa relaţiile comerciale dintre Basarabia şi guberniile ruse.
Conform acestui articol, toate mărfurile care erau produse în Basarabia, erau permise
pentru a fi exportate în guberniile interne prin toate vămile şi posturile vamale aflate la
hotarul dintre Rusia şi Basarabia, în baza certificatelor comerciale eliberate de
administraţia regională ce urmau să confirme provenienţa autohtonă a acestor
mărfuri118. Cât priveşte mărfurile interzise deja importate din Basarabia în Odesa şi în
vămile şi posturile vamale de la Nistru, apoi, reieşind din considerentul că importul a
fost interzis nu la insistenţa organelor civile din Basarabia şi nici a negustorilor, acestea
nu erau confiscate, dar în timp de 4 luni, începând de la data adoptării acestei decizii,
acestea au fost permise pentru a fi scoase din guberniile ruse şi transportate sub
supraveghere riguroasă în Basarabia, iar din Basarabia şi Odesa – peste hotare. Şi
numai în cazul în care acest termen nu era respectat mărfurile urmau a fi confiscate119.
După adoptarea deciziei Consiliului de Miniştri din 28 noiembrie 1816, A.N.
Bahmetev a ordonat, în februarie 1817, vămilor provizorii basarabene de frontieră
Noua Suliţă şi Sculeni, precum şi postului de frontieră Ismail ca să permită importul
tuturor mărfurilor acceptate pentru import potrivit tarifului vamal din 1816, cu
perceperea taxei vamale conform dispoziţiilor în vigoare – aşa-numita „vamă”, iar cele
interzise de tarif să fie refuzate120.
După ce ministrul de Finanţe a emis ordinul adresat Departamentului comerţului
extern, expus în dispoziţia şefului Districtului vamal Dubăsari din 27 iulie 1816, care
permitea trecerea mărfurilor basarabene, fără nici un obstacol, prin toate vămile şi
posturile vamale încredinţate şefului Districtului vamal Dubăsari, cu prezenţa
certificatului comercial eliberat de autorităţile regionale” 121, a urmat dispoziţia lui
A.N. Bahmetev, potrivit căreia „mărfurile importate de peste hotare în Basarabia în
scopul transportării lor ulterioare în guberniile interne ruse trebuiau supuse unei taxe
vamale, la hotarul cu Basarabia, conform tarifului din 1816, negustorii să dispună de
certificate comerciale pentru a le prezenta la vămile de trecere peste Nistru, iar
mărfurile importate pentru vânzarea ulterioară în Basarabia să fie supuse „vamei” 122.
Însă, această dispoziţie este anulată şi mărfurile permise conform tarifului din 1816
urmau să intre în Basarabia cu încasarea doar a „vamei”, indiferent de predestinaţia
lor123. În cazul în care o parte din aceste mărfuri vor fi transportate „...peste Nistru în
guberniile interne ruse, …stăpânul, primind certificatul comercial, stabilit în baza
deciziei Consiliului de Miniştri de la vama terestră din Dubăsari sau de la cea portuară
din Odesa, prin care urmau să fie importate de aici mărfurile, ...va avea dreptul să
ceară restituirea taxei sau vamei …şi aceasta urmează să fie întoarsă din veniturile
vamale ale Basarabiei” 124.
În cazul exportului mărfurilor basarabene pe cale maritimă din Akkerman în
Odesa, acestea erau supuse unei taxe vamale ca şi mărfurile exportate peste hotare (din
acel considerent că mărfurile puteau fi exportate nu în Odesa, ci peste hotare). Această
excepţie a fost anulată de A.N. Bahmetev, în baza dispoziţiei ministrului de Finanţe

184
din 30 aprilie 1819; se cerea doar garanţia că mărfurile în decurs de jumătate de an vor
fi cu siguranţă exportate în Odesa125. În schimb, vama din Odesa elibera negustorilor
certificate care confirmau că mărfurile au fost exportate prin acest port.
Cât priveşte mărfurile interzise, care erau deja în Basarabia sau care puteau fi aduse,
Departamentul acţiona în baza articolului 5 al deciziei Consiliului de Miniştri,
adoptând măsuri severe ca aceste mărfuri să nu rămână în Basarabia după expirarea
termenului de 4 luni de la data adoptării deciziei din 28 noiembrie 1816; negustorii
erau avertizaţi „ca în decursul acestui termen să treacă peste hotare toate mărfurile
interzise de tariful vamal din 1816126. După expirarea acestui termen, în Basarabia
urma să se efectueze un control minuţios şi, în caz dacă vor fi depistate mărfuri
interzise – să fie confiscate127. Pentru traducerea în viaţă a acestei dispoziţii au fost
adoptate şi alte măsuri concrete128.
După intrarea în vigoare a deciziei Consiliului de Miniştri din 28 noiembrie 1816,
mulţi negustori s-au ciocnit de mari greutăţi, legate de termenul limitat de 4 luni ce li
s-a acordat pentru a scoate din Basarabia mărfurile interzise de tariful vamal din 1816.
Ca rezultat, A.N. Bahmetev este nevoit să prelungească acest termen (la 28 februarie
1817 până la 1 iulie, iar la 1 iulie 1817 până 1 septembrie) 129.
Dar, măsurile întreprinse de A.N. Bahmetev n-au fost pe placul şefului Districtului
vamal Dubăsari Iuşnevski, care vede în ele o posibilitate de extindere a contrabandei130.
La 2 aprilie 1817 Departamentul doi al guvernului regional a discutat dispoziţia din
14 martie a lui A.N. Bahmetev privitor la obiecţiile făcute de Iuşnevski cu referire la
încălcările pe care le fac evreii exportând mărfuri din Basarabia, luând măsuri pentru
depăşirea acestor încălcări131.
La 6 aprilie 1817, măsurile de rigoare au fost aduse la cunoştinţă, prin dispoziţia
Departamentului doi, organelor locale132, care urmau să le respecte.
În pofida faptului că decizia din 28 noiembrie 1816 acorda dreptul la exportul liber
al mărfurilor basarabene în guberniile interne ruse, prezenţa obligatorie a certificatelor
comerciale punea mari obstacole şi prejudicia exportul acestor mărfuri. După demersul
întreprins de Iuşnevski pe numele lui A.N. Bahmetev, în care acesta semnala că este
nemulţumit de abuzurile şi samavolniciile evreilor care „cumpără în cantităţi destul de
mari nuci, prune uscate, ceapă şi piei de oaie …, însă nu transportă întreaga cantitate
odată, dar în timp diferit şi în mici cantităţi” 133. Ca rezultat, a urmat dispoziţia lui
A.N. Bahmetev din 14 martie 1817 adresată Departamentului doi al guvernului
regional, prin care se cerea ca organele locale să „…elibereze fără plata taxei vamale
numai acea cantitate de produse pe care negustorii o au pregătită pentru export” 134, cu
stabilirea unui termen de 2 săptămâni, după a cărui expirare certificatele comerciale nu
mai erau valabile.
Restricţiile puse în exportul mărfurilor basarabene în Rusia, obligaţia de a prezenta
certificate comerciale eliberate nu numai de Departamentul doi al guvernului regional,
dar şi de ispravnici sau de poliţia locală creau mari dificultăţii burgheziei comerciale,
prejudiciindu-i veniturile.
Pornind de la numeroasele cereri ale cercurilor comercial-industriale din Basarabia
şi având sprijinul lui A.N. Bahmetev, administraţia regională face unele cedări în ce
priveşte eliberarea certificatelor comerciale135. La 29 septembrie 1817, Departamentul

185
doi al guvernului regional anunţă toţi ispravnicii ţinutali ca aceştia să ia măsurile de
rigoare privind mărfurile interzise de tariful vamal din 1816: să înregistreze aceste
mărfuri şi să le sigileze pentru a fi confiscate136.
Dar, aceste dispoziţii şi restricţii nu totdeauna erau respectate. În noile
circumstanţe, oficialităţile regionale erau nevoite să le aplice din nou137.
Decizia din 28 noiembrie 1816 punea un şir de obstacole şi importului de mărfuri
ruse în Basarabia, deoarece acestea erau supuse taxelor vamale conform tarifului din
1816. Deoarece negustorii străini, îndeosebi cei din Austria şi din posesiunile
otomane, ocupau poziţii tot mai puternice pe piaţa basarabeană, autorităţile locale
căutau să limiteze influenţa acestora sprijinind activitatea comercială a negustorilor din
guberniile ruse. De aceea, în iunie 1817 Consiliul de Miniştri a discutat propunerea,
prezentată de secretarul de stat I.Capo d’Istria, înaintată de A.N. Bahmetev, de a
permite locuitorilor guberniilor limitrofe cu Basarabia importul liber peste Nistru, fără
plata taxei vamale, al mărfurilor şi articolelor de provenienţă autohtonă, aşa cum era el
permis basarabenilor138. Însă propunerea lui A.N. Bahmetev n-a fost susţinută de
ministrul de Finanţe şi atunci n-a fost pusă în practică. Probabil, administraţia impe-
rială avea anumite suspiciuni că negustorii de ghildă din guberniile ruse, constituiţi
într-o stare socială deja structurată, afluxul cărora în Basarabia după 1812 este
considerabil, puteau cauza anumite prejudicii tinerei burghezii basarabene în proces de
constituire. Mai mult ca atât. Ţarismul nu dorea ca în comerţul intergubernial să se
implice cercurile largi ale populaţiei; conform structurii de ghildă din Rusia, acest
comerţ constituia monopolul negustorilor de ghilda întâi şi a doua.
Tânăra burghezie comercială basarabeană, precum şi autorităţile locale îşi exprimau
nemulţumirea de privilegiile acordate negustorilor străini139; fiind mai bogaţi, aceştia
făceau concurenţă negustorilor locali, frânau procesul de acumulare a capitalului
comercial. După cum se menţiona într-un raport al oficialităţilor regionale din
4 noiembrie 1816, „…în Chişinău şi în alte oraşe ale acestei regiuni se află mulţi
negustori străini, care se ocupă cu comerţul…, fără însă a participa la îndeplinirea
prestaţiilor orăşeneşti” 140. Ţinând cont de faptul că în alte regiuni ale Rusiei negustorii
străini erau totuşi supuşi anumitor prestaţii, organele din Chişinău insistau ca ei să fie
supuşi la plata impozitelor. Aceste doleanţe au fost susţinute şi de A.N. Bahmetev, care
la 22 septembrie 1817 cere organelor de resort informaţii dacă negustorii străini au
primit anumite înlesniri de la guvernul regional141.
La 3 octombrie 1817, Duma orăşenească din Chişinău a discutat raportul colo-
nelului Tumanov care, în baza dispoziţiilor lui A.N. Bahmetev, urma să informeze
Duma despre taxele la care erau supuse mărfurile importate şi exportate în Chişinău de
către negustorii şi industriaşii de peste hotare şi din alte oraşe ale Basarabiei142.
În raportul adresat lui A.N. Bahmetev, colonelul Tumanov scria că „după anexarea
acestei regiuni la Rusia şi organizarea Chişinăului în oraş regional, din partea
guvernului n-au fost adoptate decizii speciale referitor la caracterul comerţului
exercitat în Basarabia de negustorii străini şi alţi industriaşi” 143. Tumanov propunea ca
pentru negustorii străini ce făceau comerţ în Chişinău să fie stabilită o taxă în mărime
de 2% ad valorem144. Dar, în timpul discutării acestei probleme au apărut un şir de
întrebări: din care sumă urma să fie achiziţionată taxa stabilită – din suma totală a

186
veniturilor sau din cea obţinută în urma realizării mărfii; ce fel de documente urma să
prezinte negustorul sau industriaşul din alt oraş pentru achitarea taxei; pe care
negustori Duma urma să-i considere ca fiind negustori din alte oraşe – pe cei din alte
oraşe ale Basarabiei sau din alte gubernii ale Rusiei; care din mărfuri urmau să fie
impozitate? etc. 145.
Decizia privind stabilirea taxei pentru mărfurile realizate de negustorii din alte
oraşe în Chişinău a fost adoptată de Duma orăşenească nu în baza dispoziţiilor date de
foştii domnitori, ci a dispoziţiilor proprii, conform articolului 11 al Regulamentului
despre oraşe. Prevederile acestui articol acordau persoanelor care nu aveau viză de
reşedinţă în oraşe dreptul de a se ocupa cu comerţul doar după achitarea taxei speciale
prevăzute pentru această categorie de negustori şi industriaşi146. La şedinţa Dumei s-a
constatat că pentru locuitorii oraşului Chişinău stabilirea acestei taxe nu prezintă nici o
dificultate, cu atât mai mult că, spre deosebire de negustorii străini şi din alte oraşe,
„…locuitorii din oraşele Basarabiei… se ocupă cu comerţul mai puţin, dar suportă în
egală măsură toate impozitele” 147.
În baza dispoziţiei guvernului regional al Basarabiei din 25 iulie 1817, au fost
stabilite principiile în baza cărora au fost fixate sarcinile nemijlocite ale Dumei de a
depista şi a evidenţia toate izvoarele, care puteau aduce foloase oraşului, fără a
prejudicia situaţia materială şi financiară a locuitorilor148. Duma orăşenească din
Chişinău a stabilit criteriile privind încadrarea negustorilor din alte oraşe şi de peste
hotare în comerţul capitalei149.
În dispoziţia din 4 decembrie 1817 a Departamentului doi al guvernului regional
adresată Dumei orăşeneşti din Chişinău se menţiona că A.N. Bahmetev a analizat
prezentarea făcută de Comitetul Provizoriu al Basarabiei privind perceperea în veni-
turile oraşului a taxelor de la mărfurile importate în Chişinău de negustorii şi
industriaşii din alte oraşe, fiind de acord cu părerea că negustorii din alte oraşe care fac
comerţ în Chişinău trebuie supuşi unor taxe în folosul oraşului. În schimb, el a refuzat
să susţină propunerile Dumei orăşeneşti de a impozita cu asemenea taxe şi mărfurile
micilor comercianţi şi negustori, considerând că vor fi împovărătoare pentru ei150. De
aceea, Duma a primit dispoziţia ca în perceperea taxelor la mărfurile importate de
negustorii din diferite oraşe în Chişinău să se conducă de legislaţia în vigoare în
guberniile ruse.
Prin urmare, încercările administraţiei regionale de a supune negustorii străini şi cei
din guberniile ruse unor impozite proporţionale activităţii comerciale nu s-au
încununat de succes. A.N. Bahmetev, care avea sarcina de a contribui la traducerea
dispoziţiilor imperiale în teritoriul nou-anexat, în scopul includerii lui cât mai grabnice
în sistemul economic şi politic al Imperiului, sprijinea transferarea în Basarabia a
negustorilor străini şi a celor din guberniile ruse în vederea creării unei burghezii
comerciale cosmopolite. Aceste sarcini puteau fi realizate doar prin crearea condiţiilor
avantajoase pentru activitatea comercială a negustorilor şi industriaşilor străini şi a
celor din guberniile ruse.
Dar şi în aceste condiţii negustorii străini căutau diferite modalităţi de a se eschiva
de la plata prestaţiilor. La 25 februarie 1822, şeful de poliţie din Chişinău, Dmitri
Petrovici, raportează Dumei orăşeneşti că în urma încercărilor de a percepe de la

187
negustorii străini şi de la cei din diferite oraşe ruseşti prestaţiile stabilite de Duma
orăşenească în folosul oraşului pentru activitatea comercială, meşteşugărit şi alte ocu-
paţii, aceştia „…în genere refuză să plătească, spunând că nu sunt obligaţi să plătească
prestaţii” 151. Însă, în urma intervenţiei guvernatorului civil, fiind avertizaţi că „…nu
vor putea beneficia de înlesnirile orăşeneşti”, au fost nevoiţi să cedeze152.
Odată cu adoptarea, la 29 aprilie 1818, a Regulamentului organizării administ-
rative a Basarabiei, în provincie a intrat în vigoare legislaţia rusă privind comerţul
intern şi extern. Starea socială privilegiată a primit mari avantaje în domeniul
comerţului. Dvorenimea locală, negustorii şi mica burghezie au fost egalaţi în drepturi
cu cei din guberniile interne ruse153, cu toate că negustorii n-au fost stratificaţi în
ghilde, fapt ce nu le dădea posibilitate să se încadreze în comerţul intergubernial.
Conform tradiţiilor vechi moldoveneşti, dvorenimea basarabeană avea drepturi
nelimitate de a se ocupa atât cu comerţul intern, cât şi cu cel extern, nefiind supusă
regulamentului de ghildă şi celui orăşenesc154. Ulterior, de dreptul de a se ocupa cu
comerţul extern au beneficiat şi alte stări sociale. În iulie 1820, guvernul regional al
Basarabiei a primit dispoziţia lui A.N. Bahmetev de a acorda „…tuturor locuitorilor,
încadraţi în comerţ, dreptul de a se ocupa liber cu comerţul extern, fără nici un fel de
privilegii pentru careva din ei” 155, drept de care beneficiau, conform tradiţiilor
moldoveneşti, toţi locuitorii.
Începând cu 1820, în Basarabia este răspândit noul tarif vamal adoptat în
noiembrie 1819, în baza aceloraşi principii ca şi tariful vamal din 1816156.
Exportul liber al mărfurilor basarabene în guberniile interne ruse exercitat conform
deciziei Consiliului de Miniştri din 28 noiembrie 1816 preocupa oficialităţile vamale
ruse, acestea îngrijându-se ca sub pretextul mărfurilor din Basarabia peste Nistru să nu
fie importate în Rusia şi mărfuri de peste hotare. La 10 februarie 1823 Comisia
privind problemele vamale şi comerciale a înaintat spre discuţie în Departamentul
comerţului extern raportul prezentat de şeful Districtului vamal Dubăsari în care
acesta scria despre intensificarea în anii 1821-1822 a importului vinului de Basarabia
în Rusia şi, respectiv, despre micşorarea importului vinurilor de peste Prut.
Constatând că în locul vinurilor basarabene în Rusia sunt importate vinuri moldove-
neşti şi valahe, el insista ca vinurile basarabene să fie supuse, la trecerea peste Nistru,
taxelor conform tarifului vamal157.
Ulterior, acest raport a fost prezentat spre examinare ministrului de Interne, în a
cărui competenţă erau toate treburile ce se refereau la regiunea Basarabia. Pentru
soluţionarea problemei şi pentru a constata cantitatea totală de vin ce se produce în
Basarabia într-un an, V.P. Kociubei i-a ordonat lui I.N. Inzov să studieze cazul şi să
întreprindă toate măsurile de rigoare pentru a pune capăt abuzurilor.
În urma măsurilor de precauţie întreprinse de I.N. Inzov, Comisia privind
problemele vamale şi comerciale, studiind această întrebare, a considerat că pentru a
exclude diferite abuzuri în importul de peste hotare a vinului „…pe viitor de la
vinurile străine importate în Basarabia prin vămile de la Prut şi Dunăre şi prin posttul
vamal Akkerman să fie percepută nu „vama” ce constituia 3% ad valorem, ci taxa
vamală stabilită în baza tarifului în vigoare din 1822 …, indiferent de faptul dacă vinul

188
va fi predestinat pentru realizarea în Basarabia sau va fi importat peste Nistru în
Rusia158.
Comisia a constatat că aplicarea acestei măsuri va aduce profituri substanţiale nu
numai Rusiei, dar şi Basarabiei, deoarece astfel se va preîntâmpina falsificarea vinului
din străinătate cu cel de Basarabia, iar taxa vamală încasată va stimula industria internă
din Basarabia spre cultivarea viţei-de-vie şi dezvoltarea sectorului vinicol privat159.
Pentru importul vinului din Moldova şi din Ţara Românească au fost stabilite
două vămi: una la Dubăsari, prin care până la adoptarea tarifului din 1822 erau
importate vinurile de peste hotare, şi alta la Movilău, care, conform tarifului vamal din
1822, făcea parte din clasa a treia şi deci nu dispunea de acest drept. Însă, la insistenţa
negustorilor, postul vamal din Movilău a primit acest drept, deoarece calea directă
comercială, cea mai favorabilă, din Ţările Române în Rusia era anume prin Movilău,
cu atât mai mult că până la adoptarea noului tarif vamal vama din Movilău făcea parte
din categoria vămilor principale160.
La şedinţa Consiliului de Miniştri din 28 noiembrie 1822 a fost discutat memoriul
ministrului de Interne din 6 noiembrie despre păstrarea în Basarabia a tarifului vamal
din 1819 până la suprimarea cordonului sanitaro-vamal de la Nistru şi transferarea lui
la Prut şi Dunăre161.
Ministrul de Interne, găsind argumentele lui I.N. Inzov convingătoare şi obţinând
acordul ministrului de Finanţe, a propus ca „în Basarabia să fie prelungită acţiunea
tarifului din 1819 până când cordonul vamal şi carantinal ce desparte această regiune
de Rusia va fi transferat la Prut şi Dunăre” 162. Însă, la şedinţa Consiliului de Miniştri
din 7 februarie 1823 împăratul Alexandru I n-a susţinut propunerea ministrului de
Interne şi a ordonat ca comerţul în Basarabia să fie efectuat în baza principiilor
tarifului din 1822163.
Totuşi, din motive necunoscute, la 15 martie a urmat dispoziţia lui D.A. Guriev
adresată Departamentului comerţului extern, potrivit căreia până la transferarea
cordonului sanitaro-vamal de la Nistru la Prut şi Dunăre în Basarabia urma să fie
păstrat tariful vamal din 1819164.
La 25 mai 1823, în legătură cu întrebarea privind punerea în acţiune a tarifului
vamal din 1822 şi în Basarabia, I.N. Inzov a înaintat în Comisia privind problemele
vamale şi comerciale a Ministerului de Finanţe propunerea de a permite importul
mărfurilor din Sublima Poartă nu numai prin porturile Ismail şi Reni, dar şi pe căile
terestre – prin vama din Sculeni165. El cerea să fie luat în consideraţie faptul că
Basarabia nu dispune de propriile manufacturi şi fabrici, iar importul mărfurilor
industriale din guberniile ruse este limitat de prezenţa cordonului de la Nistru şi de
prevederile tarifului vamal din 1822. I.N. Inzov propunea ca până la suprimarea
cordonului sanitaro-vamal de la Nistru să fie permis importul acestor mărfuri de peste
hotare, fără a exclude din el mărfurile „…care au ca destinaţie şi alte porturi, cum ar fi:
Sankt Petersburg, Riga şi Odesa” 166.
Comisia, analizând această problemă şi ţinând cont de dispoziţia împăratului de a
nu fi păstrat în Basarabia tariful vamal din 1819, ci de a se conduce de noul tarif din
1822, precum şi de faptul că mărfurile turceşti, care nu se produceau nici în Basarabia
şi nici în Rusia, erau strict necesare populaţiei ţinutului, a considerat portul Akkerman

189
nepotrivit pentru importul mărfurilor din Sublima Poartă şi a permis importul acestor
mărfuri prin alte porturi, propunându-i lui I.N. Inzov să stabilească două vămi din
cele mai potrivite pentru comerţul cu Poarta Otomană167. Comisia a propus să fie per-
mis importul în Basarabia doar a acelor mărfuri, care sunt permise, conform tarifului
din 1822, prin vămile de pe litoralul Mării Negre şi al Mării Azov168. Importul
mărfurilor care, din anumite considerente, era permis prin alte porturi, dar care era
interzis prin vămile amintite, urma să fie interzis şi în Basarabia. Pentru importul
mărfurilor străine în Basarabia, permise pentru import de tariful vamal, urma să fie
stabilit, la alegerea autorităţilor basarabene, unul sau două posturi vamale – în
dependenţă de mersul comerţului şi aşezarea posturilor de carantină169. Mărfurile
străine interzise pentru import în Basarabia puteau fi primite fără nici un obstacol din
Rusia. În pofida faptului că, după cum scria I.N. Inzov, „…toate mărfurile care erau
importate din Rusia în Basarabia urmau să fie supuse acţiunii tarifului şi multe din ele
erau deja impuse taxelor vamale” 170 şi a faptului că articolele de manufactură şi fabrică
ruseşti erau toate permise pentru export fără plata taxei vamale (cu excepţia pânzei
pentru corăbii), iar numărul mărfurilor interzise pentru export era neînsemnat, în
scopul asigurării regiunii cu mărfuri industriale şi lichidării restricţiilor în comerţul cu
guberniile ruse, Comisia a propus „…să fie permis importul din Rusia în Basarabia a
tuturor mărfurilor şi produselor, fără perceperea taxelor vamale” 171. Pentru a
preîntâmpina orice abuzuri în exportul mărfurilor ruse din Basarabia peste hotare,
urma ca toate mărfurile interzise pentru export, precum şi cele care erau supuse taxelor
vamale, indiferent de provenienţa lor, să fie supuse acţiunii tarifului din 1822172.
La 31 iulie 1823, Consiliul de Miniştri a examinat memoriul lui V.P. Kociubei
„Despre taxele la mărfurile importate în Basarabia” întocmit la cererea lui I.N.
Inzov173. Referindu-se la tariful vamal din 1822, care interzicea importul unor mărfuri
necesare locuitorilor autohtoni, „…pentru a căror fabricare în Basarabia nu există nici
un fel de manufacturi”, I.N. Inzov a propus ca, până la transferarea cordonului
sanitaro-vamal de la Nistru la Dunăre, Prut şi la hotarele cu Bucovina, în Basarabia să
fie păstrat tariful vamal din 1819174. La 28 octombrie 1823, Consiliul de Miniştri a
acceptat propunerea lui I.N. Inzov, dar Alexandru I a ordonat totuşi ca în Basarabia să
fie răspândit tariful vamal din 1822175. După aceasta, Consiliul de Miniştri a decis să
fie anulată „vama” şi să fie percepută numai taxa vamală stabilită de tariful din 1822.
Această decizie a şi fost confirmată la 30 octombrie 1823 de Alexandru I176.
Concomitent, a fost anulată şi taxa vamală stabilită la mărfurile importate în
Basarabia după obiceiul vechi moldovenesc – „vama” 177.
La 27 noiembrie 1823, noul rezident imperial M.S. Voronţov, în dispoziţia
adresată Consiliului Suprem, scria că, în memoriul ce i-a fost pus la dispoziţie de
ministrul de Interne V.S. Lanskoi, răposatul funcţionar de clasa a III-a, controlorul de
stat В.В. Kampengauzen, întreba Consiliul de Miniştri dacă tariful din 1822 se aplică
şi pe teritoriul Basarabiei, sau, aşa cum presupunea I.M. Inzov, el se va referi doar la
mărfurile interzise şi permise pentru import şi export, sau acestea vor fi impuse,
conform obiceiului moldovenesc, doar la plata vămii178. Dar ministrului de Interne i
s-au adus la cunoştinţă deciziile din 31 iulie şi 30 octombrie 1823 ale Consiliului de
Miniştri, în care această întrebare a fost discutată, hotărâtă şi aprobată de împărat.

190
Conform acestor decizii, M.S. Voronţov scria administraţiei regionale că trebuie
urmărită cu stricteţe îndeplinirea deciziilor Consiliului de Miniştri, şi anume „…de a
percepe de la mărfurile permise pentru importul în Basarabia nu „vama” conform
obiceiului vechi moldovenesc, ci taxa, aşa cum ea este stabilită de tariful vamal din
1822” 179.
La 11 decembrie 1823, dispoziţia lui M.S. Voronţov a fost discutată în Consiliul
Suprem al Basarabiei şi transpusă în viaţă180.
Aplicarea în Basarabia a tarifului vamal din 1822 constituie o etapă importantă în
încadrarea Basarabiei în sistemul pieţei interne ruse. Concomitent cu aplicarea noului
tarif vamal, în Basarabia au fost anulate un şir de particularităţi existente în comerţul
exterior şi de tranzit, iar teritoriul este atras în sfera comerţului exterior imperial.
Adoptarea tarifului vamal din 1822 a creat anumite dificultăţi în realizarea multor
mărfuri. La 30 iulie 1823, I.M. Inzov a înaintat lui M.S. Voronţov cererea depusă de
societatea negustorilor din Ismail (în persoana negustorului Anton Milanovici), în care
aceştia se plângeau că după ce vinul de peste hotare a fost supus taxelor vamale
conform tarifului, „…comerţul vinului cu amănuntul cu care se ocupă locuitorii, la
preţul stabilit în contractul concesiei, a devenit nerentabil, cu atât mai mult că ei sunt
obligaţi să plătească concesionarului pentru acest comerţ câte 2 lei de la fiecare
vadră”181. I.M. Inzov l-a rugat pe M.S. Voronţov să permită Consiliului Suprem al
regiunii ca acesta să examineze situaţia creată în vederea stabilirii preţurilor la realizarea
băuturilor alcoolice.
Tariful vamal din 1822, fiind răspândit pe teritoriul Basarabiei, punea mari
obstacole în dezvoltarea comerţului atât cu ţările străine, cât şi cu guberniile interne
ruse. Pentru a facilita comerţul Basarabiei cu guberniile limitrofe, la cerinţa
guvernatorului civil C.A. Catacazi, la 9 noiembrie 1823 a fost permis importul
prunelor, nucilor şi vinului în Rusia prin vămile şi posturile vamale de la Nistru, fără
plata taxei vamale182. Ulterior, din considerentul că aceste mărfuri erau importate peste
Nistru în cantităţi mari şi pentru a preîntâmpina diferite abuzuri ce puteau avea loc,
s-a hotărât ca certificatele comerciale eliberate pentru exportul lor să fie confirmate de
poliţia judeţeană sau orăşenească, şi nicidecum de ocolaşi, prin care s-ar dovedi că
aceste mărfuri sunt de provenienţă autohtonă183.
A urmat apoi dispoziţia Direcţiei Financiare adresată tuturor organelor de poliţie ce
prevedea ca în certificatele eliberate pentru exportul mărfurilor din Basarabia în
guberniile ruse să fie indicate condiţiile în care au fost procurate aceste mărfuri,
precum şi originea lor, iar în cazul în care aceste mărfuri erau procurate de la locuitorii
Basarabiei, aceştia urmau să fie supuşi jurământului, în prezenţa ispravnicilor sau a
organelor de poliţie, prin care ar confirma că mărfurile sunt de provenienţă
autohtonă184.
La 8 decembrie 1823 a urmat o nouă dispoziţie a Direcţiei Financiare, de data
aceasta adresată poliţiei judeţene şi orăşeneşti, prin care se indica ca certificatele
eliberate pentru exportul mărfurilor peste Nistru să fie confirmate de procurorii de
ţinut185.
Prin urmare, alături de obstacolele serioase cauzate de tariful vamal prohibitiv din
1822 în extinderea relaţiilor comerciale ale Basarabiei cu ţările străine şi cu guberniile

191
ruse, activitatea burgheziei comerciale era frânată şi de diferite măsuri de precauţie în-
treprinse de administraţia regională – măsuri concrete în vederea protejării pieţei
interne ruse de pătrunderea mărfurilor de contrabandă.
Despre măsurile protecţioniste întreprinse de ţarism după adoptarea tarifului
prohibitiv din 1822 ne dovedeşte şi faptul impunerii la taxe ridicate a diferitelor
produse importate din Basarabia186.
Însă, toate aceste măsuri de precauţie întreprinse de autorităţile regionale şi de cele
imperiale puneau obstacole serioase în exportul mărfurilor basarabene în guberniile
ruse. Negustorii, ciocnindu-se de aceste obstacole ce stopau afacerile comerciale, se
adresau cu diferite plângeri guvernului regional, care urma să soluţioneze fiecare caz în
parte. Exemplu, în acest sens, serveşte cazul fabricantului de postav Şensa şi al
negustorului Popandopolo187.
După multiple discuţii, la 31 iulie 1824 guvernul regional, reieşind din conside-
rentul că Basarabia „…este o provincie în care creşterea animalelor este bine dezvoltată
şi deci nu e nevoie ca lâna să fie importată din alte ţări, dimpotrivă, ea este exportată
de aici peste hotare”, a satisfăcut cererile negustorilor Şensa şi Popandopolo, recu-
noscând „…suficiente doar garanţiile cumpărătorilor că lâna este cumpărată de la
diferiţi locuitori ai Basarabiei şi că le aparţine lor personal” 188.
La începutul lui decembrie 1824 guvernul regional a discutat propunerile lui M.S.
Voronţov, în care şeful Districtului vamal al Basarabiei îi raportează că pentru a
preîntâmpina greutăţile, încălcările sau abuzurile ce pot avea loc la întoarcerea banilor
la vămile de la Nistru pentru mărfurile vămuite dublu, este necesar a stabili un termen
de 4 luni, în timpul căruia negustorul urmează să se prezinte cu certificatul comercial
la vămile de la Nistru pentru a-şi întoarce banii189. Un asemenea termen a fost fixat în
baza deciziei din 12 februarie 1824 şi pentru mărfurile transportate din Odesa pe cale
de tranzit prin Basarabia în Moldova. Dacă însă negustorul nu se prezenta în
termenele stabilite, el pierdea dreptul de a-şi recupera pierderea – banii pentru
mărfurile vămuite dublu, aceştia urmând a fi transferaţi în vistieria statului190.
Dar şi această măsură cauza mari prejudicii negustorilor, din considerentul că
limita timpul activităţii comerciale în ţările sau guberniile unde negustorul exporta
marfa, grăbindu-l să se întoarcă în Basarabia în termenele fixate pentru a-şi putea
recupera banii din vămile de la Nistru.
Se cerea de a fi înlăturate un şir de obstacole ce frânau comerţul Basarabiei cu
guberniile ruse, generate, în special, de păstrarea cordonului de la Nistru, de eliberarea
certificatelor comerciale în comerţul intergubernial, toate acestea creând greutăţi în co-
merţ, la calcularea şi recalcularea taxelor vamale etc. La 3 decembrie 1824, procurorul
regional al Basarabiei îi comunică lui M.S. Voronţov că locuitorii regiunii întâlnesc
mari greutăţi în exportul mărfurilor sale peste Nistru, deoarece în afară de certificatul
eliberat de poliţie negustorii trebuiau să mai primească încă un certificat – eliberat de
guvernul regional; trebuiau deci să meargă la Chişinău, astfel pierdeau mult timp,
suportau cheltuieli, egalate, de regulă, cu jumătate din preţul mărfii191. M.S. Voronţov
şi noul procuror al Basarabiei considerau că după confirmarea tarifului vamal din 1822
„…nu mai este necesar de a supune comerţul basarabean privitor la mărfurile

192
autohtone unor reguli, a căror acţiune se impune cu necesitate când în districtul vamal
basarabean exista taxa denumită „vamă” 192.
Probabil, cu acordul lui M.S. Voronţov, guvernul regional a permis, la 24
decembrie 1824, exportul mărfurilor basarabene în guberniile ruse, cu excepţia
vinului, nucilor şi prunelor, în baza certificatelor eliberate de autorităţile locale193.
Analiza izvoarelor, în fond a celor de arhivă inedite ce reflectă diferite aspecte ale
politicii economice promovate atât de instituţiile de stat imperiale, cât şi de cele
regionale în primii douăzeci de ani după anexarea teritoriului dintre Prut şi Nistru la
Rusia, denotă că politica comercial-vamală promovată de ţarism în Basarabia purta un
caracter contradictoriu şi dualist. Concomitent, se poate observa instabilitatea politicii
comerciale, dependenţa ei de multipli factori de ordin intern şi extern, dintre care am
putea evidenţia: situaţia economică a ţării pe timp de pace şi pe timp de război,
relaţiile cu partenerii politici şi economici externi, presiunea forţelor politice şi
economice atât din interiorul ţării, cât şi din exteriorul ei etc. Nu mai puţin important
era faptul că în promovarea politicii comerciale a ţarismului în Basarabia, în pofida
intereselor imperiale de a include teritoriul nou-anexat în sistemul economic şi politic
al Imperiului Rus, ţarismul era nevoit să ţină cont de unele particularităţi existente în
comerţul intern şi extern, de gradul de încadrare în comerţ a diferitelor categorii
sociale, de impunerea fiscală etc. Evident, lipsa unui cordon sanitaro-vamal la noua
frontieră la Prut şi Dunăre, ce urma să fie instituită după un studiu minuţios al noii
frontiere şi al diverselor ramuri economice ale Basarabiei, determina caracterul nuanţat
prohibitiv al politicii comercial-vamale, îndeosebi după adoptarea tarifului vamal din
1822.
Încercând a lămuri cauzele şi natura social-economică a acestei orientări strategice
în politica comercial-vamală a ţarismului, putem constata că politica protecţionistă ce
se statorniceşte odată cu adoptarea tarifului vamal din 1822 şi diversele măsuri ce au
urmat acest tarif sintetizează interesele a trei forţe: ale statului autocrat, ale anumitor
cercuri comercial-industriale şi ale unei părţi a dvorenimii legate de comerţ şi
industrie. Rolul dominant în promovarea acestei politici îi revenea statului şi
sistemului lui ierarhic-birocratic. Dar, în condiţiile în care autorităţile imperiale nu
erau cunoscute îndeaproape cu situaţia din Basarabia, politica comercial-vamală era
promovată din numele statului de administraţia regională, iar în formarea direcţiilor ei
strategice un rol aparte revenea organelor locale, la a căror cerere erau adoptate diferite
hotărâri şi decizii.
În determinarea cursului politicii comercial-vamale a ţarismului în Basarabia un rol
aparte îi revenea Ministerului de Finanţe, iar realizarea programului – la început
liberal, iar mai târziu protecţionist comercial-industrial – era pusă pe seama miniştrilor
de Finanţe D.A. Guriev şi E.F. Kankrin.
Prin urmare, în pofida diverselor oscilări şi măsuri neconsecvente în cursul
adoptării de către instanţele imperiale a politicii comercial-vamale în Basarabia,
schimbările ce au survenit în organizarea comerţului basarabean în anii 1812-1824 au
fost determinate în principiu de trecerea de la liberalism la protecţionism în politica
comercială.

193
 Note:
________________
1
Г.Г. Прошин, Таможенный тариф 1819 года. – În: Исторические науки
(Москва), 1961, №4, с.109-110.
2
Н.П. Страхова, Тариф 1816 года во внешнеторговой политике России. – În: Из
истории культуры и общественной мысли народов СССР: Сборник научных статей. –
Москва, 1984, с. 60-61; Idem, Тариф 1819 г. во внешнеполитических планах России. –
În: Вестник Московского университета. Сер.8. История (Москва), 1990, №3, с.45.
3
Sardaric – taxă în folosul oraşului, egală cu 20 de bani de la fiecare car. În 1808 un ban era
egal, conform cursului oficial, cu 43% dintr-o para (ANRM, F. 22, inv. 1, d. 4, f. 17 verso).
4
Ibidem.
5
Ibidem, F. 2, inv. 1, d. 101, f. 2-2 verso
6
Ibidem, f. 2 verso.
7
AISR, f. 560, inv. 4, d. 402, f. 31; F. 1308, inv. 1, d. 8, f. 230.
8
Din noiembrie 1812 misiunea de a ţine sub control diferite întrebări legate de Basarabia
sunt încredinţate lui S.C. Veazmitinov.
9
Я.С. Гросул, Автономия Бессарабии в составе России (1812-1828 гг). – În:
Труды по истории Молдавии. – Кишинев, 1982, с.148.
10
Conform articolului 8 al contractului, toate mărfurile prezentate pentru vânzare în
oraşele şi târgurile Basarabiei, precum şi mărfurile importate în Basarabia erau supuse vămii, ce
constituia 3% ad valorem (ANRM, F. 2, inv. 1, d. 15, f. 24).
11
Ibidem, f. 5.
12
Ibidem, f. 6.
13
Ibidem, f. 40 verso.
14
Ibidem, f. 108 verso; F. 5, inv. 1, d. 1, f. 248.
15
Ibidem, F. 2, inv. 1, d. 15, f. 7-8.
16
Ibidem, f. 9.
17
Ibidem, f. 9 verso.
18
A se vedea traducerea raportului concesionarului taxelor vamale Gheorghi Cazimir adresat
guvernatorului S.Sturdza, din 9 ianuarie 1813, privitor la vămuirea unor mărfuri în portul
Ismail de către A.Constantinov, persoană necunoscută pentru autorităţi (Ibidem, f. 12). Acesta
a fost împuternicit de comandantul cetăţii Ismail, maiorul Viteaz, dar, conform raportului din
20 februarie 1813, ulterior destituit la insistenţa lui S.Sturdza (Ibidem, f. 19).
19
Ibidem, f. 24-25.
20
AISR, F. 560, inv. 4, d. 402, f. 39.
21
Ibidem.
22
În exportul mărfurilor din Basarabia după anexarea acestui teritoriu la Rusia se ţinea
cont atât de legislaţia comercial-vamală în vigoare – tariful vamal din 1797, de Regulamentul
comercial din 19 decembrie 1810, confirmat şi pentru anii următori (Ibidem, d. 101, f. 34
verso), de particularităţile locale ale comerţului, cât şi de dispoziţiile speciale emise de organele
centrale: dispoziţia secretă din 7 martie 1812, adusă la cunoştinţă printr-o dispoziţie secretă a
Departamentului comerţului extern din 19 martie şefului districtului vamal Dubăsari
Iuşnevski, conform căreia era interzis exportul grâului din porturile Mării Baltice şi din
Arhanghelsk prin toate vămile terestre (Ibidem, f. 35).
23
După încheierea Tratatului de la Bucureşti şi anularea, începând cu luna iunie 1812, a
restricţiilor în ce priveşte exportul diferitelor provizii în Moldova, la cererea lui Iuşnevski din
30 iulie, la 16 septembrie 1812 Departamentul comerţului extern a dat dispoziţii vămii de la
Dubăsari să permită, cu aprobarea ministrului de Finanţe, exportul grâului în Moldova
(Ibidem, inv. 4, d. 101, f. 3-3 verso). Conform dispoziţiei Comandantului Suprem din Sankt
Petersburg S.C. Veazmitinov, de la 23 martie 1813, adresate vămii din Dubăsari, se interzicea
194
exportul peste hotare din Rusia a cailor, aramei în lingouri şi deşeuri, până la adoptarea unei
decizii speciale (Ibidem, f. 35).
24
În dispoziţia din 15 decembrie 1813, adresată guvernatorului civil al Basarabiei I.M.
Hartingh, S.C. Veazmitinov scria: „Ţinând cont de faptul că …interzicerea exportului
cerealelor, cailor şi altor produse a fost cauzată de înrăutăţirea relaţiilor cu Austria, şi cu toate că
relaţiile prieteneşti dintre aceste ţări au fost ulterior restabilite”, exportul acestor mărfuri poate
fi permis totuşi doar la dispoziţia imperială, din considerentul că acest export a fost interzis de
Maiestatea sa Împăratul (Ibidem, f. 1-1 verso).
25
Ibidem, f. 8.
26
Ibidem, f. 11-11 verso.
27
Ibidem, f. 12.
28
Ibidem, f. 13.
29
Ibidem, f. 17 verso.
30
Intrarea vaselor în Akkerman era permisă, dar numai cu condiţia că acestea vor fi supuse
carantinei în Odesa. Exportul cerealelor peste hotare, îndeosebi în Sublima Poartă, scria A.B.
Kurakin, „...este o chestiune de frontieră ce are legătură directă cu situaţia şi circumstanţele de
ordin politic” (Ibidem, f. 17 verso-18); prin urmare, depindea direct de acele instrucţiuni şi
acele dispoziţii care au fost puse la dispoziţie de organele de resort din Sankt Petersburg sau de
cele militare locale (A se vedea, spre exemplu, instrucţiunile din 23 iulie 1812 date de P.V.
Ciciagov lui S.Sturdza (Ibidem, F. 19, inv. 3, d. 129, f. 50-54 verso).
31
ANRM, F. 2, inv. 1, d. 101, f. 32.
32
Exportul mărfurilor prin portul Reni era permis în baza următoarelor reguli:
1. Organele locale urmau să verifice la faţa locului, în Reni, cantitatea de cereale prevăzută
pentru export.
2. Negustorii erau obligaţi să prezinte informaţii despre cantitatea de cereale ce urma să fie
depozitată în localităţile din apropierea portului Reni; în cazul în care această cantitate urma să
fie exportată peste hotare, ea era supusă unui control în baza principiilor sus-nominalizate şi se
admitea pentru export.
3. Prin toate mijloacele să nu se permită abuzuri din partea negustorilor, iar vaselor să nu li
se admită, sub diferite pretexte, să ancoreze pentru anotimpul de iarnă în port; negustorii să nu
insiste la exportul cerealelor în primăvara anului 1814.
4. Pentru a nu admite răspândirea molimei în timpul exportului cerealelor peste hotare,
administraţia locală urma să se conducă de reguli puse la dispoziţie de Comitetul sanitar
carantinei din Ismail (care încă nu era bine organizată).
5. Flota de pe Dunăre urma să asigure teritoriile de frontieră de pătrunderea molimei, în
care scop vasele urmau să fie supuse carantinei.
6. Organele de resort din Ismail puteau să ceară de la guvernatorul civil doi funcţionari şi
un medic pentru rezolvarea problemelor curente (Ibidem, f. 32-33).
33
Ibidem, f. 31-31 verso.
34
Ibidem.
35
Ibidem, f. 62-62 verso, 71.
36
Ibidem, f. 69-69 verso.
37
Ibidem, f. 36.
38
Ibidem, f. 38-41 verso.
39
Ibidem, f. 43.
40
Ibidem, f. 44.
41
Ibidem, f. 46.
42
Ibidem, f. 47.

195
 43
Ibidem, f. 50 verso. Numai la 29 ianuarie, 9, 12 şi 19 februarie prin vama de la Movilău
au fost exportate din guberniile ruse pentru asigurarea armatei din Basarabia 216 cetverturi de
secară şi 918 cetverturi de făină de secară (Ibidem, f. 62-62 verso).
44
Astfel, negustorul de ghilda întâi din Odesa Dmitri Paleolog, care nu a putut exporta la
timp cele 1300 cetverturi de grâu din cauza că nava comercială a fost arestată, a suferit pagube în
valoare de 70 mii lei (Ibidem, f. 53-53 verso, 60-60 verso). A fost prejudiciată şi societatea
negustorilor din Ismail; la 20 martie 1815 ea i-a cerut lui I.M. Hartingh, prin intermediul
deputaţilor Sterea Popondopolo şi Anton Ţuni, să li se permită să scoată grâul cumpărat de la
locuitorii din diferite ţinuturi, dar n-au primit acordul ispravnicilor, pentru a-l exporta, din
care cauză suferă mari pierderi (Ibidem, f. 55-55 verso).
45
Ibidem, f. 58-59 verso.
46
Ibidem, f. 75.
47
Ibidem.
48
Ibidem, f. 71-71 verso.
49
Ibidem, f. 72.
50
Ibidem, f. 73.
51
Ibidem, f. 87-87 verso. I.M. Hartingh, în demersul din 24 martie 1816 adresat
consilierului secret, senatorului Siversu, referindu-se la dispoziţia Consiliului de Miniştri de la 1
februarie, scria că el nu ştie nimic despre asemenea reguli şi se adresează după informaţii
suplimentare asupra problemei în discuţie (Ibidem, f. 88-88 verso).
52
ASRO, F. 1, inv. 214, d. 26, 1816, f. 1.
53
Ibidem, f. 3.
54
ANRM, F. 2, inv. 1, d. 245, f. 99 verso.
55
Ibidem, f. 100. Într-o scrisoare din 3 aprilie 1816 adresată lui I.M. Hartingh, ministrul
de Poliţie scrie că negustorii din Reni se plâng că întâlnesc mari greutăţi în exportul cerealelor
din cauza că carantina şi vama din Reni au fost transferate în Ismail (Ibidem, f. 94).
56
Ibidem, f. 94 verso-95. În baza deciziilor Consiliului de Miniştri, la 15 mai 1815 I.M.
Hartingh îi trimite în Reni, pentru a aduna informaţiile de rigoare, pe funcţionarul Krasnikov
şi ispravnicul din Tomarova funcţionarul de clasa a X-a Kropivnâi (Ibidem, f. 97-97 verso).
57
Ibidem, f. 101.
58
Ibidem, F. 2, inv. 1, d. 245, f. 101 verso-102.
59
Ibidem, f. 102 verso.
60
Ibidem, f. 103.
61
Ibidem, f. 104-104 verso; 107-107 verso.
62
Ibidem, f. 105-106 verso.
63
Ibidem, f. 114-115.
64
Ibidem, f. 121-121 verso, 124.
65
Ibidem, f .122-23.
66
În noiembrie 1812 este emis un decret, adresat comandantului armatelor ruseşti dislocate
în Basarabia general-maiorului I.M. Hartingh, ce deţinea de fapt funcţia de guvernator militar
al Basarabiei, prin care se interzicea exportul din Basarabia peste hotare al cailor (AISR, F. 560,
inv. 1, d. 33, f. 88). Prin această decizie a fost de fapt interzis exportul nu numai al cailor
cumpăraţi de către negustori de la populaţia locală, dar şi al cailor ce se aflau la iernat şi păşunat în
Basarabia, goniţi din Moldova şi din Imperiul Austriac. Exportul pâinii şi al altor produse
alimentare de pe moşiile boierilor moldoveni din Basarabia se efectua doar în baza deciziilor lui
A.B. Kurakin, în scopul satisfacerii necesităţilor proprii şi sub controlul strict al poliţiei locale şi
al şefilor carantinelor de hotar (Ibidem, f. 12).
67
Ibidem, f. 7-8.

196
 68
Ibidem, f. 8. În baza argumentelor aduse de S.Sturdza, A.B. Kurakin întreba dacă poate
fi permis exportul vitelor şi cailor din Basarabia (interzis de el până la soluţionarea problemei) şi
dacă comisionarii prusaci pot să cumpere cai pentru asigurarea montei cavaleriei prusace din
această regiune (comisionarului prusac Lipman el i-a refuzat, din considerentul că de acest
drept beneficiază doar nobilii moldoveni, dar l-a sfătuit să cumpere cai din Moldova). Era pusă
şi problema referitor la vitele cornute şi caii care erau aduşi la iernat şi păşunat în Basarabia.
A.B. Kurakin amintea de prejudiciile aduse statului în valoare de 150 mii de lei de pe seama
restricţiilor din noiembrie 1812 (AISR, F. 560, inv. 1, d. 33, f. 2-3).
69
Ibidem, f. 2.
70
Ibidem, f. 3 verso.
71
Ibidem, F. 1263, inv. 1, d. 60, f. 362-362 verso.
72
Ministrul de Finanţe considera necesar să fie interzis nu numai exportul cailor, dar şi al
altor vite, declarând că această restricţie „…nu va prejudicia în nici un fel strămutările
locuitorilor din regiune, care au posibilităţi şi condiţii favorabile de a-şi realiza atât vitele, cât şi
caii pe pieţele Rusiei, unde, după cum se ştie, se resimte o lipsă acută de cai atât de necesari
armatelor noastre”. Totodată, el considera că aceste restricţii generale nu vizează doar
persoanele care vor obţine permisiunea împăratului de a cumpăra cai (exemplul
antreprenorului austriac Udrizko care a primit dreptul de a cumpăra 3 mii de cai) (Ibidem,
f. 363-363 verso).
73
Ibidem, f. 364-365.
74
Goştină – taxă anuală percepută în Ţările Române asupra oilor, caprelor şi porcilor.
După anexarea Basarabiei la Rusia această taxă constituia 4½ para pentru fiecare oaie sau capră
(ANRM, F. 5, inv. 3, d. 747, f. 26 verso).
75
AISR, F. 1263, inv. 1, d. 60, f. 365-366.
76
Ibidem, F. 19, inv. 3, d. 130, f. 1.
77
În baza dispoziţiilor elaborate, „…oricare străin, ce dorea să gonească aici (în Basarabia –
V.T.) la păşunat sau iernat vitele, înainta în vamă o cerere, care permitea trecerea acestora fără
achitarea taxei vamale. Stăpânului i se elibera un certificat în care se indica exact numărul şi specia
vitelor mânate, în care ţinut acestea urmau să fie mânate de stăpân la păşunat” (Ibidem, f. 1).
Judecătoria judeţeană era obligată să verifice vitele la locul păşunatului conform certificatului.
În caz dacă stăpânul dorea să gonească vitele înapoi, judecătoria urma să ţină sub control
această problemă, iar vitele să fie supuse taxei vamale – „vamei” şi cornăritului: pentru fiecare
cal – 1 rublă 8 kop., taur sau bou – 1 rublă 65 kop., vacă – 72 kop., viţel, berbec, oaie, capră
sau ţap – 11 kop. asignate (Ibidem, f. 1-1 verso).
78
Conform acestor decizii, se interzicea exportul din Basarabia al diferitelor animale,
îndeosebi al cailor, din considerentul că această restricţie, după cum afirma administraţia
imperială, nu limita comerţul locuitorilor regiunii „…care aveau totdeauna mijloace şi condiţii
să-şi vândă atât vitele, cât şi caii în guberniile interne ruse” (Ibidem, f. 4), de care permanent
avea nevoie armata rusă. În acelaşi timp, această măsură urma să nu influenţeze negativ
mânatul vitelor de peste hotare aflate la iernat şi păşunat, care se făcea în baza aceloraşi principii
ca şi în trecut, cu condiţia că organele regionale se obligau să ducă o evidenţă strictă a vitelor
aduse şi a celor care urmau să fie scoase din Basarabia (Ibidem, f. 4-4 verso). Supuşii austrieci
care au fost reţinuţi în Basarabia primeau dreptul să-şi scoată din provincie vitele aduse la iernat
şi păşunat.
79
Ibidem, f. 4 verso-5.
80
Ibidem, f. 4 verso.
81
Ibidem, f. 5.
82
Ibidem.
83
Ibidem, f. 5-5 verso.
84
Ibidem, f. 5 verso.
197
 85
Ibidem, d. 29, f.53.
86
Ibidem, f. 53 verso.
87
Conform paragrafului 59 al Regulamentului maritim vamal, mărfurile aflate pe vasele
ruse ce aparţineau negustorilor ruşi, transportate dintr-un port în altul al ţării, erau scutite de
plata taxei vamale la mărfurile exportate şi importate. Odată cu extinderea hotarelor Imperiului
Rus, în baza deciziilor din 22 noiembrie 1808 şi 11 iulie 1811, acest regulament este aplicat şi
în Mengrelia, Imeretia şi Abhazia (Ibidem, d. 44, f. 228-228 verso).
88
Ibidem, f. 229 verso.
89
Ibidem, f. 229 verso-230 verso.
90
ANRM, F. 2, inv. 1, d. 15, f. 40-41, 51-52.
91
AISR, F. 1263, inv. 1, d. 60, f. 360 verso-361.
92
În rescriptul său din 28 februarie 1816 D.A. Guriev scria că încasarea taxei vamale duble
vine în contradicţie cu ordinul amiralului P.V. Ciciagov din 2 august 1812, din simplul
considerent ca taxa vamală urma să fie încasată în baza tarifului vamal ce era în vigoare în
Odesa. Dar, odată ce „vamă” în Odesa nu există, ea nu trebuie să fie încasată nici de la
mărfurile exportate din Basarabia şi din Ismail (Ibidem, f. 108-109).
93
Ibidem, f. 109 verso.
94
Ibidem, f. 110 verso-111.
95
Despre anularea taxei vamale după principiul moldovenesc „vama” ne mărturiseşte şi
cererea din 3 aprilie 1816 depusă de Societatea negustorilor din Ismail, în persoana deputatului
S.Popandopolo, prin care aceştia cereau să li se restituie banii încasaţi după data adoptării
acestei hotărâri (27 martie), ce le-a „…prejudiciat esenţial afacerile lor comerciale” ( Ibidem,
f. 113-113 verso).
96
În judeţul Tomarova, alături de taxele vamale duble existau şi diferite prestaţii locale la
anumite mărfuri. Ispravnicul de Tomarova, în raportul din 1 aprilie 1815 adresat rezidentului
imperial I.M. Hartingh, scria că locuitorii ţinutului Tomarovo care au în proprietate vii se
plâng de plata dublă impusă la vinul produs în gospodăria personală: numită vădrărit – ce
constituia o anumită sumă de bani de la fiecare vadră de vin prevăzută în contract şi zeciuială –
achiziţionată de concesionarul veniturilor basarabene (Ibidem, f. 72).
97
AISR, F. 1263, inv. 1, d. 60, f. 124-124 verso.
98
A.N. Bahmetev a fost desemnat în această funcţie prin decret imperial la 21 mai 1816
(Ibidem, F. 1308, inv. 1, d. 2, 1816, f. 1-5).
99
Ibidem, f. 116 verso.
100
Ibidem, f. 117.
101
ANRM, F. 5, inv. 3, d. 464, f. 8 verso.
102
Principiile guvernării politice prevedeau:
1. Regiunea Basarabia urma să fie administrată în baza legilor autohtone, potrivit principiilor şi
obiceiurilor sale, cu păstrarea acelor avantaje ce aparţineau fiecărei stări sociale în parte.
2. Privilegiul acordat la plata impozitului nemijlocit, termenul căruia a expirat în
octombrie 1815, era prelungit până la 1 ianuarie 1817.
3. Populaţia Basarabiei era scutită de sistemul de recrutare.
4. Tuturor locuitorilor, indiferent de starea lor socială, li se acordă dreptul de a se adresa
rezidentului imperial cu rugăminţi, plângeri sau cu diferite cereri în limbile moldovenească şi
greacă, nefiind necesar a le traduce în limba rusă (Ibidem, f. 8 verso-9).
103
Ibidem, f. 9.
104
AISR, F. 1263, inv. 1, d. 101, f. 677-678.
105
Ibidem, f. 678 verso.
106
Ibidem, f. 678 verso-679.
107
Ibidem, F. 1308, inv. 1, d. 8, f. 9 verso.

198
 108
ANRM, F. 5, inv. 2. d. 690, f. 4 verso.
109
La 1 iunie 1816, A.N. Bahmetev, într-un demers adresat ministrului de Finanţe cerea ca
în provincie să fie transmise 8 exemplare ale tarifului vamal din 1816 în limba rusă şi 2
exemplare în limba germană, care au şi fost transmise (AISR, F. 1263, inv. 1, d. 101, f. 679).
110
ANRM, F. 5, inv. 2, d. 690, f. 4 verso.
111
Ibidem, f. 5.
112
În septembrie 1816, A.N. Bahmetev a dat o dispoziţie tuturor şefilor posturilor şi
vămilor la hotarele de apus ale Basarabiei ca mărfurile străine să fie supuse la plata taxei vamale
conform tarifului din 1816 şi „…să li se permită intrarea în ţară fără nici un obstacol prin toate
vămile de la Nistru” (Ibidem, d. 12, f. 58).
113
AISR, F. 560, inv. 4, d. 235, f. 1.
114
Aceste taxe includeau: taxa de 1% la trecerea prin carantine, „axidenţia” – în mărime de
4% ad valorem, taxa de 10% – în folosul căilor maritime de comunicaţie, câte 20 de kopeici de
la fiecare rublă vămuită pentru declaraţia locului pentru vasul comercial, precum şi vama
pentru hârtia timbrată la alcătuirea diferitelor acte comerciale şi sigilii (AIMSR, F. AŞM, d.
18590, f. 61 verso-62).
115
AISR, F. 1263, inv. 1, d. 101, f. 681-681 verso.
116
Ibidem, F. 681 verso.
117
Ibidem, f. 682.
118
Ibidem, f. 682-682 verso. Pentru exportul mărfurilor basarabene în guberniile ruse se
stabilea un termen de 2 săptămâni, după care certificatul comercial nu mai era valabil
(ANRM, F. 5, inv. 1, d. 15, f. 126-126 verso).
119
AISR, F. 1263, inv. 1, d. 101, f. 682 verso-683.
120
ANRM, F. 5, inv. 3, d. 585, f. 4. Departamentul doi al guvernului regional a primit
ordin de a aduce la cunoştinţă pe întreaga Basarabie toate restricţiile prevăzute de tariful vamal
din 1816, iar poliţia orăşenească şi judeţeană – de a lua toate măsurile pentru a nu fi permis
importul acestor mărfuri (Ibidem, f. 4 verso).
121
Ibidem, f. 5.
122
Ibidem, f. 5 verso.
123
Ibidem, f. 5 verso-6.
124
Ibidem, f. 6-6 verso.
125
Ibidem, F. 2, inv. 1, d. 101, f. 149 verso-150.
126
Ibidem, F. 5, inv. 3, d. 585, f. 7.
127
Ibidem, f. 7 verso.
128
Departamentul doi a trimis dispoziţii poliţiei judeţene, ispravnicilor, serdăriei din Orhei
şi pârcălăbiei din Hotin, iar gofmaclerului regional i-au fost înmânate notiţe (Ibidem, inv.
2, d. 690, f. 5). Deja la 24 februarie 1817 şeful vămii Sculeni scria într-un raport adresat
Departamentului doi al guvernului regional despre aplicarea măsurilor respective prescrise de
A.N. Bahmetev (Ibidem, inv. 2, d. 690, f. 5).
129
ANRM, F. 5, inv. 3, d. 585, f. 15 verso.
130
Într-un raport din 16 martie 1817 pe numele Departamentului doi al guvernului
regional el scria (aducând ca exemplu importul vinului din Basarabia în Rusia care, potrivit
mărturiilor poliţiei şi ale unor negustori, crescuse substanţial în ultimul timp) despre
posibilităţile sporite de a importa în guberniile ruse mărfuri străine sub pretextul că sunt de
Basarabia şi cerea vămilor şi posturilor vamale să manifeste prudenţă la trecerea acestor mărfuri
peste Nistru (Ibidem, f. 42).
131
Pentru înlăturarea acestor încălcări Departamentul a decis:
1. Pentru exportul mărfurilor basarabene în guberniile interne ruse negustorii urmează să
dispună de certificate comerciale eliberate de ispravnici sau de poliţia orăşenească locală, în baza

199
cărora vor putea primi de la Departamentul doi alte certificate ce le-ar permite să exporte
mărfurile prin vămile de la Nistru.
2. În certificatele eliberate de organele de poliţie urma să se indice de la cine marfa a fost
cumpărată, din ce localitate, care anume produse au fost cumpărate, iar poliţia să se convingă la
faţa locului despre aceasta.
3. Certificatele comerciale urmau să fie înmânate în Departamentul doi sub semnătura
persoanelor responsabile, despre care fapt i se raporta concomitent rezidentului imperial A.N.
Bahmetev (Ibidem, f. 22-25).
132
ANRM, F. 5, inv. 3, d. 585, f. 48-50.
133
Ibidem, inv. 2, d. 690, f. 5 verso. Astfel, în lunile octombrie-decembrie 1816 aceştia n-
au exportat nici a patra parte din cantitatea de mărfuri fixată în certificate şi transmit aceste
certificate altor evrei.
134
Ibidem, f. 6.
135
La 25 septembrie 1817, Departamentul doi discută propunerile lui A.N. Bahmetev în
vederea „adoptării” unor măsuri ce vor eficientiza exportul liber în Odesa al grâului şi al altor
produse cerealiere” (Ibidem, f. 10). În acest scop, guvernul regional a decis, reieşind din
considerentul că grâul şi alte cereale nu sunt importate de peste hotare, dar sunt produse de
Basarabia, să fie permis exportul lor peste Nistru în guberniile ruse doar în baza certificatelor
comerciale eliberate de poliţia orăşenească sau ţinutală, din acele localităţi în care este produsă
marfa (Ibidem, f. 10-10 verso).
136
Ibidem, f. 19-26.
137
ANRM, F. 5, inv. 2, d. 586, f. 6 verso-8; d.690, f. 22, 25-28; F. 3, inv. 1, d. 444,
f. 12-12 verso.
138
AISR, F. 1263, inv. 1, d. 101, f. 362 verso.
139
În baza legii din 1 ianuarie 1807, negustorii străini ce se ocupau cu comerţul în Rusia
erau scutiţi în primele 6 luni de plata prestaţiilor, după care în următoarele 6 luni urmau să se
înscrie în categoria oaspeţilor sau să părăsească hotarele Rusiei. În caz de rămâneau – erau lipsiţi
de dreptul de a se ocupa cu comerţul (ANRM, F. 75, inv. 1, d. 167, f. 42).
140
Ibidem, F. 22, inv. 1, d. 4, f. 1.
141
Ibidem, f. 4-5.
142
A.N. Bahmetev se interesa dacă după anexarea acestei regiuni la Rusia şi transformarea
Chişinăului în oraş regional au fost adoptate sau nu anumite dispoziţii de către guvernul
regional referitor la „…situaţia comercială a negustorilor şi a industriaşilor din alte oraşe, şi, în
special, dacă au fost sau nu acordate privilegii speciale anumitor case comerciale sau oraşului
Chişinău în întregime”, dacă au fost sau nu stabilite de către domnii moldoveni anumite taxe
în folosul vistieriei sau proprietarilor de moşii, pe al căror teritoriu se află oraşul Chişinău, iar
dacă au existat, atunci în baza căror dispoziţii şi care este esenţa lor; la fel întreba dacă acestea
s-au păstrat sau nu până în prezent în Basarabia (Ibidem, F. 3, inv. 1, d. 33, f.17).
143
Ibidem, F. 22, inv. 1, d. 4, f .17.
144
Ibidem, f. 17 verso.
145
Ibidem, f. 3, inv. 1, d. 33, f. 17 verso.
146
Ibidem, f. 18.
147
Ibidem.
148
Ibidem.
149
Ibidem, f. 18 verso-19 verso.
150
Ibidem, f. 24-25.
151
Ibidem, F. 75, inv. 1, d. 105, f. 28.
152
Ibidem, f. 30-30 verso.
153
ПСЗРИ. Собр. I, т. XXXV, 1818, № 27357. – СПб., 1830, c. 230, 232.
154
AISR, F. 560, inv. 3, d. 251, f. 103.
200
 155
Ibidem, inv. 4, d. 252, f. 2-2 verso.
156
Ibidem, d. 235, f. 1 verso.
157
Ibidem, inv. 4, d. 248, f. 2.
158
Ibidem, f. 5 verso.
159
Ibidem.
160
Ibidem, f. 6 verso.
161
Ibidem, d. 235, f. 1-2.
162
Ibidem, f. 2 verso.
163
Ibidem.
164
Ibidem, f. 4.
165
Ibidem, d. 252, f. 2 verso.
166
Ibidem.
167
Ibidem, d. 252, f. 3 verso. Cu atât mai mult că importul din Orientul Apropiat prin
porturile de pe litoralul de nord al Mării Negre la fel era limitat doar prin 4 porturi: Odesa,
Feodosia, Taganrog şi Eupatoria.
168
Ibidem, f. 4.
169
Ibidem.
170
Ibidem, f. 4-4 verso.
171
Ibidem, f. 5.
172
Ibidem, f. 5-5 verso.
173
Ibidem, d. 262, f. 1.
174
Ibidem, f. 1-1 verso.
175
Ibidem, f. 1 verso.
176
Ibidem, d. 262, f. 3-3 verso.
177
Ibidem, d. 402, f. 39 verso.
178
ANRM, F. 3, inv. 1, d. 339, f. 1.
179
Ibidem, f. 1 verso.
180
Ibidem, f. 2.
181
Ibidem, f. 3.
182
Ibidem, d. 444, f. 13-13 verso.
183
Ibidem, f. 13 verso.
184
Ibidem, f. 14-14 verso.
185
Ibidem, f. 15 verso.
186
AISR, F. 560, inv. 4, d. 268, f. 3-3 verso.
187
ANRM, F. 3, inv. 1, d. 444, f .19-19, f. 20.
188
Ibidem, f. 23.
189
Ibidem, f.2 6-26 verso.
190
Ibidem, f. 26 verso.
191
Ibidem, f. 27-27 verso. Acestor obligaţiuni erau supuşi şi negustorii din alte gubernii ale
Rusiei, care veneau în Basarabia pentru a cumpăra mărfuri autohtone.
192
Ibidem, f. 27 verso.
193
Ibidem, f. 28.

Studiul dat a fost publicat în revista Analele Ştiinţifice ale Universităţii de

Stata din Moldova. Seria „Ştiinţe socioumanistice”. Vol. III. – Chişinău, 2003,
p. 256-277. În volumul de faţă textul este publicat fără completări sau
modificări de conţinut. Au fost înfăptuite doar unele rectificări ortografice,
precum şi uniformizat aparatul ştiinţific.

201
 PARTICULARITĂŢILE POLITICII COMERCIAL-VAMALE RUSE
PROMOVATE DE ADMINISTRAŢIA IMPERIALĂ ÎN BASARABIA
ÎN ANII ’20 AI SEC. AL XIX-LEA
Characteristics of Russian customs and commercial policy promoted by
imperial administration in Bessarabia in the '20s of the 19th century

Abstract
In this article on the basis of historical documents of published archive they try to prove that in
the commercial policy of the tsarism in the period between 1812-1830 – from the annexation of the
region to Russia till closing of the Dniestr customs cordon and the customs union of Basarabia with
Russia – two periods can be established corresponding to stages of the integration of the region in the
Russian home market system.
The bound which devide these two periods in the endorsement of the “Rules about the commerce
with Basarabia” of Febraary, 17, 1825, wihch means at the same time the passing of the tsarism
from the liberal policy to prohibitive-protectionst in Basarabia’s commerce with the Russian
provinces.
The “Rules about the commerce with Basarabia” of February, 17, 1825 is an argument eloquent
of the commercial policy of the tsarism in Basarabia.

Aplicarea în Basarabia a politicii comercial-vamale ruse era dictată de interesele

economice şi politice ale Imperiului Rus faţă de teritoriile nou-anexate. Anexând un
teritoriu străin ce nu-i aparţinuse şi la care nu avea nici un drept, ţarismul nu l-a inclus
imediat în sistemul economic şi politic al Imperiului, dar l-a separat de la pieţele
tradiţionale prin cordonul sanitaro-vamal de la Prut şi Dunăre, iar de la cele ruse – până
în 1831 – prin cel de la Nistru.
Politica comercial-vamală, precum şi partea ei cea mai importantă – legislaţia
comercială – reflecta, chiar de la început, politica generală a ţarismului faţă de teritoriile
nou-anexate. Ea era generată, în fond, atât de interesele dvorenimii agricole, cât şi de
interesele cercurilor comercial-industriale din Rusia, ce tindeau să-şi extindă sferele de
dominaţie economică şi politică. Această politică fiind determinată, chiar din start, de
cercurile guvernante din Sankt Petersburg ca politică strategică în Basarabia, conţinea,
îndeosebi la început, elemente contradictorii şi era promovată cu deosebită precauţie. În
cercurile guvernante din Sankt Petersburg nu s-a format o unitate de păreri şi acţiuni
asupra problemei vizate, acestea erau dictate de interesele curente diverse ale diferitelor
grupări, departamente şi instituţii de stat din Imperiu. O parte a demnitarilor de stat se
pronunța pentru includerea cât mai grabnică a Basarabiei în sistemul economic şi politic
al Imperiului, inclusiv pentru lichidarea autonomiei provinciei, a particularităţilor în
legislaţie, justiţie şi administraţie. Cealaltă parte se orienta spre realizarea lentă, cât mai
succesivă a acestui proces, cu păstrarea pentru o perioadă mai îndelungată a
particularităţilor regiunii. Lupta în cadrul cercurilor guvernante pentru includerea
Basarabiei în sistemul economic şi politic al Imperiului Rus a continuat până la sfârşitul
anului 1830 şi s-a reflectat în mod direct asupra tuturor aspectelor politicii comercial-
vamale.
În pofida acestui fapt, direcţia de bază a politicii comerciale a ţarismului era
promovată consecvent şi consecutiv. Ea urma să contribuie la valorificarea economică cât

202
mai rapidă a regiunii, la crearea sprijinului ţarismului atât din partea aristocraţiei şi
cercurilor comercial-industriale locale, cât şi din partea stărilor privilegiate, în special din
rândurile coloniştilor, asigurându-le o piaţă relativ avantajoasă de desfacere a producţiei
agricole, „pacificând”, pe cât era posibil, stările de jos. Pe această cale se intenţiona de a
mări veniturile statului, de a întări hotarele de sud-vest ale Imperiului, de a ridica
prestigiul puterii ţariste în interiorul ţării şi în statele vecine balcanice.
Aceste particularităţi şi-au lăsat amprenta asupra politicii comercial-vamale
promovate de ţarism în Basarabia. Legislaţia comercială corespundea politicii comerciale,
iar ultima era dictată de scopurile politice ale Petersburgului la periferiile naţionale,
depindea într-o anumită măsură de situaţia geografică, demografică şi de specificul
organizării comerţului în Basarabia.
Politica comercial-vamală a ţarismului în Basarabia era determinată şi de lupta dintre
cele două curente de bază existente privind calea de dezvoltare a Rusiei în sec. al XIX-lea.
Unul din aceste curente, care-l formau fritrederienii, reprezentat de N.N. Novoselţev –
împuternicit în afaceri al împăratului rus în Polonia, membru al Consiliului de Stat al
Regatului Polonez, era susţinut în interiorul Rusiei de părtaşii comerţului liber, celălalt –
protecţioniştii, reprezentat de ministrul de Finanţe D.A. Guriev, tindea să apere industria
rusă de concurenţa străină1. La ordinea zilei stătea dilema: sau va fi susţinută industria şi
astfel ţara va avea posibilitatea să se dezvolte rapid pe cale capitalistă, asemănător ţărilor
avansate din Europa de Vest, sau Rusia urma să rămână o ţară exclusiv agrară,
parcurgând o cale proprie, specifică Europei de Est2.
În pofida influenţei enorme exercitate de aceste curente asupra dvorenimii şi
instituţiilor guvernamentale, politica comercial-vamală a ţarismului în Basarabia ar fi
putut avea cu totul un alt conţinut, dacă n-ar fi fost influenţată de factori externi. De
varietatea acestor factori erau nevoite să ţină cont cercurile guvernante imperiale şi
regionale în adoptarea diferitelor decizii privind politica comercial-vamală. Prin aceasta şi
se lămuresc particularităţile politicii comerciale promovate de Petersburg în Basarabia în
primii zece ani după anexarea ţinutului la Rusia.
Schimbările efectuate în comerţ în primii ani după anexarea teritoriului dintre Prut şi
Nistru la Rusia, măsurile liberale întreprinse în relaţiile comerciale ale Basarabiei cu
guberniile interne ruse, din 1816, şi aplicarea tarifului vamal din 1822 impun ţarismul să
revadă direcţiile prioritare în politica comercial-vamală faţă de teritoriul nou-anexat.
Necesitatea adoptării unei politici comerciale ce ar viza direct Basarabia era dictată de
faptul că dacă tariful vamal din 1822 impunea burghezia comercială să respecte legislaţia
comercială rusă în comerţul extern şi privea Basarabia ca parte integrantă a Imperiului,
păstrarea concomitentă a cordonului sanitaro-vamal de la Nistru separa ţinutul de piaţa
internă rusă şi punea mari obstacole nu numai în extinderea relaţiilor comerciale cu ţările
străine, dar şi cu guberniile interne ruse.
Aplicarea, la 17 februarie 1825, a Regulamentului cu privire la comerţul cu Basarabia
a fost condiţionată de un şir de factori de ordin economic şi politic. După Congresul de
la Viena ţarismul, temându-se de izolarea diplomatică, tinde să lege toate ţările
participante la congres printr-un asemenea sistem de tratate şi înţelegeri, care ar fi exclus
încălcarea echilibrului de forţe în Europa. Căutarea aliaţilor, dorinţa de a păstra raportul
de forţe stabilit în Europa şi rolul său de prestigiu, teama de a se pomeni în izolare

203
diplomatică au adus la aceea că ţarismul devenise adept al politicii fritrederiene.
Monarhii europeni au fost nevoiţi să se adapteze la evenimentele postrevoluţionare din
Europa, recurgând la compromisul dintre regimurile vechi feudale şi noile tendinţe
burgheze. Cursul fritrederian al Rusiei era chemat să consolideze baza economică a
sistemului de la Viena3. În vederea atingerii acestui scop, ţarismul este nevoit să treacă de
la tariful vamal prohibitiv din 1810 la tarifele liberal-fritrederiene din 1816 şi 1819 ce
reflectau principiul comerţului liber stabilit la Congresul de la Viena. Însă, tendinţa de a
promova politica comerţului liber s-a reflectat în mod direct şi asupra Basarabiei. După
adoptarea tarifului vamal din 31 martie 18164, în Basarabia sunt adoptate noi acte
legislative, care au fost generalizate în decizia Consiliului de Miniştri din 28 noiembrie
1816, scopul cărora era de a reorienta comerţul basarabean de la pieţele tradiţionale
europene spre piaţa internă rusă şi de a pregăti terenul pentru includerea cât mai
grabnică a Basarabiei în sistemul economic şi politic al Imperiului Rus.
Dar, decizia de a respecta politica comerţului liber, luată la congresul de la Viena de
către ţările europene, n-a fost respectată5. Rusia s-a dovedit a fi unica ţară care a aderat la
principiul comerţului liber. De adoptarea tarifului vamal liberal din 1819 au beneficiat
Prusia, Austria şi Polonia. Noul tarif a trezit o reacţie negativă din partea burgheziei ruse,
care nu era în stare să ţină piept concurenţei libere din partea mărfurilor şi a negustorilor
europeni. Tariful era, în acelaşi timp, o încercare importantă şi pentru tânăra industrie
rusă, care, în pofida tuturor eforturilor, nu a putut-o suporta, deoarece politica
comercială nu corespundea intereselor ţării6.
Ca rezultat, aplicarea tarifului prohibitiv din 1822, demiterea lui I.Capo d’Istria şi
D.A. Guriev, numirea în funcţia de ministru de Finanţe a lui E.F. Kankrin şi alte măsuri
de acest ordin demonstrează că toate acestea nu erau doar ecoul nemulţumirii
negustorilor ruşi ruinaţi de concurenţa străină, ci era o dezicere de la fostele „idei
cosmopolite” şi o reîntoarcere la interesele proprii naţionale.
Pentru a susţine poziţiile industriei ruse ţarismul avea nevoie de noi pieţe de
desfacere, pe care nu era atât de uşor să le obţină în condiţiile unei concurenţe dure din
partea mărfurilor industriale europene. Acestea fiind mult mai variate şi calitative, au
dovedit să cucerească şi o bună parte a pieţelor din Estul şi Sud-Estul Europei.
Pomenindu-se în situaţia când economia rusă nu mai era în stare să reziste principiilor
liberei concurenţe, ţarismul a fost nevoit să-şi reorienteze politica comercial-vamală de la
liberalism la protecţionism. Ca rezultat, la 27 februarie 1822 a fost adoptat noul tarif
vamal, de data aceasta de ordin prohibitiv, care a intrat în vigoare la 12 martie acelaşi
an7. Cu adoptarea tarifului prohibitiv din 1822 perioada liberalismului relativ în politica
comercială a ţarismului ia sfârşit. Cercurile guvernante din Sankt Petersburg s-au convins
că economia Rusiei nu mai este în stare să respecte principiul „comerţului liber”. În
politica comercial-vamală externă ţarismul este nevoit să se întoarcă pe poziţiile
protecţionismului, pe care va fi nevoit să se menţină pe parcursul celui de-al doilea pătrar
al secolului al XIX-lea.
Având deja experienţa Poloniei, în cazul adoptării tarifului vamal din 1819, când
cordonul vamal între aceste două ţări a fost suprimat şi stabilită o uniune vamală ce a
deschis accesul liber al mărfurilor poloneze pe pieţele ruse şi care a prejudiciat puternic
comercializarea mărfurilor industriale ruse, ţarismul răspândeşte acţiunea noului tarif

204
vamal şi asupra Basarabiei. Aceasta a provocat nemulţumirea atât a burgheziei comerciale
basarabene, care s-a ciocnit de nenumărate restricţii în desfăşurarea comerţului extern,
cât şi a cercurilor guvernante locale, adepte ale integrării Basarabiei în sistemul pieţei
interne ruse. Astfel, motivând că tariful din 1822 interzicea importul unor mărfuri
necesare populaţiei, care din lipsă de întreprinderi manufacturiere nu puteau fi produse
în Basarabia, rezidentul imperial I.N. Inzov propune ca, până la suprimarea cordonului
sanitaro-vamal de la Nistru, în Basarabia să fie păstrat tariful vamal din 1819. În
noiembrie 1822 Consiliul de Miniştri discută propunerea lui I.N. Inzov, dar împăratul
Alexandru I nu o acceptă şi dă dispoziţia de a aplica în Basarabia tariful prohibitiv din
18228.
Dar, aplicarea tarifului din 1822 s-a răsfrânt negativ asupra comerţului Basarabiei.
Fiind îngrădită din toate părţile de cordoane sanitaro-vamale, Basarabia s-a pomenit
ruptă atât de la pieţele europene, cât şi de la piaţa internă rusă. Tariful din 1822 stopa
procesul de integrare a Basarabiei în sistemul pieţei interne ruse, frâna dezvoltarea nu
numai a comerţului, dar şi a altor ramuri economice. Pe parcursul anilor 1823-1824
autorităţile locale îl informau pe guvernatorul general al Novorosiei şi Basarabiei, contele
M.S. Voronţov, despre situaţia creată în Basarabia9. Pentru ameliorarea situaţiei, în aceşti
ani au fost adoptate diferite decizii, instrucţiuni şi directive10, dar acestea au fost puţin
efective pentru redresarea stării din comerţ.
Ca rezultat, în condiţiile când ţinutul era separat de guberniile ruse prin cordonul
vamal de la Nistru, iar comerţul (atât extern, cât şi cel cu guberniile ruse) era reglementat
de tariful prohibitiv din 1822, ţarismul ia decizia de a adopta un regulament ce ar
reglementa comerţul cu Basarabia.
Schimbarea legislaţiei comerciale la periferiile naţionale nu era ceva nou pentru
administraţia imperială. La 23 ianuarie 1824 este adoptat Regulamentul cu privire la
importul mărfurilor şi articolelor din Finlanda în Rusia11. Necesitatea adoptării acestui
nou regulament a fost chemată de aceleaşi împrejurări ca şi în Basarabia – aplicarea în
Imperiu a tarifului vamal din 1822 ce cauza mari prejudicii teritoriilor nou-anexate şi
separate de guberniile interne ruse prin cordoane sanitaro-vamale12. Aici vom constata că
principiile de bază ale Regulamentului cu privire la importul mărfurilor şi articolelor din
Finlanda în Rusia din 23 ianuarie 1824 au fost incluse în Regulamentul din 17 februarie
1825, cu evidenţierea acelor particularităţi ce existau în comerţul Basarabiei cu
guberniile ruse.
La 24 aprilie 1824 Departamentul comerţului extern al Ministerului de Finanţe
finalizează proiectul Regulamentului cu privire la comerţul cu Basarabia13. Înainte de a fi
înaintat pentru discuţie în şedinţa Consiliului de Miniştri, E.F. Kankrin a prezentat
proiectul spre examinare ministrului de Interne, care, la rândul său, l-a înaintat spre
aprobare iniţială lui M.S. Voronţov14. Făcând unele obiecţii pe marginea proiectului şi
reieşind din specificul şi particularităţile economice şi politice ale ţinutului, acesta şi-a
confirmat opinia sa de altădată privind necesitatea suprimării cordonului de la Nistru şi
transferării lui la Prut şi Dunăre, susţinând că după lichidarea lui „...nu va mai fi nevoie
de un regulament deosebit în comerţul cu Basarabia şi că această regiune va ieşi din
situaţia dificilă”15.

205
 E.F. Kankrin, susţinând în fond necesitatea suprimării cordonului vamal de la
Nistru, s-a pronunţat totodată împotriva propunerii lui M.S. Voronţov de a „...permite
exportul în Rusia a sării basarabene prin oficiile şi punctele vamale limitrofe cu
Basarabia”16, motivând că astfel „...această ramură a comerţului ar căpăta o răspândire
atât de largă, încât, din lipsa unei supravegheri stricte, ea, în cele din urmă, ar submina
procesul de extragere a sării din Crimeea”17.
La dispoziţia lui E.F. Kankrin, Departamentul comerţului extern a înfăptuit
schimbările de rigoare propuse de M.S. Voronţov, în afară de cele expuse mai sus, iar
proiectul Regulamentului este înaintat spre discuţie şi aprobare în Consiliul de Stat18. La
17 februarie 1825, Regulamentul cu privire la comerţul cu Basarabia a fost discutat de
Consiliul de Stat şi confirmat de împărat19. Analiza proiectului Regulamentului20
înaintat spre discuţie şi aprobare în Consiliul de Stat de către E.F. Kankrin şi
Regulamentul propriu-zis21 adoptat demonstrează că în timpul discuţiilor acesta n-a
suferit schimbări şi proiectul a fost adoptat integral, fără nici o rectificare.
Analiza Regulamentului cu privire la comerţul cu Basarabia din 17 februarie 1825
demonstrează că acesta se aseamănă mai mult cu un tarif vamal şi este alcătuit din 3 mari
compartimente: despre mărfurile străine importate în Basarabia şi, prin Basarabia, în Rusia
(Capitolul I, alcătuit din 13 paragrafe); despre mărfurile produse în Basarabia şi exportate
în Rusia (Capitolul II – 8 paragrafe); despre mărfurile ruse importate în Basarabia
(Capitolul III – 2 paragrafe)22.
Regulamentul din 17 februarie 1825, comparativ cu tarifele vamale existente,
conţinea doar buletinul mărfurilor basarabene permise pentru exportul din Basarabia în
Rusia, alcătuit din două părţi: a) fără certificate şi fără plata taxei vamale (litera „A” – 37
denumiri generale) şi b) fără plata taxei vamale, dar cu prezentarea certificatelor de
provenienţă (litera „B” – 18 denumiri generale)23.
Caracterul nuanţat prohibitiv-protecţionist al Regulamentului uşor poate fi elucidat
în urma analizei celor trei compartimente. Primul compartiment reglementa importul
mărfurilor străine în Basarabia şi, prin Basarabia, în Rusia. Pentru importul mărfurilor
străine prin Basarabia în Rusia se stabileau două vămi de clasa a doua – în Dubăsari şi
Movilău, care permiteau atât importul tuturor mărfurilor permise în baza tarifului vamal
din 1822 şi prezentate în buletin cu litera „A”, cât şi al vinurilor moldoveneşti şi valahe,
dar care erau supuse taxei vamale. Mărfurile neindicate în buletin erau expediate în
depozitele vamale, special amenajate în acest scop24.
Toate mărfurile din Sublima Poartă erau importate în Basarabia prin vămile de la
Sculeni sau Reni, iar din Imperiul Austriac şi din alte state – prin vama de la Noua
Suliţă25. Proprietarul mărfurilor era obligat, la trecerea prin vămi, să declare punctul final
de destinaţie al mărfurilor – Basarabia sau Rusia. În cazul în care mărfurile erau
predestinate pentru Basarabia, ele erau supuse taxei vamale conform tarifului şi
Statutului Comercial, iar dacă proprietarul mărfurilor dorea să le importe în Rusia, el era
obligat la vămile ruse de la Nistru să plătească a doua oară taxa vamală, primind în
schimb un certificat, la prezentarea căruia guvernul regional era obligat să-i restituie taxa
achitată la vămile basarabene26.
Atunci când proprietarul declara că punctul de destinaţie al mărfurilor este Rusia,
vămile Sculeni, Reni sau Noua Suliţă, supunându-le controlului şi taxei vamale,

206
sigilându-le şi, luând de la proprietar angajamentul de a le exporta peste Nistru în
termenul stabilit, îi înmânau o etichetă, în care se arăta amănunţit numărul locurilor
marfare şi al sigiliilor puse, calitatea şi cantitatea mărfurilor, în ce termen urmează să
treacă vămile de la Nistru27. Dacă însă proprietarul mărfurilor nu dorea ca mărfurile
predestinate pentru importul în Rusia să fie supuse controlului vamal, vămile cântăreau
fiecare marfă şi o sigilau, luau de la proprietar angajamentul achitării, în baza Statutului
Comercial, a sumei necesare, în cazul în care mărfurile nu vor fi expediate în termenele
stabilite. După aceasta vama, ca şi în primul caz, înmâna proprietarului eticheta28.
Vămile Sculeni, Reni şi Noua Suliţă trimiteau două copii ale etichetei înmânate
proprietarului: una – vămilor de la Nistru, alta – Departamentului comerţului extern. În
cazul în care mărfurile nu erau expediate la timp în Rusia, guvernul basarabean încasa de
la proprietarul mărfii taxa stabilită conform obligaţiunilor asumate29.
În vămile de la Nistru mărfurile erau supuse unui control minuţios şi, dacă totul
era în ordine, erau permise pentru import în Rusia, conform tarifului şi Statutului
Comercial. În asemenea condiţii, eticheta, în baza căreia au fost aduse mărfurile, era
luată şi transmisă Departamentului comerţului extern, cu menţiunea stării mărfii sosite
şi a sumei taxei vamale încasate. Proprietarului mărfii i se înmâna, în schimb, un
certificat ce dovedea că marfa a fost exportată în Rusia, în baza căruia Administraţia
Vamală din Basarabia înapoia proprietarului taxa conform obligaţiunilor asumate30.
Dacă se întâmpla că din numărul locurilor comerciale indicate în certificat unele
mărfuri lipseau, vămile de la Nistru indicau lipsa acestora atât în eticheta care era luată
de la proprietarul mărfii pentru a fi expediată Departamentului comerţului extern, cât
şi în certificatul eliberat acestuia pentru a fi prezentat vămilor de la Prut şi Dunăre.
Administraţia Vamală din Basarabia, la rândul ei, încasa pentru lipsa mărfurilor
indicate în etichetă taxa respectivă luată de la proprietarul mărfii în baza obligaţiunilor
stabilite, care era înapoiată acestuia numai după achitarea taxei vamale. Dacă în vămile
de la Nistru mărfurile erau aduse fără etichetă, din considerentul că fusese aduse în
Basarabia până la adoptarea acestui Regulament, importul lor în Rusia era permis doar
în baza achitării depline a taxei vamale conform tarifului31.
Regulamentul permitea importul mărfurilor străine prin Basarabia în Rusia doar
persoanelor ce aveau dreptul la comerţul extern. Pentru importul pe mare, prin
Basarabia în Rusia, mărfurile străine puteau fi importate doar prin portul dunărean Reni,
în acel temei ca şi mărfurile importate prin vămile Sculeni şi Noua Suliţă şi cu
respectarea strictă a tarifului32.
Era stabilit şi termenul transportării mărfurilor din vămile basarabene în cele ruse de
la Nistru: din vama Sculeni în cea de la Dubăsari şi Movilău – 12 zile; din Reni în
Dubăsari –19 zile, iar în Movilău – 29 zile, din Noua Suliţă în Dubăsari – 23 zile, iar în
Movilău –18 zile33. Analiza acestui compartiment elucidează caracterul prohibitiv-
protecţionist al Regulamentului din 17 februarie 1825 referitor la comerţul extern.
Compartimentul doi al Regulamentului cu privire la comerţul cu Basarabia din
17 februarie 1825 se referă la exportul mărfurilor din Basarabia în Rusia. Conform
Regulamentului, mărfurile din Basarabia indicate în buletin cu litera „A” erau permise
pentru export în Rusia fără nici un obstacol, fără certificate şi fără plata taxei vamale,
prin toate vămile şi posturile vamale situate între Basarabia şi Rusia34.

207
 M.P. Muntean, unul dintre cei mai buni cunoscători ai izvoarelor de arhivă, care a
studiat tangenţial această problemă, menţiona că în lista mărfurilor predestinate pentru
exportul în Rusia fără plata taxei vamale şi fără certificate (taxa locală) au fost introduse
acele mărfuri, care nu erau solicitate pe piaţa internă rusă şi erau exportate în cantităţi
neînsemnate35. Din ele făceau parte produsele agricole: cerealele, crupele, seminţele de in
şi de cânepă, inul şi cânepa, legumele şi fructele etc.; produsele zootehnice: lâna, pieile şi
părul aspru neprelucrat, carnea proaspătă şi afumată, mezelurile, săul, laptele etc.; peştele
proaspăt şi icrele; obiectele de meşteşugărit şi de artizanat: cazmalele, coşurile, funiile,
cărbunele de lemn, cărămida, ţigla, obiectele de olărit, varul, lutul, nisipul, vasele din
lemn etc.
Mărfurile din Basarabia, indicate în buletin cu litera „B”, puteau fi exportate în Rusia
în baza certificatelor eliberate de guvernul regional, prin care se confirma că aceste
mărfuri sunt produse în ţinut. În certificat era fixat, în amănunte, cantitatea şi calitatea
mărfii, greutatea sau mărimea ei, locul provenienţei şi de cine a fost produsă36. Aceste
mărfuri, cu excepţia sării, vinului, ţuicii din fructe şi poamă, puteau fi exportate prin
toate oficiile şi punctele vamale de la hotarul dintre Basarabia şi Rusia, fără nici un
obstacol şi fără plata taxei vamale. În cazul în care apăreau suspiciuni, marfa era stopată
în vamă, iar autorităţile locale şi chiar Departamentul comerţului extern erau înştiinţate
despre aceste încălcări37.
Sarea, vinurile, ţuica din fructe şi poamă de Basarabia puteau fi exportate în Rusia
doar prin vămile de la Dubăsari şi Movilău, în baza unui certificat special (ce atesta
provenienţa locală a mărfii) şi după achitarea accizului38.
În timpul discuţiei Regulamentului M.S. Voronţov a căzut de acord ca importul
vinului, ţuicii din fructe şi poamă şi al sării să fie permis pentru import doar prin vămile
de la Dubăsari şi Movilău, aceasta din considerentul că vinul de Basarabia nu se
deosebeşte cu nimic de cel din Moldova şi în timpul transportării poate fi uşor înlocuit –
va spori deci comerţul de contrabandă, iar exportul sării, mult mai calitative decât cea
din Crimeea, putea prejudicia serios această ramură industrială din sudul Rusiei39. Drept
argument al poziţiei pe care a ocupat-o M.S. Voronţov în timpul discuţiilor asupra
întrebării privind importul vinului şi al sării din Basarabia în guberniile ruse serveşte şi
creşterea vădită a importului acestor mărfuri: al vinului de la 3634 de vedre în 1820 la
105165 de vedre în 1825 şi al sării de la 436120 de puduri în 1820 la 1652478 de
puduri în 182540, fapt ce-l pune în gardă în primul rând pe ministrul de Finanţe E.F.
Kankrin, ideologul principal al politicii protecţioniste, chiar şi faţă de teritoriile nou-
anexate.
După datele istoricului V.I. Jukov, în perioada 1825-1830 aceste mărfuri constituiau
mai mult de jumătate (55%) din volumul total de mărfuri exportate din Basarabia în
Rusia41. Această măsură denotă elocvent caracterul nuanţat prohibitiv al Regulamentului
din 1825 pentru exportul mărfurilor din Basarabia în Rusia.
Regulamentul prevedea ca mărfurile, care nu erau incluse în buletinul cu literele „A”
şi „B”, indiferent de faptul că erau produse de Basarabia, la trecerea peste Nistru să fie
supuse taxei vamale conform tarifului vamal42. De dreptul de a exporta mărfuri
basarabene prin vămile de la Nistru (izvorul nu indică în Rusia) beneficiau locuitorii
Basarabiei şi negustorii din guberniile ruse, care aveau dreptul la comerţ pe întregul

208
teritoriu al Imperiului43. Prin urmare, Regulamentul din 1825 nu acorda locuitorilor
autohtoni ai Basarabiei dreptul la exportul mărfurilor în Rusia, aceasta din considerentul
că de dreptul la comerţ pe întreg teritoriul Imperiului beneficiau, conform reformei din
1824 a ghildelor, doar negustorii de ghilda întâi şi cei de ghilda a doua, pe când
negustorii basarabeni nu erau împărţiţi în ghilde.
Acest articol era, în esenţă, reacţionar nu numai prin faptul că limita exportul celor
mai solicitate mărfuri pe piaţa internă rusă şi acorda marilor negustori din guberniile
ruse dreptul nelimitat în comerţul în Basarabia, dar şi prin aceea că limita activitatea
comercială a negustorilor basarabeni pe piaţa internă rusă şi pe cea locală.
Compartimentul trei al Regulamentului din 17 februarie 1825 era dedicat
importului mărfurilor ruse în Basarabia. El era cel mai succint, alcătuit doar din două
articole şi acorda mari înlesniri şi privilegii mărfurilor şi negustorilor din Rusia. Conform
acestui compartiment, toate mărfurile permise pentru export în baza tarifului din 1822
erau importate în Basarabia fără nici un obstacol şi fără plata taxei vamale. Dreptul de a
importa mărfuri ruse în Basarabia îl aveau negustorii ruşi ce dispuneau de dreptul la
comerţ pe întregul teritoriu al Imperiului, dar cu respectarea în Basarabia a
particularităţilor locale privind comerţul44.
Privilegiile, acordate negustorilor conform Regulamentului din 1825, au slăbit
simţitor, poziţiile negustorilor străini în Basarabia, al căror număr treptat se reduce. În
schimb, creşte numărul negustorilor din guberniile ruse şi ucrainene, care deţin
monopolul în comerţ pe piaţa internă basarabeană, iar regiunea se transformă într-o
colonie pentru desfacerea mărfurilor de manufactură şi fabrică ruse.
La 19 mai 1825, M.S. Voronţov informează guvernul regional despre aplicarea pe
teritoriul Basarabiei a noului Regulament comercial45.
Regulamentul din 17 februarie 1825 a lovit destul de puternic asupra exportului din
Basarabia în Rusia a vinului şi sării, mărfuri mult solicitate pe piaţa internă rusă. Spre
exemplu, exportul sării prin punctele vamale ale districtului Odesa (Maiaki, Parcani,
Ovidiopol, Nikolaev şi Herson) s-a redus de la 1670345 puduri în 1824 la 1011432
puduri în 182846.
Noul Regulament a pus, la început, mari obstacole importului mărfurilor basarabene,
prejudiciind şi comerţul negustorilor din guberniile ucrainene şi ruse. La 6 iunie 1825,
Departamentul comerţului extern al Ministerului de Finanţe a discutat rugămintea
negustorilor de ghilda a treia din gubernia Podolia în care aceştia scriau despre măsurile
întreprinse de vămile şi posturile vamale de la Nistru în scopul de a le interzice
negustorilor de ghilda a treia importul mărfurilor din Basarabia în baza noului
Regulament adoptat la 17 februarie 182547. Analizând cererea negustorilor şi luând în
consideraţie că mulţi din ei au cumpărat mari cantități de mărfuri în Basarabia înainte de
a fi adoptat acest Regulament, ministrul de Finanţe E.F. Kankrin a permis negustorilor
de ghilda a treia, care au cumpărat mărfuri din Basarabia până la adoptarea
Regulamentului din 17 februarie 1825 (în afară de vin şi rachiu), să le treacă liber prin
oficiile şi punctele vamale de la Nistru, permisiunea fiind în vigoare până la adoptarea
unei dispoziţii speciale48.
Între timp, situaţia precară ce se crease în Basarabia necesita anumite măsuri în
vederea susţinerii industriei şi înviorării comerţului prin noi modalităţi de realizare a

209
mărfurilor ruse, permise pentru export fără plata taxei vamale. La 11 august 1825,
Consiliul de Miniştri a discutat memoriul lui E.F. Kankrin din 6 august privind
„acordarea dreptului negustorilor ruşi, indiferent de categoria ghildei, de a transporta
prin oficiile şi punctele vamale de la Nistru mărfuri ruseşti şi basarabene, în afară de vin
şi rachiu”49. La şedinţa din 16 ianuarie 1826 Consiliul de Miniştri este informat că
această propunere a fost confirmată de Nicolai I50.
Regulamentul din 17 februarie 1825 punea mari obstacole în transportarea
mărfurilor pe cale de tranzit din vămile de la Prut şi Dunăre prin vămile de la Nistru în
guberniile interne ruse. Termenul pentru transportarea mărfurilor, stabilit de noul
Regulament, s-a dovedit a fi mic şi negustorii nu reuşeau să transporte mărfurile. La
sfârşitul lui 1825, unii dintre negustorii ruşi, care se ocupau cu comerţul în Basarabia,
s-au adresat ministrului de Finanţe, scriindu-i că au cumpărat în Moldova cantităţi mari
de vin şi sare şi întâlnesc greutăţi în ce priveşte transportarea acestor mărfuri din vama
din Sculeni la cea din Movilău, deoarece termenul de 12 zile stabilit de Regulamentul
din
17 februarie 1825 este prea mic. La şedinţa Consiliului de Miniştri din 20 februarie
cererea negustorilor a fost satisfăcută. La 9 martie 1826, dispoziţia Consiliului de
Miniştri este confirmată de Nicolai I51.
Regulamentul din 17 februarie 1825, fiind în esenţă protecţionist, a provocat
nemulţumirea cercurilor comercial-industriale din Basarabia. Negustorii basarabeni s-au
pronunţat împotriva Regulamentului şi cereau de la autorităţile regionale şi centrale
anularea lui, insistând ca în Basarabia comerţul să fie efectuat în baza legislaţiei ce era în
vigoare în Rusia52.
Nemulţumirile şi protestul negustorilor au impus autorităţile centrale să facă unele
cedări. La 8 septembrie 1825, guvernatorul civil al Basarabiei C.Catacazi a primit avizul
şefului Districtului vamal Dubăsari Kapelov, în care se menţiona că din cauza
nedumeririlor ce au apărut în legătură cu adoptarea noului Regulament cu privire la
comerţul cu Basarabia Departamentul comerţului extern a făcut unele cedări
negustorilor basarabeni53. S-au făcut şi unele concretizări referitor la exportul în
guberniile ruse a unor mărfuri basarabene54.
Dar Regulamentul nu includea toate mărfurile ce se produceau sau urmau să fie
produse în Basarabia. Aceasta a cauzat numeroase prejudicii nu numai comerţului, dar şi
dezvoltării altor ramuri economice. Ca exemplu poate servi faptul că Regulamentul din
1825 nu prevedea exportul în Rusia a mărfurilor industriale, din considerentul că
Basarabia, în viziunea oficialităţilor imperiale, nu dispunea la acel moment de
manufacturi şi fabrici55. După investigaţiile efectuate de M.S. Voronţov în 1824, s-a
constatat că în afară de fabricile lui M.Popovici şi D.Mihailov în Chişinău existau încă
două fabrici ce produceau articole din bumbac şi mătase construite de supusul austriac
Ivan Galani şi partenerul său Gheorghe Rigo, tot supus austriac, care la fel căutau să
deţină monopolul în confecţionarea acestor articole56. Pronunţându-se împotriva
acordării dreptului de monopol în ce privește producerea acestor mărfuri, M.S.
Voronţov cere administraţiei imperiale de a li se acorda acestor industriaşi privilegii pe o
perioadă de 10 ani. În viziunea lui M.S. Voronţov, aceste privilegii urmau să atragă mai

210
mulţi doritori de a construi fabrici, de care are nevoie nu numai Basarabia „…dar şi
guberniile limitrofe, în care aproape că nu există fabrici”57.
Pronunţându-se împotriva eliberării acestor industriaşi de la plata prestaţiilor
orăşeneşti, E.F. Kankrin, la 15 martie 1826, decide că odată ce Regulamentul din 1825
nu include în lista mărfurilor basarabene articole manufacturiere pentru exportul în
Rusia fără plata taxei vamale, „…articolele ce urmează a fi confecţionate la aceste fabrici
trebuie supuse aceloraşi reguli ...şi permise pentru exportul în Rusia fără obstacole şi fără
plata taxelor prin vămile de la Dubăsari şi Movilău, în baza certificatelor comerciale
eliberate de guvernul regional”58.
Regulamentul cu privire la comerţul cu Basarabia din 1825 creează mari obstacole şi
în exportul sării în guberniile interne ruse, din considerentul că sarea era supusă taxei
vamale şi permisă pentru export doar prin vămile de la Dubăsari şi Movilău. Însă aceste
restricţii au fost de scurtă durată. Sub presiunea negustorilor şi administraţiei regionale
ţarismul este nevoit să facă unele cedări. Deja la 28 iulie 1825 E.F. Kankrin a permis
negustorilor, care au obţinut certificate comerciale până la data adoptării noului
Regulament, să exporte sarea în Odesa, Nikolaev, Ovidiopol şi în alte oraşe59. La
31 octombrie 1825 exportul sării din Basarabia este permis, în afară de Movilău şi
Dubăsari, şi prin punctele vamale Maiaki şi Parcani 60. Dar, aceste cedări temporare nu
soluţionau problema.
La 2 ianuarie 1826, Consiliul de Miniştri discută întrebarea privind exportul sării din
Basarabia în guberniile interne ruse şi prin punctele vamale Ovidiopol, Nikolaev şi
Herson61. În demersul adresat şefului Districtului vamal Odesa negustorii scriau că ei
dispun de mari cantităţi de sare în Akkerman şi Bender extrasă încă în 1824, au primit
certificate comerciale de la Administraţia salinelor din Basarabia, dispun de contracte
pentru exportul sării în Rusia şi că nu ştiau de restricţiile Regulamentului din
17 februarie 1825 ce limita exportul sării doar prin Movilău şi Dubăsari62. Dar, E.F.
Kankrin s-a pronunţat împotriva acestei cereri, din considerentul că creşterea exportului
sării din Basarabia va submina extragerea sării din Crimeea63. La 16 ianuarie 1826 este
permis exportul sării din Basarabia prin Odesa, oraş care beneficia de dreptul de porto-
franc64. Teama că creşterea exportului sării din Basarabia va submina exportul sării din
Crimeea impune Consiliul de Miniştri să susţină obiecţiile lui E.F. Kankrin, hotărând să
nu fie deschise alte puncte pentru exportul sării basarabene, despre care fapt l-a anunţat
pe M.S. Voronţov65.
Fiind de acord cu exportul sării prin Odesa, M.S. Voronţov dovedea că, pentru
susţinerea şi protejarea comerţului local şi înviorarea navigaţiei de cabotaj, este necesar a
permite exportul sării şi prin Ovidiopol, Nikolaev şi Herson66. Propunerea lui M.S.
Voronţov a fost parţial susţinută şi la 13 mai 1826 exportul sării basarabene cu
impunerea la o taxă de 70 kop. pentru fiecare pud este permisă şi prin vămile de la
Nikolaev şi Herson67.
Totuşi, această măsură nu l-a satisfăcut pe M.S. Voronţov. Într-un nou demers
adresat lui E.F. Kankrin el insista ca exportul sării să fie permis şi prin punctul vamal de
la Ovidiopol, argumentând prin situaţia favorabilă a acestuia comparativ cu postul vamal
Maiaki şi alte vămi și posturi vamale68. Exportul sării basarabene, scria M.S. Voronţov,
„…este necesar nu atât pentru sarea care se exportă în Odesa, cât pentru sarea care se

211
transportă prin Ovidiopol… în diferite localităţi ale guberniei Herson şi chiar în
guberniile Kiev şi Podolia”69. De această dată, Consiliul de Miniştri a adoptat
propunerea lui M.S. Voronţov: la 20 iulie 1826 exportul sării din Basarabia este permis
şi prin Ovidiopol cu plata unei taxe vamale în mărime de 60 kop. acceptat fiecare pud70.
Peste o lună M.S. Voronţov îl anunţă cu satisfacţie pe şeful Districtului vamal Odesa că
exportul sării este permis prin Herson şi Nikolaev cu achitarea unei taxe în mărime de
70 kop. de la fiecare pud, iar prin Ovidiopol, Parcani şi Maiaki – de 60 kop.71
Prin urmare, în pofida restricţiilor, prevăzute de Regulamentul din 1825, la insistenţa
cercurilor comerciale şi a administraţiei regionale, ţarismul, a permis nu fără şovăieli şi
discuţii, exportul diferitelor mărfuri din Basarabia prin vămile şi posturile vamale de la
Nistru. Aceasta denotă faptul că, adoptând un regulament protecţionist, ţarismul a fost
nevoit să se dezică treptat de la unele articole prohibitive în scopul includerii Basarabiei
în sistemul pieţei interne ruse.
Regulamentul era respectat cu rigurozitate de Administraţia Vamală de la Nistru.
Izvoarele de arhivă conţin numeroase cazuri de interzicere a exportului mărfurilor din
Basarabia peste Nistru72 pentru cele mai mici încălcări. Regulamentul nu era nici pe
placul autorităţilor locale, care vedeau în el o barieră în calea integrării Basarabiei în
sistemul pieţei interne ruse. Atitudinea oficialităţilor locale faţă de Regulamentul din
1825 a fost expusă de M.S. Voronţov în timpul discuţiilor asupra problemei privind
suprimarea cordonului de la Nistru73.
Autorităţile centrale, fiind, în fond, de acord cu unele obiecţii ale lui M.S. Voronţov,
au fost impuse să facă unele cedări în exportul anumitor mărfuri din Basarabia în Rusia,
dar în ce priveşte problemele-cheie – suprimarea cordonului vamal de la Nistru şi
anularea Regulamentului din 17 februarie 1825 – nu au cedat. Problemele vor fi
soluţionate abia în 1830, când, în urma ucazului Senatului din 26 septembrie74,
concomitent cu suprimarea cordonului vamal de la Nistru şi aplicarea pe teritoriul Basa-
rabiei a reformei ghildelor, este abrogat şi Regulamentul cu privire la comerţul cu
Basarabia din 17 februarie 182575.
Analiza izvoarelor, în fond a celor de arhivă inedite ce reflectă diferite aspecte ale
politicii economice promovate atât de instituţiile de stat imperiale, cât şi de cele
regionale în primii douăzeci de ani după anexarea ţinutului la Rusia, denotă că politica
comercial-vamală promovată de ţarism în Basarabia purta un caracter contradictoriu şi
dualist. Concomitent, se poate observa instabilitatea politicii comerciale, dependenţa ei
de multipli factori de ordin intern şi extern, dintre care am putea evidenţia: situaţia
economică a ţării pe timp de pace şi pe timp de război, relaţiile cu partenerii politici şi
economici externi, presiunea forţelor politice şi economice atât din interiorul ţării, cât şi
din exteriorul ei etc. Nu mai puţin important era faptul că în promovarea politicii
comercial-vamale a ţarismului în Basarabia, în pofida intereselor imperiale de a include
teritoriul nou-anexat în sistemul economic şi politic al Imperiului Rus, ţarismul era
nevoit să ţină cont de unele particularităţi existente în comerţul intern şi extern, de
gradul de încadrare în comerţ a diferitelor categorii sociale, de impunerea fiscală etc.
Încercând a lămuri cauzele şi natura social-economică a acestei orientări strategice în
politica comercial-vamală a ţarismului, putem constata că politica protecţionistă ce se
statorniceşte odată cu adoptarea tarifului vamal din 1822 şi diversele măsuri ce au urmat

212
acest tarif sintetizează interesele a trei forţe: ale statului autocrat, ale anumitor cercuri
comercial-industriale şi ale unei părţi a dvorenimii legate de comerţ şi industrie. Rolul
dominant în promovarea acestei politici îi revenea statului şi sistemului lui ierarhic-
birocratic. Dar, în condiţiile în care autorităţile imperiale nu cunoșteau îndeaproape
situaţia din ţinut, politica comercial-vamală era promovată din numele statului de
administraţia regională, iar în formarea direcţiilor ei strategice un rol aparte revenea
organelor locale, la a căror cerere erau adoptate diferite hotărâri şi decizii.
În determinarea cursului politicii comercial-vamale a ţarismului în Basarabia un rol
aparte îi revenea Ministerului de Finanţe, iar realizarea programului – la început liberal,
iar mai târziu protecţionist şi chiar prohibitiv comercial-industrial – era pusă pe seama
miniştrilor de Finanţe D.A. Guriev şi E.F. Kankrin.
În perioada 1812-1830 în politica comercial-vamală a ţarismului în Basarabia pot fi
determinate convenţional două perioade corespunzătoare, în fond, etapelor de integrare
a regiunii în sistemul pieţei interne ruse76. Hotarul ce desparte aceste două perioade este
adoptarea Regulamentului cu privire la comerţul cu Basarabia din 17 februarie 1825,
care semnifica trecerea ţarismului de la politica liberală la cea prohibitiv-protecţionistă în
comerţul Basarabiei cu guberniile interne ruse.
Dispozițiile Regulamentului din 1825 au influentat negativ asupra exportului
mărfurilor din Basarabia în Rusia şi au lovit puternic nu doar asupra acestei ramuri a
comerţului, dar au afectat şi dezvoltarea altor ramuri economice. După acordarea
dreptului de a importa liber mărfurile ruse, Basarabia a devenit o piaţă avantajoasă
pentru mărfurile de manufactură şi fabrică rusă.
Regulamentul a influenţat direct asupra comerţului de import, micşorând substanţial
importul mărfurilor industriale din ţările europene şi subminând poziţiile negustorilor
străini – îndeosebi ale celor austrieci pe piaţa basarabeană.
Regulamentul cu privire la comerţul cu Basarabia din 17 februarie 1825 este un
argument elocvent al politicii colonial-comerciale a ţarismului în Basarabia.

Note:
1
Г.Г. Прошин, Таможенный тариф 1819 года. – În: Исторические науки. –
Москва, 1961, №4, с. 109-110.
2
La începutul sec. al XIX-lea părtaşii fritriderienilor în Rusia erau reprezentaţii cei mai
consecvenţi ai moşierilor, care apărau exclusiv caracterul agrar al economiei ruse. Ei aveau
nevoie de comerţul liber pentru a-şi realiza nestingherit peste hotare produsele agricole şi
pentru a cumpăra la preţuri reduse mărfuri industriale şi obiecte de lux. Părtaşi ai
protecţionismului erau fabricanţii, îndeosebi din centrele mari industriale, care considerau că
abandonarea taxelor vamale majorate şi protejarea exagerată a industriei ruse va fi în defavoarea
acesteia. Această direcţie în gândirea socială corespundea, la fel, tendinţelor moşierilor-
întreprinzători, cointeresaţi în extinderea pieţei interne şi în realizarea produselor agricole.
(Н.П. Страхова, Тариф 1816 года во внешнеторговой политике России. – În: Из
истории культуры и общественной мысли народов СССР: Сборник научных статей. –
Москва, 1984, с. 60-61; Idem, Тариф 1819 г. во внешнеполитических планах России. – În:
Вестник Московского университета. Сер. 8. История. – Москва, 1990, №3, с. 45).

213
 3
Н.П. Страхова, Тариф 1819 г. во внешнеполитических планах России. – În: Вестник
Московского ун-та. Сер. 8, истoрия. – Москва, 1990, №3, с. 52.
4
Noul tarif vamal este adoptat în Basarabia în noiembrie 1816 şi se răspândea doar asupra
unor mărfuri. Perceperea taxei vamale – „vama” se efectua, ca şi în trecut, după obiceiul
moldovenesc şi constituia 3% ad valorem (AISR, F. 560, inv. 4, d. 235, f. 1).
5
AISR, F. 560, inv. 34, d. 29, f. 148.
6
Н.С. Киняпина, Политика русского самодержавия в области промышленности
(20-50-ые гг. XIX в). – Москва, 1968, с. 96.
7
AISR, F. 1152, inv. 1, vol. I, 1822, d. 18, f. 1.
8
Ibidem, inv. 4, d. 252, f. 1-1 verso.
9
ANRM, F. 3, inv. 1, d. 444, f. 27-27 verso.
10
AISR, F. 560, inv. 4, d. 262, f. 1-3 verso.
11
ПСЗРИ, Собр. I, т. XXXIX, 1824, № 29739. – СПб., 1830, с. 22-26.
12
Regulamentul din 23 ianuarie 1824 se referea, de fapt, doar la importul articolelor din
Finlanda în Rusia şi al importul mărfurilor străine din Finlanda în Rusia şi nu includea un
compartiment special ce ar reglementa exportul mărfurilor din guberniile interne ruse în
Finlanda. La baza importului mărfurilor finlandeze în Rusia au fost puse aceleaşi principii care,
ceva mai târziu, au fost puse la baza importului mărfurilor basarabene în guberniile interne
ruse, şi includea buletinul mărfurilor finlandeze permise pentru import din Finlanda în Rusia,
alcătuit din două părţi: a) fără prezentarea certificatelor comerciale şi fără plata taxei vamale şi b)
fără plata taxei vamale, dar cu prezentarea certificatelor comerciale puse la dispoziţie de
administraţia locală orăşenească finlandeză (Ibidem, p. 22-23).
13
AISR, F. 1152, inv. vol .I, 1824, d. 45, f. 2.
14
Ibidem, F. 560, inv. 4, d. 402, f. 54 verso-55.
15
Ibidem, f. 55.
16
Ibidem, F.1152, inv. vol. I, 1824, d. 45, f. 3.
17
Ibidem, f. 3-3 verso.
18
Ibidem, F. 560, inv. 4, d. 402, f. 55.
19
Ibidem, d. 204, f. 21.
20
Ibidem, F. 1152, inv. vol. I, 1824, d. 2, f. 4-17.
21
Ibidem, F. 560, inv. 4, d. 204, f. 21-33.
22
Ibidem, f. 21, 26, 28 verso
23
Ibidem, f. 30-33.
24
Ibidem, f. 21 verso.
25
Ibidem, f. 22.
26
Ibidem, f. 22-22 verso.
27
Ibidem, f. 23.
28
Ibidem, f. 23-24.
29
Ibidem, f. 24-24 verso.
30
Ibidem, f. 24 verso-25.
31
Ibidem, f. 25-25 verso.
32
Ibidem, f. 26.
33
ANRM, F. 2, inv. 1, d. 984, f. 11 verso.
34
AISR, F. 560, inv. 4, d. 204, f. 26 verso.
35
М.П. Мунтян, Экономическое развитие дореформенной Бессарабии. – În:
Ученые записки Кишиневского ун-та. – Кишинев, 1971, т. 117 (Ист.), c. 273.
36
AISR, F. 560, inv. 4, d. 204, f. 26 verso-27.
37
Ibidem, f. 27-27 verso.
38
Ibidem, f. 27 verso-28.

214
 39
Ibidem, inv. 22, d. 18”b ”, f. 106.
40
Ibidem, f. 105 verso, 106 verso-107.
41
В.И. Жуков, Торговые правила в Бессарабии и влияние их на развитие
внутренней торговли в первой половине XIX века. – În: Ученые записки
Кишиневского ун-та. – Кишинев, 1962, т. 48, c. 82.
42
AISR, F. 560, inv. 4, d. 204, f. 28.
43
Ibidem, f. 28-28 verso.
44
Ibidem, f. 28 verso-29.
45
ANRM, F. 5, inv. 2, d. 714, f. 1.
46
Ibidem, F. 134, inv. 3, d. 10, f. 3; Коммерческая газета, 1825, 31 марта, № 9.
47
AISR, F. 560, inv. 4, d. 337, f. 2.
48
Ibidem, f. 2-2 verso.
49
Ibidem, f. 4.
50
ПСЗРИ, Собр. II, 1826, т. I, №65. – СПб., 1830, , с. 95-97.
51
Termenele de transportare a mărfurilor au fost mărite: spre vama din Dubăsari din
Sculeni în loc de 12 zile – 26 de zile, Reni (19) – 36 şi Noua Suliţă (23) – 40 de zile; spre vama
din Movilău – din Sculeni (12) – 26 zile, Reni (29) – 40 şi Noua Suliţă (18) – 30 de zile
(Ibidem, №185, с. 277-278).
52
ANRM, F. 75, inv. 1, d. 426, f. 32-33.
53
Locuitorilor Basarabiei, care în baza §8, compartimentul II al Regulamentului, aveau
dreptul de a aduce în vamă mărfurile sale, li se permitea „…să transporte aceste mărfuri prin
vamă şi să le vândă în oraşele din apropiere sub supravegherea ratuşelor şi magistraturilor”(
Ibidem, f. 5, inv. 2, d. 715, f. 1-1 verso). În cazul în care mărfurile erau vândute în carantine
sau la intrarea în vamă, cumpărătorul putea să depună cerere pentru realizarea lor în guberniile
interne ruse, cu condiţia că dispunea de dreptul negustorului de ghildă (Ibidem, f. 1 verso).
54
Astfel, caii erau permişi pentru export fără prezentarea certificatelor comerciale; pieile
prelucrate, cojoacele de oaie şi căciulile – în baza certificatelor, iar căruţele simple – fără
certificate comerciale (Ibidem, f. 1 verso-2).
55
Aceasta în pofida faptului că în ianuarie 1823 în vama de la Movilău au fost aduse mărfuri
(broboade de muselină) ce aveau marca unei fabrici din Chişinău. Mai mult ca atât. În 1824
supuşii turci Marc Popovici şi Dmitri Mihailov din Chişinău s-au adresat către guvernatorul
general al Novorosiei şi Basarabiei cu cererea de a li se acorda dreptul de monopol în producerea
broboadelor de muselină la fabricile construite în Chişinău (AISR, F. 560, inv. 4, d. 351, f. 2).
56
AISR, F. 560, inv. 4, d. 351, f. 2-2 verso.
57
Ibidem, f. 2 verso.
58
Ibidem, f. 3-3 verso.
59
ASRO, F. 1, inv. 214, d. 2, a.1826, f. 13.
60
AISR, F. 560, inv. 4, d. 43, f. 3; d. 348, f. 7.
61
ASRO, F.1, inv. 214, d. 2, a. 1826, f. 81.
62
AISR, F. 560, inv. 4, d. 333, f. 2.
63
Ibidem, f. 3.
64
Ibidem, d. 335, f. 4.
65
ASRO, F. 1, inv. 214, d. 2, a.1826, f. 81 verso.
66
ПСЗРИ, Собр. II, т. I, 1826, №482. – СПб., 1830, c. 802.
67
ASRO, F. 1, inv. 214, d. 2, a.1826, f. 128.
68
M.S. Voronţov scria că postul vamal Ovidiopol este mai convenabil ca postul vamal
Maiaki prin aceea că este situat mai aproape cu 40 de verste de locurile de extragere a sării, deci
sarea poate fi exportată anul împrejur. Prin Ovidiopol trece calea directă şi apropiată spre Balta,
gubernia Podolia (ASRO, F. 1, inv. 214, d. 2, a. 1826, f. 170 verso -171).

215
 69
Ibidem, f. 171 vesro.
70
ПСЗРИ, Собр. II, т. I, 1826, № 482. – СПб., 1830, c. 802.
71
ASRO, F. 1, inv. 1, d. 2, a.1826, f. 482; ANRM, F. 5, inv. 1, d. 257, f. 873 verso.
72
Spre exemplu, la 31 martie 1826 şeful Districtului vamal Dubăsari, ţinând seama de
prevederile §3, compartimentul II al Regulamentului, în baza căruia certificatul comercial
urma să ateste în amănunte provenienţa mărfii, cu indicaţia unde şi de cine a fost produsă, nu-i
permite evreului din Chişinău Simion Motilevici să exporte 950 vedre de vin, din motivul că
certificatul indica doar că el a cumpărat vinul de la evreul Motel Boltari, iar acesta, la rândul
său, de la diferiţi locuitori ai Basarabiei (ANRM, F. 2, inv. 1, d. 985, f. 6-6 verso).
73
AISR, F. 560, inv. 4, d. 338, f. 1-1 verso; d. 402, f. 54-56.
74
ANRM, F. 6, inv. 2, d. 399, f. 3-7.
75
Ibidem, f. 5.
76
A se vedea mai amănunţit etapele includerii Basarabiei în sistemul pieţei interne ruse în:
Valentin Tomuleţ, Consideraţii privind etapele includerii Basarabiei în sistemul pieţei interne ruse
(anii 1812-1868). – În: Conferinţa ştiinţifică jubiliară. Rezumatele comunicărilor. 2-3 octombrie
1996. – Chişinău, 1996, p. 203-205; Idem, Unele probleme de discuţie privind includerea
Basarabiei în sistemul pieţei interne ruse (anii 1812-1868). – În: Tyragetia. Anuarul Muzeului
Naţional de Istorie a Moldovei. Anuar IV-V. – Chişinău, 1997, p. 29-36.

Textul de mai sus a fost publicat în lucrarea: „In honoriem. Demir Dragnev.
Civilizaţia medievală şi modernă”. – Chişinău, 2006, p. 151-165). În volumul de
faţă textul este publicat fără completări sau modificări de conţinut. Au fost
înfăptuite doar unele rectificări ortografice, precum şi uniformizat aparatul
ştiinţific.

216
 POLITICA COMERCIALĂ A ŢARISMULUI ÎN BASARABIA ŞI
INFLUENŢA EI ASUPRA FORMARII BURGHEZIEI
COMERCIALE NAŢIONALE
(ANII 1812-1868)

Tsarism commercial policy in Bessarabia and its influence on the formation

of national bourgeoisie (years 1812-1868)

Abstract
Postwar historiography of MSSR had not offered particular concern to the problem of
commercial bourgeoisie, although that social status had an important place in the early modern era.
Few works, politically nuanced and tributary to Marxist paradigm researched the problem only
through the “Bourgeoisie-proletariat” prism, without aiming the typological analysis of the
Bessarabian bourgeoisie, its ethnic composition, income sources and level of wealth, profession
practiced, living conditions etc.
In this article, the author, based on extensive use of original archival sources, discusses the
influence of Tsarist trade policy in Bessarabia on the formation of national commercial bourgeoisie.
Analysis of sources, especially the original archival, allowed the author to conclude that the lack
of state unity and national independence, political domination and economic exploitation by the
Russian Empire had negatively influenced the formation of national commercial bourgeoisie.
Peripheral situation of Bessarabia in the economic and political system of the Empire had
transmitted a clearly discriminatory attitude to the trade policy promoted by tsarism, which had
limited the rights and opportunities of indigenous, mainly Moldovans, to evolve to the category of
commercial bourgeoisie.
Promoting a colonial policy in Bessarabia, protecting their own or invited foreign bourgeoisie,
that accepted Russian citizenship, and encouraging them with granted privileges to affirm and
constitute socially, tsarism further deepened the distance, and so nuanced, between the early elements
of the national commercial bourgeoisie and that of the privileged and dominant alien.

Istoriografia postbelică din Republica Moldova nu ne oferă preocupări deosebite în

problema burgheziei comerciale, cu toate că anume acestei stări sociale i-a revenit un
loc important la începutul epocii moderne. Puţinele lucrări, nuanţate politic şi
tributare paradigmei marxiste, studiau problema doar prin prisma „burghezie-
proletariat”1, fără a avea drept scop analiza tipologică a burgheziei basarabene,
componenţa etnică, sursele venitului şi nivelul de avere, meseria practicată, condiţiile
de viaţă etc.
Geneza şi evoluţia burgheziei basarabene, în general, şi a celei comerciale, în
particular, au fost condiționate de multipli factori, atât de ordin economic, cât şi de
ordin politic, interni şi externi, analizaţi parţial de autor într-un studiu dedicat
componenţei etnice şi dinamicii numerice a burgheziei comerciale în Basarabia în anii
’30-’60 ai secolului al XIX-lea2.
În articolul de faţă, folosind pe larg izvoarele de arhivă inedite, vom pune în
discuţie doar problema influenţei politicii comerciale a ţarismului în Basarabia asupra
formării burgheziei comerciale naţionale, fără însă să pretindem la o rezolvare
exhaustivă a ei.

217
 Politica comercială a ţarismului în Basarabia purta un caracter colonial şi era dictată
de interesele economice şi politice ale Imperiului Rus pe teritoriile nou-anexate.
Basarabia, ajungând după 1812 sub dominaţia ţaristă, va suferi de pe urma politicii
protecţioniste duse de Rusia, care, folosind cele mai diverse metode, căuta să accelereze
dezvoltarea economică în propriile gubernii şi să utilizeze periferiile naţionale, inclusiv
Basarabia, drept colonii interne, surse de materii prime şi pieţe rezervate pentru
produsele industriei proprii. Dezvoltarea slabă a industriei ruse, multe ramuri ale căreia
se aflau, de fapt, la treapta manufacturieră, şi frica de concurenţă din partea mărfurilor
industriale europene a impus ţarismul să promoveze faţă de teritoriile nou-anexate o
politică comercială protecţionistă. De aceea, în elaborarea legislaţiei comerciale în
Basarabia, ţarismul, în pofida intereselor politice în această regiune, a fost nevoit să se
conducă de politica comercial-europeană oficială – trecerea de la tarifele liberal-
fritrederiene din 1816 şi 1819 la tariful vamal prohibitiv din 1822.
Urmărind scopul valorificării cât mai rapide a regiunii şi înviorarea vieţii
economice, subminate în urma războaielor ruso-turce din a doua jumătate a secolului
al XVIII-lea – începutul secolului al XIX-lea, ţarismul foloseşte nu numai metoda
tradiţională de colonizare, dar caută să atragă în Basarabia negustori şi industriaşi
străini, acordându-le diverse privilegii şi înlesniri, fapt ce atestă instrucţiunile
amiralului P.V. Ciciagov adresate guvernatorului civil S.Sturdza din 23 iulie 18123.
Negustorii străini, beneficiind, în baza legii de la 1 ianuarie 1807, de comerţul
liber, fără plata prestaţiilor şi taxelor în primele 6 luni4, au găsit în Basarabia condiţii
favorabile de activitate şi surse sigure de îmbogăţire. Nu întâmplător numărul
negustorilor străini – greci, armeni, evrei şi din guberniile interne ruse – va creşte
considerabil după anexarea Basarabiei la Rusia. Şeful vămilor de control L.Baikov,
caracterizând oraşul Akkerman, scria în 1813 că „… mulţi negustori greci, armeni şi
evrei s-au aşezat aici, folosindu-se de avantajele aşezării geografice” şi practică nu
numai comerţul intern, dar şi exportă „...diferite produse pentru a le vinde în Odesa şi
în gubernia Herson”5. În Basarabia s-au transferat şi mulţi negustori ruşi şi ucraineni,
care până la anexarea provinciei la Rusia au comercializat şi s-au ocupat cu diferite
meşteşuguri în Ţările Române6. Drept exemplu, în martie 1817, 25 de negustori din
Moscova, Ekaterinoslav, Tula, Elisavetgrad, Kremenciug, Oboiansk, Putivli, Nikolaev,
Belgorod, Viazniki etc., care în perioada războiului ruso-turc din anii 1806-1812
comercializau în Ţările Române, după încheierea păcii de la Bucureşti s-au transferat la
Chişinău şi cereau de la organele locale să rămână aici cu traiul permanent pentru a
practica comerţul7.
Şi mai impunător era numărul negustorilor străini în Basarabia. Doar din 1822 în
oraşul Chişinău comercializau 287 negustori, inclusiv 232 negustori din Imperiul
Austriac, Imperiul Otoman şi parţial din Saxonia şi Prusia şi 55 negustori şi mici-
burghezi din guberniile interne ruse8. Peste zece ani, în 1832, după aplicarea
Regulamentului ghildelor din 26 septembrie 1830, numărul acestor negustori ce se
ocupau cu comerţul în Chişinău se va micşora uşor şi va constitui 139 negustori din
Imperiul Austriac, Imperiul Otoman, Moldova de peste Prut şi parţial din Serbia şi
Anglia şi 38 din guberniile interne ruse9.

218
 Unii negustori străini s-au transferat în Basarabia şi din anumite considerente
politice. La 20 martie 1822 Duma orăşenească din Chişinău a discutat cererea
negustorilor din Moldova F.Vasiliu, S.Coste-Rodovici, N.Hrisostom, G.Toma,
I.Ciolan şi S.Pengovici, care, alături de alţi negustori, s-au strămutat, în urma
evenimentelor din 1821 din Moldova, la Chişinău şi, nemulţumiţi de dublarea sau
chiar triplarea impozitelor, cereau reducerea lor10. O cerere similară a fost înaintată şi
de negustorii sârbi, transferaţi la Chişinău din Moldova în urma aceloraşi
evenimente"11.
În condiţiile în care în Basarabia, până la aplicarea Regulamentului ghildelor din
26 septembrie 1830, comerţul era efectuat conform „obiceiului moldovenesc” de toate
stările, inclusiv de străini „...cu plata taxei, stabilită pentru stările sociale, ...ce nu
depăşea 15 lei anual”12, iar activitatea comercială se desfăşura în condiţii egale pentru
toţi; populaţia fiind divizată în stări (după principiul etnic – V.T.): velicorusă,
moldovenească, bulgărească, grecească, armenească, evreiască13, prezenţa negustorilor
străini şi din guberniile ruse a constituit un obstacol serios în calea constituirii
burgheziei comerciale naţionale. Negustorii autohtoni, puţin numeroşi şi încă destul
de slabi din punct de vedere economic, nu erau în stare să concureze cu negustorii
bogaţi străini sau din guberniile interne ruse.
În pofida privilegiilor şi înlesnirilor acordate negustorilor locali (ca rezultat al
aplicării în noiembrie a tarifului vamal din 31 martie 1816), conform deciziei
Comitetului de Miniştri din 28 noiembrie 181614, ce permitea exportul de mărfuri din
Basarabia în guberniile interne ruse, fără plata taxei vamale, aceştia s-au ciocnit de un
şir de obstacole de ordin intern şi extern ce frânau comerţul cu guberniile ruse.
Exportul mărfurilor din Basarabia era permis doar în baza certificatelor puse la
dispoziţie de autorităţile locale ce confirmau provenienţa basarabeană a mărfurilor15.
În baza documentelor prezentate de ispravnic sau de poliţia orăşenească, unul din
departamentele guvernului regional elibera „certificate comerciale” valabile timp de
două săptămâni16. Ulterior, pentru exportul mărfurilor basarabene în Rusia s-au
stabilit condiţii şi mai dure17.
Toate aceste restricţii, cât şi dreptul de de a exporta mărfurile din Basarabia doar
prin două puncte vamale – pe uscat doar prin Dubăsari, iar pe mare – doar prin
Odesa18, frânau activitatea comercială a negustorilor locali şi stopau procesul
acumulării de capital comercial.
Concomitent cu adoptarea la 29 aprilie 1818 a Regulamentului organizării
administrative a Basarabiei, în regiune a fost răspândită legislaţia rusă privind comerţul
intern şi extern19. Burghezia comercială locală a fost egalată în drepturi cu cea din
guberniile interne ruse, fără însă a fi stratificată pe ghilde, ceea ce nu-i dădea
posibilitate de a face comerţ în guberniile ruse. Mai mult ca atât. Căpătând, de iure,
aceleaşi drepturi ca şi burghezia comercială rusă, negustorii locali, de facto, pierdeau
din drepturile lor de altădată la comerţul extern, din considerentul că, în conformitate
cu drepturile de ghildă, asemenea drept îl deţineau doar negustorii angrosişti din
primele două ghilde. Nu întâmplător, în iulie 1820 guvernul regional al Basarabiei a
primit dispoziţia rezidentului imperial A.N. Bahmetev ce confirma dreptul tuturor
negustorilor locali la comerţul extern „fără nici un fel de privilegiu pentru careva din

219
ei”20. Negustorii basarabeni întâlneau obstacole serioase în exportul mărfurilor în
guberniile interne ruse şi din cauza prezenţei la Nistru a cordonului sanitaro-vamal,
necesităţii de a dispune de certificate comerciale, fiind lipsiți de dreptul de a se încadra
în comerţul interguberaial etc. În decembrie 1824 procurorul regional îi comunica
noului rezident imperial, gubernatorului general al Novorosiei, contelui M.S.
Voronţov, că locuitorii Basarabiei întâlnesc mari greutăţi în exportul mărfurilor sale în
guberniile ruse, din acel considerent că, alături de certificatul dat de poliţie, urmează să
mai prezinte încă un certificat – de la guvernul regional şi din această cauză în drum
spre Chişinău pierd mult timp, suportă cheltuieli, egale, de regulă, cu jumătate din
preţul mărfii21. El considera că a sosit timpul să fie anulate aceste legi învechite.
Probabil, cu acordul lui M.S. Voronţov, la sfârşitul anului 1824, guvernul regional
al Basarabiei a permis exportul mărfurilor basarabene în guberniile interne ruse, cu
excepţia vinului, nucilor şi prunelor, în baza certificatului dat doar de „autorităţile
locale”22.
Dar, aceste cedări n-au putut redresa situaţia dificilă în care s-au pomenit
negustorii basarabeni. La 17 februarie 1825 este adoptat „Regulamentul cu privire la
comerţul cu Basarabia” ce punea obstacole şi mai mari în exportul mărfurilor
basarabene în guberniile ruse. Limitând substanţial exportul celor mai importante
mărfuri din Basarabia în guberniile interne ruse23, Regulamentul nu acorda dreptul
negustorilor basarabeni la exportul mărfurilor în Rusia, din considerentul că dreptul la
comerţ în întreg Imperiul, conform reformei din 1824 a ghildelor, era privilegiul doar
al negustorilor angrosişti ai primelor două ghilde24, iar negustorii basarabeni nu erau
încă stratificaţi în ghilde.
Situaţia s-a complicat nu numai din cauza restricţiilor puse la exportul mărfurilor
basarabene în Rusia. Regulamentul din 1825 permitea importul în Basarabia a tuturor
mărfurilor ruse, admise pentru export conform tarifului vamal din 1822, fără nici un
obstacol şi fără plata taxei vamale25. Dacă mai ţinem cont de faptul că de dreptul de a
importa mărfuri ruse în Basarabia beneficiau doar negustorii ruşi ce dispuneau de
dreptul la comerţ în întreg Imperiul, apoi ne dăm seama de concurenţa enormă pe care
au cauzat-o negustorii din guberniile ruse negustorilor basarabeni.
Prin urmare, drept rezultat al politicii coloniale promovate de ţarism, negustorii
din guberniile interne ruse deţin dreptul de monopol în comerţul cu mărfuri
industriale şi manufacturiere pe piaţa internă basarabeană, iar provincia este
transformată într-o colonie pentru desfacerea mărfurilor ruse. Acest fapt ni-1 confirmă
preponderenţa dublă a importului din Rusia în Basarabia asupra exportului din
Basarabia în Rusia pe anii 1825-1830: exportul din Basarabia în guberniile ruse
constituia 21039 mii rable, iar importul din guberniile ruse în Basarabia – 40943 mii
rable asignate26.
Regulamentul din 1825 a provocat nemulţumirea negustorilor locali, fapt
confirmat de numeroasele plângeri ale negustorilor adresate organelor locale şi
regionale, cât şi de investigaţiile din 1829 privind starea comerţului şi industriei din
Basarabia, în care autorităţile locale descriau situaţia dificilă în care s-a pomenit
burghezia comercială basarabeană27.

220
 Situaţia burgheziei comerciale basarabene autohtone nu s-a schimbat, cât de
paradoxal ar parea, nici după aplicarea, începând cu 1 ianuarie 1831, a
Regulamentului ghildelor din 26 septembrie 1830. Să exemplificăm. Burghezia
comercială în Basarabia s-a constituit ca stare socială, în fond, din alogeni – evrei,
greci, armeni, ruşi etc. şi doar parţial din autohtoni – moldoveni. Politica comercială
promovată de ţarism în Basarabia, precum şi particularităţile locale în comerţ – dreptul
fiecăruia de a comercializa, au creat condiţii favorabile pentru negustorii străini de a se
încadra în comerţ, iar cei ce primeau cetăţenia rusă beneficiau de înlesniri şi privilegii
suplimentare. Îmbogăţindu-se de pe seama comerţului, cămătăriei, diverselor activităţi
comercial-industriale, concesiunilor etc., aceştia au fost în stare să se înscrie în ghilde,
drepturile cărora erau determinate de capitalul comercial declarat, care era destul de
mare: pentru negustorii de ghilda întâi – 50 mii ruble, de ghilda a doua – 20 mii şi de
ghilda a treia – 8 mii ruble în asignate28. Unii moldoveni, care până la 1830 s-au
încadrat în activităţi comerciale – fapt atestat de diferite izvoare de arhivă29, dar care
nu erau atât de bogaţi ca negustorii de profesie străini, strămutaţi în Basarabia, sau ca
cei din guberniile interne ruse, odată cu aplicarea regulamentului ghildelor,
nedispunând de capitalul comercial necesar, au fost nevoiţi să se transfere în categoria
micii burghezii sau să abandoneze comerţul.
Regulamentul ghildelor din 26 septembrie 1830 acorda înlesniri persoanelor
încadrate în comerţ, scutindu-le, începând cu 1831, de plata taxelor pentru
certificatele comerciale pe parcursul primilor 5 ani; pentru următorii 3 ani se încasa o
pătrime din taxă, iar în ultimii 2 ani – jumătate30. Negustorii din guberniile ruse
beneficiau de privilegii doar în cazul în care erau înscrişi în categoria negustorilor
basarabeni până la aplicarea Regulamentului31.
Ulterior, conform deciziei Senatului din 15 ianuarie 1831, ţarismul face unele
concesii negustorilor din guberniile ruse de care au beneficiat evreii expulzaţi din
Sevastopol şi Nikolaev încă la 20 noiembrie 1828 şi statorniciţi în Basarabia32. Numai
în anii 1831-1835 s-au transferat din aceste oraşe în Chişinău, pentru a beneficia de
privilegii, 42 familii (216 persoane) de evrei, dar dacă ţinem cont de celelalte oraşe ale
guberniilor Podolia, Herson, Ekaterinoslav, Kiev etc. – 252 de familii (961 de
persoane), încadrându-se în rândurile negustorilor şi ale micii burghezii comercilae33.
Evreii foloseau diferite pretexte pentru a se transfera în Chişinău şi a beneficia de
înlesnirile de ghildă. Drept exemplu, Camera de Stat a Dumei orăşeneşti din Chişinău
a discutat la 24 octombrie 1832 cererea depusă la 23 martie de negustorul evreu din
Bahcisarai Leib Abramovici Berg şi fiii săi Abram şi Gerşko, în care cereau să fie
înscrişi în categoria negustorilor de ghilda a treia din oraş, pentru a beneficia de
privilegii în baza legii din 20 noiembrie 1828 şi ucazului din 20 decembrie 1830,
drept motiv invocând că ei au comercializat în Sevastopol, iar în Bahcisarai au fost
înregistraţi doar provizoriu34.
Dar, influenţa negativă pe care a avut-o politica comercială a ţarismului asupra
procesului de constituire a burgheziei comerciale naţionale consta nu numai în faptul
că a creat condiţii favorabile pentru statornicirea în Basarabia şi constituirea alogenilor
în stare socială-comercială. În baza aceluiaşi Regulament din 26 septembrie 1830 a
ghildelor, ţărănimea comercială, fiind împărţită în patru categorii, era impusă să

221
dispună de acelaşi capital comercial, de aceleaşi îndatoriri şi obligaţiuni fiscale ca şi
negustorii de ghildă35. Prin urmare, povara de bază a îndatoririlor fiscale erau
îndreptate împotriva stărilor de jos ale micilor meşteşugari, negustori şi ţărani din
rândurile cărora putea să se formeze burghezia comercială în Basarabia. Nu
întâmplător, numărul ţărănimii comerciale în Basarabia era destul de mic36.
În ce măsură politica comercială a influenţat procesul de constituire a burgheziei
comerciale naţionale în Basarabia, se poate uşor de urmărit analizând dinamica
numerică şi componenţa etnică a burgheziei comerciale basarabene la sfârşitul anilor
’40 – prima jumătate a anilor ’60 ai secolului al XIX-lea, elucidată în Tabelul 1.
Tabelul 1
Dinamica numerică şi componenţa etnică a burgheziei comerciale din Basarabia,
conform certificatelor comerciale eliberate între anii 1849-1863*
Anii

Raportul,
Numărul

în %
total
Negustori 1849 1850 1852 1853 1854 1855 1856 1857 1858 1860 1861 1862 1863
(Numărul certificatelor comerciale)
Evrei 361 342 437 557 821 836 754 781 673 707 647 600 675 8191 61,4
„Creştini”** 263 279 296 319 341 395 326 347 257 312 310 248 277 3970 29,8
Armeni 74 38 78 74 68 38 38 37 21 22 22 22 22 554 4,2
Greci 88 90 74 74 69 46 49 32 1 1 2 2 3 531 4,0
Cetăţeni de
12 5 9 9 7 10 7 5 1 3 6 5 5 84 0,6
onoare***
*****
În total 798 754 894 1033 1306 1325 1174 1202 953 1045 987 877 982 13330 100,0

* ANRM, F. 134, inv. 3, d. 88, f. 238-274; d. 112, f. 228-239; d. 123, f. 203-227; d. 124,
f. 196-206; d. 145, f. 188-198, d. 147, f. 183-191, d. 156, f. 162-180.
** În categoria „creştini” intrau negustori de diferite etnii, în afară de armeni şi greci.
*** Categoria „cetăţeni de onoare” includea dvoreni, funcţionari etc., de diferite etnii, în
postura de negustori.
**** Datele pentru anul 1862, privind negustorii din alte oraşe, lipsesc.

Datele acest Tabel confirmă că în cele 12 oraşe ale Basarabiei rolul de bază în
comerţ le reveneau evreilor, grecilor si armenilor ce deţineau 69,6% din toate
certificatele comerciale. „Creştinilor”, care cuprindeau celelalte etnii (inclusiv
moldovenii, dar fără greci şi armeni), le reveneau doar 29,8% din numărul
certificatelor comerciale.
În comerţul orăşenesc erau încadraţi şi dvorenii, funcţionarii etc., în calitate de
„cetăţeni de onoare”, dar numărul lor era destul de mic, constituind doar 0,6% din
numărul certificatelor comerciale.
Raportând numărul certificatelor comerciale între negustorii locali, ce comercializau
în cele 12 oraşe ale Basarabiei şi negustorii din alte oraşe care comercializau în aceste
oraşe (care erau basarabeni şi din alte gubernii ale Rusiei), vom constata o cotă şi mai
evidentă a evreilor, grecilor şi armenilor, care constituiau 74,2%, iar creştinii doar
21,1%. Negustorii din alte oraşe, care constituiau 13,9% din numărul total, vor încadra
doar evreii şi „creştinii” şi nu vor prezenta o disproporţie atât de mare ca în cazul
negustorilor locali, 59,1% constituind „creştinii” şi 40,9% evreii.

222
 Despre preponderenţa evreilor, grecilor şi armenilor în Basarabia ne vorbeşte şi
statistica locală. Spre exemplu, în judeţul Orhei în 1861 comercializau 80 evrei, 40
greci, 25 armeni, 10 bulgari, 3 moldoveni şi un velicorus37.
Spaţiul articolului nu ne permite să analizăm burghezia comercială din Basarabia
conform vizei de reşedinţă, categoriei ghildelor, activităţii comerciale, nivelului de
avere, privilegiilor acordate etc., dar şi în aceste aspecte preponderenţa evreilor, grecilor
şi armenilor este evidentă.
Analiza izvoarelor, îndeosebi a celor de arhivă inedite, ne permite să concluzionăm
că lipsa unităţii statale şi independenţei naţionale, dominarea politică şi exploatarea
economică de către Imperiul Rus au influenţat negativ procesul de formare a
burgheziei comerciale naţionale. Situaţia periferică a Basarabiei în sistemul economic şi
politic al Imperiului, au determinat caracterul vădit discriminatoriu al politicii
comerciale promovate de ţarism, care a limitat drepturile şi posibilităţile, şi aşa reduse
ale autohtonilor, în fond ale moldovenilor, de a se încadra în categoria burgheziei
comerciale.
Promovând în Basarabia o politică colonială, protejând afacerile propriei burghezii
sau ale celei străine invitate, ce acceptase cetăţenia rusă şi încurajându-le, în baza
privilegiilor acordate, să se afirme şi să se constituie ca stare socială, ţarismul a lărgit şi
mai mult distanţa, şi aşa nuanţată, dintre elementele incipiente ale burgheziei
comerciale naţionale şi ale celei privilegiate dominante alogene.

Note:
________________
1
В.И. Жуков, Формирование и развитие буржуазии и пролетариата Бессарабии
(1812-1900). – Кишинев, 1982.
2
Valentin Tomuleţ, Componenţa etnică şi numerică a burgheziei comerciale în Basarabia
(anii ’30 - ’60 ai secolului al XIX-lea). – În: Clio. Almanah istoric. Ediţia 1997. – Chişinău,
1998, p. 33-48.
3
AISR, F. 560, inv. 4, d. 402, f. 31 verso.
4
ANRM, F. 75, inv. 1, d. 157, f. 42.
5
AISR, F. 19, inv. 3, d. 129, f. 222.
6
Doar în 1809 în Moldova cu meşteşugăritul şi comerţul se ocupau 434 cetăţeni ruşi. – În:
ANRM, F. 1, inv. 1, d. 580, f. 2-9.
7
Ibidem, F. 5, inv. 1, d. 3, f. 662-664.
8
Ibidem, F. 75, inv. 1, d. 160, f. 1-7; d. 157, f. 54-61.
9
Ibidem, d. 554, f. 22-38.
10
Ibidem, d. 194, f. 17-17 verso.
11
Ibidem, f. 53.
12
AISR, F. 560, inv. 4, d. 402, f. 31 verso.
13
ANRM, F. 75, inv. 1, d. 426, f. 41-42.
14
AISR, F. 1263, inv. 1, d. 101, f. 681-682 verso.
15
Ibidem, f. 682 verso.
16
ANRM, F. 5, inv. 2, d. 690, f. 6 verso-7.
17
În martie 1817, la insistenţa lui A.N. Bahmetev, negustorilor li se eliberau certificate
pentru exportul doar a acelei cantităţi de mărfuri pe care ei o aveau pregătită pentru export
(ANRM, F. 5, inv. 2, d. 690, f. 7). În decembrie 1822 poliţia orăşenească şi de zemstvă a
223
primit dispoziţii, ca înainte de a elibera certificate pentru exportul vinului, să se convingă
preventiv că el este produs în Basarabia (Ibidem, f. 9). Un an mai târziu a urmat dispoziţia ca
certificatele pentru exportul mărfurilor basarabene în Rusia să fie confirmate şi de autorităţile
de judeţ şi de ţinut (Ibidem, f. 9 verso).
18
AISR, F. 1263, inv. 1, d. 101, f. 682.
19
ПСЗРИ, Собр. I, 1818, Т. XXXV, № 27357.
20
AISR, F. 560, inv. 4, d. 252, f. 2-2 verso.
21
ANRM, F. 3, inv. 1, d. 444, f. 27-27 verso.
22
Ibidem, f. 28.
23
Despre restricţiile în exportul mărfurilor basarabene în guberniile interne ruse a se vedea:
Valentin Tomuleţ, Politica colonial-comercială a ţarismului în Basarabia în anii ’20 ai secolului
al XIX-lea (în baza „Regulamentului cu privire la comerţul Basarabia” din 17 februarie 1825). –
În: Analele Știinţifice ale Universităţii de Stat din Moldova. Seria „Ştiinţe socioumane”. –
Chişinău, 1999, p. 256-262.
24
AISR, F. 560, inv. 4, d. 204, f. 28-28 verso.
25
Ibidem, f. 28 verso-29.
26
Ibidem, f. 21, inv. 12, d. 60, f. 20 verso-21.
27
ANRM, F. 75, inv. 1, d. 426, f. 27, 29, 32-33, 42 verso-43.
28
Ibidem.
29
În 1814, în orăşelul Chilia din 806 familii (1593 locuitori) 87 (10,8%) se ocupau cu
comerţul, inclusiv 42 (48,3%) familii de moldoveni, 18 (20,7%) de ruşi, 10 (11,5%) de greci, 7
(0,8%) de bulgari, 5 (0,6%) de ucraineni, 3 (0,3%) de evrei şi 2 (0,2%) de ţigani (ANRM, F. 5,
inv. 3, d. 474, f. 78-109 verso, 11 verso-112). În 1820, în orăşelul Tucikov şi în cetatea Ismail
comercializau 242 de persoane, inclusiv: 28 dvoreni, 10 – mici-burghezi moldoveni, 42 – ruşi,
10 – bulgari, 6 – ucraineni, 7 – armeni, 74 – feţe bisericeşti şi 65 de evrei (М.П. Мунтян,
Экономическое развитие дореформенной Бессарабии. – În: Учен. Зап. Кишиневского
Госуниверситета. Т. 117 (ист.) – Кишинев, 1971, с. 293). În acelaşi an din numărul total de
86 de persoane ce au depus cereri pentru a vinde carne de vită în Chişinău 48 erau evrei, 32 –
bulgari şi 6 moldoveni (ANRM, F. 75, inv. 1, d. 101, f. 43-44 verso).
30
AISR, F. 571, inv. 5, d. 769, f. 93-93 verso.
31
Ibidem, f. 93 verso-94.
32
ANRM, F. 6, inv. 2, d. 370, f. 4-8.
33
Ibidem, d. 75, inv. 1, d. 1485, f. 5-5 verso.
34
Ibidem, d. 527, f. 1.
35
Ibidem, d. 298, f. 17.
36
În 1831-1840 au fost eliberate 114 certificate comerciale ţărăneşti de categoria a treia şi
22 de categoria a patra, iar în 1849-1853 doar 54 certificate de categoria a treia şi 32 de
categoria a patra (AISR, F. 571, inv. 1, d. 349, f. 27, 51, 69, 108, 152, 183, 210, 237, 260,
293; d. 351, f. 26 verso-27, 54 verso-55, 81 verso).
37
ANRM, F. 2, inv. 1, d. 7369, f. 26.

Raport prezentat la Simpozionul Internaţional din 7-8 aprilie 2000 cu

genericul „Romanitate şi românitate la Nord de Balcani”, care şi-a desfăşurat
lucrările în oraşul Chişinău, şi publicat în: „Romanitate şi românitate la Nord de
Balcani (Materialele Simpozionului internaţional din 7-8 aprilie 2000”. –
Chişinău, 2000, p. 96-100). În volumul de faţă textul este publicat fără
completări sau modificări de conţinut. Au fost înfăptuite doar unele rectificări
ortografice, precum şi uniformizat aparatului ştiinţific.
224
 TRĂSĂTURILE DE BAZĂ ALE POLITICII COMERCIAL-VAMALE
A ŢARISMULUI ÎN BASARABIA Şl PARTICULARITĂŢILE
CONSTITUIRII BURGHEZIEI COMERCIALE (anii 1812-1868)

Basic features of tsarist trade and customs policy in Bessarabia and features
of constitution of commercial bourgeoisie (years 1812-1868)

Abstract
On the grounds of some unpublished archival sources the author of the article makes a
conclusion that in the tsarist commercial customs politics in Bessarabia two periods can be marked.
These periods correspond to the stages of the inclusion of this district in the Russian home market
system: the first one covers 1812-1830, the second -1831 - 1868. Analyzing qualitative changes
which had place during either of two stages the author establishes that an outlying situation of
Bessarabia in the economical and political system of the Russian Empire fairly determined the
central authorities" obviously discriminating attitude to this district. Rights and possibilities of
natives to adapt themselves to the market relations were limited. In order to attract merchants from
abroad and from other districts of the Empire to the Bessarabian trade market diverse benefits and
privileges for them were established. As a result, the lack of the naţional unity and independence as
well as the political pressure and economic exploitation by the Russian Empire straight influenced
the forming of a commercial bourgeoisie. Consequently, the constituted commercial bourgeoisie
became a cosmopolitan social stratum consisting for the most part of foreign elements - Jews, Greeks,
and Armenians that were supported and protected by the imperial government

Schimbările care au intervenit în viaţa economică, socială, politică şi culturală a

Basarabiei pe parcursul secolului al XIX-lea prezintă un interes deosebit, deoarece
cunoaşterea lor permite să elucidăm diverse probleme care au determinat
particularităţile evoluţiei provinciei sub regim de dominaţie ţaristă, contribuie la o
abordare adecvată a multitudinii de probleme majore din cadrul relaţiilor social-
economice şi politice ale Basarabiei cu Imperiul Rus în epoca modernă.
Politica comercial-vamală a ţarismului, ca problemă de studiu, este indispensabil
legată de cercetarea problemei privind geneza şi evoluţia burgheziei comerciale în
Basarabia. În multe privinţe aceste aspecte se întrepătrund. Investigarea lor învederează
măsurile întreprinse, pe parcursul anilor, de administraţia imperială şi de cea regională
în vederea atragerii şi statornicirii în Basarabia a negustorilor din alte ţări şi a celor din
guberniile ucrainene şi ruse, acordându-li-se diferite înlesniri şi privilegii în scopul
creării unei burghezii comerciale alogene, cosmopolite, ce urma să constituie sprijinul
social al ţarismului în teritoriul nou-anexat.
În politica comercial-vamală a ţarismului în Basarabia putem evidenţia,
convenţional, două perioade, ce corespund etapelor de includere a regiunii în sistemul
pieţei interne ruse: prima cuprinde anii 1812-1830, cea de-a doua – anii 1831-1868.
Prima perioadă coincide cronologic cu anexarea Basarabiei la Rusia conform
Tratatului de la Bucureşti din 16(28) mai 1812 şi finalizează cu suprimarea
cordonului vamal de la Nistru şi cu unificarea vamală a regiunii cu guberniile ruse prin
Regulamentul din 26 septembrie 18301. În această perioadă Basarabia este separată de
piaţa internă rusă prin cordonul sanitaro-vamal de la Nistru, iar de pieţele europene

225
tradiţionale – prin cel de la Prut şi Dunăre. Pentru o anumită perioadă de timp, până
în 1828, Basarabia deţine statutul de autonomie în componenţa Imperiului Rus. Tot
atunci sunt luate măsuri concrete în vederea studierii resurselor economice şi umane
ale Basarabiei, sunt trimişi funcţionari şi date dispoziţii administraţiei militare şi civile
întru a studia frontiera de apus – la Prut şi Dunăre – în vederea instituirii unui cordon
sanitaro-vamal ce ar apăra teritoriul nou-anexat nu numai de pătrunderea molimei,
dar care l-ar pregăti, în ce priveşte instituţiile vamale şi carantinale, pentru o
administrare comercială eficace şi o includere cât mai grabnică şi sigură în sistemul
pieţei interne ruse2. Se ia cunoştinţă nu numai de condiţiile în care poate fi desfăşurat
comerţul, de cererea şi oferta pe piaţa internă rusă şi cea basarabeană, dar se analizează
şi particularităţile comerţului, formate în baza particularităţilor deja stabilite în
comerţul Moldovei la sfârşitul sec. al XVIII-lea – începutul sec. al XIX-lea,
particularităţi păstrate de ţarism pentru o anumită perioadă şi în Basarabia, atât din
considerente de ordin economic, cât şi politic.
Se stabilesc primele legături comerciale, se desfăşoară primele operaţii de proporţii
în care rolul de bază le revine negustorilor din alte ţări şi celor din guberniile ruse şi
ucrainene, iar în activitatea comercială se ţine cont nu numai de particularităţile
autohtone în desfăşurarea comerţului, dar se fac şi primele tentative de a implementa
în provincie legislaţia comercială şi vamală rusă. Se resimte influenţa tradiţiilor
comerciale moldoveneşti, ale reglementărilor juridice şi administrative locale.
Totodată, organele imperiale aplică în Basarabia diverse forme coloniale de comerţ şi
cămătărie. Dar, în pofida faptului că importul mărfurilor ruse prevalează asupra
exportului mărfurilor basarabene în guberniile ruse, piaţa de desfacere a mărfurilor
ruse în Basarabia este comparativ îngustă. În schimb, datorită politicii promovate de
ţarism în prima treime a sec. al XIX-lea, exportul mărfurilor basarabene peste hotare,
atât pe căile comerciale terestre, cât şi pe cele maritime, prevalează asupra importului
de mărfuri străine în Basarabia.
La rândul său, perioada anilor 1812-1830 poate fi divizată, convenţional, în două
etape. Prima etapă cuprinde anii 1812-1825, când se întreprind măsuri concrete în
vederea atragerii în Basarabia a negustorilor bogaţi din străinătate şi din guberniile
ruse, în care scop administraţiei civile îi sunt date dispoziţii de a întreprinde măsuri
urgente şi eficiente întru soluţionarea acestor sarcini imperiale în teritoriul nou-
anexat3. Succesul acestor măsuri a finalizat cu o creştere destul de rapidă a numărului
de negustori străini, îndeosebi al grecilor, armenilor şi evreilor. Se consolidează
puternic poziţiile negustorilor greci şi armeni din porturile Ismail şi Reni, care
deţineau monopolul asupra exportului de cereale şi produse animaliere din Basarabia
prin aceste porturi4.
Fiind concentrată în capitală, în oraşele-porturi şi în oraşele judeţene, burghezia
comercială a căutat să-şi apere, din start, interesele, cerând de la administraţia
regională şi de la cea imperială instituirea unui Tribunal Comercial, asemeni celui ce
funcţiona în portul Odesa încă din 1808. Deşi ideea instituirii acestei instituţii a fost
promovată de negustorii mari angrosişti din Odesa, transferaţi cu traiul în porturile
basarabene şi cunoscuţi deja cu activitatea acestei instituţii, în instituirea Tribunalului
Comercial era cointeresată şi administraţia imperială, care căuta să ţină sub control

226
activitatea acestei stări sociale5. Concomitent, ţarismul va întreprinde măsuri concrete
în vederea creării cât mai rapide a unor structuri tipice societăţii moderne, dar care să
excludă posibilitatea încadrării în această stare socială a elementului naţional. Din şirul
acestor măsuri va face parte şi adoptarea structurii de ghildă în Basarabia, dar care va fi
aplicată în a doua perioadă.
Tot atunci negustorilor locali li s-au acordat unele privilegii, inclusiv dreptul de a
exporta mărfuri din Basarabia în guberniile ruse fără plata taxei vamale. Aceasta nu
atât în scopul de a lipsi Basarabia de pieţele tradiţionale europene, ci de a reorienta
comerţul regiunii spre guberniile ruse, pentru ca ulterior mai uşor şi mai repede să-l
includă în sistemul economic şi politic imperial. Astfel, piaţa basarabeană este
transformată într-o piaţă relativ avantajoasă pentru mărfurile manufacturate şi de
fabrică ruseşti. Totuşi, în această perioadă în comerţul Basarabiei sunt încadraţi în
mare parte negustorii din alte ţări, urmaţi de cei din guberniile ucrainene şi ruse.
Elaborând legislaţia comercială pentru Basarabia, ţarismul avea ca punct de plecare
politica comercială oficială pe care o promova faţă de ţările europene – trecerea de la
tarifele vamale liberale din 1816 şi 1819 la tariful vamal prohibitiv din 1822, totodată
ţinându-se cont de specificul regiunii.
Tendinţa ţarismului de a promova liberul comerţ, tendinţă generată de
schimbările ce intervin în Europa după Congresul de la Viena şi după aderarea
autorităţilor ruse la politica fritrederiană, se simte şi în Basarabia. După adoptarea
tarifului vamal din 31 martie 18166, în Basarabia sunt adoptate noi acte legislative,
care au fost generalizate în decizia Consiliului de Miniştri din 28 noiembrie 18167, al
căror scop era de a reorienta comerţul basarabean de la pieţele tradiţionale europene
spre piaţa internă rusă şi de a pregăti terenul pentru includerea regiunii în sistemul
economic şi politic al Imperiului Rus.
Însă, neaderarea ţărilor europene la politica comerţului liber a lovit destul de
puternic asupra Rusiei. De tariful vamal liberal din 1819 au beneficiat Prusia, Austria
şi Polonia. Drept rezultat, pomenindu-se în situaţia când economia rusă nu mai era în
stare să reziste principiilor comerţului liber, ţarismul a fost nevoit să-şi reorienteze
politica sa comercial-vamală de la liberalism la protecţionism. Această măsură va fi
aplicată nu numai faţă de ţările străine implicate în comerţul cu Rusia, dar şi faţă de
Basarabia. Refuzul împăratului Alexandru I de a păstra unele particularităţi în sistemul
vamal şi aplicarea tarifului vamal prohibitiv din 1822 în Basarabia impun
administraţia imperială să adopte măsuri mai eficiente privind aplicarea în Basarabia a
legislaţiei comerciale şi vamale ruse, dar la scară mai mică, ţinându-se cont de faptul că
teritoriul beneficia de autonomie în componenţa Imperiului.
Cu adoptarea tarifului prohibitiv din 1822 perioada liberalismului relativ în politica
comercială a ţarismului ia sfârşit. Administraţia imperială s-a convins că economia rusă nu
este în stare să respecte principiul „comerţului liber”, realizat parţial în anii precedenţi. În
politica comercial-vamală ţarismul se reîntoarce pe poziţiile protecţionismului, pe care este
nevoit să se menţină pe parcursul celui de-al doilea pătrar al sec. al XIX-lea. Aplicarea în
Basarabia a tarifului prohibitiv din 18228, demiterea lui I. Capo d'Istria şi a lui D.A.
Guriev, numirea în funcţie de ministru de Finanţe a lui E.F. Kankrin, de al cărui nume va
fi legată aplicarea structurii de ghildă în regiune, demonstrează destul de elocvent că

227
autorităţile imperiale au renunţat la fostele „idei cosmopolite”, revenind la concluzia logică
de a-şi proteja interesele proprii naţionale.
Tariful vamal din 1822 nu numai că a afectat comerţul Basarabiei, el a stopat şi
procesul de integrare a teritoriului nou-anexat în sistemul pieţei interne ruse,
prejudicind serios burghezia comercială şi trezind nemulţumirea acestei stări sociale9.
În condiţiile create, când Basarabia deţinea statutul de autonomie în componenţa
Imperiului, iar regiunea era separată de guberniile ruse prin cordonul sanitaro-vamal
de la Nistru, iar de pieţele europene – de cel de la Prut şi Dunăre, unde comerţul
exterior şi cel cu guberniile ruse era reglementat de tariful prohibitiv din 1822,
ţarismul este nevoit să adopte un regulament, ce ar înlocui tariful vamal şi ar
reglementa comerţul cu Basarabia10.
La această etapă ţarismul a depus eforturi substanţiale în vederea instituirii la
hotarele de apus ale Basarabiei – la Prut şi Dunăre – a unui cordon sanitaro-vamal.
Organizarea cordonului a decurs dificil, a necesitat timp şi diverse măsuri de ordin
economic şi politic adoptate de diferite instituţii de stat imperiale implicate în
soluţionarea acestei probleme. Organizând puncte vamale şi de carantină provizorii ce
urmau să apere Imperiul de pătrunderea molimei şi să asigure stabilirea, atât pentru
Basarabia, cât şi pentru guberniile ruse, a legăturilor comerciale cu ţările străine prin
intermediul noii frontiere, ţarismul a instituit pe parcursul a cinci ani comitete şi
comisii speciale, a trimis în regiune împuterniciţi speciali care urmau să studieze la faţa
locului punctele de amplasare a carantinelor, oficiilor şi punctelor vamale11.
Măsurile întreprinse de ţarism în scopul instituirii cordonului sanitaro-vamal la
Prut şi Dunăre denotă că, promovând interesele departamentale, organele de resort ale
statului autocrat – imperiale şi regionale, civile şi militare – implicate în soluţionarea
problemei, deseori nu găseau soluţii comune, iar controversele întrepătrunse
tergiversau rezolvarea problemei. Mult depindea şi de administraţia regională care, în
dorinţa de a realiza cât mai urgent dispoziţiile imperiale, neavând însă nici practica,
dar, probabil, nici cunoştinţele necesare, nu totdeauna lua deciziile cele mai potrivite.
Stabilind locurile de amplasare a carantinelor, oficiilor şi posturilor vamale la noua
frontieră, urma să se ţină cont şi de diverşi factori interni – de faptul că în apropiere cu
Basarabia este amplasat portul Odesa şi de cei externi – de faptul că la hotarele ei de
apus sunt amplasate porturile dunărene Galaţi şi Brăila.
Dar, instituind, în 1817, cordonul de la Prut şi Dunăre12, ţarismul, care se
străduia să evite concurenţa mărfurilor străine ce puteau pătrunde în guberniile
interne ruse prin Basarabia, dar şi din alte considerente şi având deja „exemplul”
unificării vamale cu Regatul Polonez13, care a contribuit nemijlocit la subminarea
industriei ruse, nu mai vrea să lichideze cordonul sanitaro-vamal de la Nistru.
Deşi discuţiile privind suprimarea cordonului sanitaro-vamal de la Nistru şi
unificarea vamală a Basarabiei cu guberniile ruse au început îndată după anexarea
teritoriului dintre Prut şi Nistru la Rusia, soluţionarea întrebării s-a dovedit destul de
dificilă, deoarece asigurarea securităţii vamale trebuia conjugată cu protejarea
intereselor economice şi politice ale Imperiului în această regiune. Discuţiile de lungă
durată care au fost duse pe parcursul a circa 18 ani asupra acestei probleme au

228
demonstrat că în cercurile guvernante imperiale şi regionale nu exista o unitate de
opinii privind suprimarea cordonului de la Nistru.
Cei care se pronunţau pentru păstrarea cordonului sanitaro-vamal de la Nistru (în
special reprezentanţii diferitelor instituţii de stat imperiale) argumentau necesitatea
păstrării acestuia prin faptul că, deoarece teritoriul nou-anexat nu este valorificat,
inclusiv din punct de vedere administrativ, era posibil ca mărfurile străine să pătrundă
în guberniile ruse fără achitarea taxelor vamale, sub pretextul că sunt mărfuri
basarabene, iar creşterea exportului de mărfuri de peste Nistru ar putea spori
concurenţa, provocând astfel nemulţumirea cercurilor comercial-industriale locale. Era
şi temerea că tot mai mulţi fugari din guberniile ruse vor trece vechea frontieră de la
Nistru, deoarece în Basarabia şerbia a fost lichidată încă până la anexarea ei la Rusia.
Nu era exclus şi pericolul răspândirii epidemiilor necontrolate – a ciumei şi holerei,
care pătrundeau adesea din posesiunile Porţii Otomane.
În schimb, cei care promovau ideea suprimării cordonului sanitaro-vamal de la
Nistru (reprezentanţii administraţiei regionale) invocau necesitatea integrării
teritoriului de curând anexat, aducând drept argumente: avantajele extinderii relaţiilor
comerciale şi ale altor tipuri de relaţii cu guberniile ruse; iraţionalitatea vămuirii duble
a mărfurilor străine; complexitatea decontărilor însoţită de pierderile inevitabile de
timp la carantina dublă – toate acestea frânau dezvoltarea comerţului exterior,
respectiv se reduceau veniturile în vistieria statului. Ei susţineau că suprimarea
cordonului va lărgi piaţa de desfacere a mărfurilor industriale şi va extinde sfera de
activitate economică a burgheziei comerciale ruse14.
Pornind de la interesele „supreme” ale Imperiului, luptând pentru a-şi asigura
superioritatea politică şi economică la periferiile naţionale, administraţia imperială
acţiona cu precauţie, fără grabă şi în repetate rânduri a respins propunerile întemeiate
ale administraţiei regionale privind suprimarea cordonului sanitaro-vamal de la Nistru.
Soluţionarea problemei se preconiza pentru perioada când vor fi create condiţii
favorabile, atât sub aspect economic, cât şi politic.
Prezenţa a două cordoane sanitaro-vamale: unul – la Prut şi Dunăre, iar celălalt –
la Nistru, deşi a grăbit procesul de constituire a pieţei interne basarabene, a cauzat
prejudicii serioase nu numai dezvoltării comerţului cu ţările străine, guberniile interne
ruse şi dezvoltării economice, în general, dar a influenţat direct şi asupra procesului de
geneză şi evoluţie a burgheziei comerciale basarabene.
Cea de-a doua etapă cuprinde anii 1825-1830, când în Basarabia este pus în
aplicare Regulamentul cu privire la comerţul cu Basarabia din 17 februarie 182515,
care limita exportul peste Nistru a unor mărfuri basarabene ce constituiau coloana
vertebrală a comerţului cu guberniile ruse şi care asigura importul fără plata taxei
vamale a mărfurilor manufacturate şi de fabrică ruseşti. În comerţul Basarabiei cu
guberniile ruse se stabileşte o preponderenţă dublă a importului mărfurilor ruse în
Basarabia asupra exportului mărfurilor basarabene în Rusia. Regulamentul din 1825
era reacţionar, în esenţă, nu numai prin faptul că limita exportul celor mai solicitate
mărfuri basarabene pe piaţa internă rusă şi acorda negustorilor din guberniile ruse
drepturi nelimitate în comerţul Basarabiei, dar şi prin aceea că limita activitatea

229
comercială a negustorilor basarabeni pe piaţa internă rusă şi frâna, în aşa fel, procesul
de acumulare iniţială a capitalului.
Drept rezultat, pe piaţa basarabeană slăbesc treptat poziţiile negustorilor din alte
ţări, în schimb se întăresc poziţiile negustorilor din guberniile ruse. Politica comercial-
vamală promovată de ţarism în Basarabia poartă un caracter vădit colonial, provincia
fiind transformată într-o piaţă sigură şi avantajoasă de desfacere a mărfurilor ruse.
Regulamentul, fiind în esenţă protecţionist, a provocat nemulţumirea cercurilor
comercial-industriale din Basarabia, nu era nici pe placul autorităţilor regionale, care îl
considerau o barieră în calea integrării Basarabiei în sistemul pieţei interne ruse. Sub
presiunea cercurilor comercial-industriale şi a administraţiei regionale, ţarismul a fost
impus să facă unele cedări în exportul anumitor mărfuri basarabene în Rusia, dar în ce
priveşte problemele-cheie – suprimarea cordonului vamal de la Nistru şi abrogarea
Regulamentului din 17 februarie 1825 – nu a cedat16. Situaţia va fi soluţionată abia în
1830, când, în urma ucazului Senatului din 26 septembrie17, concomitent cu
suprimarea cordonului vamal de la Nistru şi aplicarea pe teritoriul Basarabiei a
structurii de ghildă, este lichidat şi Regulamentul din 17 februarie 1825.
A doua perioadă cuprinde anii 1831-1868 şi începe odată cu lichidarea
particularităţilor locale în sistemul administrativ, după intrarea în vigoare pe teritoriul
Basarabiei a legislaţiei comerciale ruse, inclusiv: după aplicarea la 26 septembrie 1830
a Regulamentului ghildelor, suprimarea cordonului vamal de la Nistru şi unificarea
vamală a Basarabiei cu Rusia, instituirea Administraţiei Speciale a oraşului Ismail etc.
În această perioadă Basarabia este inclusă în sistemul pieţei interne ruse,
determinându-se locul ei în comerţul intergubernial ca furnizor de cereale şi de
produse animaliere, pomicole şi viticole, de tutun, sare etc. şi ca piaţă de desfacere a
„mărfurilor ruse” – articole ale industriei textile, de prelucrare a metalelor etc.
În această etapă burghezia basarabeană se constituie ca o structură socială. Măsurile
întreprinse de ţarism prin aplicarea structurii de ghildă denotă că burghezia comercială în
Basarabia nu s-a constituit ca o categorie economică, obiectivă, ci mai mult ca una fiscală şi
juridică. Aceasta se datorează nu atât proceselor interne – economice şi sociale, nu atât
naşterii – genezei şi evoluţiei, ci mai mult deciziilor administraţiei imperiale şi regionale.
Deciziile adoptate de ţarism în politica comercială în anii ’20-’30 ai sec. al XIX-lea
demonstrează că burghezia comercială basarabeană a fost creată cu susţinerea statului, fiind
dependentă de el, fără a dispune însă, ca burghezia vest-europeană, de anumite drepturi
constituţionale. Ea nu a prezentat o entitate coerentă, delimitată etnic şi social, conştientă
de drepturile şi obligaţiunile sale.
Dinamica numerică şi componenţa etnică a burgheziei comerciale din Basarabia, la
sfârşitul anilor ’40 – prima jumătate a anilor ’60 ai sec. al XIX-lea, este elucidată în
Tabelul1.
Conform datelor din Tabelul 1, în perioada dintre 1849-1863 rolul de bază în
comerţul Basarabiei le-a revenit, conform certificatelor comerciale eliberate, evreilor,
care deţineau 61,8% din numărul total de certificate (64,6% – negustorilor ce nu
dispuneau de dreptul la avantaje şi 44,4% – cu avantaje), „creştinilor” – 30% (28,4% –
fără avantaje şi 39,8% – cu avantaje), armenilor – 4,2% (3,9% – fără avantaje şi 6,3% –
cu avantaje) şi grecilor – 4% (3,1% – fără avantaje şi 9,5% – cu avantaje).

230
 Tabelul 1
Componenţa etnică şi dinamica numerică a burgheziei comerciale din Basarabia,
conform certificatelor comerciale, între anii 1849-1863*
Apartenenţa etnică Raportul,

Raportul, în %
În medie anual
Numărul total
în %, faţă de
Evrei „Creştini”** Armeni Greci
Categoria numărul total

„Creştini”
ghildei Numărul certificatelor comerciale

Armeni

Greci
Evrei
Total

Total

Total

Total
% % % %

Fără avantaje
I 13 0,2 18 0,6 - - 8 2,2 39 3 0,3 33,3 46,2 - 20,5
II 55 0,7 87 2,7 4 0,9 37 10,3 183 14 1,6 30,1 47,5 2,3 20,2
III 7321 99,1 3147 96,8 437 99,1 315 87,5 11220 863 98,1 65,2 28,0 3,9 2,8
În total 7389 100,0 3252 100,0 441 100,0 360 100,0 11442 880 86,4 64,6 28,4 3,9 3,1
În % 64,6 - 28,4 - 3,9 - 3,1 - 100,0 - - - - - -
Cu avantaje
I 49 6,1 40 5,6 - - 17 9,9 106 8 5,9 46,2 37,7 - 16,0
II 158 19,7 126 17,5 25 22,1 74 43,3 383 30 21,2 41,3 32,9 6,5 19,3
III 595 74,2 552 76,9 88 77,9 80 46,8 1315 101 72,9 45,2 42,0 6,7 6,1
În total 802 100,0 718 100,0 113 100,0 171 100,0 1804 139 13,6 44,5 39,8 6,3 9,5
În % 44,4 - 39,8 - 6,3 - 9,5 - 100,0 - - - - -
Numărul total*** 8191 - 3970 - 554 - 531 - 13246 1019 100,0 61,8 30,0 4,2 4,0
Raportul, în % 61,8 - 30,0 - 4,2 - 4,0 - 100,0 - - - - - -

* ANRM, F. 134, inv. 3, d. 88, f. 238-274; d .112, f .128-239; d. 123, f. 203-226; d. 124,
f. 196-206; d. 145, f. 188-198; d. 147, f. 183-191; d. 156, f. 162-180. Datele pentru anii
1851 şi 1859 lipsesc.
** În categoria „creştini” intrau negustorii de diferite etnii, în afară de armeni şi greci.
*** În numărul total n-au fost incluşi 24 „cetăţeni de onoare”, în postură de negustori, a
căror etnie nu putea fi identificată.
Destul de semnificativ este locul pe care îl deţinea fiecare etnie în categoria
negustorilor de ghildă. Raportând numărul certificatelor comerciale de fiecare ghildă
(cu şi fără avantaje) la numărul total de certificate comerciale eliberate fiecărei etnii în
parte, determinăm locul şi rolul pe care l-au deţinut negustorii fiecărei ghilde în cadrul
fiecărei etnii în parte. Spre exemplu, deşi negustorii evrei deţineau un loc important în
comerţul Basarabiei, lor le revenea doar 0,8% din numărul certificatelor comerciale de
ghilda întâi (0,2% – fără avantaje şi 6,1% – cu avantaje) şi 2,6% de ghilda a doua
(0,7% – fără avantaje şi 19,7% – cu avantaje), „creştinilor” – 1,5 % de ghilda întâi
(0,5% – fără avantaje şi 5,6% – cu avantaje) şi 5,4% – de ghidă a doua (2,7% – fără
avantaje şi 17,5% – cu avantaje), armenilor – doar 5,2% de ghilda a doua (0,4% –
fără avantaje şi 22,1% – cu avantaje) (armenii nu deţineau certificate comerciale de
ghilda întâi), grecilor – 4,7% de ghilda întâi (2,2% – fără avantaje şi 9,9% – cu
avantaje) şi 20,2% de ghilda a doua (10,3% – fără avantaje şi 43,3% – cu avantaje).
Prin urmare, rolul de bază în cadrul negustorilor mari angrosişti de ghilda întâi şi a
doua în fiecare categorie în parte le revenea: grecilor, „creştinilor”, armenilor, evreii
ocupând doar ultimul loc.

231
 Datele Tabelului demonstrează că în această perioadă au fost eliberate în medie pe
an 1019 certificate comerciale, inclusiv 880: (86,4%) negustorilor ce nu beneficiau de
avantaje (0,3% – negustorilor de ghilda întâi, 1,6% – de ghilda a doua şi 88,1% – de
ghilda a treia) şi 139 (13,6%) negustorilor ce beneficiau de avantaje (5,9% –
negustorilor de ghilda întâi, 21,2% – de ghilda a doua şi 72,9% – de ghilda a treia).
Dar, cel mai important este raportul negustorilor evrei, „creştini”, armeni şi greci
faţă de întreaga burghezie comercială, raport ce denotă locul fiecărei etnii în comerţul
interior al Basarabiei şi în comerţul Basarabiei cu ţările străine şi cu guberniile ruse.
Conform Tabelului, între anii 1849-1863 numărul certificatelor comerciale eliberate
negustorilor de ghildă a fost repartizat în felul următor: negustorilor evrei – 61,8%
(64,6% – fără avantaje şi 44,5% – cu avantaje), „creştini” – 30% (28,4% –fără
avantaje şi 39,8% – cu avantaje), armeni – 4,2% (3,9% – fără avantaje şi 6,3% – cu
avantaje şi negustorilor greci – 4% (3,1% – fără avantaje şi 9,5% – cu avantaje).
Certificatele comerciale ne dau posibilitatea să urmărim cum erau repartizate
locurile fiecărei etnii în ghildele comerciale. Conform acestor date, din numărul
negustorilor ce nu beneficiau de avantaje în cadrul ghildei întâi 46,2% le revenea
„creştinilor”, 33,3% – evreilor şi 20,5% – grecilor; în cadrul ghildei a doua: 47,7% –
„creştinilor”, 30,1% – evreilor, 20,2% – grecilor şi 2,3% armenilor şi în cadrul ghildei
a treia: 62,2% – evreilor, 28% – „creştinilor”, 3,9% – armenilor şi 2,8% – grecilor.
Prin urmare, în cadrul primelor două ghilde rolul de bază le revenea negustorilor
„creştini”, după care urmau evreii şi grecii, iar negustorilor armeni le revenea un rol
neesenţial.
În categoria negustorilor ce beneficiau de avantaje, în cadrul ghildei întâi 46,2% le
revenea evreilor, 37,7% – „creştinilor” şi 16% – grecilor; în cadrul ghildei a doua:
41,3 % – evreilor, 32,9% – „creştinilor”, 19,3% – grecilor şi doar 6,5% – armenilor;
în cadrul ghildei a treia: 45,2% – evreilor, 42% – „creştinilor”, 6,7% – armenilor şi
6,1% grecilor.
Prin urmare, în categoria negustorilor ce beneficiau de avantaje rolul de bază le
revenea evreilor şi „creştinilor”, după care urmau grecii şi armenii.
Numărul redus al negustorilor greci şi armeni ce beneficiau de privilegii se
lămureşte nu numai prin numărul redus al acestor etnii în cadrul burgheziei
comerciale, dar şi prin faptul că grecii şi armenii s-au stabilit cu traiul în oraşele
Basarabiei (în special în Chişinău şi în oraşele porturi Ismail, Chilia, Reni şi
Akkerman) în primii ani după anexarea Basarabiei la Rusia şi aveau case proprii,
prăvălii, deci nu puteau beneficia de unele privilegii acordate negustorilor ce urmau să
aloce bani în bunuri imobiliare.
Constituirea burgheziei comerciale ca o structură social-economică necesita,
concomitent, acordarea diverselor înlesniri din partea instituţiilor imperiale:
autonomie administrativă, libertate de mişcare şi iniţiativă, măsuri de protejare şi de
încurajare etc., ce erau incompatibile cu sistemul economic şi politic stabilit în Rusia.
Deşi ţarismul a întreprins anumite măsuri în vederea constituirii burgheziei comerciale
basarabene, ca pătură socialmente structurată, administraţia imperială nu a avut

232
posibilitatea de a o supraveghea cu stricteţe, pentru a-i menţine „puritatea”. Dar,
pentru regiunile naţionale, cum era Basarabia, această sarcină, probabil, nici nu stătea.
Ţarismul era cointeresat în constituirea unei stări sociale alogene, fidelă regimului,
care să-i permită rusificarea regiunii. De aceea, elementul burghez alogen a găsit în
Basarabia un teren destul de vast de activitate şi posibilităţi reale de a se transfera
dintr-o categorie în alta. În consecinţă, structura burgheziei comerciale basarabene în
perioada supusă analizei a fost destul de instabilă, cu afilieri fluctuante dintr-o
categorie socială în alta, îndeosebi pentru alogeni – evrei, armeni şi greci, destul de
pricepuţi în depistarea surselor de îmbogăţire şi foarte receptibili la privilegiile pe care
le acorda ţarismul burgheziei comerciale în Basarabia. În rezultat, după aplicarea în
regiune, începând cu 1831, a structurii de ghildă, constatăm o mişcare continuă „în
sus” şi „în jos” pe linia artificială de separare a acestei stări sociale – reprezentanţi ai
micii burghezii şi chiar ai ţărănimii înstărite se înscriau în categoria negustorilor de
ghildă, iar negustorii ruinaţi se transferau în categoria micii burghezii comerciale.
Posibilităţile de a adera la acest grup social, atât din stările „de sus” (din rândul
elementelor aristocratice sau semiaristocratice – deşi numărul acestora era destul de
mic), cât şi din cele „de jos” (din rândul populaţiei simple – îndeosebi meşteşugari şi
ţărani) vor creşte permanent, devenind reale, pe măsura consolidării poziţiilor
economice, sociale şi politice ale acestei stări sociale. Mai mult ca atât, adaptându-se la
noile condiţii de dezvoltare, generate de tendinţele de modernizare şi raţionalizare a
relaţiilor sociale şi influenţată de factorii generici-economici, demografici, sociali şi
politici, burghezia comercială în Basarabia, în procesul evoluţiei, va fi destul de activă,
înglobând şi, în acelaşi timp, eliminând noi şi noi componente. Aşadar, burghezia
comercială din Basarabia nu era omogenă, nici din punctul de vedere al componenţei,
nici al sferei de activitate, nici al valorilor şi al modului de viaţă. De rând cu burghezia
comercială bogată, de ghilda întâi şi a doua, în Basarabia întâlnim destul de frecvent
burghezia comercială mică – de ghilda a treia, mult mai săracă şi slabă.
Constituind în Basarabia o structură comercială de ghildă, ţarismul a căutat să
modeleze componenţa acestei stări sociale, pentru a o putea mai uşor dirija, pentru a
evita posibilitatea constituirii unei societăţi după principii de clasă. Dar, în pofida
dezvoltării mai rapide a relaţiilor mărfare şi antrenării unor pături mult mai largi – a
unui conglomerat de ţărani, moşieri şi orăşeni în relaţiile capitaliste, burghezia
comercială naţională s-a format anevoios. Aceasta deoarece măsurile întreprinse de
administraţia imperială şi de cea regională urmăreau scopul să preîntâmpine unele
fenomene sociale nedorite ce le putea provoca această stare socială nouă.
Privilegiile acordate de ţarism burgheziei comerciale, organizarea şi sistematizarea ei
într-un grup social aparte nu denotă totuşi faptul că elementul autohton a beneficiat
de protecţia necesară din partea administraţiei imperiale şi regionale. Fiind mult mai
slab economic, el nu a fost în stare să concureze cu negustorii de ghildă bogaţi, iar
lipsa de capitaluri comerciale necesare pentru obţinerea certificatelor comerciale
reducea la zero tentativele elementului indigen de a se încadra în categoria burgheziei
comerciale, moldovenilor revenindu-le doar un rol secundar în comerţul basarabean.
Situaţia periferică a Basarabiei în sistemul economic şi politic al Imperiului Rus a
determinat în mare parte atitudinea vădit discriminatorie a autorităţilor centrale faţă

233
de acest teritoriu nou-anexat, care au limitat drepturile şi posibilităţile autohtonilor, în
fond ale moldovenilor, prin atragerea în comerţul regiunii a negustorilor de peste
hotare şi din guberniile ruse cărora, pentru a se încadra în categoria burgheziei
comerciale, le-au fost acordate diverse înlesniri şi privilegii. Drept rezultat, lipsa de
unitate statală şi independenţă naţională, dominaţia politică şi exploatarea economică
de către Imperiul Rus au influenţat direct procesul de geneză a burgheziei comerciale.
În consecinţă, burghezia comercială ce s-a constituit ca stare socială va prezenta o
pătură socială cosmopolită, alcătuită în mare parte din elemente alogene, susţinute şi
protejate de administraţia imperială. Astfel, întreg comerţul basarabean rămâne
concentrat, ca şi în tot estul european, în mâinile străinilor, numai că în acest comerţ
predominau elementele orientale.
Prin urmare, în condiţiile în care negustorii alogeni deţineau monopolul
comerţului, jefuiau nemilos ţărănimea şi o sărăceau, iar moşierilor li se cultiva
dispreţul faţă de industrie şi comerţ, ceea ce mărea şi mai mult distanţa dintre aceste
două stări sociale, a fost anihilată posibilitatea formării unei stări sociale mijlocii
constituite din meşteşugari şi din burghezia comercială indigenă.

Note:
________________
1
AISR, F. 571, inv. 5, d. 769, f. 93-94 verso.
2
ANRM, F. 2, inv. 1, d .61, f. 52-58 verso; F. 17, inv.1, d. 5, f. 85-97 verso.
3
Exemplu în acest sens pot servi instrucţiunile Comandantului Suprem al armatei ruse în
Moldova, amiralul Р.V. Ciciagov date guvernatorului civil al Basarabiei S.D. Sturdza din 23
iulie 1812, referitor la modalitatea administrării teritoriului nou-anexat (AISR, F. 19, inv. 3, d.
125, f. 50-54 verso).
4
A consulta în acest sens: Valentin Tomuleţ, Activitatea comercială a negustorilor armeni în
Basarabia în prima treime a sec. al XIX-lea. – În: Tyragetia. Anuarul Muzeului Naţional de
Istorie a Moldovei. Anuar IV-V. – Chişinău, 1997, p. 239-250; Idem. Influenţa activităţii
comerciale a negustorilor evrei asupra evoluţiei stărilor mijlocii din Basarabia (anii 1812-1868). –
În: Symposia professorum. Seria „Istorie”. Materialele sesiunii ştiinţifice din 4-5 mai 2001. –
Chişinău: ULIM, 2001, p. 47-53; Idem, Rolul negustorilor din Ismail şi Reni în relaţiile
comerciale ale Basarabiei cu Sublima Poartă în anii '30 ai secolului al XIX-lea. – În: Analele
Ştiinţifice ale Universităţii de Stat din Moldova. Seria „Ştiinţe socioumanistice”. – Chişinău,
2001, vol. II, p. 299-310; Idem, Negustori greci în oraşele Basarabiei în anii '30-'60 ai sec al
XIX-lea. – În: Conferinţa ştiinţifică internaţională. Raporturile moldo-grece în contextul
relaţiilor internaţionale: Probleme şi perspective. – Chişinău, 2002, p. 76-78; Idem, Influenţa
activităţii negustorilor alogeni – evrei, greci şi armeni – asupra constituirii burgheziei comerciale
naţionale din Basarabia (1812-1868). – În: Filozofie. Ştiinţă. Politică: realizări, implementări,
perspective. Materialele conferinţei internaţionale. 28-29 noiembrie 2002. – Chişinău, 2003,
p. 326-330.
5
A se vedea mai amănunţit: Valentin Tomuleţ, Contribuţia negustorilor basarabeni la
instituirea Judecătoriei Comerciale din Basarabia. – În: Analele Ştiinţifice ale Universităţii de
Stat din Moldova. Seria „Ştiinţe socioumane”. – Chişinău, 2001, vol. II, p. 278-298.
6
Noul tarif vamal este adoptat în Basarabia în noiembrie 1816 şi se răspândea doar asupra
unor mărfuri. Perceperea taxei vamale – „vama” se efectua, ca şi în trecut, după obiceiul
moldovenesc şi constituia 3% ad valorem (AISR, F. 560, inv. 4, d. 235, f. 1).

234
 7
Ibidem. F. 1263, inv. 1, d. 101, f. 677-683 verso.
8
Ibidem, F. 560, inv. 4, d. 339, f. 3-3 verso.
9
Drept exemplu pot servi plângerile din iunie 1823 ale societăţii negustorilor din Ismail,
ale fabricanţilor de postav Şensa şi Popandopulo din iulie 1824, adresate rezidentului imperial
I.M. Inzov, în care negustorii scriau despre prejudiciile cauzate comerţului local de tariful
prohibitiv din 1822 (ANRM, F. 3, inv.1, d. 339, f. 3; d. 444, f. 19-23).
10
Este vorba despre Regulamentul cu privire la comerţul cu Basarabia din 17 februarie 1825.
11
Despre instituirea cordonului sanitaro-vamal la Prut şi Dunăre a consulta: Valentin
Tomuleţ, Politica comercial-vamală a ţarismului în Basarabia şi influenţa ei asupra constituirii
burgheziei comerciale (1812-1868). – Chişinău, 2002, p. 129-182.
12
Г.П. Небольсин, Статистические записки о внешней торговле России. Ч. II. –
Санкт Петерсбург, 1835, с. 132.
13
După suprimarea cordonului vamal între Regatul Polonez şi Imperiul Rus în 1819, la
cererea fabricanţilor ruşi, şi din cauza concurenţei şi micşorării taxei vamale, guvernul rus a fost
nevoit ca după adoptarea tarifului vamal din 1822 să restabilească cordonul vamal (История
Польши. – Москва, 1956, т. 1, с. 510). El a fost suprimat abia în 1850 (E.И. Дружинина,
Южная Украина в период кризиса феодализма 1825-1860 гг. – Москва,1970, с. 184).
14
Despre suprimarea cordonului sanitaro-vamal la Nistru a consulta: Valentin Tomuleţ,
Controverse privind suprimarea cordonului vamal de la Nistru (anii 1812-1830). – În: Tyragetia.
Muzeul Naţional de Istorie a Moldovei. Anuar VI-VII. – Chişinău, 1998, p. 215-218.
15
AISR, F. 560, inv. 3, d. 204, f. 21-29.
16
A se vedea mai amănunţit: Valentin Tomuleţ, Politica colonial-comercială a ţarismului în
Basarabia în anii ’20 ai sec. al XIX-lea (în baza „Regulamentului cu privire la comerţul cu
Basarabia” din 17 februarie 1825). – În: Analele Ştiinţifice ale Universităţii de Stat din
Moldova. Seria „Ştiinţe socioumane”. – Chişinău, 1999, p. 256-262.
17
AISR, F. 571, inv. 5, d. 769, f. 93-94 verso.

Textul de mai sus a fost publicat în revista „Tyragetia. Muzeul Naţional de

Istorie a Moldovei”. Anuar XIII. Revistă de arheologie, istorie şi culturologie. –
Chişinău, 2005, p. 175-183. În volumul de faţă textul este publicat fără
completări sau modificări de conţinut. Au fost înfăptuite doar unele rectificări
ortografice, precum şi uniformizat aparatul ştiinţific.

235
 INFLUENŢA ACTIVITĂŢII COMERCIALE A NEGUSTORILOR
EVREI ASUPRA EVOLUŢIEI STĂRILOR MIJLOCII DIN
BASARABIA (ANII 1812-1868)
The influence of commercial activities of hebrew merchants on the evolution
of medium social states of Bessarabia (years 1812-1868)

Abstract
In this article the author examines how commercial activities of Hebrew merchants influenced
the evolution of the middle states in Bessarabia, during the period from annexation of this territory
to the Russian Empire in 1812 until the land reform of 1868. The author ascertains that after the
annexation of Bessarabia to Russia, tsarism, aiming the denationalization and revival of economic
life of the newly annexed territory, sustained Hebrew immigration from Poland, Austrian Galicia,
Ottoman Empire, Ukrainian and Russian internal gubernias, granting them different facilities and
privileges. They were usually merchants and craftsmen who were quite receptive to various forms and
methods of enrichment, and who found in Bessarabia sources and safe ways of capital accumulation.
Numerous abuses of Hebrew merchants in trade operations, certified by archival sources, do not
correspond to the present definition of civilized modern era merchant. Permanent and outright
looting of the peasantry, on the one hand, and encouraging disdain to industry and commerce of the
landowners, on the other hand, increased the distance, and so obvious, between these two social
categories, instead of decreasing it, as would the bourgeoisie dealing with trade, annihilating in such
a way the formation of a middle state of craftsmen and of national commercial bourgeoisie.

Istoriografia contemporană nu e preocupată în mod special de problema burgheziei

evreieşti din Basarabia, cu toate că anume acestei stări sociale i-a revenit un loc
deosebit în activitatea comercială, în dinamica numerică şi componenţa etnică a
burgheziei comerciale basarabeane din sec. al XIX-lea. Nu vom pune în discuţie
asemenea probleme ca imigraţia evreiască în Basarabia, modul de viaţă, sursele
venitului şi nivelul de avere, componenţa în raport cu alte stări sociale, atitudinea
puterii faţă de această etnie etc. Ne vom referi doar la rolul pe care l-au jucat negustorii
evrei în implicarea diferitelor stări sociale în relaţiile de piaţă.
Este cunoscut faptul că profesiunea de comerciant conţine în sine o mare libertate,
deoarece comerţul prin natura sa este liber, activ şi evolutiv. Comercianţi sunt
consideraţi doar aceia care exercită comerţul ca o profesiune obişnuită şi permanentă.
De exemplu, dacă un proprietar vinde numai produsele proprii, el nu face comerţ, iar
faptul că el desface produsele în prăvălie nu-i schimbă natura lui juridică. Ar fi
completamente altfel dacă, pe lângă produsele proprii, ar vinde şi alte produse pe care
le-ar cumpăra de la alte persoane pentru a le vinde. Fără îndoială că atunci el ar deveni
comerciant.
Actele de comerţ, ori de câte ori ar fi repetate, nu pot să confere statut de
comerciant unei persoane care nu-şi face din ele o profesiune. Astfel, un proprietar
(ţăran sau moşier) prezintă produsele de pe moşia sa în prăvălii şi negociază de
nenumărate ori asupra preţului, făcând astfel repetate acte de comerţ, dar prin aceasta
nu devine comerciant, deoarece comerţul nu este profesiunea sa.
Ce înseamnă a avea comerţul ca o profesiune? Profesiunea este manifestarea unei
activităţi de toate zilele prin care persoana dată stabileşte relaţiile sale cu publicul.
Profesiunea, în cadrul economiei de piaţă, se adresează totdeauna către public. De
236
aceea, oricine exercită o profesiune îndeplineşte un rol social. Prin urmare, şi
negustorul are un rol social, el este acela care înlesneşte consumul produselor şi
circulaţia banilor. Prin repetarea multiplă a actelor de comerţ negustorul are rolul să
pună la dispoziţia consumatorului produsele producătorului, să înlesnească
tranzacţiunile graţie cărora cresc bogăţiile societăţii.
Deci, pentru a deveni comerciant nu este suficientă doar voinţa de a fi comerciant;
se cere cu necesitate exerciţiul real al actelor de comerţ, iar din actele obiective de
comerţ urmează să se obţină o profesiune obişnuită.
Trebuie să constatăm că din toate profesiunile moderne, profesiunea de negustor
vine în contact mai des şi mai direct cu publicul. De aceea, un contact aproape
permanent cu publicul este o primă condiţie de manifestare a comerciantului.
Consecinţa acestui contact este prezenţa unei prăvălii, cârciume sau han, cafenele sau
restaurant, depozit de mărfuri etc., altfel spus, prezenţa localului pe care publicul îl
poate frecventa şi unde comerciantul se află la dispoziţia acestuia. Dar, prezenţa
încăperii nu este absolut indispensabilă şi obligatorie, deoarece uneori se poate face
comerţ şi în afara prăvăliei.
Un criteriu necesar şi chiar obligatoriu al comerţului este faptul că el se face
neapărat sub un anumit nume. Acesta joacă un rol esenţial în materie comercială. În
epoca modernă, în loc de nume se întrebuinţează de cele mai multe ori noţiunea de
„casă comercială” sau „firmă”. „Casa comercială” e numele comercial cu care se
contactează, se semnează corespondenţa şi obligaţiunile, ce încheie afacerile şi se
efectuează comerţul propriu-zis.
În viaţa cotidiană toate profesiunile se implică la îndeplinirea obligaţiilor asumate.
Există o cinste profesională obligatorie pentru orice profesie, dar nici una nu obligă la
îndeplinirea exactă a obligaţiunilor profesionale mai mult decât comerţul. În comerţ
este necesar un nume care să dobândească şi să păstreze încrederea publicului, să creeze
şi să amplifice relaţiile comerciale în baza cărora negustorul să obţină profitul.
În ce măsură aceste noţiuni generale specifice comerţului şi negustorului ca
element de bază a lui sunt adecvate evreului încadrat în comerţ? Şi care este rolul
acestuia în încadrarea diferitelor stări sociale din Basarabia în relaţiile de piaţă?
După anexarea Basarabiei la Rusia, ţarismul, având drept scop deznaţionalizarea
teritoriului nou-anexat, susţine imigraţia evreiască din Polonia, Galiţia austriacă,
Imperiul Otoman, guberniile ucrainene şi cele interne ruse, acordându-le diverse
înlesniri şi privilegii. Aceştia erau, de regulă, negustorii şi meseriaşii care, fiind destul
de receptivi la diverse forme şi metode de îmbogăţire, au găsit în Basarabia surse şi căi
sigure de acumulare a capitalului.
Ca şi în Rusia, populaţia evreiască din Basarabia era împărţită, conform statutului
din 1804, în patru categorii sociale: negustori, meşteşugari, agricultori şi mici-burghezi
(meşciane). În pofida faptului că această structură s-a păstrat pe parcursul sec. al XIX-
lea, majoritatea evreilor practicau negoţul, acesta fiind principala lor sursă de existenţă.
Izvoarele de arhivă îi atestă pe evrei în majoritatea oraşelor şi târguşoarelor
Basarabiei1.
Autorul „Schiţei sumare statistice a Basarabiei de Sud” scria că „…evreii locuiesc în
oraşe şi târguşoare, unde constituie o parte considerabilă a populaţiei. Moldovenii sunt

237
exploataţi crud de către ei; în partea transdunăreană evreii se întâlnesc destul de rar,
îndeosebi în oraşele Bolgrad, Ismail, Reni etc.”2 În aceste localităţi vor prevala
negustorii greci şi armeni.
Deşi nu prevalau numeric, evreii, într-o perioadă scurtă de timp, alături de greci şi
armeni, au monopolizat întreg comerţul intern şi extern al Basarabiei. Ofiţerul
cartierului general al armatei ruse Rozelon Soşalski, în „Descrierea militaro-statistică a
regiunii Basarabia”, datată cu anul 1826, scria despre evrei că „…ei constituie o parte
considerabilă a populaţiei din oraşe şi târguri. Din punct de vedere moral şi religios, ei
sunt deopotrivă cu toţi ceilalţi compatrioţi ai lor, răspândiţi în diferite gubernii ale
Rusiei, hulpavi, vicleni, puţin pretenţioşi în alegerea mijloacelor de achiziţionare a
bunurilor, energici, când este vorba despre venit, marea lor majoritate sunt foarte
săraci, mizerabili, infami, incapabili de a munci fizic, slab dezvoltaţi fizic şi destul de
fecunzi. Ei sunt principalii negustori şi meşteşugari ai acestei regiuni”3. I.Saburov,
caracterizând comerţul Basarabiei la 1826, scria că aproape întreg comerţul intern se
află în mâinile evreilor şi ale grecilor4. Pe parcursul primei jumătăţi a sec. al XIX-lea
evreii care erau deţinători de prăvălii, cârciume şi hanuri, hoteluri şi restaurante aveau
în concesie perceperea diferitelor prestaţii sau diverse ramuri ale venitului de stat, erau
arendaşi de moşii şi chiar deţineau diferite activităţi lucrative, dar, cel mai important,
deţineau monopolul comerţului mărunt, fiind, de regulă, intermediari între
producători şi negustorii mari angrosişti, îşi câştigau o reputaţie din cele mai proaste în
rândurile ţăranilor, meşteşugarilor şi moşierilor. Jefuind ţărănimea prin cele mai
diverse metode şi aducând-o la sărăcie şi disperare, iar moşierilor cultivându-le
dispreţul faţă de industrie şi comerţ, negustorii evrei au contribuit la distanţarea
acestor două stări sociale, anihilând astfel formarea unei stări mijlocii a meşteşugarilor
şi a burgheziei comerciale naţionale. Moşierul Al.Solomon din plasa Brânzeni, judeţul
Iaşi, scria în 1864 că „…mijlocitor între producători şi consumatori sunt în
exclusivitate evreii, al căror ajutor este dăunător şi pentru stările nobile, iar pentru
stările inferioare este cu totul fatal şi periculos, din considerentul că această clasă de
mijlocitori nu se dă în lături de a folosi orice procedee pentru câştigul propriu şi
găseşte mijloace ca în decurs de un an să-şi tripleze capitalul pe seama locuitorilor, care
din această cauză se află în datorii permanente faţă de evrei, care se declară ocrotitori ai
ţăranilor. Este de ajuns ca bietul ţăran să împrumute bani doar o singură dată de la
evreu, ca acest „binefăcător” să-i ia în formă de procente ultimul grăunte de pâine … şi
deseori se întâmplă că ţăranul, dându-i „binefăcătorului” său toată recolta anuală,
munca a şase sau opt persoane, cu mare greu este în stare să se achite pentru procente,
iar împrumutul rămânea ca datorie pentru anii viitori, în baza aceloraşi condiţii” 5.
Aceeaşi constatare o fac şi moşierii D.Koţovski din satul Bârnova judeţul Soroca,
Brazovschi din Rediumari şi posesorii ocinilor din Unţeşti şi Rădeni, judeţul Iaşi,
L.Vartuli şi Spiridon Gore6.
Contemporanii scriau despre negustorii evrei că aceştia au ocupat toate sferele
comerţului, sunt mari meşteri în speculaţii, avizi, lacomi şi prigonesc foarte mult
poporul amăgindu-l la cântar7. Situaţia nu s-a schimbat nici după aplicarea, începând
cu 1 ianuarie 1831, a Regulamentului ghildelor, adoptat în Basarabia la 26 septembrie
1830. Datorită diferitelor înlesniri acordate negustorilor de ghildă, de care au

238
beneficiat de obicei evreii, ce constituiau în medie în anii’30-’60 ai sec. al XIX-lea circa
60-65%, situaţia nu numai că nu s-a schimbat, dar şi a luat amploare. Privilegiile
acordate negustorilor de ghildă, precum şi cele acordate locuitorilor oraşelor Ismail,
Chişinău şi Reni măreau numărul imigranţilor evrei în Basarabia.
Deşi de privilegiile acordate puteau beneficia doar negustorii din guberniile ruse
care erau înscrişi în rândurile negustorilor basarabeni până la aplicarea
Reguamentului8, conform ucazului Senatului din 15 ianuarie 1831, de concesiile
respective puteau beneficia şi negustorii evrei din Sevastopol şi Nikolaev, expulzaţi din
aceste oraşe conform deciziei guvernului din 20 noiembrie 1828 şi statorniciţi în
Basarabia9. Doar pe parcursul anilor 1831-1835 s-au transferat din aceste oraşe în
Chişinău 42 familii (216 persoane) de evrei, iar luând în consideraţie şi celelalte oraşe
ale guberniilor Herson, Ekaterinoslav, Kiev etc. – 252 familii (961 persoane), care s-au
încadrat în rândurile micii burghezii basarabene10.
Conform datelor cancelariei Ministerului de Finanţe din 1 martie 1835, „…în
Basarabia se aflau cel puţin 20 mii de evrei (bărbaţi) cu paşapoarte de supuşi turci (de
fapt supuşi moldoveni) din guberniile Moghiliov, Vitebsk, Poltava, Cernigov, Volânia
şi Podolia … Toţi aceşti evrei au marea dorinţă de a primi viză de reşedinţă în oraşele
şi târguşoarele regiunii Basarabia, în speranţa că această regiune mult timp va fi scutită
de recrutarea militară şi unii din ei s-au adresat deja cu rugămintea către
viceguvernatorul Basarabiei, dar au primit refuz”11.
Negustorii evrei au monopolizat comercializarea celor mai solicitate produse
agricole – sarea, vinul, cerealele, tutunul etc.
Administraţia regională din Basarabia scria în această privinţă în 1859: „…cât
priveşte viile ţărăneşti propriu-zise, apoi ele se află în arendă permanentă la evrei şi, ca
rezultat, vinul obţinut le revine evreilor cu 20 şi chiar cu 10 kopeici pentru o vadră”12.
Cumpărând la un preţ destul de redus vinul de la ţărani şi moşieri, negustorii evrei îl
vindeau la preţuri mult mai mari în guberniile interne ruse. Comitetul statistic al
Ministerului Proprietăţilor de Stat scria la 3 iunie 1866 în unul din registrele sale că
„…aproape tot vinul produs în Basarabia este achiziţionat de către evrei, care ulterior
este comercializat în guberniile de sud, ucrainene şi de vest deja refăcut, parţial ca vin
de Crimeea, dar de cele mai multe ori ca vin din străinătate”13.
Aceeaşi situaţie o constatăm şi la producerea tutunului. Conform informaţiilor
unui alt inspector agricol din sudul Rusiei, care a studiat această ramură a agriculturii
în 1861, constatăm că „…dacă producerea tutunului de pe ambele maluri ale Nistrului
era concentrată în mâinile ţăranilor, apoi pe moşiile fermierilor şi moşierilor – în
mâinile negustorilor, marea majoritate a cărora erau evrei”14. Ca rezultat, evreii-
precupeţi, înţelegând importanţa acestei ramuri industriale şi concentrând în mâinile
lor tot comerţul cu tutun din regiune, îl cumpărau de la producători la preţuri destul
de reduse: de calitatea întâi cu 2-2 rub. 50 kop., iar pentru cel mai bun tutun plăteau
câte 3 rub. pentru fiecare pud; de la proprietarii sau posesorii de pământ, care se ocupă
singuri cu cultivarea tutunului sau îl percepeau în calitate de dijmă, evreii, alegându-l
pe cel mai bun, îl cumpărau cu 3-4 rub., iar uneori chiar cu 5-6 rub. de argint pentru
fiecare pud. Tutunul colecţionat era depozitat în Soroca, Orhei, Dubăsari şi Chişinău,
unde era sortat şi împachetat în legături şi „…vândut în loturi enorme agenţilor sau

239
comisionarilor din Odesa, Moscova, Harkov, Kiev etc. la un preţ de 8-10 şi chiar
12 rub. argint pentru fiecare pud15.
Majoritatea precupeţilor de cereale pe care le achiziţionau de la ţărani şi moşieri, la
fel erau evreii. I.Ianson, care a studiat comerţul cu cereale în regiunea Odesa în anii’60
ai sec. al XIX-lea, scria că „…toţi negustorii de pâine în Basarabia sunt evrei şi aceasta
nu se manifestă nicăieri atât de vădit ca în Basarabia”16.
Activitatea comercială a negustorilor evrei, de data aceasta austrieci, ce au beneficiat
de diverse înlesniri, s-a reflectat negativ asupra ramurii forestiere. În decursul anilor
’20-30 ai sec. al XIX-lea, Basarabia a pierdut mai mult de jumătate din păduri, care
cândva acopereau teritoriul din cursul superior al Nistrului şi până la hotarul judeţului
Hotin. Situaţia nu s-a schimbat nici după anularea în 1853 a privilegiilor acordate,
deoarece monopolul deţinut de negustorii evrei austrieci a trecut în mâinile
negustorilor evrei localnici, care au continuat să practice comerţul în mod tradiţional,
iar suprafeţele de păduri au continuat să se micşoreze. Autorităţile locale se plângeau în
august 1860 guvernatorului general al Novorosiei şi Basarabiei că trecerea comerţului
în mâinile negustorilor evrei localnici „…aduce mai mult rău decât folos nu numai
Basarabiei, dar şi guberniei Herson care se aprovizionează cu lemn transportat cu
plutele. Aceşti negustori, deţinând în mâinile lor atât comerţul intern, cât şi comerţul
extern cu lemn, măresc şi micşorează preţurile la materialul silvic după bunul lor
plac”17.
Numeroasele abuzuri comise de negustorii evrei în urma actelor de comerţ, atestate
de izvoarele de arhivă, nu se încadrează în noţiunea modernă, civilizată a
comerciantului epocii moderne, iar jefuirea permanentă şi făţişă a ţărănimii, pe de o
parte, şi cultivarea la moşieri a dispreţului faţă de industrie şi comerţ, pe de altă parte,
au mărit distanţa, şi aşa vădită, dintre aceste două stări sociale, în loc s-o micşoreze, aşa
cum ar face o burghezie ce se ocupă cu comerţul, anihilând, în aşa fel, formarea unei
stări mijlocii a meşteşugarilor şi a burgheziei comerciale naţionale.
În consecinţă, putem constata că aprecierea dată evreilor de Vasilii Kelsiev în
scrisorile sale în timpul călătoriei prin Galiţia şi Moldova în anii 1866-1867, că aceştia
„…au distrus complet orice industrie naţională, spiritul de antreprenor în poporul rus
în regiunile de apus şi l-a deprins a îndura sărăcie”18, poate fi atribuită pe bună
dreptate şi Basarabiei.

Note:
________________
1
ANRM, F. 5, inv. 2, d. 743, f. 35.
2
AIMSR, F. 414, inv. 1, d. 297, f. 155.
3
Ibidem, F. AŞM, d. 18589, p. I, f. 10.
4
Я.Сабуров, Земледелие, промышленность и торговля Бесарабии в 1826 г. –
Москва, 1830, с. 24.
5
ЗБOСК. – Кишинев, 1864, т. 2, с. 223.
6
Ibidem, p. 226, 230, 333.
7
AISR, F. 561, inv. 3, d. 10, f. 12-12 verso.
8
Ibidem, F. 571, inv. 5, d. 769, f. 153.
9
ANRM, F. 6, inv. 2, d. 370, f. 4-8.

240
 10
Ibidem, F. 75, inv. 1, d. 1485, f. 5-5 verso.
11
AISR, F. 561, inv. 3, d. 10, f. 12-12 verso.
12
Ibidem, F. 398, inv. 23, d. 8374, f. 3 verso.
13
Ibidem, inv. 28, d. 10405, f. 33 verso.
14
ASRO, F. 3, inv. 1, d. 36, f. 34.
15
Яр.Грудзино, Сельское хозяйство в Бессарабии. – În: ЖМГИ. – СПб., 1864, ч.
86, с. 410-411.
16
Ю.Янсон, Статистическое исследование о хлебной торговле в Одесском районе. –
СПб., 1870, с. 137.
17
ANRM, F. 2, inv. 1, d. 6974, f. 9.
18
Василий Кельсиев, Галичина и Молдавия, путевые письма. – СПб., 1868, с. 203.

Raport prezentat la Sesiunea ştiinţifică din 4-5 mai 2001, ce şi-a desfăşurat
lucrările în incinta Universităţii Libere Internaţionale din Moldova. Publicat
în: Symposia professorum. Seria „Istorie”. Materialele sesiunii ştiinţifice din 4-
5 mai 2001. – Chişinău: ULIM, 2001, p. 47-53. În volumul de faţă textul este
publicat fără completări sau modificări de conţinut. Au fost înfăptuite doar
unele rectificări ortograficeб precum şi uniformizaе aparatul ştiinţific.

241
 INSTITUIREA ADMINISTRAŢIEI SPECIALE A ORAŞULUI ISMAIL
ŞI ROLUL EI ÎN EVOLUŢIA BURGHEZIEI COMERCIALE (1830-1853)

The establishment of special administration of city Ismail

and its role in the evolution of commercial bourgeoisie (1830-1853)

Abstract
In the present article, based on unpublished archival documents and those published, it is shown
that after the annexation of Bessarabia to Russia in order to confirm the strategic and commercial
importance of the port Ismail in the Danube and Black Sea and employment of province through the
Danube ports in European maritime trade, according to Senate decree of September 26th 1830, the
Special Administration of city Ismail was established. It included the cities of Reni and Kiliya,
localities Cugurlui, Sofian, Brosaca, Hadji-Kurdish, Hasan-Spaga, Câsla, Muravleovka, Cimaşir,
Vylkove. Commanders of Ismail and Kilya fortresses and the Danube fleet commander were subject
to the head of the Special Administration, but border service and the quarantine remained in the
responsibility of the military governor. In the district which was under his subordination, the head of
the Special Administration of the city Ismail was administrating the police and quarantine service,
based on those provisions and instructions issued to heads of special administration of Odessa,
Taganrog and Feodosia cities, being directly subordinate to the General Governor of Novorosia and
Bessarabia. Customs Service in the Special Administration of the city Ismail remained under the
control of imperial institutions.
Ismail county is changing its name to County Leova, to which were passed from the Bender
Land, the Leova fair, 3 settlements of state and 28 landlord settlements. From Ismail to fair of Leova
the County Court, Local Court, Treasury County, Prosecutor and Engineer Land were transferred
and a city magistrate was established. For maintenance of Special Administration of the city Ismail
and chancery annually were allocated 3100 silver roubles.
General S.A. Tucikov was named the Head of the Special Administration of the Ismail city by
the Senate decision of 27 September 1830, confirmed by emperor on 27 December 1830. On
January 13 1831 S.A. Tucikov informs I.M. Sorokunski, General Governor of Novorosia and
Bessarabia on this imperial decision. On January 31 1831 Regional Administration of Bessarabia
discusses the modalities of institution of the Special Administration of the Ismail city. On 13 May
1831 Regional Administration of Bessarabia transmits to the general S.A. Tucikov all the
attributions referring to the Special Administrative Ismail city.
Analysis of unpublished archival sources and specialized publications allows us to ascertain that
special administrations created favourable conditions for business activity of commercial bourgeoisie.
At the same time the special administrations was an attempted to extend the autonomy of urban
municipalities to regional and central bodies of power, without carrying out a reform in this respect.
This allowed the abolition of function at any time to regain authority over municipal finances. In
other words, the establishment of special government was a temporary way to facilitate the
development of cities-ports on the Black Sea and Azov Sea, without touching the bankrupt system
Russian city found itself in first half of 19th century.
In 1857, with the passage of territory in southern Bessarabia to the Principality of Moldova,
Special Administrative Ismail city ceased to exist.

Chiar de la început, urmează să constatăm că în calitate de Administraţii Speciale, ca unităţi

administrativ-teritoriale, se evidenţiază, în fond, oraşele-porturi, care aveau o importanţă deosebită
strategică şi comercială pentru Imperiul Rus. Pe litoralul sud-vestic al Mării Negre, pe parcursul sec. al
XIX-lea, au fost instituite mai multe unităţi administrativ-teritoriale cu statut de Administraţii Speciale.
Întrebarea cu referire la instituirea Administraţiilor Speciale şi rolul lor în viaţa

242
economică, socială, politică şi culturală a regiunii este nu numai una actuală şi necesară
ca problemă de cercetare, dar şi una importantă pentru înţelegerea multiplelor
probleme legate de politica promovată de administraţia imperială rusă în teritoriile
nou-anexate. Interesul faţă de această temă este dictat şi de faptul că până în prezent
această temă nu a nimerit în vizorul cercetătorilor din Republica Moldova. Puţinele
lucrări, mai vechi1, puţin mai noi2, sau de ultimă oră3, în care întâlnim anumite
informaţii la tema Administraţiilor Speciale se referă nu atât la tema propriu-zisă, cât
mai mult la cea legată de istoria diferitelor oraşe, în special a oraşelor-porturi. Prima
lucrare de sinteză dedicată temei de cercetare este teza de doctor în istorie susţinută în
2003 de V.V. Dmitriev cu subiectul „Administraţiile Speciale din sudul Ucrainei în
sec. al XIX-lea - începutul sec. al XX-lea”, dar dedicată unui aspect îngust – analizei
rolului Administraţiilor Speciale în amenajarea oraşelor din sudul Ucrainei4.
Interesul nostru, urmărit în cadrul acestui articol, este de fapt mai mult unul
provocator, şi are drept scop de a pune în discuţie şi a intriga cercetătorul la unele
probleme legate de Administraţia Specială a oraşului Ismail, care până în prezent nu au
atras atenţia istoricilor, cum ar fi:
1. A stabili interesul şi rolul instituţiilor de stat imperiale în instituirea,
funcţionarea şi evoluţia ulterioară a Administraţiei Speciale a oraşului Ismail;
2. A determina direcţiile prioritare în activitatea Administraţiei Speciale a oraşului
Ismail în perioada de timp respectivă;
3. A analiza aportul organelor de administraţie şi de autodeterminare a
Administraţiei Speciale a oraşului Ismail în soluţionarea diverselor probleme de ordin
economic, social, administrativ şi cultural din cadrul teritoriului Administraţiei;
4. A caracteriza rolul şi influenţa pe care a exercitat-o şeful Administraţiei Speciale
a oraşului Ismail în dezvoltarea teritoriului care îi era subordonat;
5. A compara activitatea Administraţiei Speciale a oraşului Ismail cu alte
Administraţii Speciale de pe litoralul Mării Negre şi a stabili în ce măsură interesele
administraţiei imperiale s-au îndreptăţit în perioada de activitate a Administraţiei
Speciale a oraşului Ismail.
Articolul de faţă urmăreşte un scop modest – de a scoate în evidenţă instituirea şi
rolul Administraţiei Speciale a oraşului Ismail în evoluţia burgheziei comerciale din
Basarabia, în special a celei din oraşele porturi Ismail, Reni şi Chilia, în anii 1830-
1853.
Instituirea Administraţiei Speciale în oraşul Ismail nu este una nouă pentru
administraţia imperială rusă. Poziţiile slabe ale Rusiei în Marea Neagră impuneau
ridicarea cât mai grabnică a unor oraşe-porturi militare şi comerciale, pentru
valorificarea succeselor militare obţinute în timpul războaielor ruso-turce din a doua
jumătate a sec. al XVIII-lea – începutul sec. al XIX-lea. De aceea, după anexarea,
conform Păcii de la Iaşi (29 decembrie 1791), a teritoriului dintre Bugul de Sud şi
Nistru, administraţia imperială rusă a purces la căutarea locului de amplasare a unui
nou port în regiunea anexată. Cetatea Yeni Dunya din aşezarea Hagibey, situată în
vecinătatea limanului Nistrului, a intrat în vizorul Ecaterinei a II-a, astfel că în anul
1794 aici a fost întemeiat oraşul-port Odesa5.
Reformele iniţiate de Alexandru I, după învestirea sa ca împărat, au atins în mod

243
direct oraşul Odesa. Prin ucazul din 8 octombrie 1802, oraşul-port Odesa a fost
atribuit guberniei Nikolaev. Concomitent, s-a stabilit instituirea unor administraţii
speciale în oraşele Odesa, Herson (gubernia Nikolaev), Feodosia şi Taganrog (gubernia
Taurida), în frunte cu funcţionari de rang superior numiţi de împărat. Aceştia aveau
dreptul de a se adresa direct ministrului de Comerţ şi de a face interpelări
funcţionarilor de rang gubernial, cu obligaţia acestora din urmă de a le acorda ajutorul
cerut6.
După anexarea Basarabiei la Rusia, în scopul confirmării importanţei strategice şi
comerciale a portului Ismail în zona Dunării şi Mării Negre şi încadrarea provinciei,
prin intermediul porturilor dunărene, în comerţul maritim european, conform
decretului Senatului din 26 septembrie 1830 este instituită Administraţia Specială a
oraşului Ismail7. Ea includea oraşele Reni şi Chilia, aşezările Cugurlui, Sofian, Brosaca,
Hadji-Curda, Hasan-Spag, Câşliţa, Muravleovka, Cimaşir şi Vâlcov. Şefului
Administraţiei Speciale a oraşului Ismail i se supuneau comandanţii cetăţilor Ismail şi
Chilia şi comandantul flotei dunărene; serviciul de frontieră şi cel de carantină
rămâneau în subordinea guvernatorului militar. În districtul care îi era în subordine,
şeful (prefectul) Administraţiei Speciale a oraşului Ismail administra serviciul
poliţienesc şi de carantină, în baza acelor dispoziţii şi instrucţiuni care au fost emise
pentru şefii (prefecţii) Administraţiilor Speciale ale oraşelor Odesa, Taganrog şi
Feodosia, fiind subordonat nemijlocit guvernatorului general al Novorosiei şi
Basarabiei. Serviciul vamal în cadrul Administraţiei Speciale a oraşului Ismail rămânea
în subordinea instituţiilor imperiale8. Ţarismul nu dorea să scape din vizor o sursă
destul de importantă de completare a veniturilor de stat cum erau taxele vamale.
Judeţului Ismail i se schimbă denumirea în judeţul Leova, la care erau trecute, din
ţinutul Bender, târgul Leova, trei aşezări de stat (Javgur, Cenac, Ciucur-Mingir) şi 28
aşezări moşiereşti (Leova, Ialpugel, Caracui, Sarata, Orac, Sărăţica, Ciadâr, Cugurlui,
Pogăneşti, Mingir, Tomai, Copcui, Cazangic, Gănăinii Noi, Vetrişoc, Toceni,
Tigheci, Plişeni, Gănăinii Vechi, Cocialia, Gorogani, Leca, Polumbeşti, Lărguţa,
Cania, Cârpeşti, Şamalia şi Sadâc)9. Din Ismail au fost transferate în târguşorul Leova
Judecătoria judeţeană, Judecătoria locală, Trezoreria judeţeană, procurorul şi inginerul
cadastral şi instituit un magistrat orăşenesc. În Cahul, în baza unităţilor de funcţii din
Basarabia din 29 februarie 1828, a fost instituit postul de poliţmaistru, cu un salariu
de 500 rub., un supraveghetor de cartier – 150 rub., un conţopist – 300 rub., iar
pentru întreţinerea funcţionarilor, rechizitelor de birou şi salariul celor opt poliţişti
erau alocate 800 ruble. În total, pentru funcţionarea aparatului administrativ al
oraşului Cahul au fost alocate 1750 rub. argint. Pentru întreţinerea Administraţiei
Speciale a oraşului Ismail şi a cancelariei erau alocate anual 3100 rub. argint: sefului
administraţiei – 1500 rub., sefului cancelariei – 500 rub., celor doi funcţionari – 500
rub. şi pentru rechizitele de birou – 600 ruble.10
În postul de sef al Administraţiei Speciale a oraşului Ismail a fost confirmat, prin decizia
Senatului, din 27 septembrie 1830, şi cea imperială, din 27 decembrie 1830, generalul
S.A. Tucikov. La 13 ianuarie 1831 S.A. Tucikov îl înştiinţează despre această decizie
imperială pe guvernatorul general al Novorosiei şi Basarabiei A.I. Sorokunski11. La 31
ianuarie 1831 Administraţia Regională din Basarabia discută modalitatea instituirii

244
Administraţiei Speciale a oraşului Ismail12. Deja la 13 mai 1831 Administraţia Regională
din Basarabia transmite generalului S.A. Tucikov toate atribuţiile referitoare la
Administraţia Specială a oraşului Ismail13. La 18 iulie 1833, conform deciziei Comitetului
de Miniştri, pe lângă şeful Administraţiei Speciale a oraşului Ismail este numit un
funcţionar pentru misiuni speciale, cu un salariu similar celorlalte Administraţii Speciale:
Feodosia, Kerci-Enikale, Odesa şi Taganrog, în valoare de 1500 rub. şi 500 rub. pentru
deplasările de serviciu14. La 30 septembrie 1834 Administraţia Specială a oraşului Ismail se
completează cu trei conţopişti din rândul cantoniştilor15.
După demiterea generalului S.A. Tucikov, conform deciziei imperiale din
4 decembrie 1835, funcţia de sef al Administraţiei Speciale a oraşului Ismail a fost
cumulată de guvernatorul civil al Basarabiei, iar cancelaria militată de pe lângă seful
Administraţiei Speciale, alcătuită din ştab-ofiţerul de serviciu, aghiotant şi trei
conţopişti, a fost lichidată, iar toate dosarele transmise Cancelariei Civile a
Administraţiei, care a fost confirmată prin crearea unui birou special, pentru
întreţinerea căruia au fost alocate 1500 ruble.16
Pornind de la considerentul că în oraşul Ismail (Tucikov17) erau mulţi negustori
străini care nu cunoşteau limba rusă, în baza deciziei Senatului din 12 septembrie
1835, pe lângă şeful Administraţiei Speciale a oraşului Ismail a fost numit un
translator, cu un salariu anual de 300 rub. argint18.
În baza dispoziţiei din 28 ianuarie 1836 guvernatorul civil al Basarabiei preia şi
funcţiile şefului Administraţiei Speciale a oraşului Ismail. Primind acest ucaz, P.I.
Fiodorov a dat dispoziţia de a transfera cancelaria administraţiei din Ismail în oraşul
regional Chişinău, încredinţând administraţia unei persoane speciale19.
Unul din scopurile de bază ale instituirii Administraţiei Speciale a oraşului Ismail
era de a susţine comerţul şi a încadra Basarabia în comerţul european. Consolidarea
poziţiilor burgheziei comerciale a fost favorizată în mare parte de privilegiile acordate
pe o perioadă de 25 de ani negustorilor şi industriaşilor din Ismail conform ucazului
Senatului din 6 octombrie 182820. Fiind acordate în baza aceloraşi principii ca şi
locuitorilor oraşului Kerci în 1826, privilegiile dădeau posibilitate tuturor locuitorilor
oraşului Ismail, care vor construi sau vor cumpăra în oraş fabrici, uzine, prăvălii şi alte
întreprinderi comerciale în valoare mai mare de 10000 rub., să se înscrie în ghilda
negustorilor de categoria întâi, în valoare mai mare de 5000 rub. – în ghilda de
categoria a doua şi în valoare mai mare de 1000 rub. – în ghilda de categoria a treia21.
De aceste privilegii beneficiau şi dvorenii înscrişi în ghildele comerciale. Acest drept nu
se extindea însă asupra persoanelor transferate din diferite localităţi ale Novorosiei, nici
asupra funcţionarilor aflaţi în funcţii, cărora le era interzis să se ocupe cu comerţul22.
Analiza izvoarelor demonstrează că în Ismail un rol important în comerţ îl deţineau
negustorii armeni, greci, bulgari, moldoveni, iar numărul negustorilor evrei implicaţi
în exportul de cereale prin oficiul vamal din Ismail era mult mai mic decât în alte oraşe
ale Basarabiei. Aceasta se explică prin faptul că de privilegiile acordate oraşului Ismail
puteau beneficia, conform ucazului din 6 octombrie 1828, doar negustorii evrei din
guberniile interne ruse şi acei care au primit cetăţenia rusă până la adoptarea dispoziţiei
din 15 martie 182423. Negustorii evrei de peste hotare nu numai că nu dispuneau de
dreptul de a beneficia de privilegii, dar în general nu aveau dreptul de a se transfera cu
traiul permanent în Rusia.
245
 Pe parcursul anilor ţarismul a căutat să creeze condiţii favorabile pentru
desfăşurarea comerţului prin portul Ismail24. La mijlocul anilor ’30 ai sec. al XIX-lea,
pentru organizarea şantierului naval-comercial Ismail au fost alocate 15 mii rub.,
pentru o perioadă de 10 ani, fără procente25. La cererea guvernatorului general al
Novorosiei şi Basarabiei, la 19 februarie 1835 negustorii din Ismail au primit dreptul
de a primi certificatele comerciale, cu dreptul de a desfăşura comerţul, direct din duma
orăşenească Ismail şi nu din Chişinău26. În plus, alături de privilegiile de care
beneficiau negustorii din Ismail, începând cu anul 182927, în baza deciziei Comitetului
de Miniştri din 21 decembrie 1837, de privilegii comerciale, în baza Regulamentului
ghildelor din 26 septembrie 1830, au beneficiat şi acei negustorii care nu aveau în
Ismail clădiri sau întreprinderi comercial-industriale28.
Destul de puternice erau poziţiile burgheziei comerciale în oraşele-porturi Ismail şi
Reni. Aceasta datorită, probabil, veniturilor considerabile pe care le obţineau
negustorii din aceste oraşe de la realizarea cerealelor care constituia cea mai mare parte
a comerţului extern şi intern29. Spre exemplu, în 1831 cu comerţul extern în Ismail se
ocupau 58 de negustori, iar în Reni – 25 de negustori30. Aceştia erau, de regulă,
negustori bogaţi angrosişti. Cantităţi mari de cereale exportau peste hotare negustorii
de ghilda întâi din Ismail A. Milanovici, D. Karavasili, L. Galeardi, N. Iliadi,
C. Hadji-Markarov, de ghilda a doua – F. Tulicianov, G. Verii, G. Sidera etc., al căror
capital comercial depăşea în 1839 mai mult de 100 mii ruble31. Veniturile
impunătoare pe care le căpătau negustorii din aceste şi alte oraşe ale Basarabiei erau
asigurate şi de legăturile strânse pe care ei le întreţineau cu portul Odesa, unde,
conform afirmaţiilor Administraţiei Regionale, anual erau transportate pe Nistru şi alte
căi terestre cantităţi mari de cereale32.
În a doua jumătate a anilor ’30 ai sec. al XIX-lea oraşul Ismail, după numărul
negustorilor mari angrosişti de ghilda întâi şi a doua, depăşea cu mult centrul regional
Chişinău, unde prevalau negustorii mici de ghilda a treia. Dispunând de suficiente
avantaje în exportul cerealelor peste hotare, portul Ismail a creat posibilităţi reale de
formare a unei burghezii comerciale ce înregimenta în rândurile sale negustorii bogaţi
angrosişti de ghilda întâi şi a doua.
Datele privind numărul negustorilor de ghildă din Ismail, raportat la numărul de
persoane şi la valoarea capitalului comercial declarat la sfârşitul anilor ’30 ai sec. al
XIX-lea, sunt sistematizate în Tabelul 1.
Datele din Tabelul 1 demonstrează că, spre deosebire de oraşul Chişinău, unde
numărul negustorilor de ghilda întâi nu era mai mare de 5 în prima jumătate şi de 3
negustori în a doua jumătate a anilor ’30, în Ismail numărul negustorilor de ghildă
întâi era de câteva ori mai mare şi constituia o stare socială destul de influentă, ce
deţinea poziţii destul de importante în comerţul extern al Basarabiei. Negustorii din
Ismail de ghilda întâi şi a doua, deşi constituiau 27,9% din numărul total de negustori,
deţineau 57,4% din valoarea capitalului comercial declarat. Destul de bogaţi erau
negustorii de ghildă a treia, care, spre deosebire de negustorii din alte oraşe, aveau
posibilităţi de a se ocupa cu comerţul extern până la adoptarea la 26 septembrie 1830 a
Regulamentului ghildelor şi în primii cinci ani după adoptarea acestui Regulament.

246
 Tabelul 1
Dinamica numerică a burgheziei comerciale din Ismail şi valoarea
capitalului comercial declarat în 1839*
negustorilor Numărul total de persoane Valoarea

Raportul,

Raportul,
de ghildă
Numărul

capitalului
Categoria

în %

în %
Sex Sex comercial
ghildei În total În %
masculin feminin (în rub.
asignate)
I 8 7,2 20 11 31 7,0 400000 26,7
II 23 20,7 84 69 153 34,3 460000 30,7
III 80 72,1 156 106 262 58,7 640000 42,6
În total 111 100,0 260 186 446 100,0 1500000 100,0
* ANRM, F. 2, inv. 1, d. 3200, f. 21, 25 verso.
Ciocnindu-se de o concurenţă puternică în Marea Neagră din partea portului
Odesa, iar pe Dunăre – din partea porturilor Galaţi şi Brăila, autorităţile regionale au
întreprins diferite măsuri pentru a înviora comerţul prin porturile Ismail, Reni şi
Chilia. În vederea rezolvării acestei probleme, autorităţile locale intervin în repetate
rânduri asupra schimbării statutului juridic al vămilor şi posturilor vamale din Ismail şi
Reni, cerând acordarea diferitelor privilegii negustorilor. Guvernatorul general al
Novorosiei şi Basarabiei, contele M.S. Voronţov, intervenind pe lângă oficialităţile din
Sankt Petersburg în vederea instituirii în portul Reni a unei vămi, în locul postului
vamal existent, menţiona că această măsură este necesară din considerentul că
„…comerţul pe Dunăre se efectuează în prezent cu precădere prin porturile
moldoveneşti – Galaţi şi Brăila, aflate în apropierea portului Reni, care …ar putea
concura cu aceste porturi şi ar atrage cel puţin o parte din ceea ce se îndreaptă spre ele,
mărind în acelaşi timp desfacerea mărfurilor noastre”33.
Ca rezultat, la 29 septembrie 1838 punctul vamal Reni este transformat în vamă de
clasa întâi, căpătând pe o perioadă de şase ani dreptul şi posibilitatea creării unui
personal provizoriu deosebit, care urma să-şi înceapă activitatea la 1 ianuarie 183934.
Dar, cedările făcute n-au îndreptăţit aşteptările guvernului, iar înviorarea
comerţului nu s-a petrecut. Şeful vămii Reni scria la 29 mai 1844 Departamentului
Comerţului Extern că „decăderea comerţului a avut loc exclusiv din cauza recoltei
proaste, din aceşti ani, la cereale şi ierburi sau furaje, care a epuizat toate mijloacele
locuitorilor oraşului şi ale coloniştilor din apropiere şi capitalul lor comercial, din care
cauză mulţi negustori au fost nevoiţi să se transfere din ghilda a doua în ghilda a treia,
deoarece aici în principal se exportează grâul şi alte cereale, ce au o influenţă deosebită
asupra dezvoltării comerţului extern”35.
În scopul înviorării comerţului extern prin portul Reni şi ridicării bunăstării
populaţiei, la 5 iunie 1841 oraşului Reni îi sunt acordate privilegii pe o perioadă de 10
ani, avantajele portului Reni fiind egalate cu cele ale oraşului Chişinău. Negustorii din
Reni de ghilda a treia capătă dreptul de a exporta peste hotare mărfuri neinterzise de
tariful vamal36. Iar în 1842 sunt confirmate unele reguli suplimentare pentru posturile
sanitare (de carantină), care urmau să creeze condiţii mult mai favorabile pentru
importul şi exportul mărfurilor37.

247
 Ţinând cont de faptul că termenul acordat vămii Reni expira la 29 septembrie
1844, şeful vămii, prezentând o scurtă caracteristică a activităţii comerciale pe o
perioadă de 10 ani (1834-1844) a portului Reni38, îi propunea lui M.S. Voronţov să
ceară de la organele centrale prelungirea termenului de privilegii acordate portului
Reni şi egalarea salariilor lucrătorilor vamali cu salariul vameşilor de clasa întâi,
solicitând ca termenul prevăzut pentru controlul sanitar al mărfurilor să fie micşorat de
la 14 zile la 4 zile, asemănător celui în vigoare în Leova, invitând concomitent
negustori bogaţi din Ismail şi Odesa pentru înviorarea comerţului39.
Dar, în pofida tuturor cedărilor şi privilegiilor acordate negustorilor, comerţul prin
portul Reni rămâne neînsemnat, fapt confirmat elocvent de datele Tabelului 2.
În urma demersurilor înaintate de şeful districtului vamal Ismail, colonelul Baturin,
şi de guvernatorul general al Novorosiei şi Basarabiei M.S. Voronţov, la 8 august 1844
Comitetul de Miniştri, la propunerea ministrului de Finanţe, aprobă prelungirea
termenului acordat portului Reni, ca vamă portuară, pe o perioadă de încă cinci ani,
până la 13 septembrie 184940.
Ulterior, în baza deciziei Comitetului de Miniştri din 8 ianuarie 1852, începând
cu 1 ianuarie 1852 privilegiile acordate oraşului Reni, în baza ucazului din 6 iunie
1841, au fost prelungite pe o perioadă de încă 10 ani, până la 1 ianuarie 1862. De
privilegii puteau beneficia acele persoane, care în această perioadă de timp vor construi
sau vor cumpăra în oraşul Reni clădiri sau încăperi comerciale în valoare de 3 mii rub.,
pentru negustorii de ghilda întâi, de 1,5 mii rub. – pentru negustorii de ghilda a doua
şi de 300 rub. – pentru negustorii de ghilda a treia. Persoanele care urmau să se înscrie
în categoria negustorilor primelor două ghilde aveau dreptul să se ocupe cu comerţul
în Basarabia şi Novorosia, iar în celelalte gubernii ale Rusiei – doar în baza
certificatelor comerciale şi cu achitarea taxelor vamale de rigoare. Negustorilor de
ghilda a treia li se permitea doar comerţul în oraşul şi judeţul Reni, în celelalte oraşe –
doar în baza certificatelor comerciale. În perioada privilegiilor, negustorii de ghilda a
treia căpătau dreptul de a exporta peste hotare mărfuri admise de tariful vamal41.
Statutul de Administraţie Specială acordat oraşului Ismail a influenţat benefic şi
dezvoltarea ulterioară a altor localităţi. Prin decizia Senatului din 18 aprilie 1840
(publicată la 10 mai) aşezarea de stat Vâlcov capătă statutul de târguşor (посад)42.
Noul statut acorda locuitorilor dreptul de a se înscrie în categoria micii burghezii, să-şi
declare capitalurile comerciale sau să beneficieze de păşunile acordate târguşorului.
Locuitorii care vor continua să rămână în categoria de ţărani vor beneficia de 30 de
desetine de pământ de familie, în cazul în care în decurs de 10 ani de la data
întemeierii târguşorului se vor transfera cu traiul în alte localităţi.
În târguşor era instituită Ratuşa, care avea în competenţă treburile judecătoreşti,
gospodăreşti şi poliţieneşti. În cadrul Ratuşei erau instituite Judecătoriile verbale şi
pentru orfani; cât priveşte procedura de anchetă şi, în general, dispoziţiile şi procedura
de urmărire rămâneau în competenţa Ratuşei, în obligaţia funcţionarului care
răspundea de aşezările din Administraţia Specială a oraşului Ismail, numindu-i un
conţopist, cu un salariu anual de 150 rub. argint, din veniturile târguşorului Vâlcov.
Tot din veniturile târguşorului erai asiguraţi secretarul şi rechizitele de birou ale
Ratuşei. Cât priveşte serviciul de poliţie şi cel de pompieri, acestea rămâneau în
competenţa administraţiei locale43.
248
 Tabelul 2
Activitatea comercială a portului Reni în anii 1834-1843*
Numărul
Numărul
vaselor ce au
Comerţul cu mărfuri Traficul de monede vaselor ce au
plecat din
sosit în port
port

Anii

mărfuri
monede

Raportul, în %
Raportul, în %
Raportul, în %

(în rub. argint)

(În rub. argint)
(În rub. argint)

Import Export

Export

Import
Numărul total de vase

Cu balast
Cu balast

Cu mărfuri
Cu mărfuri
Suma venitului vamal încasat

Volumul valoric al traficului de

Volumul valoric al traficului de
1834-1838 129424 761006 8 90430 58,1 738207 407938 1 146145 69,5 9 210 223 4 446 63,3 30868
1839-1843 107807 535620 6 43427 41,9 400497 101878 502375 30,5 1 115 118 25 259 36,7 30692
În total 237231 1296626 1533857 100,0 1138704 509816 1648520 100,0 10 325 341 29 705 100,0 61560

* ASRO, F. 1, d. 214, 1833, f. 83-83 verso, 83 „a”-83 „a” verso.

249
 Pentru a ne imagina ce prezenta din punct de vedere social şi economic
Administraţia Specială a oraşului Ismail, să analizăm dinamica burgheziei comerciale, a
micii burghezii, numărul prăvăliilor, hanurilor, cârciumilor, fabricilor şi uzinelor în
oraşele şi târgurile supuse acestei instituţii administrative la începutul anilor ’40 ai sec.
al XIX-lea (Tabelul 3).
Tabelul 3
Dinamica burgheziei comerciale, a micii burghezii, numărul întreprinderilor
comercial-industriale în oraşele şi târgurile supuse Administraţiei Speciale
a oraşului Ismail, în anul 1840*
Numărul total al populaţiei Întreprinderi
Negustori de ghildă comercial-industriale

Numărul total
În total negustori
Ghilda Ghilda Ghilda

Mica burghezie

Fabrici şi uzine
Oraşele şi întâi a doua a treia

În %
Cârciume
În %

În %

Prăvălii

Hanuri
târgurile
Sex masculin

Sex masculin

Sex masculin
Sex feminin

Sex feminin

Sex feminin

Ismail** 20 11 84 69 156 106 446 57,3 16271 59,9 160 13 70 16 259 68,5
Reni - - 16 15 83 74 188 24,2 5582 20,6 33 3 16 7 59 15,6
Chilia - - - - 77 67 144 18,5 4296 15,8 30 3 20 - 53 14,0
Vâlcov - - - - - - - - 1005 3,7 5 - 2 - 7 1,9
În total 20 11 100 84 316 247 778 100,0 27154 100,0 228 19 108 23 378 100,0
În % 2,8 1,4 12,9 10,8 40,6 31,7 2,8 - 97,2 - 60,3 5,0 28,6 6,1 100,0 -

* Статистические таблицы о состоянии городов Российской империи, Великого

Княжества Финляндского и Царства Польского. – СПб., 1842, 50-51.
** Inclusiv oraşul Tucikov.
Datele incluse în Tabelul 3 demonstrează că întreaga activitate comercial-industrială
din cadrul Administraţiei Speciale a oraşului Ismail era concentrată în cele trei oraşe-
porturi – Ismail, Reni şi Chilia: 223 prăvălii, 106 cârcime, 23 fabrici şi uzine şi 19
hanuri. În aceste oraşe locuiau 778 negustori şi 26149 mici-burghezi.
Statutul de Administraţie Specială, avantajele comerciale de care beneficiau
locuitorii din apropierea porturilor Ismail, Reni şi Chilia atrăgeau pe aceste teritorii
mulţi fugari. Pentru a stopa acest proces, conform dispoziţiei Comitetului de Miniştri
din 24 septembrie 1840, toţi fugarii, împreună cu familiile lor, aflaţi în teritoriul
Administraţiei Speciale a oraşului Ismail, urmau să fie izgoniţi, excepţie făcând doar
acei care au venit în aceste teritorii până la 15 septembrie 1828 şi cei care, deşi au venit
mai târziu, reuşiseră să-şi cumpere case şi să-şi organizeze gospodării. Izgoniţi erau şi
dezertorii şi coloniştii militari fugari, precum şi fugarii din Administraţie, în urma
efectuării ultimului recensământ fiscal. Pentru stăpânii care vor prezenta documente
convingătoare, în decurs de doi ani de la data emiterii acestei dispoziţii, că fugarii sunt
persoanele lor, se stabilea o recompensă bănească, în valoare de 70 rub. pentru bărbaţi,
30 rub. pentru femei şi pentru copii de la 14 ani; pentru persoanele de sex masculin
35 rub. şi de sex feminin 15 rub. argint. Aceşti bani erau luaţi de la societăţile unde
250
persoanele respective erau înscrise, iar în cazul în care societăţile respective refuzau să
plătească, banii urmau să fie luaţi de la fugari; dacă însă aceştia nu doreau sau nu
puteau să plătească, fugarii erau întorşi stăpânilor44.
Creşterea numărului populaţiei, încadrarea în relaţiile de piaţă a unui număr tot
mai mare de persoane, iar de aici şi sporirea numărului de litigii cu caracter comercial
(şi nu numai), obligă administraţia imperială, la 14 octombrie 1843, sa-i acorde
procurorului Administraţiei Speciale a oraşului Ismail aceleaşi drepturi de care
beneficiau procurorii Administraţiilor Speciale ale oraşelor Odesa şi Taganrog, cu
stabilirea unui salariu anual de 430 rub. argint achitat din vistieria statului 45.
Privilegiile acordate oraşelor Ismail şi Reni, dar şi altor oraşe, au constituit factorul
ce a determinat preponderenţa numerică a burgheziei comerciale în aceste oraşe pe
parcursul anilor ’20-50 ai sec. al XIX-lea. Negustorii, destul de receptivi la diverse căi
de îmbogăţire, au căutat să beneficieze de aceste privilegii. În Basarabia declarau
capitalurile comerciale şi negustorii din alte gubernii. După aplicarea structurii de
ghildă în Basarabia mai mult de jumătate din negustori beneficiau de diverse privilegii
(cu excepţia anilor 1831-1835, când de privilegii au beneficiat aproape toţi negustorii),
despre care fapt demonstrează destul de convingător datele Tabelului 4.
Datele cuprinse în Tabelul 4 denotă că din numărul total de 620 de negustori ce se
ocupau cu comerţul, în baza certificatelor comerciale de ghildă, în cele 11 oraşe ale
Basarabiei, 313 (50,5%) beneficiau de privilegii. Este semnificativ faptul că negustorii
care beneficiau de privilegii aveau viză de reşedinţă doar în trei oraşe: în Ismail – 102
negustori (32,6%), în Chişinău – 188 (60,1%) şi în Reni – 23 negustori (7,3%). Este
la fel evidentă preponderenţa negustorilor mari angrosişti de ghilda întâi şi a doua care
beneficiau de privilegii: 14 negustori de ghildă întâi şi 71 negustori de ghildă a doua,
ceea ce constituie 96,6% din numărul total al acestor negustori. Numărul negustorilor
de ghilda a treia care beneficiau de privilegii era puţin mai redus decât al celor care nu
beneficiau de privilegii: 228 (42,1%) de negustori din numărul total de 542 de
negustori de ghildă a treia.
Negustorii care nu beneficiau de privilegii constituiau în fond categoria negusto-
rilor de ghilda a treia – 304 (99,0%) negustori, dintre care: 10-20% în oraşele
Chişinău, Hotin, Bălţi, Bender şi Akkerman şi 2-10% în oraşele Reni, Chilia, Cahul,
Ismail, Orhei şi Soroca.
Drept izvor de bază pentru studierea dinamicii numerice a burgheziei comerciale din
Basarabia în anii ’40-’60 ai sec. al XIX-lea ne-au servit datele statistice privind capitalul
comercial declarat, care reflectau mult mai veridic dinamica persoanelor deţinătoare de
capital comercial (Tabelul 5).
Analizând datele Tabelului 5 putem confirmă că în cele 12 oraşe ale Basarabiei
burghezia comercială era concentrată în special în Chişinău (34,2%), Hotin (11,6%),
Soroca (10,7%), Orhei (9,5%), Bălţi (9,3%), Bender (7,8%) şi în Ismail (7,5%).
Constatăm astfel că oraşul Chişinău era locul de concentrare a negustorilor şi a
capitalului comercial, urmat de Ismail, unde era înregistrat cel mai mare număr de
negustori mari angrosişti.

251
252
Tabelul 4
Dinamica numerică a burgheziei comerciale în Basarabia în anul 1848*

Negustori care nu beneficiau de privilegii Negustori care beneficiau de privilegii Numărul total
de negustori
Inclusiv care au declarat capital, conform Inclusiv care au declarat capital, conform care au
Oraşele
în %

categoriei ghildei categoriei ghildei total declarat

Numărul
Raportul,

capital
Numărul Numărul comercial
I II III În % I II III În %

de negustori

de negustori
Numărul total
total total

Numărul total
Chişinău 246 - 1 62 63 20,5 764 9 38 141 188 60,1 1010 251 40,5
Bender 257 - - 36 36 11,7 - - - - - - 2 57 36 5,8
Akkerman 117 - - 32 32 10,4 - - - - - - 1 17 32 5,2
Chilia 69 - - 11 11 3,6 - - - - - - 69 11 1,8
Ismail 43 - - 13 13 4,2 376 5 27 70 102 32,6 419 115 18,5
Reni 25 - - 6 6 2,0 89 - 6 17 23 7,3 114 29 4,7
Cahul 35 - - 12 12 3,9 - - - - - - 35 12 1,9
Hotin 274 1 - 50 51 16,6 - - - - - - 2 74 51 8,2
Bălţi 170 - 1 46 47 15,3 - - - - - - 1 70 47 7,6
Orhei 77 - - 18 18 5,9 - - - - - - 77 18 2,9
Soroca 94 - - 18 18 5,9 - - - - - - 94 18 2,9
În total 1407 1 2 304 307 100,0 1229 14 71 228 313 100,0 2636 620 100,0

* ASRO, F. 3, inv. 1, d. 30, f. 7-8 verso.

 Tabelul 5
Dinamica burgheziei comerciale în Basarabia, conform certificatelor comerciale,
între anii 1849-1863*
A n i i **

Numărul

Raportul,
total

în %
1849 1850 1852 1853 1854 1855 1856 1857 1858 1860 1861 1862 1863
Oraşele
Numărul certificatelor comerciale
Chişinău 257 250 290 319 345 266 304 295 297 339 327 326 311 3926 34,2
Orhei 26 27 47 60 100 95 98 103 104 120 113 114 88 1095 9,5
Bender 41 35 62 70 78 72 80 82 75 73 72 72 83 895 7,8
Akkerman 31 28 36 37 45 44 32 42 34 57 58 58 56 558 4,9
Chilia 12 12 20 23 24 25 26 22 - - - - - 164 1,4
Vâlcov - - 2 2 2 - - - - - - - - 6 0,0
Ismail 115 110 121 124 117 106 96 70 - - - - - 859 7,5
Cahul 12 12 18 20 33 29 20 21 - - - - - 165 1,4
Reni 27 27 19 21 16 23 29 28 - - - - - 190 1,7
Hotin 51 53 68 83 142 140 131 122 123 113 104 104 94 1328 11,6
Bălţi 67 65 57 70 93 72 82 93 85 99 94 96 89 1062 9,3
Soroca 31 31 59 67 106 106 112 129 119 116 107 107 134 1224 10,7
În total*** 670 650 799 896 1101 978 1010 1007 837 917 875 877 855 11472 100,0
Inclusiv:
Negustori ce
beneficiau de 302 292 168 214 152 143 144 151 128 59 72 72 59 1956 -
avantaje
Negustori
din alte 128 104 95 137 205 347 164 195 116 128 112 - 127 1858 -
oraşe****
Numărul
798 754 894 1033 130 1325 1174 1202 953 1045 987 877 982 13330 -
total***
Raportul,
6,0 5,7 6,7 7,7 9,8 9,9 8,8 9,0 7,2 7,8 7,4 6,6 7,4 100,0 -
în %

* ANRM, F. 134, inv. 3, d. 88, f. 238-274; d. 112, f. 128-239; d. 123, f. 203-226; d. 124, f.
196-206, d. 145, f. 188-198, d. 147, f. 183-191, d. 156, f. 162 -180.
** Datele pentru anii 1851 şi 1859 lipsesc.
*** În numărul total n-au fost incluşi negustorii decedaţi.
**** Categoria „negustori din alte oraşe” include negustori creştini şi evrei de toate trei
ghilde din diferite oraşe ale Basarabiei şi ale Imperiului Rus. Datele, referitor la negustorii din
alte oraşe, pentru anul 1862 lipsesc.
Reducerea substanţială a numărului de certificate comerciale în 1858 este
determinată de faptul că, conform Tratatului de la Paris, Basarabia a pierdut teritoriile
de sud şi din delta Dunării, acestea fiind retrocedate Moldovei. Această reducere nu
însemna însă şi decăderea comerţului. Şeful Districtului vamal Ismail menţionează că
micşorarea capitalurilor tuturor trei ghilde faţă de 1857 nu confirmă decăderea
comerţului46, ci este condiţionată de faptul că negustorii din partea Basarabiei n-au
declarat în 1858 capitalul comercial47.
Din numărul total de certificate comerciale eliberate burgheziei comerciale din
Basarabia în anii 1849-1863, 13,9% au fost eliberate negustorilor din alte oraşe,

253
inclusiv din guberniile interne ruse, iar 14,7% – negustorilor locali care beneficiau de
privilegii.
Dinamica burgheziei comerciale din alte oraşe ale Basarabiei şi ale Imperiului Rus
în comerţul ţinutului la sfârşitul anilor ’40 - prima jumătate a anilor ’60 ai sec. al XIX-
lea este elucidată în Tabelul 6.
Tabelul 6
Dinamica burgheziei comerciale din alte oraşe încadrate în comerţul oraşelor
Basarabiei conform certificatelor comerciale, între anii 1849-1863*

Raportul,
Anii**

Numărul

în %
total
Oraşele 1849 1850 1852 1853 1854 1855 1856 1857 1858 1860 1861 1863
Numărul certificatelor comerciale
Chişinău 16 17 - 17 20 49 26 38 30 39 31 20 303 16,3
Orhei 16 10 15 19 22 26 16 15 9 7 9 17 181 9,8
Bender 8 12 10 14 12 32 8 11 10 11 11 15 154 8,3
Akkerman 9 7 - - 6 24 12 15 10 20 16 6 125 6,7
Chilia 3 20 5 4 8 11 7 5 - - - - 63 3,4
Vâlcov - 1 - - - - - - - - - - 1 0,1
Ismail 7 6 - 1 11 29 11 23 - - - - 88 4,7
Cahul 28 6 18 9 11 28 11 8 - - - - 119 6,4
Reni 10 7 - 1 3 7 1 10 - - - - 39 2,1
Hotin 9 6 18 34 37 50 23 27 23 18 16 25 286 15,4
Bălţi 9 6 16 18 35 44 31 23 16 20 15 22 255 13,7
Soroca 13 6 13 20 40 47 18 20 18 13 14 22 244 13,1
Numărul
128 104 95 137 205 347 164 195 116 128 112 127 1858 100,0
total
Raportul,
6,9 5,6 5,1 7,4 11,0 18,7 8,8 10,5 6,2 6,9 6,0 6,8 100,0 -
în %
* ANRM, F. 134, inv. 3, d. 88, f. 238-274; d. 112, f. 128-239; d. 123, f. 203-226; d. 124, f.
196-206; d. 145, f. 188-198, d.147, f.183-191, d.156, f.162-180.
** Datele pentru anii 1851, 1859 şi 1862 lipsesc.
Datele ce formează Tabelul 6 elucidează că burghezia comercială din guberniile
interne ruse şi din diferite oraşe ale Basarabiei era concentrată în oraşele Chişinău
(16,3%), Hotin (15,4%), Bălţi (13,7%), Soroca (13,1%), Orhei (9,8%) şi Bender
(8,3%), iar până la retrocedarea sudului Basarabiei – şi în oraşele Cahul, Ismail, Chilia
şi Reni.
Prezintă interes faptul că în oraşele porturi Ismail, Reni şi Chilia numărul
negustorilor evrei era destul de mic. Aceasta se lămureşte prin faptul că negustorii din
oraşele-porturi erau negustori bogaţi angrosişti, care se ocupau cu exportul cerealelor
peste hotare, aveau legături cu casele de comerţ din Europa şi deţineau monopolul
comerţului în această regiune. Negustorii evrei puteau fi doar agenţi ai negustorilor
angrosişti din Ismail şi Reni. Datele privind componenţa etnică a burgheziei
comercial-industriale din Ismail în 1852 sunt sistematizate în Tabelul 7.

254
 Tabelul 7
Dinamica numerică şi componenţa etnică a negustorilor
şi a micii burghezii din Ismail în 1852*
Mica
Negustori Total
burghezie

Raportul,

Raportul,

Raportul,
Numărul

Numărul

Numărul
Apartenenţa

în %

în %

în %
masculin

masculin

masculin
feminin

feminin

feminin
total

total

total
etnică**
Sex

Sex

Sex

Sex

Sex

Sex
Greci 114 87 201 53,2 530 468 998 14,7 644 555 1199 16,6
Bulgari 42 41 83 22,0 421 357 778 11,4 463 398 861 12,0
Germani - - - - 14 11 25 0,4 14 11 25 0,3
Armeni 34 26 60 15,9 118 137 255 3,7 152 163 315 4,4
Moldoveni 18 11 29 7,7 2454 2240 4694 69,0 2472 2251 4723 65,8
Italieni 1 1 2 0,5 1 2 3 0,04 2 3 5 0,1
Ruşi 3 - 3 0,8 - - - - 3 - 3 0,04
Ţigani - - - - 29 23 52 0,8 29 23 52 0,7
Total 212 166 378 100,0 3567 3238 6805 100,0 3779 3404 7183 100,0
Raportul, 5,6 4,9 5,3 - 94,4 95,1 94,7 - 100,0 100,0 100,0 -
în %
* ANRM, F. 2, inv. 1, d. 577, f. 75.
** Izvorul nu indică numărul negustorilor şi al micii burghezii evreieşti.
Datele Tabelului 7 reflectă o preponderenţă vădită (53,2%) a negustorilor greci în
comerţul din Ismail, după care urmează bulgarii cu 22%, armenii cu 15,9%,
moldovenii cu 7,7%, ruşii cu 0,8% şi italienii cu 0,5%. Izvorul indică că ocupaţia de
bază a grecilor (negustorilor şi micii burghezii) era comerţul şi meşteşugăritul, a
bulgarilor – legumicultura şi comerţul, a germanilor – meşteşugăritul, a armenilor –
comerţul, a moldovenilor – vinificaţia şi pomicultura, a italienilor şi ruşilor – comerţul
şi a ţiganilor – meşteşugul.
În 1857, odată cu retrocedarea celor trei judeţe din sudul Basarabiei (Ismail şi,
parţial, Akkerman şi Cahul, ce constituiau 1077789 desetine de pământ şi 127912
persoane) Principatului Moldova, conform condiţiilor Tratatului de pace de la Paris
(18/30 martie 1856), Administraţia Specială a oraşului Ismail a încetat să mai existe.
Dar, teritoriul a fost retrocedat doar la 1 martie 1857, după stabilirea liniei de
demarcare. Împuternicit din partea guvernului rus cu stabilirea liniei de demarcare a
fost Fanton-de-Verraion, ulterior guvernator militar al Basarabiei (iunie 1858-ianuarie
1863)48. Ca rezultat, mulţi din negustorii şi mica burghezie din aceste oraşe s-au
transferat în diferite oraşe ale Basarabiei, pentru a continua să beneficieze de privilegii.
În 1860 mic- burghezii din Ismail M.Golşan, Ş.Moşkov, I.Barski, J.Beguţki, I.Meerov,
M.Meerovici, A.Beguţki, A.Gobovici, Iu.Kosjerova, A.Şteinberg, I.Haimov,
M.Zolotoriov, G.Krenţen, M.Paniş, E.Gerşko, I.Borski, A.Guguţki, G.Krenţen,
C.Elikunov, M.Golberg, B.Keliman, I.Certkov, H.Enteleva, M.Venebman, Ş.Makov,
M.Iankel, F.Roteştein, A.Biguţki, Ş.Morukov ş.a., vroind să-şi păstreze cetăţenia rusă,
rugau să fie înscrişi în categoria micii burghezii din Chişinău, pentru a beneficia de
privilegiile acordate acestui oraş49. Tot aşa au procedat şi mic-burghezii din Chilia
A.Hatis, S.Azik-Cilimanovski, V.Haimov, H.Strahimovici, M.Serebreannik,
M.Vitenberg, V.Leibovici ş.a.50
255
 Analiza izvoarelor de arhivă inedite şi a publicaţiilor de specialitate ne permite să
afirmăm că Administraţiile Speciale au reprezentat o tentativă de lărgire a autonomiei
municipalităţilor orăşeneşti faţă de organele puterii regionale şi centrale, fără
înfăptuirea unei reforme în acest sens. Aceasta permitea desfiinţarea funcţiei în orice
moment pentru a recăpăta autoritatea asupra finanţelor orăşeneşti. Cu alte cuvinte,
instituirea Administraţiilor Speciale a reprezentat o modalitate temporară pentru
facilitarea dezvoltării oraşelor-porturi de la Marea Neagră şi Marea Azov, fără a atinge
sistemul falimentar în care s-a pomenit oraşul rus în prima jumătate a sec. al XIX-lea.
Instituirea Administraţiei Speciale a oraşului Ismail a influenţat benefic procesul de
constituire a burgheziei comerciale în această regiune.

Note:
1
А.А. Скальковский, Хронологическое обозрение истории Новороссийского края. –
Одесса, 1838, ч. 2.
2
Н.С. Барсамов, Феодосия. – Симферополь, 1957; Ф. Гусаров, Л. Чуйстова, Керчь:
Историко-краеведческий очерк. – Симферополь, 1965.
3
Керчь: Документы и материалы по истории города / Составитель Л.А.
Михайлов. – Симферополь, 1993.
4
В.В. Дмитрiев, Градоначальства пiвдня Украiни в XIX на початку XX ст.: Дис.
кан. iст. наук. – Днiпропетровськ, 2003.
5
ПСЗРИ, Собр. I, т. XXIII, 1789-1796, № 17208. – СПб., 1830, c. 514.
6
ПСЗРИ, Собр. I, т. XXVII, 1802-1803, № 20449. – СПб., 1830, c. 272.
7
ANRM, F. 2, inv. 1, d. 1459, f. 1.
8
Ibidem, f. 1-1 verso; ASRO, F. 1, inv. 214, d. 13, 1830, f. 6-6 verso; Documentele
principale referitoare la instituirea Administraţiei Speciale a oraşului Ismail sunt publicate
în lucrarea: Valentin Tomuleţ, Politica comercial-vamală a ţarismului în Basarabia (1812-
1830). Documente inedite din arhivele Rusiei, Ucrainei şi Republicii Moldova. – Chişinău,
2002, p. 340-351.
9
ANRM, F. 2, inv. 1, d. 1459, f. 77-77 verso.
10
Ibidem, f. 2.
11
Ibidem, f. 28.
12
Despre modalitatea instituirii Administraţiei Speciale a oraşului Ismail, a se vedea mai
detaliat: ANRM, F. 2, inv. 1, d. 1459, f. 35-36.
13
ANRM, F. 2, inv. 1, d. 1459, f. 54-54 verso.
14
ПСЗРИ, Собр. II, т. VIII, 1833, №6331. – СПб., 1834, c. 422-423.
15
ПСЗРИ, Собр. II, т. IX, 1834, №7417. – СПб., 1835, c. 44.
16
ПСЗРИ, Собр. II, т. X, 1835, №8653. – СПб., 1836, c. 1161.
17
Oraş, fondat în baza deciziei Senatului din 14 octombrie 1812, la cererea ministrului
militar, general-locotenentului Gorciakov, având drept argument cererea Comandantului
Suprem al Armatei de la Dunăre, amiralul P.I. Ciceagov, care scria că în suburbia cetăţii Ismail,
de către generalul S.A. Tucikov au fost construite peste 1500 de case şi prăvălii, populate de
armeni, greci, bulgari, evrei, nekrasoviţi şi colonişti din alte popoare. Fondarea acestui oraş a
avut loc sub auspiciile generalului S.A. Tucikov, fără cheltuieli din partea vistieriei (ПСЗРИ,
Собр. I, т. XXXII, 1812-1813, №25248. – СПб., 1830, с. 443).
18
ПСЗРИ, собр. II, т. X, 1835, №8405. – СПб., 1836, c. 969.
19
А. Накко, Бессарабская область в историческом, экономическом и статистическом
отношении (рукопись). – Кишинев, 1879, c. 165.
20
AISR, F. 1263, inv. 1, d. 1131, f. 873 verso.
256
 21
Ibidem, F. 571, inv. 5, d. 769, f. 263 verso-264.
22
Ibidem, f. 264.
23
Ibidem, f. 264 verso.
24
Pentru înviorarea comerţului prin porturile dunărene, conform ucazului Senatului din
6 octombrie 1828, în oraşul Ismail a fost deschisă, începând cu 24 decembrie, o vamă
principală cu dreptul de înmagazinare a tuturor mărfurilor străine permise pentru import,
conform tarifului, în afară de cele destinate pentru portul din Sankt Petersburg (AISR, F. 19,
inv. 3, d. 158, f. 12).
25
Мануфактурная промышленность и внутренняя торговля России в 1835 г. – În:
ЖМВД, № 8, 1836, c. 315.
26
ПСЗРИ, Собр. II, т. X, 1835, №7879. – СПб., 1836, c. 159.
27
Locuitorii oraşului Ismail le-au fost acordate privilegii pe o perioadă de 25 ani, în baza
unor principii similare cu cele conferite portului Kerci în 1826 (AISR, F. 571, inv. 1, d. 769,
f. 92-92 verso).
28
ПСЗРИ, Собр. II, т. XII, 1837, №9917. – СПб., 1838, c. 71-72.
29
ASRO, F. 1, inv. 214, d. 13, a. 1830, f. 144 verso.
30
ANRM, F. 2, inv. 1, d. 1619, f. 4-4 verso.
31
Ibidem, d. 3200, f. 25 verso.
32
Ibidem, d. 2591, f. 380 verso.
33
ASRO, F. 1, inv. 214, d. 23, 1833, f. 79.
34
Ibidem, f. 79-79 verso.
35
Ibidem, f. 79 verso.
36
Ibidem, f. 79 verso-80.
37
Ibidem, f. 80.
38
Organele regionale au fost informate printr-un raport din 25 ianuarie 1844 (ASRO, F. 1,
inv. 214, d. 23, 1833, f. 80).
39
ASRO, F. 1, inv. 214, d. 23, 1833, f. 80-80 verso.
40
Ibidem, f. 89-89 verso.
41
О продолжении в г. Рени, Бессарабской области, льгот и преимуществ еще на
десять лет. – În: ЖМТ, январь. – СПб., 1852, c. 211-212.
42
ПСЗРИ, Собр. II, т. XV, 1840, №13396. – СПб., 1841, c. 290.
43
ПСЗРИ, Собр. II, т. XV, 1840, №13396. – СПб., 1841, c. 290-291.
44
ПСЗРИ, Собр. II, т. XV, 1840, №13817. – СПб., 1841, c. 617.
45
ПСЗРИ, Собр. II, т. XVIII, 1843, №17227. – СПб., 1844, c. 600-601.
46
ANRM, F. 2, inv. 1, d. 6768, f. 165.
47
Până în anul 1858 în oraşele Ismail, Reni, Chilia şi Cahul activau 6 negustori de ghilda întâi,
13 – de ghilda a doua şi 123 negustori de ghilda a treia (ANRM, F. 2, inv. 1, d. 6768, f. 165 verso).
48
А. Накко, Бессарабская область в историческом, экономическом и статистическом
отношении (рукопись). – Кишинев, 1879, c. 234-234 об.
49
ANRM, F. 134, inv. 3, d. 194, f. 1, 20, 25, 31, 42, 47, 55, 75, 83, 99, 110, 114, 118,
122, 134, 232, 327, 334, 340, 346, 363, 405, 445, 452, 472, 478; d. 195, f. 195, 342, 339,
433, 448, 475, 507, 554, 569.
50
ANRM, F. 134, inv. 3, d. 194, f. 7, 68, 154, 187, 204, 243; d. 195, f. 531, 537.

Textul de mai sus a fost publicat în: „Revista de istorie a Moldovei”. –

Chişinău, 2009, nr. 4 (80), p. 44-68. În volumul de faţă textul este publicat fără
completări sau modificări de conţinut. Au fost înfăptuite doar unele rectificări
ortografice, precum şi uniformizat aparatul ştiinţific.

257
 III
Constituirea burgheziei
comercial-industriale din
Basarabia
 BURGHEZIA BASARABEANĂ ÎN EPOCA MODERNĂ
(Clasificarea, caracteristica, evoluţia)

Bessarabian bourgeoisie in modern age

(Classification, characteristics, evolution)

Abstract
In the given article the author defines the bourgeoisie as a social category linked mainly to the
urban economy, which has capital and decision levers in capitalist community. The author classifies
Bessarabian bourgeoisie in the nineteenth century into four types:
A. „Economic bourgeoisie” (Commercial, usurious, manufacturing, etc..) comprising, in fact,
all employees in economic activities - great merchants (the first two guilds), moneylenders,
commercial and industrial business owners etc., which differed among themselves not so much in
terms of origin and the place they occupy in society, but especially in terms of interests and level of
wealth. This social group constitutes after application in Bessarabia of guild structure according to
the decision of 26 September 1830 of the Governance Senate.
B. The second category was made by state officials. By promoting a national-colonial policy in
Bessarabia, Tsarism based not only on that small part of the local nobility that it could draw to work
in various state institutions, but also on allogeneic, consisting, in fact, from among the civil and,
especially, military Russian nobility. During the first half of the nineteenth century amid
institutional modernization, though ignored by the aristocratic elite, it evolved on track of
bourgeoisie, and a small part of it was even engaged in economic activities.
C. A special category was formed of „intellectual” people, which integrated a wide enough range
and variety of subjects – teachers at all levels, doctors, lawyers, attorneys, engineers, etc.
Characterized by a different level of wages and, respectively, of income and wealth level, it was as
varied as the other and differed only by intellectual training and professional qualification.
D. On the lowest level in Bessarabia was „petty bourgeoisie” (мещане), which encompassed a
number of professions quite varied – small merchants (the guild third), artisans of various
specializations, grocery store owners, inns, cafes and restaurants owners, chemists, butchers, small
staff, etc. The rapid development of Bessarabia towards capitalism had essentially contributed to
social instability of this layer, causing them opportunities to pass either up or down the social scale.
Pretty obvious example of this is the transition to another guild and from guild merchants to the
category of petty bourgeois among merchant class.
Analyzing commercial bourgeoisie and petty bourgeoisie author concludes that the peripheral
situation of Bessarabia in the economic and political system of the Russian Empire largely
determined a clearly discriminatory attitude of central authorities towards the region, which had
limited indigenous rights and opportunities, mainly of the Moldovans, attracting merchants from
Russian gubernias and overseas in the trade of province by numerous privileges. As a result, the lack
of state unity and national independence, political domination and economic exploitation by the
Russian Empire directly influenced the genesis of bourgeoisie of Bessarabia. Consequently, the
bourgeoisie of Bessarabia, established as cosmopolitan social state, composed largely of alien elements,
supported and protected by the imperial administration.

Schimbările care au intervenit în viaţa economică, socială, politică şi culturală a

Basarabiei după anexarea ei în 1812 la Imperiului Rus prezintă un interes deosebit,
deoarece cunoaşterea lor permite să elucidăm mai profund diverse probleme care au
determinat particularităţile evoluţiei provinciei sub regim de dominaţie ţaristă,

259
contribuie la o abordare adecvată a multitudinii de probleme majore din cadrul
relaţiilor social-economice şi politice ale Basarabiei cu Imperiul Rus în epoca modernă.
Cu toate că literatura postbelică din Republica Moldova înregimentează un număr
relativ mare de lucrări consacrate studierii diverselor ramuri ale vieţii economico-
sociale a Basarabiei după anexarea ei la Imperiul Rus1, constatăm că unele aspecte ale
problemelor economice şi sociale au fost tratate unilateral şi tendenţios. Majoritatea
cercetătorilor, doctrinari paradigmei marxiste, îşi puneau un scop aprioric să
demonstreze „caracterul obiectiv progresist” al anexării Basarabiei la Rusia, anexarea
fiind concepută ca un vis secular al românilor, dornici să scape de „jugul turcesc” cu
ajutorul Rusiei. În pofida faptului că Tratatul de la Bucureşti din 16(28) mai 1812 a
dezbinat o ţară şi un popor, Moldova fiind trunchiată aproape în jumătate, iar
teritoriul dintre Prut şi Nistru – anexat la Imperiul Rus contrar voinţei băştinaşilor, în
provincie stabilindu-se un nou regim de dominaţie – cel rusesc, în pofida caracterului
reacţionar al politicii ţarismului, anexarea Basarabiei la Rusia era caracterizată în
istoriografia oficială rusă şi sovietică drept un act progresist.
Subiectul pus în discuţie în acest studiu cuprinde perioada 1831-1865 – de la
aplicarea în Basarabia a structurii de ghildă în baza decretului Senatului Guvernant din
26 septembrie 1830 (intrat în vigoare începând cu 1 ianuarie 1831) şi până la
adoptarea Regulamentului despre taxe pentru dreptul la comerţ şi alte îndeletniciri,
adoptat la 1 ianuarie 1863 şi rectificat la 9 februarie 1865.
Cercetările istoriografice permit să constatăm că investigaţiile istorice mai vechi sau
de ultimă oră referitoare la istoria Basarabiei nu ne oferă prea multe preocupaţii în
tematica burgheziei, cu toate că anume acestei stări sociale i-a revenit un loc important
în istoria epocii moderne. Puţinele lucrări, nuanţate politic şi tributare paradigmei
marxiste dominante, studiau problema având ca bază metodologică doctrina luptei de
clasă. Cu excepţia lucrării istoricului V.I. Jukov2, părtaş al doctrinei marxiste,
preocupările pentru burghezia basarabeană s-au dovedit a fi fragmentare şi destul de
convenţionale. Fiind expuse doar în sfera istoriei economice, aceste lucrări n-au avut
decât să constate existenţa acestei stări sociale, fără a încerca însă s-o scoată la suprafaţă
şi s-o analizeze.
Interesul nostru faţă de această problemă3, precum şi studiile publicate privind
această temă4, denotă importanţa şi locul deosebit ce i-a revenit acestei stări sociale la
începutul epocii moderne, sau, cum constată cercetătorul român Alexandru Florin
Platon, „…tocmai fiindcă desemnează, cu un alt nume, însuşi ţesutul vital al istoriei
epocii moderne”5.
Burghezia (germ. burg; fr. bourg. – oraş) se defineşte ca o categorie socială legată
preponderent de economia urbană, care deţine capitalul şi pârghiile de decizie în
comunitatea capitalistă. Distingem câteva tipuri de burghezie sau, cum le defineşte
istoriografia contemporană, clase burgheze, constituite în Estul şi în Sud-Estul
Europei6, inclusiv în Basarabia, pe parcursul sec. al XVIII-lea şi al XIX-lea.
1. Tendinţele şi efectele modernizării relaţiilor sociale manifestate în Imperiul Rus
pe parcursul sec. al XIX-lea, atât în centru, cât şi la periferiile naţionale, au impus în
prim-plan formarea în Basarabia a aşa-numitei „burghezii economice” (comercială,
cămătărească, manufacturieră etc.). Ea include toţi angajaţii în activităţi economice –

260
marii negustori (de primele două ghilde), cămătarii, patronii diferitelor întreprinderi
comercial-industriale etc., care se deosebeau între ei nu atât din punctul de vedere al
originii şi al locului pe care îl ocupau în societate, cât mai ales după interese şi nivelul
de avere. Burghezia se constituie ca o stare socială după aplicarea în Basarabia a
structurii de ghildă potrivit deciziei Senatului Guvernant din 26 septembrie 1830.
Măsurile întreprinse de ţarism prin aplicarea structurii de ghildă denotă că burghezia
comercială în Basarabia nu s-a constituit în mod obiectiv ca o categorie economică, ci
mai mult ca una fiscală şi juridică.
2. O altă categorie, deşi necorelată direct primei, o formau funcţionarii de stat.
Ţarismul, promovând în Basarabia o politică naţional-colonială, s-a bazat nu numai pe
acea mică parte a boierimii locale pe care a atras-o în activitatea diferitelor instituţii de
stat, dar şi pe elementul alogen, format, în fond, din rândurile nobilimii ruse civile şi,
în mod deosebit, militare. Pe parcursul primei jumătăţi a sec. al XIX-lea, pe fundalul
modernizării instituţionale, şi această stare socială ignorată de elita aristocratică a
evoluat pe făgaşul burgheziei, iar o mică parte a ei s-a încadrat chiar şi în activităţi
economice.
3. O categorie aparte o forma pătura „intelectuală”, care integra o gamă destul de
largă şi variată de subiecţi – profesori de toate gradele, medici, avocaţi, procurori,
ingineri etc. Caracterizându-se printr-un nivel diferit de salarizare şi, respectiv, al
venitului şi prin nivelul de avere, această pătură era tot atât de variată ca şi celelalte şi
se deosebea doar prin pregătirea intelectuală şi calificarea profesională.
4. Pe treapta cea mai de jos în Basarabia, ca şi în întreaga Rusie şi Europă, se afla
„mica burghezie”, ce reunea un număr destul de variat de profesiuni – negustori
mărunţi (de ghilda a treia), meşteşugari de diferite specializări, proprietari de băcănii,
hanuri, cafenele şi restaurante, farmacişti, măcelari, mici angajaţi etc. Dezvoltarea
rapidă a Basarabiei pe calea capitalismului a contribuit esenţial la instabilitatea socială a
acestei pături, cauzându-i posibilităţi reale de trecere, fie în sus, fie în jos, pe scară
socială. Destul de evident în acest sens este exemplul păturii negustoreşti – trecerea
dintr-o ghildă în alta şi din categoria negustorilor de ghildă în cea a mic-burghezilor.
Pentru Basarabia, la început, cea mai evidentă, mai puternică şi influentă a fost
burghezia comercială. Formându-se în condiţii specifice, când Basarabia este
încorporată în sistemul economic şi politic al Imperiului Rus, iar regiunea deţinea
statutul de colonie, burghezia comercială a fost puternic influenţată de diverşi factori
interni, generaţi de regimul de dominaţie şi de politica colonial-comercială promovată
de ţarism în teritoriul nou-anexat.
Din întreg spectrul claselor burgheze din Basarabia în prima jumătate a sec. al XIX-
lea, în acest studiu vom supune analizei doar două – burghezia comercială şi mica
burghezie, care au avut o tangenţă directă cu diferite ramuri şi activităţi economice din
provincie.
Mica burghezie, ca categorie socială, era formată în cea mai mare parte din mici
producători şi mici comercianţi, cunoscuţi sub denumirea generică de meşciane şi care
formau cea de-a treia grupare (după intelectualitate şi negustori), în care era împărţită
populaţia urbană din Rusia7. Mic-burghezii constituiau un grup social ierarhic inferior
din cadrul populaţiei orăşeneşti, supus impozitului pe cap de locuitor (capitaţiei),

261
prestaţiilor şi recrutării; aveau dreptul să se angajeze în calitate de salariaţi, să practice
meşteşugăritul şi comerţul cu amănuntul. Categoria denumită meşciane – scrie
cunoscutul istoric român Alexandru-Florin Platon – (aşa-zisa stare a III-a, potrivit
organizării din timpul Ecaterinei a II-a) ar putea fi, la limită, identificată cu „mica
burghezie”, dacă ţinem neapărat să găsim o analogie cu nomenclatorul „clasic” vest-
european. Dar, apropierea rămâne, însă, pur convenţională şi urmează a fi făcută cu
prudenţă, câtă vreme criteriile de diferenţiere a grupului erau altele în Rusia decât pe
continent. Dacă în restul Europei toţi cei ce se reuneau sub emblema micii burghezii
aveau un statut identic sau asemănător şi promovau, în general, aceleaşi ocupaţii, într-o
cu totul altă limită se înfăţişau lucrurile în Imperiul ţarist, unde această stare socială era
extrem de eterogenă prin provenienţă. Şerbii eliberaţi, mici negustori, ţărani liberi, cler
mărunt, militari reformaţi, evrei convertiţi etc. – toţi aceştia constituiau o componentă
diversă şi fluctuantă, niciodată unificată prin ocupaţii, statut şi interese comune8.
Autorităţile regionale, referindu-se la diferite stări sociale, scriau la dispoziţia secretă
din 15 iunie 1820 a secretarului de stat, contelui Capo d’Istria, referitor la starea
actuală a Basarabiei, că „…clasa mijlocie este alcătuită aproape exclusiv din străini,
marea lor majoritate fiind vagabonzi care s-au stabilit cu traiul în aceste locuri” 9.
După anexarea în 1812 a Basarabiei la Imperiul Rus, în categoria mic-burghezilor a
fost inclusă toată populaţia orăşenească înscrisă în registrele contribuabililor, din
considerentul că populaţia nu era împărţită în clase, iar negustorii nu erau stratificaţi
în ghilde (până la aplicarea la 26 septembrie 1830 a structurii de ghildă) ca în Imperiul
Rus. Ca rezultat, în categoria negustorilor erau incluşi toţi acei care aveau capitaluri
băneşti şi se ocupau cu meşteşugul şi comerţul10.
Ieşirea din categoria mic-burghezilor putea avea loc doar în cazul obţinerii studiilor
sau încadrării în serviciul de stat, fie transferării în categoria negustorilor de ghildă.
După anexarea în 1812 a Basarabiei la Imperiul Rus populaţia orăşenească se
împărţea în aceleaşi categorii sociale ca şi cea din guberniile interne ruse, potrivit
Regulamentului orăşenesc din 1785 – negustori, meşteşugari, mic-burghezi etc. Din
aceste categorii cea mai numeroasă era comunitatea mic-burghezilor11, care avea un şir
de particularităţi. Din comunitatea mic-burghezilor din oraşele Basarabiei făceau parte
câteva categorii care beneficiau de o situaţie juridică specială: mazilii, ruptaşii, rupta de
vistieria şi rupta de cămara. Aceste categorii de populaţie plăteau un impozit mai mic
ca celelalte categorii sociale şi puteau fi supuse pedepselor corporale doar în baza
deciziei judecătoreşti12.
În afară de comunităţile constituite după principiul social, categoria mic-
burghezilor mai includea şi comunităţi unite după principiul etnic (comunitatea
moldovenilor, grecilor, bulgarilor, velicoruşilor, armenilor, evreilor etc.) şi religios
(credincioşilor de rit vechi, evreilor convertiţi la ortodoxism etc.), cât şi comunităţi
formate reieşind din perioada când au sosit în oraş – comunităţi noi şi comunităţi vechi.
Având în vedere faptul că numărul anumitor comunităţi permanent creştea, de pe
seama coloniştilor, pentru comoditatea redistribuirii impozitelor, comunităţile se
împărţeau, în unele cazuri, de câteva ori. Ca rezultat, s-au format comunităţi de la
prima împărţire şi comunităţi de la împărţirea a doua13.

262
 Dar, nu toată populaţia orăşenească era unită în comunităţi bazate pe principiile
indicate anterior. În 1835, spre exemplu, din numărul total de 22505 persoane
înregistrate în oraşul Chişinău, 2588 (11,4%) erau persoane care locuiau în baza
paşapoartelor sau altor acte, 1651 (7,3%) – străinii şi coloniştii, 1183 (5,2%) –
negustorii, 210 (0,9%) – nobilii, 1337 (5,9%) – funcţionarii, 1340 (5,9%) – mazilii şi
ruptaşii, 156 (0,7%) – cioclii, 214 (1,1%) – soldaţii în retragere, 111 (0,5%) –
persoane creştinate de diferite etnii, 26 (0,1%) – muţii, 7097 (31,3%) – comunitatea
evreilor, 1451 (6,4%) – comunitara ruşilor, 3505 (15,5%) – comunitatea
moldovenilor, 913 (4%) – comunitatea bulgarilor, 334 (1,5%) – comunitatea grecilor
şi 521 (2,3%) – comunitatea armenilor14. Prin urmare, aceste date demonstrează că
efectivul comunităţilor etnice ale mic-burghezilor constituia 61% din populaţia totală
a oraşului.
Însă, şi în cazul comunităţilor mic-burghezilor constituite după principiul etnic
este destul de dificil a determina structura etnică a populaţiei urbane doar în baza
datelor statistice ale acestor comunităţi, deoarece comunităţile interesate în creşterea
numărului populaţiei, pentru a achita mai lesne impozitele, primeau în cadrul lor şi
alte etnii. În 1837, spre exemplu, comunitatea bulgarilor din oraşul Reni şi-a dat
acordul să înscrie în rândurile sale 589 români, emigranţi, în mai 1834, din satul
Paşcani, ţinutul Galaţi, Principatul Moldova15.
Un rol decisiv în constituirea comunităţilor orăşeneşti l-au avut instituţiile
imperiale şi cele regionale. În baza a două decizii ale ministrului de Finanţe E.F.
Kankrin, din 27 octombrie 1837 şi din 30 martie 1838, au fost constituite
comunităţile mic-burghezilor din prima şi a doua parte a oraşului Chişinău: a
moldovenilor, a străinilor din Voronej şi a marochinilor din Buiucani; comunităţile:
rupta de vistierie, bulgarilor, credincioşilor de rit vechi, rumelilor, persoanelor
convertite la creştinism – la dispoziţia Administraţiei Financiare din Basarabia.
Celelalte comunităţi au fost instituite încă în perioada recensământului fiscal din
1835: comunităţile ruptaşilor moldoveni, odnodvorţilor, grecilor, ruptaşilor bulgari,
străinilor, a moldovenilor din prima şi a doua parte a oraşului, a moldovenilor din
partea a treia a oraşului, a moldovenilor din partea a patra a oraşului, de la prima
împărţire a oraşului în comunităţi mic-burgheze, a moldovenilor şi armenilor din
partea a patra a oraşului, de la a doua împărţire etc.16 Din dosarele Dumei orăşeneşti
din Chişinău se constată că la sfârşitul anilor ’30 ai sec. al XIX-lea în oraş erau 20 de
comunităţi ale mic-burghezilor: în prima parte a oraşului – comunitatea întâi a
moldovenilor şi comunitatea din Buiucani; în partea a doua a oraşului – comunităţile:
credincioşilor de rit vechi, din Voronej, a moldovenilor de la prima şi a doua
împărţire; în partea a treia a oraşului comunităţile: moldovenilor, ruptaşilor, grecilor,
celei de a treia, noi, a moldovenilor şi armenilor şi în partea a patra a oraşului
comunităţile: rupta de vistierie, a bulgarilor, ruptaşilor, străinilor, celei de a treia,
vechi, a moldovenilor, a patra parte a moldovenilor, de la prima şi a doua împărţire,
persoanelor convertite la creştinism şi rumelilor care constituie, fără membrii breslelor,
în prima parte a oraşului – 995 de persoane, în a doua parte – 1951, în partea a treia –
2111 şi în partea a patra a oraşului – 4051 de persoane17. Toate aceste comunităţi erau
administrate de starosti şi de meşterii breslelor (цехмейстеры), aleşi de ei din cadrul

263
fiecărei categorii sociale. În toate comunităţile mic-burghezilor din Chişinău au fost
înregistrate 9108 familii de burlaci şi, în mod separat, în cele 10 bresle – 1390 familii
de burlaci și de meşteşugari18.
Pe parcursul anilor numărul comunităţilor mic-burghezilor a crescut, în 1841
constituind 21 de comunităţi, iar în 1843 – 23 de comunităţi19. La începutul anilor
’50 ai sec. al XIX-lea numărul comunităţilor mic-burghezilor din oraşul Chişinău a
atins cifra de 3020. Respectiv, numărul mare de comunităţi mic-burgheze făcea dificilă
perceperea impozitelor. Din această cauză, Consiliul orăşenesc şi Administraţia
Financiară a Basarabiei au intervenit pe lângă Ministerul Finanţelor în privinţa
divizării mic-burghezilor din Chişinău doar în patru comunităţi, potrivit sectoarelor
oraşului, şi constituirii unei comunităţi separate (a 5-a) a meşteşugarilor21. Din
demersul general-locotenentului P.F. Fiodorov, guvernatorul general interimar al
Novorosiei şi Basarabiei, se poate constata că împărţirea mic-burghezilor din Chişinău
în mai multe comunităţi s-a făcut la cererea lor, în diferite perioade, cu permisiunea
ministrului de Finanţe şi a Administraţiei Financiare din Basarabia, în scopul de a
facilita încasarea impozitelor şi prestaţiilor, care pe parcurs nu şi-a dovedit eficacitatea,
„…iar acum această împărţire a devenit chiar incomodă”22. Ca rezultat, Administraţia
Regională a decis ca pentru a uşura încasarea prestaţiilor toate comunităţile mic-
burghezilor, în afară de cei uniţi în bresle, să fie comasate, formând doar patru
comunităţi, cu un număr egal de familii (aproximativ 2277), atribuindu-se acelei părţi
a oraşului unde locuiesc. Comunităţile mic-burghezilor urmau să fie administrate de
starosti şi ajutorii lor, aleşi din rândul orăşenilor, după principiul un staroste de la
1000 de orăşeni23.
La 19 septembrie 1850 Ministerul de Finanţe a soluţionat pozitiv adoptarea acestei
hotărâri24. La 5 decembrie 1850 ministrul de Finanţe îi comunica ministrului de
Interne despre comasarea celor 30 de comunităţi ale mic-burghezilor în 4 comunităţi,
potrivit sectoarelor oraşului Chişinău, şi despre formarea unei comunităţi separate a
meşteşugarilor25. Dar, între timp a intervenit guvernatorul general interimar al
Novorosiei şi Basarabiei P.I. Fiodorov, care considera că, pentru a nu cauza dificultăţi
în stabilirea impozitelor şi prestaţiilor, categoria odnodvorţilor (mazililor), alcătuită
din 174 de familii, care beneficiau de anumite privilegii şi care plăteau un impozit mai
mic ca celelalte categorii sociale, ar fi oportun de a o păstra în cadrul unei comunităţi
speciale – cea a odnodvorţilor, incluzând în această categorie şi familiile de rupta de
vistieria26.
La 26 februarie 1851, în legătură cu păstrarea în cadrul comunităţilor mic-
burghezilor din Chişinău şi a unei comunităţi speciale a odnodvorţilor (mazililor),
ministrul de Interne intervine către guvernatorul general interimar al Novorosiei şi
Basarabiei P.I. Fiodorov cu rugămintea de a prezenta informaţii suplimentare cu
referire la această categorie socială27. Informaţiile prezentate de Guvernul Regional
atestă despre statutul odnodvorţilor în cadrul comunităţilor mic-burgheze din oraşul
Chişinău. Potrivit informaţiilor prezentate de Guvernul Regional, la începutul lui
1851 odnodvorţii constituiau 174 familii, beneficiau de anumite privilegii, plăteau un
impozit mai mic decât celelalte categorii sociale, denumit dajdia, ce constituie 2 rub.
67 kop., îndeplineau o prestaţie bănească în folos social, stabilită de Guvernul

264
Regional, şi prestaţii în natură similar categoriilor mic-burghezilor din Chişinău. Erau
scutiţi, ca şi celelalte categorii de mic-burghezi, de sistemul de recrutare pe un termen
nedeterminat. Odnodvorţii din Chişinău îşi alegeau din rândurile lor un şef al
comunităţii odnodvorţilor (старшина) care, ca şi ceilalţi şefi de comunităţi ale mic-
burghezilor, nu era salarizat28.
Urmează să constatăm că în categoria odnodvorţilor au intrat nu dor mazilii şi
ruptaşii din Basarabia, dar şi o parte din colonişti din guberniile interne ruse. Iată ce
povesteşte un bătrân din satul Troiţkoe, judeţul Bender: „Părinţii noştri au venit în
1828 din guberniile Kursk şi Orlov. Acum noi suntem odnodvorţi, cum s-ar spune,
răzeşi: în Patrie aveam câte 9 desetine de pământ de persoană, iar aici – câte 30 de
desetine”29.
Ulterior, prin legea din 1857, odnodvorţii din Basarabia au fost atribuiţi categoriei
ţăranilor de stat, fiind divizaţi în odnodvorţi stabiliţi pe domeniile statului, care se
supuneau Administraţiei proprietăţilor statului din Basarabia şi odnodvorţi stabiliţi pe
moşiile private, care se supuneau instituţiilor ce se ocupau de problemele ţărănimii30.
Un rol important în viaţa orăşenească revenea comunităţilor de armeni, moldoveni,
ruşi, bulgari şi evrei. Anume din rândurile acestor comunităţi au fost aleşi membrii
Dumei orăşeneşti din Chişinău în 181731.
Comunitatea mic-burghezilor constituia un izvor important în completarea
rândurilor burghezei comerciale din Basarabia. Izvoarele indică că unii din mic-
burghezi acumulând capital şi experienţă în activitatea comercială se transferau în
categoria negustorilor de ghilda a treia. Doar în toamna anului 1854 mai mult de 10
mic-burghezi, în fond evrei, din Chişinău s-au adresat Dumei orăşeneşti din Chişinău
cu rugămintea de a fi înscrişi în rândurile negustorilor de ghilda a treia32. Dar,
societăţile mic-burghezilor orăşeneşti nu totdeauna susţineau această iniţiativă a mic-
burghezilor şi de multe ori puneau obstacole transferării păturii ei înstărite într-o
categorie mai superioară. Drept exemplu, în raportul din 10 noiembrie 1854,
împuternicitul public din partea Dumei orăşeneşti din Chişinău Rabinovici, cercetând
în urma dispoziţiei din 30 octombrie cazul mic-burghezului Volko Kogan, scria că
acesta a îndeplinit toate impozitele de stat pentru anul 1854, nu are nici un fel de
restanţe la dări şi impozite, dar societatea mic-burghezilor nu-l eliberează pentru a se
înscrie în categoria negustorilor „…din considerentul că el este gospodar bogat,
plăteşte regulat, fără discuţii, toate impozitele şi prestaţiile”33.
Unii mic-burghezi încadraţi în rândurile burgheziei comerciale erau destul de
bogaţi. Drept exemplu, mic-burghezul din Chişinău Gherşco Leib Veighelis, în baza a
trei acte de cumpărare, înregistrate de Judecătoria Civilă din 10, 11 februarie şi
23 aprilie 1860, a cumpărat de la negustorul de ghilda a doua Gherş Exelbert
6 prăvălii din piatră şi 12 stânjeni34 de pământ în prima parte a oraşului, la un preţ de
2000 rub. argint; de la negustorul de ghilda a treia Iankel Averbuh – o casă cu un etaj
acoperită cu cherestea, în valoare de 250 rub. argint, iar de la negustorul de ghilda a
treia Leiba Baraşa – o casă cu un etaj cu 4 odăi acoperită cu cherestea, în valoare de
500 rub. argint35.
Numărul micii burghezii prevala cu mult asupra negustorilor de ghildă în
majoritatea oraşelor şi târgurilor din Basarabia. Spre exemplu, în 1839, în oraşul Bălţi

265
erau înscrişi în ghildele comerciale 64 negustori: 6 negustori în ghilda a doua şi 58 – în
ghilda a treia. În schimb, mica burghezie era alcătuită din 511 creştini şi 1925 evrei36.
Ţinând cont de rolul care îi revine burgheziei în epoca modernă, ţarismul a căutat
din start să reglementeze activitatea acestei stări sociale.
Trebuie să constatăm că până la anexarea Basarabiei la Imperiul Rus, în Ţările
Române negustorii nu erau structuraţi în ghilde, iar în comerţ se puteau încadra
diferite categorii sociale. Această situaţie s-a păstrat şi în Basarabia până la adoptarea la
26 septembrie 1830 a structurii de ghildă. La începutul lui februarie 1822
administraţia regională raporta organelor imperiale că locuitorii din Basarabia erau
împărţiţi în următoarele categorii sociale: preoţimea, dvorenimea, boiernaşii, mazilii,
ruptaşii, negustorimea, mica burghezie şi ţărănimea37. Acelaşi izvor constată că în baza
tradiţiilor şi obiceiurilor moldoveneşti toate stările sociale pot să se ocupe cu comerţul,
dar sunt consideraţi reprezentanţi ai acestei ocupaţii (comerţului) doar negustorii şi
mica burghezie, celelalte stări sociale aparţin „…acelei stări sociale la care aparţineau
până la încadrarea în activitatea comercială”38. Un alt izvor din aceeaşi perioadă de
timp – „Informaţii statistice pe întrebări de statistică militară a Basarabiei” –
menţionează că „…negustorii şi mica burghezie din Basarabia, spre deosebire de cea
din guberniile interne ruse, nu este stratificată în clase (în ghilde – V.T.)”39.
Situaţia se schimbă la 26 septembrie 183040, când prin decizia Senatului
Guvernant, concomitent cu suprimarea cordonului vamal de la Nistru, transferarea lui
la Prut şi Dunăre şi unificarea vamală a Basarabiei cu guberniile interne ruse, în
provincia nou-anexată este aplicată structura de ghildă41.
Noul Regulament prevedea că structura de ghildă se va institui începând cu
1 ianuarie 1831, iar Basarabia va fi inclusă în categoria guberniilor privilegiate42.
Regulamentul a fost elaborat în baza „Deciziei suplimentare despre ghilde şi despre
comerţul celorlalte stări” din 182443, aplicat în guberniile interne ruse, al cărei autor
era ministrul de Finanţe E.F. Kankrin, iar sistemul de patente de taxare a comerţului şi
a meşteşugurilor s-a păstrat nu numai până la reforma din 1863, dar şi pe întreg
parcursul sec. al XIX-lea44.
P.G. Rândziunski, unul dintre cercetătorii de bază ai stărilor sociale orăşeneşti din
Rusia, descriind caracterul reacţionar al reformei, constată că E.F. Kankrin, dând
prioritate stării mijlocii a burgheziei, considerând-o ca fiind cea mai departe de formele
capitaliste de gospodărire, s-a străduit prin toate mijloacele să-i consolideze situaţia,
micşorând impozitele şi lărgind drepturile negustorilor de ghilda a doua. Povara
interdicţiilor şi impozitelor urma să cadă pe umerii categoriilor de industriaşi şi mici
negustori – ai negustorilor de ghilda a treia, ai micii burghezii şi ai ţărănimii
comerciale45.
Regulamentul ghildelor a fost aplicat în Basarabia mai târziu, începând cu 1831,
după ce unele dintre principiile lui reacţionare au fost revăzute46. În pofida acestui
fapt, structura de ghildă aplicată în Basarabia şi-a păstrat caracterul său reacţionar şi a
constituit un obstacol puternic în formarea burgheziei comerciale naţionale.
Regulamentul ghildelor din 26 septembrie 1830 stratifica starea comercială din
Basarabia în: negustorii de trei ghilde, mica burghezie comercială, ţărănimea
comercială de patru categorii şi vânzătorii de două clase. Activitatea lor comercială era

266
reglementată de drepturile determinate de capitalul comercial declarat, care era destul
de impunător: pentru negustorii de ghilda întâi – 50 mii rub., de ghilda a doua –
20 mii şi de ghilda a treia – 8 mii ruble asignate47.
Caracterul reacţionar al Regulamentului ghildelor pentru Basarabia se explică nu
numai prin faptul că stratificarea în categorii sociale a tuturor comercianţilor şi
impunerea de a declara capitalul comercial pentru înscrierea în ghildele comerciale au
diminuat în mare parte posibilitatea de a acorda, potrivit tradiţiilor stabilite în
provincie, libertate şi egalitate deplină tuturor stărilor de a se încadra în comerţ, dar şi
prin faptul că ţărănimea comercială de primele trei categorii urma să dispună de acelaşi
capital comercial, să fie impusă aceloraşi îndatoriri şi obligaţiuni fiscale ca şi negustorii
de ghildă48, care afectau substanţial această stare socială.
Alături de principiile generale, Regulamentul ghildelor în Basarabia conţinea un şir
de particularităţi:
1. În Basarabia, structura de ghildă a fost aplicată abia după 6 ani de la adoptarea ei
în Rusia, când unele din principii au fost revăzute, iar altele au fost anulate. Totuşi,
caracterul reacţionar al Regulamentului s-a păstrat, ceea ce rezultă din faptul că
caracterul structurii de ghildă nu mai corespundea condiţiilor de dezvoltare a ţării. El
însă nu s-a manifestat atât de puternic ca în guberniile ruse la începutul adoptării lui.
Ciocnindu-se de o opoziţie dură, din partea cercurilor comercial-industriale, pe de o
parte, şi de necesităţile dezvoltării rapide economice a ţării, ce putea să aibă loc doar
luând forme capitaliste, pe de altă parte, ţarismul a fost nevoit să facă cedări, destul de
semnificative, periferiilor naţionale, unde el urmărea anumite scopuri atât economice,
cât şi politice.
2. Conştientizând caracterul reacţionar al Regulamentului şi luând deja cunoştinţă
de tradiţiile autohtone stabilite în comerţul basarabean (toţi aveau şanse egale de a se
încadra în el), ţinând seama şi de consecinţele negative ale noii structuri de ghildă,
autorităţile regionale, în persoana guvernatorului M.S. Voronţov, au insistat asupra
acordării, paralel cu aplicarea reformei, a unor privilegii ce urmau să structureze social
şi să consolideze din punct de vedere economic tânăra burghezie comercială
basarabeană.
3. Regulamentul ghildelor a fost aplicat pe un teritoriu unde lipsea sistemul de
şerbie, iar majoritatea populaţiei – ţărănimea – era liberă sub aspect juridic. Această
situaţie, spre deosebire de cea din guberniile interne ruse, unde ţărănimea era
dependentă de moşier, crea condiţii destul de favorabile pentru încadrarea acestei stări
sociale în relaţiile marfare. De aceea, noua structură de ghildă aplicată de ţarism în
Basarabia vine în contradicţie cu libertăţile de care beneficiau deja toate stările sociale –
de a se încadra în relaţiile comerciale49.
4. Formându-se, chiar din start, ca o stare socială în Basarabia, constituită din
elemente alogene (evrei, greci, armeni, bulgari, ucraineni, ruşi etc.), care au venit pe
teritoriul nou-anexat fiind atraşi de privilegiile acordate provinciei şi de condiţiile
extrem de favorabile pentru comerţ, aceştia au fost în stare să se încadreze în noua
structură de ghildă şi să beneficieze de privilegiile acordate pentru 10 ani şi de cele
acordate oraşelor Ismail, Chişinău şi Reni pe parcursul anilor.

267
 Toate aceste particularităţi condiţionau caracterul contradictoriu al reformei
ghildelor aplicate în Basarabia. Pe de o parte, ea contribuia, reieşind din privilegiile
acordate, la creşterea numărului negustorilor de ghildă, îndeosebi al negustorilor de
ghilda a treia şi al micii burghezii comerciale de pe seama celor mai înstăriţi
comercianţi. Burghezia comercială din Basarabia a fost egalată în drepturi cu cea din
guberniile interne ruse, ea putea beneficia de privilegiile acordate şi să se ocupe cu
comerţul liber în baza principiilor generale stabilite în guberniile interne ruse50. Pe de
altă parte, Regulamentul ghildelor s-a răsfrânt negativ asupra situaţiei celorlalte
categorii de comercianţi, în primul rând asupra ţărănimii comerciale, pentru care
realizarea produselor ieftine agricole şi a articolelor de meşteşug casnic, sătesc, în fond
de artizanat, constituiau izvorul de bază al veniturilor băneşti.
Cu aplicarea reformei ghildelor, negustorilor basarabeni le-au fost acordate, ca şi
negustorilor georgieni şi negustorilor unor şir de oraşe din Novorosia, privilegii
suplimentare. În decizia Senatului din 26 septembrie 1830 se stipula că „pentru a
facilita aplicarea acestui nou sistem în Basarabia tuturor negustorilor autohtoni
basarabeni, începând cu anul 1831, li se vor acorda pe o perioadă de 10 ani privilegii,
fără a fi scutiţi, totuşi, de achitarea impozitelor locale”51. Privilegiile prevedeau scutirea
negustorilor, a micii burghezii şi a ţărănimii comerciale în decursul primilor 5 ani de
achitarea taxei pentru certificatele comerciale, pentru veniturile comerciale obţinute,
pentru folosirea căilor de comunicaţie maritime şi terestre şi a taxei speciale pentru
vânzători; în următorii 3 ani pentru certificatele comerciale se încasa doar a patra parte
din încasările de ghildă, iar în ultimii 2 ani – jumătate52.
Regulamentul ghildelor din 26 septembrie 1830 mai prevedea scutirea în primii 5
ani de unele amenzi în caz de neprocurare la timp sau cu întârziere a certificatelor
comerciale, iar în următorii ani aceste amenzi urmau să fie încasate în corespundere cu
mărimea taxei achitate în aceşti ani – o pătrime şi o jumătate din suma amenzii53.
Privilegiile acordate erau semnificative, iar condiţiile pentru desfăşurarea activităţii
comerciale erau favorabile. Ca rezultat, negustorii basarabeni au încercat să
prelungească aceste privilegii. La sfârşitul anului 1835 negustorii din Chişinău şi din
Akkerman, având ca pretext epidemia de molimă şi seceta din ultimii doi ani, au
înaintat instituţiilor regionale cererea de a fi scutiţi de achitarea taxelor de ghildă
pentru o perioadă de încă 10 ani54. M.S. Voronţov a susţinut cererea negustorilor,
considerând-o „întemeiată şi demnă de atenţia guvernului” şi a transmis-o pentru
examinare şi aprobare ministrului de Finanţe. Cererea însă n-a fost susţinută de E.F.
Kankrin55.
Regulamentul acorda anumite privilegii şi negustorilor străini, pentru a stimula
comerţul şi a contribui la instituirea anumitor întreprinderi comercial-industriale în
provincie. Regulamentul din 26 septembrie 1830 acorda asemenea privilegii, începând
cu 1831, doar acelor negustori străini care s-au transferat cu traiul în Basarabia sau
care vor manifesta dorinţa să se transfere în această perioadă de 10 ani, să primească
cetăţenia rusă şi să se înscrie în rândurile burgheziei comerciale basarabene56. Dar,
privilegiile urmau a fi acordate negustorilor străini nu începând cu ziua depunerii
jurământului de credinţă Rusiei, ci începând cu data intrării în vigoare a
Regulamentului – 1 ianuarie 1831, din acel considerent ca „…fiecare să se folosească

268
de privilegii numai în limitele perioadei de timp stabilite pentru ele”57. Regulamentul
prevedea că privilegiile nu se răspândesc asupra evreilor din străinătate, cărora le era
interzis să se transfere cu traiul în Rusia.
Negustorii din guberniile interne ruse puteau beneficia de privilegii numai în cazul
în care ei erau înscrişi în categoria negustorilor basarabeni până la adoptarea structurii
de ghildă şi dacă nu plăteau prestaţiile de ghildă în oraşele ruse58. Aceste condiţii erau
în vigoare şi pentru ţărănimea comercială rusă care se ocupa cu comerţul în Basarabia.
Negustorii din guberniile interne care nu erau înscrişi în categoria negustorilor
basarabeni, dar care aveau în Basarabia „viză permanentă de reşedinţă şi se ocupau cu
comerţul”, puteau primi certificate comerciale doar după achitarea deplină a taxelor de
ghildă59.
Pe parcurs însă, ţarismul a făcut şi unele excepţii de la aceste dispoziţii. Astfel,
conform decretului Senatului din 15 ianuarie 1831, de privilegiile acordate
negustorilor basarabeni au beneficiat şi negustorii evrei din Sevastopol şi Nikolaev60,
expulzaţi din aceste oraşe în baza dispoziţiei guvernului din 20 noiembrie 1829 şi
transferaţi cu traiul în Basarabia61.
Privilegiile comerciale acordate negustorilor din Basarabia prevedeau că în primii 5
ani se interzicea de a pătrunde în specificul comerţului practicat de negustori în
Basarabia conform categoriei ghildelor, „chiar dacă acesta era comerţ extern realizat
prin porturi sau prin frontiera terestră”62. Dar, Regulamentul prevedea că negustorii
înscrişi în primele două ghilde nu avea dreptul să se folosească de drepturi personale şi
nu puteau beneficia de dreptul de a se ocupa cu comerţul în alte gubernii şi regiuni
„…în detrimentul populaţiei autohtone fără achitarea taxei corespunzătoare”63. Prin
urmare, negustorii basarabeni puteau beneficia de privilegii doar pe teritoriul
Basarabiei. Pentru a se ocupa cu comerţul în guberniile interne ruse, ei urmau să achite
toate taxele corespunzătoare. În următorii trei ani atât comerţul extern prin porturile
basarabene şi ruse şi prin frontiera terestră, cât şi comerţul intern angro, atât în
Basarabia, cât şi în guberniile interne ruse, era permis doar negustorilor din primele
două ghilde. Negustorii de ghilda a treia beneficiau de dreptul comerţului local în baza
principiilor generale64. De aceste drepturi beneficiau şi vânzătorii. În aşa fel, pe
parcursul primilor 5 ani comerţul extern în Basarabia era permis şi negustorilor de
ghilda a treia, ceea ce nu prevedea Regulamentul din 14 noiembrie 182465. Nu
întâmplător, 18 negustori de ghilda a treia din Ismail, făcând referire la punctul 6 al
Regulamentului din 26 septembrie 1830, se plângeau general-locotenentului S.A.
Tucikov, la 28 mai 1832, că şeful vămii din Ismail nu le permite să se ocupe de
comerţul extern, motivând că acesta este prioritate a negustorilor angrosişti de ghildele
întâi şi a doua66.
Regulamentul din 26 septembrie 1830 prevedea ca în ultimii doi ani din cei 10
pentru care erau acordate privilegii să fie respectate întocmai toate drepturile
categoriilor de ghildă, ca „…comercianţii, care au procurat certificate, în pofida taxelor
reduse, să beneficieze şi de toate drepturile personale acordate acelor categorii din care
fac parte”67.
De privilegiile acordate puteau beneficia şi ţăranii din Basarabia care se ocupau cu
comerţul, cu condiţia însă să dispună în mod obligatoriu de certificate comerciale. În

269
dispoziţia Administraţiei Regionale a Basarabiei din 28 martie 1831 era fixat: „...toţi
ţăranii şi ceilalţi locuitori, care locuiesc în Basarabia – în târguşoare, pe moşii şi pe
pământuri aflate în arendă, dar care nu se află în dependenţă iobăgistă faţă de moşieri,
pot fi înscrişi, la dorinţa lor, în categoria negustorilor, numai dacă moşierii nu au faţă
de ei pretenţii băneşti”68. Ţăranii din guberniile ruse, care nu au fost înscrişi în
categoria orăşenilor din Basarabia, puteau să se ocupe, până la publicarea
Regulamentului din 26 septembrie 1830, cu comerţul în provincie doar după
achitarea tuturor taxelor69.
Prin urmare, analiza Regulamentului ghildelor ne permite să constatăm că
privilegiile acordate Basarabiei au fost generate nu de grija ţarismului faţă de
„bunăstarea provinciei”, dar de interesele politice urmărite de ţarism în teritoriul nou-
anexat.
În decembrie 1830 locuitorilor Basarabiei li s-a adus la cunoştinţă că, începând cu
1 ianuarie 1831, în provincie va fi aplicată structura de ghildă asemenea celei în
vigoare în guberniile ruse70, iar doritorii de a se înscrie în ghildele comerciale puteau
primi certificate comerciale până la 1 aprilie 1831, după care listele negustorilor urmau
să fie prezentate Dumei orăşeneşti din Chişinău71. Dumele şi Ratuşele orăşeneşti
urmau să ceară de la vânzătorii de mărfuri certificate comerciale, urmărind totodată
îndeplinirea cu stricteţe atât a decretului din 24 noiembrie 1824, cât şi a celui din
26 septembrie 1830, astfel ca nimeni din ei să nu se ocupe cu comerţul fără a ţine
seama de prevederile Regulamentului72. Pentru obţinerea certificatelor comerciale era
necesar de a prezenta în Duma orăşenească sau în Ratuşă informaţii în scris despre
situaţia financiară, indicând concomitent şi capitalul comercial declarat al
negustorului73. Certificatele comerciale erau eliberate de administraţia financiară
judeţeană în baza dispoziţiei Dumei orăşeneşti sau a Ratuşei privind achitarea
prestaţiilor orăşeneşti şi de ghildă, în dependenţă de categoria ghildei în care a fost
înscris reclamantul. Cât priveşte ţăranii de stat, informaţiile respective erau prezentate
de administraţia de plasă şi cea sătească, iar ţăranii moşiereşti – „în baza buletinelor
prezentate de moşieri sau administratori”74.
Negustorii basarabeni puteau beneficia şi de decretul din 11 iulie 1826, care
permitea negustorilor să se transfere dintr-un oraş în altul în baza paşapoartelor, având
posibilitatea de a-şi alege locuri mult mai avantajoase şi mai rentabile pentru efectuarea
comerţului75. Orăşenii, care nu erau înscrişi în categoria negustorilor, erau obligaţi, din
a doua jumătate a anului 1832, să achite prestaţiile de altădată76.
În pofida faptului că Regulamentele din 1824 şi 1830 conţineau informaţii
detaliate şi clare referitor la modalitatea acordării de către Administraţia Financiară a
certificatelor comerciale şi a biletelor în baza cărora puteau să deţină prăvălii şi să
plătească impozitele de ghildă, au fost făcute totuşi un şir de lămuriri şi precizări
suplimentare privind eliberarea certificatelor comerciale. Prin Regulamentul din
26 septembrie 1830 negustorilor autohtoni basarabeni, negustorilor străini transferaţi
în provincie cu traiul sau celor ce doreau să se transfere şi să primească în Basarabia
cetăţenie rusă, precum şi negustorilor ruşi înscrişi în categoria negustorilor basarabeni
până la adoptarea acestui Regulament, care nu plăteau în alte oraşe prestaţiile de
ghildă, li se acorda dreptul să se folosească de privilegii în decurs de 5 ani, începând cu

270
1 ianuarie, fără a achita prestaţiile de ghildă, în afară de cele locale şi orăşeneşti77. Este
semnificativ faptul că negustorilor înscrişi în primele două ghilde, în decursul primilor
5 ani nu li se acordau drepturi personale; ei aveau dreptul de a se ocupa cu comerţul
intern în Basarabia şi cu comerţul extern prin porturi şi prin frontiera terestră, „…însă
fără dreptul să facă comerţ în celelalte gubernii şi regiuni fără a achita taxele
corespunzătoare, pentru a nu prejudicia interesele negustorilor autohtoni”78. Ca
rezultat, deşi Regulamentul din 26 septembrie 1830 egala burghezia comercială din
Basarabia în drepturi cu cea din guberniile interne ruse, negustorii basarabeni puteau
beneficia de privilegii doar în cadrul Basarabiei. Ţarismul, temându-se de o eventuală
concurenţă şi apărând interesele propriei burghezii comerciale, promova, la început,
faţă de burghezia comercială din Basarabia o politică protecţionist-prohibitivă.
Negustorii de ghilda a treia puteau practica comerţul local numai în oraşul sau
judeţul în care aveau viză de reşedinţă, în baza principiilor generale. În acelaşi timp,
Administraţia Financiară atenţiona organele de resort să întreprindă toate măsurile
pentru a nu comite careva încălcări la eliberarea certificatelor comerciale, subliniind
acele drepturi şi împuterniciri de care beneficiau negustorii celor 3 ghilde79. În cazul în
care careva din negustorii basarabeni înscrişi în primele două ghilde va dori, după expi-
rarea termenului de 8 ani, să beneficieze de toate drepturile comerciale şi personale,
achitând, conform punctului 6 al decretului din 26 septembrie 1830, o jumătate din
prestaţiile de ghildă, acestor negustori urmau să li se elibereze certificate fără ştampilă.
Mărimea prestaţiilor era determinată de valoarea capitalului comercial declarat (pentru
ghilda întâi – 50 mii rub., iar pentru ghilda a doua – 20 mii rub., impozitul de ghildă
constituind 4%, iar pentru folosirea căilor terestre şi maritime – 10% ad valorem;
pentru impozitul local în loc de jumătate de procent – numai ¼, iar pentru impozitul
orăşenesc – aceeaşi ¼ din procent)80.
Negustorii din guberniile ruse, care până la adoptarea Regulamentului din
26 septembrie 1830 nu erau înscrişi în categoria negustorilor basarabeni, dar care se
ocupau cu comerţul şi dispuneau de viză de reşedinţă şi doreau să primească certificate
pentru dreptul de a efectua comerţul, primeau aceste certificate fără ştampilă, achitând
în întregime toate taxele de ghildă81. Cât priveşte certificatele pentru vânzătorii de
clasa întâi, Administraţia Financiară, reieşind din considerentul că Regulamentul
ghildelor nu indica direct în baza căror documente administraţia financiară judeţeană
poate să le pună la dispoziţie aceste certificate, a stopat eliberarea lor până când vor fi
primite dispoziţii suplimentare (despre care fapt Departamentul pentru perceperea
diferitelor impozite şi taxe a fost informat de Administraţia Financiară din Basarabia la
31 ianuarie 1831)82.
Alături de certificatele comerciale negustorii aveau dreptul să primească şi câte 3
bilete în baza cărora puteau să deţină prăvălii. În cazul în care negustorul avea nevoie
de un număr mai mare de bilete, Administraţia Financiară sau instituţiile financiare
judeţene notau că aceste bilete au fost eliberate suplimentar cu achitarea unei taxe
speciale: pentru negustorii de ghilda întâi – 75 rub., de ghilda a doua – 75 rub. şi
pentru cei de ghilda a treia – 50 ruble. Toate certificatele comerciale şi biletele pentru
prăvălii erau eliberate pe numele unei singure persoane, de regulă, pe numele capului
familiei de negustori83.

271
 Ţăranii de stat şi cei moşiereşti aveau dreptul să se ocupe cu comerţul şi
meşteşugăritul doar în baza certificatelor comerciale, achitând o taxă corespunzătoare
activităţii lor comerciale sau meşteşugului practicat. Certificatul comercial de categoria
întâi acorda dreptul de a face comerţ negustorilor de ghilda întâi, de categoria a doua –
negustorilor de ghilda a doua, de categoria a treia – negustorilor de ghilda a treia, dar
fără a li se acorda drepturi personale; de categoria a patra – micii burghezii
comerciale84. În baza decretului din 11 decembrie 1827, preţurile pentru certificatele
comerciale ţărăneşti au fost egalate cu cele pentru certificatele comerciale negustoreşti:
pentru certificatele de categoria întâi – 2200 rub., de categoria a doua – 880 rub.; de
categoria a treia în oraşele guberniale – 220 rub., iar în oraşele judeţene şi în toate
târguşoarele din guberniile privilegiate – 100 rub.; de categoria a patra în oraşele
guberniale – 80 rub., iar în oraşele judeţene şi târguşoarele din guberniile privilegiate –
40 ruble. Pentru biletele cu dreptul de a avea în posesie prăvălii, ţăranii care dispuneau
de certificate de categoria întâi plăteau 75 rub., de categoria a doua – 75 rub., de
categoria a treia – 50 rub., iar în baza decretului din 21 august 1828 ţăranii care
dispuneau de certificate comerciale de categoria a patra – 40 ruble85.
Reieşind din considerentul că de privilegiile acordate negustorilor în baza
Regulamentului din 26 septembrie 1830 puteau beneficia şi ţăranii din Basarabia ce se
ocupau cu comerţul în baza certificatelor comerciale, administraţia financiară
judeţeană era obligată să elibereze ţăranilor certificate fără ştampilă şi fără achitarea
taxei, dar, ca şi în cazul negustorilor, „ei nu aveau dreptul să se ocupe cu comerţul şi
meşteşugăritul în celelalte gubernii ruse. Lor li se permitea să se folosească de ele în
măsură egală ca şi negustorii basarabeni, dar numai în Basarabia şi prin porturi sau pe
cale terestră la hotarul Basarabiei”86. Ţăranilor ce se ocupau cu comerţul în baza
certificatelor de categoria a treia li se permitea, la fel ca şi negustorilor de ghilda a treia,
să se ocupe numai cu comerţul local în baza principiilor generale. În cazul în care
careva dintre ţărani dorea să obţină certificat cu dreptul de a efectua un comerţ deplin,
cu achitarea doar a unei jumătăţi din taxă, Administraţia Financiară urma să-i elibereze
certificat fără ştampilă şi fără evidenţierea condiţiilor. Asemenea certificate urmau să
fie acordate şi ţăranilor din alte regiuni, care se aflau în Basarabia şi se ocupau cu
comerţul şi care, până la adoptarea Regulamentului din 26 septembrie 1830, nu aveau
viză de reşedinţă în Basarabia şi nu erau înscrişi în categoria locuitorilor basarabeni,
deci care nu aveau dreptul să beneficieze de privilegii. Aceşti ţărani primeau certificate
comerciale doar în baza achitării complete a taxelor stabilite (ţăranii de categoriile
întâi, doi şi trei aveau dreptul şi la trei bilete pentru deţinerea prăvăliilor; ţăranii de
categoria a patra – doar la un bilet)87.
Certificatele comerciale care acordau dreptul de a efectua comerţ erau eliberate de
Administraţia Financiară: pentru negustori – în baza confirmărilor dumelor sau
ratuşelor orăşeneşti despre achitarea prestaţiilor locale şi orăşeneşti, cu indicarea ghildei
în care era înscris negustorul. Toţi ţăranii de stat primeau certificatele comerciale în
baza confirmărilor administraţiei de plasă, iar în localităţile unde acestea lipseau – în
baza confirmărilor administraţiei săteşti privind achitarea taxelor de stat şi a celor
locale; ţăranii moşiereşti – în baza permisiunilor din partea moşierilor şi a
administratorilor88.

272
 Ulterior, unele dintre aceste principii privind dreptul acordării certificatelor
comerciale au fost repetate. La cererea guvernatorului general al Novorosiei şi
Basarabiei, la prezentarea ministrului de Finanţe, Consiliul de Miniştri permite, la
19 februarie 1835, Dumei orăşeneşti din Ismail să elibereze negustorilor certificate
comerciale şi bilete pentru dreptul de a poseda prăvălii, respectând toate dispoziţiile şi
regulile referitor la această problemă89.
Probabil, Regulamentul ghildelor punea mari obstacole în realizarea comerţului
extern de către locuitorii care au practicat acest gen de comerţ până la 1830. Pentru
confirmare: la 6 ianuarie 1831 vama din Sculeni s-a adresat guvernului regional cu
întrebarea dacă în acest an pot fi admişi pentru practicarea comerţului extern şi
locuitorii care n-au fost înscrişi în ghildele negustoreşti90. În demersul lor organele
vamale scriau că „…mulţi locuitori ai acestei regiuni s-au adresat vămii din Sculeni cu
rugămintea să li se permită comerţul în baza certificatelor ce le-au fost eliberate de
judecătoria locală din judeţul Iaşi. Potrivit afirmaţiilor date de societatea evreiască, ei
dispun de capital propriu, pot efectua orice fel de comerţ în baza principiilor special
elaborate pentru Basarabia”91. Guvernul regional i-a recomandat vămii din Sculeni să
se conducă de Regulamentul din 14 noiembrie 1824 şi de cel din 26 septembrie
183092. Prin urmare, din comerţul extern al Basarabiei au fost înlăturate stările sociale
ce nu dispuneau de certificate comerciale de ghildă.
Burghezia comercială, îndeosebi cea de ghilda a treia, care nu dispunea de
capitaluri suficiente, era dependentă de multipli factori atât economici, cât şi politici;
ea nu rezista nici cataclismelor de ordin natural – epidemiilor de ciumă şi holeră şi de
cele mai multe ori se ruina. Astfel, societatea evreiască a negustorilor din Leova, în
adresarea sa din 16 martie 1832 către guvernatorul civil al Basarabiei, iar prin
intermediul acestuia şi în adresarea din 27 aprilie către guvernul regional, se plângea că
ciuma şi holera care bântuie în provincie au provocat ruinarea completă a negustorilor
evrei93.
Poziţiile negustorilor locali erau subminate şi de activitatea negustorilor străini, care
dispuneau de capitaluri mult mai mari, mărfuri mult mai calitative şi care deseori
beneficiau de diferite privilegii şi avantaje. De aceea, autorităţile locale cereau orga-
nelor regionale din Chişinău să se ia măsurile de rigoare pentru a proteja negustorii
locali de activitatea negustorilor străini şi a celor din alte regiuni ale Imperiului. Duma
orăşenească din Akkerman, în rapoartele din 17 august 1832 şi din 29 martie 1833,
cerea Administraţiei Financiare din Basarabia să interzică practicarea comerţului atât
negustorilor străini, cât şi celor din alte oraşe care n-au primit cetăţenia rusă, iar poliţia
orăşenească din Akkerman să aplice măsurile de rigoare. La 27 iulie 1833
Administraţia Financiară din Basarabia a analizat problema în cauză, iar la 31 mai
1833 i-a raportat guvernatorului despre rezultatele discuţiilor94. M.S. Voronţov, în
baza rapoartelor Dumei din Akkerman, potrivit cărora „…mulţi negustori din alte
oraşe şi din străinătate dispun de dreptul la comerţ, dar se ocupă cu el în detrimentul
negustorilor autohtoni”, a dat dispoziţia ca să li se permită comerţul doar în baza
decretului din 23 decembrie 1785, a manifestului din 1 ianuarie 1807, a decretului
din 17 august 1820, a Regulamentului ghildelor din 14 noiembrie 1824, a decretului

273
din 27 octombrie 1830 şi a Regulamentului din 26 septembrie 1830 privind ghildele
în Basarabia95.
Unii negustori angrosişti de ghilda a doua, care nu dispuneau de dreptul de a
beneficia de privilegii în baza Regulamentului din 26 septembrie 1830, dar care se
ocupau cu importul de peste hotare în Rusia a cerealelor, în baza dispoziţiei din
13 august 1835 a Consiliului de Miniştri cu referire la dispoziţia din 29 iulie 1833,
erau scutiţi, până la 1 ianuarie 1836, de taxa pentru certificatele comerciale96. De
aceste privilegii puteau beneficia negustorii din guberniile interne ruse care nu aveau
viză de reşedinţă în Basarabia şi care nu erau înscrişi în rândurile burgheziei comerciale
basarabene.
Reieşind din considerentul că oraşul Ismail beneficia, potrivit decretului din
6 octombrie 1828, de privilegii pentru o perioadă de 25 de ani, Administraţia
Financiară din Basarabia a pus întrebarea: în baza cărei dispoziţii urmau să achite taxa
pentru dreptul de a se ocupa cu comerţul negustorii din Ismail, care nu dispun în oraş
de bunuri imobiliare sau de întreprinderi comerciale conform sumelor stabilite de lege
– trebuiau ei sa plătească ¼ din taxa, aşa cum achită în genere negustorii din alte oraşe
ale Basarabiei (conform Regulamentului din 26 septembrie 1830), sau aceştia urmau
să achite taxa deplină? La 21 decembrie 1837 Consiliul de Miniştri a dat dispoziţia ca
negustorii din Ismail, care nu dispun de bunuri imobiliare şi întreprinderi comerciale
şi nu pot beneficia de privilegii în baza decretului din 6 octombrie 1828, să beneficieze
de privilegiile acordate prin Regulamentul din 26 septembrie 183097.
Toate actele legislative privind taxele de ghildă, inclusiv dispoziţia din
14 noiembrie 1824, au fost unificate în legea din 9 noiembrie 1839, când atât mări-
mea capitalului comercial declarat conform ghildelor comerciale, cât şi cuantumul
taxelor de ghildă au fost transferate din ruble asignate în ruble argint, sumele fiind
rotunjite98. Conform acestei legi, mărimea capitalurilor comerciale, transferate în
argint, constituia pentru negustorii de ghilda întâi 15 mii rub., pentru cei de ghlda a
doua – 6 mii rub. şi pentru cei de ghilda a treia 2,4 mii rub. argint. Reieşind din
considerentul că negustorii primelor două ghilde plăteau anual câte 4% din suma
capitalului comercial şi câte 10% pentru căile comerciale terestre şi maritime, taxa
anuală pentru negustorii de ghilda întâi constituia 660 rub., pentru negustorii de
ghilda a doua – 264 rub., iar pentru cei de ghilda a treia 2,5% din suma capitalului
comercial şi 10% pentru folosirea căilor comerciale terestre şi a celor maritime.
Mărimea taxei depindea de locul unde negustorul era înscris în structura de ghildă: în
capitale, oraşele guberniale şi în toate oraşele-porturi, în afară de oraşele ce beneficiau
de privilegii, taxa constituia 66 rub.; pentru celelalte oraşe şi târguşoare, în afară de
guberniile privilegiate – 43 rub. argint99.
Negustorii înscrişi în ghilda de categoria întâi sau străinii care nu dispuneau de
certificate cu dreptul la comerţ erau obligaţi să procure certificate speciale în valoare de
15 ruble. Pentru certificatele comerciale ţărăneşti de primele trei categorii se stabilea
acelaşi preţ ca şi pentru certificatele comerciale negustoreşti, iar pentru certificatele
comerciale de categoria a patra: în capitale, oraşele guberniale şi porturi – 23 rub.; în
oraşele judeţene din guberniile neprivilegiate – 18 rub., iar în cele privilegiate –
12 ruble. Totodată, negustorii de ghildă şi ţărănimea comercială de primele 3 categorii

274
erau obligaţi să dispună şi de bilete speciale pentru dreptul de a poseda prăvălii, în caz
dacă aveau nevoie de mai mult de trei; pentru primele două ghilde negustoreşti sau
categorii ţărăneşti plăteau: în capitale – câte 30 rub., iar în celelalte oraşe – câte 23
rub.; pentru certificate negustoreşti de ghilda a treia sau pentru certificate ţărăneşti de
categoria a treia: în capitale – câte 23 rub., iar în celelalte oraşe – câte 15 rub. argint100.
În afară de aceasta, conform statutului din 1851 despre impozitele locale, taxa pentru
comerţ urma să fie percepută, începând cu 1853, pentru eliberarea certificatelor
comerciale 15% pentru impozitul de stat şi 10% pentru cele locale guberniale, în locul
impozitelor speciale anulate: ¼ din taxe de pe seama capitalului comercial în fondul
impozitelor guberniale şi o taxă specială pentru capitalurile suplimentare101.
Dar, prevederile Regulamentului din 9 noiembrie 1839 practic n-au fost realizate:
taxele de ghildă creşteau relativ încet. Încercările diferitelor instituţii guvernamentale
de a întreprinde anumite măsuri în acest sens n-au dat rezultatele scontate. Realizarea
acestor măsuri necesita informaţii concrete şi studierea diferitelor întrebări speciale.
Pentru soluţionarea acestor probleme s-a hotărât de a institui o comisie specială din 3
funcţionari din secţia a doua a Cancelariei imperiale, 3 funcţionari de la Ministerul de
Finanţe şi câte un funcţionar de la Ministerul Proprietăţilor Statului şi de la Ministerul
de Interne. La 1 mai 1853 a urmat permisiunea imperială de a institui pe lângă
Ministerul de Finanţe comisia nominalizată pentru a studia dispoziţiile cu privire la
divizarea în ghilde, ţinându-se cont de Regulamentul cu privire la cetăţenie102.
Activitatea acestei comisii a favorizat elaborarea tuturor dispoziţiilor comerciale, ce
au servit ca punct iniţial în pregătirea reformei din 1863. Dar, în acest interval de timp
a fost adoptată o dispoziţie destul de importantă, prin care se acorda noi privilegii
comercianţilor străini şi evreilor, până acum supuşi diferitelor restricţii. Conform
decretului din 7 iulie 1830, negustorii străini care dispuneau de viză de reşedinţă
permanentă sau temporară în Rusia, aveau dreptul să se înscrie în ghildele comerciale
şi să beneficieze de aceleaşi drepturi ca şi negustorii autohtoni, să procure sau să
primească sub formă de moştenire bunuri mobiliare şi imobiliare, în afară de bunurile
la care aveau dreptul doar dvorenii de viţă etc.103.
Constituind cea mai numeroasă clasă (şi aproape în exclusivitate comercial-
industrială), evreii din regiunile de sud-vest şi din cele de sud ale Rusiei, care intrau în
numărul guberniilor privilegiate, se aflau şi în trecut într-o situaţie mult mai
avantajoasă faţă de negustorii autohtoni în ce priveşte impunerea comercială fiscală.
Conform decretului din 7 iunie 1860, evreii au căpătat dreptul de a se înscrie în ghil-
dele comerciale şi de a dispune de oficii bancare în toate localităţile Imperiului104.
Urmează să ţinem cont şi de faptul că în legătură cu abolirea dreptului de iobăgie
în Rusia, după reforma agrară din 19 februarie 1861, în urma căreia mulţi ţărani se
puteau încadra în relaţiile comerciale şi, respectiv, se aştepta o creştere substanţială a
veniturilor de stat, la 30 decembrie 1861 a fost majorat întreg cuantumul de impozite,
inclusiv preţurile pentru certificatele comerciale. A crescut şi mărimea capitalului
comercial declarat, în afara de cea stabilită pentru negustorii de ghilda întâi încă în
1830, care a rămas în mărime de 15000 rub., iar taxa pentru certificatele comerciale s-
a micşorat de la 660 la 600 ruble. Valoarea capitalului comercial al negustorilor de
ghilda a doua şi a treia s-a mărit considerabil, din considerentul că în aceste ghilde

275
puteau să se înscrie mulţi ţărani eliberaţi de şerbie, pentru care, după cum se menţiona
în decret, „…modalităţile de a obţine câştiguri sunt mult mai variate decât în
perioadele precedente”. Negustorii de ghilda a doua urmau să declare capital comercial
în mărime de 7500 rub. în loc de 6000, iar pentru certificatele comerciale urmau să
achite 300 rub. în loc de 264; negustorii de ghilda a treia – un capital comercial de
2750 rub. în loc de 2400 rub., iar pentru certificatele comerciale – 155 rub. în loc de
66 ruble.105. Dar, sistemul de patentare instituit de E.F. Kankrin nu s-a îndreptăţit şi
implementarea lui n-a adus venituri considerabile nici guberniilor interne ruse şi nici
periferiilor naţionale.
Conform legii din 1 ianuarie 1863106 (intrată în vigoare de la 1 iulie) şi celei din
9 februarie 1865107, a fost efectuată reforma fiscală în industrie şi în comerţ. La baza
reformei a fost pus proiectul pregătit de Comisia special instituită pentru revizuirea
sistemului de prestaţii şi impozite. Acest proiect a stat la baza definitivării legilor din
1863 şi 1865, cu toate că în timpul discutării proiectului în instanţele de resort şi la
propunerea ministrului de Finanţe M.H. Reitern în el au fost făcute schimbări
esenţiale.
Conform Regulamentului despre taxe pentru dreptul la comerţ şi alte îndeletniciri
din 1 ianuarie 1863, taxele comercial-industriale erau divizate în taxe pentru patente şi
taxe pentru bilete. Patentele comerciale erau de 3 tipuri şi se stabileau în dependenţă
de tipul comerţului: angro, cu amănuntul şi mărunt108. Pentru patentele de categoria
întâi se încasa peste tot 265 rub. (în loc de 600 rub. încasate anterior); pentru
patentele de categoria a doua se încasau taxe diferite, în dependenţă de clasa localităţii
(acestea erau împărţite în 5 clase) – în limitele de la 25 până la 65 rub. (în loc de 150
şi 300 rub. încasate anterior); pentru patentele de categoria a treia, taxa se stabilea
analogic – în mărime de la 8 până la 20 ruble.109 Pentru dreptul de a poseda
întreprinderi comercial-industriale separate era necesar de a procura bilete speciale, al
căror preţ la fel depindea de clasa localităţii şi de categoria comerţului (preţul biletelor
varia de la 10 până la 30, de la 5 până la 20 şi de la 2 până la 10 ruble.). Pentru
întreţinerea întreprinderilor supuse accizelor, în locul biletelor era necesar de a procura
patente speciale. În acelaşi timp, deţinătorii de patente de categoriile întâi şi a doua
urmau să plătească în folosul statului şi guberniei impozite locale: primii – în valoare
de 39 rub. iar ultimii – de la 5,5 până la 14 ruble110.
I.Ia. Rudcenko, unul dintre cercetătorii de vază ai impunerii fiscale a comerţului şi
meşteşugurilor de la sfârşitul sec. al XIX-lea, scria că la baza Regulamentului din
1 ianuarie 1863 a fost pus „sistemul de altădată de taxare comercial-industrială bazat în
exclusivitate pe particularităţi de ordin extern”. El lămurea aceasta prin faptul că
guvernul, concentrând în mâinile sale dreptul de a percepe impozite pentru acordarea
dreptului la comerţ şi practicarea meşteşugăritului, „ca şi cum vindea permisiunea
pentru activitatea comercial-industrială”. Prin urmare, constată el, din modelul ales al
sistemului francez de impunere fiscală a industriei şi comerţului aproape că nu a rămas
nimic, fiindcă în Rusia s-a dovedit a fi destul de dificil a asigura condiţiile necesare
pentru înfăptuirea unei impuneri cu adevărat proporţionale111.
Cu timpul, practica a demonstrat că Regulamentul despre taxe pentru dreptul la
comerţ şi alte îndeletniciri, adoptat la 1 ianuarie 1863, avea nevoie, pe de o parte, de

276
anumite completări, iar, pe de altă parte, de anumite rectificări care au şi fost introduse
în Regulamentul cu acelaşi titlu din 9 februarie 1865112. Regulamentul revăzut a
păstrat divizarea comercianţilor în ghilde, burgheziei comerciale fiindu-i acordate
privilegii personale. Ca şi în Regulamentul din 1 ianuarie 1863, în noul Regulament
negustorii erau divizaţi în două ghilde comerciale: prima ghildă pentru comerţul cu
ridicata, iar a doua – pentru comerţul cu amănuntul. Prin urmare, ambele
regulamente confirmau destul de explicit că certificatele comerciale erau determinate
nu de mărimea capitalului comercial, ca în cazul Regulamentului din 1824, sau pentru
Basarabia – celui din 1830, ci de tipul propriu-zis al comerţului: angro, cu amănuntul
sau mărunt. Comerţul angro se efectua din oficii comerciale, ambare şi depozite, pe
vase comerciale şi consta în realizarea tuturor mărfurilor pe partide. Comerţul cu
amănuntul prevedea realizarea mărfurilor din prăvălii, magazine şi alte încăperi
comerciale, comerţul mărunt – realizarea mărfurilor înregistrate într-o listă specială din
anumite încăperi, iar comerţul ambulant – livrarea mărfurilor la domiciliu113.
Activitatea comercială mai presupunea şi întreţinerea vaselor comerciale, îndepli-
nirea dispoziţiilor comerciale de vânzare, cumpărare, transportare şi livrare a
mărfurilor, transferurile băneşti în oraşele ruseşti şi în cele de peste hotare şi alte
activităţi bancare, întreţinerea prăvăliilor pentru schimbul banilor, a birourilor de
asigurări, a magazinelor, ambarelor, depozitelor, beciurilor pentru depozitarea şi
realizarea mărfurilor, întreţinerea fabricilor şi uzinelor, a întreprinderilor pentru
prelucrarea produselor agricole – a morilor, a teascurilor de unt, a fabricilor de
cherestea şi cărămidă etc. 114
Regulamentul din 9 februarie 1865 reglementa activitatea comercială a negusto-
rilor. Comerţul cu cereale, in, cânepă, produse agricole, vite, lână, piei, lemn, materiale
de construcţie etc. era permis în toate oraşele şi satele, cu ridicata şi amănuntul,
tuturor stărilor, inclusiv negustorilor străini în baza certificatelor comerciale115.
Taxa pentru dreptul de a efectua comerţ şi de a practica alte îndeletniciri era
încasată pentru certificatele comerciale ce acordau dreptul la diferite tipuri de comerţ
şi pentru biletele ce acordau dreptul de a deţine întreprinderi comerciale. Certificatele
erau de două tipuri: comerciale (sau de ghildă) şi meşteşugăreşti. Certificatele comer-
ciale mai acordau, în afară de dreptul la comerţ şi titlul comercial, avantaje personale.
Certificatele meşteşugăreşti nu acordau nici un fel de avantaje personale, în afară de
dreptul la comerţ, potrivit legii.
Certificatele comerciale erau de două categorii: pentru negustorii de ghilda întâi –
care făceau comerţ cu ridicata şi pentru negustorii de ghilda a doua – care făceau
comerţ cu amănuntul. Certificatele meşteşugăreşti erau de 5 tipuri: pentru comerţul
mărunt, pentru comerţul ambulant, pentru transportul la domiciliu, meşteşugurile
mici-burgheze şi cele eliberate vânzătorilor116.
Atât certificatele comerciale, cât şi cele meşteşugăreşti permiteau negustorilor să
dispună, în locul unde ei activau, de un număr nelimitat de întreprinderi comerciale
sau industriale, dar cu procurarea unor bilete speciale pentru fiecare din ele. În plus,
negustorul era obligat să procure, contra plată, cel puţin un bilet ce-i acorda dreptul de
a poseda o întreprindere comercială sau industrială. Ambele tipuri de certificate puteau

277
fi acordate persoanelor de ambele sexe, cetăţenilor ruşi şi celor străini de toate stările
sociale, în afară de slujitorii cultului, militari şi persoane cu funcţii de răspundere117.
Taxa pentru certificatele comerciale nu depindea, ca în trecut, de mărimea
capitalului declarat, fiind stabilită în baza Regulamentului din 14 noiembrie 1824, dar
de situaţia economică a regiunii în care negustorul avea viza de reşedinţă. Cu cât mai
dezvoltată economic era regiunea, cu atât mai dezvoltat era comerţul, cu atât mai
extinse erau căile comerciale etc. şi – cu atât mai mare era taxa. Această regulă se
reflecta asupra tuturor certificatelor comerciale şi meşteşugăreşti, în afară de taxa
pentru certificatele comerciale negustoreşti de ghilda întâi, aceasta constituind în toate
regiunile 265 ruble.118
Pentru certificatele comerciale de ghilda a doua, precum şi pentru certificatele
meşteşugăreşti taxa se încasa în dependenţă de localităţi, care erau împărţite în 5
categorii. În categoria întâi intrau cele mai mari centre comercial-industriale – Sankt
Petersburgul, Moscova, Odesa şi Riga. În categoria a doua au intrat oraşele ce aveau o
mare însemnătate comercială şi o populaţie în număr nu mai mic de 34 mii de oameni –
în total 23 de oraşe şi un sat, în numărul cărora intra şi oraşul Chişinău. Din categoria
a treia făceau parte oraşele şi localităţile ce dispuneau de industrie manufacturieră. Din
această categorie făceau parte oraşele Akkerman, Bender şi Hotin119. În categoria a
patra intrau judeţele cu un nivel relativ înalt de dezvoltare a meşteşugului ţărănesc,
încadrate în relaţiile marfare, în care erau surplusuri de produse agricole şi care aveau
căi comerciale sigure de realizare a mărfurilor. Din această categorie făceau parte
judeţele Chişinău, Akkerman, Bender, Orhei, Soroca, Hotin şi Iaşi. Categoria a cincea
cuprindea celelalte judeţe120 cu o industrie destul de slabă, un volum redus al
producţiei agricole, a cărei realizare era împiedicată de lipsa pieţelor sau a căilor
comerciale121.
Taxa pentru certificatele comerciale de ghilda a doua depindea de categoria regiunii
unde se ocupa cu comerţul negustorul: pentru regiunea de categoria întâi – 65 rub., a
doua – 55 rub., a treia – 45 rub., a patra – 35 rub. şi pentru regiunea de categoria a
cincia – 25 rub., iar taxa pentru certificatele ce permiteau comerţul mărunt constituia,
respectiv, 20, 18, 15, 10 şi 8 ruble.122 Mărimea taxelor pentru biletele ce acordau
dreptul de a poseda întreprinderi comerciale şi industriale, depindeau, ca şi taxele
pentru certificatele comerciale, de categoria regiunii în care activa negustorul şi varia:
pentru negustorii de ghilda întâi de la 30 la 10 rub., pentru cei de ghilda a doua – de
la 20 la 5 rub., iar pentru negustorii care se ocupau cu comerţul mărunt – de la 10 la 2
ruble.123
Conform Regulamentului, negustorii de ghilda întâi aveau dreptul de a efectua
comerţul angro cu mărfuri ruseşti şi străine pe întreg teritoriul Imperiului, atât
personal, cât şi prin intermediul vânzătorilor, să deţină în oraşe şi sate oficii, depozite
şi ambare fără anumite restricţii, cu achitarea taxei conform legii. Ei aveau dreptul să se
ocupe cu comerţul cu amănuntul în oraşele şi satele din judeţele unde au fost
procurate certificatele comerciale, să vândă mărfuri ruseşti sau străine în prăvălii sau în
magazine, să întreţină fabrici şi uzine, să deţină concesiuni etc. Negustorii de ghilda a
doua aveau dreptul să se ocupe cu comerţul cu amănuntul, să vândă mărfuri autohtone
sau străine în prăvălii sau magazine aflate în judeţul de unde au fost procurate

278
certificatele comerciale, să întreţină fabrici şi uzine fără anumite restricţii, dar cu
achitarea taxei stabilite de Regulament, să primească lucrări în antrepriză, concesiuni
în valoare nu mai mare de 45 mii ruble. Dacă negustorii de ghildele întâi sau a doua
doreau să se ocupe cu comerţul într-un alt judeţ sau să întreţină fabrici şi uzine, ei erau
obligaţi să procure certificate speciale de ghilda a doua pentru care achitau taxa
cuvenită. Dacă un oraş sau o altă aşezare din acest judeţ ce se încadra într-o categorie
mai înaltă a localităţilor decât judeţul, atunci negustorul, care dorea să se ocupe în
această localitate cu comerţul în baza certificatului comercial de ghilda a doua, urma să
achite o plată suplimentară egalată cu cuantumul taxei stabilite în acest oraş124.
Negustorii de ghildele întâi şi a doua puteau să dispună de toate drepturile acordate de
certificatele pentru comerţul mărunt. Regulamentul acorda negustorilor de ghilda întâi
dreptul de a procura de peste hotare şi de a exporta toate tipurile de mărfuri, de a
întreţine depozite pentru realizarea cu ridicata a mărfurilor importate şi exportate.
Negustorii de ghilda a doua şi cei ce dispuneau de dreptul la comerţul mărunt aveau
dreptul să procure de peste hotare mărfuri, însă nu aveau dreptul să deţină oficii sau
depozite pentru realizarea cu ridicata a mărfurilor importate şi exportate125.
Proprietarii şi arendaşii de pământuri aveau dreptul să exporte peste hotare, fără a
dispune de certificate comerciale, produse agricole proprii prin toate oficiile şi punctele
vamale, cu achitarea taxei, însă fără dreptul de a întreţine oficii şi depozite în afara
moşiilor sale.
Regulamentul reglementa şi activitatea comercială a vânzătorilor – persoane care
administrau afacerile comerciale ale stăpânilor săi şi care îndeplineau dispoziţiile lor pe
parcursul unei anumite perioade de timp. Vânzătorii erau divizaţi în două clase:
vânzători principali şi ajutorii lor sau alţi slujitori comerciali126.
Regulamentul din 9 februarie 1865 reglementa şi alte chestiuni, cum ar fi: despre
privilegiile negustorilor, despre anularea drepturilor de a efectua comerţ, despre
ordinea supravegherii efectuării corecte a comerţului, despre aplicarea sancţiunilor în
cazul încălcării comerţului etc.127 Dar, după cum constată I.Ia. Rudcenko, în pofida
faptului că „...în sistemul impunerii fiscale din 1863-1865, faţă de cel din 1824, n-au
intervenit aproape nici un fel de schimbări”, regulamentele din anii 1863-1865 au
contribuit substanţial la îmbunătăţirea situaţiei în această sferă128. Regulamentul
despre comerţ şi meşteşuguri din 9 februarie 1865 asigura statului taxe mult mai mari
decât Regulamentul ghildelor din 1824. Dacă taxele pentru certificatele comerciale au
crescut în timp de 50 de ani cu 21% – de la 4,3 mln rub. în 1813 la 5,2 mlrd rub. în
1862129, apoi după adoptarea Regulamentului din 1863 şi până în ultimele decenii ale
sec. al XIX-lea acestea au crescut aproximativ de 4,5 ori (de la 6,2 până la 25,5 mln
rub.)130.
Peste câteva zile după adoptarea Regulamentului, la 11 februarie 1865 este
aprobată legea privind acordarea titlului de cetăţeni de onoare prin ereditate
negustorilor. De acest titlu beneficiau acei negustori, care timp de 20 de ani erau
înscrişi în categoria negustorilor de ghildă întâi. Pentru negustorii, care până la
adoptarea acestei legi (deci, în baza legislaţiei vechi) erau deţinători ai capitalurilor
comerciale stabilite pentru primele două ghilde, fiecare an aflat în ghilda întâi se

279
considera ca doi ani aflaţi în ghilda a doua, iar fiecare an aflat în ghilda a doua – ca un
an aflat în ghilda întâi131.
Ulterior, în Regulamentul din 9 februarie 1865 au fost operate unele schimbări. La
21 noiembrie 1866 numărul întreprinderilor, care puteau fi deţinute în baza biletelor,
a fost limitat până la patru. Concomitent se instituia o taxă la care erau impuse
certificatele de ghildă în folosul zemstvei – în mărime de până la 25%, iar celelalte
certificate şi bilete – la o taxă nu mai mare de 10% din costul lor132.
Dinamica numerică şi componenţa etnică a burgheziei comerciale din Basarabia la
sfârşitul anilor ’40 – prima jumătate a anilor ’60 ai sec. al XIX-lea este elucidată în
Tabelul 1.
Tabelul 1
Componenţa etnică a burgheziei comerciale din Basarabia şi
numărul de certificate comerciale eliberate între anii 1849-1863*

Numărul
A n i i* *

Raportul,
total
Negustori

în %
1849 1850 1852 1853 1854 1855 1856 1857 1858 1860 1861 1862 1863
Numărul certificatelor comerciale
Basarabeni
Evrei 309 307 409 498 707 713 699 725 621 641 597 600 604 7430 64,8
„Creştini”*** 187 210 229 241 250 171 217 208 193 250 248 248 221 2873 25,1
Armeni 74 38 78 74 68 38 38 37 21 22 22 22 22 554 4,8
Greci 88 90 74 74 69 46 49 32 1 1 2 2 3 531 4,6
Cetăţeni de
12 5 9 9 7 10 7 5 1 3 6 5 5 84 0,7
onoare****
În total 670 650 799 896 1101 978 1010 1007 837 917 875 877 855 1472 100,0
Din alte oraşe
Evrei 52 35 28 59 114 123 55 56 52 66 50 -***** 71 761 40,9
„Creştini”*** 76 69 67 78 91 224 109 139 64 62 62 - 56 1097 59,1
În total 128 104 95 137 205 347 164 195 116 128 112 - 127 1858 100,0
Numărul total 798 754 894 1033 1306 1325 1174 1202 953 1045 987 877 98213330 -

* ANRM, F. 134, inv. 3, d. 88, f. 238-274; d. 112, f. 228-239; d. 123, f. 203-226; d. 124,
f. 196-206; d. 145, f. 188-198, d. 147, f. 183-191, d. 156, f. 162-180.
** Datele pentru anii 1851 şi 1859 lipsesc.
*** În categoria „creştini” intrau negustori de diferite etnii, în afară de armeni şi greci.
**** Categoria „cetăţeni de onoare” includea dvoreni, funcţionari etc., de diferite etnii, în
postura de negustori.
***** Datele referitor la negustorii din alte oraşe, pentru anul 1862 lipsesc.
Datele din Tabelul 1 confirmă că în cele 12 oraşe ale Basarabiei rolul de bază în
comerţ revenea negustorilor evrei, greci şi armeni care deţineau 74,2% din toate
certificatele comerciale. „Creştinilor”, ce includeau celelalte etnii (inclusiv moldoveni),
le revenea doar 25,1% din numărul certificatelor comerciale eliberate de Duma
orăşenească din Chişinău. Deosebit de puternice erau poziţiile negustorilor evrei în
comerţul orăşenesc; ei dispuneau de cel mai mare număr de certificate comerciale –
64,8% din numărul total de certificate. În categoria burgheziei erau incluşi şi cetăţenii
de onoare (почетныe гражданe)133. Cum atestă datele Tabelului 1, din cele 11472 de

280
certificate comerciale eliberate burgheziei comerciale din Basarabia în anii 1849-1863
cetăţenilor de onoare le reveneau doar 84 (0,7%) de certificate. Numărul lor în
Basarabia, la mijlocul secolului al XIX-lea, era neînsemnat, dar către sfârşitul acestui
secol s-a mărit considerabil. Deşi reprezentau o stare socială specifică populaţiei
urbane, mulţi dintre ei locuiau în sate. Cetăţenii de onoare (nobilii, foştii funcţionari
etc.) erau încadraţi şi în comerţul orăşenesc, însă numărul lor era destul de mic134.
În comerţul Basarabiei un loc aparte îi revenea burgheziei comerciale, atât
negustorilor de ghildă, cât şi micii burghezii comerciale. Dar, a determina numărul
micii burghezii comerciale în diferite oraşe ale Basarabiei este destul de dificil. Unul
din contemporani scria în această privinţă în anii ’60 ai sec. al XIX-lea: „Este cu
neputinţă a spune cât de mare este numărul micii burghezii comerciale, deoarece
majoritatea din reprezentanţii ei se ocupă cu diferite meşteşuguri, beneficiază de
dreptul de a comercializa cu amănuntul mărfurile sale şi în acest sens fac parte din
numărul comercianţilor”135. În plus, o parte din mic-burghezi se ocupau cu comerţul
sezonier. Spre exemplu, la 12 februarie 1848 mic-burghezii Mihail Bogacev, Mihail
Ilin şi Afanasii Kravţov împreună cu 25 de tovarăşi s-au adresat Dumei orăşeneşti din
Chişinău cu rugămintea de a li se permite, ca şi în anii precedenţi, să comercializeze în
cantităţi mici brânză şi unt cumpărat de ei în diferite judeţe şi de la diferite persoane
din alte oraşe, în săptămâna brânzeturilor, amintind că dispun de locuri amenajate
special pentru comercializarea brânzeturilor la târguri 136. Despre implicarea în comerţ
a mai multor stări sociale orăşeneşti confirmă şi raportul din 9 iunie 1855 al Ratuşei
orăşeneşti din Chilia, în care instituţiile locale scriau că „…în oraşul Chilia cu
comerţul şi diferite speculaţii comerciale se ocupă multe persoane ce nu fac parte din
numărul orăşenilor locali, beneficiază de toate privilegiile acordate clasei comerciale,
fără nici un fel de certificate comerciale, fără acordul Ratuşei, în pofida… statului
comercial şi fără a îndeplini careva plăţi în folosul statului”137. Administraţia
orăşenească cerea ca aceşti târgoveţi să fie impuşi la plata unui acciz în mărime de
10%, ce constituia 1 rub. 80 kop.138.
Trebuie să constatăm că fluctuaţia elementelor burgheze dintr-o categorie în alta
era mare, fapt ce dovedeşte nu doar lipsa de experienţă şi de multe ori de capital la
această stare socială, dar şi tentativa altor categorii sociale de a se încadra în categoria
burgheziei. Vom aduce doar un singur exemplu în acest sens. Conform raportului
Dumei orăşeneşti din Akkerman din 1849, în oraş, în acest an, au fost transferaţi din
categoria micii burghezii, cu acordul obştii, în categoria negustorilor de ghildă Stepan
Protopopov, iar 5 negustori, cu familiile lor şi un negustor necăsătorit, care în 1848 s-
au ocupat cu comerţul în ghilda orăşenească, din cauza că n-au declarat capitalul
comercial pentru anul 1849, au fost transferaţi în categoria micii burghezii139. Din
categoria negustorilor de ghildă din Akkerman au mai fost eliberaţi 2 familii de
negustori în legătură cu înscrierea lor în categoria negustorilor de ghildă din oraşul
Odesa şi o familie de negustori – în oraşul Harkov140.
Pentru a determina care era locul şi rolul fiecărei categorii de negustori şi
comercianţi mărunţi în cadrul burgheziei comerciale din Basarabia, să analizăm datele
statistice privind numărul populaţiei Basarabiei la 1861, sistematizate în Tabelul 2.

281
 Tabelul 2
Dinamica burgheziei comerciale din Basarabia,
în raport cu numărul total al populaţiei, în 1861*
Inclusiv orăşeni
Numărul total
de persoane Cetăţeni de
Oraşele şi Negustori Mica burghezie În
onoare
judeţele total
Sex Sex Sex Sex Sex Sex Sex Sex
În total
masculin feminin masculin feminin masculin feminin masculin feminin
Chişinău 48780 44579 93359 19 20 1138 1108 34332 34541 71158
Orhei 2427 2320 4747 - - 135 150 2012 2026 4323
Bălţi 2965 2894 5859 - - 471 373 1757 1779 4380
Soroca 2959 2780 5739 - - 240 250 2397 2427 5314
Hotin 9377 7938 17315 - - 670 635 6778 6803 14886
Bender 13581 8534 22115 - - 450 380 9519 6935 17284
Akkerman 15167 13336 28503 - - 173 1922 13546 12588 26499
Turlac 4234 3817 8051 - - - - 3945 3789 7734
Păpuşoi 1468 1214 2682 - - - - 1202 1202 2404
Şabo 1835 1601 3439 - - 6 11 1796 1571 3384
În total 102793 89016 191809 19 20 3283 3099 77284 73661 157366
Chişinău 57265 51117 108382 5 9 37 46 2028 2206 4331
Orhei 56275 55352 111627 6 8 71 97 4333 4520 9035
Iaşi 56501 52810 109311 8 3 77 65 2370 2576 5699
Soroca 58567 54049 112616 1 - 94 99 2687 2896 5777
Hotin 80335 74555 154890 4 2 460 379 8768 7554 17167
Bender 47533 40710 88243 - - 66 54 6405 5759 12284
Akkerman 60452 53346 113798 - - 75 63 4760 4250 9148
În total 416928 381939 798867 24 22 880 803 31351 29761 62841
În total** 519721 470955 990676 43 42 4163 3902 108635 103422 220207
În % 52,5 47,5 100,0 0,01 0,8 21,4 22,2

* П.Л. Шпаковский. Ревизское население Бессарабии по 10 ревизии. – În: Записки

Бессарабского Статистического Комитета. – Кишинёв, 1864, т. 1, с. 26-29.
** Despre datele statistice contradictorii privind populaţia Basarabiei în 1861 a se vedea:
Ibidem, p. 29-30.
Raportând numărul orăşenilor – cetăţenilor de onoare, negustorilor de ghildă şi al
micii burghezii la numărul total al populaţiei, putem constata că numărul acestora din
urmă constituia doar 22,2%: cetăţenilor de onoare revenindu-le 85 persoane (0,01%),
negustorilor – 11150 (0,8%) şi micii burghezii – 611112 (21,4%) persoane din
numărul total al populaţiei. Destul de mare era numărul burgheziei comerciale în
oraşele Chişinău – 71158 (45,2%) persoane, Akkerman – 26499 (16,8%) şi Hotin –
14886 (5,5%) persoane şi, respectiv, 17167 (27,3%) persoane în judeţul Hotin şi
12284 (19,5%) – în judeţul Bender. Totuşi numărul negustorilor de ghildă, încadraţi
în activităţi comerciale, prevala în oraşele Chişinău (2246 persoane – 35,2%) şi
Akkerman (2095 persoane – 32,2%), iar în ce priveşte judeţele, negustorii de ghildă
erau concentraţi doar în judeţul Hotin – 839 persoane (49,9%). Prin urmare,
elementul burghez era concentrat în fond în capitală, în centrele judeţene de
importanţă strategică în comerţul intern şi extern şi în oraşele porturi.
282
 Aceeaşi situaţie, cu mici devieri, s-a păstrat şi în anii următori. În 1867 din
numărul total de 1052013 persoane ce locuiau în Basarabia dvorenilor le revenea 1%,
clerului – 1,6%, negustorilor – 0,8%, micii burghezii – 22,4%, ţăranilor de stat –
7,2%, coloniştilor – 10%, ţăranilor – 49,5%, răzeşilor – 2,7%, militarilor – 4%,
străinilor – 0,4% şi altor categorii sociale – 0,4%141.
Analiza izvoarelor de arhivă ne permite să conchidem că după structură şi modul de
organizare starea a treia în Basarabia avea un şir de particularităţi, moştenite din
Principatul Moldova. Aplicarea în Basarabia a structurii de ghildă denotă destul de
elocvent că ţarismul s-a implicat direct şi consecvent în organizarea şi instituirea
acestor stări sociale, modelându-le şi dându-le o formă specifică celor din guberniile
interne ruse, făcându-le, în acelaşi timp, dependente de instituţiile de stat imperiale şi
cele regionale.
Prin urmare, administraţia imperială a depus eforturi substanţiale pentru a ţine sub
control şi a dirija această stare socială, pentru a evita orice posibilitate, fie cât de mică,
de constituire a unei societăţi după principiul de clasă. Menţinerea şi consolidarea, în
persoana ghildelor comerciale, a vechilor structuri juridice demonstrează cu lux de
amănunte că ţarismul s-a împotrivit din start acelor procese ce aveau să aducă la
instituirea unei societăţi civile în Basarabia care putea să-i sfideze atotputernicia şi
imaginea. Căutând să păstreze, pe cât era de posibil, vechea structură de ghildă, dar
acomodând-o la noile condiţii de dezvoltare a ţării, administraţia ţaristă spera că va
putea stimula, graţie privilegiilor acordate negustorilor de ghildă şi politicii comerciale
promovate, acele relaţii care în Europa de Vest s-au constituit în mod obiectiv în urma
unor procese naturale. Aceste măsuri întreprinse de administraţia imperială ne fac să
afirmăm că apartenenţa burgheziei comerciale basarabene la această stare socială se
datorează nu atât premiselor de ordin economic şi social, specifice ţărilor din Vestul
Europei, nu atât procesului natural de geneză şi evoluţie, ci mai mult deciziilor
instituţiilor de stat imperiale şi regionale.
Caracteristica doar a acestor două tipuri de burghezie (a negustorilor de ghildă şi a
micii burghezii comerciale) denotă că situaţia periferică a Basarabiei în sistemul
economic şi politic al Imperiului Rus a determinat în mare parte atitudinea vădit
discriminatorie a autorităţilor imperiale faţă de această regiune, care au limitat
drepturile şi posibilităţile autohtonilor, în fond ale moldovenilor, de a se încadra în
categoria burgheziei comerciale, prin atragerea în comerţul provinciei a negustorilor de
peste hotare şi din guberniile ruse, cărora le-au fost acordate diverse înlesniri şi
privilegii. Ca rezultat, lipsa de unitate statală şi independenţă naţională, dominaţia
politică şi exploatarea economică de către Imperiul Rus au influenţat direct procesul de
geneză şi evoluţie a burgheziei basarabene. În consecinţă, burghezia comercială din
Basarabia ce s-a constituit ca stare socială va prezenta o pătură socială cosmopolită,
alcătuită în mare parte din elemente alogene – armeni, greci, evrei, ucraineni, ruşi,
bulgari etc., susţinute şi protejate de administraţia imperială. Astfel, întreaga activitate
comercial-industrială din Basarabia, este concentrată, ca şi în tot estul european, în
mâinile străinilor, numai că în acest comerţ predominau elementele orientale.
Prin urmare, în condiţiile în care negustorii alogeni deţineau monopolul
comerţului, jefuiau nemilos ţărănimea şi o sărăceau, iar moşierilor li se cultiva

283
dispreţul faţă de industrie şi comerţ, ceea ce mărea şi mai mult distanţa dintre aceste
două stări sociale, a fost anihilată posibilitatea formării unei stări sociale mijlocii
constituite din meşteşugari şi din burghezia comercială indigenă.

Note:

1
Istoria, arheologia, etnografia Moldovei. Indice al literaturii sovietice. Vol. I. 1918–1968. –
Chişinău, 1973, p. 100-105, 111-118; Istoria, arheologia, etnografia Moldovei. Indice al
literaturii sovietice. Vol. II. 1969–1980. – Chişinău, 1982. p. 121-124, 127-131 .
2
В.И. Жуков, Формирование и развитие буржуазии и пролетариата Бессарабии
(1812-1900). – Кишинев, 1982.
3
A consulta, în acest sens, teza de doctor habilitat a autorului, Politica comercial-vamală a
ţarismului în Basarabia şi influenţa ei asupra constituirii burgheziei comerciale (1812-1868),
susţinută la 30 iunie 2003 în cadrul Consiliului Ştiinţific Specializat DH 07.92.18, de pe lângă
Universitatea de Stat din Moldova.
4
Valentin Tomuleţ, Politica comercial-vamală a ţarismului în Basarabia şi influenţa ei asupra
constituirii burgheziei comerciale (1812-1868). – Chişinău 2002.
5
Alexandru-Florin Platon, Geneza burgheziei în Principatele Române (a doua jumătate a
secolului al XVIII-lea – prima jumătate a secolului al XIX-lea). Preliminariile unei istorii. – Iaşi,
1997, p. 1.
6
Ibidem, p. 47-83.
7
Ibidem, p. 178.
8
Ibidem, p. 183.
9
AISR, F. 1308, inv. 1, d. 55, f. 11.
10
ANRM, F. 2, inv. 1, d. 1199, f. 4-4 verso.
11
Comunitatea mic-burghezilor (мещанское общество) – comunităţi, constituite în
mediul urban, în Basarabia după anexarea ei în 1812 la Imperiul Rus, potrivit principiului
social, etnic şi religios, în scopul organizării activităţii economice, spirituale şi reglementării
repartizării impozitelor şi prestaţiilor.
12
В.И. Жуков, Города Бессарабии 1812-1861 годов. Очерки социально-
экономического развития. – Кишинев, 1964, c. 71.
13
Ibidem, p. 71-72.
14
ANRM, F. 2, inv. 1, d. 2109, f. 230.
15
Ibidem, F. 6, inv. 2, d. 990, f. 86.
16
AISR, F. 1287, inv. 37, d. 871, f. 3-3 verso.
17
Ibidem, f. 3 verso-4.
18
Ibidem, f. 4-4 verso.
19
В.Жуков, Динамика роста и состава городского населения Кишинева (1812-
1861 годы). – În: Труды Центрального Государственного Архива МССР, том I. –
Кишинев, 1962, p. 190,192.
20
AISR, F. 1287, inv. 37, d. 950, f. 2.
21
Ibidem, d. 871, f. 5.
22
Ibidem, f. 5.
23
Ibidem, f. 5-6.

284
 24
V.Jukov, Op. cit., p. 190.192.
25
AISR, F. 1287, inv. 37, d. 950, f. 2.
26
Ibidem.
27
Ibidem, f. 7.
28
Ibidem, f. 7 verso-8.
29
Русские в Южной Бессарабии (К истории колонизации). – În: Русский архив,
книга II. – Москва, 1902, c. 155.
30
М.Мунтян., Ф.Маршалковский, Рупташи Бессарабии в первой половине XIX
века. – În: Ученые записки Кишиневского ун-та, т. 72. – (Кишинев, 1964, c. 59-68;
Я.С.Гросул, И.Г. Будак, Очерки истории народного хозяйства Бессарабии (1812-1861
гг.). – Кишинев, 1972, c. 157.
31
ANRM, F. 2, inv. 1, d. 554, f. 58 verso-59.
32
Ibidem, F. 75, inv. 1, d. 1751, f. 3, 14, 18, 30, 35 etc.
33
Ibidem, f. 3.
34
Stânjen – una dintre cele mai vechi unităţi de măsură din Ţările Române, care
corespundea cu măsura veche germană – klafter, reprezentând aproximativ 2,23 metri în
Moldova şi 1,9665 metri în Ţara Românească. Moldova n-a cunoscut o reglementare legală a
stânjenului. Totuşi, documentele atestă un stânjen domnesc (opt palme domneşti), care a
circulat concomitent cu stânjenul „prost”, dimensionând după „palma de om de mijloc”,
mărimea acestuia variind după ţinuturi şi chiar localităţi (Instituţii feudale din Țările Române.
Dicționar. – București, 1988, p. 455-456). Ca unitate de măsură, stânjenul s-a păstrat şi în
Basarabia după anexarea ei în 1812 la Imperiul Rus. Conform datelor Consiliului Suprem al
Basarabiei din 26 februarie 1824, 480 de stânjeni pătraţi constituiau un pogon. Conform
aceleiaşi surse, stânjenul domnesc puţin depăşeşte 7 picioare (picior – măsură de lungime egală
cu 30,5 cm) (ANRM, F, 3, inv. 1, d. 429, f. 169).
35
ANRM, F. 75, inv. 1, d. 1973, f. 36-36 verso.
36
Ibidem, F. 3, inv. 2, d. 345, f. 305 verso.
37
Ibidem, F. 5, inv. 3, d. 747, f. 166 verso.
38
Ibidem, f. 167.
39
Ibidem, f. 24 verso.
40
Confirmat de împărat şi adus la cunoştinţa Consiliului de Miniştri la 30 septembrie 1830.
41
AISR, F. 571, inv. 5, d. 769, f. 79-80.
42
Ibidem, f. 93.
43
Textul integral al Regulamentului a se vedea în: ANRM, F. 75, inv. 1, d. 259, f. 2-21.
44
И.Я. Рудченко, Исторический очерк обложения торговли и промыслов в России, с
приложением материалов по торговой промышленной статистике. – СПб., 1893, c. 121.
45
П.Г. Рыдзюнский, Городское гражданство дореформенной России. – Москва,
1958, c. 110.
46
La sfârşitul lui august 1825 taxa pe care o achita mica burghezie comercială a fost
micşorată cu ½, iar a ţărănimii comerciale de categoria a patra, ce se egala în drepturi cu mica
burghezie comercială – cu 1/3 (ПСЗРИ, Собр. I, т. XL, 1825, №30468. – СПб., 1830, c. 441-
442). La 11 iulie 1826 au fost anulate certificatele comerciale pentru ţărănimea comercială de
categoria a cincea şi a şasea şi pentru vânzătorii de clasa a doua, iar negustorii mici şi ţăranii ai
fost scutiţi de achitarea taxei. Plata pentru certificatele comerciale eliberate negustorilor de
285
ghilda a treia (în afară de oraşele comerciale) s-a micşorat: în guberniile ce nu beneficiau de
avantaje – de la 220 la 150 rub., iar în guberniile privilegiate – de la 132 până la 100 rub.,
pentru certificatele comerciale eliberate ţărănimii comerciale de categoria a treia – de la 400 la
300 rub., iar pentru cele eliberate vânzătorilor de clasa întâi – de la 80 la 50 ruble. Dvorenii
care deţineau fabrici sau uzine în oraşe până la adoptarea acestei dispoziţii erau scutiţi de
obligaţia de a se înscrie în ghilde. De aceste drepturi beneficiau şi proprietarii de farmacii şi de
tipografii. Anumite concesii erau făcute şi micii burghezii, care în caz că nu era eliberată de
societăţile în care era înscrisă, avea dreptul să primească certificate comerciale, dar fără a i se
acorda drepturi personale. Era uşurată trecerea negustorilor dintr-un oraş în altul în baza
paşapoartelor (ПСЗРИ, Собр. II, т. 1, 1826, №458. – СПб., 1830, c. 685, 686). La 21
octombrie 1827 guvernul a egalat preţul certificatelor comerciale ale ţărănimii comerciale cu
preţurile certificatelor comerciale ale negustorilor de ghildă: pentru categoria întâi în loc de
2600 rub. – 2200 rub., pentru categoria a doua – 880 rub. în loc de 1100 rub., pentru
categoria a treia în loc de 300 rub. – 220 rub. în capitale şi în oraşele guberniale, 150 rub. în
cele judeţene de categoria a patra din guberniile privilegiate şi 100 rub. – în târguşoarele din
guberniile privilegiate, în loc de 300 rub.; pentru certificatele comerciale în oraşele guberniale –
80, în cele judeţene privilegiate – 60, iar în târguşoarele privilegiate – 40 rub., în loc de 100
ruble. În guberniile privilegiate certificatele comerciale erau eliberate ţăranilor numai de
administraţia financiară judeţeană. Pentru negustorii de ghildă erau prevăzute şi alte privilegii
(ПСЗРИ, Собр. II, т. II, 1827, №1631. – СПб., 1830, c. 1088-1090).
47
ANRM, F. 6, inv. 2, d. 370, f. 93 verso-94.
48
Ibidem, F. 75, inv. 1, d. 259, f. 18-18 verso; F. 134, inv. 3, d. 57, f. 291.
49
AISR, F. 560, inv .4, d. 402, f. 31 verso.
50
Încă la 30 noiembrie 1823, M.S. Voronţov îi scrie lui V.I. Laşkov că odată cu aplicarea în
Basarabia a sistemului de ghildă populaţia autohtonă „…va primi noi drepturi de a se ocupa cu
comerţul în Rusia, deoarece până acum, cât a existat cordonul vamal de la Nistru, de dreptul de
a face în această regiune comerţ beneficiau doar negustorii ruşi de ghilda întâi” (AISR, F. 560,
inv. 402, f. 24; F. 571, inv. 5, d. 769, f. 17 verso).
51
AISR, F. 571, inv. 5, d. 769, f. 93.
52
Ibidem, f. 93-93 verso.
53
Ibidem, f. 93 verso.
54
Ibidem, F. 1263, inv. 1, d. 1131, f. 408 verso-409.
55
Ibidem, f. 409 vesro-410.
56
Ibidem, F. 571, inv .5, d. 769, f. 93 verso.
57
Ibidem, f. 93 verso.
58
Ibidem, f. 93 verso-94.
59
Ibidem, f. 153.
60
ANRM, F .6, inv. 2, d. 370, f. 4-8.
61
ПСЗРИ, Собр. II, т. IV, 1829, №3286. – СПб., 1830, c. 790-791.
62
AISR, F. 571, inv. 5, d. 769, f. 94.
63
Ibidem, f. 94.
64
Ibidem, f. 94-94 verso.
65
Ce-i drept, conform Decretului Senatului din 13 octombrie 1833, în legătură cu seceta ce
bântuia în unele gubernii, negustorilor de ghilda a treia li se permitea să importe prin frontiera
terestră europeană până la 1 ianuarie 1836 „toate tipurile de mărfuri”. Decretul nu se răsfrângea însă
286
asupra importului mărfurilor străine şi asupra comerţului în oraşele-porturi, la care aveau dreptul
doar negustorii primelor două ghilde (ANRM, F. 189, inv. 1, d. 24, f. 38). Conform Decretului
Senatului din 18 octombrie 1839, aceste privilegii au fost prelungite până la 1 ianuarie 1848
(Коммерческая газета, №15, 3 февраля. – Москва, 1844, 3 февраля).
66
ANRM, F. 2, inv. 1, d. 1619, f. 12-12 verso.
67
AISR, F. 571, inv. 5, d. 769, f. 94 verso.
68
ANRM, F. 6, inv. 2, d. 370, f. 134.
69
AISR, F. 571, inv. 5, d. 769, f. 155 verso.
70
Ibidem, d. 769, f. 143.
71
ANRM, F. 6, inv. 2, d. 370, f. 133-133 verso.
72
Ibidem, f. 134.
73
Ibidem, f. 144.
74
Ibidem, f. 156-156 verso.
75
Ibidem, f. 134.
76
Ibidem, f. 134 verso.
77
Ibidem, f. 150 verso-151.
78
Ibidem, f. 151.
79
Ibidem, f. 151-151 verso.
80
Ibidem, f. 152-152 verso.
81
AISR, F. 571, inv. 5, d. 769, f. 153.
82
Ibidem, f. 153-153 verso.
83
Ibidem, f. 153 verso.
84
Ibidem, f. 154.
85
Ibidem, f. 154-154 verso.
86
Ibidem, f. 154 verso-155.
87
Ibidem, f. 155-155 verso.
88
Ibidem.
89
ПСЗРИ, Собр. II, т. X, 1835, №7879. – СПб., 1836, p. 159.
90
ANRM, F. 6, inv. 2, d. 370, f. 181.
91
Ibidem.
92
Ibidem, f. 183.
93
Ibidem, f. 186.
94
Ibidem, F. 75, inv. 1, d. 599, f. 93.
95
Ibidem, f. 93-93 verso.
96
Ibidem, F. 189, inv. 1, d. 35, f. 43-43 verso.
97
ПСЗРИ, Собр. II, т. XII, 1838, №10826. – СПб., 1838, c. 1026-1027; AISR, F. 1263,
inv. 1, d. 1131, f. 873-880 verso.
98
ПСЗРИ, Собр. II, т. XIV, 1839, №12867, приложение. – СПб., 1840, c. 839-840.
99
Ibidem, p. 337.
100
Ibidem, p. 337.
101
И.Я. Рудченко, Исторический очерк обложения торговли и промыслов в
России, с приложением материалов по торговой промышленной статистике. –
СПб., 1893, c. 139-140.
102
Ibidem, p. 141-142.

287
 103
Ibidem, p. 142.
104
Ibidem, p. 143.
105
Ibidem, p. 144.
106
ПСЗРИ, Собр. II, т. XXXVIII, 1863, №39118. – СПб., 1864, c. 3-15.
107
ПСЗРИ, Собр. II, т. XL, 1865, №41779. – СПб., 1867, c. 157-175.
108
ПСЗРИ, Собр. II, т. XXXVIII, 1863, №39118. – СПб., 1864, c. 4.
109
ПСЗРИ, Собр. II, т. XXXVIII, 1863, №39118, приложение, ч. II. – СПб., 1864, c. 5.
110
I.Ia. Rudcenko, Op. cit., p. 141-142; A.H. Kуломзин, В.Г. Рейтерн-Нолькен, М.Х.
Рейтерн. Биографический очерк. С приложениями из посмертных записок М.Х.
Рейтерна. – СПб., 1910, c. 44.
111
I.Ia. Rudcenko, Op. cit., p. 176-177, 191.
112
ПСЗРИ, Собр. II, т. XL, 1865, №41779. – СПб., 1867, c. 157.
113
Ibidem, p. 157.
114
Ibidem, p. 158.
115
Ibidem.
116
Ibidem, p. 159-160.
117
Ibidem, p. 160.
118
Ibidem, p. 162, anexa, p. 56.
119
În timpul aplicării Regulamentului în clasa a treia au fost incluse toate oraşele
Basarabiei, în afară de Chişinău.
120
V.I. Jukov constată că în clasa a cincea intra doar partea de sud-vest a Basarabiei ce cuprindea
localităţile Cahul, Ceadâr-Lunga şi Leova (В.И. Жуков, Города Бессарабии 1812-1861 годов.
Очерки социально-экономического развития. – Кишинев, 1964, c. 268).
121
ПСЗРИ, Собр. II, т. XL, 1865, №41779. – СПб., 1867, anexa, p. 55-56.
122
Ibidem, p. 162, anexa, p. 56.
123
Ibidem, anexa, p. 56.
124
Ibidem, p. 162-163.
125
Ibidem, p. 165.
126
Ibidem, p. 166.
127
Ibidem, p. 168-175.
128
I.Ia. Rudcenko, Op. cit., p. 119, 263.
129
IIbidem, p. 146-147, anexa, p. 1.
130
В.И. Жуков, Города Бессарабии 1812-1861 годов. Очерки социально-
экономического развития. – Кишинев, 1964, c. 137; Л.Е. Шепелев, Царизм и
буржуазия во второй половине XIX века. – Ленинград, 1981, c. 100.
131
ПСЗРИ, Собр. II, т. XL, 1865, №41779. – СПб., 1867, c. 182.
132
ПСЗРИ, Собр. II, т. XLI, 1866, №43874. – СПб., 1868, c. 258-259.
133
Cetăţeni de onoare – stare socială privilegiată, deosebită de orăşeni, creată prin manifestul
imperial din 10 aprilie 1832 şi divizată în cetăţeni de viţă şi personali, dar care nu erau întruniţi
într-o organizaţie de castă (Е.Ф. Зябловский. Российская статистика. Часть I. Издание
второе. – СПб., 1842, c. 52). Statutul de cetăţean de onoare era acordat fie personal pe durata
vieţii, fie ereditar şi negustorilor care activau o perioadă de 10 ani la rând în prima ghildă sau
20 de ani în a doua ghildă într-un oraş, cât şi negustorilor care aveau funcţia de consilier de
comerţ sau care au primit un ordin imperial, marilor industriaşi, persoanelor care s-au remarcat

288
în domeniul ştiinţei şi artei, celor cu studii universitare, precum şi copiilor de nobili. Ei erau
scutiţi de impozite, prestaţii personale, serviciu militar obligatoriu şi de pedepse corporale,
aveau dreptul de a alege şi de a fi aleşi în organele de administraţie orăşenească, de a se numi în
actele oficiale cetăţean de onoare (Свод Законов Российской Империи. Законы о
состояниях. – СПб., 1833, c. 114-116, 118-119); casele lor erau dispensate de încartiruire.
134
Памятная книжка Бессарабской области на 1862 год. – Кишинев, 1862, c. 46;
ANRM, F. 151, inv. 1, d. 93, f. 92.
135
ЗБСК, т. 1. – Кишинев, 1864, c. 109.
136
ANRM, F. 75, inv. 1, d. 1419, f. 215-216.
137
Ibidem, d. 1811, f. 1.
138
Ibidem.
139
Ibidem, F. 2, inv. 1, d. 5362, f. 125 verso-126.
140
Ibidem, f. 126.
141
AISR, F. 1281, inv. 7, d. 50, f. 152.

Raport prezentat la Sesiunea ştiinţifică a Muzeului Naţional de Arheologie

şi Istorie a Moldovei (ediţia a XXI-a) din 20-21 octombrie 2011. Text
nepublicat.

289
 ELITE ALE BURGHEZIEI BASARABENE:
NEGUSTORII ANGROSIŞTI ARMENI ŞI GRECI
(1812-1868)

The elites of Bessarabian bourgeoisie: Armenian and Greek

wholesale merchants (1812-1868)

Abstract
In the given article, based on the published monographic literature and unpublished archival
sources, the authors make a brief description of the concept of the elite and by the examining the
Armenian and Greek wholesale merchants raise the issue of the commercial elite of Bessarabia, which
was formed shortly after its annexation to the Russian Empire in 1812. The authors state that the
genesis and evolution of Bessarabian bourgeoisie in general, and the commercial-industrial in
particular, was influenced by multiple factors, both economic and political, both internal and
external. A special place in this respect belongs to the immigration of alien merchants to Bessarabia –
Armenians, Greek, Jews, Bulgarians, and those from the interior provinces of Russia, many of whom
settled in the province for permanent residence, filling the ranks of the commercial bourgeoisie of
Bessarabia as a consequence of national-commercial policy promoted by the imperial government in
the newly annexed territory. Based on the example of Armenian merchants, but also on the history of
Panteleimon Sinadino – the Greek merchant of the first guild from Chisinau, whose commercial
capital reached in the 1830-ies the value of 2 million rubles, the authors analyze the process of
establishment of commercial bourgeoisie in Bessarabia.

Pentru a aborda problema ce vizează elita burgheziei basarabene în sec. al XIX-lea, la

început este necesar să definim noţiunea de elită şi să expunem succint discuţiile purtate,
de-a lungul anilor, în sociologia şi politologia contemporană privind această problemă.
Abordarea elitară a societăţii este una relativ nouă, atât în istoriografia europeană,
cât şi în cea românească. Este evident că discuţia în jurul elitelor ascunde mai multe
probleme, atât ca temă de cercetare, cât şi ca practică ştiinţifică, îndeosebi,
istoriografică: a puterii, a ierarhiei sau a diferitelor forme de instituţii sociale, şi ca o
problemă de ordin logic. În cadrul discuţiilor, elita şi puterea, în majoritatea cazurilor,
nu pot fi analizate separat. De asemenea, orice discuţie asupra elitelor atinge problema
ierarhiei sociale şi a manierei în care societatea creează diferenţe, atât de ordin social,
cât şi în ceea ce priveşte accesul la decizia politică.
Conceptul de elită provine din verbul latinesc eligo care înseamnă a tria, a alege. De
aici derivă substantive ca: electio, elector, selectio şi chiar inteligo sau intellego – a concepe
cu mintea, a înţelege. Urmărind evoluţia istorică şi politică a conceptului, sociologii şi
politologii au definit conceptul de elită ca un substantiv colectiv, care îi califică pe acei
membrii ai societăţii, care deţin o poziţie de superioritate în cadrul acelei societăţi1.
Imprecizii sau ambiguităţi terminologice continuă să existe în istoriografie. Totuşi,
pentru majoritatea cercetătorilor, în prezent, noţiunea de elită înseamnă „toţi cei aflaţi
în vârful ierarhiei sociale, exercitând aici funcţii importante, care sunt valorizate şi
recunoscute public prin intermediul unor venituri importante, diferite forme de
privilegii, de prestigiu şi alte avantaje oficiale sau oficioase”2.
Cel mai important criteriu de identificare a apartenenţei la elita conducătoare este
poziţia superioară ocupată pe scara ierarhică a societăţii. Elita reuneşte persoanele care
monopolizează, într-un fel sau altul, autoritatea şi puterea, exercitându-le pe acestea
290
din urmă printr-o formă sau alta de dominaţie (economică, socială, politică, culturală,
ideologică etc.)3.
Dacă elita politică, faţă de alte grupuri de elite, participă nemijlocit la exercitarea
puterii politice, atunci elita economică (numită adesea, incorect, şi elita business sau
elita antreprenorială) înfăptuieşte dominaţia economică şi realizarea puterii economice
în societate. Această categorie socială include reprezentanţii marelui capital şi pe marii
proprietari, membrii consiliului directorilor marilor corporaţii, ai băncilor, firmelor şi
caselor de comerţ etc. Ea determină rezolvarea problemelor legate de utilizarea forţei de
muncă, nivelul şi calitatea vieţii, salariile şi veniturile populaţiei etc.
Unii cercetători îşi pun întrebarea dacă elita politică şi elita economică constituie
două centre independente de putere sau poate elita economică este nucleul clasei
dominante, în timp ce elita politică reprezintă comitetul executiv al elitei economice
dominante. Interacţiunea strânsă dintre elita politică şi cea economică în societăţile
contemporane este determinată de anumiţi factori de ordin obiectiv şi subiectiv. Pe de
o parte, cucerirea puterii politice, menţinerea şi exercitarea ei necesită mijloace
financiare destul de impunătoare, iar, pe de altă parte, elita economică, acordând
susţinere financiară elitei politice, urmăreşte mai mult scopuri economice decât
politice. Cu alte cuvinte, economia de piaţă presupune în mod obiectiv şi neapărat
interese reciproce ale elitei economice şi ale elitei politice.
Sociologia este prima care iniţiază o abordare elitară a evoluţiei societăţii, ea fiind
cea care încearcă să contureze raporturile dintre categoriile conducătoare şi cele
conduse. Astfel că sociologia a abordat, în primul rând, conceptul de elită ca elită
politică. Toate teoriile elitare pe care sociologia şi le revendică – începând cu
Machiavelli, continuând cu Comte, Fichte, Schelling, Schopenhauer, Nietzsche,
Carlyle, Emerson, Pareto, Weber, Mosca, Michels şi până la reprezentanţii teoriilor
elitare contemporane occidentale – sunt foarte diverse, dar folosesc ca principal criteriu
de diferenţiere a elitelor, în raport cu masele, criteriul poziţiei politice4.
Alături de sociologie, ştiinţa istorică, a încercat şi ea, deşi mai târziu, să preia
tematica evoluţiei elitelor, însă şi aici cele mai vizibile rezultate rămân pe terenul
occidental, în special, cel francez. Astfel că în evoluţia studiului istoric legat tangenţial
de elite un moment important îl constituie publicarea în 1969 a lucrării lui Roland
Mousnier Les hierarchies sociales de 1450 a nos jours. Ierarhizarea socială pe care o
propune autorul, deşi acordă un rol important puterii politice, delimitează categoriile
sociale în funcţie de alte criterii: economic, juridic, administrativ, al demnităţii, al
onoarei, al prestigiului, al mentalităţii, al ideologiei etc. Respectiv, definirea statutului
social nu se mai limitează numai la criteriul puterii, desigur nici elitele nu se raportează
doar la acest criteriu. Autorul stabileşte trei tipuri de ierarhizare socială: în ordine, în
caste şi în clase. Deşi lucrarea nu este dedicată direct istoriei elitelor, principiile stabilite
deschid noi perspective pentru abordarea acestei probleme5.
Pasul următor este făcut de istoricul francez Guy Chaussinand-Nogaret, sub redacţia
căruia apare în 1975 lucrarea Une histoire des elites 1700-1848, care schiţează dinamica
sferelor elitare de la aristocraţie şi regalism la un regim mai complex, prezentând un
fenomen în care câmpul elitar este penetrat şi de reprezentanţi ai altor categorii sociale care,
prin pregătire, educaţie şi posibilităţi economice, îşi reevaluează aspiraţiile sociale, tinzând
să se orienteze înspre parlament, înspre categoria marilor funcţionari, înspre înnobilare,
291
înspre societăţile academice, înspre corpul superior al armatei etc.6
Revenind la abordarea sociologică, menţionăm că problema cercetării elitelor a fost
pusă pentru prima dată în discuţie din punct de vedere ştiinţific de către sociologii
europeni: V. Pareto, G. Mosca, R. Michels la intersecţia secolelor XIX-XX.
Momentul când apar conceptele fondatoare ale teoriei elitelor este prin el însuşi
semnificativ. Expresii ale unei gândiri asemănătoare pot fi regăsite de-a lungul întregii
istorii a ideilor, de la Platon la Machiavelli7, până la Carlyle şi Nietzsche8. Faptul
trebuie asociat fenomenului complex care are loc sub raport intelectual în a doua
jumătate a sec. al XIX-lea, în condiţiile unor căutări în plan democratic, dar şi ale
epuizării paradigmei intelectuale structurate în jurul doctrinelor revoluţionare. Într-un
secol în care Europa a cunoscut o serie de mişcări revoluţionare se pune tot mai
insistent problema puterii, şi anume: cui ar trebui aceasta să aparţină? Astfel, în sec. al
XIX-lea, Carlyle şi Nietzsche prezintă ecoul neliniştii faţă de pericolul dispariţiei
oricărei ierarhii sociale şi depersonalizarea societăţii. Dar, în pofida prestigiului
intelectual, ei nu reuşesc să propună o teorie bine sistematizată asupra elitelor sau
ierarhiei sociale, care să fie oferită drept alternativă faţă de viziunile revoluţionare,
burgheze sau socialist-marxiste.
În aceste condiţii putem menţiona că teoria socială a lui Marx a fost construită
plecând de la teza existenţei în fiecare societate a două clase suprapuse, aflate într-o
relaţie ireductibilă. Clasa la putere este aceea care deţine mijloacele de producţie, iar
lupta între cele două clase, dominantă, în minoritate, şi dominată, reprezentând
majoritatea populaţiei, este motorul evoluţiei istorice şi, prin urmare, al progresului.
Sensul acestei teorii reiese mai ales din consecinţa sa militantă: o clasă este stigmatizată
ca fiind cvasiparazitară, iar celeilalte i se atribuie o misiune civilizatoare, respectiv
eliberarea celor dominaţi şi edificarea unei societăţi fără clase. Ieşirea din fatalitatea
ierarhică se poate face numai prin colectivizarea mijloacelor de producţie, pentru că
istoria aparţine celor mulţi9.
Teoria elitelor, aşa cum apare ea sistematizată de către fondatori, este o tentativă de
a renunţa la ideea fatalităţii revoluţionare sau a luptei de clasă. V. Pareto, în lucrarea
Tratat de sociologie generală, abordează problema elitelor. El vedea societatea ca o
piramidă în al cărei vârf se afla elita. Pareto a inclus în clasa elitei persoane cu capacităţi
deosebite, printre care cele organizatorice, avere, autoritate, iscusinţă, studii, care
caracterizează virtuţile unui tip. Necesitatea divizării societăţii în elită şi mase el o
deduce din superioritatea natural-psihologică, din inegalitatea capacităţilor individuale
ale oamenilor care se manifestă în toate domeniile de activitate umană10. Elita la Pareto
nu pare a avea valori proprii, nu este capabilă a se constitui într-o cultură care să
cuprindă un discurs identitar, semne de marcă, un scenariu reproductiv care să-i
protejeze poziţia şi s-o convertească în putere de decizie sau măcar în influenţă socială.
Totuşi, una dintre principalele contribuţii ale lui Pareto rămâne teoria circulaţiei
elitelor. Teza sociologului italian rezidă în faptul că, întrucât reprezintă interese
particulare, elitele intră în declin odată cu apariţia altor interese dominante. Revoluţiile
sunt efectul blocării schimbului de elite, respectiv, al înlocuirii elitelor vechi cu altele
care reprezintă noile interese. Concluzia lui Pareto este că în societăţile moderne
circulaţia continuă a elitelor împiedică formarea unei clase dominante, stabile şi
închise, cum credea Karl Marx11.
292
 Contemporanul lui Pareto, Gaetano Mosca, jurist şi practicant, reprezentat al
instituţiilor politice, observă importanţa pe care o are organizarea şi structurarea unei
elite. Caracteristica fundamentală a unei elite este mai cu seamă capacitatea sa
organizatorică, un anumit mod de a fi şi de a se constitui ca structură de putere.
G. Mosca a încercat să demonstreze inevitabilitatea divizării societăţii în două grupe
inegale: 1. Clasa conducătoare, puţin numeroasă, monopolizează puterea şi se bucură
de avantajele acesteia; 2. Clasa condusă, numeroasă, guvernată şi condusă de prima12.
Cercetătorul Ilie Bădescu scrie că, după Mosca, clasa conducătoare se distinge de
mase prin organizarea sa şi prin posedarea de către indivizi a calităţilor şi capacităţilor
deosebite. Sursele puterii la început erau vitejia militară, bogăţia şi cunoştinţele
teologice, de ele fiind legate trei forme ale aristocraţiei – militară, financiară,
bisericească. Treptat însă, tot mai mult sporeşte însemnătatea capacităţilor intelectuale,
a studiilor, a iscusinţei de a conduce. Capacitatea de a conduce, în opinia lui Mosca,
constituie criteriul definitoriu în selectarea indivizilor pentru elită, aceasta
presupunând anumite calităţi personale care sunt cele mai adecvate pentru exercitarea
funcţiei de conducere într-o epocă sau alta13.
Teoriile elitiste apar la fondatori ca exprimând dorinţa de a construi o teorie
alternativă la proiectele democratice ale epocii. În acelaşi timp, teoria elitelor pare a fi
la jumătate de drum între o teorie a puterii şi o teorie socială. Ea pune accentul pe
natura fatal ierarhică a societăţii umane, precum şi pe distribuţia inegalitară a puterii.
De fapt, în baza celor expuse de Pareto şi Mosca putem concluziona că participarea
maselor la exercitarea puterii este un lucru irealizabil. Astfel, putem spune că puterea
elitelor este un lucru firesc şi o necesitate pentru dirijarea maselor.
Înainte de al Doilea Război Mondial, elitele n-au constituit propriu-zis o temă
istoriografică în România, deşi sub anumite aspecte ea a fost abordată de A.D.
Xenopol, N. Iorga, V. Pârvan şi alţi istorici, mai ales în ceea ce priveşte relaţia dintre
personalităţi şi mase. Era un fel mai mult speculativ decât sistematic de a căuta
răspunsuri la o chestiune oricum inevitabilă şi deja presantă în epocă. Tema elitelor a
devenit vizibilă în istoriografia română la finele sec. al XIX-lea şi în primele decenii ale
sec. al XX-lea. Explicaţia trebuie căutată în procesul de maturizare profesională,
precum şi în problemele specifice născute în această perioadă de timp14.
În studiul său Florea Ioncioaia afirmă că în lumea românească intrarea termenului
„elită” în limbajul uzual este o achiziţie interbelică, legată, mai ales, de impactul
proiectelor radicale de dreapta, care încercau să opună teoriei marxiste a rolului clasei
muncitoare o teorie echivalentă, în care rolul principal trebuia să fie jucat de un grup
de indivizi supra-dotaţi, supra-motivaţi de o conştiinţă a misiunii lor, în numele căreia
trebuia să conducă restul societăţii15.
Prima abordare directă asupra elitelor o face Gheorghe I. Brătianu, într-o
conferinţă din 1933. Pentru el, elitele reprezintă „acele pături superioare, ridicate
exclusiv pentru merit”16. Istoria nu este doar o succesiune de mari momente, dar şi de
pături conducătoare. Fiecare mişcare revoluţionară a dus după sine la schimbarea
păturilor conducătoare. Brătianu spune că masele sunt a-cefale, nu se pot conduce
singure, elitele fiind cele care posedă autoritate. Dar, această elită trebuie să posede în
primul rând competenţe practice, nu doar teoretice. Pentru Brătianu, rolul elitelor este
de a media între putere şi mase, de a le conduce, de a le disciplina pe acestea. Nu este
293
vorba de formarea unui „regim de castă”, ci de recunoaşterea valorii şi capacităţii
personale, elita rămânând permeabilă de jos în sus tuturor elementelor capabile să se
ridice prin muncă în rândurile acesteia17.
O nouă concepţie va aduce economistul şi intelectualul G. Strat, pentru care elita îi
cuprinde pe toţi cei care se află în fruntea unei clase sociale. Pentru G. Strat, elitele nu
se identifică cu aristocraţia sau cu nobilimea, pentru că, deşi se admite existenţa unei
pături distincte de restul societăţii, aceasta se recrutează din toate păturile acesteia, mai
ales din rândul burgheziei. Prin urmare, criteriile de recrutare a elitelor pot fi bogăţia,
consideraţiunea, iar ca o consecinţă – „prezumţia de cultură sau educaţie”18. El observă
că fiecare grup social îşi creează propriile coduri, prin care îşi selectează membrii şi prin
care se distinge de restul societăţii. Acest criteriu diferă de la o societate, epocă la alta
(epoca modernă – meritul social recunoscut). Rolul elitelor este esenţial într-o
societate, deoarece asigură nevoia de autoritate, de conducere, precum şi coeziunea
societăţii. În concepţia lui Strat, declinul societăţilor este un declin al elitelor, un avans
al maselor dezorganizate, al egalitarismului şi, deopotrivă, al dictaturii19.
Problema elitelor continuă să preocupe istoricii şi sociologii, această temă
rămânând una actuală şi astăzi. Astfel, Fundaţia Academică „A.D. Xenopol” din Iaşi a
dedicat în anul 1996 un volum special elitelor20. Din cercetătorii care s-au consacrat
acestei teme pot fi nominalizaţi: Al. Zub, Stelian Tănase, Petru Bejan, Alexandru-
Florin Platon, Cătălin Turliuc, Gheorghe Teodorescu, Florea Ioncioaia, Remus
Câmpeanu, Simion Retegan, Ştefan-Mihai Ceauşu etc.
Elitele, în esenţa lor, sunt grupuri sociale, care trebuie privite ca unităţi distincte,
însă nu pot fi apreciate unilateral. Criteriile de selecţie a membrilor elitei sunt multiple
şi sunt specifice în funcţie de condiţiile istorice, mediul în care se creează şi de înseşi
valorile promovate de cei care urmează a forma elita.
Pentru studierea chestiunii cu tangenţă la elitele burgheze din Basarabia, exemplu
ne vor servi negustorii angrosişti armeni şi greci care, pe parcursul sec. al XIX-lea au
deţinut poziţii importante în comerţul basarabean, atât intern, cât şi extern.
Referindu-ne la Basarabia, odată cu anexarea ei în 1812 la Imperiul Rus, elita
aristocratică şi economică, în special comercială, este inclusă într-un nou sistem
economic şi politic, cel rusesc, fapt care a condiţionat trăsături specifice de dezvoltare a
societăţii în ansamblu, dar şi a celor cu referire la procesul de constituire a elitelor.
O trăsătură specifică a acestei elite va fi faptul că pe lângă componenta românească se
va constitui o puternică componentă alogenă, reprezentată în cea mai mare parte din
etnici greci şi armeni care au migrat în regiune încă din secolele XVII-XVIII, iar alţii
în sec. al XIX-lea, pentru a beneficia de privilegii şi cărora, pe parcurs, li se vor adăuga
comercianţii evrei, ruşi, ucraineni, bulgari etc. Burghezia naţională era în fază
incipientă de constituire atât din cauza consecinţelor generate de regimul suzeranităţii
otomane, cât şi ca urmare a insecurităţii ce a caracterizat regiunea timp de mai multe
secole, iniţial datorită prezenţei tătarilor în imediata apropiere a graniţei de est a
Moldovei, iar ulterior datorită intervenţiilor frecvente şi dezastruoase ale armatelor
ţariste în timpul războaielor ruso-turce din a doua jumătate a sec. al XVIII-lea – prima
jumătate a sec. al XIX-lea. În aceste condiţii, este evident faptul că pe teritoriul
viitoarei Basarabii nu se putea constitui o burghezie autohtonă, decât cu mici excepţii.
Prin urmare, procesul de geneză şi evoluţie a burghezei basarabene, în general, şi a
294
celei comercial-industriale, în particular, iar de aici şi a elitei burgheze, a fost generat
de multipli factori, atât de ordin economic, cât şi de ordin politic, atât interni, cât şi
externi. Un loc aparte în acest sens îi revenea imigraţiei în Basarabia a negustorilor
alogeni – armeni, greci, evrei, bulgari şi a celor din guberniile interne ruse, mulţi
dintre care s-au transferat cu traiul în provincia nou-anexată, completând rândurile
burgheziei comerciale basarabene. Nu mai puţin importantă este şi poziţia pe care a
luat-o administraţia imperială şi regională în această problemă, inclusiv măsurile
întreprinse de ţarism în vederea statornicirii în Basarabia a negustorilor alogeni şi
creării unei elite burgheze comerciale cosmopolite.
După anexarea Basarabiei la Rusia a sporit numărul micilor comercianţi şi al
negustorilor mari angrosişti, îndeosebi al armenilor şi grecilor pe pieţele orăşeneşti
locale veniţi nu numai din guberniile ucrainene şi ruse, dar şi de peste hotare. Prezintă
interes istoria armenilor localizaţi în acest spaţiu.
Armenii s-au aşezat cu traiul pe teritoriul dintre Nistru şi Prut mai ales în sec. al XVIII-
lea21. A. Skalkovski menţionează că încă până în 1779, când armenii au părăsit Crimeea şi
s-au transferat cu traiul pe râul Don, în gubernia Ekaterinoslav, formând colonia
armenească Nahicevan, mulţi dintre ei s-au stabilit în sudul Basarabiei (cu sens de Bugeac),
în oraşele-porturi Akkerman, Ismail, Chilia, la fel în Căuşeni, Ganchişle, Tatar-Bunar şi
chiar în Hotin şi Balta, pentru a se ocupa cu comerţul22. Unii armeni s-au strămutat în
Basarabia din Polonia, aşezându-se cu traiul în judeţele Hotin şi Iaşi23. La începutul sec. al
XIX-lea armenii mai locuiau şi în localităţile Orhei, Teleneşti etc.24
După anexarea în 1791 la Rusia a teritoriilor din partea stângă a Nistrului, pe
aceste teritorii apar un şir de noi centre comerciale – Grigoriopol25, Dubăsarii Noi26,
care întreţin strânse legături comerciale cu Moldova şi cu Ţara Românească, iar după
anexarea teritoriului dintre Prut şi Nistru la Imperiul Rus, au găsit în Basarabia
posibilităţi mari de îmbogăţire.
La început, populaţia armenească statornicită în Chişinău şi încadrată în comerţul
intern şi extern al Basarabiei era numeric neînsemnată. În 1795, la Chişinău, au fost
impuse impozitului circa 55 de prăvălii şi 30 de cârciumi, iar proprietarii acestora au
plătit un impozit de 1696 lei, dintre care – 800 de lei au plătit moldovenii, 720 –
evreii, 96 – sârbii şi 80 de lei – armenii27. Majoritatea negustorilor armeni care locuiau
în Basarabia aveau viză de reşedinţă, de regulă, în oraşele din sudul Basarabiei sau în
guberniile limitrofe ucrainene.
La începutul sec. al XIX-lea la Chişinău şi în alte oraşe ale Basarabiei au început a
se strămuta cu traiul mulţi negustori armeni, greci şi evrei din Imperiul Austriac şi din
Moldova de peste Prut. Administraţia rusă din Principate depune eforturi
considerabile în atragerea negustorilor străini pe piaţa moldovenească. Astfel, numai în
ianuarie 1810 la Chişinău au primit cetăţenie rusească patru armeni, care s-au
transferat aici cu traiul din Imperiul Austriac28. Asemenea exemple în izvoarele de
arhivă se întâlnesc destul de frecvent. Totuşi, în pofida acestui fapt, la momentul
anexării teritoriului dintre Prut şi Nistru la Imperiul Rus populaţia armenească din
Basarabia era numeric neînsemnată – aproximativ 400 de familii29. Explicaţia este una
simplă. După fondarea coloniei Grigoriopol mulţi armeni (aproximativ 507 familii)
din oraşele Ismail, Akkerman, Chilia, Căuşeni şi Bender s-au transferat cu traiul în

295
acest oraş nou, pentru a beneficia de privilegiile comerciale acordate acestui oraş30.
După anexarea Basarabiei la Rusia şi acordarea de către ţarismul rus provinciei nou-
anexate a unui şir de privilegii, inclusiv a celor comerciale31, a sporit numărul micilor
comercianţi şi al negustorilor, îndeosebi al grecilor, al bulgarilor şi al evreilor pe pieţele
orăşeneşti locale, veniţi nu numai din guberniile ucrainene şi ruse, dar şi de peste
hotare. Către 1817 numărul armenilor stabiliţi cu traiul în Basarabia constituia 2738
de persoane (544 familii), sau 0,25% din toţi locuitorii provinciei. Partea considerabilă
a populaţiei armeneşti era concentrată în câteva judeţe: Orhei – 229 familii, Bender –
153, Ismail – 96, Hotin – 34 şi Iaşi – 32 familii32.
Dar, cea mai numeroasă era obştea armenească din Chişinău, unde armenii
deţineau poziţii importante atât în comerţul intern, cât şi în cel extern. Conform
tabelului de taxare privind impozitul bir33 şi prestaţiile locale pe anul 1818, obştea
armenească din Chişinău constituia 101 familii34. Mulţi armeni s-au transferat cu
traiul în Basarabia la începutul sec. al XIX-lea, având sprijinul autorităţilor imperiale.
Conform decretului imperial din 30 ianuarie 1802, armenilor din Grigoriopol li se
permitea stabilirea cu traiul în alte oraşe. Obţinând acest drept, mulţi din ei au părăsit
acest oraş şi au trecut cu traiul în Chişinău. Şefii obştii armeneşti din Chişinău Kalos
Bogdasarov, Gadji Vemson, Marderos Cernitov şi Kirkar Gadji Bogdasarov scriau la
6 septembrie 1821 că „…încă până la ocuparea regiunii Basarabiei de oştirile ruseşti au
venit împreună cu alţi armeni din oraşul Grigoriopol (gubernia Herson) în oraşul
Chişinău, unde s-au statornicit cu traiul, se ocupă cu comerţul şi achită împreună cu
alţi locuitori dările şi prestaţiile”35. Din Grigoriopol s-au strămutat în Chişinău 26 de
familii armeneşti, care s-au aşezat în sectoarele I şi IV ale oraşului Chişinău şi se
ocupau în special cu comerţul36.
În obştea armenească din Chişinău au intrat şi supuşii-turci armeni, care au venit
„…în 1816 din Principatul Moldova la invitaţia armenilor din Grigoriopol”37. Fiind
însă în primul rând negustori, ei nu s-au transferat în Grigoriopol, care în acel timp
începuse treptat să cedeze poziţiile de centru comercial portului Odesa, dar au preferat
să rămână în Basarabia (fiind, probabil, atraşi de privilegiile comerciale acordate
negustorilor basarabeni), unde în 1817 au acceptat cetăţenia rusă şi au primit dreptul
„…de a locui în Chişinău şi de a se ocupa liber cu comerţul”38. Conform datelor din
21 decembrie 1820, aceşti armeni constituiau 17 familii (92 persoane)39.
Între anii 1818-1820 în Chişinău se numărau deja 116 familii de armeni; anual ei
plăteau 1740 lei bir şi 1044 lei prestaţii locale40.
Transferarea armenilor din Grigoriopol, precum şi a celor de peste hotare pe
teritoriul Basarabiei poate fi explicată prin faptul că până în 1831 negustorii locali nu
erau divizaţi în ghilde comerciale şi aveau dreptul, conform vechilor obiceiuri
moldoveneşti, de a practica liber atât comerţul intern, cât şi cel extern41.
Izvoarele de arhivă confirmă că după anexarea Basarabiei la Rusia moldovenii ca
negustori nu prezentau o categorie socială aparte, care s-ar fi evidenţiat din categoriile
de bază ale populaţiei. De aceea, în prima jumătate a sec. al XIX-lea burghezia
comercială din Basarabia se va forma, în fond, din negustori alogeni – armeni, greci,
evrei, bulgari, inclusiv din cei veniţi de peste hotare şi din guberniile ucrainene şi ruse.
Aceasta se lămureşte parţial prin faptul că, potrivit tradiţiilor seculare, ocupaţia de bază

296
a moldovenilor era agricultura şi creşterea vitelor. Încă D. Cantemir menţiona că
printre moldoveni rar care este negustor, „…căci ei orice negustorie socotesc că este
lucru de ruşine, osebit numai de neguţătoria de pâine, care o fac ei pe moşiile lor”42.
Aceeaşi constatare o face la începutul sec. al XIX-lea şi cercetătorul P. Kuniţki, care
menţiona că la moldoveni „…este o ruşine să fii meşteşugar… Plugarul sau păstorul se
bucură de o stimă cu mult mai mare decât orişicare maestru (meşteşugar – n. a.)”43.
Considerăm însă că e insuficient a explica preponderenţa negustorilor străini în
comerţul provinciei doar prin ireverenţa moldovenilor faţă de comerţ. Cauza
principală se cere a fi căutată în specificul dezvoltării social-economice a Moldovei în
secolele precedente, determinate în mare parte de regimul de dominaţie turco-fanariot,
în exploatarea maselor populare de către feudalii locali şi străini, în jafurile frecvente
întreprinse de oştirile osmane şi în dezastrul economic pricinuit Ţărilor Române în
urma ostilităţilor ruso-turce din a doua jumătate a sec. al XVIII-lea - începutul sec. al
XIX-lea. O influenţă negativă a avut-o şi faptul că ţăranii moldoveni erau obligaţi să
asigure Poarta cu pâine, legume, materiale de construcţie etc. la preţuri fixe – dictate
de Istanbul44. În acelaşi timp, exista interdicţia la exportul peste hotare a unui şir de
mărfuri locale; alături de vămile de frontieră erau păstrate vămile interne; sistemul de
concesiune etc. Toate aceste împrejurări frânau procesul acumulării iniţiale de capital,
formării burgheziei comerciale, atragerii ţăranilor în relaţiile de piaţă.
Armenii şi grecii deţineau poziţii importante în comerţul intern şi extern, îndeosebi
în sudul Basarabiei, unde obştea armenească era destul de numeroasă. În 1813, şeful
vămilor de control Lev S. Baikov, caracterizând oraşul Akkerman, scria că „mulţi
negustori greci, armeni şi evrei s-au aşezat aici folosindu-se de avantajele aşezării
geografice”, că ei se ocupă nu numai cu comerţul intern, dar şi exportă „…diferite
produse pentru a le vinde la Odesa şi în gubernia Herson”45.
Numărul negustorilor alogeni – armeni, greci, evrei, bulgari, precum şi al celor
veniţi din guberniile interne ruse în oraşele-porturi din sudul Basarabiei era destul de
impunător. Datele privind repartizarea prăvăliilor în oraşul Ismail conform grupurilor
etnice sunt sistematizate în Tabelul 1.
Tabelul 1
Categoriile de populaţie şi numărul de prăvălii comerciale
în oraşul Ismail în 1817*
Categoriile Numărul total Raportul, în % Cota prăvăliilor conform
de populaţie Populaţie Prăvălii Populaţie Prăvălii apartenenţei etnice, în %
Armeni 272 37 3,5 19,9 13,6
Evrei 173 21 2,2 11,3 12,1
Greci 131 12 1,7 6,5 9,2
Bulgari 508 44 6,5 23,6 8,7
Velicoruşi 1722 33 22,1 17,7 1,9
Moldoveni 1726 27 22,2 14,5 1,6
Ucraineni 3251 12 41,8 6,5 0,4
În total 7783 186** 100,0 100,0 2,4

* ANRM, F. 5, inv. 2, d. 495, f. 14 verso, 54, 88, 96 verso, 142 verso, 238 verso, 244 verso, 245.
** Celelalte 11 prăvălii aparţineau altor categorii de negustori.

297
 Datele din acest Tabel relevă că armenilor, evreilor, grecilor şi bulgarilor, care
constituiau un număr de doar 1084 (13,9%) locuitori, le revenea 144 de prăvălii
(61,3%) din numărul total de 186, velicoruşilor în număr de 1722 (22,1%) – 33
(17,7%), moldovenilor în număr de 1726 (22,2%) – 27 (14,5%) şi ucrainenilor în
număr de 3251 (41,8%) – doar 12 prăvălii (6,5%).
Armenii, grecii şi evreii din Basarabia se ocupau, în primul rând, cu comerţul şi
meşteşugăritul, alţii, mai puţini la număr, cu pomicultura şi viticultura şi doar partea
cea mai mică cu agricultura. În Ismail locuiau 73 familii de armeni (272 locuitori),
uniţi în obştea armenească ce poseda 62 case de locuit, o cafenea, un magazin şi 37
prăvălii46. Din numărul total de familii 15 se ocupau cu activitatea comercială, 27 – cu
comerţul cu amănuntul, 26 – cu meşteşugăritul, 2 – cu giuvaiergia, 2 – cu croitoria şi
tăbăcăria, una – deţinea o cafenea47. Mulţi din ei erau destul de bogaţi. Astfel, armenii
Hadji Mandrov şi Antip Nangaji, care se ocupau cu comerţul cu amănuntul, deţineau:
unul – 4 prăvălii, celălalt – 3 prăvălii; Berdos Mogardicev avea în proprietate un
magazin şi o prăvălie, iar Karabet Hadji Markarov – 2 clădiri şi o prăvălie48.
Mulţi din ei, în anii ’30-’40 ai sec. al XIX-lea au devenit negustori destul de bogaţi
de ghilda întâi (Karabet Hadji Markarov, spre exemplu), care exportau peste hotare
cantităţi însemnate de cereale, iar capitalul lor comercial depăşea suma de 100 mii
ruble argint49.
Negustorii armeni din Chişinău deţineau poziţii importante nu numai în comerţul
intern, ei erau strâns legaţi şi de piaţa internă moldovenească, cu care erau demult
cunoscuţi. În anul 1820 negustorii armeni din Chişinău Z. Hristovici, N. Lebedev,
C. Sardatianov, Ovanes şi Mardiras Ruşciuplu ş.a. au înaintat în Duma orăşenească
din Chişinău cererea de a li se elibera certificate comerciale pentru exportul mărfurilor
basarabene peste hotare50. Pentru exportul mărfurilor peste hotare autorităţile vamale
cereau „certificate eliberate de autorităţile locale prin care s-ar confirma că ei într-
adevăr fac comerţ în baza capitalului propriu”51. Aceasta cauza prejudicii negustorilor.
De aceea, în mai 1820, la insistenţa negustorului armean Ovanes Ruşciuplu,
autorităţile locale au fost nevoite să recunoască că „în Basarabia nu există anumite
dispoziţii privind înscrierea negustorilor în ghilde, din care considerent tuturor
locuitorilor băştinaşi ce se ocupau cu activitatea comercială… li se acordă dreptul liber
de a practica comerţul extern, însă fără nici un fel de privilegii care i-ar deosebi unii de
alţii”52. Prin urmare, faptul că burghezia comercială din Basarabia nu era stratificată, ca
cea din guberniile interne ruse, în ghilde comerciale şi că dispunea de dreptul la
comerţul extern atrăgea în teritoriu diferiţi negustori de peste hotare şi din guberniile
interne ruse.
Dacă în alte gubernii ale Rusiei negustorii exportau din Basarabia în special
produse agricole, apoi peste hotare – în Moldova de peste Prut – ei exportau pe cale de
tranzit mărfuri manufacturiere şi industriale din Ucraina şi Rusia, din Basarabia –
produse animaliere, peşte; în Imperiul Austriac – vite şi produse animaliere, peşte şi
icre de peşte, ceară, miere, în mici cantităţi secară şi porumb53.
Din Imperiul Austriac şi din Moldova de peste Prut negustorii importau în Basa-
rabia mărfuri industriale, sare, vinuri, piatră de moară, butoaie etc. Influenţaţi încă de
tradiţiile vechi, locuitorii Basarabiei aveau necesitatea în obiecte de tip răsăritean, în

298
special în obiecte de uz casnic turcesc, care erau aduse din Moldova de peste Prut. De
acest fapt şi ţineau cont negustorii armeni. Spre exemplu, în anii ’20 ai sec. al XIX-lea
la Chişinău comercializa mărfuri manufacturiere turceşti armeanul Ştefan Dzardzuki,
care avea în arendă o clădire şi o prăvălie; el vindea mărfuri turceşti încă până la
anexarea Basarabiei la Rusia54.
Mulţi armeni din Imperiul Austriac şi din Moldova de peste Prut se mai ocupau în
Basarabia, în afară de comerţ, şi cu meşteşugăritul; până la adoptarea tarifului vamal
din 1822, mânau în stepele din Basarabia „…numeroase herghelii de cai şi vite
cornute… şi plăteau mari sume pentru păşunat”55.
Oraşul Chişinău era centrul principal al comerţului basarabean. Aici se concentrau
nu numai negustori străini şi din guberniile interne ale Rusiei, dar şi negustori armeni
din alte oraşe ale Basarabiei. Mulţi din ei practicau doar temporar comerţul în
provincie. Astfel, în 1819-1820 la Chişinău se ocupa temporar cu comerţul armeanul
Şagovat Popov, negustor din Akkerman, care dispunea de o plantaţie de viţă-de-vie şi
vindea vin56. Cu comerţul se ocupau şi armenii din orăşelul Orhei: Berdos Bogosov,
Baskan Bogosov, Sarkiz Malbaş, Sarkiz Kivorkov57. În 1830 în Chişinău se ocupa cu
comerţul armeanul Karabet Ovagimov, negustor din Akkerman etc.58
În studierea problemei privind activitatea comercială a negustorilor alogeni pe
pieţele din Basarabia, în special a negustorilor armeni şi greci din alte gubernii ale
Rusiei şi transformarea lor în elită comercială, o însemnătate deosebită au certificatele
comerciale eliberate negustorilor de guvernul regional, astfel acordându-li-se dreptul
de a exporta mărfuri din Basarabia. În ele se indica locul de trai al negustorului,
cantitatea mărfii exportate, locul de unde a fost ea procurată, vama şi localitatea unde
urma să fie exportată etc.
Negustorii armeni procurau produsele agricole la târgurile şi iarmaroacele din
Basarabia şi nemijlocit din localităţile săteşti pentru a le exporta în guberniile Rusiei şi
peste hotare. Cumpărau în mare cantităţi mărfuri basarabene şi le exportau peste
Nistru negustorii armeni din Grigoriopol C. Manukov, K.G. Bogdasarov, M. Agapov,
S. Melkanov, A. Guliusanov, G. Seghidur, A. Arakelov ş.a. În anul 1823 negustorii
armeni din Grigoriopol K.G. Bogdasarov şi G. Seghidur au cumpărat de la diferiţi
locuitori ai judeţului Orhei 1796 mii de nuci, 1830 ocale59 de prune uscate, 120 ocale
de coarne uscate şi 1300 vedre60 de vin şi le-au exportat peste Nistru în guberniile
ucrainene61. În 1824 armeanul Ariutiunov a cumpărat din judeţul Iaşi 1140 vedre de
vin şi 7000 ocale de prune uscate, iar A. Guliusanov a cumpărat din judeţul Orhei 380
mii de nuci şi 4940 ocale de prune uscate şi le-au exportat prin vămile de la Dubăsari
şi Parcani în gubernia Herson62.
Având drept scop valorificarea cât mai rapidă a teritoriului nou-anexat, în vederea
folosirii cât mai urgente a potenţialului lui economic şi creării pe teritoriul Basarabiei a
unui sprijin social, ţarismul creează condiţii favorabile pentru pătrunderea şi
statornicirea pe teritoriul provinciei a negustorilor din alte gubernii şi de peste hotare –
îndeosebi a armenilor, ruşilor, grecilor, ucrainenilor, evreilor, acordându-le, deopotrivă
cu negustorii locali, un şir de privilegii şi înlesniri. Conform hotărârii Consiliului de
Miniştri din 28 noiembrie 1816, se permitea exportul mărfurilor basarabene în guber-
niile ruse fără plata taxei vamale63. Pentru exportul lor trebuiau prezentate doar

299
certificatele comerciale, care urmau să confirme că marfa este produsă în Basarabia,
stabilindu-se un termen de două săptămâni pentru exportul ei prin oficiile şi posturile
vamale de la Nistru64.
În perioada 1817-1826, din cele 432 certificate comerciale, eliberate negustorilor
ucraineni de către guvernul regional pentru exportul mărfurilor basarabene peste
Nistru, 52 (12,3%) au fost eliberate armenilor din Grigoriopol în baza cărora ei au
exportat în guberniile limitrofe 5418000 şi 10 mii ocale de nuci, 156 mii ocale de
prune, 142 ocale de mere, 47 mii ocale de prune uscate, 120 ocale de coarne uscate,
3,5 mii vedre de vin, 5 mii ocale de tutun, 12 ocale de varză, 3,4 ocale de ceară şi alte
produse agricole65.
În cantităţi mai mici negustorii armeni din Grigoriopol cumpărau din Basarabia şi
exportau peste Nistru vite şi produse animaliere, sare şi peşte, obiecte meşteşugăreşti şi
produse ale sectorului silvic. În 1820 negustorul armean din Grigoriopol Gadji Simion
Bogdasarov a cumpărat din Chişinău şi a expediat peste Nistru 100 de vaci şi 2500 de
oi66. Între anii 1817 şi 1820 negustorii armeni M. Agamovici, K.G. Bogdasarov,
Z. Kirkarov ş.a. au exportat în guberniile ucrainene 3800 ocale de caşcaval, 4000 ocale
de brânză, 150 piei neprelucrate etc.67 Aceşti negustori au mai cumpărat din Chişinău
şi de la locuitorii diferitelor judeţe ale Basarabiei pentru a exporta peste Nistru 500
ocale de alabastru, 1000 de conovoace68, 400 de lopeţi, 600 osii de lemn, 250 funii din
in, 60 scânduri din stejar, 15 roţi din stejar şi alte obiecte meşteşugăreşti69.
De comercializarea mărfurilor autohtone în guberniile interne ruse se ocupau şi
negustorii altor colonii armeneşti. Spre exemplu, în 1820 negustorul Liusparanov din
colonia armenească Nahicevan a cumpărat de la locuitorii judeţului Orhei 1100
puduri de prune uscate şi 300 mii de nuci şi le-a exportat în gubernia Ekaterinoslav70.
Dar, prin hotărârea Consiliului de Miniştri din 28 noiembrie 1816 negustorilor de
peste Nistru, implicaţi în comerţul cu Basarabia, li se creau anumite greutăţi în ce
priveşte importul mărfurilor ruseşti în Basarabia, deoarece acestea erau impuse taxelor
vamale. În pofida acestui fapt, cerinţele crescânde ale pieţei interne basarabene în
mărfurile industriale şi de manufactură ruse asigurau negustorilor mari avantaje, de
care se străduiau să beneficieze toţi negustorii alogeni. Din guberniile interne ale
Rusiei în Basarabia erau importate aşa-numitele „mărfuri ruseşti”: ţesături de lână,
mătăsuri şi bumbac, metale şi obiecte din metal, veselă, blănuri, articole de piele,
galanterie şi, parţial, produse agricole – în special seminţe, făină etc. Astfel, în
octombrie 1823 armeanul Minos Arzumanov, negustor din Grigoriopol, a adus pentru
vânzare prin vama de la Dubăsari în Basarabia, în 53 de care, 1500 puduri de metal
plat, 64 puduri de metal pentru roţi, 1500 puduri de grâu (сарацинское пшено) şi
606 puduri de icre negre tescuite71.
Mulţi negustori armeni din Grigoriopol se ocupau în Basarabia cu comerţul
permanent şi cu meşteşugăritul. Între anii 1819 şi 1822 în oraşul Chişinău
comercializau permanent „mărfuri preţioase”72 armenii A. Mogordicev, C. Titosov,
K.G. Bogdasarov, T. Mederdicev, I. Lusinov, C. Amvelov, C. Halifov, A. Lusinov,
C. Lusinov; cu comerţul cu amănuntul se ocupau N. Ovanesov, C. Asnevesov,
C. Amvelov, C. Halifov, A. Lusinov, C. Lusinov; practicau comerţul cu mărfuri de
băcănie – M. Ovanesov, S. Melkanov, S. Agopcin şi G. Bogdasorov; cizmăria –

300
A. Ovedinov, A. Hizerov, M. Sarkizov, M. Mirderov, H. Kivorkov; C. Tiutiunov
deţinea un han73.
După adoptarea la 14 noiembrie 1824 a reformei ghildelor, conform căreia
negustorii din guberniile ruse erau obligaţi să se înscrie în ghildele comerciale,
negustorii armeni din Grigoriopol (cei bogaţi) au început să părăsească oraşul.
Negustorii, ale căror interese comerciale erau legate de pieţele din Moldova de peste
Prut şi din Basarabia, au început să se stabilească cu traiul în Chişinău şi în alte oraşe şi
târguri ale Basarabiei, completând rândurile burgheziei comerciale basarabene.
Ocupându-se în Chişinău cu comerţul, ei devin deţinători ai bunurilor imobiliare şi ai
prăvăliilor comerciale, considerându-se doar formal cetăţeni ai oraşului Grigoriopol74.
Pornind de la considerentul că Basarabia era separată de guberniile interne ruse
prin cordonul sanitaro-vamal de la Nistru, iar Regulamentul ghildelor din 1824
permitea dreptul la comerţul extern doar negustorilor mari angrosişti, de ghilda întâi şi
a doua, ţarismul acordă noi privilegii acestor categorii de negustori75. În ianuarie 1826
Consiliul de Miniştri le-a permis „negustorilor din Rusia, fără a lua în consideraţie
apartenenţa de ghildă, să transporte prin oficiile şi posturile vamale de la Nistru
mărfurile ruseşti şi basarabene, în afară de vin şi rachiu”76. În anul 1827 în Basarabia
este aplicat decretul Senatului Guvernant ce-i scutea în decurs de un an de plata
impozitelor pe negustorii ruşi de ghilda a 2-a şi a 3-a şi pe negustorii străini ce s-au
aşezat cu traiul în oraşele privilegiate din Novorosia77. Aceste privilegii au contribuit la
atragerea în comerţul Basarabiei a negustorilor din guberniile ucrainene şi ruse –
îndeosebi a armenilor din Grigoriopol, interesaţi şi strâns legaţi de piaţa basarabeană.
În 1830 în Chişinău se ocupau cu comerţul negustorii armeni din Grigoriopol
Gadji Asvadur Merzunov şi Arutiun Muradov, care dispuneau în oraş de bunuri
imobiliare, aveau vii şi livezi imense şi comercializau „mărfuri preţioase”. Sarchiz
Melkanov şi Cerchez Kirkarov aveau în proprietate clădiri şi prăvălii, făceau comerţ cu
mărfuri de băcănie; Carabet Arakelov şi Mardiras Agapov la fel dispuneau de bunuri
imobiliare, aveau în posesie loturi de viţă-de-vie şi dădeau în chirie prăvălii comerciale,
cârciumi, vindeau în prăvălii „mărfuri preţioase”78. Anume în persoana acestor
negustori se va cristaliza în Basarabia elita comercială.
Negustorii alogeni – greci, armeni şi evrei, cauzau mari prejudicii nu numai
negustorilor moldoveni, în număr mic, dar şi populaţiei săteşti şi orăşeneşti, de la care
procurau diferite mărfuri şi produse alimentare. Generalul rus Kozacikovski scria în
această privinţă în martie 1819 în raportul „Descriere succintă a Basarabiei” că
„…toate sferele comerţului au fost acaparate de greci şi evrei care i-au oprimat pe
moldovenii molatici şi ursuzi în speculaţii şi au devenit unicii negustori”79. Despre
atitudinea evreilor, grecilor şi armenilor faţă de comerţ putem judeca după acelaşi
raport al generalului Kozacikovski, care, expunându-şi părerile asupra asigurării
armatei ruse cu pâine, atenţiona organele centrale că „…trebuie neapărat să fie evitate
orice relaţii cu evreii care sunt avizi, lacomi şi foarte mult prigonesc poporul
amăgindu-l la cântar… şi, pe cât e posibil, şi cele cu arendaşii greci şi armeni, mari
meşteri de a transforma 500 de lei în 100 de mii în zece ani”80.
Destul de puternice erau poziţiile negustorilor armeni şi greci în oraşele-porturi
Ismail şi Reni. Aceasta, datorită veniturilor considerabile pe care le obţineau negustorii

301
din aceste oraşe de la vânzarea cerealelor, care constituia cea mai mare parte a
comerţului exterior şi interior a Basarabiei. În 1813, 42 negustori din Ismail, în mare
parte greci, armeni şi evrei, precum şi din Nejin, Odesa, Tulcin etc. au exportat peste
hotare 21767 cetverturi81 de grâu, 1480 cetverturi de mei, 344 cetverturi de porumb,
171 cetverturi de fasole, 1158 puduri de seu, 3568 puduri de brânză, 150 puduri de
unt, 150 puduri de peşte sărat şi alte mărfuri82. Astfel, negustorul grec din Nejin Ivan
Toratii a expediat prin Ismail în 5 rate 3949 cetverturi de grâu83.
Această tendinţă a continuat pe întreg parcursul sec. al XIX-lea. Spre exemplu, în
1831 cu comerţul extern în Ismail se ocupau 58 de negustori, în fond armeni şi greci,
iar în Reni – 25 de negustori84. Aceştia erau, de regulă, negustori bogaţi angrosişti.
Cantităţi mari de cereale exportau peste hotare negustorii de ghilda întâi din Ismail
A. Milanovici, D. Karavasili, L. Galeardi, N. Iliadi, C. Hadji-Markarov, de ghilda a
doua – F. Tulicianov, G. Verii, G. Sidera etc., al căror capital comercial depăşea în
1839 mai mult de 100 mii ruble85. Veniturile impunătoare pe care le căpătau
negustorii din aceste şi alte oraşe ale Basarabiei erau asigurate şi de legăturile strânse pe
care ei le întreţineau cu portul Odesa, unde, conform afirmaţiilor Administraţiei
Regionale, anual erau transportate pe Nistru şi pe diferite căi terestre cantităţi mari de
cereale86.
Capitalurile comerciale, ca şi întreg exportul peste hotare al cerealelor şi al altor
mărfuri, erau concentrate în mare parte în mâinile negustorilor greci, armeni, bulgari,
ruşi, ucraineni etc. În 1831 doar capitalul comercial declarat pentru înscrierea în
ghildele comerciale a negustorilor din Ismail, Reni şi Chilia constituia 3582000 ruble
asignate87. Este semnificativ faptul că în Ismail şi Reni, spre deosebire de celelalte oraşe
ale Basarabiei, în special Chişinău, numărul negustorilor evrei era destul de mic.
Izvoarele ce reflectă diferite aspecte ale vieţii economice şi sociale a oraşului Ismail din
anii ’30 ai sec. al XIX-lea atestă că „…evreii se ocupă în particular cu comerţul
mărunt”88 şi erau agenţi ai negustorilor armeni şi greci.
O parte considerabilă de cereale destinate pentru export prin porturile Ismail şi
Reni negustorii angrosişti le cumpărau din coloniile bulgare, folosind pentru aceasta
diferite unităţi de măsură a greutăţii, în special chila moldovenească89, înşelându-i pe
producători la cântar. Oficialităţile din Ismail îi scriau în mai 1837 guvernatorului
militar al Basarabiei Fiodorov că coloniştii bulgari ce întreţin relaţii comerciale
permanente cu oraşele Ismail şi Reni, din diversitatea produselor lor, cel mai frecvent
exportă cantităţi foarte însemnate de cereale. Acestea constituie ponderea cea mai
însemnată a produselor agricole obţinute de ei, care sunt exportate peste hotare din
aceste oraşe şi de care depinde, de fapt, în mare parte, asigurarea oraşelor respective cu
aceste produse, deoarece „…din alte localităţi ele nu pot primi asemenea cantităţi”90.
Autorităţile din Ismail scriau că producătorii „…suferă incomodităţi şi pagube
considerabile în timpul comercializării cerealelor în aceste oraşe, din considerentul că
negustorii, în timpul cântăririi cerealelor, folosesc măsuri de greutate false şi arbitrare,
totdeauna reduc cantitatea şi le fură de la fiecare chilă sau de la fiecare două cetverturi,
contrar unităţii stabilite cetveric91, până la două sau chiar mai multe unităţi ”92. Având
în vedere faptul că celelalte unităţi de măsură şi greutate fuseseră deja anulate,
autorităţile din Ismail cereau lui Fiodorov să pună capăt samavolniciei negustorilor

302
care încalcă dispoziţiile guvernului şi folosesc în interese meschine în comerţ chila,
cauzând în aşa fel producătorilor de cereale mari prejudicii93.
Prezintă interes tentativa negustorilor angrosişti, de ghilda întâi şi a doua, din
Ismail şi Reni, în fond armeni şi greci, de a monopoliza comerţul extern cu cereale şi
alte mărfuri prin aceste porturi. La 14 noiembrie 1831, în raportul Dumei orăşeneşti
din Ismail, adresat generalului S.A. Tucikov, se menţiona că „…mulţi negustori din
oraşul Tucikov, înscrişi în categoriile ghildelor pentru efectuarea comerţului în 1831,
se plâng că vama portuară Ismail permite de a se ocupa cu comerţul tuturor
industriaşilor, fără nici o deosebire, atât autohtoni, cât şi din alte oraşe şi străini, ce nu
fac parte din ghildele comerciale şi nu au dreptul la acest comerţ”94. Ca rezultat, la
26 martie 1832 S.A. Tucikov s-a adresat şefului districtului vamal Ismail, Ignatiev,
solicitând să dea dispoziţie ca în comerţul extern prin portul Reni să fie admişi doar
acei negustori „…care vor avea certificate comerciale ce le acordă dreptul la acest
comerţ”95. De această decizie s-au folosit negustorii angrosişti de ghida întâi şi a doua.
La 13 mai 1832 negustorul de ghilda a doua Gherasim Petali s-a adresat generalului
S.A. Tucikov cu plângerea de a nu le permite negustorilor de ghilda a treia P. Katari,
I. Periklis şi S. Dionisii să exporte peste hotare cereale din considerentul că „…ei n-au
dreptul la asemenea comerţ”96.
Tendinţa negustorilor angrosişti, de ghida întâi şi a doua, de a deţine monopolul în
comerţul extern în mâinile lor, cât şi decizia lui S.A. Tucikov din 26 martie 1832, a
provocat nemulţumirea negustorilor de ghida a treia. În 1831 în comerţul extern prin
porturile Ismail şi Reni erau implicaţi 81 negustori, inclusiv 54 – în Ismail (deja
negustori cunoscuţi – Nicolae şi Gherasim Veroti, Ivan Goiardi, Dmitri Karavasili,
Nicolae Cordali, Karabet Markarov, Gheorghe Popandopulo, Artiom Avanesov,
Dumitru Albu, Anastasie Dmitriev, Nicolae Iliadi, Andrei Caraman, Constantin
Kuiundjolo, Panaiot Nalbandoglo, Mihailo Fotiano, Iakimi Piţinio etc.) şi
25 negustori din Reni (inclusiv 2 negustori din Chişinău) (negustori cunoscuţi –
Vernali, Dobre, Davidoglo, Banari etc.)97, majoritatea greci şi armeni. La 28 mai
1832, 18 negustori din Ismail, în fond greci, s-au adresat cu o plângere generalului
S.A. Tucikov în care scriau că, plecând de la considerentul că mulţi din ei sunt înscrişi
în ghilda a treia, se ocupă cu comerţul conform capitalului comercial declarat, dar mai
mult preferă comerţul extern decât cel intern, dispun de documentele respective
pentru efectuarea acestui comerţ, s-au adresat şefului oficiului vamal cerând să li se
permită să încarce cereale în vase pentru a le exporta peste hotare. Însă, au fost refuzaţi
din considerentul că „…negustorii de ghilda a treia n-au dreptul de a se ocupa cu
comerţul extern”98. Negustorii scriau că în baza Regulamentului din 26 septembrie
1830 (art. 6), de dreptul comerţului exterior, în primii cinci ani, beneficiau nu doar
negustorilor de ghilda întâi şi a doua, dar şi negustorii de ghida a treia. Respectiv, de
acest drept beneficiază şi ei.
În dispoziţia din 22 iunie 1832 adresată şefului districtului vamal Ismail, Ignatiev,
S.A. Tucikov scria despre plângerea negustorilor şi „…prejudiciile considerabile
cauzate circuitului de capital, din cauza interdicţiilor în comerţul extern” şi cerea ca, în
baza Regulamentului din 26 septembrie 1830, să li să permită şi negustorilor de ghilda
a treia să se ocupe cu comerţul extern99.

303
 În scrisorile din 28 iunie şi 8 iulie 1832, Ignatiev se arăta nemulţumit de plângerea
negustorilor, învinuindu-i de diferite calomnii, numindu-i clevetitori, că nu cunosc
regulile comerţului extern, că ascund propriile avantaje, cerându-le ca pe viitor să se
adreseze nemijlocit lui cu asemenea plângeri100.
Ca rezultat, comunitatea negustorilor din Ismail se adresează generalului S.A.
Tucikov cu o petiţie mare, în care îşi exprimă nemulţumirea faţă de poziţia lui
Ignatiev, expusă în scrisoarea din 28 iunie. Cererea negustorilor era destul de
categorică, ceea ce dovedeşte caracterul revoltător al scrisorii: „Noi nu ne putem
închipui şi n-am cunoscut până în prezent nici un caz, când un funcţionar
împuternicit de autorităţi cu anumite drepturi să ajungă la o aşa stare, ca să nu-şi dea
seama de postul pe care îl ocupă şi de drepturile cu care a fost împuternicit, ponegrind
cu cele mai urâte şi ruşinoase expresii starea socială a negustorilor din întreaga
Basarabie”101. Cât priveşte laudele lui Ignatiev despre prosperarea comerţului din
Ismail în ultimii ani, pe care acesta o datora activităţii vămii şi activităţii sale personale,
negustorii scriau că comerţul „…într-adevăr poate creşte până la un nivel considerabil,
dar cauza acestei creşteri nu se datorează activităţii administraţiei vamale, cum afirmă
Ignatiev, ci privilegiilor speciale acordate… oraşului Ismail şi dispoziţiilor prevăzătoare
ale guvernului, care au condus la o creştere esenţială a populaţiei în ultimii ani, din
cadrul căreia sunt mulţi deţinători de capitaluri”102. Negustorii scriau că „…în anii
precedenţi, în pofida numărului redus de populaţie, Ismailul a suportat o mortalitate
extrem de mare din cauza epidemiilor aproape neîntrerupte de ciumă, iar ulterior şi de
holeră, de prejudiciile considerabile în legătură cu trecerea şi încartiruirea armatei, în
timpul campaniei turceşti (războiului ruso-turc din anii 1828-1829 – n.a.)”103.
Referitor la pierderile suportate, negustorii scriau că acestea nu pot fi contestate,
deoarece „...negustorul ce nu face comerţ pierde neapărat din cauza staţionării
capitalului său”104.
Pornind de la aceste considerente, 29 negustori de ghilda a treia au adresat
generalului S.A. Tucikov un protest, în care cereau lămuririle de rigoare referitor la
învinuirile aduse de Ignatiev şi prejudiciile cauzate de interzicerea negustorilor de
ghilda a treia de a practica comerţul extern105.
La 17 august 1832, S.A. Tucikov s-a adresat guvernatorului general al Novorosiei şi
Basarabiei M.S. Voronţov cu un demers special în care expunea esenţa cererii
negustorilor din Ismail şi cerea să întreprindă măsurile de rigoare: înlăturarea lui
Ignatiev din postul de sef al districtului vamal Ismail şi predarea lui parchetului de
judecată106.
Aceeaşi situaţie o constatăm şi pentru postul vamal Reni. Din raportul Dumei
orăşeneşti Reni, din 23 septembrie 1832, adresat generalului S.A. Tucikov, constatăm
că postul vamal Reni, în demersul din 16 martie 1832, la propunerea lui Ignatiev din
7 decembrie 1831, lămurea că acesta le-a ordonat să informeze negustorii că, începând
cu 1832, dreptul la comerţul extern va fi acordat doar negustorilor care vor prezenta în
postul vamal certificate comerciale ce acordă dreptul la acest comerţ. Pentru
îndeplinirea acestei dispoziţii, la 15 decembrie 1831, Ignatiev s-a adresat poliţiei
orăşeneşti din Reni cerându-i să îndeplinească dispoziţiile respective. Deoarece nici
unul din negustori n-a prezentat asemenea certificate, vama a cerut Ratuşei să prezinte

304
lista negustorilor înscrişi în listele negustorilor de ghildă care au dreptul la comerţul
extern, în acest an. La 19 martie şi la 9 mai 1832, Ratuşa a prezentat aceste liste
postului vamal Reni107. Ca rezultat, şi negustorii de ghilda a treia din Reni au fost
lipsiţi de dreptul de a se ocupa cu comerţul extern.
Pentru a debloca situaţia, la 5 octombrie 1832 S.A. Tucikov a propus Tribunalului
Comercial din Ismail să studieze această problemă, să cerceteze petiţiile negustorilor şi
să ia deciziile de rigoare. Poliţia a primit ordinul să pună la dispoziţia Tribunalului
toate documentele de rigoare108.
Cererea negustorilor din Ismail şi Reni a fot transmisă de Administraţia Regională
instanţelor imperiale. La 24 noiembrie 1832, guvernatorul general al Novorosiei şi
Basarabiei M.S. Voronţov informează primarul oraşului Ismail că toate documentele
referitor la plângerea negustorilor faţă de şeful Districtului vamal Ismail au fost
transmise la 31 august ministrului de Finanţe.
La 12 septembrie 1832, ministrul de Finanţe E.F. Kankrin îi scria lui M.S.
Voronţov, referitor la demersul său din 31 august, că deoarece toate încălcările comise
de Ignatiev au fost deja înlăturate, despre care fapt Ignatiev l-a informat la 28 iunie pe
S.A. Tucikov, şefului Districtului vamal Ismail urmează să i se aplice o mustrare,
pentru a fi pe viitor mai prudent109. Ca rezultat, deşi au pierdut doi ani din perioadă
de cinci ani a privilegiilor acordate de Regulamentul din 26 septembrie 1830 şi în
pofida încercărilor negustorilor mari angrosişti de a monopoliza acest comerţ,
negustorii de ghilda a treia au căpătat dreptul la exportul mărfurilor prin porturile
Ismail, Reni şi Chilia şi prin frontiera terestră a Basarabiei. Aceasta le-a dat
posibilitatea să se întărească din punct de vedere economic şi să completeze rândurile
negustorilor angrosişti, de ghilda întâi şi a doua, din aceste porturi.
Administraţia imperială rusă ţinea sub un control riguros activitatea comercială a
negustorilor angrosişti. Mărfurile exportate şi importate de negustori erau înregistrate
în oficiile şi posturile vamale pentru a fi supuse taxelor vamale, conform tarifului
vamal în vigoare. Datele privind activitatea comercială a negustorilor angrosişti, de
ghilda întâi şi a doua, în fond alogeni, din Basarabia, şi valoarea mărfurilor exportate şi
importate prin vămile şi posturile vamale de la Prut şi Dunăre, la sfârşitul anilor ’30 ai
sec. al XIX-lea, sunt sistematizate în Tabelul 2.
Datele Tabelului 2 demonstrează că în comerţul extern al Basarabiei erau implicaţi
17 negustori angrosişti: 4 negustori de ghida întâi şi 13 negustori de ghilda a doua.
Valoarea mărfurilor exportate şi importate de aceşti negustori constituia 7,2 mln rub.
asignate. Prevalau negustorii angrosişti din oraşele porturi Ismail şi Reni. Lor le
revenea 70,6% din tot numărul negustorilor: 9 (52,9%) negustori care activau în
portul Ismail şi 3 (17,7%) – în portul Reni. Este semnificativ faptul că doar doi
negustori din Ismail – N. Iliadi şi P. Nalbandoglo – deţineau în mâinile lor 33% din
tot exportul şi importul prin vămile şi posturile vamale de la Prut şi Dunăre (25,4%
din export şi 49,5% din import). Datele Tabelului 2 relevă că balanţa comercială a
Basarabiei, în această perioadă de timp, era una activă, în comerţul negustorilor
angrosişti prevala exportul asupra importului: exportului îi revenea 4915606 rub.
(68,2%), iar importului – 2295256 rub. (31,8%).

305
 Tabelul 2
Numărul negustorilor de ghildă din Basarabia şi valoarea mărfurilor exportate şi
importate (în ruble asignate) prin vămile Ismail, Reni, Sculeni şi Noua Suliţa în 1838*

Valoarea mărfurilor şi raportul

în procente
Volumul
Numele, Categoria Raportul,
Reşedinţa valoric al
prenumele ghildei Valoarea Valoarea în %
mărfurilor În % mărfurilor În % traficului
exportate importate de mărfuri

N. Iliadi Ismail I 731787 14,9 753866 32,8 1485653 20,6

D. Karavasili Ismail II 609738 12,4 62665 2,7 672403 9,3
G. Krassa Ismail II 239586 4,8 179220 7,8 418806 5,8
K.H. Markarov Ismail I 176265 3,6 59800 2,6 236065 3,3
A. Milanovici Ismail I 171886 3,5 35250 1,5 207136 2,9
P. Nalbandoglo Ismail I 515168 10,5 382574 16,7 897742 12,4
I. Piţinio Ismail II 123942 2,5 26085 1,1 150027 2,1
A. Tulghiian Ismail II 121341 2,5 102695 4,5 224036 3,1
A. Celebidaki Ismail II 344887 7,0 38030 1,7 382917 5,3
I. Varnali Reni**** II 161037 3,3 4740 0,2 165777 2,3
P. Varnom Reni II 152703 3,1 9598 0,4 162301 2,3
I. Mandraş Reni II 175740 3,6 3487 0,02 179227 2,5
Boltuh** Chişinău II 212155 4,3 205992 9,0 418147 5,8
M. Kaner** Chişinău II 301135 6,1 9083 0,4 310218 4,3
I. Levental** Bălţi II 148496 3,0 54533 2,4 203029 2,8
Solomonovici*** Bălţi II 26716 0,9 357775 15,6 384491 5,3
Orinkrnţev*** Bălţi II 703024 14,3 9863 0,4 712887 9,9
În total - - 4915606 100,0 2295256 100,0 7210862 100,0

* Государтвенная внешняя торговля 1838 года в разных ее видах. – СПб.,1839, c.

108-122.
** Exportau şi importau mărfuri prin vama Noua Suliţă.
*** Exportau şi importau mărfuri prin vama Sculeni.
**** Portul Reni dispunea de un post vamal.

Pentru a estima care era rolul alogenilor, în special al negustorilor armeni şi greci,
în comerţul Basarabiei la mijlocul sec. al XIX-lea, să analizăm dinamica numerică şi
componenţa etnică a negustorilor de ghildă şi a micii burghezii alogene110 în oraşele şi
târgurile din provincie la 1852 (Tabelul 3).
Datele din Tabelul 3 relevă că alogenii ce reprezentau burghezia comercial-
industrială din Basarabia erau concentraţi în oraşele-porturi Ismail şi Reni şi în oraşul
Akkerman: 3703 (38%) persoane în Reni, 2458 (25,2%) – în Ismail şi 2100 (21,5%)
persoane în Akkerman. Rolul de bază în activităţile mic-burgheze şi comerciale le
revenea bulgarilor, reprezentaţi de 4445 (45,6%) persoane, urmaţi de greci – 2721
(27,9%) persoane şi armeni – 1282 (13,1%) persoane. Celorlalte etnii le revenea un
loc neînsemnat.

306
 Tabelul 3
Dinamica numerică şi componenţa etnică a negustorilor
şi a micii burghezii comerciale alogene din Basarabia în 1852*
A p a r t e n e n ţ a e t n i c ă ** ş i s e x u l

Numărul

Raportul,
total

în %
Oraşe, Greci Armeni Bulgari Germani Polonezi Francezi Ţigani
târguri m f m f m f m f m f m f
m f
Chişinău 4 1 51 48 3 - 43 27 18 1 - - 268 219 683 7,0
Orhei 79 80 - - - - - - - - - - - - 159 1,6
Soroca - - - - - - - - 13 16 - - 4 5 38 0,4
Bălţi 5 2 12 9 2 3 4 2 19 26 - - 19 15 118 1,2
Hotin - - 11 12 - - - - 50 60 - - 12 15 160 1,6
Bender 3 1 - - 1 - 9 1 28 15 - - 5 4 67 0,7
Cahul 5 3 - - 2 4 - - 2 1 - - - - 17 0,2
Ismail 644 555 152 163 463 398 14 11 - - 3 3 29 23 2458 25,2
Reni 385 361 - - 1570 1387 - - - - - - - - 3703 37,9
Chilia 2 1 2 1 1 1 - - 7 9 - - 13 10 47 0,5
Akkerman 347 243 400 407 319 291 10 3 10 11 - - 47 12 2100 21,5
Şaba*** - - 1 2 - - - - - - - - 3 2 8 0,1
Popuşoi*** - - - - - - - - - - - - 80 73 153 1,6
Turlaki*** - 1 1 - - - - - - - - - 15 17 34 0,3
Tuzla - 5 4 - 3 2 - - - - - - - - 14 0,1
În total**** 1474 1253 634 642 2364 2086 80 44 147 139 3 3 495 395 9759 100,0
În % 27,9 13,1 45,6 1,3 2,9 0,2 9,2 100,0 -

* ANRM, F. 2, inv. 1, d. 5776, f. 58, 73, 75, 96, 102, 110, 112-112 verso, 114, 125, 131,
154, 156, 173, 175, 177.
** Izvorul nu indică numărul negustorilor şi al mici-burghezilor evrei.
*** Cu statut de foburg (посад) (suburbie a oraşului Akkerman).
**** În tabel n-au fost incluşi 3 negustori ruşi din oraşul Ismail.
Negustorii mari angrosişti se ocupau în fond cu exportul de mărfuri prin porturile
Ismail şi Reni. Majoritatea cerealelor erau exportate de negustori la Constantinopol şi
realizate la un preţ rezonabil. Autorităţile din Ismail menţionau în raportul din 1838
că exportul de cereale era concentrat în mâinile negustorilor de ghilda întâi – Nicolai
Iliadi, Dmitri Karavasili, Panaiot Nalbandoglo, Karabet Hadji Markarov, Anton
Milanovici, şi negustorilor de ghilda a doua – Iakimi Piţinio, Gheorghe Krassa şi
Anton Celebidaki, care au exportat cereale în valoare de 3799857 ruble asignate111.
La Reni, exportul cerealelor era concentrat în mâinile negustorilor Ivan Davidoglo,
Ivan Mandrajia (Mandraş), Panaiot şi Ilie Varnali, Afanasii Ksodulo, care, în 1838, au
exportat, prin postul vamal Reni, 81906 cetverturi de cereale112.
Cerealele exportate prin Ismail şi Reni erau colectate de negustori în judeţele de sud
ale Basarabiei şi în oraşele Ismail şi Reni în lunile de toamnă şi de iarnă (din octombrie
până în martie), în zilele de târg şi de iarmaroc. Rolul esenţial al judeţelor de sud ale
Basarabiei în producerea şi transportarea cerealelor prin porturile Ismail şi Reni este
confirmat şi de rapoartele autorităţilor locale. De exemplu, în rapoartele din anii ’30 ai

307
sec. al XIX-lea ale şefilor de poliţie şi ale administraţiei locale se menţiona că ocupaţia
de bază a negustorilor din Ismail şi Reni este comerţul cu pâine şi vite, pe care ei le
cumpără în zilele de târg în aceste oraşe şi în localităţile din apropiere, din lunile
august până în noiembrie, iar în unii ani − din lunile octombrie până în martie113.
De regulă, monopolul asupra exportului de cereale prin Ismail era deţinut anual de
unii şi aceiaşi negustori. În exportul cerealelor erau implicaţi toţi negustorii angrosişti
de ghilda întâi şi a doua. De exemplu, în anul 1839, conform datelor oficiale, în
exportul de cereale din Ismail erau implicaţi negustorii de ghilda întâi Anton
Milanovici, Dmitrii Karavasili, Lazar Galiardi, Karabet Hadji Markarov şi negustorii
de ghilda a doua Fiodor Tulcianov, Gherasim Veroti şi Gheorghe Sidera, fiecare
folosind pentru aceasta până la 100 mii ruble114. În Reni, în acelaşi an, negustorii Ivan
Davidoglo, Ivan Mandrajia (Mandraş), Panaiot şi Ilie Vernali, Afanasi Ksodulo şi Ion
Mitachi au exportat prin postul vamal local 41968 cetverturi de cereale şi mărfuri în
valoare de 85374 ruble.115
Datele privind dinamica numerică a negustorilor de ghildă şi amicii burghezii
alogene din oraşul Ismail, încadraţi, în 1852, în diverse activităţi economice sunt
sistematizate în Tabelul 4.
Tabelul 4
Dinamica numerică şi componenţa etnică a negustorilor
şi a micii burghezii alogene din Ismail în 1852*
Negustori Mica burghezie Numărul total
Apartenenţa
etnică** Sex Sex Sex Sex Sex Sex
În total În % În total În % În total În %
masc. fem. masc. fem. masc. fem.
Moldoveni*** 18 11 29 7,7 2454 2240 4694 69,0 2472 2251 4723 65,4
Greci 114 87 201 53,2 530 468 998 14,7 644 555 1199 16,7
Bulgari 42 41 83 22,0 421 357 778 11,4 463 398 861 12,1
Armeni 34 26 60 15,9 118 137 255 3,7 152 163 315 4,4
Ruşi 3 - 3 0,8 - - - - 3 - 3 0,04
Italieni 1 1 2 0,5 2 2 4 0,1 3 3 6 0,08
Germani - - - 14 11 25 0,4 14 11 25 0,3
Ţigani - - - - 29 23 52 0,8 29 23 52 0,7
În total 212 166 378 100,0 3568 3238 6806 100,0 3780 3404 7184 100,0
În % 56,1 43,9 100,0 5,3 52,4 47,6 100,0 94,7 52,6 47,4 100,0 -

* ANRM, F. 2, inv. 1, d. 5776, f. 75.

** Izvorul nu indică numărul negustorilor şi al mici-burghezilor evrei.
*** Respectând instrucţiunea lui Fiodorov, care cerea ca în tabel să nu fie incluşi ruşii, şeful de
poliţie de Ismail i-a inclus în categoria alogenilor şi pe moldoveni. Probabil, în această categorie au mai
intrat şi o parte din refugiaţii din Moldova de peste Prut, care n-au depus jurământului de credinţă
împăratului rus.
Datele Tabelului 4 demonstrează, cu lux de amănunte, că grecilor, care constituiau doar
16,7% din numărul populaţiei, le revenea 53,2% din numărul negustorilor; armenilor, care
constituiau 4,4% din numărul populaţiei, le revenea 15,9% din numărul negustorilor, iar
bulgarilor, care constituiau 12,1% din numărul populaţiei, le revenea 22% din numărul
negustorilor. Celorlalte etnii le revenea un loc neînsemnat în activitatea comercială a oraşului

308
Ismail în această perioadă de timp. Totuşi, este semnificativ faptul că raportul negustorilor
faţă de mica burghezie era destul de mic: 5,3% – negustori şi 94,7% – mica burghezie.
Izvorul indică că armenii, ruşii şi italienii se ocupă în fond cu comerţul, grecii – cu
comerţul şi meşteşugăritul, bulgarii – cu legumicultura şi comerţul, moldovenii – cu
viticultura, legumicultura şi comerţul, iar ţiganii – cu meşteşugăritul.
Totuşi, este greu a stabili numărul exact al negustorilor şi al micii burghezii care aveau viză
de reşedinţă în oraş, considerându-se locuitori permanenţi. Ştim cu certitudine că câţiva ani mai
târziu, conform recensământului 10 al populaţiei (1859), în oraşul Ismail locuiau 114 negustori
evrei (60 – bărbaţi şi 54 – femei) şi 3110 mic-burghezi (1539 – bărbaţi şi 1571 – femei), din
numărul cărora locuiau permanent în comunităţi separate în gubernia Herson, oraşul Odesa –
177 persoane (85 – bărbaţi şi 92 – femei), în oraşul Herson – 654 persoane (319 – bărbaţi şi
335 – femei) şi în judeţul Ananiev, localităţile Mostovo şi Cantakuzino, 795 persoane (405 –
bărbaţi şi 390 – femei)116. Prin urmare, din numărul total de 3224 evrei ce se ocupau cu
comerţul şi cu diferite activităţi comercial-industriale în oraşul Ismail, 1626 (50,4%) aveau
viză de reşedinţă în diferite localităţi ale guberniei Herson.
Cele mai mari capitaluri le aveau negustorii bogaţi angrosişti de ghilda întâi şi a
doua din capitală şi din oraşele-porturi. Unul dintre cei mai bogaţi negustori din
Basarabia era negustorul grec de ghilda întâi din Chişinău Pantelei Ivanov Sinadino, al
cărui capital comercial atingea în anii ’30 valoarea de 2 mln ruble.117
Negustorul grec Panteleimon Sinadino este atestat în izvoarele de arhivă ca supus
turc, care, din 1829, dispunea de bunuri imobiliare în Chişinău, iar începând cu anul
1832 – ca negustor străin ce comercializa în casa lui G. Glatkin mărfuri industriale în
valoare de 50 mii rub.; anual el plătea un impozit de 80 rub., fiindcă era înscris în
categoria negustorilor de ghilda întâi din Chişinău118.
Conform altor izvoare ce datează cu decembrie 1837, Pantelei Sinadino este înscris
în categoria negustorilor de ghilda întâi din Chişinău în urma ucazului Administraţiei
Financiare din Basarabia din 2 aprilie 1832, având către acel timp 42 de ani119.
Capitalul comercial de care dispunea P. Sinadino era format nu numai de pe seama
comerţului şi cămătăriei. El deţinea diferite întreprinderi comercial-industriale. În
1836 P. Sinadino deţine pe moşia Visterniceni (sau Râşcani), amplasată la 250
stânjeni120 de la linia de hotar a oraşului Chişinău, o spălătorie de lână care spăla pe an
30 mii puduri de lână. La ea, după cum indică izvorul, în decurs de cinci luni au lucrat
40 mii de muncitori, sau zilnic circa 270 de muncitori. Ei aduceau proprietarului un
venit de 7000 rub., iar pentru munca lor Sinadino le plătea doar câte 50 kop. pe zi121.
Deşi dispunea de un capital comercial impunător, după expirarea termenului de
privilegii acordate de Regulamentul ghidelor din 26 septembrie 1830, P. Sinadino se
transferă, în 1840, în categoria negustorilor de ghilda a doua122. În această categorie îl
întâlnim şi în anii următori123. Acesta dovedeşte o dată în plus că burghezia comercială,
căutând să beneficieze de toate privilegiile acordate de administraţia imperială, se
eschiva de la plata impozitelor, trecând într-o categorie inferioară, ca ulterior, când
erau acordate noi privilegii, să revină din nou în categoria iniţială.
P. Sinadino şi-a mărit capitalul şi de pe seama exploatării micilor producători,
având în arendă un şir de localităţi, cu imense pământuri. Deşi izvoarele nu indică
veniturile pe care le obţinea P. Sinadino de pe seama arendei acestor pământuri, ele nu
pot fi puse la îndoială, fapt atestat de plângerea din 23 septembrie 1840, adresată pe

309
numele guvernatorului militar P.I. Fiodorov, în care ţăranii din localităţile Şerpeni,
Pugăceni, Dubăsarii Vechi, Corjova şi Bilacheva scriau despre „…clăcile diverse,
îndelungate şi grele”, despre pedepsele corporale publice la care erau supuşi etc. În aşa
mod au fost pedepsiţi opt ţărani, care nu purtau însă nici o vină; mai mult chiar,
ţăranii Axenti Sârghi din localitatea Şerpeni şi Simion Plămădeală din localitatea
Pugăceni au fost arestaţi şi închişi în închisoarea din Bender124.
Unii negustori bogaţi din Basarabia erau mecenaţi. Dintr-un document datat cu
15 ianuarie 1823 aflăm că negustorul armean din Grigoriopol Calos Bogdasarov,
transferat cu traiul la Chişinău, a făcut act de binefacere, transferând în folosul oraşului
60 mii lei, de asemenea, a construit două fântâni arteziene, în grădina de stat a instalat
două chioşcuri, iar pe străzile oraşului a instalat, unde era necesar, felinare125.
Negustorii greci şi armeni se ocupau nu doar cu comerţul, dar întreţineau şi diferite
întreprinderi comercial-industriale. Negustorii greci au fost printre primii care au
deschis în Basarabia prima fabrică pentru confecţionarea ţesăturilor din bumbac şi
mătase. Dar, autorităţile imperiale nu erau interesate de susţinerea dezvoltării
industriale în Basarabia, din frica de concurenţă. Când grecul A. Dimitrio din
Chişinău s-a adresat Departamentului manufacturilor şi comerţului interior al Rusiei
cu cererea de a i se acorda privilegii şi înlesniri de care beneficiază fabricanţii ruşi,
potrivit manifestului din 1 iulie 1812, în legătură cu instituirea primei fabrici pentru
confecţionarea ţesăturilor din bumbac şi mătase, autorităţile din Sankt Petersburg l-au
refuzat sub pretextul că „…confecţionarea diferitelor ţesături după modelul turcesc nu
prezintă nimic nou, deoarece acestea demult se confecţionează de fabricanţii ruşi, iar
modul de fabricare propus de grecul A. Dimitrio nu prezintă nimic original”126.
Negustorilor greci le aparţineau şi cele mai bune spălătorii de lână din Basarabia.
A. Zaşciuk scria că, în anii ’50 ai sec. al XIX-lea, cele mai bune spălătorii de lână
aparţineau negustorilor Rodokanaki şi Ralli127.
Despre capitalul comercial încadrat în comerţul Basarabiei ne poate confirma
volumul comerţului din diferite oraşe. Drept exemplu, în 1830, volumul total al
comerţului din Chişinău a constituit 2,3 mln. rub. asignate. În comerţul intern erau
încadraţi 500 târgoveţi, 12 dvoreni şi 5 ţărani; 80 negustori întreţineau legături
comerciale cu guberniile ruse128.
Alt exemplu elocvent de acumulare de capital serveşte activitatea comercială a
aceloraşi negustori din Ismail. Ocupându-se, în fond, cu exportul peste hotare al
cerealelor şi al produselor animaliere, negustorii de ghilda întâi Mihail Radovici,
Anton Milanovici, Karabet Hadji Markarov şi negustorii de ghilda a doua Nicolai
Iliadi şi Gheorghe Krassa dispuneau fiecare în 1835 de un capital comercial de până
la 100 mii ruble129. Conform datelor din 1836, Nicolae Iliadi, Panaiot Nan-
bandjoglo, Mihail Fotiano, Iacov Piţinio, Lazar Goleardi şi Anton Milanovici aveau
fiecare un capital în valoare de până la 400 mii ruble130. În 1838, negustorii de
ghilda întâi N. Iliadi, D. Karavasili, P. Nalbadjoglo, Karabet Hadji-Markarov,
A. Milanovici şi negustorii de ghilda a doua Ia. Piţinio, Gh. Krassa şi A. Celebidaki
au exportat peste hotare cereale şi alte mărfuri în valoare de peste 3,7 mln. ruble131.
Negustorii armeni şi greci prevalau în activitatea comercială şi în alte oraşe ale
Basarabiei. În 1861, spre exemplu, în judeţul Orhei erau încadraţi în comerţ 80 de

310
negustori evrei, 40 – greci, 25 – armeni, 10 – bulgari, 6 – ucraineni, 3 – moldoveni
şi un velicorus132.
Valoarea capitalului comercial a crescut considerabil în a doua jumătate a anilor ’60
ai secolului al XIX-lea, fapt despre care vorbesc destul de elocvent datele Tabelului 5.
Tabelul 5
Dinamica numerică a burgheziei comerciale şi valoarea capitalului comercial în
Basarabia în anii 1867-1868 (în rub. argint)*
Raportul, Raportul,
1867 1868
în % în %
Categoria Valoarea Valoarea

Negustori

Negustori
Capital

Capital
ghildei Numărul capitalului Numărul capitalului
de negustori comercial de negustori comercial
declarat declarat
I 10 150000 1,4 3,4 11 165000 1,5 3,7
II 720 4320000 98,6 96,6 722 4332000 98,5 96,3
În total** 730 4470000 100,0 100,0 733 4497000 100,0 100,0

*ANRM, F. 134, inv. 3, d. 278, f. 136-136 verso.

**În suma totală pentru anul 1868 n-au fost incluşi doi negustori străini, înscrişi în
categoria negustorilor basarabeni de ghildă.
Conform Regulamentului privind taxele pentru dreptul la comerţ şi alte
îndeletniciri din 9 februarie 1865, burghezia comercială a fost împărţită doar în două
ghilde (ПСЗРИ 1866, 54-57). Dreptul la comerţ şi plata pentru certificatele comerciale
erau determinate nu de mărimea capitalului comercial declarat, ca în baza
Regulamentului ghildelor din 1824, ci de tipul comerţului practicat: era el cu ridicata
sau cu amănuntul, intern sau extern. Taxa pentru eliberarea certificatelor comerciale
depindea de starea economică a localităţii unde era înscris negustorul.
Datele Tabelului 5 confirmă că capitalul comercial era concentrat în mâinile
negustorilor de ghilda a doua şi constituia mai mult de 96% din întreaga sumă a
capitalului comercial. Dar, şi aceste date nu reflectă absolut veridic nivelul de avere al
burgheziei comerciale, deoarece, conform altor date, numărul negustorilor în aceşti ani
era mai mare, în 1867 constituind 12 negustori de ghilda întâi şi 942 – de ghilda a
doua, iar în 1868 – 16 negustori de ghilda întâi şi 772 – de ghilda a doua133.
Elementul burghez din Basarabia a căutat să-şi creeze, chiar de la început,
instituţiile sale administrative. Destul de activă este participarea burgheziei comerciale
în administrarea orăşenească. În baza dispoziţiei din 12 mai 1817 a rezidentului
plenipotenţiar al Basarabiei A.N. Bahmetev „…în Chişinău urma să fie instituită
Duma orăşenească, în baza aceloraşi principii în care au fost instituite Dumele
orăşeneşti în celelalte gubernii interne ruse, dar ţinându-se cont de unele particularităţi
ale Basarabiei şi obiceiurile locale…”134. La 26 mai Departamentul întâi al Guvernului
Regional a adoptat o rezoluţie cu privire la cererea celor trei comunităţi orăşeneşti:
moldovenească, bulgărească şi armenească, de a institui în oraş un magistrat şi chiar au
ales din rândurile lor persoane cărturare care urmau să-i reprezinte în această instituţie
orăşenească. Dar, ulterior află că în locul magistratului s-a decis de a institui Duma, în
care este nevoie de persoane care cunosc modalităţile de formare a veniturilor

311
orăşeneşti, cunosc starea materială a fiecărui locuitor şi ar putea repartiza încasarea
impozitelor potrivit veniturilor fiecărei persoane în parte135. La 6 iunie a urmat
dispoziţia rezidentului plenipotenţiar, în baza căreia comunităţile orăşeneşti au primit
acordul de a-şi alege reprezentanţii în Duma orăşenească. În urma alegerilor, în Duma
orăşenească au fost aleşi: căpitanul Anghel Nour – în calitate de burgomistru, iar în
calitate de şefi de poliţie (пристав) – Asvadur Hristovici, Dănilă Fora, Nichita
Neverov, Stepan Petrovici şi evreul Leiba Litmanovici136. Din raportul din 16 iunie,
prezentat Departamentului întâi al Guvernului Regional de poliţia municipală, aflăm
că în calitate de consilieri municipali din partea societăţii armeneşti a fost ales Asvadur
Hristovici, acumulând 105 voturi; din partea comunităţii moldoveneşti – Dănilă Fora
(70 voturi); din partea comunităţii ruseşti – Nichita Neverov (100 voturi), din partea
comunităţii bulgăreşti – Stepan Petrovici (120 voturi) şi din partea comunităţii
evreieşti – Leiba Litmanovici (63 voturi)137.
La 26 mai 1817 a fost emisă o instrucţiune pentru Duma orăşenească din
Chişinău, alcătuită în baza Regulamentului orăşenesc din 21 aprilie 1785, potrivit
căruia urma să activeze această instituţie138. În 1818, la dispoziţia Guvernului Regional
al Basarabiei, Duma orăşenească din Chişinău139 a fost împuternicită să rezolve litigiile
negustorilor, din considerentul că în oraş lipsea magistratura orăşenească, ratuşa şi
judecătoria verbală140.
Negustorii mari angrosişti au jucat un rol important în instituirea, conform
ucazului din 1 aprilie 1819, şi activitatea Tribunalului Comercial din Reni, transferat
ulterior, conform dispoziţiei din 2 septembrie 1824 a Consiliului de Miniştri, în Ismail
(în 1825), iar în baza dispoziţiei din 25 ianuarie 1857 – transformat în Tribunalul
Comercial din Basarabia141.
Analiza izvoarelor, îndeosebi a celor de arhivă inedite, şi a literaturii monografice
ne permite să concluzionăm că procesul de formare a burgheziei comerciale în
Basarabia şi evidenţierea din rândurile ei a elitei comercial-industriale au fost
determinate de un şir de circumstanţe, atât de ordin intern, cât şi de ordin extern, atât
economice, cât şi politice, atât obiective, cât şi subiective.
Lipsa de unitate statală şi independenţă naţională, dominarea politică şi exploatarea
economică de către Imperiul Rus au influenţat direct procesul de formare a burgheziei
comerciale.
Constituirea burgheziei comerciale naţionale era însoţită, inevitabil, nu numai de
evidenţierea factorilor favorizanţi – de bogăţiile teritoriului, de centrele comerciale
situate în apropiere (Odesa, Ismail, Reni, Chilia şi Akkerman), de prezenţa pieţelor de
desfacere avantajoase (ruseşti, austriece şi turceşti) etc., dar şi a celor ce frânau acest
proces, în special politica colonial-comercială promovată de ţarism în Basarabia, care a
împiedicat procesul obiectiv de formare a elementului naţional comercial ce a început
în Moldova încă în secolul al XVIII-lea şi în care au fost implicaţi activ autohtonii.
Situaţia periferică a Basarabiei şi statutul ei de colonie în sistemul economic şi
politic al Imperiului Rus au determinat o atitudine vădit discriminatorie a autorităţilor
centrale faţă de acest teritoriu, care au limitat drepturile şi posibilităţile autohtonilor,
în fond ale moldovenilor, prin faptul că în comerţul provinciei au fost atraşi în mare

312
parte negustorii străini şi cei din guberniile interne ruse cărora le-au fost acorde diverse
înlesniri şi privilegii – pentru a se încadra în categoria burgheziei comerciale.
Promovând în Basarabia o politică colonial-comercială, separând până în 1830 acest
teritoriu de guberniile interne ruse prin cordonul vamal de la Nistru, iar de pieţele
tradiţionale – europene – prin cel de la Prut şi Dunăre, guvernul ţarist, din anumite
interese economice şi politice, a permis strămutarea de peste hotare şi din guberniile
interne ruse a negustorilor străini, care în scurt timp deţin monopolul pe piaţa
basarabeană. Burghezia basarabeană ce se forma era alcătuită, în fond, din alogeni – greci,
armeni, evrei, ucraineni, ruşi etc., care deţineau cea mai mare parte din capitalul comercial,
constituind, de fapt, elita comercială din Basarabia.
După 1831, odată cu intrarea în vigoare a Regulamentului ghildelor şi perfectarea
juridică a acestei stări sociale, pe parcursul anilor ’30-’60 ai sec. al XIX-lea în Basarabia
a crescut nu doar numărul burgheziei comerciale, dar şi nivelul de avere – capitalul
comercial. Burghezia comercială basarabeană, formată în fond din alogeni, va deţine
un loc important între guberniile europene ale Imperiului Rus atât după dinamica
numerică, cât şi după nivelul de avere – capitalul comercial.

Note:
1
P. Varzari, Introducere în elitologie. – Chişinău, 2003, p. 32.
2
G. Busino, Elites et Eltisime. – Paris: P.U.F., 1996, p. 117.
3
Dicţionar de sociologie / Coordonatori C. Zamfir, L. Vlăsceanu. – Bucureşti, 1998, p. 211.
4
R. Câmpeanu, Elite româneşti şi elite europene în veacul XVIII. Încercări de definire. – În:
Xenopoliană. Buletinul Fundaţiei Academice „A.D. Xenopol” din Iaşi, IV, 1-4. – Iaşi, 1996, p. 87.
5
Ibidem, p. 88.
6
Ibidem.
7
N. Machiavelli, Principele. – Bucureşti, 1999.
8
Fr. Nietzsche, Călătorul şi umbră sa: Omenesc, prea omenesc. – Oradea, 1996.
9
A se vedea mai detaliat: K. Marx, Manifestul partidului comunist. – Chişinău, 1988.
10
V. Pareto, Tratat de sociologie generală. – Bucureşti, 1993, p. 63.
11
Fl. Ioncioaia, Revolta ierarhiei. O discuţie asupra temei elitelor şi a proiecţiei sale istoriografice. – În:
Xenopoliană. Buletinul Fundaţiei Academice „A.D. Xenopol” din Iaşi. IV, 1-4. – Iaşi, 1996, p. 59.
12
G. Mosca, Clasa conducătoare. – În: Arena politicii 6, Chişinău, 1998, p. 57-58.
13
Il. Bădescu, Enciclopedia sociologiei universale – teorii contemporane. – Bucureşti, 2008, vol. II, p.
535-536.
14
Al. Zub, O nouă temă în istoriografia română: elitele (Pe marginea unui proiect). – În:
Xenopoliana. Buletinul Fundaţiei Academice „A.D. Xenopol” din Iaşi. IV, 1-4. – Iaşi, 1996, p. 49-50.
15
Fl. Ioncioaia, Op. cit., p. 15.
16
Gh.I. Brătianu, Problema noilor elite şi a liberalismului în România. – În: Revista „Libertatea”. –
Bucureşti, 1933, p. 15.
17
Fl. Ioncioaia, Op. cit., p. 66-67.
18
G. Strat, Problema elitelor sociale. – Bucureşti, 1943, p. 30.
19
Fl. Ioncioaia, Op. cit., p. 67-68.
20
Xenopoliană. Buletinul Fundaţiei Academice „A.D. Xenopol” din Iaşi, IV, 1-4. – Iaşi, 1996.
21
Г. Айвазовский, Заметка о происхождении Новороссийских армян. – În: ЗОИД,
т. VI, Одесса, 1856, c. 554.
22
А. Скальковский, Опыт статистического описания Новороcсийского края. –

313
Одесса 1850, ч. I, c. 286.
23
Ibidem, p. 292.
24
ANRM, F. 5, inv. 2, d. 743, f. 35-35 verso.
25
Oraşul armenesc Grigoriopol cu statut de colonie, a fost fondat oficial conform
decretului Ecaterinei a II-а din 12 octombrie 1794 (Ж.А. Ананьян, Армянская колония
Григориополь. – Ереван, 1969, c. 42, 83).
26
А. Шмидт, Материалы для географии и статистики России. Херсонская
губерния. – СПб., 1863, ч. I, c. 61; В.А. Кочергин, Наброски по истории города
Дубоссар и прилежащего Поднестровья (Херсонской губернии) (1648-1870). – Одесса,
1911, c. 11, 25-26.
27
М.П. Мунтян, Экономическое развитие дореформенной Бессарабии. – În:
Ученые записки Кишиневского ун-та, т. 117 (Ист.). – Кишинев, 1971, c. 270.
28
ANRM, F. 1, inv. 1, d. 1906, f. 17-18.
29
Н.В. Лашков, Бессарабия – к столетию присоединения к России. 1812-1912 гг.
Географический и историко-статистический обзор состояния края. – Кишинев,
1912, c. 59.
30
Ж.А. Ананьян, Армянская колония Григориополь. – Ереван, 1969, c. 38-41.
31
В.И. Жуков, Города Бессарабии. 1812-1861 годов. Очерки социально-
экономического развития. – Кишинев, 1964, c. 172-173.
32
В.С. Зеленчук, Население Бессарабии и Поднестровья в XIX в. – Кишинев,
1979, c. 220.
33
Bir – impozit direct la care era impusă majoritatea populaţiei Basarabiei. Mărimea birului
depindea de nivelul de avere a contribuabilului.
34
ANRM, F. 75, inv. 1, d. 57, f. 34-35 verso, 82.
35
Ibidem, d. 121, f. 19.
36
Ibidem, f. 25-26.
37
Ibidem, f. 13 verso.
38
Ibidem, f. 6.
39
Ibidem, f. 3-4 verso.
40
Ibidem, f. 13.
41
Ibidem, d. 426, f.41-42.
42
D. Cantemir, Descrierea Moldovei. – Chişinău, 1975, p. 151.
43
П.С. Куницкий, Краткое статистическое описание заднестровской области
присоединенной к России по мирному трактату, заключенному с Портою
Оттоманскою в Бухаресте в 1812 году. – СПб., 1813, c. 30.
44
AISR, F. 560, inv. 12, d. 59, f. 116; AIMSR, F. 437, d. 650, f. 130.
45
AISR, F. 19, inv. 3, d. 129, f. 222.
46
ANRM, F. 5, inv. 2, d. 495, f. 96 verso.
47
Ibidem, f. 89 verso-96 verso.
48
Ibidem, f. 89 verso, 90-90 verso, 91 verso.
49
Ibidem, d. 3200, f. 25 verso.
50
Ibidem, F. 75, inv. 1, d. 103, f. 1, 3, 8, 11 etc.
51
Ibidem, F. 5, inv. 1, d. 86, f. 116 verso.
52
Ibidem, f. 116-116 verso.
53
Г.П. Небольсин, Статистическое обозрение внешней торговли России. – СПб.,
1835, ч. I, c. 130, 133.
54
ANRM, F. 75, inv. 1, d. 157, f. 34.
55
Я. Сабуров, Земледелие, промышленность и торговля Бессарабии в 1826 году. –
Москва, 1830, c. 26.

314
 56
ANRM, F. 75, inv. 1, d. 121, f. 17, 30.
57
Ibidem, f. 39 verso.
58
Ibidem, d. 486, f. 22.
59
Ocă – unitate de măsură pentru capacităţi (lichide şi solide) şi pentru greutăţi,
menţionată în documente încă din prima jumătate a sec. al XVII-lea. În Moldova, oca pentru
lichide echivala cu 1,520 litri (Instituţii feudale din Țările Române. Dicționar. – București,
1988, p. 335). La 1816, în Basarabia, 1 ocală era egală cu 3 funţi (după alte surse – cu 3,1
funţi) (ANRM, F. 5, inv. 1, d. 295, f. 2-2 verso).
60
Vadră – unitate de măsură moldovenească, egală cu 8 ocale (ANRM, F. 3, inv. 1, 1825, d.
441, f. 223). Potrivit altor surse, o vadră moldovenească era egală cu 1,2 vedre ruseşti, sau cu 15 litri
(Положение крестьян и крестьянское движение в Бессарабии (1812-1861 годы). Сборник
документов / Составители И.А. Анцупов, К.П. Крыжановская. Том III, часть I. –
Кишинев, 1962, c. 572).
61
ANRM, F. 75, inv. 1, d. 168, f. 76, 554.
62
Ibidem, d. 196, f. 925; d. 198, f. 465.
63
Ibidem, F. 5, inv. 5, d. 15, f. 126-1126 verso.
64
Ibidem, inv. 2, d. 690, f. 6 verso-7.
65
Ibidem, inv. 1, d. 12-304; inv. 2, d. 391, 438, 715; inv. 3, d. 447, 673.
66
Ibidem, d. 88, f. 496.
67
Ibidem, d. 18, f. 112; d. 21, f. 704; d. 79, f. 388, 413.
68
Conovoc – vas din lemn ce înlocuia la moldoveni căldarea. Găleată pentru mulsul oilor
(AIMSR, F. AMS, d. 18589, p. I, f. 68).
69
ANRM, F. 5, inv. 1, d. 19, f. 217; d. 79, f. 413, d. 160, f. 373.
70
Ibidem, d. 89, f. 197.
71
Ibidem, F. 75, inv. 1, d. 195, f. 23.
72
„Mărfuri preţioase” – ţesături ruseşti din bumbac, lână, in şi mătase (И. Аксаков,
Исследование о торговле на украинских ярмарках. – СПб., 1858, c. 161).
73
ANRM, F. 75, inv. 1, d. 105, f. 17-20 verso; d. 160, f. 6; d. 218 “a”, f. 2-3 verso.
74
Ж.А. Ананьян. Армянская колония Григориополь. – Ереван, 1969, c. 194-195;
ANRM, F. 75, inv. 1, d. 121, f. 13-14 verso.
75
Începând cu anul 1829, oraşului Ismail i-au fost acordate privilegii pe o perioadă de
25 ani, în baza unor principii ca şi portului Kerci în 1826 (AISR, F. 571, inv. 1, d. 769, f. 92-
92 verso).
76
AISR, F. 560, inv. 4, d. 337, f. 4.
77
ПСЗРИ, Собр. II, т. II, 1827, №1623. – СПб., 1830, c. 1078-1080.
78
ANRM, F. 75, inv. 1, d. 426, f. 58 verso, 59 verso; d. 486, f. 22.
79
AIMSR, F. AM, inv. 182”a”, cert. 7, f. 12.
80
Ibidem, f. 22-23 verso.
81
Cetverti – veche măsură de capacitate utilizată în Rusia, de regulă, pentru cereale, egală
cu: pentru secară – 8 puduri 34 funţi; grâu de toamnă – 9 puduri 25 funţi; grâu de primăvară –
9 puduri 7 funţi; ovăz – 5 puduri 25 funţi; mei – 7 puduri 17 funţi; mazăre – 10 puduri şi
porumb – 5 puduri. 1 pud este egal cu 16,38 kilograme (Энциклопедический словарь /
Издатели Ф.А. Брокгауз, И.А. Ефрон, Т. XXXVIII „а”. – СПб., 1903, c. 736). La începutul
sec. al XIX-lea în Moldova un cetverti era egal cu 7,5 puduri pentru făină, crupe şi orz şi cu 8
puduri pentru ovăz (ANRM, F. 1, inv. 1, d. 8, f. 518-518 verso).
82
ANRM, F. 5, inv. 2, d. 141, f. 7-8.
83
Ibidem, f. 7.
84
Ibidem, F. 2, inv. 1, d. 1619, f. 4-4 verso.
85
Ibidem, d. 3200, f. 25 verso.

315
 86
Ibidem, d. 2591, f. 380 verso.
87
AISR, F. 560, inv. 7, d. 600, f. 2.
88
ANRM, F. 2, inv. 1, d. 2325, f. 38.
89
Chilă – veche măsură de capacitate şi greutate pentru cantităţile mari de cereale. În
sistemul de măsuri al Ţărilor Române chila a îndeplinit funcţia de etalon, având ca submultipli:
baniţa (în Moldova – dimirlia) şi ocaua. Mărimea chilei a variat mult, în funcţie de porturi şi
regiuni, de volumul şi greutatea cerealelor89. Cea mai frecventă a fost chila de Istanbul, egală cu
18 ocale (Instituţii feudale din Țările Române. Dicționar. – București 1988, p. 98); după alte
surse – cu 18-22 ocale (Documente turceşti privind Istoria României, vol. I, 1455-1774. Întocmit
de M.A. Mehmet. – Bucureşti 1976, p. 331; Documente turceşti privind Istoria României, vol.
III, 1791-1812. Întocmit de M.A. Mehmet. – Bucureşti 1986, p. 378). În Basarabia, de regulă,
o chilă de cereale era egală cu 20 de dimirlii, fiecare dimirlie era egală cu 12 ocale. În
transpunere în unităţile de măsură ruseşti, o chilă constituia 2 ½ cetverturi, iar dimirlia – 37 ½
funţi. Potrivit raportului Dumei orăşeneşti din 8 iunie 1834, adresat guvernatorului civil al
Basarabiei P.I. Averin, cea mai răspândită era chila egală cu 2 cetverturi (ANRM, F. 2, inv. 1,
d. 2776, f. 1 verso-2), iar pentru măsurarea lichidului – 380 de litri. O chilă de porumb era
egală cu 1,3 cetverturi (ANRM, F. 43, inv. 1, d. 30, f. 32).
90
ANRM, F. 2, inv. 1, d. 2776, f. 1.
91
Cetveric – unitate de măsură pentru cereale şi sare: constituia 1/4 dintr-un osmin şi 1/8
dintr-un cetvert. Se mai practica şi cetvericul mic, egal cu 1/12 dintr-un osmin sau cu 1/3
dintr-un cetveric obişnuit şi cu 1/24 dintr-un cetvert (Энциклопедический словарь /
Издатели Ф.А. Брокгауз, И.А. Ефрон, Т. XXXVIII „а”. – СПб., 1903, c. 718).
92
ANRM, F. 2, inv. 1, d. 2776, f. 1-1 verso.
93
Ibidem, f. 2.
94
Ibidem, d. 1619, f. 1.
95
Ibidem, f. 2.
96
Ibidem, f. 5.
97
Ibidem, f. 4-4 verso.
98
Ibidem, f. 12 verso.
99
Ibidem, f. 14.
100
Ibidem, f. 15, 18, 19.
101
Ibidem, f. 27.
102
Ibidem, f. 28 verso-29.
103
Ibidem, f. 29.
104
Ibidem, f. 29 verso.
105
Ibidem, f. 31-31 verso.
106
Ibidem, f. 33-34 verso.
107
Iibidem, f. 42-42 verso.
108
Ibidem, f. 54-54 verso.
109
Ibidem, f. 55-56.
110
În izvorul de arhivă alogenii sunt identificaţi cu termenul инородцы, ce semnifică
persoane de o altă etnie decât cea rusească (sau în cazul Basarabiei – decât cea românească). În
sec. al XIX-lea, acest termen era o expresie a ideologiei şovine velicoruse: persoane ce
reprezentau unul din popoarele mici – minoritatea naţională din fostul Imperiul Rus. Cu
noţiunea de alogeni (инородцы) izvoarele din sec. al XIX-lea (1853) îi identifică pe greci,
bulgari, germani, polonezi, armeni, ţigani, francezi, italieni etc. (ANRM, F. 2, inv. 1, d. 5776,
f. 172-172 verso).
111
ANRM, F. 2, inv. 1, d. 2985, f. 12 verso.
112
Ibidem, f. 41 verso-42.

316
 113
Ibidem, d. 2325, f. 36 verso, 64 verso, f. 130 verso-131, 146 verso; d. 2985, f. 12 verso,
41 verso.
114
Ibidem, d. 3200, f. 25 verso.
115
Ibidem, f. 45-45 verso.
116
Ibidem, d. 6429, f. 3-3 verso.
117
Ibidem, d. 2139, f. 68; d. 2330, f. 87 verso; d. 2593, f. 103 verso.
118
Ibidem, F. 75, inv. 1, d. 554, f. 35 verso.
119
Ibidem, f. 133-143.
120
Stânjen – una dintre cele mai vechi unităţi de măsură din Ţările Române, care corespundea
cu măsura veche germană – klafter, reprezentând aproximativ 2,23 metri în Moldova şi 1,9665 metri
în Ţara Românească (Instituţii feudale din Ţările Române. Dicţionar. – Bucureşti 1988, p. 455-
456). Conform datelor din 26 februarie 1824, în Basarabia 480 de stânjeni pătraţi constituiau
un pogon. Conform aceleiaşi surse, stânjenul domnesc puţin depăşeşte 7 picioare (picior –
măsură de lungime egală cu 30,5 cm) (ANRM, F, 3, inv. 1, d. 429, f. 169).
121
ANRM, F. 2, inv. 1, d. 2998, f. 13 verso-14.
122
Ibidem, d. 3274, f. 261.
123
Ibidem, F. 75, inv. 1, d. 892, f. 221.
124
Ibidem, F. 2, inv. 1, d. 3603, f. 1-1 verso.
125
Ibidem, F. 75, inv. 1, d. 194, f. 43-45.
126
AISR, F. 18, inv. 2, d. 754, f. 6-6 verso.
127
А.Защук, Сельскохозяйственная промышленность Бессарабской области. – În:
ЗИОСХЮР. – Одесса, 1861, c. 577.
128
ANRM, F. 75, inv. 1, d. 426, f. 20.
129
Ibidem, F. 2, inv. 1, d. 2325, f. 36 verso.
130
Ibidem, f. 83 verso.
131
Ibidem, d. 2985, f. 12 verso.
132
Ibidem, d. 7369, f. 26.
133
Ibidem, d. 7681, f. 133-134, 149, 239.
134
Ibidem, d. 554, f. 57.
135
Ibidem, f. 57 verso-58.
136
Ibidem, f. 58 verso.
137
Ibidem, f. 59.
138
Ibidem, f. 59-59 verso.
139
Duma (consiliul municipal) era administrată de un burgomistru, care putea fi o persoană în
rang de clasa a XII-a, aleasă din cadrul societăţilor orăşeneşti, nesalarizată, doi ratmani, în rang de
clasa a XIV-a, aleşi din cadrul societăţilor orăşeneşti, nesalarizaţi, şi un secretar. Primăria municipală
(городская управа) era administrată de un burgomistru, ales de societăţile orăşeneşti, un staroste
orăşenesc (городской староста) şi câte un reprezentat de la fiecare breaslă meşteşugărească
(цеховых) (ANRM, F. 75, inv. 1, d. 34, f. 89-89 verso).
140
ANRM, F. 2, inv. 1, d. 554, f. 11 verso.
141
Despre instituirea şi activitatea Tribunalului Comercial a se vedea detaliat: (Valentin
Tomuleţ, Contribuţia negustorilor basarabeni la instituirea Judecătoriei Comerciale din Basarabia.
– În: Analele Ştiinţifice ale Universităţii de Stat din Moldova. Seria „Ştiinţe socioumane”. –
Chişinău 2001, vol. II, p. 278-298).

Raport prezentat la Sesiunea ştiinţifică a Muzeului Naţional de Arheologie

şi Istorie a Moldovei (ediţia a XXI-a) din 20-21 octombrie 2011, în colaborare
cu Victoria Bivol. Text nepublicat.

317
 EVREII ÎN STRUCTURA ETNICĂ A
BURGHEZIEI COMERCIALE DIN BASARABIA
(anii 1812-1868)
Jewish component in the ethnical structure of the
commercial bourgeoisie in Bessarabia
(1812-1868)

Abstract
In the present article the archive data is used to determine the ethnical attribution of the
commercial bourgeoisie of Bessarabia in the first half of the 19th century. The author claims that this
stratum of Bessarabian society was formed gradually and was ethnically and socially heterogeneous.
This heterogeneity was deepened by the Imperial administration which contributed to the formation
of the Bessarabian commercial bourgeoisie by implication (26 September 1830) of guild reform and
introduction of new commerce policies. Notwithstanding the privileges for a 10 year term to the
merchants from Bessarabia granted by the reform which allowed all social strata to start commercial
enterprises regardless of the ethnicity, as well as the requirement to declare the capitals in order to be
assigned to a commercial guild, the chances of the Moldavians to enrol into the category of the guild
merchants were reduced.
Heterogeneous and poorly structured, both ethnically and socially, the commercial bourgeoisie
was forced to allow foreign elements in its ranks. The Jews, Greeks, Armenians, Bulgarians,
Russians, Ukrainians etc., shortly became dominant in the commercial life of Bessarabia.
The proportion of various ethnic groups among guild merchants is worth of attention. The
analysis of commercial certificates issued in 1840s – 1860s suggests that the main role in the
Bessarabian trade belonged to the Jews. They owned ca. 62% of the total number of the commercial
certificates; they were followed by the “Christians”, Armenians and Greeks. Although the Jews played
a prominent part in Bessarabian commerce, the wholesale merchants of the first and the second guild
were mostly the Greeks, “Christians” and Armenians. The Jews, the second-hand dealers, were
involved normally in petty trade. Therefore, the tsarist colonial policy in Bessarabia was obviously
aimed at protecting the interests of its own bourgeoisie or its representatives in the region by offering
privileges, which eventually lead to a constitution of a distinct social class. The weak national
commercial bourgeoisie was distanced (especially due to the commercial activity of the Jews) from the
privileged and dominant foreign business. This politics slowed down the process of formation and
constitution of national commercial bourgeoisie, replacing it with foreign settlers.

Istoriografia oficială din Republica Moldova nu ne oferă prea multe preocupaţii în

problema burgheziei1. Puţinele lucrări, nuanţate politic şi tributare paradigmei
marxiste, studiau problema doar prin prisma doctrinei luptei de clasă.
Din întreg spectrul burgheziei, pentru Basarabia, la început, cea mai evidentă, mai
puternică şi influentă a fost burghezia comercială. Formându-se în condiţii specifice,
când Basarabia este încorporată în sistemul economic şi politic al Imperiului Rus, iar
regiunea deţinea statutul de colonie, burghezia comercială a fost puternic influenţată
de diverşi factori interni, generaţi de sistemul de dominaţie şi de politica colonial-
comercială promovată de ţarism în teritoriul nou-anexat.
Destul de complicat este a determina caracterul etnic al burgheziei comerciale din
Basarabia, cu atât mai mult cu cât în istoriografia din Republica Moldova s-au adus
informaţii diverse şi foarte contradictorii, iar în unele cazuri s-a ajuns chiar şi la erori
istorice2.

318
 Pentru a concepe procesele legate de componenţa etnică a burgheziei comerciale
din Basarabia în sec al XIX-lea, în studiul de faţă ne-am propus să determinăm locul şi
rolul evreilor în cadrul acestei stări sociale.
Chiar de la început urmează să constatăm că un rol important în componenţa
burgheziei comerciale din Basarabiei, alături de armeni, greci şi negustorii de alte etnii,
le-a revenit evreilor. Ei erau cunoscuţi pe teritoriul Moldovei încă din secolele
precedente3.
Numărul evreilor creşte îndeosebi după anexarea Basarabiei la Imperiul Rus, de pe
seama imigrării lor din guberniile ucrainene şi ruse, din Polonia, Galiţia Austriacă,
Ţările Române etc. Conform ucazului din 1804, evreii au primit dreptul de a locui în
15 gubernii apusene ale Rusiei. După 1812, Basarabia este inclusă în această zonă de
influenţă, de care s-au folosit imediat evreii. A. Zaşciuk, istoric şi geograf rus, atestă în
1816 în Basarabia circa 5 mii familii de evrei4. Izvoarele de arhivă îi atestă pe evrei în
multe localităţi din Basarabia. În caracteristica succintă dată localităţilor Orhei,
Teleneşti, Criuleni, Călăraşi şi Hânceşti, din 15 mai 1818, evreii sunt atestaţi alături
de creştini, greci şi armeni5. Autorităţile regionale scriau că locuitorii oraşului Orhei
sunt „…creştini, armeni şi evrei ce dispun de 300 de locuinţe, iar numărul lor ajunge
în timpul verii până la 600 de persoane, iar în timpul iernii… până la 1500”6. Tot în
acest an în Chişinău sunt înregistrate 696 familii de evrei7.
Conform statutului din 1804, evreii din Basarabia, ca şi cei din Rusia, erau împărţiţi
în patru categorii sociale: negustori, meşteşugari, agricultori şi starea mic-burgheză,
stratificare ce s-a păstrat pe întreg parcursul secolului al XIX-lea. În aceste patru categorii
sociale un loc aparte le revine negustorilor ce deţineau un rol important în comerţul
Basarabiei. Locul deosebit pe care l-au ocupat negustorii evrei în comerţul intern este
reflectat atât în izvoarele de arhivă, cât şi în numeroase relatări ale contemporanilor8.
Regulamentul organizării administrative a Basarabiei (Aşezământul constituirii
regiunii Basarabia), adoptat la 29 aprilie 1818, a confirmat aceeaşi stratificare socială a
evreilor. Ei obţineau dreptul de a se ocupa cu comerţul în baza cărţilor domneşti şi
diferitelor dispoziţii adoptate de administraţia imperială ce reglementau comerţul în
Basarabia, cu condiţia achitării impozitelor de stat şi a prestaţiilor locale9.
Cercetătorul V.S. Zelenciuk constată că negustorii evrei periodic obţineau pentru
sine unele drepturi, dar ulterior, sub presiunea burgheziei comercial-industriale ruse,
erau adoptate legi ce limitau intensa lor activitate comercială10. De aceea, legislaţia
referitor la evrei purta un caracter contradictoriu. Ca rezultat, dacă la începutul sec. al
XIX-lea evreii aveau dreptul de a se ocupa cu vinificaţia şi de a deţine în concesie
cârciumi, în raza locului de trai, la mijlocul sec. al XIX-lea ei sunt lipsiţi de acest drept11.
Autorul Schiţei sumare statistice a Basarabiei de Sud scria că „evreii locuiesc în oraşe şi
târguşoare, unde constituie o parte considerabilă a populaţiei. Moldovenii sunt exploataţi
crunt de către ei; în partea transdunăreană evreii se întâlnesc destul de rar, îndeosebi în
oraşele Bolgrad, Ismail, Reni etc.”12. În aceste localităţi prevalau negustorii greci şi armeni.
Toate acestea demonstrează că instituţiile administrative imperiale s-au implicat direct în
procesul de constituire a acestei stări sociale, căutând să o dirijeze, pentru a evita orice
posibilitate de constituire a unei burghezii comerciale naţionale, contribuind în mod direct
la crearea în Basarabia a unei burghezii comerciale cosmopolite.

319
 Deşi nu prevalau numeric, aceştia, într-o perioadă scurtă de timp, alături de greci şi
armeni au monopolizat întreg comerţul interior şi exterior al Basarabiei. Ofiţerul
cartierului general al armatei ruse Rozelon Soşalski, în „Descrierea militaro-statistică a
regiunii Basarabia”, datată cu anul 1826, scria despre evrei că „…ei constituie o parte
considerabilă a populaţiei din oraşe şi târguri. Din punct de vedere moral şi religios, ei
sunt deopotrivă cu toţi ceilalţi compatrioţi ai lor, răspândiţi în diferite gubernii ale
Rusiei, hulpavi, vicleni, puţin pretenţioşi în alegerea mijloacelor de achiziţionare a
bunurilor, energici, când este vorba despre venit, marea lor majoritate sunt foarte
săraci, mizerabili, infami, incapabili de a munci fizic, slab dezvoltaţi fizic şi destul de
fecunzi. Ei sunt principalii negustori şi meşteşugari ai acestui ţinut”13. I.Saburov,
caracterizând comerţul Basarabiei la 1826, scria că aproape întreg comerţul interior se
află în mâinile evreilor şi ale grecilor14.
În prima jumătate a sec. al XIX-lea evreii care erau deţinători de prăvălii, cârciumi şi
hanuri, hoteluri şi restaurante aveau în concesie15 perceperea diferitelor prestaţii sau
diverse ramuri ale venitului de stat, erau arendaşi de moşii şi chiar deţineau diferite
activităţi lucrative, dar, cel mai important, deţineau monopolul comerţului mărunt,
fiind, de regulă, intermediari între producători şi negustorii mari angrosişti, îşi câştigau o
reputaţie din cele mai proaste în rândurile ţăranilor, meşteşugarilor şi moşierilor. Jefuind
ţărănimea prin cele mai diverse metode şi aducând-o la sărăcie şi disperare, iar moşierilor
cultivându-le dispreţul faţă de industrie şi comerţ, negustorii evrei au contribuit la
distanţarea acestor două stări sociale, anihilând astfel formarea unei stări mijlocii a
meşteşugarilor şi a burgheziei comerciale naţionale. Moşierul Al.Solomon din plasa
Brânzeni, judeţul Iaşi, scria în 1864 că „…mijlocitor între producători şi consumatori
sunt în exclusivitate evreii, al căror ajutor este dăunător şi pentru stările nobile, iar
pentru stările inferioare este cu totul fatal şi periculos, din considerentul că această clasă
de mijlocitori nu se dă în lături de a folosi orice procedee pentru câştigul propriu şi
găseşte mijloace ca în decurs de un an să-şi tripleze capitalul pe seama locuitorilor, care
din această cauză se află în datorii permanente faţă de evrei, care se declară ocrotitori ai
ţăranilor. Este de ajuns ca bietul ţăran să împrumute bani doar o singură dată de la
evreu, ca acest „binefăcător” să-i ia în formă de dobândă ultimul grăunte de pâine… şi
deseori se întâmplă că ţăranul, dându-i „binefăcătorului” său toată recolta anuală, munca
a şase sau opt persoane, cu mare greu este în stare să se achite pentru procente, iar
împrumutul rămânea ca datorie pentru anii viitori, în baza aceloraşi condiţii”16.
Aceeaşi constatare o fac şi moşierii D.Kotovski din satul Bârnova, judeţul Soroca,
Brazovschi din Rediu Mari şi arendaşii moşiilor din Unţeşti şi Rădeni, judeţul Iaşi,
L.Vartuli şi Spiridon Gore17.
Contemporanii scriau despre negustorii evrei că aceştia au ocupat toate sferele
comerţului, sunt mari meşteri în speculaţii, avizi, lacomi şi prigonesc foarte mult
poporul amăgindu-l la cântar18. Situaţia nu s-a schimbat nici după aplicarea, începând
cu 1 ianuarie 1831, a Regulamentului ghildelor, adoptat în Basarabia la 26 septembrie
1830. Datorită diferitelor înlesniri acordate negustorilor de ghildă, de care au
beneficiat de obicei evreii, situaţia nu numai că nu s-a schimbat, dar şi a luat amploare.
Privilegiile acordate negustorilor de ghildă, cât şi cele acordate oraşelor Ismail,
Chişinău şi Reni măreau numărul imigranţilor evrei în Basarabia.

320
 Negustorii evrei, greci şi armeni cauzau mari prejudicii nu numai negustorilor
moldoveni în număr mic, dar şi populaţiei săteşti şi orăşeneşti, de la care procurau
diferite mărfuri şi produse alimentare. Generalul rus Kozacikovski scria în această
privinţă, în martie 1819, în raportul „Descriere succintă a Basarabiei” că „…toate
sferele comerţului au fost acaparate de greci şi evrei care i-au oprimat pe moldovenii
molatici şi ursuzi în speculaţii şi au devenit unicii negustori”19. Despre atitudinea
evreilor, grecilor şi armenilor faţă de comerţ putem judeca după acelaşi raport al
generalului Kozacikovski, care, expunându-şi părerile asupra asigurării armatei ruse cu
pâine, atenţiona organele centrale că „…trebuie neapărat să fie evitate orice relaţii cu
evreii care sunt avizi, lacomi şi foarte mult prigonesc poporul amăgindu-l la cântar…
şi, pe cât e posibil, şi cele cu arendaşii greci şi armeni, mari meşteri de a transforma
500 de lei în 100 de mii în zece ani”20.
Documentele de arhivă nu ne permit să stabilim cu exactitate componenţa etnică şi
dinamica numerică a celor mai influente categorii etnice implicate în comerţul Basarabiei
la sfârşitul anilor ’40 – începutul anilor ’60 ai sec. al XIX-lea. Dificultatea soluţionării
acestei probleme constă în faptul că negustorii moldoveni, bulgari, ruşi, ucraineni etc. nu
sunt indicaţi separat, dar incluşi în compartimentul negustori „creştini”. Studierea cererilor
depuse de negustori pentru declararea capitalului comercial ne permite să stabilim
componenţa etnică a negustorilor „creştini” doar pentru oraşul Chişinău. Date, ce ar
reflecta componenţa etnică a burgheziei comerciale din celelalte oraşe ale Basarabiei, în
fondurile ANRM, AISR, AIMSR şi ASRO n-au fost depistate.
Dinamica numerică şi componenţa etnică a burgheziei comerciale din Basarabia, la
sfârşitul anilor ’40 – prima jumătate a anilor ’60 ai sec. al XIX-lea, este elucidată în
Tabelul 121.
Datele din Tabelul 1 demonstrează că în perioada dintre 1849-1863 rolul de bază
în comerţul Basarabiei le-a revenit, conform certificatelor comerciale eliberate, evreilor
care deţineau 61,8% din numărul total de certificate (64,6% – negustorilor ce nu
dispuneau de dreptul la avantaje şi 44,4% – cu avantaje), „creştinilor” – 30% (28,4% –
fără avantaje şi 39,8% – cu avantaje), armenilor – 4,2% (3,9% – fără avantaje şi 6,3% – cu
avantaje) şi grecilor – 4% (3,1% – fără avantaje şi 9,5% – cu avantaje).
Destul de semnificativ este locul pe care îl deţinea fiecare etnie în categoria negustorilor
de ghildă. Raportând numărul certificatelor comerciale de fiecare ghildă (cu şi fără
avantaje) la numărul total de certificate comerciale eliberate fiecărei etnii în parte,
determinăm locul şi rolul pe care l-au deţinut negustorii fiecărei ghilde în cadrul fiecărei
etnii în parte. Spre exemplu, deşi negustorii evrei deţineau un loc important în comerţul
Basarabiei, lor le revenea doar 0,8% din numărul certificatelor comerciale de ghilda întâi
(0,2% – fără avantaje şi 6,1% – cu avantaje) şi 2,6% de ghilda a doua (0,7% – fără
avantaje şi 19,7% – cu avantaje), „creştinilor” – 1,5% de ghilda întâi (0,5% – fără avantaje
şi 5,6% – cu avantaje) şi 5,4% – de ghidă a doua (2,7% – fără avantaje şi 17,5% – cu
avantaje), armenilor – doar 5,2% de ghilda a doua (0,4% – fără avantaje şi 22,1% – cu
avantaje) (armenii nu deţineau certificate comerciale de ghilda întâi), grecilor – 4,7% de
ghilda întâi (2,2% – fără avantaje şi 9,9% – cu avantaje) şi 20,2% de ghilda a doua
(10,3% – fără avantaje şi 43,3% – cu avantaje). Prin urmare, rolul de bază în cadrul
negustorilor mari angrosişti de ghilda întâi şi a doua în fiecare categorie în parte le revenea:
grecilor, „creştinilor”, armenilor, evreii ocupând doar ultimul loc.
321
 Tabelul 1
Componenţa etnică şi dinamica numerică a burgheziei comerciale din Basarabia,
conform certificatelor comerciale, între anii 1849-1863*
Apartenenţa etnică Raportul,

Raportul, în %
În medie anual
Numărul total
în %, faţă de
Evrei „Creştini”** Armeni Greci
Categoria numărul total
Numărul certificatelor comerciale

„Creştini”
ghildei

Armeni

Greci
Evrei
Total

Total

Total

Total
% % % %

Fără avantaje
I 13 0,2 18 0,6 - - 8 2,2 39 3 0,3 33,3 46,2 - 20,5
II 55 0,7 87 2,7 4 0,9 37 10,3 183 14 1,6 30,1 47,5 2,3 20,2
III 7321 99,1 3147 96,8 437 99,1 315 87,5 11220 863 98,1 65,2 28,0 3,9 2,8
În total 7389 100,0 3252 100,0 441 100,0 360 100,0 11442 880 86,4 64,6 28,4 3,9 3,1
În % 64,6 - 28,4 - 3,9 - 3,1 - 100,0 - - - - - -
Cu avantaje
I 49 6,1 40 5,6 - - 17 9,9 106 8 5,9 46,2 37,7 - 16,0
II 158 19,7 126 17,5 25 22,1 74 43,3 383 30 21,2 41,3 32,9 6,5 19,3
III 595 74,2 552 76,9 88 77,9 80 46,8 1315 101 72,9 45,2 42,0 6,7 6,1
În total 802 100,0 718 100,0 113 100,0 171 100,0 1804 139 13,6 44,5 39,8 6,3 9,5
În % 44,4 - 39,8 - 6,3 - 9,5 - 100,0 - - - - -
Numărul total*** 8191 - 3970 - 554 - 531 - 13246 1019 100,0 61,8 30,0 4,2 4,0
Raportul, în % 61,8 - 30,0 - 4,2 - 4,0 - 100,0 - - - - - -

* ANRM, F. 134, inv. 3, d. 88, f. 238-274; d .112, f .128-239; d. 123, f. 203-226; d.

124, f. 196-206; d. 145, f. 188-198; d. 147, f. 183-191; d. 156, f. 162-180. Datele pentru
anii 1851 şi 1859 lipsesc.
** În categoria „creştini” intrau negustorii de diferite etnii, în afară de armeni şi greci.
*** În numărul total n-au fost incluşi 24 „cetăţeni de onoare”, în postură de negustori, a
căror etnie nu putea fi identificată.
Datele din Tabelul 1 demonstrează că în această perioadă au fost eliberate în medie
pe an 1019 certificate comerciale, inclusiv 880 (86,4%) negustorilor ce nu beneficiau
de avantaje (0,3% – negustorilor de ghilda întâi, 1,6% – de ghilda a doua şi 88,1% –
de ghilda a treia) şi 139 (13,6%) negustorilor ce beneficiau de avantaje (5,9% –
negustorilor de ghilda întâi, 21,2% – de ghilda a doua şi 72,9% – de ghilda a treia).
Dar, cel mai important este coraportul negustorilor evrei, „creştini”, armeni şi greci
faţă de întreaga burghezie comercială, coraport ce denotă locul fiecărei etnii în
comerţul intern al Basarabiei şi în comerţul Basarabiei cu ţările străine şi guberniile
ruse. Conform Tabelului, între anii 1849-1863 numărul certificatelor comerciale
eliberate negustorilor între ghildă a fost repartizat în felul următor: negustorilor evrei –
61,8% (64,6% – fără avantaje şi 44,5% – cu avantaje), „creştini” – 30% (28,4% – fără
avantaje şi 39,8% – cu avantaje), armeni – 4,2% (3,9% – fără avantaje şi 6,3% – cu
avantaje) şi negustorilor greci – 4% (3,1% – fără avantaje şi 9,5% – cu avantaje).

322
 Certificatele comerciale ne dau posibilitatea de a urmări cum erau repartizate locurile
fiecărei etnii în ghildele comerciale, ţinând cont de negustorii ce nu dispuneau de dreptul
de privilegii şi cei ce beneficiau de asemenea drept. Conform acestor date, din numărul
negustorilor ce nu beneficiau de avantaje în cadrul ghildei întâi 46,2% le revenea
„creştinilor”, 33,3% – evreilor şi 20,5% – grecilor; în cadrul ghildei a doua: 47,7% –
„creştinilor”, 30,1% – evreilor, 20,2% – grecilor şi 2,3% – armenilor şi în cadrul ghildei a
treia: 62,2% – evreilor, 28% – „creştinilor”, 3,9% – armenilor şi 2,8% – grecilor. Prin
urmare, în cadrul primelor două ghilde rolul de bază le revenea negustorilor “creştini”,
după care urmau evreii şi grecii, iar negustorilor armeni le revenea un rol neesenţial.
În categoria negustorilor ce beneficiau de avantaje, în cadrul ghildei întâi 46,2% le
revenea evreilor, 37,7% – „creştinilor” şi 16% – grecilor; în cadrul ghildei a doua:
41,3% – evreilor, 32,9% – „creştinilor”, 19,3% – grecilor şi doar 6,5% – armenilor; în
cadrul ghildei a treia: 45,2% – evreilor, 42% – „creştinilor”, 6,7% – armenilor şi 6,1%
grecilor. Prin urmare, în categoria negustorilor ce beneficiau de avantaje rolul de bază
le revenea evreilor şi „creştinilor”, după care urmau grecii şi armenii.
Numărul redus al negustorilor greci şi armeni ce beneficiau de privilegii se explică nu
numai prin numărul redus al acestor etnii în cadrul burgheziei comerciale, dar şi prin
faptul că grecii şi armenii s-au stabilit cu traiul în oraşele Basarabiei (în special în Chişinău
şi în oraşele-porturi Ismail, Chilia, Reni şi Akkerman) înainte şi în primii ani după
anexarea Basarabiei la Rusia şi aveau case proprii, prăvălii, deci nu puteau beneficia de
unele privilegii acordate negustorilor ce urmau să aloce bani în bunuri imobiliare.
Prezintă interes şi componenţa etnică a burgheziei comerciale din Basarabia sub raport
numeric, al tuturor membrilor de familie. Drept sursă în studierea acestei probleme ne
servesc datele recensământului IX al populaţiei, efectuat în 1851 (Tabelul 2).
Tabelul 2
Componenţa etnică a burgheziei comerciale din Basarabia
conform recensământului din 1851*
Categoria Categoria ghildei** Raportul,
În total
negustorilor I % II % III % în %
Ruşi*** 36 46,2 61 24,3 643 26,0 740 26,6
Greci 12 15,4 43 17,1 194 8,0 253 9,1
Armeni 11 14,1 18 7,2 200 8,1 229 8,2
Evrei 19 24,4 129 51,4 1410 57,1 1554 56,1
În total 78 100,0 251 100,0 2451 100,0 2780 100,0
În % 2,8 - 9,0 - 88,2 - 100,0 -
* П. Кеппен. Девятая ревизия. Исследование о числе жителей России в 1851 году. –
СПб., 1857, с. 24.
** În categoria negustorilor de ghilda întâi erau 16 cetăţeni de onoare; în categoria
negustorilor de ghilda a treia – 3 dvoreni.
*** Probabil, „creştini” în care intrau negustori de diferite etnii, în afară de greci şi armeni.
Datele Tabelului 2 atestă că la începutul anilor ’50 ai sec. al XIX-lea în categoria
burgheziei comerciale din Basarabia erau încadrate 2780 de persoane: 1554 (56,1%) –
evrei; 740 (26,6%) – „creştini”; 253 (9,1%) – greci şi 229 (8,2%) – armeni. Marea
majoritate a burgheziei comerciale din Basarabia o constituia negustorii mici, de
ghilda a treia – 2451 (88,2%) de persoane; din acest număr 1410 (57,1%) le
323
revenea evreilor, 643 (26,0%) – „creştinilor”, 200 (8,1%) – armenilor şi 194
(8,0%) – grecilor. Numărul negustorilor încadraţi în primele două ghilde era mult
mai mic şi constituia doar 329 (11,8%) persoane, inclusiv 78 (2,8%) negustori de
ghilda întâi şi 251 (9,0%) – de ghilda a doua. Dar, numărul acestor negustori era
mult mai mic, din considerentul că izvorul indică toţi membrii familiei şi nu
negustorii care au declarat capitalul comercial.
Ştiind că evreii au deţinut, chiar de la început, un rol important în comerţul Basarabiei,
ne-ar interesa ce prezentau ei ca stare socială sub raport îndeletnicitar la mijlocul sec. al
XIX-lea. Întru soluţionarea acestei sarcini am apelat la datele statistice privind numărul
populaţiei în diferite ramuri economice ale Basarabiei din 1858 (Tabelul 3).
Tabelul 3
Populaţia evreiască din Basarabia, sub raport îndeletnicitar, la 1858*
Mica Numărul Raportul familiilor,
Negustori Agricultori Meşteşugari
burghezie** total în %
Oraşele

Meşteşugari
Agricultori
Negustori

burghezie
Persoane

Persoane

Persoane

Persoane

Persoane
şi
Familii

Familii

Familii

Familii

Familii

Mica
judeţele

Oraşele
Chişinău 190 1426 - - 123 795 2048 8861 2361 11082 8,0 - 5,2 86,7
Orhei 91 638 - - 15 102 338 1588 444 2328 20,5 - 3,4 76,1
Soroca 126 1209 - - 16 118 199 1403 341 2730 37,0 - 4,7 58,3
Bălţi 73 647 - - 3 14 355 1603 431 2264 16,9 - 0,7 82,4
Hotin 113 953 - - 5 40 793 5651 911 6644 12,4 - 0,5 87,1
Bender 75 748 - - 75 376 243 1473 393 2597 19,1 - 19,1 61,8
Akkerman 16 188 - - 3 21 03 1426 222 1635 7,2 - 1,4 91,4
Cahul 14 91 - - - - - - 14 91 100,0 - - -
Chilia 14 121 - - - - 84 553 98 674 14,3 - - 85,7
Ismail 13 125 - - 75 363 408 2698 496 3186 2,6 - 15,2 82,2
Reni 1 13 - - - - 20 83 21 96 4,8 - - 95,2
Total 726 6159 - - 315 1829 4691 25339 5732 3327 12,7 - 5,5 81,8
Judeţele
Chişinău - - 113 664 - - 111 394 224 1058 - 50,4 - 49,6
Orhei - - 68 1062 - - 493 2366 561 3428 - 12,1 - 87,9
Soroca - - 397 4657 - - 701 4238 1098 8895 - 36,2 - 63,8
Iaşi - - 133 1378 86 410 634 3213 853 5001 - 15,6 10,1 74,3
Hotin - - 32 345 - - 922 6771 954 7116 - 3,4 - 96,6
Bender - - 229 1910 - - - - 229 1910 - 100,0 - -
Akkerman - - 39 184 - - - - 39 184 - 100,0 - -
Cahul - - - - 7 55 47 188 54 243 - - 13,0 87,0
Total - - 1011 10200 93 465 2908 1170 4012 27835 - 25,2 2,3 72,5
Numărul
726 6159 1011 10200 408 2294 7599 42509 9744 61162 7,4 10,4 4,2 78,0
total

* ANRM, F. 134, inv. 3, d. 156, f. 205-206.

** Mica burghezie (мещане) – pătură socială ce includea diferite categorii de orăşeni: mici
negustori şi meseriaşi, funcţionari şi salariaţi săraci, proprietari mici (de case) etc.

324
 Datele dinTabelul 3 confirmă stratificarea evreilor din Basarabia în patru categorii
sociale – negustori, agricultori, meşteşugari şi mica-burghezie. Este vădită o
preponderenţă absolută a micii-burghezii – 7599 (78%) de familii (69,5% din
numărul total de persoane), comparativ cu: 10,4% de familii (16,7% persoane) –
agricultori; 7,4% de familii (10,1% persoane) – negustori şi 4,2% de familii (3,7%
persoane) – meşteşugari. Ponderea micii-burghezii este destul de mare în oraşele
Basarabiei, constituind în medie 4691 (81,8%) de familii (76,0% din numărul total de
persoane), sau respectiv: 95,2% de familii în Reni, 91,4% – în Akkerman, 87,1% – în
Hotin, 86,7% – în Chişinău, 85,7% – în Chilia, 82,4% – în Bălţi etc. Ceva mai mic
era numărul micii-burghezii evreieşti în judeţele Basarabiei, constituind 2908 (72,5%)
de familii (61,7% din numărul total de persoane), în unele judeţe având însă o
preponderenţă absolută: 96,6% de familii în Hotin, 87,9% – în Orhei, 87,0% – în
Cahul, 74,3% – în Iaşi, 63,8% – în Soroca etc.
Datele statistice confirmă că destul de mic era numărul evreilor-agricultori, el
constituind în medie 10,4% de familii (16,7% persoane) pe întregul teritoriu, sau
25,2% de familii (36,6% persoane) în aşezările rurale în care erau localizaţi, prevalând
absolut (în comparaţie cu celelalte stări) în judeţele Bender şi Akkerman – 100% de
familii, în judeţul Chişinău – 50,4% familii, în judeţul Soroca – 36,2%, în judeţul Iaşi
– 15,6%, în judeţul Orhei – 12,1% şi în judeţul Hotin – 3,4% familii.
Ţarismul, urmărind scopul de a schimba structura socială din centrul şi nordul
Basarabiei care era mai omogenă şi avea deja o bogată experienţă de formare a coloniilor
străine în Novorosia şi în sudul provinciei, organizează (luând drept exemplu coloniile
germane) colonii evreieşti şi în Basarabia. Statutul definitiv al evreilor-agricultori a fost
confirmat printr-o decizie specială din 1844, cu acordarea unor privilegii: scutirea timp de
10 ani de toate impozitele şi prestaţiile şi pe 25 ani – de la recrutare; scutirea de la plata
tuturor datoriilor etc.22 Către 1857 în Basarabia erau deja 13 colonii evreieşti: în judeţele
Hotin (1), Soroca (6), Iaşi (2), Orhei (2), Chişinău (1) şi în Bender (1).
Din numărul evreilor-agricultori doar 521 persoane (5,1%) deţineau loturi pe
pământurile statului, restul erau arendaşi de loturi şi beneficiau de privilegii, fiind
concentraţi în fond în judeţele Soroca (4657 persoane), Bender (1389), Iaşi (1378),
Orhei (1062), Chişinău (644), Hotin (345) şi în Akkerman (184 persoane)23.
Cu toate că evreii-agricultori se bucurau de anumite privilegii, fiind întreprinse şi
unele măsuri de încurajare a agricultorilor, nivelul gospodăresc în coloniile evreieşti era
destul de scăzut, fapt ce dovedea incapacitatea evreilor de a se ocupa cu agricultura şi
ireverenţa lor faţă de această ramură a gospodăriei, deoarece din fire ei erau predispuşi
a fi negustori şi meseriaşi. A. Zaşciuk descrie în 1857 coloniile evreieşti astfel:
„…câmpurile în coloniile evreieşti nu sunt lucrate, vităritul ca ramură nu există,
locuinţele sunt în stare de neglijenţă, ei asigurându-şi existenţa graţie diferitelor
îndeletniciri şi meşteşugului casnic. În pofida eforturilor zadarnice ale poliţiei
orăşeneşti şi judeţene de a-i reţine în aşezările lor, majoritatea coloniştilor locuiesc în
oraşe”24. Despre acest fapt scriau şi autorităţile locale care comunicau în 1868 că
„…foarte puţini evrei rămaseră în categoria coloniştilor; din cauza incapacităţii de a-şi
trăi viaţa la sat, aceştia, în majoritate, s-au transferat la oraş şi se ocupă cu diferite
meşteşuguri, îndeosebi cu comerţul”25.

325
 Conform datelor din Tabelul 3, negustorii şi meseriaşii evrei erau în minoritate
absolută, constituind, respectiv, doar 7,4% şi 4,2% din numărul total al celor patru
stări sociale. În pofida numărului redus din cadrul stărilor sociale evreieşti şi a întregii
populaţii a Basarabiei, negustorii şi meseriaşii deţineau poziţii importante în ierarhia
burgheziei comerciale. Activitatea comercială a negustorilor evrei în Basarabia puţin se
deosebea de cea a negustorilor evrei din Moldova. N.Djuvara, analizând interesul
evreilor faţă de comerţul moldovenesc, menţiona că el a fost generat de „…lipsa unei
clase mijlocii bine structurate, în stare să se apere, pasivitatea ţăranilor, complicitatea
boierilor pe care-i serveau cu multă dibăcie, ca oameni buni la toate, ca zarafi şi, mai
ales, ca stăpâni de cârciumi la sate”26. Aceeaşi situaţie era şi în Basarabia. În 1868 evreii
din Basarabia, care alcătuiau doar 9,5% din numărul total al populaţiei, stăpâneau
aproape întreg comerţul basarabean27.
Preponderenţa evreilor în comerţul Basarabiei şi în cadrul celorlalte categorii de
negustori la 1858, îndeosebi în categoria de negustori „creştini” în care intrau şi
moldovenii, este elucidată de datele Tabelului 4.
Tabelul 4
Raportul negustorilor evrei şi creştini, încadraţi în comerţul Basarabiei în 1858*
Evrei ** Creştini** Numărul Inclusiv
Oraşele Sex Sex Sex Sex total de Raportul, în %
Evrei Creştini
masculin feminin masculin feminin negustori Evrei Creştini
Chişinău 716 710 248 246 1920 1426 494 74,3 25,7
Orhei 320 318 25 23 686 638 48 93,0 7,0
Soroca 607 602 5 6 1220 1209 11 99,1 0,9
Hotin 473 480 17 18 988 953 35 96,5 3,5
Bender 373 375 46 45 839 748 91 89,2 10,8
Akkerman 95 93 76 75 339 188 151 55,5 44,5
Cahul 46 45 22 23 136 91 45 66,9 33,1
Chilia 61 60 25 26 172 121 51 70,3 29,7
Ismail 62 63 128 126 379 125 254 33,0 67,0
Reni 7 6 68 69 150 13 137 8,7 91,3
Total 3087 3072 698 694 7551 6159 1392 81,6 18,4
*ANRM, F. 134, inv. 3, d. 156, f. 197-198.
**Sursa nu indică numărul de evrei şi creştini care au declarat capitalul comercial.
Datele din Tabelul 4 confirmă că în cele 11 oraşe ale Basarabiei negustorii evrei
constituiau 6159 persoane (81,6%) din numărul total de negustori, în unele oraşe
având o pondere absolută: în Soroca – 1209 persoane (99,1%), Hotin – 1209
(96,5%), Orhei – 638 (93,0%) şi în Bălţi – 647 (89,6%). Din cele 1392 persoane
(18,4%) care reveneau negustorilor „creştini”, armenii, grecii şi negustorii din
guberniile ucrainene şi ruse erau într-un număr cu mult mai mare decât băştinaşii
moldoveni. Astfel, în oraşele-porturi Ismail şi Reni rolul de bază în comerţ revenea
negustorilor greci şi armeni.
Acest fapt este atestat şi în alte izvoare istorice. Într-o Schiţă succintă statistică a
Basarabiei de Sud, datată cu sfârşitul anilor ’70 ai sec. al XIX-lea, se menţiona că „evreii
locuiesc în oraşe şi târguşoare, unde constituie o parte considerabilă a populaţiei,

326
moldovenii sunt exploataţi de ei cu cruzime; numai în Dunărea de Jos evreii se
întâlnesc destul de rar, mai ales în oraşele Bolgrad, Ismail, Reni etc.”28
Negustorii evrei, alături de cei greci şi armeni, deţinând monopolul comerţului
basarabean, jefuind ţărănimea şi aducând-o la sărăcie, iar moşierilor cultivându-le
dispreţul faţă de industrie şi comerţ, au contribuit la distanţarea acestor două stări
sociale, anihilând astfel formarea unei stări mijlocii a meşteşugarilor şi a burgheziei
comerciale naţionale.
Evreii deţineau poziţii importante şi în ghildele comerciale, ponderea absolută
revenindu-le negustorilor de ghilda a treia. Conform datelor statistice din 1858, din 9
certificate comerciale eliberate negustorilor de ghilda întâi 6 (66,6%) reveneau
negustorilor evrei, din 31 certificate de ghilda a doua – 20 (64,5%) şi din 797 certificate
de ghida a treia – 595 (74,7%)29. Despre preponderenţa vădită a evreilor în categoria
negustorilor de ghilda a treia ne mărturisesc şi datele autorităţilor locale care comunicau
că în 1841 în Chişinău „…evreii dirijează îndeosebi comerţul cu amănuntul”30.
Dinamica numerică şi componenţa etnică a burgheziei comerciale din Basarabia la
sfârşitul anilor ’40 – prima jumătate a anilor ’60 ai sec. al XIX-lea este elucidată în Tabelul 5.
Tabelul 5
Componenţa etnică a burgheziei comerciale din Basarabia şi
numărul de certificate comerciale eliberate între anii 1849-1863*

Numărul
A n i i* *

Raportul,
total

în %
Negustori 1849 1850 1852 1853 1854 1855 1856 1857 1858 1860 1861 1862 1863
Numărul certificatelor comerciale
Basarabeni
Evrei 309 307 409 498 707 713 699 725 621 641 597 600 604 7430 64,8
„Creştini”*** 187 210 229 241 250 171 217 208 193 250 248 248 221 2873 25,1
Armeni 74 38 78 74 68 38 38 37 21 22 22 22 22 554 4,8
Greci 88 90 74 74 69 46 49 32 1 1 2 2 3 531 4,6
Cetăţeni de
12 5 9 9 7 10 7 5 1 3 6 5 5 84 0,7
onoare****
În total 670 650 799 896 1101 978 1010 1007 837 917 875 877 855 11472 100,0
Din alte oraşe
Evrei 52 35 28 59 114 123 55 56 52 66 50 -***** 71 761 40,9
„Creştini”*** 76 69 67 78 91 224 109 139 64 62 62 - 56 1097 59,1
În total 128 104 95 137 205 347 164 195 116 128 112 - 127 1858 100,0
Numărul
798 754 894 1033 1306 1325 1174 1202 953 1045 987 877 982 13330 -
total

* ANRM, F. 134, inv. 3, d. 88, f. 238-274; d. 112, f. 228-239; d. 123, f. 203-226; d. 124,
f. 196-206; d. 145, f. 188-198, d. 147, f. 183-191, d. 156, f. 162-180.
** Datele pentru anii 1851 şi 1859 lipsesc.
*** În categoria „creştini” intrau negustori de diferite etnii, în afară de armeni şi greci.
**** Categoria „cetăţeni de onoare” includea dvoreni, funcţionari etc., de diferite etnii, în
postura de negustori.
***** Datele, referitor la negustorii din alte oraşe, pentru anul 1862 lipsesc.

327
 Datele Tabelului 5 confirmă că în cele 12 oraşe ale Basarabiei rolul de bază în
comerţ revenea negustorilor evrei, greci şi armeni care deţineau 74,2% din toate
certificatele comerciale. „Creştinilor”, ce includeau celelalte etnii (inclusiv moldoveni),
le revenea doar 25,1% din numărul certificatelor comerciale eliberate de Duma
orăşenească din Chişinău. Deosebit de puternice erau poziţiile negustorilor evrei în
comerţul orăşenesc; ei dispuneau de cel mai mare număr de certificate comerciale –
64,8% din numărul total de certificate.
În comerţul orăşenesc erau încadraţi şi dvorenii, foştii funcţionari etc. – ca
„cetăţeni de onoare”, însă numărul lor era destul de mic şi dispuneau doar de 0,7%
din numărul total de certificate comerciale eliberate în perioada anilor 1849-1863.
Din categoria „negustori din alte oraşe”, în care intrau atât negustorii basarabeni,
cât şi cei din guberniile interne ruse, coraportul dintre „creştini” şi evrei nu era atât de
mare, constituind 59,1% pentru negustorii „creştini” şi 40,9% pentru negustorii evrei.
Negustorii evrei deţineau monopolul celor mai importante ramuri comerciale:
comerţul cu cereale, băuturi alcoolice, sare etc. Iu.Ianson, care a studiat comerţul cu
pâinea în regiunea Odesa în anii ’60 ai sec. al XIX-lea, scria că „...toţi negustorii de
pâine în Basarabia sunt evrei şi aceasta nu se manifestă nicăieri atât de vădit ca în
Basarabia”31. Acelaşi autor menţiona că atitudinea de dispreţ a moldovenilor faţă de
evrei nu-i împiedica pe ultimii „…să-i ţină strâns în mâinile lor şi să-i exploateze pe
locuitorii moldoveni, nepăsători şi molatici, chiar şi pe moşierii-boieri şi arendaşi”32.
În istoriografia românească a fost avansată ideea integrării românilor în lumea
modernă occidentală, într-un proces de modernizare capitalistă a societăţii, prin
activitatea comercială a evreilor, drept argument invocându-se faptul că „capitalul
comercial de la Viena, Berlin, Paris şi Londra era în posesia sau cel puţin sub influenţa
evreilor, că legăturile comerciale dintre Ţările Române şi Occidentul Europei se
stabileau prin intermediul lor”33.
În Basarabia, activitatea comercială a negustorilor evrei nu totdeauna s-a reflectat
favorabil asupra diferitelor ramuri economice, aşa cum s-ar fi aşteptat. Să ilustrăm
afirmaţia doar în baza unui singur exemplu. Basarabia, fiind socotită colonie, bază
pentru obţinerea materiei prime ieftine cu care erau asigurate guberniile limitrofe, a
pierdut în decursul anilor ’20-30 ai sec. al XIX-lea, în urma activităţii comerciale a
evreilor, mai mult de jumătate din păduri, care cândva acopereau teritoriul din cursul
superior al Nistrului şi până la hotarul judeţului Bender. Guvernatorul Novorosiei şi
Basarabiei scria la 24 august 1860 ministrului de Interne, contelui Stroganov, că
„tăierea intensă a pădurilor are loc din cauza sporirii anuale a necesităţilor în ceea ce
priveşte asigurarea cu lemn de construcţie şi, în special, cu lemn de foc a localităţilor
de stepă din gubernia Herson şi, în special, a oraşului Odesa”34.
Dreptul de a face comerţ liber cu ridicata şi cu amănuntul pe Nistru şi Prut cu
materii forestiere de construcţie, acordat tuturor negustorilor între anii 1840-1853, a
favorizat, după cum am menţionat anterior, consolidarea poziţiilor negustorilor evrei
austrieci, care, acumulând capitaluri considerabile, nu le vor investi în economia
Basarabiei, ci le vor transfera în exclusivitate peste hotare. Negustorii evrei austrieci
foloseau privilegiile ce li s-au acordat şi în alte scopuri. P.I. Fiodorov scria la
14 ianuarie 1853 ministrului de Finanţe că mulţi evrei austrieci, prezentându-se drept

328
negustori care comercializează lemn, sosesc în localitatea Noua Suliţă şi, plătind câteva
ruble uneia din cele trei companii, obţinând bon de livrare a lemnului, „…pătrund în
hotarele noastre pentru a se ocupa cu diferite speculaţii, specifice evreilor”35.
Nici după anularea în 1853 a privilegiilor acordate situaţia nu s-a schimbat, deoarece
monopolul pa care îl deţineau negustorii evrei austrieci a trecut în mâinile negustorilor
evrei localnici, care au continuat să practice comerţul în mod tradiţional. Suprafeţele de
păduri continuau să se micşoreze. Autorităţile locale se plângeau în august 1860
guvernatorului general al Novorosiei şi Basarabiei că trecerea comerţului în mâinile
negustorilor evrei localnici „…aduce mai mult rău decât folos nu numai Basarabiei, dar
şi guberniei Herson, care e aprovizionată cu lemn transportat cu plutele. Aceşti
negustori, deţinând în mâinile lor atât comerţul intern, cât şi comerţul extern cu lemn,
măresc şi micşorează preţurile la materialul silvic după bunul lor plac”36.
Burghezia evreiască staţiona în Basarabia doar atât timp cât putea beneficia de
avantajele comerţului, uşor deplasându-se dintr-o gubernie în alta. Numai în 1857 din
Basarabia au fost excluşi din ghilda a treia şi transferaţi în guberniile Herson, Podolia
şi Taurida 6 familii de evrei, iar din guberniile Podolia, Volânia, Taurida,
Ekaterinoslav şi Movilău au fost înscrise în categoria negustorilor basarabeni de ghilda
a treia 14 familii de evrei37.
Administraţia imperială, care nu a nutrit niciodată simpatie faţă de evrei, căuta să
limiteze activitatea lor comercială în guberniile ruse, pentru a preîntâmpina şi a stopa
concurenţa din partea lor, transferându-i la periferiile naţionale. Conform deciziei
guvernului din 20 noiembrie 1829, evreii expulzaţi din oraşele Sevastopol şi Nikolaev
au primit dreptul de a staţiona în Basarabia şi a beneficia, conform ucazului Senatului
din 15 ianuarie 1831, de privilegiile acordate de reforma ghildelor38. Conform datelor
de arhivă, numai în decursul anilor 1831-1835 din aceste oraşe au trecut cu traiul în
Chişinău 42 familii (216 persoane) de evrei, dar dacă vom ţine cont şi de celelalte
oraşe ale guberniilor Herson, Podolia, Ekaterinoslav, Kiev etc. – 252 familii (961
persoane), înscriindu-se în rândurile micii burghezii basarabene, din care puteau trece
uşor în rândurile burgheziei comerciale de ghilda a treia39.
Ţarismul, la rândul său, căuta să atragă în guberniile ruse negustori care dispuneau
de capitaluri mari. Astfel, începând cu 1865, negustorii evrei de ghilda întâi au primit
dreptul de a se stabili cu traiul în guberniile ruse.
Poziţiile înalte pe care le deţin evreii în ramura comercial-industrială a Basarabiei
au fost determinate de faptul că aceştia, conform dispoziţiilor Consiliului Suprem al
Basarabiei, erau scutiţi pentru totdeauna, în baza legilor şi tradiţiilor moldoveneşti, de
plata impozitelor şi a prestaţiilor. În baza dispoziţiei din 28 noiembrie 1830, aceste
drepturi le-au fost parţial confirmate. Toţi evreii din Basarabia care au primit cetăţenia
până la aplicarea acestei dispoziţii erau eliberaţi pentru totdeauna de plata impozitelor
şi a prestaţiilor. Evreii erau obligaţi să-şi aleagă modul de viaţă, iar în timpul înscrierii
în societăţile orăşeneşti sau în aşezările de stat să respecte dispoziţia Consiliului de Stat
din 26 septembrie 182940.
Analiza izvoarelor ne permite să conchidem că burghezia comercială basarabeană s-a
format în mod succesiv, fiind destul de neomogenă din punct de vedere etnic şi social.
Implicarea administraţiei imperiale în procesul complicat şi contradictoriu de geneză şi

329
de constituire a burgheziei comerciale basarabene, prin aplicarea, începând cu 26
septembrie 1830, a structurii de ghildă şi a măsurilor întreprinse în politica
comercială, adâncesc şi mai mult această neomogenitate. Deşi privilegiile acordate pe
un termen de zece ani negustorilor din Basarabia, conform Regulamentului ghildelor,
au permis încadrarea în comerţ a tuturor stărilor sociale, indiferent de apartenenţa
etnică – inclusiv a moldovenilor, cerinţa de a declara capitalurile comerciale, în baza
cărora negustorii urmau să fie înscrişi în categoria ghildelor comerciale, au redus în
mare parte posibilităţile şi aşa limitate ale moldovenilor de a se încadra în categoria
negustorilor de ghildă.
Nefiind bine structurată şi nealcătuind o categorie etnică integrată naţional,
burghezia comercială va împrumuta şi va îngloba, în mod inevitabil, pe parcursul
anilor, elemente alogene din rândurile evreilor, grecilor, armenilor, bulgarilor, ruşilor,
ucrainenilor etc., care vor deveni elementul comercial dominant.
Destul de semnificativ este locul pe care îl deţinea fiecare etnie în categoria
negustorilor de ghildă. Analiza certificatelor comerciale eliberate în anii ’40-’60 ai sec.
al XIX-lea denotă că rolul de bază în comerţul Basarabiei le-a revenit evreilor, care
deţineau circa 62% din numărul total de certificate comerciale, după care urmau
„creştinii”, armenii şi grecii.
Dar, deşi evreii deţineau un loc important în comerţul basarabean, rolul de bază în
cadrul negustorilor angrosişti de ghilda întâi şi a doua le revenea grecilor, „creştinilor” şi
armenilor. Evreii se ocupau, de regulă, cu comerţul mărunt, majoritatea fiind precupeţi.
Negustorii evrei, constituind cea mai mare parte a burgheziei comerciale din
Basarabia, au beneficiat, alături de „creştini”, şi de privilegiile comerciale acordate
acestei stări sociale.
Prin urmare, promovând în Basarabia o politică colonială, protejând afacerile propriei
burghezii sau ale celei invitate în ţinut şi încurajând-o, prin avantaje şi chiar privilegii
acordate, să se afirme şi să se constituie ca clasă socială, ţarismul a distanţat şi mai mult
elementele incipiente ale burgheziei comerciale naţionale (îndeosebi prin activitatea
comercială a evreilor) de cele privilegiate şi dominante alogene. Promovând o asemenea
politică, ţarismul a frânat şi a stopat procesul formării şi constituirii unei burghezii
comerciale naţionale, înlăturând-o şi de la posibilitatea de a exercita funcţii economice,
înlocuind-o cu cea a alogenilor, în bună parte din rândurile celor nou-veniţi în Basarabia.

Note:
1
Cu excepţia lucrării istoricului V.I. Jukov, dedicate formării burgheziei şi proletariatului în
Basarabia, preocupările pentru burghezia basarabeană s-au dovedit a fi fragmentare şi convenţionale.
Fiind expuse doar în sfera istoriei economice, aceste lucrări n-au avut decât să constate existenţa
problemei, fără a încerca însă să-i determine direcţiile de studiu şi s-o pună în discuţie.
2
Cercetătorul V.I. Jukov include în categoria negustorilor moldoveni exportatori de cereale din
prima jumătate a sec. al XIX-lea şi negustori de alte etnii – greci, armeni etc. (В.И. Жуков,
Формирование и развитие буржуазии и пролетариата Бессарабии (1812-1900). –
Кишинев, 1982, c. 58), numai pentru a mări ponderea acestora în comerţul basarabean şi a dovedi
prezenţa burgheziei moldoveneşti. Istoricii M.P. Muntean şi V.S. Zelenciuk, folosind datele

330
recensământului IX al populaţiei şi materialele suplimentare din 1851, referindu-se la negustorii
moldoveni, îi indică nu separat, ci împreună cu negustorii ruşi (М.П. Мунтян, Экономическое
развитие дореформенной Бессарабии. – În: Ученые записки Кишиневского ун-та (Ист.),
т.117. – Кишинев, 1971, c. 300; В.С. Зеленчук, Народонаселение Бессарабии и
Поднестровья в XIX в. – Кишинев, 1979, c. 221), încercând să dovedească prin aceasta anumite
schimbări ce au intervenit în cadrul burgheziei comerciale locale pe parcursul acestei perioade de
timp, fapt care, în viziunea noastră, nu corespunde adevărului.
Eroarea constă în faptul că izvoarele de arhivă, pentru anii ’40 – ’60 ai sec. al XIX-lea, îi
indică separat doar pe negustorii evrei, greci şi armeni, iar celelalte etnii, inclusiv moldovenii,
erau incluşi în categoria negustorilor „creştini”. De aceea, ar fi o eroare de a-i include în
categoria „creştinilor” numai pe moldoveni şi ruşi şi de a nu ţine cont şi de celelalte etnii.
Nu putem împărtăşi nici afirmaţiile lui P. Keppen, reluate de V.S. Zelenciuk, că în
Basarabia la începutul anilor ’50 ai sec. al XIX-lea între negustorii de ghilda întâi prevalau
moldovenii şi ruşii (46,1%), nu doar din simplul motiv că moldovenii erau în minoritate, dar şi
din considerentul că în categoria „creştinilor” erau incluşi şi celelalte etnii, în afară de greci şi
armeni. Mai mult ca atât. În categoria negustorilor de ghilda întâi în Basarabia declarau
capitalul comercial şi negustorii din alte gubernii ale Rusiei.
3
Dacă, începând cu anul 1579, evreii beneficiau de anumite privilegii, apoi pe parcursul
sec. XVII-XVIII ei au fost deseori persecutaţi şi limitaţi în drepturi din cauza concurenţei pe
care o făceau negustorilor moldoveni (Л.С. Берг, Бессарабия. Страна – Люди –
Хозяйство. – Кишинев ,1993, c. 119).
4
А.И. Защук, Этнография Бессарабской области. – În: ЗОИД. – Одесса, 1863,
том. V, c. 325.
5
ANRM, F. 5, inv. 2, d. 743, f. 35-36 verso.
6
Ibidem, f. 35.
7
Ibidem, F. 75, inv. 1, d. 57, f. 82.
8
A. Rozeilon-Soşalski, descriind localitatea Căuşeni în anii 1821-1826, scria că comerţul de
aici este efectuat de regulă de evrei, care cumpără din localităţile bogate ale plasei Căuşeni grâu
şi porumb şi îl transportă în cantităţi mari pentru a-l realiza în porturile Ismail şi Reni
(AIMSR, F. AMŞ, d. 18589, p. I, f. 245).
9
ПСЗРИ, Собр. I, т. XXXV, 1818, №27357. – СПб., 1830, c. 231.
10
В.С. Зеленчук, Народонаселение Бессарабии и Поднестровья в XIX в. –
Кишинев, 1979, c. 203.
11
С.Д. Урусов, Записки губернатора. Кишинев, 1903-1904. – Москва, 1907, c. 296.
12
AIMSR, F. 414, inv. 1, d. 297, f. 155.
13
Ibidem, F. ASM, d. 18589, p. I, f. 10.
14
Я. Сабуров. Земледелие, промышленность и торговля Бессарабии в 1826 г. –
Москва, 1830, c. 24.
15
Concesiune – sistem de încasare a impozitelor în prima jumătate a sec. al XIX-lea în
Basarabia, când statul, pentru o anumită plată, acorda acest drept unor persoane particulare.
Un asemenea sistem era impus, de regulă, de guvernul rus periferiilor naţionale, când legăturile
cu centrul sunt slabe, când lipsesc datele precise despre populaţia acestor teritorii. Sistemul de
concesiune a fost stabilit de Divanul Moldovei, unde prezidau consulii ruşi, în 1806, când
turcii şi tătarii au fost expulzaţi din acest ţinut. De atunci veniturile de stat sunt date în
concesiune concesionarului principal, care ulterior „…le dă pe părţi, pentru câştiguri mari,

331
diferitelor persoane, în special evreilor, numărul cărora anual le majorează… ”. (AISR, F. 379,
inv. 2, d. 12, f. 15 verso-16).
16
ЗБОСК, т. 2 . – Кишинев, 1864, c. 223.
17
Ibidem, p. 226, 230, 333.
18
AISR, F. 561, inv. 3, d. 10, f. 12-12 verso.
19
AIMSR, F. AM, inv. 182”a”, cert. 7, f. 12.
20
Ibidem, f. 22-23 verso.
21
Datele tabelului includ numărul total de certificate comerciale eliberate negustorilor de
ghildă din Basarabia pe parcursul anilor 1849-1863; raportul lor (în procente) pentru fiecare
etnie în parte: evrei, „creştini”, armeni şi greci; numărul de certificate comerciale eliberate (în
medie anual) acestei stări sociale; stratificarea negustorilor în ghilde comerciale; numărul
negustorilor ce beneficiau de privilegii şi al celor ce nu dispuneau de acestea, şi, ceea ce este cel
mai important, coraportul (în procente) al evreilor, „creştinilor”, armenilor şi grecilor faţă de
numărul total de certificate comerciale eliberate. Datele reflectă, propriu-zis, locul şi rolul
fiecărei etnii în comerţul Basarabiei în această perioadă de timp.
22
В.С. Зеленчук, Народонаселение Бессарабии и Поднестровья в XIX в. –
Кишинев, 1979, c. 204.
23
ANRM, F. 134, inv. 3, d. 156, f. 199 verso-200.
24
А.И. Защук, Этнография Бессарабской области. – În: ЗОИД. – Одесса, 1863,
том. V, c. 527.
25
ANRM, F. 2, inv. 1, d. 7681, f. 156.
26
Neagu Djuvara, Între Orient şi Occident. Ţările române la începutul epocii moderne (1800-
1848). – Bucureşti, 1995, p. 180.
27
ANRM, F. 2, inv. 1, d. 7681, f. 155 verso-156.
28
AMISR, F. 414, inv. 1, d. 297, f. 155.
29
ANRM, F. 134, inv. 3, d. 156, f. 171 verso-180.
30
Ibidem, F. 2, inv. 1, d. 2591, f. 220.
31
Ю. Янсон, Статистическое исследование о хлебной торговле в Одесском
районе. – СПб., 1870, c. 137.
32
Ibidem.
33
Viorel Roman. România în Europa. – Bucureşti, 1994, p. 30.
34
AISR, F. 19, inv. 3, d. 459, f. 10 verso.
35
Ibidem, f. 5.
36
ANRM, F. 2, inv. 1, d. 6974, f. 9.
37
Ibidem, F. 134, inv. 3, d. 156, f. 189 verso-190 verso.
38
Ibidem, F. 6, inv. 2, d. 370, f. 4-8.
39
Ibidem, F. 75, inv. 1, d. 1485, f. 5-5 verso.
40
ПСЗРИ, Собр. II, т. V, 1830, №4143. – СПб., 1831, c. 42-433.

Textul de mai sus a fost publicat în revista „Tyragetia. Istorie. Muzeologie”.

Anuarul Muzeului Naţional de Arheologie şi Istorie a Moldovei. Serie nouă. Vol.
I (XVI), nr. 2. – Chişinău, 2007, p. 45-56. În volumul de faţă textul este
publicat fără completări sau modificări de conţinut. Au fost înfăptuite doar unele
rectificări ortografice, precum şi uniformizat aparatul ştiinţific.

332
 IV
Basarabia în sistemul
pieţei interne ruse
 RELAŢIILE COMERCIALE ALE MOLDOVEI CU IMPERIUL RUS
ÎN TIMPUL RĂZBOIULUI RUSO-TURC DIN ANII 1806-1812
Moldova’s trade relations with the Russian Empire
during Russo-Turkish war of 1806-1812

Abstract
Based on archival and published sources, the author of this study determines the factors that
influenced the development of trade relations of Moldova with Ukrainian and Russian gubernias
during Russo-Turkish War of 1806-1812 and analyzes, based on passports and commercial
certificates, how these relationships developed. Although the subject under discussion includes
chronologically only the period between 1806-1812, during the actual war, to understand more
deeply and to compare the processes that influenced the conduct of trade relations with Russia, in the
article, the author analyzes the relations trading of Moldova, Wallachia and Bessarabia (Bugeac)
with the Russian Empire also on the eve of the Russo-Turkish war.
Analysis of unpublished archival sources have allowed the author to conclude that trade relations
of Moldova with Ukrainian and Russian gubernias in the early nineteenth century had a permanent
and traditional character and therefore the thesis, expounded by some researchers, that during the
Russo-Turkish War of 1806-1812 Moldovan trade diverted from traditional European markets to
Russian domestic market, thus creating economic prerequisites for the later inclusion of Bessarabia
into the Russian domestic market, is not real.
Istoriografia sovietică moldovenească determină convenţional, în relaţiile
comerciale ale Moldovei cu Imperiul Rus, două etape: 1774-1791 (până la încheierea
Tratatului de pace de la Iaşi) şi 1792-1812 (până la încheierea Tratatului de pace de la
Bucureşti), hotarul sec. al XVIII-lea–începutul sec. al XIX-lea fiind considerat ca o
nouă etapă în extinderea acestor relaţii1. Fără a pune în discuţie justeţea şi caracteristica
acestor etape, vom constata doar că în pofida faptului că istoriografia contemporană
dispune de un anumit număr de lucrări dedicate relaţiilor comerciale ale Moldovei cu
Imperiul Rus la sfârşitul sec. al XVIII-lea–începutul sec. al XIX-lea, lucrări mai vechi2
etc. sau de ultimă oră3 etc., totuşi, relaţiile comerciale ale Moldovei cu Imperiul Rus în
timpul războiului ruso-turc din anii 1806-1812 au fost cercetate încă insuficient.
Având la bază izvoare de arhivă şi publicaţii inedite, în studiul de faţă vom
determina factorii care au influenţat dezvoltarea relaţiilor comerciale ale Moldovei cu
guberniile ucrainene şi ruse în perioada războiului ruso-turc din anii 1806-1812 şi
vom analiza, în baza paşapoartelor şi certificatelor comerciale, cum s-au desfăşurat
aceste relaţii. Deşi subiectul pus în discuţie cuprinde cronologic doar perioada 1806-
1812, perioada propriu-zisă a războiului, pentru a înţelege mai profund şi a putea
compara procesele ce au influenţat desfăşurarea relaţiilor comerciale ale Moldovei cu
Rusia, în articolul de faţă sunt analizate şi relaţiile comerciale ale Moldovei, Ţării
Româneşti şi Basarabiei (Bugeacul)4 cu Imperiul Rus în ajunul războiului ruso-turc.
La sfârşitul sec. al XVIII-lea–începutul sec. al XIX-lea în comerţul intern al
Moldovei predominau negustorii străini – aşa-numiţii supuşi străini sau „sudiţii”, care


Cuvântul „sudit” provine de la latinescul sub-ditus – supus al unei puteri străine. Despre
statutul sudiţilor în Ţările Române a se vedea mai amănunţit: Instituţii feudale din Ţările
Române. Dicţionar. – Bucureşti, 1988, p. 457-458.
334
erau cetăţeni străini aflaţi pe teritoriul românesc sub protecţia unui consulat străin. În
această categorie intrau atât cetăţenii străini de naţionalitatea statului respectiv, cât şi
aşa-numiţii protejaţi, persoane autohtone – armeni, evrei, greci, bulgari şi chiar
moldoveni, strecuraţi sub o protecţie străină, datorită anumitor fraude sau abuzuri5.
Sudiţii constituiau o categorie distinctă, privilegiată faţă de restul populaţiei din
târgurile şi oraşele moldoveneşti. Imunităţile şi privilegiile fiscale au fost invocate în
favoarea sudiţilor din Moldova începând de la sfârşitul sec. al XVIII-lea, odată cu
înfiinţarea consulatelor străine la Iaşi.
În studierea relaţiilor comerciale dintre Moldova şi Rusia urmează să ţinem cont de
faptul că aceste relaţii se bazau pe clauzele tratatului comercial ruso-turc din 10/21
iunie 1783, conform căruia mărfurile ruseşti şi cele moldoveneşti la trecerea frontierei
vamale de la Nistru erau supuse unei taxe vamale de 3% ad valorem, taxă ce se plătea o
singură dată6.
La hotarul sec. al XVIII-lea – începutul sec. al XIX-lea relaţiile comerciale ale
Moldovei cu Imperiul Rus au fost determinate de un şir de trăsături noi. În urma
războaielor victorioase ruso-turce din a doua jumătate a secolului al XVIII-lea şi
anexării la Rusia a teritoriilor dintre Bugul de Sud şi Nistru, hotarele Imperiului se
apropie de teritoriul Moldovei, unde, datorită slăbirii jugului otoman, se intensifică
procesele legate de geneza şi dezvoltarea relaţiilor noi capitaliste şi ieşirea din
înapoierea economică. În această perioadă, în pofida ocupaţiei teritoriului Moldovei de
armatele ruseşti, a stării de război şi limitării comerţului, se păstrează tendinţa de
extindere şi adâncire a relaţiilor comerciale nu numai cu ţările limitrofe – Imperiul
Otoman şi Imperiul Austriac, dar şi cu guberniile ucrainene şi ruse, generată de
începutul încadrării gospodăriilor moşiereşti şi ţărăneşti în relaţiile de piaţă. Reieşind
din considerentul că comerţul Moldovei cu Poarta Otomană de cele mai multe ori era
interzis, iar cel cu Imperiul Austriac depindea de starea relaţiilor ruso-turce, negustorii
moldoveni sunt nevoiţi să-şi exporte mărfurile peste Nistru. Ca rezultat, pe piaţa
internă rusească creşte volumul şi varietatea mărfurilor exportate din Moldova şi din
Ţara Românească. Ponderea lor în circuitul general de mărfuri din posesiunile
Imperiului Otoman devine constantă, iar în unii ani se observă chiar tendinţa de
creştere. Operaţiile comerciale devin permanente şi tradiţionale. În comerţ sunt
încadrate tot mai multe capitaluri comerciale. Comerţul devine o sursă importantă de
venit atât pentru negustorii din guberniile ucrainene şi ruse, cât şi pentru cei din
Moldova. Unii şi aceiaşi negustori anual, timp îndelungat, întreprind călătorii
îndelungate cu scopuri comerciale în Rusia şi în Moldova. Având protecţia consulilor
ruşi din Principate, în comerţul moldovenesc se încadrează tot mai mulţi negustori din
diferite oraşe ucrainene şi ruse. Cresc şi se întăresc poziţiile negustorilor din Moldova
în guberniile interne ruse.
Pe piaţa ucraineană şi rusă creşte şi se lărgeşte asortimentul mărfurilor exportate din
Moldova – atât a celor autohtone, cât şi a celor exportate pe cale de tranzit. Sub
influenţa factorilor politici, îndeosebi a celor militari, creşte exportul din Moldova a
vitelor cornute care până atunci erau exportate, în fond, în Poarta Otomană şi în
Imperiul Austriac. Pentru creşterea vitelor tinere, negustorii din Moldova şi, mai ales,

335
cei din sudul Rusiei, folosesc păşunile bogate din Novorosia, apoi vitele erau vândute
în guberniile interne ruse. Unul dintre centrele de realizare a mărfurilor din Moldova
era piaţa din Dubăsari, care se făcea în fiecare duminică şi în zilele următoare. Unul
dintre ziarele ruse scria la 8 iulie 1811 că în Dubăsari sosesc negustori din guberniile
Herson şi Podolia, precum şi din Moldova, pentru a realiza vite (o pereche de boi, din
cei mai buni, se realizau cu 100 rub.; mijlocii – cu 70; de calitate inferioară – cu 50
rub.; vacile, respectiv, cu 40, 30 şi 20 rub.), diferite produse agricole şi articole de
artizanat7.
Şi cercurile guvernante din Sankt Petersburg erau cointeresate în extinderea
relaţiilor comerciale cu Principatele Române. În scopul asigurării unor condiţii
favorabile de transportare şi realizare a mărfurilor ruseşti, dar şi pentru asigurarea
securităţii sanitare a Imperiului, în 1793, după anexarea la Rusia, conform Tratatului
de la Iaşi, a teritoriilor din partea stângă a Nistrului, a fost instituit cordonul sanitaro-
vamal de la Nistru8, care nu era păzit cu stricteţe de corpul de grăniceri. El includea
două carantine – de la Dubăsari şi de la Movilău, patru oficii vamale – de la Dubăsari,
Movilău, Iagorlâk si Maiaki9 şi două puncte vamale – de la Isakoveţ şi Parcani, ce
intrau în componenţa districtelor vamale Dubăsari şi Odesa10. Oficial, doar prin aceste
puncte se permitea importul şi exportul mărfurilor, trecerea, în baza documentelor
corespunzătoare, a persoanelor care veneau în sau plecau din Imperiu. La trecerea
frontierei de la fiecare persoană se percepea o taxă vamală, iar mărfurile erau supuse
impozitului conform tarifului vamal din 1797. Carantina, atât pentru oameni, cât şi
pentru animale şi mărfuri, se respecta timp de 10-14 zile în condiţii nefavorabile.
Sustragerea de la această operaţie se pedepsea foarte sever, inclusiv cu moartea11.
În interesele valorificării cât mai rapide şi efective a teritoriilor nou-anexate ale
Novorosiei, cercurile imperiale acordă în 1798 tuturor negustorilor străini, inclusiv celor
din Moldova, dreptul de a se ocupa cu comerţul în sudul Ucrainei12, iar în 1803 este
permis importul de tranzit, fără plata taxei vamale, a porumbului din Moldova prin oficiul
vamal Dubăsari în portul Odesa şi în guberniile ruse interne13. Ulterior, în baza ucazului
Senatului din 5 martie 1804, este adoptat Regulamentul privind comerţul de tranzit
din Moldova, Ţara Românească şi Prusia prin portul Odesa14. În baza acestui
Regulament negustorii din guberniile ruse şi de peste hotare, ce aveau dreptul la
comerţul extern angro, căpătau dreptul de a exporta mărfuri străine pe cale de tranzit
(în afară de cele interzise de tarif, transportate pe cale maritimă din diferite oraşe ruse
în Odesa) în Moldova, Ţara Românească şi în Prusia. La rândul său, mărfurile străine
din aceste ţări, puteau fi transportate pe cale de tranzit în Odesa. Mărfurile exportate
pe cale de tranzit erau transportate în Moldova şi în Ţara Românească prin oficiile
vamale Movilău şi Dubăsari, iar în Austria – prin oficiul vamal Rodzivilov15. Această
directivă a jucat un rol important în extinderea comerţului Moldovei cu guberniile
ucrainene şi ruse la începutul secolului al XIX-lea. Volumul valoric al traficului de
mărfuri al Moldovei, Ţării Româneşti şi al Basarabiei (Bugeacul) prin oficiile vamale
Movilău şi Dubăsari în ajunul războiului ruso-turc din anii 1806-1812 este reflectat în
Tabelul 1.

336
 Tabelul 1
Volumul valoric al traficului de mărfuri al Moldovei, Ţării Româneşti şi al
Basarabiei prin oficiile vamale de la Movilău şi Dubăsari, în anii 1802-1805*
Exportul Importul
mărfurilor din mărfurilor din Volumul valoric
Moldova, Ţara Rusia în Moldova, al traficului de Raportul,
Anii
Românească şi din Ţara Românească mărfuri în %
Basarabia în Rusia şi în Basarabia
(În ruble argint)
1802 2471867 779064 3250931 25,7
1803 3087655 473056 3560711 28,1
1804 2268863 415838 2684701 21,2
1805 2687708 481119 3168857 25,0
Total 10516093 2149077 12665170 100,0
Raportul, în % 83,0 17,0 100,0 -

*
Государственная Библиотека Российской Федерации, Ф. 267. Виды торговли при
сухопутных границах Подольской и Херсонской губерний с Молдавией и Валахией,
таб. XIII-XXI за 1802, 1803, 1804 и 1805 гг.

Datele din Tabelul 1 demonstrează, cu lux de amănunte, că în comerţul Moldovei,

Ţării Româneşti şi al Basarabiei (Bugeacului) cu Imperiul Rus la începutul sec. al XIX-lea
cota exportului românesc prevala cu mult asupra importului din guberniile ucrainene şi
ruse – exportul constituia 10516093 (83%) rub., iar importul doar 12665170 (17%) rub.
argint. Aceasta dovedeşte că Principatele Române nu erau privite de Imperiul Rus ca piaţă
de desfacere sigură şi avantajoasă pentru mărfurile de manufactură şi cele fabricate în Rusia
şi ca piaţă importantă de asigurare a guberniilor interne ruse cu mărfuri industriale sau
materie primă. Decalajul destul de mare dintre exportul românesc şi importul rusesc se mai
explică şi prin influenţa considerabilă pe piaţa Principatelor Române a mărfurilor
industriale din Imperiul Austriac, Imperiul Otoman, Prusia, Franţa, Regatul Polonez şi din
alte ţări europene, ce erau mult mai calitative, şi prin concurenţa mare de care se ciocneau
negustorii din guberniile ucrainene şi ruse pe pieţele din Moldova şi din Ţara Românească
cu negustorii din aceste ţări. Nici negustorii din guberniile ucrainene şi ruse nu totdeauna
erau siguri în desfacerea mărfurilor sale în ţările ce erau destul de frecvent implicate în
confruntări militare.
Pentru a înţelege rolul comerţului de tranzit în extinderea relaţiilor comerciale ale
Moldovei cu guberniile ucrainene şi ruse în ajunul războiului ruso-turc din anii 1806-
1812, să examinăm exportul de mărfuri din Moldova, Ţara Românească şi Basarabia
(Bugeac) prin oficiile vamale Movilău şi Dubăsari în anii 1802-1805 (Tabelul 2).
Datele din Tabelul 2 demonstrează că din valoarea totală de 10516093 rub. argint a
exportului de mărfuri din Moldova, Ţara Românească şi Basarabia în Rusia, prin oficiile
vamale Movilău şi Dubăsari, mărgăritarelor şi mătăsurilor le revenea 5488,2 rub. (52,2%),
monedelor de aur şi argint – 2870,6 rub. (27,3%), celor mai importante mărfuri din
Principatele Române – vinului, sării, fructelor uscate şi proaspete, nucilor, grâului, vitelor
doar 1017,4 rub. (9,9%) şi altor mărfuri 1139,7 rub. (10,8%). Aşadar, constatăm că
mărgăritarele şi mătăsurile nu erau de provenienţă românească şi erau exportate în Rusia
337
din Orient pe cale de tranzit prin Ţara Românească, Moldova şi Basarabia. Drept urmare,
adoptarea Regulamentului din 5 martie 1804 privind comerţul de tranzit din Moldova,
Ţara Românească şi Prusia prin portul Odesa a avut o însemnătate deosebită în extinderea
relaţiilor comerciale moldo-ruse, de care au beneficiat atât negustorii din guberniile interne
ruse, cât şi cei din Principatele Române.
Tabelul 2
Exportul de mărfuri din Moldova, Ţara Românească şi din Basarabia în Rusia
prin oficiile vamale de la Movilău şi Dubăsari, în anii 1802-1805 (în ruble argint)*
Inclusiv
Valoarea
aur şi argint
Mărgăritare

Monede de

proaspete

mărfuri
Mătase

Fructe

Fructe
uscate
totală a

Grâu
Nuci

Vite
Sare

Alte
Vin
Anii
exportului
de mărfuri
(În mii ruble argint)
1802 2471867 1127,0 389,4 372,8 73,3 86,4 58,7 4,1 10,3 4,0 9,0 336,8
1803 3087655 1046,3 717,4 655,7 87,2 81,5 68,7 9,2 9,1 9,4 34,9 368,2
1804 2268863 179,6 846,4 748,5 101,2 42,0 24,6 11,5 9,5 0,8 8,6 296,1
1805 2687708 625,5 917,4 732,8 101,2 115,1 34,2 14,1 1,4 0,9 6,4 138,6
Total 10516093 2978,4 2870,6 2509,8 362,9 325,0 186,3 38,9 30,3 15,1 58,9 1139,7
În % 100,0 28,3 27,3 23,9 3,5 3,1 1,8 0,4 0,3 0,2 0,6 10,8

*
Tabelul a fost alcătuit în baza aceloraşi documente utilizate pentru Tabelul 1.
Datele din acest tabel confirmă că dacă în exportul de tranzit al mărgăritarelor se
observă o tendinţă de descreştere, apoi în exportul celor mai importante mărfuri
moldoveneşti - vinul şi sarea, se observă tendinţa de creştere, dictată de cerinţele mereu
crescânde ale guberniilor limitrofe, îndeosebi ale celor ucrainene, în aceste produse.
De altă natură şi prin altă prismă trebuie privit importul de mărfuri din Rusia în
Moldova, Ţara Românească şi în Basarabia prin vămile Movilău şi Dubăsari, în această
perioadă de timp (Tabelul 3).
Tabelul 3
Importul de mărfuri din Rusia în Moldova, Ţara Românească şi în Basarabia
prin oficiile vamale de la Movilău şi Dubăsari, în anii 1802-1805 (în ruble argint)*
Inclusiv
Valoarea
Anii importului Aur Veselă
Alte
de mărfuri trefilat şi Rachiu Blănuri Metal din fier şi Vite
mărfuri
împletit aramă
1802 779064 321003 95803 144734 51220 19242 33970 113092
1803 473056 214395 90408 37749 41182 15655 7529 66138
1804 415838 85067 146686 51158 40415 25510 5085 61917
1805 481119 135675 134505 43571 28846 40372 7829 90321
În total 2149077 756140 467402 277212 161663 100779 54413 331468
Raportul,
100,0 35,2 21,7 12,9 7,5 4,7 2,5 15,4
în %
*
Tabelul a fost alcătuit în baza aceloraşi documente utilizate pentru Tabelul 1.

338
 Datele din Tabelul 3 demonstrează că din valoarea totală de 2149077 rub. argint a
importului de mărfuri din Rusia în Moldova, Ţara Românească şi Basarabia cota celor
mai importante mărfuri – aur trefilat şi împletit, rachiu, blănuri, metal, vite, veselă din
fier şi aramă constituia 1817609 rub. (84,5%), iar cota celorlalte mărfuri doar 331468
rub. (15,4%). Aceasta dovedeşte că, deşi cota importului de mărfuri din Rusia în Mol-
dova, Ţara Românească şi Basarabia era cu mult mai mică decât cea a exportului din
aceste ţări în Rusia, mărfurile importate erau, în fond, de provenienţă rusă sau
ucraineană.
În comerţul Moldovei cu guberniile interne ruse o importanţă deosebită a jucat-o
administraţia rusă, în persoana consulilor ruşi din Iaşi şi Bucureşti, care au întreprins
măsuri efective în vederea asigurării intereselor imperiale în Principate. Odată cu
ocuparea Principatelor Române de către armata rusă, administraţia imperială interzice
comerţul cu Poarta Otomană. Doar după semnarea armistiţiului de la Slobozia (12-24
august 1807) relaţiile comerciale au fost restabilite, dar refuzul lui Alexandru I de a
ratifica armistiţiul a dus din nou la stoparea de către comandantul armatei ruse
feldmareşalul A.Prozorovski a comerţului16. Drept rezultat, o parte din negustorii din
Moldova şi din Ţara Românească au fost nevoiţi să caute noi pieţe de desfacere a măr-
furilor. Pentru a-i atrage pe pieţele ucrainene şi ruse, ţarismul acordă negustorilor din
Principatele Române un şir de privilegii. Până la adoptarea Manifestului lui Alexandru
I din 19 decembrie 1810 mărfurile moldoveneşti, inclusiv sarea şi vinul, erau permise
pentru export în guberniile interne ruse prin toate oficiile şi punctele vamale de la
Nistru, inclusiv: oficiile vamale Movilău, Isakoveţ şi Dubăsari, precum şi prin Maiaki,
aşezare situată în apropiere de Ovidiopol17. Prin urmare, în timpul războiului ruso-turc
din anii 1806-1812 relaţiile comerciale ale Moldovei cu Rusia erau reglementate nu
atât de tratatele comerciale şi de tarifele vamale existente, cât de dispoziţiile
comandamentului armatei ruse de ocupaţie dislocate în Principate.
Un rol important în desfăşurarea şi reglementarea relaţiilor comerciale dintre
Moldova şi Rusia i-a revenit administraţiei ruse din Principate, în fruntea căreia au fost
numiţi la început senatorii S.S. Kuşnikov, iar mai târziu V.I. Krasno-Milaşevici, care
deţineau concomitent şi funcţia de preşedinţi ai Divanelor Moldovei şi Ţării
Româneşti.
Instituit în postul de preşedinte în Divanele Principatelor Române în februarie
1808, S.S. Kuşnikov urma nu numai să asigure aprovizionarea unei armate de un
efectiv de 140124 de militari, 60777 de cai de cavalerie şi 11984 de boi din
componenţa convoiului ambulant, dar şi să asigure întreţinerea relaţiilor economice
dintre Moldova şi Rusia şi să supravegheze relaţiile comerciale dintre Moldova şi
celelalte ţări. Aşadar, relaţiile comerciale moldo-ruse au fost puse în interesul asigurării
necesităţilor de război.
În studierea relaţiilor comerciale dintre Principatul Moldova şi Imperiul Rus în
timpul războiului ruso-turc din anii 1806-1812 un rol aparte revine paşapoartelor şi
certificatelor comerciale eliberate de către preşedinţii Divanurilor Principatelor
Române, în scopul exportului mărfurilor din Moldova în guberniile interne ruse.
Aceste izvoare conţin date interesante privind numele, etnia şi starea socială a
negustorului, cantitatea şi calitatea mărfii exportate, căile comerciale, vama prin care

339
marfa era exportată, taxa vamală la care era supusă marfa, ţara pentru care marfa era
predestinată, durata afacerii comerciale etc.
Certificatele comerciale confirmă că din Moldova erau exportate în guberniile
interne ruse vinurile moldoveneşti (de Odobeşti), fructele uscate şi proaspete,
produsele zootehnice – pieile neprelucrate, untul, brânza şi caşcavalul, vitele cornute,
sarea etc. Mărfurile moldoveneşti erau exportate la cele mai mari şi cunoscute
iarmaroace ruseşti – Makarievskaia (Makariev), Korenaia (Kursk), Svenskaia
(Breansk), Nejinskaia (Nejin) etc. Drept exemplu, doar la începutul lui 1812 cu
cererea de a primi certificate comerciale pentru realizarea mărfurilor, prin vama de la
Dubăsari, la iarmarocul din oraşul Makariev, se adresează supusul moldovean din Iaşi,
sârbul Gheorghe Popa, grecul Gheorghe Steri şi Gheorghe Bucureştean din Bucureşti18.
Documentele depozitate în fondul 1 – fondul Senatorilor, – conţin numeroase
paşapoarte şi certificate comerciale ce confirmă deplasarea negustorilor din Moldova în
sudul Ucrainei în scopul realizării vitelor mari cornute şi a cailor19. În condiţiile
interzicerii comerţului cu Poarta şi limitării lui cu posesiunile austriece, negustorii
moldoveni aveau mari speranţe în pieţele din Ucraina şi din Rusia. În cererea adresată
preşedintelui Divanului Moldovei V.I. Krasno-Milaşevici negustorul din Iaşi Efremov
şi K. cereau să li se permită să-şi exporte mărfurile în Rusia, din considerentul că
comerţul cu piei în Iaşi în 1810 nu le-a adus venit. În prăvălii s-au adunat multe
mărfuri pe care ei speră să le realizeze avantajos în Rusia. Aceşti negustori au exportat în
Rusia 5 mii de piei de vacă tânără şi bou şi 10 mii de piei semifabricate de berbec20.
Un rol important în exportul moldovenesc în guberniile ucrainene şi ruse îi
revenea, ca şi în trecut, sării. Prin oficiile vamale Movilău, Isakoveţ şi Dubăsari se
exportau peste Nistru anual până la 7 mln. ocale21 de sare, ce prezenta circa o treime
din tot exportul moldovenesc22. Sarea extrasă din ţinutul Bacău era transportată în
cantităţi mari la magaziile pentru depozitare şi păstrare din Movilău, ce aparţineau
negustorilor şi concesionarilor, pentru a fi ulterior realizată nu numai în gubernia
Podolia, dar şi în guberniile Volânia şi Kiev, amplasate în apropierea acestui oficiu
vamal, şi în magaziile din Hotin, de unde sarea era transportată prin Isakoveţ, situat
doar la 3 verste de Hotin, pentru a fi realizată peste hotare şi în guberniile limitrofe23.
În 1807, în legătură cu ruperea relaţiilor diplomatice cu Anglia şi încălcarea
regulilor maritime pe marea Baltică, guvernul rus, pentru a-şi asigura cu sare guberniile
de sud ucrainene, este nevoit să exporte sarea din Nijnii Novgorod, Crimeea şi din
Moldova. În legătură cu aceasta, contele Kociubei îi propune lui Prozorovski ca pe tot
parcursul anului 1808 sarea să fie permisă pentru export prin toate oficiile şi punctele
vamale de la Nistru, fără plata taxei vamale24. Documentele de arhivă conţin
numeroase informaţii ce reflectă exportul de sare din Moldova în guberniile ucrainene
şi ruse. În 1808 supuşii ruşi cărăuşii Filip Voronţov, Mihailo Narâvski şi Panteleimon
Tkaciov anunţau că ţin drumul spre oraşul Movilău având 15 căruţe cu sare25.
În urma politicii protecţioniste promovate de ţarism, la 19 decembrie 1810, prin
Manifestul împăratului Alexandru I, au fost închise un număr mare de porturi şi vămi
de la hotarul de apus al Imperiului, printre care figurau şi vămile de la Isakoveţ,
Movilău şi Maiaki. Exportul mărfurilor din Moldova în guberniile interne ruse era
permis doar prin vama de la Dubăsari26. Această măsură cauza prejudicii serioase

340
vistieriei Moldovei, lipsind-o de venituri importante, reducând astfel posibilităţile
Divanului de a asigura armata rusă de ocupaţie cu sumele băneşti necesare. În schimb,
această măsură a contribuit la consolidarea economică a oraşului Dubăsari. În legătură
cu aceasta, la 2 noiembrie 1810, unul dintre ziarele ruse scria că în Dubăsari sosesc
multe mijloace de transport cu diferite mărfuri negustoreşti, atât de peste hotare
(majoritatea din principatele Române)27, cât şi din Rusia, de aceea oraşul a devenit
mult mai populat, iar orăşenii capătă profituri mult mai mari de pe seama realizării
fânului, produselor alimentare şi închirierii apartamentelor28.
Dar, în pofida consolidării economice a oraşului Dubăsari, închiderea oficiilor şi
punctelor vamale de la Dubăsari cauza prejudicii serioase relaţiilor comerciale
moldo-ruse. La insistenţa Divanului, la 27 iunie 1811 V.I. Krasno-Milaşevici
adresează comandantului armatei ruse M.I. Golenişcev-Kutuzov o scrisoare29,
menţionând în ea avantajele de care beneficia armata rusă, haznaua şi populaţia
guberniilor Podolia, Volânia şi Kiev de pe seama comerţului cu Moldova. Exportul
mărfurilor din Moldova sporea veniturile vămilor ruse de la Nistru şi ale celor
moldoveneşti. Banii adunaţi în vistierie erau folosiţi pentru întreţinerea trupelor ruseşti
de ocupaţie. Micşorarea veniturilor vistieriei Moldovei îl impun pe V.I. Krasno-
Milaşevici să-i ceară lui M.I. Kutuzov să intervină faţă de oficialităţile din Sankt
Petersburg pentru a restabili exportul mărfurilor din Moldova, în primul rând al sării
şi vinului, prin toate vămile de la Nistru.
În pofida demersurilor întreprinse, restricţiile n-au fost anulate. Drept rezultat,
după anularea contractului dintre arendaşii ocnelor de sare şi Divan şi refuzul
concesionarilor de a vărsa în vistierie întreaga sumă stipulată în contract, V.I. Krasno-
Milaşevici se adresează la 23 septembrie 1811 ministrului de Finanţe D.A. Guriev cu
rugămintea ca acesta să confirme demersul Divanului Moldovenesc prin care se
constata necesitatea încheierii unui nou contract privind concesionarea veniturilor de
la extragerea şi realizarea sării30. Prevăzând o reducere esenţială a veniturilor, senatorul
îl informa pe D.A. Guriev că a stopat soluţionarea întrebării până la adoptarea
deciziilor referitor la cererea de a permite exportul mărfurilor din Moldova prin vămile
de la Movilău, Isakoveţ şi Maiaki.
La 1 ianuarie 1812 cu o cerere similară intervine către ministrul de Finanţe şi şeful
vămilor de control L.Baikov. El insista ca mărfurile din Moldova să fie permise, în afară
de vămile indicate, şi prin punctul vamal Ovidiopol31.
În cele din urmă, la 21 ianuarie 1812, Consiliul de Stat, ţinând cont de pierderile
cauzate vistieriei Moldovei şi vămilor ruseşti de la Nistru de restricţiile din
19 decembrie 1810, ce au influenţat direct asupra întreţinerii armatelor ruseşti
dislocate în Principatele Române, permite exportul mărfurilor din Moldova cu plata
taxei vamale prin oficiile vamale Dubăsari şi Movilău şi prin punctele vamale Isakoveţ
şi Maiaki32.
Sursele documentare amintite demonstrează cu lux de amănunte că administraţia
rusă stabilită în Principatele Române se amesteca direct în afacerile comerciale interne
ale Principatelor, având drept scop asigurarea armatei ruse de pe seama resurselor
economice şi băneşti ale acestor ţări.

341
 Prezenţa armatei ruse de ocupaţie în Moldova, instituirea postului de preşedinte în
Divanurile Principatelor şi acordarea diferitelor înlesniri şi privilegii negustorilor şi
industriaşilor din guberniile ucrainene şi ruse, ce se ocupau cu comerţul şi meşteşugul
în Moldova, creau condiţii favorabile de încadrare în sistemul pieţei interne
moldoveneşti a negustorilor şi industriaşilor ruşi. Conform datelor statistice din
23 mai 1808, în oraşul Chilia se ocupau cu comerţul şi meşteşugul 26 negustori de
ghilda a treia şi mici burghezi din oraşele Simferopol, Nikolaev, Moscova, Orlov,
Viniţa, Belgorod, Pavlovsk, Odesa, Riga, Oriol, Kozelsk şi din alte oraşe ale
guberniilor Cernigov, Herson şi Tauridaa33. Un rol important în comerţ le revenea
negustorilor evrei. Conform datelor din 27 mai 1808, în Chilia se ocupau cu comerţul
şi meşteşugul 16 negustori şi mici burghezi evrei din Odesa, Balta, Tiraspol,
Elisavetgrad, Gaisin, Nemirov, Dubăsari, Bender etc. 34. Tot în acest an, în Galaţi cu
comerţul se ocupau 26 de supuşi ruşi35, iar în Iaşi – 364 persoane, inclusiv 40 se
ocupau cu comerţul şi 26 cu meşteşugul36. În 1809 în Moldova se ocupau cu comerţul
şi meşteşugul 434 de supuşi ruşi, inclusiv: în oraşul Iaşi – 219 persoane, Orhei – 89,
Covrului – 57, Tutova – 17, Soroca – 16, Făleşti –12, Roman – 6, Hârlău – 6, Tecuci –
5, Botoşani – 5 şi Cârligătura – 2 persoane37. Preponderenţa negustorilor şi a
meşteşugarilor din guberniile interne ruse şi ucrainene în Moldova şi în Ţara
Românească, ocupate de armatele ruse, cum este relatat într-un document datat cu 2
ianuarie 1809, se explică prin faptul că ei „…niciodată şi nicăieri nu au fost supuşi la
nici un fel de impozite băneşti şi alte prestaţii, dar totdeauna au fost liberi în relaţiile
comerciale, fără nici un fel de restricţii” 38. La începutul lui 1809 însă, negustorii şi
meseriaşii ruşi, fiind supuşi unor prestaţii, vor fii nevoiţi, după încheierea în 1812 a
Tratatului de la Bucureşti, să se refugieze în Basarabia, pentru a fi mai siguri în
operaţiile comerciale şi pentru a beneficia de privilegiile acordate negustorilor din
această regiune39.
În istoriografia oficială din RSS Moldovenească era vehiculată ideea că până la
anexarea Basarabiei la Imperiul Rus (1812) a avut loc procesul de reorientare a
comerţului moldovenesc de la pieţele tradiţionale europene (Imperiul Otoman,
Polonia, Imperiul Austriac, Franţa) spre piaţa internă rusă (acţiuni importante fiind
întreprinse, în acest sens, în timpul războiului ruso-turc din anii 1806-1812)40. Această
idee urma să creeze un suport teoretic pentru justificarea anexării Basarabiei la Rusia şi
includerea acestui ţinut în sistemul pieţei interne ruse.
Datele certificatelor comerciale ne permit să deducem că nu este vorba de o
reorientare a comerţului moldovenesc spre piaţa internă rusă, ci doar de o extindere a
legăturilor comerciale ale Moldovei cu Imperiul Rus sau doar de o încercare de
reorientare a comerţului, mai ales dacă luăm în consideraţie faptul că funcţia de
preşedinte al Divanului Moldovei, în acea perioadă, era deţinută de un consul rus care
urmărea ca activitatea comercială să fie orientată spre satisfacerea cerinţelor armatei
ruse (care ocupase Moldova şi Ţara Românească), precum şi spre apărarea intereselor
Rusiei.
Analiza izvoarelor de arhivă ne permit să conchidem că la începutul sec. al XIX-lea
relaţiile comerciale ale Moldovei cu Imperiul Rus au fost determinate, în mare măsură,
de factorii externi şi nu putem vorbi despre o reorientare a comerţului moldovenesc

342
spre piaţa internă rusă, ci doar despre o extindere a relaţiilor comerciale ale Moldovei
cu guberniile ruse şi ucrainene, sau, cum constatam mai sus, doar despre o încercare de
reorientare a comerţului.
Tendinţele de reorientare a comerţului moldovenesc de la pieţele tradiţionale
europene spre piaţa internă rusă, întreprinse în timpul războiului ruso-turc din anii
1806-1812 de preşedinţii Divanelor Moldovei şi Ţării Româneşti, senatorii S.S.
Kuşnikov şi V.I. Krasno-Milaşevici, sunt atestate de creşterea numărului de paşapoarte
şi certificate comerciale eliberate pentru exportul mărfurilor din Moldova în guberniile
interne ruse. S.S. Kuşnikov, într-un raport din 16 ianuarie 1810 adresat
comandantului suprem al armatei ruse cneazului P.I. Bagration scria: „…pe parcursul
anului trecut, în baza cererilor înaintate, eu am eliberat locuitorilor de aici aproape
600 de certificate41, în majoritate pentru Rusia” 42.
Negustorii din Moldova exportau mărfurile lor în Odesa, Moscova, Berdicev,
Herson, Kiev, Jitomir, Nejin şi în alte oraşe ucrainene şi ruse. Un rol important în
comerţul Moldovei cu guberniile ucrainene şi ruse le revenea negustorilor evrei. În
1809 supusul moldovean evreul Avram Pereţ împreună cu căruţaşul Leiba au primit
paşapoarte pentru afaceri comerciale, prin vama de la Movilău, în oraşul Vilno43, iar
evreii Iţco Moşco împreună cu fiul său – Mihel Benţiiu şi Şmul Mutu – în guberniile
Vitebsk şi Movilău44.
Despre măsurile întreprinse de senatorii ruşi V.I. Krasno-Milaşevici şi S.S.
Kuşnikov în vederea încercărilor de a reorienta comerţul românesc de la pieţele
tradiţionale europene şi de a-l extinde spre guberniile interne ruse ne dovedesc datele
paşapoartelor şi ale certificatelor comerciale eliberate de Divanul Moldovei în anii
1808-1812, elucidate în Tabelul 4.
Tabelul 4
Numărul de paşapoarte şi de certificate comerciale cu dreptul de export
al mărfurilor din Moldova în Rusia eliberate între anii 1808-1812*
Numărul de
Inclusiv în oraşele ucrainene şi ruse
paşapoarte Inclusiv în guberniile
şi certificate ucrainene
Anii
comerciale Alte
Odesa Moscova Berdicev Herson
În În %, faţă de oraşe
În % În total
total numărul total
1808 94 9,7 64 68,1 35 34 5 4 16
1809 144 14,8 110 73,4 80 25 15 9 15
1810 196 20,1 140 71,4 74 47 49 6 20
1811 283 29,1 172 60,8 116 78 21 22 46
1812 256 26,3 150 58,6 87 50 24 15 80
În
973 100,0 636 65,4 392 234 114 56 177
total
În % 100,0 - - - 40,3 24,0 11,7 5,8 18,2
*
Tabelul a fost alcătuit în baza analizei datelor paşapoartelor şi ale certificatelor comerciale
pe anii 1808-1812 (ANRM, F. 1, inv.1, d. 63, 618, 1318, 2268, 3263, 3264, 3265, 4259).

343
 Datele din Tabelul 4, deşi atestă o creştere considerabilă a numărului de paşapoarte
şi de certificate comerciale eliberate de Divanul Moldovei pentru exportul mărfurilor
în Rusia, totuşi nu demonstrează vădit reorientarea comerţului moldovenesc de la
pieţele tradiţionale europene spre piaţa internă rusă. Pentru a elucida tabloul veridic al
comerţului şi al tendinţelor de reorientare a exportului moldovenesc, comparăm
numărul total de paşapoarte şi certificate comerciale eliberate de Divanul Moldovei cu
numărul de paşapoarte şi certificate comerciale eliberate cu dreptul de a exporta
mărfuri în Rusia. Analiza acestor date denotă că în 1809 din 605 paşapoarte şi certificate
comerciale doar 144 (23,8%) au fost eliberate pentru exportul mărfurilor în Rusia, în 1811
din 632 doar 283 (44,8%), iar în 1812 din 741 doar 265 (35,8%)45. Prin urmare, nu
putem vorbi despre o reorientare a comerţului moldovenesc spre pieţele ucrainene şi
ruse, ci doar despre o extindere a legăturilor comerciale ale Moldovei cu guberniile
interne ruse şi ucrainene în timpul războiului ruso-turc.
Cu atât mai mult urmează să ţinem cont de faptul că, în condiţiile în care Moldova
era ocupată de armatele ruse, iar în Divanul Moldovei funcţia de preşedinte o deţinea
consulul rus, o parte considerabilă a activităţii comerciale era îndreptată în vederea
satisfacerii cerinţelor armatei ruse şi apărării intereselor economice şi politice ale
Rusiei.
În acest caz, deşi de o reorientare a comerţului moldovenesc spre piaţa internă rusă
nu poate fi vorba, extinderea relaţiilor comerciale ale Moldovei cu guberniile interne
ruse au mărit numărul negustorilor implicaţi în aceste relaţii. Dar, încercările nereuşite
de a reorienta comerţul moldovenesc spre pieţele ucrainene şi ruse46, întreprinse de
senatorii ruşi, au avut semnificaţia lor. Ele au deschis negustorilor alogeni – evrei,
greci, armeni etc., destul de receptivi la diverse forme şi căi de îmbogăţire, noi pieţe de
desfacere a mărfurilor şi noi surse de acumulare a capitalului comercial, la început în
Moldova, iar după anexarea în 1812 a teritoriului dintre Prut şi Nistru la Rusia – în
Basarabia.
Datele din Tabelul 4 demonstrează că peste 65% din tot exportul moldovenesc în
Rusia era predestinat pentru guberniile ucrainene, întâietatea deţinând oraşele Odesa –
392 (40,3%) de paşapoarte şi certificate comerciale, Berdicev – 114 (11,7%) şi Herson
– 56 (5,8%) de paşapoarte şi certificate comerciale. Rolul important al portului Odesa
în comerţul Moldovei cu guberniile ucrainene şi ruse este determinat de faptul că la
1808 guvernul rus reconfirmă din nou ucazul Senatului din 5 martie 1804 privind
comerţul de tranzit din Moldova, Ţara Românească, Prusia şi Austria prin acest port,
acordând un şir de privilegii negustorilor ruşi47. De aceste privilegii au beneficiat şi
negustorii din Odesa, care efectuează numeroase vizite în Moldova în scopuri
comerciale. În acest an negustorii de ghilda întâi şi a treia Tomas Weber, Constantin
Dubnov şi Iakov Bogrov întreţineau legături comerciale cu cele mai mari oraşe din
Moldova48.
Din oraşele ruse doar Moscova, căreia în reveneau 234 (24%) din numărul total de
paşapoarte şi certificate comerciale, prezenta un interes deosebit pentru comercianţii
din Moldova. Multe din paşapoarte şi certificate comerciale acordate de senatorii ruşi
reveneau şi negustorilor din Odesa, Moscova, Berdicev, Herson şi din alte oraşe
ucrainene şi ruse.

344
 Analiza izvoarelor inedite de arhivă ne permit să conchidem că relaţiile comerciale
ale Moldovei cu guberniile ucrainene şi ruse la începutul sec. al XIX-lea purtau un
caracter permanent şi tradiţional. Drept urmare, teza privind reorientarea comerţului
moldovenesc de la pieţele tradiţionale europene spre piaţa internă rusă în timpul
războiului ruso-turc din anii 1806-1812 şi crearea premiselor economice de includere
ulterioară a Basarabiei în sistemul pieţei interne ruse nu corespunde realităţii.

Note:
________________
1
О.Ю. Скалецкая, Русско-украинско-молдавские связи в 70-х годах XVIII - начале
XIX вв.: Автореф. дис. на соиск. уч. степ. канд. ист. наук. – Кишинев, 1986, с.15;
Istoria RSS Moldoveneşti din cele mai vechi timpuri până în zilele noastre. – Chişinău, 1984,
p.144-150.
2
И.В. Семенова, Новые данные о торговых связях России с Дунайскими
княжествами на рубеже XVIII-XIX вв. – În: Ученые записки Института истории
Молдавского филиала АН СССР. – Кишинев, 1959, Tом 1/10, c. 87-92; О.Ю.
Скалецкая, Русско-украинско-молдавские связи на рубеже XVIII-XIX вв. – În:
Известия АН МССР. – Кишинев, 1982, № 2, c. 73-76; Idem, Legăturile economice ale
Moldovei cu Rusia şi Ucraina. – În: La obârşia prieteniei seculare. – Chişinău, 1983, p. 145-
152; Idem, Русско-украинско-молдавские связи в 70-х годах XVIII - начале XIX вв.:
Автореф. дис. на соиск. уч. степ. канд. ист. наук. – Кишинев, 1986, с.15-16.
3
В.Н. Томулец, Торговые связи Молдавии с украинскими губерниями в период русско-
турецкой войны 1806-1812 годов. – În: 370 pokiв Хотиньской віини. Тези доповідней
Міжнародной науковоі конференціі. – Чернівці, 1991, с.63-65; Alexei Agachi, Comerţul
Moldovei şi Ţării Româneşti sub ocupaţia militară rusă din anii 1806-1812. – În: Destin românesc.
Revistă de istorie şi cultură. – Bucureşti-Chişinău, 1994, nr. 4, p. 59-69.
4
Am fost nevoiţi să folosim datele sumare referitor la Moldova, Ţara Românească şi la
Basarabia (Bugeacul) din considerentul că izvorul nu indică datele separat pe fiecare ţară.
5
S.Măreş, Supuşi străini din Moldova în perioada 1781-1862. – Iaşi, 1985, p. 40.
6
D.A. Sturda, Vartic C. Colescu, Acte şi documente referitoare la istoria Renaşterii României.
I. – Bucureşti, 1900, p. 170-171.
7
„Северная Почта” или „Новая Санкт-Петербургская газета”, 1811, № 54 (8 июля).
8
А.Скальковский, Хронологическое обозрение истории Новоросcийского края
(1731-1796). Том 1. – Одесса, 1836, с. 216.
9
În 1795, în Dubăsari a fost instituită vama principală de frontieră, iar în 1805 - postul
vamal Maiaki. În 1811, la Nistru, sunt instituite Districtul vamal Dubăsari (în a cărui subordine
erau vămile şi posturile vamale de la Isakoveţ până la Dubăsari) şi Districtul vamal Odesa (cu
vămile şi posturile vamale: Odesa, Maiaki, Herson şi Nikolaev). – În; B.А. Кочергин, Наброски
по истории города Дубoссар и прилежащего Поднестровья (Херсонской губернии)
(1648-1870). – Одесса, 1911, с. 27.
10
ANRM, F. 134, înv. 3, d. 10, f. 3; Коммерческая газета, 1825, № 9 (31 марта);
A.Skalkovski, Op. cit., p. 216; V.A. Kocerghin, Op. cit., p. 25.
11
Paul Mihail, Zamfira Mihail. Acte în limba română tipărite în Basarabia. I. 1812-1830. –
Bucureşti, 1993, p. 285-286.
12
ПСЗРИ, Собр. I, 1798, Том XXII, № 18564. – СПб., 1830, с. 20.
13
ПСЗРИ, Собр. I, 1803, Том XXVII, № 20887. – СПб., 1830. с. 250.
14
ПСЗРИ, Собр. I, 1804, Том XXVIII, № 21196. – Спб., c. 191.
15
Ibidem.

345
 16
Alexei Agachi, Op. cit., p. 59.
17
AISR, F. 560, inv. 4, d. 16, f. 16; AIMSR, F. 14209, inv. 165, d. 30, f. 1.
18
ANRM, F. 1, inv. 1, d. 4259, f. 15, 30 verso, 31.
19
Ibidem, d. 63, 618, 1318, 2268, 3263, 3264, 3265, 4259.
20
Ibidem, d. 2895, f. 1.
21
Ocă – unitate de măsură veche moldovenească. Un pud constituia 13 ocale (AISR, F.
379, inv. 2, d. 92, f. 3).
22
ANRM, F. 1, inv. 1, d. 1133, f. 36 verso, d. 3068, f. 29 verso-30.
23
AIMSR, F. 14209, inv. 165, d. 30, f. 1 verso-3.
24
I.V. Semionova, Op. cit., p. 195.
25
ANRM, F. 1, inv. 1, d. 63, f. 30.
26
AISR, F. 560, inv. 4, d. 16, f. 7.
27
Mărfurile din Imperiul Austriac erau transportate, în fond, prin vama de la Movilău.
28
„Северная Почта” или „Новая Санкт-Петербургская газета”, 1810, № 111 (2 ноября).
29
AISR, F. 560, inv. 4, d. 16, f. 5-14 verso.
30
Ibidem, f. 3-4 verso
31
Ibidem, f. 1-1 verso.
32
Ibidem, f. 1 verso, 2-2 verso.
33
ANRM, F. 1, inv. 1, d. 57, f. 24.
34
Ibidem, f. 28.
35
Ibidem, f. 37-45.
36
Ibidem, f. 50-113 verso.
37
Ibidem, d. 580, f. 2-9.
38
Ibidem, f. 1. (Conform tratatului de comerţ din 1783, supuşii ruşi erau scutiţi de plata
impozitului personal pentru comerţul cu ridicata).
39
Valentin Tomuleţ, Politica comercial-vamală a ţarismului în Basarabia şi influenţa ei
asupra constituirii burgheziei comerciale (1812-1868). – Chişinău, 2002, p. 297.
40
О.Ю. Скалецкая, Русско-украинско-молдавские связи в 70-х годах XVIII- начале
XIX вв.: Автореф. дис. на соиск. уч. степ. канд. ист. наук. – Кишинев, 1986, с. 15-16.
41
Din numărul total de paşapoarte şi certificate comerciale doar 144 erau eliberate cu drept
comercial.
42
ANRM, F. 1, inv. 1, d. 2268, f. 13.
43
Ibidem, d. 1318, f. 21.
44
Ibidem, f. 21, 62.
45
В.Н. Томулец, Торговые связи Молдавии с украинскими губерниями в период русско-
турецкой войны 1806-1812 годов. – În: 370 pokiв Хотиньской віини. Тези доповідней
Міжнародной науковоі конференціі. – Чернівці, 1991, с.64.
46
Ibidem, p. 63-65.
47
I.V. Semionova, Op. cit., p. 195.
48
ANRM, F. 1, inv. 1, d. 33, f. 1, 3, 43, 44.

Textul de mai sus, elaborat în colaborare cu Violeta Faina a fost publicat în

revista „Analele Ştiinţifice ale Universităţii de Stat din Moldova”. Seria „Ştiinţe
socioumanistice”. Vol. III. Istorie, Studiul artelor, Psihologie, Pedagogie, Asistenţă
socială, Sociologie, Filosofie. – Chişinău, 2004, p. 119-127. În volumul de faţă
textul este publicat fără completări sau modificări de conţinut. Au fost înfăptuite
doar unele rectificări ortografice, precum şi uniformizat aparatul ştiinţific.

346
 UNELE PROBLEME DE DISCUŢIE PRIVIND INCLUDEREA
BASARABIEI ÎN SISTEMUL PIEŢEI INTERNE RUSE
(ANII 1812-1868)
Some problems of discussion on inclusion of Bessarabia in the
internal russian market (years 1812-1868)

Abstract
Based on unpublished archival documents, in this article, the author set the aim to elucidate
some controversial issues regarding the inclusion of Bessarabia into the Russian domestic market after
its annexation to the Russian Empire in 1812.
The research of archival sources allowed him to conclude that the inclusion of Bessarabia into the
Russian domestic market did not happen immediately after the annexation of new territory annexed
to Russia. Initially tsarism separated for a period Bessarabia from the internal Russian gubernias by
the sanitary and customs cordon on the Dniester River. Integration in the economic system of the
Russian Empire has undergone several stages, the border of which can be dated to 1830, when,
following the abolition of customs cordon on the Dniester and liquidation of local peculiarities in
administration, Bessarabia is finally passed into the Russian domestic market.
Being included in social, economic and political system of the Russian Empire, Bessarabia could
not avoid the heavy burden of the Russian feudal serfdom and autocratic regime that were inhibiting
the development of new progressive processes in the economic life not only in Russia, but also on its
national peripheries.

Anexarea Basarabiei la Rusia în 1812 a determinat ruperea ei din cadrul unui

sistem social-economic, politic, cultural tradiţional şi încorporarea forţată într-un alt
sistem, de natură şi esenţă feudal-iobăgistă, aflat în stadiu de descompunere, iar ceva
mai târziu – şi de criză totală.
Cu toate că în prezent dispunem de un număr relativ bogat de lucrări, dedicate
dezvoltării economice a Basarabiei în prima jumătate a sec. al XIX-lea, problema
includerii Basarabiei în sistemul pieţei interne ruse este studiată insuficient, cu toate că
unele aspecte au fost tangenţial examinate în istoriografia moldovenească1.
Având drept bază izvoristică documentele de arhivă, în acest articol ne propunem
ca scop de a elucida unele probleme de controversă privind includerea Basarabiei în
sistemul pieţei interne ruse după anexarea ei la Rusia în 1812.
Unii istorici – specialişti în relaţiile moldo-ruso-ucrainene la hotarul sec. al XVIII-
lea – începutul sec. al XIX-lea – divizând convenţional această perioadă în două etape:
1774-1791 (până la încheierea păcii de la Iaşi) şi 1792-1812 (până la anexarea
Basarabiei la Rusia) consideră, că în cea de-a doua etapă are loc procesul firesc de
reorientare a exportului moldovenesc spre piaţa internă rusă2. Această idee urma să
creeze o bază, mai mult sau mai puţin teoretică, pentru a îndreptăţi anexarea
Basarabiei la Rusia şi a argumenta teza, potrivit căreia au existat premise reale
includerii provinciei în sistemul pieţei interne ruse după 1812.
Pentru a cunoaşte caracterul legăturilor comerciale ale Moldovei cu guberniile
ucrainene şi ruse şi a determina orientarea geografică a comerţului moldovenesc în
perioada războiului ruso-turc din 1806-1812, au fost studiate paşapoartele şi
certificatele comerciale, eliberate de Divanul moldovenesc cu drept de export al

347
mărfurilor din Moldova. Datele acestor izvoare de arhivă (perioada 1808-1812) denotă
că în anul 1808 din 94 paşapoarte şi certificate comerciale – 64 (68,1%) au fost
eliberate pentru exportul mărfurilor din Moldova în guberniile ucrainene, în 1809 din
144 – 110 (73,4%), în 1810 din 196 – 140 (71,4%), în 1811 din 283 – 172 (60,8%)
şi în 1812 din 256 – 150 (58,6%) paşapoarte şi certificate comerciale3.
Pentru a avea, însă, o imagine de ansamblu asupra comerţului şi orientării
exportului moldovenesc este absolut necesară confruntarea şi compararea numărului
total de paşapoarte şi certificate comerciale, eliberate de Divanul moldovenesc, cu
numărul paşapoartelor ce permiteau exportul mărfurilor spre Rusia. În anul 1809, spre
exemplu, din 605 paşapoarte şi certificate comerciale, eliberate de Divanul
moldovenesc, numai 144 (23,8%) aveau indicate ca destinatar Rusia; în 1811, din
632 – numai 283 (44,8%), iar în anul 1812, din 741 – 265 (35,8%). Prin urmare,
restul paşapoartelor şi certificatelor comerciale au fost eliberate pentru exportul
mărfurilor în alte state. Este important, totodată, să luăm în consideraţie şi faptul că în
condiţiile războiului, când Moldova era ocupată de armatele ruse, iar în Divanul
moldovenesc prezida consulul rus, activitatea comercială a Moldovei era preponderent
orientată spre satisfacerea cerinţelor armatei ruse de ocupaţie, spre apărarea şi
asigurarea intereselor strategice ale Rusiei. Iar numărul considerabil de negustori şi
meşteşugari ucraineni şi ruşi pe pieţele Moldovei se lămureşte prin faptul că ei
„…nicicând şi niciodată n-au fost impuşi vreunui fel de impozit bănesc şi altor
obligaţiuni împovărătoare, dar circulau liber... conform capitalurilor lor comerciale
fără nici un fel de constrângeri din partea cuiva”4. Dar chiar şi în aceste împrejurări,
partea considerabilă de paşapoarte şi certificate comerciale erau eliberate pentru
exportul mărfurilor în alte ţări şi, în primul rând, în Imperiul Austriac. Deci, cu atât
mai neconvingătoare sunt încercările de a dovedi că anexarea Basarabiei la Rusia a fost
pregătită de „...legăturile multiseculare moldo-ruse”, care ar fi avut un caracter amical
şi s-ar fi dezvoltat sub aspect politic, social-economic şi cultural5, că „…lărgirea
schimbului de mărfuri, adâncirea geografică a comerţului... au creat premisele pentru
includerea Basarabiei în piaţa internă rusă după alipirea ei la Rusia în anul 1812”6.
Prin urmare, izvoarele de arhivă ne permit să deducem că:
– la începutul sec. al XIX-lea, legăturile comerciale ale Moldovei cu guberniile
ucrainene şi ruse au fost determinate în mare măsură de factori externi, în primul rând
de războiul ruso-turc din anii 1806-1812;
– aceste relaţii n-au ieşit din cadrul comerţului permanent şi tradiţional şi de aceea
teza, privind reorientarea firească a comerţului moldovenesc şi crearea premiselor
economice pentru includerea Basarabiei în sistemul pieţei interne ruse, nu corespunde
realităţii.
În procesul de încorporare a Basarabiei în circuitul comercial intern rus din anii de
până la reforma agrară de la 1868 pot fi evidenţiate convenţional două perioade: prima
cuprinde anii 1812-1830 şi a doua – anii 1831-1868.
Cea dintâi perioadă include timpul de aclimatizare, adică de studiere a cererii şi
ofertei pe piaţa internă rusă, stabilirea legăturilor, îndeosebi cu guberniile limitrofe
ucrainene, operarea primelor tranzacţii considerabile, în care rolul principal revine
negustorilor străini şi celor din guberniile interne ruse şi ucrainene. Se resimte

348
influenţa legislaţiei comerciale, justiţiei şi administraţiei locale, prezenţa cordonului
sanitaro-vamal de la Nistru. Un loc important în comerţ revine negustorilor străini şi
mărfurilor de peste hotare. Agricultura predomină numai în ţinuturile de nord;
provincia în întregime avea încă nevoie de pâinea de import. În export prevalau
fructele proaspete şi uscate, vinurile şi strugurii, vitele şi produsele animaliere, lemnul
şi articolele din lemn, unele materiale de construcţie din ţinuturile de nord şi de
centru, sarea şi peştele din ţinuturile de sud.
Perioada anilor 1812-1830 ar putea fi împărţită în două etape. Prima cuprinde un
interval de aproape paisprezece ani (1812-1825), când negustorilor locali li s-au
acordat un şir de privilegii, inclusiv dreptul la exportul mărfurilor din Basarabia în
guberniile ruse şi ucrainene, fără plata taxei vamale.
Cu toate că piaţa de desfacere a mărfurilor ruse este iniţial prea îngustă, negustorii
din guberniile ruse şi ucrainene găsesc, totuşi, în Basarabia o piaţă relativ avantajoasă
pentru realizarea mărfurilor de manufactură şi fabrică. Raportul import-export în
comerţul Basarabiei cu guberniile ruse şi ucrainene către mijlocul primei etape poate fi
uşor sesizat din datele statistice privind exportul şi importul prin vămile de la Dubăsari
şi Movilău în anii 1819-1820. Conform acestora, la sfârşitul anilor ’20 importul
mărfurilor din Rusia spre Basarabia, prin cele două oficii vamale, prevala asupra
exportului, constituind: importul – 3577434 (56,1%), exportul – 2799178 (43,9%)
ruble. Şi aceasta tocmai în perioada când negustorilor din Basarabia, conform hotărârii
Comitetului de Miniştri din 28 noiembrie 1816, li se permitea exportul mărfurilor în
guberniile ucrainene şi ruse prin toate vămile şi posturile vamale ale districtului vamal
Dubăsari, fără plata taxei vamale7, iar „mărfurile ruse” erau impuse taxei vamale,
conform tarifului vamal din 31 martie 1816. Toate încercările general-guvernatorului
A.N. Bahmetev de a permite negustorilor din guberniile ucrainene şi ruse să
beneficieze de privilegiile acordate negustorilor basarabeni n-au găsit susţinere din
partea ministrului de Finanţe E.D. Guriev şi până în 1825 n-au fost realizate8. Numai
în 1821 exportul mărfurilor din Basarabia în guberniile interne ale Rusiei a prevalat
asupra importului, constituind: 3,5 mln. rub. exportul şi 2,8 mln. rub. asignate
importul9.
În cadrul primei etape, partea considerabilă a schimbului comercial prin vămile de
la Nistru revenea relaţiilor Basarabiei cu guberniile ruse şi, doar parţial, relaţiilor Rusiei
cu statele vecine. Potrivit datelor statistice despre exportul şi importul mărfurilor în
perioada anilor 1818-1820, prin cele două oficii vamale ale districtului vamal
Dubăsari (Dubăsari şi Movilău), 6,4 mln. rub. (73,7%) din tot volumul comercial de
8,7 mln. rub., realizat de Rusia prin aceste oficii vamale, revin comerţului cu
Basarabia, 2,3 mln. rub. (26,1%) – cu Moldova de peste Prut şi doar 0,3 mln. rub
(0,2%) – cu Imperiul Austriac.
În anii următori ponderea Basarabiei în comerţul intern rus a crescut şi mai mult.
În 1826, importul în Rusia prin aceleaşi oficii vamale ale districtului vamal Dubăsari,
constituia 2,3 mln. ruble. Dintre acestea: 2,1 mln. rub. (90,3%) reveneau importului
din Basarabia, 190 mii rub. (8,2%) – celui din Moldova de peste Prut şi 36 mii
rub.(1,5%) – din Saxonia10.

349
 Cu toate acestea, piaţa internă basarabeană rămâne dominată de negustori şi
meşteşugari străini, numărul lor în Basarabia fiind în anii 1819-1821 de 206 persoane:
135 din Imperiul Austriac, 61 – Imperiul Otoman, 7 – Moldova de peste Prut, 2 –
Prusia şi 1 negustor din Franţa11. Îndeosebi, poziţii importante deţineau negustorii
austrieci. Numai 7 negustori austrieci dispuneau în Basarabia de mărfuri în valoare de
280 mii lei12.
Cea de-a doua etapă a perioadei 1812-1825 cuprinde un segment de timp de
aproape şase ani – de la 1825 până la 1830 – când în teritoriul dintre Prut şi Nistru
este aplicat „Regulamentul cu privire la comerţul Basarabiei” din 17 februarie 1825.
Regulamentul limita exportul unor mărfuri basarabene peste Nistru (vinuri, sare ş.a.)
care constituiau, de fapt, baza ponderii specifice în circulaţia de mărfuri şi favoriza în
acest fel importul în regiune, fără plata taxei vamale, a mărfurilor din Rusia. În aceşti
ani, pe piaţa basarabeană îşi consolidează poziţiile negustorii din guberniile ucrainene,
ruse şi cei locali, înlăturându-i treptat de aici pe negustorii străini şi mărfurile
industriale străine.
În comerţul Basarabiei cu guberniile interne ruse se face simţită o preponderenţă
dublă a importului asupra exportului. În anii 1825-1830, exportul din Basarabia către
guberniile interne ruse şi ucrainene a alcătuit 21039 mii ruble, iar importul de aici spre
Basarabia – 41943 mii ruble asignate13. Anume în această perioadă, datorită politicii
protecţioniste a Petersburgului, determinată de trecerea de la tarifele vamale liberale
din 1816 şi 1819 la tariful prohibitiv din 1822 şi de privilegiile acordate negustorilor
locali, Basarabia este scoasă definitiv din sfera legăturilor ei economice tradiţionale şi
inclusă forţat în sistemul economic al Imperiului Rus.
Faptul încorporării forţate a Basarabiei în sistemul pieţei interne ruse poate fi
argumentat prin următoarele:
1. După anexarea la Rusia, fiind ruptă de Principatele Române prin cordonul
sanitaro-vamal de la Prut şi Dunăre (pe unde trecea şi hotarul de stat al Rusiei), iar de
guberniile ucrainene şi ruse – de cordonul sanitaro-vamal de la Nistru, Basarabia se
pomeneşte într-o situaţie economică dificilă: lipsită de pieţele sale tradiţionale şi fără
alte pieţe noi în Rusia. Acelaşi lucru îl menţionează şi L.Casso14. Pentru a-şi reveni,
Basarabiei îi era necesară o perioadă îndelungată de timp, în care ea trebuia să se
acomodeze noii situaţii economice, organizându-şi, treptat, legăturile economice
necesare cu alte regiuni ale Imperiului, creându-şi condiţii favorabile formării unei
stări sociale negustoreşti naţionale şi a unui capital comercial dezvoltat – condiţie de
bază în perfectarea relaţiilor cu diferite regiuni ale Rusiei; trebuia formată o anumită
structură a preţurilor şi un sistem bancar, în stare să asigure comerţul dintre diferite
regiuni; o reţea comercială dezvoltată în cadrul hotarelor întregii Basarabii şi cu marele
centre comerciale, susceptibilă să atragă producţia comercială; asigurarea unui nivel
relativ înalt al puterii de cumpărare pentru populaţie; o legislaţie comercială şi tradiţii
negustoreşti constante.
La prima etapă, toate aceste condiţii lipseau. Însă, guvernul de la Petersburg adoptă
un şir de hotărâri cu scopul de a reorienta exportul Basarabiei spre guberniile de peste
Nistru, lichidând, astfel, tradiţiile locale în comerţ, punând obstacole exportului peste
Prut şi impunând provinciei, pe această cale, aderarea la sistemul comercial intern rus.

350
 2. Luând în consideraţie situaţia reală ce s-a creat în Basarabia în rezultatul
dezastrului economic, cauzat regiunii de războiul ruso-turc din 1806-181215, guvernul
ţarist şi autorităţile locale adoptă, în scopul înviorării comerţului, un şir de hotărâri, ce
urmau să atragă în teritoriul Basarabiei negustori străini16 şi, îndeosebi, pe cei din
guberniile ucrainene şi ruse, care, beneficiind de un şir de privilegii, urmau să
contribuie, în mod direct, la încadrarea provinciei în sistemul pieţei interne ruse. Către
1831, suma mărfurilor prezentate la iarmarocul sf. Dumitru din Chişinău de cei 44
negustori din guberniile ucrainene şi ruse şi 21 negustori străini întrecea suma de 219
mii ruble, dintre care 167,5 mii (76,5%) reveneau „mărfurilor ruse” şi 51,6 mii
(23,5%) – celor străine17.
3. Reieşind din tradiţiile seculare, conform cărora ocupaţia de bază a moldovenilor
o constituiau agricultura şi viticultura, iar poziţiile negustorilor moldoveni erau destul
de slabe în comerţul Basarabiei18, negustorii din guberniile ucrainene şi ruse se întăresc
destul de uşor pe piaţa internă basarabeană. Statornicirea negustorilor din guberniile
ucrainene şi ruse, precum şi a celor de peste hotare, se datora nu numai privilegiilor
acordate, dar şi particularităţilor locale, conform cărora până în anul 1830 negustorii
locali nu erau divizaţi în ghilde şi, după cum menţionau autorităţile locale la 1830, „...
întreaga activitate comercială era în aceeaşi măsură egală, pentru toţi şi fiecare;
populaţia însă era divizată (după principiul naţional – V.T.), în: velicorusă,
moldovenească, bulgărească, grecească, armenească, evreiască”19.
4. Slabi din punct de vedere economic, negustorii basarabeni, îndeosebi cei
moldoveni, legaţi de pieţele tradiţionale moldoveneşti, n-au fost în stare să ţină piept
concurenţei negustorilor de ghildă din guberniile ruse, care s-au statornicit în
Basarabia şi au beneficiat, în marea lor majoritate, de privilegiile comerciale acordate
regiunii. Consolidându-se pe teritoriul Basarabiei, ei au jucat un rol major în anexarea
provinciei la sistemul pieţei interne ruse.
5. Deşi se mai păstra cordonul sanitaro-vamal la Nistru, la 29 aprilie 1818, odată
cu adoptarea Regulamentului organizării administrative a regiunii Basarabia, pe
teritoriul provinciei este răspândită legislaţia comercială rusă privind comerţul intern şi
extern20. Stările sociale privilegiate capătă mari avantaje. Dvorenimea şi negustorimea
locală este egalată în drepturi cu cea din Rusia. Ea beneficia de un şir de privilegii.
Dvorenii din Basarabia, conform vechilor privilegii moldoveneşti, aveau drepturi
nelimitate de a se ocupa cu comerţul intern şi extern, nu erau impuşi obligaţiilor de
ghildă şi celor orăşeneşti21. Ceva mai târziu, dreptul de a se ocupa cu comerţul extern îl
obţin şi alte stări sociale. În iulie 1820, guvernul regional basarabean aprobă
propunerea guvernatorului A.N. Bahmetev de a permite tuturor negustorilor locali să
se ocupe cu comerţul extern, „fără nici un fel de privilegii unii faţă de alţii”22,
confirmând, de facto, dreptul moldovenesc tradiţional liber în comerţul intern şi
extern. Şi, dacă ţinem cont de existenţa cordonului sanitaro-vamal de la Nistru şi de
predominarea negustorilor străini în comerţul Basarabiei, nu putem să nu ne dăm
seama de însemnătatea pentru Rusia a acestor legi. Acestea aveau menirea de a-i
reorienta, inclusiv pe negustorii locali – moldoveni, spre piaţa internă rusă.
6. Adoptând „Regulamentul cu privire la comerţul Basarabiei”, din 17 februarie
1825, guvernul ţarist este preocupat de protejarea industriei ruse de concurenţa

351
centrelor industriale străine pe calea înlăturării mărfurilor acestor ţări de pe pieţele
Basarabiei, limitării tranzitului de mărfuri în guberniile interne ruse şi îndestulării
pieţei basarabene cu mărfuri ruseşti, consosidării poziţiilor negustorilor din guberniile
ucrainene şi ruse, inclusiv a cercurilor comercial-industriale din Basarabia.
7. Anexarea Basarabiei la Rusia a avut loc în perioada când „...formarea pieţei din
întreaga Rusie evolua în ritmurile cele mai înalte”23. Aceasta a grăbit procesul
includerii Basarabiei în sistemul pieţei interne ruse.
8. Caracterul forţat al includerii Basarabiei în sistemul pieţei interne ruse rezultă,
în cele din urmă, din caracterul forţat militar al acţiunilor de anexare a ei la Rusia în
1812.
Cea de-a doua perioadă a procesului de încorporare economică a Basarabiei în
sistemul pieţei interne ruse cuprinde anii ’30-’60 ai sec. al XIX-lea şi începe după
lichidarea particularităţilor locale, păstrate de ţarism în domeniul justiţiei şi
administraţiei; statornicirea în teritoriul Basarabiei a legislaţiei comerciale ruse, inclusiv
aplicarea reformei ghildelor a lui E.F. Kankrin din 26 septembrie 1830 şi suprimarea
cordonului vamal de la Nistru; instituirea Administraţiei Speciale a oraşului Ismail,
înfiinţarea iarmarocului sf. Dumitru la Chişinău ş.a.
O importanţă deosebită pentru includerea provinciei în sistemul pieţei interne ruse
o are în această perioadă colonizarea regiunilor de sud ale Basarabiei, desţelenirea în
masă a pământurilor, sporirea volumului producţiei şi a ponderii agriculturii, creşterea
ramurii zootehnice, dezvoltarea pescuitului şi a extracţiilor de sare, a mijloacelor
maritime şi fluviale de transportare a mărfurilor. Creşte nu numai exportul produselor
animaliere, vinurilor, strugurilor şi fructelor, dar şi al cerealelor, tutunului, legumelor.
Populaţia judeţelor de sud făcea comerţ nu numai cu peşte şi sare, dar şi cu grâu, piei.
Se extind legăturile comerciale cu regiunile îndepărtate ruse, cu Lituania şi Regatul
Polonez. Se intensifică procesul de constituire a pieţei interne basarabene, ca parte
integrantă a pieţei interne ruse. Graţie porturilor Ismail, Reni şi, îndeosebi, Odesa,
Basarabia este strâns legată de piaţa europeană. În circuit sunt puse capitaluri tot mai
imense.
Toţi aceşti factori, luaţi în ansamblu, au contribuit la lărgirea pieţei interne
basarabene, au sporit cererea solvabilă la „mărfurile ruse”, în special la articolele
industriale de uz casnic şi gospodăresc, asortimentul cărora devenise mult mai bogat.
În exportul şi importul basarabean scade cota mărfurilor de peste hotare, inclusiv a
celor de tranzit. În această perioadă, ca urmare a suprimării cordonului vamal de la
Nistru, Basarabia este inclusă în sistemul pieţei interne ruse, având determinat locul ei
în comerţul intergubernial al Novorosiei şi al pieţei interne ruse, ca furnizor, în special,
de cereale, produse animaliere, pomicole şi viticole, a tutunului, sării, peştelui şi,
paralel, ca piaţă de desfacere a „mărfurilor ruse”, îndeosebi a articolelor industriei
textile şi de prelucrare a metalelor.
Această orientare a pieţei basarabene nu excludea, însă, anumite devieri temporare,
în dependenţă de condiţiile climaterice şi, respectiv, de productivitatea în sectoarele
agrar şi animalier, de cazurile de epidemii şi epizootii, de conjunctura pieţei interne
ruse şi europene, de situaţia pe arena internaţională etc.

352
 Ritmul de încorporare a Basarabiei în sistemul pieţei interne ruse mai putea fi
influenţat şi de relaţiile Rusiei cu Imperiul Otoman şi cu rivalii ei în problema
răsăriteană – Anglia, Franţa, Austria. Drept exemplu poate servi complicarea situaţiei
în prima jumătate şi la mijlocul anilor ’20 – fapt care a generat o creştere numerică a
armatei în Basarabia şi, respectiv, majorarea livrărilor de produse alimentare pentru
necesităţile armatei. Această situaţie este şi mai evidentă în cazul războaielor ruso-turce
din anii 1828-1829, 1853-1856, când Basarabia, fiind teritorial apropiată acţiunilor
militare, urma să satisfacă, în mare măsură pe contul ei, necesităţile armatei ruse.
În astfel de împrejurări, volumul exportului de mărfuri basarabene spre guberniile
ucrainene şi ruse era în scădere. Se micşora, de asemenea, exportul spre porturile Mării
Negre, în cazurile în care se închideau ori exista primejdia închiderii strâmtorilor. Pe
de altă parte, războaiele micşorau nu numai exportul, ci şi importul în Basarabia al
mărfurilor industriale din guberniile limitrofe şi ceva mai îndepărtate, acestea urmând
să asigure prioritar armata şi flota.
Pe parcursul celei de-a doua perioade (1831-1868) integrarea Basarabiei în sistemul
pieţei interne ruse are loc mult mai rapid. Negustorii basarabeni se orientează tot mai
mult spre Rusia, unde mărfurile din Basarabia devin tot mai întrebate şi se realizează la
preţuri favorabile. Creşte volumul afacerilor comerciale şi se lărgeşte arealul relaţiilor
Basarabiei cu guberniile interne ruse.
Dacă în anii ’30-’40 exportul din Basarabia, prin porturile Ismail şi Reni, nu
depăşea 150-300 mii cetverturi, apoi la sfârşitul anilor ’50 numai prin portul Odesa se
exporta, cel puţin, 1200 mii cetverturi de grâu şi porumb24. Exportul vinurilor în
guberniile ucrainene şi ruse a crescut de la 55-150 mii vedre în anii ’20 la 400-500 mii
vedre în anii ’40-’50 şi la 650 mii vedre la începutul anilor ’6025. În anii ’30, în
guberniile limitrofe se exportau 60-109 mii de piei neprelucrate şi blănuri tăbăcite de
oaie, 43-72,5 mii puduri de slănină26. Considerabil creşte exportul peste Nistru a sării
din Basarabia: în prima jumătate a anilor ’20 în medie 1 mln. de puduri; în anii ’30
numai prin Ovidiopol – în medie 1,4 mln. puduri, iar în anii ’40 – până la 2,3 mln.
puduri27.
Concomitent, Basarabia devine un consumator convenabil de mărfuri industriale
ruse. Din diferite gubernii sunt importate în regiune ţesături din lână, mătase şi
bumbac, metal şi articole din metal, piei prelucrate, blănuri, articole de menaj şi de
galanterie. La mijlocul anilor ’40, la iarmaroacele orăşeneşti din Basarabia au fost
importate articole din lână în sumă de 43 mii ruble, articole din mătase – 21 mii
ruble, articole din in şi cânepă – 8 mii, metal şi articole din metal – 38 mii ruble
argint. Importul total al „mărfurilor ruse” constituia anual aproximativ 240 mii ruble
argint28.
Privilegiile comerciale acordate negustorilor din Basarabia au stimulat formarea
unei categorii sociale considerabile a burgheziei comerciale. În anii ’50, în Basarabia se
încadrau anual în comerţ circa 937 negustori: 17 – de ghilda întâi, 49 – de ghilda a
doua şi 871 – de ghilda a treia. Suma capitalului comercial fluctua anual de la 2,4 mln.
la 3,1 mln. ruble argint29.
Cercetarea izvoarelor de arhivă ne permite să conchidem că includerea Basarabiei în
sistemul pieţei interne ruse nu s-a întâmplat imediat după anexarea teritoriului la

353
Rusia. Ţarismul a separat iniţial Basarabia, pentru o anumită perioadă, de guberniile
interne ruse prin cordonul sanitaro-vamal de la Nistru. Procesul integrării în sistemul
economic al Imperiului Rus a cunoscut câteva etape, începutul căruia poate fi datat cu
anul 1830, când, în urma suprimării cordonului vamal de la Nistru şi lichidării
particularităţilor locale în administraţie, Basarabia este trecută definitiv în sistemul
pieţei interne ruse.
Fiind inclusă în sistemul social-economic şi politic al Imperiului Rus, Basarabia n-a
putut să nu evite acea povară grea a orânduielilor feudal-iobăgiste şi autocrate ruse ce
frânau dezvoltarea noilor procese progresiste din viaţa economică nu numai în Rusia,
dar şi la periferiile ei naţionale.

Note:
________________
1
В.И. Жуков, Города Бессарабии 1812-1861 годов. Очерки социально-экономического
развития. – Кишинев, 1964; Я.С. Гросул, И.Г. Будак, Очерки истории народного
хозяйства Бессарабии (1812-1861). – Кишинев, 1964; М.П. Мунтян, Экономическое
развитие дореформенной Бессарабии. – În: Уч. зап. Кишинев. ун-та. – Кишинев,
1971, т. 117 (истор.), с. 4-385; И.А. Анцупов, Сельскохозяйственный рынок
Бессарабии в XIX в. – Кишинев, 1981; В.И. Жуков, Формирование и развитие
буржуазии и пролетариата Бессарабии (1812-1900). – Кишинев, 1982; Исторический
акт 1812 года и его значение в судьбах молдавского народа. – Кишинев, 1982;
Историческое значение присоединения Бессарабии и левобережного Поднестровья к
России. – Кишинев, 1987.
2
О.Ю. Скалецкая, Русско-украинско-молдавские экономические связи в 70-х годах
ХVIII – начале XIX вв.: Автореферат диссертации на соискание ученой степени
кандидата исторических наук. – Кишинёв, 1986, с. 1, 15-16.
3
ANRM, F. 1, inv. 1, d. 618, 1318, 2268, 3263, 3264, 3265, 4259.
4
Ibidem, F. 1, inv. 1, d. 580, f. 1.
5. Историческое значение присоединения Бессарабии и левобережного
Поднестровья к России. – Кишинев, 1987, с. 13.
6
О.Iu. Skaleţkaia. Op. cit., р. 16.
7
ANRM, F. 5, inv. 2, d. 690, f. 4 verso.
8
AISR, F. 1263, inv. 1, d. 101, f. 362 verso.
9
AIMSR, F. AMŞ, d. 18590, f. 74 verso.
10
AISR, F. 19, inv. 3, d. 965, f. 333-343.
11
ANRM, F. 75, inv. 1, d. 105, f. 1-2, 3-13, 16 verso.
12
Ibidem, F. 1 verso-2, 5 verso-6, 8 verso-10.
13
AISR, F. 21, inv 12, d. 60, f. 20 verso-21.
14
Л.А. Кассо, Россия на Дунае и образование Бессарабской области. – М., 1913,
c. 208.
15
Valentin Tomuleţ. Unele probleme de controversă privind dezvoltarea social-economică a
Basarabiei (anii 1812-1868) în istoriografia sovietică moldovenească. – În: Probleme actuale ale
istoriei naţionale şi universale. Culegere de studii şi materiale. – Chişinău, 1992, p. 169-171.
16
Ya.S. Grosul, I.G. Budak, Op. cit., p. 319.
17
ASRO, F. 1, inv. 214, d. 22, anul 1831, f. 2 verso, 3 verso, 4 verso.

354
18
Dimitrie Cantemir, Descrierea Moldovei. – Chişinău, 1992, p. 120; П. Куницкий. Краткое
статистическое описание Заднестровской области, присоединенной к России по
мирному трактату, заключенному с Портою Оттоманскою в 1812 г. – СПб, 1813, с.
30.
19
ANRM, F. 75, inv. 1, d. 426, f. 41-42.
20
ПСЗРИ. Собр. I, 1818, т. ХХХУ, № 27357. – CПб., 1830, с. 232.
21
AISR, F. 560, inv. 3, d. 251, f. 103.
22.
Ibidem, inv. 4, d. 252, f. 2-2 verso.
23.
И.Д. Ковальченко, Л.В. Милов, Всероссийский аграрный рынок ХVIII – начало XX
века. Опыт количественного анализа. – Москва, 1974, с. 7.
24
ASRO, F. 1, inv. 16, d. 1227, anul 1859, f. 11 verso-12; А. Защук,
Сельскохозяйственная промышленность Бессарабской области. – În: Записки
императорского Общества сельского хозяйства Южной России. – Одесса, 1861,
с. 392-393.
25
AISR, F. 560, inv. 1, d. 347, f. 6 verso; Л.В. Тенгоборский, О производительных силах
России. – М., 1957, ч. 2, с. 304-305.
26
ANRM, F. 2, inv. 2, d. 4412, f. 327; d. 4779, f. 191; d. 4881, f. 28.
27
AISR, F. 560, inv. 22, d. 18b, f. 105 verso-107; inv. 3, d. 883, f. 21-21 verso.
28
Ibidem, F. 1281, inv. 4, d. 65, f. 86; ANRM, F. 2, inv .1, d. 4504, f. 3, 13-15,19, 24-25
verso, 33-34, 35-36, 42-43.
29
ASRO, F. 1, inv. 215, d. 16, anul 1854, f. 6 verso; d. 13, anul 1855, f. 7; d. 7, anul 1857, f.
5 verso; d. 7, anul 1858, f. 6 verso; inv. 249, d. 209, anul 1859, f. 4 verso; ANRM, F. 2, inv. 1, d.
5650, f. 483; d. 6768, f. 165; d. 7082, f. 141 verso.

Textul de mai sus a fost publicat în revista „Tyragetia. Muzeul Naţional de

Istorie a Moldovei”. Anuar IV-V. – Chişinău, 1997, p. 129-135. În volumul de
faţă textul este publicat fără completări sau modificări de conţinut. Au fost
înfăptuite doar unele rectificări ortografice, precum şi uniformizat aparatul
ştiinţific.

355
 ETAPELE ŞI SPECIFICUL INCLUDERII BASARABIEI ÎN
SISTEMUL PIEŢEI INTERNE RUSE (anii 1812-1868)
The stages and the specific of inclusion of Bessarabia into the system of
Russian domestic market (years 1812-1868)

Abstract
In this article, based on archival sources and the published works, the author analyzes the stages
of inclusion of Bessarabia into the system of Russian domestic market, and based on features of
customs and trade policy promoted by Russian imperial administration in the newly annexed
province, determines the specific of this process.
Making a brief description of the national market, the author conventionally determines in
Russian imperial policy in Bessarabia two periods that correspond, in fact, to the stages of adaptation
and inclusion of the region into the Russian domestic market: the first covers the years 1812-1830,
the second - years 1831-1868. The first period begins with the annexation of territory between the
Prut and Dniester to the Russian Empire under the Treaty of Bucharest of 16 (28) in May 1812
and completes with the liquidation of Bessarabia autonomy in 1828, the suppressing of the Dniester
customs cordon and customs unification of the province with Russian gubernias by the Regulation of
26 September 1830. In turn, the period 1812-1830 is divided conventionally into two phases. The
first phase covers the years 1812-1825, the second phase covers the years 1825-1830, when in
Bessarabia there was implemented the Regulation on trade with Bessarabia of 17 February 1825.
The second period covers the years 1831-1868 and begins with the abolition of local features in
administrative system, after the liquidation of the autonomy of Bessarabia in 1828, the suppression
of the Dniester customs cordon, and application in Bessarabia of guild structure, by regulation of 26
September 1830, and completes with implementation of agrarian reform of 14 July 1868.
The highlighting and characterization of these periods allows to determine the typology and to
find out, based on the example of Bessarabia, the basic stages of incorporation into the composition of
Russian Empire of different regions and peoples.

În determinarea direcţiilor prioritare ale politicii comercial-vamală ruse în

Basarabia ţarismul era nevoit să ţină cont de interesele economice şi politice imperiale
faţă de teritoriile nou-anexate. Anexând la 1812 un teritoriu ce nu-i aparţinuse şi la
care nu avea nici un drept, ţarismul nu l-a inclus imediat în sistemul economic şi
politic al Imperiului, dar l-a separat de la pieţele tradiţionale europene prin cordonul
sanitaro-vamal de la Prut şi Dunăre, iar de la cele ruse – până în 1831 – prin cel de la
Nistru.
Politica comercial-vamală, precum şi partea ei cea mai importantă – legislaţia
comercială – reflecta, chiar de la început, politica generală a ţarismului faţă de
teritoriile nou-anexate. Ea era generată, în fond, atât de interesele clasei dominante –
ale dvorenimii agricole, cât şi de interesele cercurilor comercial-industriale în
dezvoltare din Rusia, ce tindeau să-şi extindă sferele de dominaţie economică şi
politică. Această politică fiind determinată, chiar din start, de cercurile guvernante din
Sankt Petersburg ca politică strategică în Basarabia, conţinea, îndeosebi la început,
elemente contradictorii şi era promovată cu deosebită precauţie, folosindu-se pe larg
demagogia socială de tipul „grijă” faţă de popor, politică ce a cunoscut în evoluţia sa
câteva etape. În cercurile guvernante din Sankt Petersburg nu s-a format o unitate de
păreri şi acţiuni asupra problemei vizate, acestea fiind dictate de interesele curente

356
diverse ale diferitelor grupări, departamente şi instituţii de stat din Imperiu. O parte a
demnitarilor de stat insistau la includerea cât mai grabnică a Basarabiei în sistemul
economic şi politic al Imperiului, inclusiv pronunţându-se pentru lichidarea
autonomiei provinciei, a particularităţilor în legislaţie, justiţie şi administraţie. Cealaltă
parte se orienta spre realizarea lentă, cât mai succesivă a acestui proces, cu păstrarea
pentru o perioadă mai îndelungată a particularităţilor provinciei. Lupta în cadrul
cercurilor guvernante pentru includerea Basarabiei în sistemul economic şi politic al
Imperiului Rus a continuat până la sfârşitul anului 1830 şi s-a reflectat în mod direct
asupra tuturor aspectelor politicii comercial-vamale.
Dar, în pofida acestui fapt, direcţia de bază a politicii comerciale a ţarismului era
promovată consecvent şi consecutiv. Ea urma să contribuie la valorificarea economică
cât mai rapidă a teritoriului nou-anexat, la crearea sprijinului ţarismului atât din partea
aristocraţiei şi cercurilor comercial-industriale locale, cât şi din partea stărilor
privilegiate ale ţărănimii, asigurându-le o piaţă relativ avantajoasă de desfacere a
producţiei agricole, „pacificând”, pe cât era posibil, stările de jos. Pe această cale se
intenţiona de a mări veniturile statului, de a întări hotarele de sud-vest ale Imperiului,
de a ridica prestigiul puterii ţariste în interiorul ţării şi în statele vecine balcanice etc.
Aceste măsuri şi-au lăsat amprenta asupra politicii comerciale promovate de ţarism
în Basarabia. Legislaţia comercială corespundea politicii comerciale, iar ultima era
dictată de scopurile politice ale Petersburgului la periferiile naţionale, depindea într-o
anumită măsură de situaţia geografică, demografică şi de specificul organizării
comerţului în Basarabia.
Cadrul cronologic al studiului cuprinde anii 1812-1868 – de la anexarea
teritoriului dintre Nistru şi Prut la Imperiul Rus, conform Tratatului de la Bucureşti
din 16 (28) mai 1812, şi până la aplicarea în Basarabia a reformei agrare din 14 iulie
1868.
Luând în consideraţie faptul că problema pusă în discuţie vizează includerea
Basarabiei în sistemul pieţei interne ruse, la început să facem o caracteristică succintă a
noţiunii de piaţă.
Potrivit clasificaţiei economistului francez Robert Boyer, pot fi evidenţiate cel puţin
cinci concepte distinctive ale noţiunii de piaţă:
1. Piaţă un – spaţiu fix, rezervat comerţului oficial admis pentru anumite zile şi
ore. Aceasta reprezentare spaţial deterministă a pieţei este cea mai veche, datând din
secolul al XII-lea şi este utilizată şi azi în viaţa cotidiană.
2. Piaţa este un teritoriu anumit în care au loc acte de vânzare-cumpărare. Această
reprezentare, mai largă din punct de vedere geografic, leagă noţiunea de piaţă cu
anumite oraşe, ţări, teritorii, continente. Anume cu acest înţeles termenul de piaţă este
utilizat de unii istorici cu referire la perioadele precapitaliste.
3. Piaţa este cererea efectivă globală la un anumit tip de mărfuri şi servicii. Această
concepţie asupra pieţei deja nu mai reprezintă un teritoriu, ci totalitatea
cumpărătorilor unui produs-marfă. Cu acest înţeles termenul este utilizat azi cu
referire la varietăţile cererii: pentru forţă de muncă, acţiuni, produse de consum etc.
4. Piaţa este un mecanism care autoreglează balansul cererii şi ofertei prin
intermediul preţurilor liber stabilite la produse şi servicii. În această definiţie dispare

357
orice localizare spaţială, temporală sau materială, iar locul lor este ocupat de un model,
care fixează metoda de interacţiune a agenţilor economici.
5. Piaţa este parte componentă a sistemului economic, în care domină concurenţa
între agenţi economici independenţi. În acest caz, mecanismul de autoreglare a pieţei
indicat în reprezentarea de mai sus se extinde asupra unor comunităţi întregi,
cunoscute sub numele de societăţi de piaţă sau capitaliste1.
În economia politică clasică predomina reprezentarea pieţei ca un loc de schimb
sau teritoriu geografic. Piaţa constituia o sferă de activitate economică, în care
produsele şi serviciile sunt produse din start pentru schimb şi care poate fi
reglementată prin diferite regimuri instituţionale. Se avea în vedere totalitatea actelor
de schimb care erau localizate geografic sau la un anumit tip de produse şi servicii.
Aceasta însemna de la bun început că nu există şi nu poate exista nici un fel de piaţă
unică şi unitară, ci doar o mulţime mobilă de pieţe izolate sau interconectate2.
Situaţia s-a schimbat la începutul sec. al XX-lea, atunci când fondatorii teoriei
economice neoclasice (Alfred Marshall (1842-1924), Carl Menger (1840-1921) şi
alţii) pe lângă reprezentarea pieţei ca „teritoriu de schimb” au dezvoltat conceperea ei
ca forma ideală a relaţiilor economice. Piaţa apare în această definire ca un mecanism
de echilibrare a cererii şi ofertei, care poate funcţiona în orice contururi teritoriale sau
de ramură. Mai mult decât atât, nu se înţelege sub aceasta o totalitate agregată de acte
individuale de schimb, ci un sistem relativ autonom şi integru cu un mecanism de
autoreglare încorporat. Piaţa, deci, este caracterizată ca o sferă, în care domină
concurenţa dintre agenţii independenţi şi formarea liberă a preţurilor. Adepţii teoriei
economice neoclasice erau convinşi că eliminarea constrângerilor externe putea duce la
apariţia spontană a pieţelor ca o modalitate mai efectivă a distribuirii resurselor3.
Aparent, şcoala marxistă a adoptat o abordare prin prisma celei de a doua concepţii
asupra noţiunii de piaţă potrivit clasificaţiei lui Boyer4. V.I. Lenin considera că piaţa
internă apare odată cu începutul producţiei de mărfuri şi se formează prin dezvoltarea
acestei producţii de mărfuri, iar gradul de fărâmiţare a diviziunii sociale a muncii
determină nivelul de dezvoltare a pieţii; piaţa se lărgeşte odată cu trecerea economiei
de mărfuri de la produse la forţa de muncă, şi doar odată cu transformarea acesteia din
urmă în marfă capitalismul cuprinde întreaga ţară. Cu alte cuvinte, nivelul de
dezvoltare a pieţii interne este nivelul de dezvoltare a relaţiilor capitaliste în ţară5. În
viziunea istoriografiei sovietice, pe parcursul istoriei s-au format mai întâi pieţele locale,
apoi piaţă internă (ca totalitate a pieţelor locale şi a legăturilor dintre ele), care
presupuneau un comerţ cu bunuri simple, şi doar apoi în baza acesteia, a dezvoltării
capitalismului şi a diviziunii geografice a muncii, s-a format piaţă naţională, în care
rolul de bază îl jucau mărfurile. Astfel, în accepţiunea acestora, piaţa locală este forma
relaţiilor gospodăreşti în cadrul unei localităţi sau regiuni a unui stat, în care produsele
destinate pieţei se comercializează de către însuşi producător în cadrul acestei pieţe. Pe
piaţa locală producătorul mărfii este totodată şi vânzătorul acesteia, iar cumpărătorul
concomitent este şi consumatorul final al mărfii, primind şi achitând marfa. La rândul
său piaţa internă este concepută ca ansamblul pieţelor locale lipsite de raporturi de
interdependenţă. Piaţa naţională este aceeaşi piaţă internă, în care produsele destinate
pieţei se comercializează însă nu de producători, ci de intermediari (negustori), şi în

358
care există o dinamică unică a preţurilor determinată de faptul că între pieţele locale se
creează raporturi de reciprocitate şi, în plus, există o diviziune a muncii pe regiuni6.
De fapt, constatăm că discuţiile privind caracterul pieţei au deviat spre înaintarea
diferitelor tipologii ale pieţii, e adevărat – în încercarea istoricilor de a adapta
rezultatele conceptelor teoretice la procesele istorice. Istoricul B.N. Mironov
considera, contrar acestor tendinţe, că există o singură piaţă internă – cea unică,
naţională, capitalistă7. Meritul lui B.N. Mironov este faptul că acesta a formulat clar
condiţiile de bază ale formării pieţei interne, şi anume: 1. nivel ridicat al producţiei
orientate spre piaţă şi diviziunea geografică a muncii; 2. legături strânse între pieţele
regionale; 3. o anumită structură a preţurilor şi o legătură între dinamica şi nivelul
preţurilor în diferite regiuni; 4. capital comercial dezvoltat; 5. un sistem bănesc, căi de
comunicaţii şi transport; 6. o legislaţie comercială anumită; 7. o reţea comercială
dezvoltată de mari centre comerciale; 8. forme de comerţ determinate istoric; 9. un
nivel înalt de solvabilitate a populaţiei; 10. independenţa producătorilor de mărfuri8.
Cu siguranţă, acestea pot fi acceptate ca condiţii de bază şi pentru formarea pieţei
externe.
Dintre abordările teoretice tot mai mult în ultimul timp se afirmă conceptul de
piaţă al economiştilor „instituţionalişti”. Aceştia văd piaţa ca un rezultat al
interacţiunii complexe a diferitelor instituţii, fie particulari, firme, state, norme sociale,
norme juridice ş.a.m.d. Instituţionaliştii consideră că nu piaţa propriu-zisă este
mecanismul de plasare a resurselor, ci instituţiile, sau structurile de decizie, care se
formează şi acţionează prin intermediul pieţei9. Economia este instituţiile care
formează piaţa, prin intermediul cărora piaţa funcţionează şi de la care depind
rezultatele ei. De aceea, piaţa este obiectul de acţiune a forţelor organizatorice şi de
control. Aceasta are loc în special prin intermediul reformării instituţiilor vechi şi
formării instituţiilor noi. Ca urmare, este necesar de analizat nu pieţe imaginare, ci
procesele ce real au loc, în care un rol important îl joacă instituţiile10. Instituţionaliştii
acceptă faptul că plasarea resurselor poate fi examinată prin perspectiva cererii şi ofertei
ca forţe ale pieţei, dar demonstrează, că acestea depind ele înseşi de ierarhia puterii,
care depinde, la rândul său, de scopurile şi interesele elitei conducătoare11.
Actualmente se consideră că dezvoltarea şi integrarea pieţelor interne a dus la
formarea pieţelor internaţionale caracteristice, ca sfere interdependente de răspândire
a circulaţiei anumitor tipuri de produse între mai multe state, indiferent de amplasarea
geografică a acestora. Piaţa internaţională caracteristică este sfera unde se desfăşoară cel
mai mare volum de schimburi comerciale cu un anumit produs sau grupuri de produse
şi unde se stabileşte preţul unic. Vârful acestei evoluţii este piaţa mondială, care
reprezintă, în accepţiunea economiştilor, un sistem diversificat, în cadrul căruia există
microsisteme (pieţe internaţionale caracteristice, cum ar fi piaţa bunurilor, piaţa
capitalurilor, piaţa forţei de muncă etc.) cu trăsături specifice atât în raport cu obiectul
de activitate al fiecărei pieţe în parte, cât şi în funcţie de poziţia şi natura agenţilor
economici participanţi la schimburile internaţionale12.
Pornind de la faptul că după anexarea în 1812 a Basarabiei la Imperiul Rus
ţarismul a întreprins măsuri concrete în vederea includerii teritoriului nou-anexat în

359
sistemul pieţei interne ruse, să analizăm succint unele păreri care există în istoriografia
rusă referitor la formarea pieţei interne ruse.
În istoriografia contemporană rusă există mai multe opinii privind formarea pieţei
interne unice ruse. Adepţii unei concepţii (S.D. Skaszkin) consideră că procesul de
formare a pieţei interne unice ruse este nu altceva decât apariţia legăturilor de schimb
între pieţele locale. Dezvoltarea şi aprofundarea acestor relaţii conduc la formarea
pieţei unice. Acest proces nu este legat de apariţia elementelor capitaliste în sfera
producţiei13.
Adepţii altei concepţii (A.A. Preobrajenski şi Iu.A. Tihonov), dimpotrivă, susţin că,
alături de fenomenele indicate, procesul creării legăturilor dintre pieţele locale şi
concentrarea lor într-o piaţă internă unică este legat indisolubil de apariţia relaţiilor
capitaliste în sfera producţiei14.
I.D. Kovalcenko şi L.V. Milov, cunoscuţi cercetători în domeniul pieţei, resping
această afirmaţie, demonstrând că pot fi evidenţiate două forme ale pieţei unice: piaţa
unică de mărfuri simplă (sec. al XVII-lea – prima jumătate a sec. al XVIII-lea) şi piaţa
unică de mărfuri capitalistă (a doua jumătate a sec. al XVIII-lea – începutul sec la XX-
lea), când forma marfară a forţei de muncă se situează pe primul loc15.
V.I. Buganov, A.A. Preobrajenski şi Iu.A. Tihonov, dimpotrivă, consideră că există
o singură piaţă, cea unică, naţională, capitalistă16.
Diverse opinii există şi în aprecierea nivelului de dezvoltare a pieţii naţionale ruse.
I.D. Kovalcenko şi L.V. Milov consideră că procesul de constituire a pieţei agrare în
Rusia s-a finisat către sfârşitul sec. al XIX-lea17, pe când B.N. Mironov – în prima
jumătate a acestui secol18.
Analiză lucrărilor monografice şi a documentelor de arhivă ne permit să
concluzionăm că procesul de constituire a pieţei naţionale, unice, capitaliste în Rusa a
fost unul de durată, a trecut prin mai multe etape, a cunoscut un şir de particularităţi
şi s-a finisat, în fond, către sfârşitul sec. al XIX-lea.
După anexarea Basarabiei la Imperiul Rus, în perioada când teritoriul nou-anexat
este separat până în 1831 de piaţa internă rusă prin cordonul sanitaro-vamal de la
Nistru, iar de pieţele europene – prin cel de la Prut şi Dunăre, are loc procesul de
constituire a pieţei interne basarabene, prin intensificarea legăturilor de schimb între
pieţele locale. Lichidarea autonomiei Basarabiei în 1828, suprimarea cordonului vamal
de la Nistru la 26 septembrie 1830 şi transferarea lui la hotarele de apus ale
Imperiului, contribuie în mod direct la includerea Basarabiei în sistemul pieţei interne
ruse, proces care s-a produs pe parcursul sec. al XIX-lea.
În determinarea direcţiilor prioritare ale politicii imperiale ruse în Basarabia
ţarismul era nevoit să ţină cont de interesele a trei forţe: ale statului autocrat, ale
anumitor cercuri comercial-industriale şi ale unei părţi a nobilimii legate de comerţ şi
industrie. În rol aparte în determinarea acestor direcţii îi revenea Ministerului de
Finanţe, iar realizarea programului – la început liberal, iar mai târziu protecţionist
comercial-industrial – era pusă pe seama miniştrilor de Finanţe D.A. Guriev şi E.F.
Kankrin19.

360
 În politica imperială a ţarismului în Basarabia putem evidenţia, convenţional, două
perioade ce corespund, de fapt, etapelor de adaptare şi includere a regiunii în sistemul
pieţei interne ruse: prima cuprinde anii 1812-1830, cea de a doua – anii 1831-1868.
Prima perioadă începe cu anexarea teritoriului dintre Prut şi Nistru la Imperiul Rus
potrivit Tratatului de la Bucureşti din 16(28) mai 1812 şi finalizează cu lichidarea în
1828 a autonomiei Basarabiei, suprimarea cordonului vamal de la Nistru şi cu
unificarea vamală a provinciei cu guberniile ruse prin Regulamentul din 26 septembrie
183020. În această perioadă Basarabia este separată de guberniile ucrainene şi ruse prin
cordonul sanitaro-vamal de la Nistru, iar de ţările europene – prin cel de la Prut şi
Dunăre. Pentru o anumită perioadă de timp, până în 1828, Basarabia deţine statutul
de autonomie limitată în componenţa Imperiului Rus. Tot atunci sunt luate măsuri
concrete în vederea studierii resurselor economice şi umane ale Basarabiei, sunt trimişi
funcţionari şi date dispoziţii administraţiei militare şi civile întru a studia frontiera de
apus – la Prut şi Dunăre – în vederea instituirii unui cordon sanitaro-vamal ce ar apăra
teritoriul nou-anexat nu numai de pătrunderea molimei, dar care l-ar pregăti, în ce
priveşte instituţiile vamale şi de carantină, pentru o administrare economică eficace şi
o includere cât mai grabnică şi sigură a regiunii în sistemul pieţei interne ruse21. Aceşti
funcţionari aveau menirea de a studia pe teren specificul administrării teritoriului,
instituţiile sociale, fiscale, administrative etc. Se ia cunoştinţă nu numai de specificul
dezvoltării economice, de condiţiile în care poate fi desfăşurat comerţul, de cererea şi
oferta pe piaţa internă rusă şi cea basarabeană, dar se analizează şi particularităţile
comerţului, formate în bază particularităţilor deja stabilite în comerţul Moldovei la
sfârşitul secolului al XVIII-lea – începutul sec. al XIX-lea, particularităţi păstrate de
ţarism pentru o anumită perioadă şi în Basarabia, atât din considerente de ordin
economic, cât şi politic. Sunt analizate schimbările care au intervenit în cadrul
diferitelor categorii sociale, modalitatea de impozitare a populaţiei moştenită din
Principatul Moldova, pentru a putea opera schimbări, reieşind din noile condiţii etc.22
Teritoriul este subordonat, integral, unui sistem birocratic şi legislativ complet
străin – celui rusesc. Intervin treptat schimbări în sistemul de proprietate. Stările
sociale tradiţionale autohtone sunt dispersate prin infiltrarea în rândurile lor a
elementului alogen cosmopolit: ruşilor, ucrainenilor, bulgarilor, găgăuzilor, evreilor,
armenilor, grecilor, germanilor, elveţienilor etc. Autohtonii sunt supuşi unui sistem de
dublă exploatare – de către administraţia imperială, ce prezenta o instituţie străină,
greu de conceput pentru mulţi din autohtoni, şi de către persoane fizice, de multe ori
provenite nu din rândul boierilor moldoveni autohtoni, ci din rândul străinilor care au
primit, au cumpărat sau au obţinut în urma căsătoriilor proprietăţi funciare, la care se
adaugă, de multe ori, tot felul de abuzuri şi violenţe, atât din partea autohtonilor, cât şi
din partea străinilor. Regimul de dominaţie ţarist a afectat şi boierimea, care pentru a-
şi păstra drepturile şi privilegiile a fost nevoită să înveţe limba rusă, să-şi facă studiile în
instituţiile de învăţământ din Rusia, să accepte funcţii în instituţiile ţinutale şi
regionale şi, prin aceasta, să participe la promovarea politicii coloniale a Imperiului în
teritoriul anexat, ceea ce din punct de vedere mental-afectiv a influenţat negativ asupra
spiritului naţional.

361
 Intervin anumite schimbări şi sub aspect ecleziastic. La 21 august 1813, uzurpând
drepturile canonice ale Mitropoliei Moldovei, oficialităţile de la Sankt Petersburg
înfiinţează pe teritoriul nou-anexat Eparhia Chişinăului şi Hotinului23, divizând, în aşa
fel, Principatul Moldova nu numai din punct de vedere politic, dar şi sub raport
religios.
La rândul său, perioada anilor 1812-1830 poate fi divizată, convenţional, în două
etape. Prima etapă cuprinde anii 1812-1825, când se întreprind măsuri concrete în
vederea atragerii în Basarabia a coloniştilor, negustorilor bogaţi din străinătate şi din
guberniile ruse, în care scop administraţiei civile îi sunt date dispoziţii de a întreprinde
măsuri urgente şi eficiente întru soluţionarea acestor sarcini imperiale în teritoriul nou-
anexat24. Succesul acestor măsuri a finalizat cu o creştere rapidă a numărului
coloniştilor transdanubieni, coloniştilor germani, elveţieni şi a imigranţilor din
guberniile interne ruse, a negustorilor străini, îndeosebi al grecilor, armenilor şi
evreilor. Ca rezultat, se consolidează puternic poziţiile elementului alogen, în special
ale negustorilor, care deţineau monopolul asupra exportului de cereale şi produse
animaliere din Basarabia prin porturile dunărene Ismail, Reni, Chilia şi prin portul-
franc Odesa. Toate acestea aduc la anumite schimbări în structura socială a societăţii
basarabene25.
După adoptarea tarifului vamal din 31 martie 181626, în Basarabia sunt adoptate
noi acte legislative, care au fost generalizate în decizia Consiliului de Miniştri din
28 noiembrie 1816, scopul cărora era de a reorienta comerţul basarabean de la pieţele
tradiţionale europene spre piaţa internă rusă şi de a pregăti terenul pentru includerea
Basarabiei în sistemul economic şi politic al Imperiului Rus27.
În această perioadă, la 29 aprilie 1818, este adoptat Regulamentul privind
organizarea regiunii Basarabia, care prevedea acordarea unei autonomii limitate regiuni
anexate. Regulamentul a stabilit statutul de regiune al Basarabiei în componenţa
Imperiului Rus, a determinat ca centru regional administrativ oraşul Chişinău, a
confirmat noua împărţire administrativ-teritorială a regiunii (Basarabia a fost divizată
în 6 ţinuturi: Hotin, Iaşi, Orhei, Bender, Akkerman şi Ismail), a instituit organele
regionale supreme – Consiliul Suprem, Guvernul Regional, Tribunalul Regional Penal
şi Tribunalul Regional Civil şi instituţiile ţinutale etc.28 Potrivit stratificării sociale, în
Basarabia se stabileau următoarele categorii sociale: clerul, nobilimea, boiernaşii,
mazilii, ruptaşii, negustorii şi mica burghezie, ţăranii sau coloniştii agricoli, ţiganii (care
aparţineau statului şi moşierilor) şi evreii29. În aşa fel, rangurile privilegiate ale boierilor
au fost lichidate, iar această stare socială a fost egalată în drepturi cu nobilimea din
guberniile interne ruse şi integrată în ea.
Concomitent cu adoptarea la 29 aprilie 1818 a Regulamentului organizării
administrative a Basarabiei, în ţinut a fost aplicată legislaţia rusă privind comerţul
intern şi extern30. Burghezia comercială locală a fost egalată în drepturi cu cea din
guberniile interne ruse, dar fără a fi stratificată pe ghilde, fapt ce nu-i dădea
posibilitatea de a face comerţ în guberniile ruse. Mai mult ca atât. Căpătând aceleaşi
drepturi ca şi burghezia comercială rusă, negustorii locali pierdeau, de facto, din
drepturile lor de altădată la comerţul extern, deoarece, în conformitate cu drepturile de
ghildă, asemenea drepturi deţineau doar negustorii angrosişti de primele două ghilde.

362
Nu întâmplător, în iulie 1820 guvernul regional al Basarabiei a primit dispoziţia
rezidentului imperial A.N. Bahmetev ce confirmă dreptul tuturor negustorilor locali la
comerţul extern „fără nici un fel de privilegiu pentru careva din ei”31.
Ţarismul întreprinde măsuri concrete pentru a scoate din circulaţie de pe piaţa din
Basarabia diversitatea de monede străine, în special turceşti, invocând în acest scop
diferite pretexte, punând în aplicare asignatul rusesc. Prin această măsură administraţia
imperială urmărea scopul de a proteja vistieria imperială şi piaţa internă rusă, de a
apăra interesele burgheziei comercial-industriale ruse şi de a crea condiţii mai
favorabile de includere a Basarabiei în sistemul pieţei interne ruse32.
Intervin anumite schimbări şi în cadrul diferitelor instituţii administrative şi
juridice. Fiind concentrată în capitală, în oraşele-porturi şi în oraşele judeţene,
burghezia comercială a căutat să-şi apere, din start, interesele, cerând de la
administraţia regională şi de la cea imperială instituirea unui Tribunal Comercial,
asemeni celui ce funcţiona în portul Odesa încă din 1808. Deşi ideea instituirii acestei
instituţii a fost promovată de negustorii mari angrosişti din Odesa, transferaţi cu traiul
în porturile basarabene şi cunoscuţi deja cu activitatea acestei instituţii, în instituirea
Tribunalului Comercial era cointeresată şi administraţia imperială, care căuta să ţină
sub control activitatea acestei stări sociale33. Concomitent ţarismul întreprinde măsuri
concrete în vederea creării cât mai rapide a unor structuri tipice societăţii moderne, dar
care să excludă posibilitatea încadrării în categoria burgheziei comerciale a elementului
naţional. Din şirul acestor măsuri va face parte şi adoptarea structurii de ghildă în
Basarabia, care se va discuta destul de mult în cadrul cercurilor administrative
regionale şi imperiale în aceşti ani, dar care va fi aplicată în a doua perioadă. În
condiţiile create, când Basarabia deţinea statutul de autonomie limitată în componenţa
Imperiului, iar teritoriul era separat de guberniile ruse prin cordonul sanitaro-vamal de
la Nistru, iar de pieţele europene – de cel de la Prut şi Dunăre, unde comerţul extern şi
cel cu guberniile ruse era reglementat de tariful prohibitiv din 1822, ţarismul este
nevoit să adopte un regulament care ar înlocui tariful vamal şi care ar reglementa
comerţul cu Basarabia34.
La această etapă ţarismul a depus eforturi substanţiale în vederea instituirii la
hotarele de apus ale Basarabiei – la Prut şi Dunăre – a unui cordon sanitaro-vamal.
Organizarea cordonului a decurs dificil, a necesitat timp şi diverse măsuri de ordin
economic şi politic adoptate de diferite instituţii de stat imperiale implicate în
soluţionarea acestei probleme. Organizând instituţii vamale şi carantinale provizorii ce
urmau să apere Imperiul de pătrunderea molimei şi să asigure stabilirea, atât pentru
Basarabia, cât şi pentru guberniile ruse, a legăturilor comerciale cu ţările străine prin
intermediul noii frontiere, ţarismul a instituit pe parcursul a cinci ani comitete şi
comisii speciale, a trimis în provincie împuterniciţi speciali care urmau să studieze la
faţa locului punctele de amplasare a carantinelor şi a instituţiilor vamale35.
Măsurile întreprinse de ţarism în scopul instituirii cordonului sanitaro-vamal la
Prut şi Dunăre denotă că, promovând interesele departamentale, organele de resort ale
statului autocrat – imperiale şi regionale, civile şi militare – implicate în soluţionarea
problemei, deseori nu găseau soluţii comune, iar controversele existente tergiversau
rezolvarea problemei. Mult depindea şi de administraţia regională care, în dorinţa de a

363
realiza cât mai urgent dispoziţiile imperiale, neavând însă nici practica, dar, probabil,
nici cunoştinţele necesare, nu totdeauna lua deciziile cele mai potrivite. Stabilind
locurile de amplasare a carantinelor, vămilor şi a posturilor vamale la noua frontieră,
administraţia imperială urma să ţină cont şi de diverşi factori interni – de faptul că în
apropiere cu Basarabia este amplasat portul-franc Odesa şi de cei externi – de faptul că
la hotarele ei de apus sunt amplasate porturile dunărene Galaţi şi Brăila.
Dar, instituind, în 1817, cordonul de la Prut şi Dunăre36, ţarismul, care se străduia
să evite concurenţa mărfurilor străine ce puteau pătrunde în guberniile interne ruse
prin Basarabia, dar şi din alte considerente şi având deja „exemplul” unificării vamale
cu Regatul Polonez37, care a contribuit nemijlocit la subminarea industriei ruse, nu
mai vrea să lichideze cordonul sanitaro-vamal de la Nistru.
Deşi discuţiile privind suprimarea cordonului sanitaro-vamal de la Nistru şi
unificarea vamală a Basarabiei cu guberniile ruse au început îndată după anexarea
provinciei la Rusia, soluţionarea întrebării s-a dovedit destul de dificilă, deoarece
asigurarea securităţii vamale trebuia conjugată cu protejarea intereselor economice şi
politice ale Imperiului în această regiune. Discuţiile de lungă durată care au fost duse
pe parcursul a circa 18 ani asupra acestei probleme au demonstrat că în cercurile
guvernante imperiale şi regionale nu exista o unitate de opinii privind suprimarea
cordonului de la Nistru.
Cei care se pronunţau pentru păstrarea cordonului sanitaro-vamal de la Nistru (în
special, reprezentanţii diferitelor instituţii de stat imperiale) argumentau necesitatea
păstrării acestuia prin faptul că, deoarece teritoriul nou-anexat nu este valorificat,
inclusiv din punct de vedere administrativ, era posibil ca mărfurile străine să pătrundă
în guberniile ruse fără achitarea taxelor vamale, sub pretextul că sunt mărfuri
basarabene, iar creşterea exportului de mărfuri de peste Nistru ar putea spori
concurenţa, provocând astfel nemulţumirea cercurilor comercial-industriale locale. Era
şi temerea că tot mai mulţi fugari din guberniile ruse vor trece vechea frontieră de la
Nistru, deoarece în Basarabia şerbia a fost lichidată încă până la anexarea ei la Rusia.
Nu era exclus şi pericolul răspândirii epidemiilor necontrolate – a ciumei şi holerei,
care pătrundeau adesea din posesiunile Porţii Otomane şi în guberniile de sud ale
Ucrainei.
În schimb, cei care promovau ideea suprimării cordonului sanitaro-vamal de la
Nistru (reprezentanţii administraţiei regionale) invocau necesitatea integrării
teritoriului de curând anexat, aducând drept argumente: avantajele extinderii relaţiilor
comerciale şi ale altor tipuri de relaţii cu guberniile ruse; iraţionalitatea vămuirii duble
a mărfurilor străine; complexitatea decontărilor însoţită de pierderile inevitabile de
timp la carantina dublă – toate acestea frânau dezvoltarea comerţului extern, respectiv
se reduceau veniturile în vistieria statului. Ei susţineau că suprimarea cordonului va
lărgi piaţa de desfacere a mărfurilor industriale şi va extinde sfera de activitate
economică a burgheziei comerciale ruse în Basarabia38.
Pornind de la interesele „supreme” ale Imperiului, luptând pentru a-şi asigura
superioritatea politică şi economică la periferiile naţionale, administraţia imperială
acţiona cu precauţie, fără grabă şi în repetate rânduri a respins propunerile întemeiate
ale administraţiei regionale privind suprimarea cordonului sanitaro-vamal de la Nistru.

364
Soluţionarea problemei se preconiza pentru perioada când vor fi create condiţii
favorabile, atât sub aspect economic, cât şi politic.
Prezenţa a două cordoane sanitaro-vamale: unul – la Prut şi Dunăre, iar celălalt – la
Nistru, deşi a grăbit procesul de constituire a pieţei interne basarabene, a cauzat
prejudicii serioase nu numai dezvoltării comerţului cu ţările străine, guberniile interne
ruse şi dezvoltării economice, în general, dar a influenţat direct şi asupra procesului de
geneză şi evoluţie a burgheziei comerciale basarabene.
Cea de-a doua etapă cuprinde anii 1825-1830, când în Basarabia este pus în
aplicare Regulamentul cu privire la comerţul cu Basarabia din 17 februarie 182539 ,
care limita exportul peste Nistru a unor mărfuri basarabene ce constituiau ponderea de
bază a comerţului cu guberniile ruse şi care asigura importul fără plata taxei vamale a
mărfurilor de manufactură şi de fabrică ruseşti.
Adoptarea, în 1825, a Regulamentului cu privire la comerţul cu Basarabia a fost
condiţionată de următoarele împrejurări de ordin economic şi politic:
După Congresul de la Viena ţarismul, temându-se de izolarea diplomatică, tinde să
lege toate ţările participante la congres printr-un asemenea sistem de tratate şi
înţelegeri, care ar fi exclus încălcarea echilibrului de forţe în Europa. Căutarea aliaţilor,
dorinţa de a păstra coraportul de forţe stabilit în Europa şi rolul său de prestigiu,
teama de a se pomeni în izolare diplomatică au adus la aceea că ţarismul devenise
adept al politicii fritrederiene. Monarhii europeni au fost nevoiţi să se adapteze la
evenimentele postrevoluţionare din Europa, recurgând la compromisul dintre
regimurile vechi feudale şi noile tendinţe burgheze. Cursul fritrederian al Rusiei era
chemat să consolideze baza economică a sistemului de la Viena40. În vederea atingerii
acestui scop, ţarismul este nevoit să treacă de la tariful vamal prohibitiv din 1810 la
tarifele liberal-fritrederiene din 1816 şi 1819 ce reflectau principiul comerţului liber
stabilit la Congresul de la Viena.
Tendinţa de a promova politica comerţului liber s-a reflectat în mod direct şi
asupra Basarabiei. După adoptarea tarifului vamal din 31 martie 181641, în Basarabia
sunt adoptate noi acte legislative, care au fost generalizate în decizia Consiliului de
Miniştri din 28 noiembrie 1816, scopul cărora era de a reorienta comerţul basarabean
de la pieţele tradiţionale europene spre piaţa internă rusă şi de a pregăti terenul pentru
includerea Basarabiei în sistemul economic şi politic al Imperiului Rus.
Însă, decizia de a respecta politica comerţului liber, luată la Congresul de la Viena
de către ţările europene, n-a fost respectată42. Rusia s-a dovedit a fi unica ţară care a
aderat la principiul comerţului liber. De adoptarea tarifului vamal liberal din 1819 au
beneficiat Prusia, Austria şi Polonia. Noul tarif a trezit o reacţie negativă din partea
burgheziei ruse, care nu era în stare să ţină piept concurenţei libere din partea
mărfurilor şi a negustorilor europeni. Tariful era o încercare importantă şi pentru
tânăra industrie rusă, care în pofida tuturor eforturilor nu o va putea suporta, deoarece
politica comercială nu corespundea intereselor ţării43. Aceasta s-a manifestat direct şi
asupra dezvoltării comerţului extern, a cărui balanţă, pentru prima oară pe parcursul a
mai multor ani, devine negativă.
Prin urmare, aplicarea în Basarabia a tarifelor vamale din 1816, 1819 şi 1822
denotă cu lux de amănunte că politica comercială a ţarismului, atât în centru, cât şi la

365
periferiile naţionale, depindea de multipli factori, dintre care cel extern era dominant.
Dacă în timpul adoptării tarifelor vamale din 1816 şi 1819 interesele industriei ruse au
fost aduse de împărat în jertfă planurilor „globale”, întru păstrarea hegemoniei
ţarismului în Europa de Vest, apoi după schimbarea situaţiei politice în urma
revoluţiilor din anii ’20 din Spania, Portugalia, Neapol, Turin, răscoalei grecilor din
1821 şi mişcării lui Tudor Vladimirescu din Ţările Române, lui Alexandru I îi devine
clar că prin metodele vechi ale „absolutismului luminat” nu mai este posibil de a păstra
hegemonia în Europa. Astfel, el schimbă brusc direcţiile şi metodele sale în politica
externă. În sfera economică împăratul se dezice de obligaţiunile de altădată pe care şi
le-a asumat la Viena privind coordonarea măsurilor economice şi, în dorinţa de a
proteja industria naţională, se întoarce din nou pe poziţiile protecţionismului.
În această ordine de idei, aplicarea tarifului prohibitiv din 1822 şi pe teritoriul
Basarabiei, demiterea lui I.Capo d’Istria şi D.A. Guriev, numirea în funcţia de
ministru de Finanţe a lui E.F. Kankrin şi alte măsuri de acest ordin demonstrează că
toate acestea nu erau doar ecoul nemulţumirii negustorilor ruşi ruinaţi de concurenţa
străină, ci era o dezicere de la fostele „idei cosmopolite” şi o reîntoarcere la interesele
proprii naţionale, un fel de pregătire a cursului reacţionar al lui Nicolai I.
Pentru a susţine poziţiile industriei ruse, ţarismul avea nevoie de noi pieţe de
desfacere, pe care nu era atât de uşor să le obţină în condiţiile unei concurenţe dure
din partea mărfurilor industriale europene. Acestea fiind mult mai variate şi calitative,
au dovedit să cucerească şi o bună parte a pieţelor din Estul şi Sud-Estul Europei.
Consilierul comercial Titov scria în decembrie 1832 referitor la studiul efectuat în anii
1828-1829 de unul din funcţionarii Ministerului de Finanţe privind starea industriei
manufacturiere şi a comerţului în Moldova, Ţara Românească şi în regiunea Basarabia:
„Industria rusă nu mai găseşte piaţă de desfacere în Principatele Române; mai mult
chiar, oraşul Iaşi, asemănător oraşelor Brodî şi Cernăuţi, a devenit unul din locurile
principale de depozitare a mărfurilor de contrabandă, acestea fiind aduse în special din
Leipzig şi Viena; şi nu numai Basarabia, dar şi guberniile Podolia, Herson şi, parţial,
Volânia şi Kiev erau inundate de diferite mărfuri străine, în detrimentul comerţului şi
industriei noastre”44.
Pomenindu-se în situaţia când economia rusă nu mai era în stare să reziste
principiilor liberei concurenţe, ţarismul a fost nevoit să-şi reorienteze politica vamală
de la liberalism la protecţionism. Ca rezultat, la 27 februarie 1822 a fost adoptat noul
tarif vamal, de data aceasta de ordin prohibitiv, care a intrat în vigoare la 12 martie
acelaşi an45. Noul tarif urma să contribuie la stabilizarea economiei ruse.
În timpul editării tarifului vamal din 1822, Departamentul economiei de stat
comunica că „… guvernul, după cum se ştie, în afară de scopul de a revedea taxele
vamale în general …urmărea scopul principal de a susţine industria autohtonă prin
impuneri vamale, îndeosebi a mărfurilor importate”46. Tariful prohibitiv a fost
susţinut de majoritatea contemporanilor, indiferent de concepţiile şi viziunile lor
economice. General-maiorul Diugamel (fritreder – conform viziunilor sale economice)
sublinia că sistemul protecţionist „a pus bazele unei industrii manufacturiere, iar
ulterior a contribuit la dezvoltarea ei rapidă”47.

366
 Cu adoptarea tarifului prohibitiv din 1822 perioada liberalismului relativ în
politica comercială a ţarismului ia sfârşit. Cercurile guvernante din Sankt Petersburg
s-au convins că economia Rusiei nu este în stare să respecte principiul „comerţului
liber”, realizat parţial în anii precedenţi. În politica comercial-vamală externă ţarismul
este nevoit să se întoarcă pe poziţiile protecţionismului, pe care va fi nevoit să se
menţină pe parcursul celui de-al doilea pătrar al secolului al XIX-lea.
Având experienţa Poloniei, în cazul adoptării tarifului vamal din 1819, când
cordonul vamal între aceste două ţări a fost suprimat şi stabilită o uniune vamală ce a
deschis accesul liber al mărfurilor poloneze pe pieţele ruse şi care a prejudiciat puternic
comercializarea mărfurilor industriale ruse, ţarismul răspândeşte acţiunea noului tarif
vamal şi asupra Basarabiei. Aceasta a provocat nemulţumirea atât a burgheziei
comerciale basarabene, care s-a ciocnit de nenumărate restricţii în desfăşurarea
comerţului extern, cât şi a cercurilor guvernante locale, adepte ale integrării Basarabiei
în sistemul economic şi politic al Imperiului Rus. Astfel, motivând că tariful din 1822
interzicea importul unor mărfuri necesare populaţiei, care din lipsă de întreprinderi
manufacturiere nu puteau fi produse în Basarabia, rezidentul imperial I.N. Inzov
propune ca, până la suprimarea cordonului sanitaro-vamal de la Nistru, în Basarabia să
fie păstrat tariful vamal din 181948. În noiembrie 1822 Consiliul de Miniştri discută
propunerea lui I.N. Inzov, dar împăratul Alexandru I nu o acceptă şi dă dispoziţia de a
aplica în Basarabia tariful din 182249.
Aplicarea tarifului din 1822 s-a răsfrânt negativ asupra comerţului Basarabiei. Fiind
îngrădită din toate părţile de cordoane vamale, Basarabia s-a pomenit ruptă atât de la
pieţele europene, cât şi de la piaţa internă rusă. Tariful din 1822 stopa procesul de
integrare a Basarabiei în sistemul pieţei interne ruse, frâna dezvoltarea nu numai a
comerţului, dar şi a altor ramuri economice. Pe parcursul anilor 1823-1824
autorităţile locale îl informau pe guvernatorul general al Novorosiei şi Basarabiei,
contele M.S.Voronţov, despre situaţia creată în Basarabia50. Pentru ameliorarea
situaţiei, în aceşti ani au fost adoptate diferite decizii, instrucţiuni şi directive51, dar
acestea au fost puţin efective pentru redresarea stării din comerţ.
În condiţiile create, când Basarabia îşi păstra autonomia şi ţinutul era separat de
guberniile interne ruse prin cordonul sanitaro-vamal de la Nistru, iar comerţul, atât
extern, cât şi cel cu guberniile interne ruse era reglementat de tariful prohibitiv din
1822, ţarismul ia decizia de a adopta un regulament ce ar reglementa comerţul cu
Basarabia.
Regulamentul din 1825 era protecţionist pentru piaţa rusă şi nefavorabil pentru
Basarabia, nu numai prin faptul că limita exportul celor mai solicitate mărfuri
basarabene pe piaţa internă rusă şi acorda negustorilor din guberniile ruse drepturi
nelimitate în comerţul Basarabiei, dar şi prin aceea că limita activitatea comercială a
negustorilor basarabeni pe piaţa internă rusă, din considerentul că, în baza reformei
din 1824 a ghildelor, dreptul la comerţul pe întreg teritoriul Imperiului era privilegiul
doar al negustorilor angrosişti de primele două ghilde52, iar negustorii basarabeni nu
erau încă stratificaţi în ghilde.
Situaţia s-a complicat nu numai din cauza restricţiilor puse la exportul mărfurilor
basarabene în Rusia. Regulamentul din 1825 permitea importul în Basarabia a tuturor

367
mărfurilor ruse, admise pentru export conform tarifului vamal din 1822, fără nici un
obstacol şi fără plata taxei vamale53. Dacă vom mai ţine cont de faptul că de dreptul de
a importa mărfurile ruse în Basarabia beneficiau doar negustorii din guberniile ruse ce
dispuneau de dreptul la comerţ pe întreg teritoriul Imperiului, apoi ne vom putea da
seama de concurenţa enormă pe care au cauzat-o aceştia negustorilor basarabeni.
Referindu-se la aceste incomodităţi, autorităţile locale, după nenumărate plângeri
ale negustorilor, scriau în 1829 Departamentului manufacturilor şi comerţului extern
că, în pofida faptului că negustorii în majoritatea cazurilor împrumută mărfurile din
Rusia în măsura disponibilităţii de capital şi credite, „…această măsură este urmată de
dificultăţi şi prejudicii extrem de mari, deoarece comercializarea acestora la iarmaroace
în oraşele ruse, conform drepturilor generale, este pusă cu precădere la dispoziţia
negustorilor ruşi. Comercianţii basarabeni le pot însă realiza doar după ce acestea au
trecut prin mâinile mai multor negustori, care au majorat substanţial preţurile la ele.
Dar şi după aceasta ei întâlnesc deseori obstacole în realizarea mărfurilor: din cauza
distanţei mari până la târgurile ruseşti se recurge la majorarea preţurilor; taxele stabilite
de oficiile vamale şi de carantină de la Nistru sunt prea mari; în plus, nu toate
mărfurile sunt permise pentru realizare; se pierde timpul favorabil pentru livrarea
mărfurilor în Chişinău, fapt ce contribuie şi mai mult la majorarea preţurilor etc.”54
Dreptul acordat negustorilor ruşi de Regulamentul din 1825 de a exporta liber
mărfuri în Basarabia, fără obstacole şi fără achitarea taxei vamale, transformă piaţa
basarabeană în centru de tranzit al mărfurilor industriale ruse în Principatele Române,
în care rolul de bază le revine negustorilor bogaţi, angrosişti din guberniile interne
ruse. Titov, unul din consilierii Consiliului municipal din Moscova în problemele de
manufactură şi comerţ, scria în decembrie 1831 referitor la raportul „Industria
manufacturieră şi comerţul în Moldova, Valahia şi în regiunea Basarabia”, prezentat de
un funcţionar al Ministerului de Finanţe, că măsurile protecţioniste întreprinse de
guvern la hotarele cu Basarabia în urma adoptării tarifului prohibitiv din 1822 şi
Regulamentului din 1825 au produs schimbări rapide în provincie, iar importul din
Rusia şi Basarabia al diferitelor mărfuri de manufactură a crescut într-atât, încât în
1829 a atins cifra de 4142695 ruble. Reieşind din numărul mic al populaţiei
orăşeneşti, Titov constata că „…mai mult de două treimi din mărfurile amintite trec
din Basarabia în Moldova şi Valahia”55. Titov menţiona că justeţea acestor informaţii
este confirmată de negustorii evrei din Chişinău şi Movilău (de la Nistru) şi de
comercianţii din Tiraspol care atestă că „majoritatea mărfurilor cumpărate de ei în
Moscova pentru Chişinău sunt expediate la Iaşi şi Bucureşti”56.
Prin urmare, drept rezultat al politicii coloniale promovate de ţarism, negustorii
din guberniile interne ruse deţin dreptul de monopol în comerţul cu mărfuri
industriale şi manufacturiere pe piaţa internă basarabeană, iar provincia este
transformată într-o colonie pentru desfacerea mărfurilor ruse. Aceasta ne-o confirmă
destul de elocvent dinamica exportului şi a importului de mărfuri al Rusiei cu ţările
străine, îndeosebi cu periferiile naţionale anexate în a doua jumătate a secolului al
XVIII-lea – începutul secolului al XIX-lea: Regatul Polonez, Finlanda şi Basarabia la
1830 (Tabelul. 1).

368
 Tabelul 1
Dinamica exportului şi a importului de mărfuri al Rusiei cu ţările străine,
Regatul Polonez, Finlanda şi Basarabia la 1830 (în rub. asignate)*

Volumul Raportul,
valoric al în %
Ţările şi regiunile Exportul În % Importul În %
traficului
de mărfuri Exportul Importul

Ţările străine 253144466 92,3 187302527 94,5 440446993 57,5 42,5

Regatul Polonez 7953028 2,9 8051835 4,1 16004863 49,7 50,3
Finlanda 2642911 1,0 614448 0,3 3257359 81,1 18,9
Basarabia 10571723 3,8 2164002 1,1 12735725 83,0 17,0
În total 274312128 100,0 198132812 100,0 472444940 58,1 41,9
* Государственная внешняя торговля 1830 года в разных ее видах. – СПб., 1831,
приложение.

Datele din Tabelul 1 dovedesc că, în pofida faptului că aceste regiuni erau părţi
componente ale Imperiului (cu excepţia Regatului Polonez ce era mai avansat
economic), balanţa comercială a Finlandei şi a Basarabiei a devenit grav deficitară: cota
importului din Rusia în aceste două regiuni constituia 13,2 mln. rub. (82,6%), iar cea
a exportului din aceste regiuni în guberniile ruse doar 2,8 mln. rub. asignate (17,4%).
Analiza comparativă a exportului şi a importului Rusiei cu aceste regiuni
demonstrează, cu lux de amănunte, că Basarabiei îi revine cea mai deficitară balanţă
comercială: exportului din Rusia în Basarabia îi revenea 10,6 mln. rub. (83%), iar
importului din Basarabia în guberniile interne ruse doar 2,2 rub. asignate (17%).
Regulamentul din 17 februarie 1825 a provocat nemulţumirea negustorilor locali,
fapt despre care vorbesc numeroasele plângeri ale negustorilor adresate organelor locale
şi regionale, atestat şi de investigaţiile din 1829 privind starea comerţului şi a industriei
din Basarabia, în care autorităţile regionale descriu situaţia dificilă în care s-a pomenit
burghezia comercială basarabeană57.
Ajungând sub dominaţia ţaristă, Basarabia va avea de suferit de pe urma politicii
protecţioniste promovate de Rusia, care căuta să accelereze dezvoltarea industriei şi a
comerţului în propriile gubernii şi să beneficieze de celelalte regiuni – între care şi
Basarabia – ca de colonii interne, surse de materii prime ieftine şi pieţe de desfacere
avantajoase pentru mărfurile industriei ruse.
Ca urmare, cu toate că volumul comerţului Basarabiei cu guberniile interne ruse a
crescut (de la 6,2 mln. rub. în 1825 la 12,7 mln. mii rub. asignate în 1830), se
evidenţiază o preponderenţă dublă a importului mărfurilor ruse în Basarabia asupra
exportului mărfurilor basarabene în Rusia (Tabelul. 2), fapt ce va slăbi substanţial
posibilităţile de acumulare internă a capitalului comercial.

369
 Tabelul 2
Dinamica exportului şi a importului de mărfuri (în mii rub. asignate) şi a
circulaţiei de capital (în aur şi argint) dintre Basarabia şi alte gubernii ale Rusiei
între anii 1825-1830*
Exportul în alte Importul din Volumul valoric
Raportul, în %
gubernii ale Rusia în al circulaţiei de
Rusiei Basarabia mărfuri şi capital Mărfuri Monede**
Anii
Monede**

Monede**

Monede**
Mărfuri

Mărfuri

Mărfuri

Import

Import
Export

Export
1825 2229 134 4015 625 6244 759 35,7 64,3 17,7 82,3
1826 4544 1161 6098 822 10642 2513 42,7 57,3 67,3 32,7
1827 4194 2079 5243 331 9437 2410 44,4 55,6 86,3 13,7
1828 3578 2208 7188 1321 10766 3529 32,2 66,8 62,6 37,4
1829 4330 3661 8827 963 13157 4624 32,9 67,1 79,2 20,8
1830 2164 8626 10572 657 12736 9283 17,0 83,0 92,9 7,1
În total 21039 18399 40943 4719 61982 23118 33,9 66,1 79,6 20,4

* AISR, F. 21, inv. 12, d. 60, f. 20, verso-21.

** În suma de bani n-au fost incluse 14191 rub. asignate, inclusiv: 11610 rub. exportate din
Basarabia în guberniile ruse şi 2581 rub. importate din Rusia în Basarabia.
Mai mult chiar. Dacă în importul „mărfurilor ruse” în Basarabia predomina
tendinţa de creştere, ce corespundea, în fond, politicii vamale protecţioniste a
Petersburgului şi privilegiilor acordate negustorilor ruşi conform Regulamentului cu
privire la comerţul cu Basarabia din 17 februarie 1825, privind exportul mărfurilor
ruse prin vămile de la Nistru, apoi în exportul mărfurilor basarabene în guberniile
interne ruse predomina tendinţa dezvoltării neuniforme şi chiar de descreştere. Faptul
că posibilităţile de a acumula capital erau limitate uşor poate fi dovedit dacă vom
analiza circulaţia (exportul şi importul) de capital (monede în aur şi argint) care,
conform aceluiaşi Tabel, era net în detrimentul negustorilor basarabeni, constituind în
medie în aceşti ani: exportul din Basarabia în guberniile interne ruse – 79,6%;
importul din guberniile ruse în Basarabia – doar 20,4%.
Conform Regulamentului, toate mărfurile permise pentru export în baza tarifului
din 1822 erau importate în Basarabia fără nici un obstacol şi fără plata taxei vamale.
Dreptul de a importa mărfuri ruse în Basarabia îl aveau negustorii ruşi ce dispuneau de
dreptul la comerţ pe întreg teritoriul Imperiului, dar cu respectarea în Basarabia a
particularităţilor locale privind comerţul58.
Privilegiile acordate negustorilor conform Regulamentului din 1825 au slăbit
simţitor poziţiile negustorilor străini în Basarabia, al căror număr treptat se reduce.
Negustorii din guberniile ruse vor deţine monopolul în comerţ pe piaţa internă
basarabeană, iar ţinutul va fi transformat într-o colonie pentru desfacerea mărfurilor
ruse. Această afirmaţie este confirmată de datele privind importul şi exportul de
mărfuri dintre Basarabia şi guberniile ruse între anii 1825-1830 (Tabelul 3), din care
370
se observă cu claritate dubla preponderenţă a importului mărfurilor ruse în Basarabia
asupra exportului mărfurilor basarabene în Rusia. Dacă în importul mărfurilor ruse în
Basarabia predomina tendinţa de creştere, ce corespundea, în fond, politicii vamale
protecţioniste a Petersburgului şi privilegiilor acordate negustorilor ruşi în importul
mărfurilor prin oficiile şi punctele vamale de la Nistru, apoi în exportul mărfurilor
basarabene în guberniile interne ruse predomina tendinţa dezvoltării neuniforme şi
chiar de descreştere.
Tabelul 3
Volumul comerţului dintre Basarabia şi alte gubernii ale Rusiei
între anii 1825-1830 (în mii ruble asignate)*
Exportul în alte gubernii Importul din Rusia în Basarabia Volumul

Raportul,
Inclusiv Inclusiv valoric al

în %
Valoarea Articole Valoarea
Anul În % În % Articole circuitului
totală meşteşu- În % totală În %
industriale de mărfuri
găreşti
1825 2229 10,6 21 0,9 4015 9,8 1945 48,4 6244 9,9
1826 4544 21,6 40 0,9 6098 14,9 4003 15,6 10642 16,9
1827 4194 19,9 39 0,9 5243 12,8 2604 49,7 9437 15,0
1828 3579 17,0 76 2,1 7188 17,6 2263 31,5 10766 17,1
1829 4330 20,6 42 1,0 8827 21,6 3908 44,3 13157 20,9
1830 2164 10,2 21 1,0 10572 25,8 5916 27,6 12736 20,2
În total 21039 100,0 239 1,1 40943 100,0 20639 50,4 62982 100,0
* AISR, F. 21, inv. 12, d. 60, f. 20 verso-21.
Şi mai vădită este creşterea ponderii mărfurilor industriale ruse în comerţul
Basarabiei. Dacă în exportul Basarabiei în guberniile ruse constatăm o preponderenţă a
mărfurilor agricole şi zootehnice, iar cota articolelor meşteşugăreşti constituia în medie
1,1%, apoi în importul din Rusia în Basarabia prevalau mărfurile industriale – 50,4%
din suma totală a importului.
Ca rezultat, pe piaţa basarabeană slăbesc treptat poziţiile negustorilor din alte ţări –
în special din Sublima Poartă şi din Imperiul Austriac, în schimb se întăresc poziţiile
negustorilor din guberniile ruse. Politica comercial-vamală promovată de ţarism în
Basarabia poartă un caracter vădit colonial, ţinutul fiind transformat într-o piaţă sigură
şi avantajoasă de desfacere a mărfurilor ruse. Regulamentul, fiind în esenţă
protecţionist, a provocat nemulţumirea cercurilor comercial-industriale din Basarabia,
nu era nici pe placul autorităţilor regionale, care îl considerau o barieră în calea
integrării Basarabiei în sistemul pieţei interne ruse. Sub presiunea cercurilor comercial-
industriale şi a administraţiei regionale, ţarismul a fost impus să facă unele cedări în
exportul anumitor mărfuri basarabene în Rusia, dar în ce priveşte problemele-cheie –
suprimarea cordonului vamal de la Nistru şi abrogarea Regulamentului din
17 februarie 1825 – nu a cedat59. Situaţia va fi soluţionată abia în 1830, când, în urma
decretului Senatului din 26 septembrie60, concomitent cu suprimarea cordonului
vamal de la Nistru şi aplicarea pe teritoriul Basarabiei a structurii de ghildă, este
lichidat şi Regulamentul din 17 februarie 1825.

371
 Intervin schimbări în sistemul de impozitare a populaţiei. Începând cu 1 ianuarie
1825, în Basarabia este pusă în aplicare decizia Comitetului de Miniştri din
11 noiembrie 1824 cu privire la reforma fiscală, scopul căreia era de a pune capăt
haosului în încasarea impozitelor de la populaţie şi de a-i impune la plata impozitelor
pe ţăranii de stat şi pe colonişti, care până acum beneficiau de unele privilegii61.
A doua perioadă cuprinde anii 1831-1868 şi începe odată cu suspendarea
particularităţilor locale în sistemul administrativ, după lichidarea în 1828 a
autonomiei Basarabiei. Administrarea Basarabiei era subordonată direct guvernatorului
general al Novorosiei şi Basarabiei62 cu sediul în Odesa şi era împărţită în
Administraţia regională, judeţeană sau ţinutală şi orăşenească63.
Administraţia regională rămâne în oraşul Chişinău, iar administraţia judeţeană – în
judeţele Hotin, Iaşi, Orhei, Bender, Akkerman şi Ismail cu sediul în oraşele Hotin,
Bălţi, Chişinău, Bender, Akkerman şi Ismail; cea orăşenească – în oraşele Chişinău,
Bender, Ismail, Bălţi, Hotin, Akkerman, Chilia şi Reni64. Administrarea regională
rămâne în continuare în subordinea guvernatorului civil, numit de către împărat.
Administraţia regională era alcătuită din Consiliul Regional, Cârmuirea Regională,
Administraţia Financiară, Tribunalul Regional Penal şi Tribunalul Regional Civil şi
Judecătoria verbală65.
Peste puţin timp pe teritoriul Basarabiei intrară în vigoare legislaţia comercială
rusă, inclusiv: după aplicarea la 26 septembrie 1830 a Regulamentului ghildelor,
suprimarea cordonului vamal de la Nistru şi unificarea vamală a regiunii cu Rusia,
instituirea Administraţiei Speciale a oraşului Ismail etc. În această perioadă Basarabia
este inclusă în sistemul pieţei interne ruse, determinându-se locul ei în comerţul
intergubernial ca furnizor de cereale şi de produse animaliere, pomicole şi viticole, de
tutun, sare etc. şi ca piaţă de desfacere a „mărfurilor ruse” – articole ale industriei
textile, de prelucrare a metalelor etc.
În această etapă burghezia basarabeană se constituie ca stare socială. Măsurile
întreprinse de ţarism prin aplicarea structurii de ghildă denotă că burghezia comercială
în Basarabia nu s-a constituit ca o categorie economică, obiectivă, ci mai mult ca una
fiscală şi juridică. Aceasta se datorează nu atât proceselor interne – economice şi
sociale, nu atât naşterii – genezei şi evoluţiei, ci mai mult deciziilor administraţiei
imperiale şi regionale. Deciziile adoptate de ţarism în politica economică în anii ’30 ai
sec. al XIX-lea demonstrează că burghezia comercială basarabeană a fost creată cu
susţinerea statului, fiind dependentă de el, fără a dispune însă, ca burghezia vest-
europeană, de anumite drepturi constituţionale. Ea nu a prezentat o entitate coerentă,
delimitată etnic şi social, conştientă de drepturile şi obligaţiunile sale.
În această perioadă intervin anumite schimbări în modul de viaţă şi în mentalitatea
nobilimii basarabene. A.Nacco scria în această privinţă la 1879: „Viaţa laică s-a născut,
la început, la Chişinău, de unde s-a răspândit ulterior şi în provincie. În anii ’40 ai sec.
al XIX-lea noţiunea de convieţuire, viaţă de societate, viaţă confortabilă, adresare laică,
purtare demnă, s-a răspândit într-atât, încât stările înstărite din mediul urban şi cel
rural, care până acum locuiau în case mici şi incomode, cu două-trei sau, rareori, cu
patru odăi, au început acum să-şi construiască case mari din piatră, cu holuri mari şi
săli spaţioase. Imitând prin comportamentul său societatea europeană, ei organizau

372
baluri şi adunări, la care se întrunea întreaga societate laică orăşenească şi toţi moşierii
din vecinătate. Frecventând adunările laice din mediul urban şi cel rural, nu se mai
putea rămâne în mediul de altădată. De aceea, chiar şi acei care cel mai puţin erau
predispuşi să facă careva schimbări în modul de viaţă, vrând-nevrând au fost nevoiţi să
se alinieze oamenilor înaintaţi. Despre maniere frumoase şi modul de a se prezenta
respectabil „în sălile cu parchet” nici nu se putea vorbi la acea perioadă. Dimpotrivă, se
observă tendinţa de imitaţie nereuşită a manierelor, totul era puţin caraghios. Dar
altfel nici nu putea fi în acel timp. Cert este faptul că societatea basarabeană tindea
spre o viaţă nouă, schimbându-şi permanent situaţia materială şi moravurile, pe care
le-a moştenit din secolul trecut”66.
Situaţia burgheziei comerciale basarabene nu s-a schimbat, cât ar părea de
paradoxal, nici după aplicarea, începând cu 1 ianuarie 1831, a Regulamentului
ghildelor din 26 septembrie 1830. Caracterul reacţionar al Regulamentului ghildelor
se explică nu numai prin stratificarea tuturor comercianţilor în diferite categorii, ci şi
prin impunerea de a declara capitalul comercial pentru înscrierea în ghildele
comerciale, ceea ce a constituit o lovitură puternică dată tradiţiilor autohtone seculare
ce acordau tuturor stărilor libertatea şi egalitatea deplină de a se încadra în comerţ (iar
de aici – şi posibilităţi mai mari de a lărgi rândurile burgheziei comerciale). Să
exemplificăm. Burghezia comercială s-a constituit în Basarabia ca stare socială, în fond,
din alogeni – evrei, greci, armeni, ruşi etc. şi doar parţial din autohtoni – moldoveni.
Politica comercială promovată de ţarism în Basarabia, precum şi particularităţile locale
ale comerţului – dreptul fiecăruia de a se ocupa cu comerţul – au creat condiţii
favorabile pentru negustorii străini de a se încadra în comerţ, iar cei ce primeau
cetăţenia rusă beneficiau de înlesniri şi privilegii suplimentare. Îmbogăţindu-se de pe
seama comerţului, cămătăriei, diverselor activităţi comercial-industriale, concesiunilor
etc., aceştia au fost în stare să se înscrie în ghildele comerciale, ale căror drepturi erau
determinate de capitalul comercial declarat, care era destul de mare: pentru negustorii
de ghilda întâi – 50 mii ruble, de ghilda a doua – 20 mii şi de ghilda a treia – 8 mii
ruble asignate67. Unii moldoveni, care s-au încadrat în activităţi comerciale până la
1830 (fapt atestat de diferite izvoare de arhivă), dar care nu erau atât de bogaţi ca
negustorii străini sau ca cei din guberniile interne ruse care s-au strămutat în Basarabia,
au fost nevoiţi, odată cu aplicarea Regulamentului ghildelor, să se transfere în categoria
micii burghezii sau să abandoneze comerţul, deoarece nu dispuneau de capitalul
comercial necesar.
Regulamentul ghildelor din 26 septembrie 1830 acorda înlesniri persoanelor
încadrate în comerţ, scutindu-le, începând cu 1831, de plata taxelor pentru
certificatele comerciale pe parcursul primilor 5 ani; pentru următorii 3 ani se încasa o
pătrime din taxă, iar în ultimii 2 ani – jumătate68. Negustorii din guberniile ruse
beneficiau de privilegii doar în cazul în care erau înscrişi în categoria negustorilor
basarabeni până la aplicarea Regulamentului69.
Dacă ţinem cont de faptul că burghezia comercială din Basarabia s-a format, în
fond, din negustori străini şi cei din guberniile interne ruse ce s-au transferat cu traiul
în provincie, putem constata că de privilegiile acordate de Regulamentul ghildelor din
26 septembrie 1830 au beneficiat doar alogenii – grecii, armenii, evreii, ruşii, bulgarii,

373
ucrainenii etc. Mai mult ca atât, Regulamentul deschidea perspectiva transferării în
Basarabia a negustorilor străini, deoarece aceştia puteau beneficia de privilegii doar în
cazul în care fie că deja erau înscrişi în categoria burgheziei comerciale până la
adoptarea Regulamentului, fie că urmau să se transfere în perioada de zece ani pentru
care erau acordate aceste privilegii, primind cetăţenia rusă70. În pofida faptului că
privilegiile nu se răspândeau asupra evreilor din străinătate, cărora le era interzis să se
mute cu traiul în Rusia, iar negustorii din guberniile interne ruse puteau beneficia de
ele doar în cazul dacă erau înscrişi în categoria negustorilor basarabeni până la
26 septembrie 183071, de aceste privilegii au beneficiat, conform ucazului din
15 ianuarie 1831, negustorii evrei din Sevastopol şi Nikolaev, expulzaţi din aceste
oraşe în baza dispoziţiei guvernului din 20 noiembrie 1829 şi transferaţi cu traiul în
Basarabia72. Ca rezultat, numai pe parcursul anilor 1831-1835 din aceste oraşe s-au
transferat în Chişinău 42 familii de evrei (216 persoane), iar, ţinând cont de celelalte
oraşe ale guberniilor Herson, Podolia, Ekaterinoslav, Kiev etc. – 252 familii (961
persoane), încadrându-se în rândurile micii burghezii basarabene73.
Evreii foloseau diferite pretexte pentru a se transfera la Chişinău şi a beneficia de
înlesnirile de ghildă. Drept exemplu, Camera de Stat a Dumei din Chişinău a discutat
la 24 octombrie 1832 cererea depusă la 23 martie de negustorul evreu din Bahcisarai
Leib Abramovici Berg şi fii săi Abram şi Gerco, în care cereau să fie înscrişi în categoria
negustorilor de ghilda a treia din oraş, pentru a beneficia de privilegii în baza legii din
20 noiembrie 1828 şi a ucazului din 20 decembrie 1830, drept motiv invocând că ei s-
au ocupat cu comerţul în Sevastopol, iar în Bahcisarai au fost înregistraţi doar
vremelnic74.
Deşi Regulamentul din 26 septembrie 1830 acorda privilegii substanţiale tuturor
stărilor sociale încadrate în comerţul Basarabiei, de aceste privilegii au beneficiat stările
sociale înstărite care au fost în stare să se înscrie în ghildele comerciale şi negustorii
alogeni strămutaţi în Basarabia până la 1831. Prin urmare, acordând privilegii şi
concesii, ţarismul promova în teritoriul nou-anexat politica de colonizare şi
deznaţionalizare, de creare a sprijinului său social din partea acestei stări sociale.
Dar, influenţa negativă pe care a avut-o politica comercială a ţarismului asupra
procesului de constituire a burgheziei comerciale naţionale consta nu numai în faptul
că a creat condiţii favorabile pentru statornicirea în Basarabia şi constituirea alogenilor
în stare socială – comercială. În baza aceluiaşi Regulament al ghildelor din
26 septembrie 1830, ţărănimea comercială, care era împărţită în patru categorii, a fost
impusă să dispună de acelaşi capital comercial, de aceleaşi îndatoriri şi obligaţiuni
fiscale ca şi negustorii de ghildă75, ceea ce afecta substanţial această stare socială. Prin
urmare, povara de bază a îndatoririlor fiscale cădea pe umerii stărilor de jos – micilor
meşteşugari, negustorilor şi ţăranilor din rândurile cărora putea să se formeze
burghezia comercială în Basarabia.
Cel mai mult avea de suferit ţărănimea care, fiind antrenată în asigurarea pieţei
interne cu produse agricole ieftine, nu era în stare să îndeplinească de rând cu
negustorii obligaţiunile de ghildă. Dacă în 1828 în comerţul Basarabiei erau încadraţi
947 ţărani de stat76, în 1831-1840 au fost eliberate doar 114 certificate comerciale de
categoria a treia şi 22 – de categoria a patra77, sau în medie circa 14 certificate

374
comerciale anual, dar şi acelea în majoritate au fost eliberate ţărănimii comerciale din
guberniile interne ruse. Situaţia nu s-a schimbat nici în următorii 10 ani. Între anii
1849-1853 au fost eliberate doar 54 de certificate comerciale ţărăneşti de categoria a
treia şi 32 de categoria a patra78. Nefiind în stare să dispună de capitalul comercial
fixat de Regulamentul ghildelor şi să îndeplinească obligaţiunile fiscale, ţăranii erau
nevoiţi să practice comerţul în afara categoriilor comerciale de ghildă.
Asupra poziţiilor burgheziei comerciale din Basarabia influenţa negativ şi politica
protecţionistă promovată de ţarism în al doilea pătrar al sec. al XIX-lea. Autorităţile
locale din Ismail, în raportul din 31 mai 1832, lămureau că situaţia nefavorabilă ce s-a
creat în comerţul intern şi extern în porturile basarabene este cauzată de taxele vamale
mari la mărfurile turceşti importate în Basarabia. Evident, taxele vamale mari limitau,
iar în unele cazuri chiar stopau importul acestor mărfuri în judeţele de sud ale
Basarabiei, populate în mare parte de bulgari şi găgăuzi veniţi din Bulgaria şi Rumelia
care purtau îmbrăcăminte orientală din ţesături turceşti, deci care le era strict necesară.
Aceste mărfuri erau aduse din Novorosia, îndeosebi din Crimeea, unde, conform
dispoziţiei din 16 octombrie 1826, mărfurile turceşti importate din Asia Mică
beneficiau de taxe reduse79.
Insistând asupra aplicării dispoziţiei din 16 octombrie 1826 şi în porturile
basarabene, autorităţile din Ismail menţionau că această măsură nu numai că va
asigura populaţia bulgară şi găgăuză cu mărfuri turceşti, dar şi „…va proteja negustorii
autohtoni de concurenţa negustorilor din Novorosia, care importau aceste mărfuri din
Crimeea”80. Un an mai târziu, la 7 octombrie 1833, autorităţile locale din Ismail,
referindu-se la aceeaşi problemă, scriau că negustorii din Crimeea, în baza dispoziţiei
din 16 octombrie 1826 referitor la reducerea taxelor vamale la mărfurile turceşti
importate din Asia Mică, „…plătesc o vamă mult mai mică, cu mari avantaje faţă de
negustorii autohtoni, aduc aceste mărfuri ulterior în Basarabia pentru a le realiza şi
prin aceasta subminează comerţul negustorilor din Ismail, ale căror mărfuri sunt
supuse acţiunii stricte şi depline a tarifului”81. În viziunea administraţiei din Ismail,
aplicarea dispoziţiei din 16 octombrie 1826 şi asupra negustorilor basarabeni urma să
contribuie la creşterea esenţială a comerţului, fără a cauza prejudicii industriei ruse, din
considerentul că mărfurile turceşti nu erau solicitate în guberniile limitrofe82.
Având drept scop crearea unei burghezii cosmopolite, străine acestui ţinut şi acestui
popor, ţarismul continuă să acorde privilegii, de data aceasta unor oraşe în parte. De
exemplu, numai în perioada dintre 1840-1850 de privilegiile acordate oraşului
Chişinău pe 10 ani s-au bucurat negustorii care aveau să construiască sau să cumpere
în oraş clădiri (pentru cei de ghilda întâi - 3000 ruble, de ghilda a doua – 1500 ruble şi
de ghilda a treia – 300 ruble argint); în oraş au fost construite şi cumpărate 1200
clădiri cu 1-2 etaje, iar pe parcursul întregii perioade – 2080 clădiri83. Ca rezultat,
proprietari, deţinători ai imobilelor din Chişinău, construite sau cumpărate în urma
privilegiilor acordate, devin în majoritate alogenii, de regulă, negustori din guberniile
ruse sau cei din străinătate care au fost transferaţi în Basarabia până la acordarea
acestor privilegii sau nemijlocit în timpul acordării lor. Nu întâmplător mulţi dintre ei
nu se considerau băştinaşi ai acestui ţinut şi, fiind puşi în condiţii nefavorabile, îl vor
părăsi la prima ocazie împreună cu capitalul acumulat.

375
 Mai mult ca atât. Mulţi negustori străini sau din guberniile interne ruse se aşezau
cu traiul în Basarabia doar temporar, pe o perioadă în care puteau beneficia de
avantaje. Drept exemplu poate servi societatea negustorilor ruşi din Ismail. După ce
Rusia, în urma războiului din Crimeea, a fost nevoită să retrocedeze regiunile de sud
ale Basarabiei Moldovei, 14 negustori din Ismail (un negustor de ghilda întâi, 3
negustori de ghilda a doua şi 10 negustori de ghilda a treia) s-au adresat în iulie 1856
viceguvernatorului Basarabiei Vinogradski cu rugămintea de a li se permite să se
transfere cu traiul în Rusia, cerând să li se acorde concesii pentru o perioadă de 25 de
ani84.
Datorită situaţiei geostrategice periferice şi statutului de colonie pe care îl deţinea
Basarabia, regimului de dominaţie şi politicii coloniale promovate de ţarism, teritoriul
Provinciei era folosit de burghezia comercială alogenă ca piaţă avantajoasă de desfacere
a mărfurilor şi drept mijloc sigur de acumulare a capitalului comercial. Despre aceasta
ne dovedeşte fluctuaţia destul de mare a negustorilor din Basarabia, fapt elucidat în
Tabelul 4.
Tabelul 4
Numărul negustorilor de ghildă transferaţi din Basarabia în
diferite gubernii ucrainene, ruse şi din aceste gubernii în Basarabia
în anii 1852-1857, 1860-1861, 1863-1864, 1868*
Numărul total de
Inclusiv
negustori
Transferaţi din Basarabia în Transferaţi din diferite
Inclusiv diferite gubernii gubernii în Basarabia
Guberniile
Persoane
Inclusiv Inclusiv
Au declarat
% Persoane Au declarat Persoane Au declarat
capital % %
capital capital
Herson 241 68 38,0 140 37 53,6 101 31 28,2
Podolia 214 68 38,0 89 16 23,2 125 52 47,3
Taurida 41 11 6,1 37 7 10,1 4 4 3,6
Kiev 33 8 4,5 14 4 5,8 19 4 3,6
Volânia 9 3 1,7 5 1 1,4 4 2 1,8
Ekaterinoslav 6 2 1,1 1 1 1,4 5 1 0,9
Poltava 2 2 1,1 - - - 2 2 1,8
Cernigov 2 1 0,6 - - - 2 1 0,9
Guberniile ruse 33 16 8,9 8 3 4,3 25 13 11,8
Numărul total 581 179 100,0 294 69 100,0 287 110,0 100,0
Raportul,
100,0 100,0 - 50,6 38,5 - 49,4 61,5 -
în %

* ANRM, F. 134, inv. 3, d. 112, f. 265-267 verso; d. 123, f. 238-241; d. 124, f. 228-
230; d. 145, f.177-179; d. 147, f. 213-215; d. 156, f. 189-190; d. 191, f. 213-217; d. 203, f.
187-188 verso, 190-191; d. 239, f. 248-249, 251-251 verso; d. 243, f. 183-187; d. 280, f.
110-114.
Datele din Tabelul 4, deşi fragmentare (informaţiile pentru ceilalţi ani n-au fost
depistate în fondurile de arhivă), demonstrează cu lux de amănunte că în timp de

376
11 ani numărul negustorilor ce s-au transferat din Basarabia în diferite gubernii şi din
aceste gubernii în Basarabia a constituit 179 familii (581 persoane), inclusiv 69 familii
(38,5%) ce s-au transferat din provincie în diferite gubernii ucrainene şi ruse şi 110
(61,5%) – din aceste gubernii în ţinut.
Este semnificativ faptul că 53 de negustori (76,8%) din numărul total s-au
transferat din Basarabia în guberniile Herson şi Podolia – gubernii limitrofe, iar 83 de
negustori (75,5%) – din aceste două gubernii în Basarabia. Şi mai semnificativ este
faptul că aproximativ jumătate (47,3%) din numărul negustorilor transferaţi din
diferite gubernii în Basarabia erau negustori din gubernia Podolia, pentru care
condiţiile din ţinut privind acumularea de capital comercial erau mult mai avantajoase.
În schimb, din numărul negustorilor transferaţi din Basarabia mai mult de jumătate
(53,6%) au avut ca destinaţie gubernia Herson, deoarece aceasta dispunea de mai
multe porturi maritime, în primul rând de portul liber Odesa (porto-franco) ce le
deschidea mari posibilităţi de a se încadra în comerţul maritim extern, având,
respectiv, posibilităţi mult mai largi de a acumula capital comercial decât în Basarabia.
Prin urmare, nu este greu de presupus că, beneficiind de diverse privilegii în
Basarabia pe parcursul anilor, acumulând capital comercial, mulţi negustori străini şi
din guberniile interne ruse se vor transfera în acele gubernii care le deschideau
posibilităţi mai largi privind activitatea comercială şi acumularea de capital comercial.
Constituirea în Basarabia a burgheziei comerciale şi a capitalului comercial a fost
influenţată puternic de prezenţa pe piaţa internă a negustorilor străini şi a celor din
guberniile interne ruse. Prezenţa lor în Basarabia, susţinută de autorităţile ruse, nu
numai că favoriza în general comerţul, ci a constituit o concurenţă evidentă pentru
negustorii autohtoni puţini la număr. Despre preponderenţa negustorilor străini în
Basarabia ne mărturisesc şi instrucţiunile amiralului P.V. Ciciagov adresate la 23 iulie
1812 guvernatorului civil S.Sturdza privind atragerea în comerţul basarabean a
negustorilor străini, îndeosebi a celor greci, acordându-li-se diverse înlesniri şi
privilegii85. Deşi până la aplicarea tarifului vamal din 1822 în Basarabia au fost
păstrate particularităţile autohtone în comerţ, negustorii străini care se ocupau cu
comerţul în ţinut beneficiau de drepturile acordate de Legea din 1 ianuarie 1807, ce-i
scutea în primele 6 luni de plata impozitelor, după care în următoarele 6 luni urmau să
se înscrie în categoria oaspeţilor sau să părăsească hotarele Rusiei, iar în caz de
rămâneau – erau lipsiţi de dreptul de a se ocupa cu comerţul86. În urma acestor,
precum şi a altor înlesniri şi privilegii, numărul negustorilor străini şi din guberniile
ruse ce se ocupau cu comerţul în Basarabia a crescut simţitor. În 1822 numai în oraşul
Chişinău cu comerţul se ocupau şi 55 negustori şi mici-burghezi din Nejin, Odesa,
Movilău, Berdicev, Elisavetgrad, Nahicevan, Brest-Litovsk, Tulcin, Grigoriopol,
Tiraspol, Dubăsari şi din localităţi ale guberniilor Kaluga, Kurlanda şi Volânia, plătind
un impozit anual de 2839 lei87. Capitalul comercial al negustorilor străini care
comercializau diferite mărfuri în 1822 în Chişinău varia, conform unor date
incomplete, de la 3-4 mii la 30-35 mii lei88.
În condiţiile în care în Basarabia (până la 1831) se ocupau cu comerţul, conform
„obiceiului moldovenesc”, toate stările, inclusiv străinii, prezenţa negustorilor bogaţi
străini şi din guberniile ruse a constituit un obstacol serios în acumularea capitalului

377
comercial şi în formarea burgheziei comerciale naţionale. Mai mult, negustorii străini
şi cei din guberniile interne ruse ce se ocupau cu comerţul în Basarabia, folosindu-se
de poziţiile şubrede ale burgheziei comerciale locale, au folosit acest teritoriu ca sursă
sigură de îmbogăţire, slăbind astfel posibilităţile autohtonilor de a acumula capital
comercial. Autorităţile locale scriau în această privinţă în 1829 organelor centrale că
„…negustorii (străini şi din guberniile ruse – V.T.) care se ocupă cu comerţul folosesc
diverse pretexte pentru a se eschiva de la plata prestaţiilor personale şi orăşeneşti şi,
acumulând liber capital, se întorc la locurile natale, pe când localnicii suportă greutăţi
şi incomodităţi în activitatea lor comercială; fiind constrânşi de impozite, suferă mari
pagube”89 .
Aşadar, protejând afacerile propriei burghezii, guvernul ţarist promova în Basarabia
o politică comercială colonială. Din anumite interese economice, a început să protejeze
şi interesele negustorilor străini, ceea ce, în condiţiile unei burghezii comerciale
autohtone extrem de slabe, a contribuit ca cea mai mare parte a capitalului comercial
să se concentreze în mâinile alogenilor – negustorilor greci, armeni, evrei şi ale celor
din guberniile interne ruse.
Ca rezultat, situaţia periferică a Basarabiei în sistemul economic şi politic al
Imperiului Rus a determinat în mare parte atitudinea vădit discriminatorie a
autorităţilor centrale faţă de acest teritoriu, care au limitat drepturile şi posibilităţile
autohtonilor, în fond ale moldovenilor, prin atragerea în comerţul provinciei a
negustorilor de peste hotare şi din guberniile ruse cărora, pentru a se încadra în
categoria burgheziei comerciale, le-au fost acordate diverse înlesniri şi privilegii. Prin
urmare, lipsa de unitate statală şi independenţă naţională, dominaţia politică şi
exploatarea economică de către Imperiul Rus au influenţat direct procesul de geneză a
burgheziei comerciale. În consecinţă, burghezia comercială ce s-a constituit ca stare
socială va prezenta o pătură socială cosmopolită, alcătuită în mare parte din elemente
alogene, susţinute şi protejate de administraţia imperială. Astfel, întreg comerţul
basarabean rămâne concentrat, ca şi în tot estul european, în mâinile străinilor, numai
că în acest comerţ predominau elementele orientale. Anume negustorilor alogeni –
armenilor, grecilor, evreilor, ruşilor, ucrainenilor etc. le-a revenit rolul de bază în
includerea Basarabiei în sistemul pieţei interne ruse.

Note
1
Robert Boyer, The Variety and Unequal Performance of Really Existing Markets: Farewell to
Doctor Pangloss, p. 62-65.
2
В.В. Радаев, Рынок как идеальная модель и форма хозяйства. К новой социологии
рынков. – În: Социологические исследования. – Mосква, 2003, № 9, c. 18-19.
3
Ibidem, p. 19.
4
И.Д. Ковальченко, Л.В. Милов, Всероссийский аграрный рынок XVIII – начала
XIX века. Опыт количественного анализа. – Москва, 1974; Леонид Милов, Парадокс
хлебных цен и характер аграрного рынка в России ХIX в. – În История СССР, 1974, №
1, с. 48-63; Б.Н. Миронов, Внутренний рынок России во второй половине XVIII –
первой половине XIX в. – Ленинград, 1981.
5
В. И. Ленин, Полное собрание соч., 5 изд., т. 3, с. 60.
378
 6
Despre aceasta a se vedea mai detaliat: I.D. Kovalcenko, L.V. Milov, Op. cit., p. 5-39.
7
Despre prezenţa pieţei naţionale în Rusia a se vedea mai detaliat: B.N. Mironov, Op.
cit., p. 5-9.
8
Ibidem, p. 6-7.
9
Е.Э. Васильева, Институционализм как альтернатива неоклассической и
марксисткой экономической. În: Квартальный бюллетень клуба экономистов, Вып.
4. – Минск, 2000, c. 166.
10
Ibidem, p. 170.
11
Ibidem.
12
Dicţionar de relaţii economice internaţionale. – Bucureşti, 1993, p. 410-412.
13
С.Д. Сказкин, К вопросу о генезисе капитализма в сельском хозяйстве Западной
Европы. În: Ежегодник по аграрной истории Восточной Европы. 1959 г. – Москва,
1961, с. 28.
14
А.А. Преображенский, Ю.А. Тихонов, Итоги изучения начального этапа
складывания всероссийского рынка (XVII в.). – În: Вопросы истории, 1967, № 4, с. 109.
15
I.D. Kovalcenko, L.V. Milov, Op. cit., p. 19-39.
16
В.И. Буганов, А.А. Преображенский, Ю.А. Тихонов, Эволюция феодализма в
России. Социально-экономические проблемы. – Москва, 1980, с. 125.
17
I.D. Kovalcenko, L.M. Milov, Op. cit., p. 39.
18
B.N. Mironov, Op. cit., p. 8.
19
Valentin Tomuleţ, Politica comercial-vamală a ţarismului în Basarabia şi influenţa ei
asupra constituirii burgheziei comerciale (1812-1868). – Chişinău, 2002, p. 112.
20
AISR, F. 571, inv. 5, d. 769, f. 93-94 verso.
21
ANRM, F. 2, inv. 1, d. 61, f. 52-58 verso; F. 17, inv.1, d. 5, f. 85-97 verso.
22
Rapoartele şi corespondenţa acestor funcţionari cu instituţiile imperiale ne permit să
pătrundem în esenţa specificului existenţei şi funcţionării instituţiilor din Basarabia.
23
ПСЗРИ, Собр. I, т. XXXII, 1813. – СПб., 1830, №25441 „a”, с. 613-619.
24
Exemplu în acest sens pot servi instrucţiunile Comandantului-şef al armatei ruse de la
Dunăre amiralului P.V. Ciciagov date guvernatorului civil al Basarabiei S.D. Sturdza din
23 iulie 1812, referitor la modalitatea administrării teritoriului anexat (AISR, F. 19, inv. 3, d.
125, f. 50-54 verso).
25
A consulta în acest sens: Valentin Tomuleţ, Activitatea comercială a negustorilor armeni în
Basarabia în prima treime a sec. al XIX-lea. – În: Tyragetia. Anuarul Muzeului Naţional de
Istorie a Moldovei. Anuar IV-V. – Chişinău, 1997, p. 239-250; Idem, Influenţa activităţii
comerciale a negustorilor evrei asupra evoluţiei stărilor mijlocii din Basarabia (anii 1812-1868). –
În: Symposia professorum. Seria Istorie. Materialele sesiunii ştiinţifice din 4-5 mai 2001. –
Chişinău, 2001, p. 47-53; Idem, Rolul negustorilor din Ismail şi Reni în relaţiile comerciale ale
Basarabiei cu Sublima Poartă în anii ’30 ai secolului al XIX-lea. – În: Analele Ştiinţifice ale
Universităţii de Stat din Moldova. Seria „Ştiinţe socioumanistice”. – Chişinău, 2001, vol. II, p.
299-310; Idem, Negustori greci în oraşele Basarabiei în anii ’30-’60 ai sec al XIX-lea. – În:
Conferinţa ştiinţifică internaţională. Raporturile moldo-grece în contextul relaţiilor
internaţionale: Probleme şi perspective. – Chişinău, 2002, p. 76-78; Idem, Influenţa activităţii
negustorilor alogeni – evrei, greci şi armeni asupra constituirii burgheziei comerciale naţionale din
Basarabia (1812-1868). – În: Filosofie. Ştiinţă. Politică: realizări, implementări, perspective.
Materialele conferinţei internaţionale. 28-29 noiembrie 2002. – Chişinău, 2003, p. 326-330.

379
 26
Noul tarif vamal este adoptat în Basarabia în noiembrie 1816 şi se răspândea doar asupra
unor mărfuri. Perceperea taxei vamale – „vama” se efectua, ca şi în trecut, şi constituia 3% ad
valorem (AISR, F.560, inv. 4, d. 235, f. 1).
27
AISR, F. 1263, inv. 1, d. 101, f. 681-681 verso.
28
Устав образования Бессарабской области 1818 г. – Кишинев, 1818, с. 1-26.
29
Ibidem, Prefaţă, p.16.
30
ПСЗРИ, Собр. I, т. XXXV, 1818. – СПб., 1830, № 27357, c. 232.
31
AISR, F. 560, inv. 4, d. 252, f. 2-2 verso.
32
ANRM, F. 3, inv. 1, d. 1320, f. 20 verso-21; F. 6, inv. 2, 1832, d. 610, f. 8.
33
A se vedea mai amănunţit: Valentin Tomuleţ, Contribuţia negustorilor basarabeni la
instituirea Judecătoriei Comerciale din Basarabia. – În: Analele Ştiinţifice ale Universităţii de
Stat din Moldova. Seria „Ştiinţe socioumane”. – Chişinău, 2001, vol. II, p. 278-298.
34
Ne referim la „Regulamentul cu privire la comerţul cu Basarabia” din 17 februarie 1825.
35
Despre instituirea cordonului sanitaro-vamal la Prut şi Dunăre a consulta: Valentin
Tomuleţ, Politica comercial-vamală a ţarismului în Basarabia şi influenţa ei asupra constituirii
burgheziei comerciale (1812-1868). – Chişinău, 2002, p. 129-182.
36
Г.П. Небольсин, Статистические записки o внешней торговли России. Ч. II. –
СПб., 1835, с. 132.
37
După suprimarea cordonului vamal între Regatul Polonez şi Imperiul Rus în 1819, la
cererea fabricanţilor ruşi, şi din cauza concurenţei şi micşorării taxei vamale, guvernul rus a fost
nevoit ca după adoptarea tarifului vamal din 1822 să restabilească cordonul vamal (История
Польш. – Москва, 1956, т. 1, с. 510). El a fost suprimat abia în 1850 (Е.И. Дружинина,
Южная Украина в период кризиса феодализма 1825-1860 гг. – Москва,1970, с. 184).
38
Despre suprimarea cordonului sanitaro-vamal la Nistru a consulta: Valentin Tomuleţ,
Controverse privind suprimarea cordonului vamal de la Nistru (anii 1812-1830). – În: Tyragetia.
Muzeul Naţional de Istorie a Moldovei. Anuar VI-VII. – Chişinău, 1998, p. 215-218.
39
AISR, F. 560, inv. 3, d. 204, f. 21-29.
40
Н.П. Страхова, Тариф 1819 г. во внешнеполитических планах России. – În:
Вестник Московского ун-та. Сер.8, истoрия. – Москва, 1990, №3, с. 52.
41
AISR, F. 560, inv. 4, d. 235, f 1.
42
AISR, F. 560, inv. 34, d. 29, f.148.
43
Н.С. Киняпина, Политика русского самодержавия в области промышленности
(20-50-ые гг. XIX в). – Москва, 1968, с. 96.
44
О мануфактурной и торговой промышленности в Молдавии, Валахии и
Бесcарабской облaсти. – În: ЖМТ. – СПб., 1832, №1, с.112.
45
AISR, F. 1152, inv. 1, vol. I, anul 1822, d. 18, f. 1.
46
Ibidem, F. 452, inv. 2, d. 200, f. 2.
47
Ibidem, F. 560, inv. 38, d. 189, f. 15 verso-16.
48
Ibidem, inv. 4, d. 252, f. 1-1 verso.
49
Ibidem, f. 1 verso.
50
ANRM, F. 3, inv. 1, d. 444, f. 27-27 verso.
51
AISR, F. 560, inv. 4, d. 262, f. 1-3 verso.
52
AISR, F. 560, inv. 4, d. 204, f. 28-28 verso.
53
Ibidem, f. 28 verso-29.
54
ANRM, F. 75, inv. 1, d. 426, f. 27.
55
ЖМТ. – СПб., 1832, №1, с.132.

380
 56
Ibidem.
57
ANRM, F. 75, inv. 1, d. 426, f. 27, 29, 32-33, 42 verso, 43.
58
AISR, F. 560, inv. 4, d. 204, f. 28 verso-29.
59
A se vedea mai amănunţit: Valentin Tomuleţ, Politica colonial-comercială a ţarismului în
Basarabia în anii ’20 ai sec. al XIX-lea (în baza „Regulamentului cu privire la comerţul cu
Basarabia” din 17 februarie 1825). – În: Analele Ştiinţifice ale Universităţii de Stat din
Moldova. Seria „Ştiinţe socioumane”. – Chişinău, 1999, p. 256-262.
60
AISR, F. 571, inv. 5, d. 769, f. 93-94 verso.
61
ANRM, F. 3, inv. 1, d. 985, f. 1.
62
De facto, administrarea Basarabiei era subordonată guvernatorului general al
Novorosiei din 1823.
63
ANRM, F. 2, inv. 1, d. 1197, f. 5-5 verso.
64
Ibidem, 5 verso.
65
Ibidem.
66
А.Накко, Бессарабская область в историческом, экономическом и
статистическом отношении. – Кишинев, 1879, c. 227-227 об. (Manuscrisul lucrării se
păstrează în fondul de manuscrise al bibliotecii Universităţii de Stat din Odesa).
67
ANRM, F.6, inv. 2, d. 370, f. 93 verso-94.
68
AISR, F. 571, inv. 5, d. 769, f. 93-93 verso.
69
Ibidem, f. 93 verso-94.
70
Ibidem, f. 93 verso.
71
Ibidem, f. 93 verso-94.
72
ПСЗРИ, Собр.II, т. IV, 1829. – CПб., 1830, №3286, c. 790-791.
73
ANRM, F. 75, inv. 1, d. 1485, f. 5-5 verso.
74
Ibidem, d. 527, f. 1.
75
Ibidem, d. 298, f. 17.
76
Ibidem, F. 2, inv. 1, d. 1199, f. 60.
77
AISR, F. 571, inv. 9, d. 349, f. 27, 51, 69, 108; d. 351, f. 26 verso-27, 54 verso-55, 81
verso, 152, 183, 210, 237, 260, 293.
78
Ibidem, d. 351, f. 26 verso-27, 54 verso-55, 81 verso.
79
AISR, F. 560, inv. 7, d. 600, f. 2-2 verso.
80
Ibidem, f. 2 verso.
81
ASRO, F. 1, inv. 214, d. 13, a. 1830, f. 145-145 verso.
82
AISR, F. 560, inv. 7, d. 600, f. 3.
83
Ibidem, F. 1287, inv. 37, d. 702, a.1845, f. 1-1 verso.
84
ANRM, F. 2, inv. 1, d. 6437, f. 3.
85
AISR, F. 560, inv. 4, d. 402, f. 31 verso.
86
ANRM, F. 75, inv. 1, d. 157, f. 42.
87
Ibidem, d. 160, f. 1-5 verso.
88
Ibidem, d. 157, f. 54-61 verso. Izvorul indică capitalul comercial doar la primii 17
negustori.
89
Ibidem, f. 34.

Raport cu titlul „Cosideraţii de ansamblu privind includerea Basarabiei în

sistemul pieţei intrne ruse (1812-1868)” prezentat la Conferinţa internaţională
Societatea românească între frontiere imperiale, care şi-a desfăşurat lucrările la
Chişinău între 7-9 octombrie 2010. Text nepublicat.

381
РЕАЛИЗАЦИЯ БЕССАРАБСКИХ СЕЛЬСКОХОЗЯЙСТВЕННЫХ
ТОВАРОВ НА УКРАИНСКИХ И РОССИЙСКИХ РЫНКАХ
(1812-1868 гг.)

COMERCIALIZAREA MĂRFURILOR AGRICOLE BASARABENE PE PIEŢELE

DIN UCRAINA ŞI DIN ALTE GUBERNII ALE RUSIEI
(ANII 1812-1868)

Trading of bessarabian agricultural commodities on the markets

of ukrainian and other russian gubernias
(years 1812-1868)

Abstract
In this study, based on archival and published sources, the author analyzes not the full spectrum
of trading of Bessarabian goods on markets of Ukrainian and Russian gubernias, but only the export
of agricultural products, from the annexation of Bessarabia to Russian Empire by the Treaty of 16
(28) May 1812 up till the application of land reform on 14 June 1868.
The author ascertains that in the first decades after annexation, there were created some
economic prerequisites of expansion of trade relations of Bessarabia with Ukrainian and Russian
gubernias, related to concrete measures taken by the imperial administration to reorient Bessarabian
exports from traditional European markets to Russian domestic market. Commercial ties with the
Ukrainian gubernias Kherson, Podolia, Volyni, Kiev, Chernigov and Taurida expand. Trade with
internal Russian gubernias adjusted. Tsarism took concrete steps toward inclusion of Bessarabia into
the Russian domestic market. There is a permanent increase in the export of local goods over Dniester
river: agricultural and livestock products.
To be more convincing, author examines, in detail, commercial certificates for the period 1817-
1826, not researched so far in historiography. They contain a truthful and diverse factual material
on region's economic development, the structure of commodity export of Bessarabia, domestic and
foreign merchants business, ways of transportation of goods etc. The author determines how tsarist
trade policy influenced the export of goods from Bessarabia over the Dniester, highlights assortment,
quantity and quality of exported goods, and establishes basic steps in exporting of agricultural
products to Ukrainian and Russian gubernias. The author ascertains that the research of trade
relations of Bessarabia with Ukrainian and Russian gubernias not only give us the opportunity to
follow up the evolution of economic ties of the newly annexed territory, but also to determine the
mechanism of inclusion of the region into the Russian domestic market.

Объем и структура торговли Бессарабии с украинскими и другими

губерниями России отражали общие черты развития этих губерний
(господство натурального хозяйства и рост его товарности, увеличение про-
изводства металла и текстиля, особенно хлопчатобумажного, переход от
мануфактуры к фабрике и ряд других), а также специфические черты
географического и политического положения Бессарабии, изменения в
динамике и характере ее хозяйства. Увеличение населения и распашка ранее
неосвоенных земель в Центре и на Юге Бессарабии, расширение земледелия,
в частности зернового хозяйства, и рост его удельного веса сделали
возможным возрастающий вывоз в городские центры и черноморские порты
пшеницы, кукурузы, других „хлебов” и некоторых продуктов их переработки.

382
Климатические почвенные и гидрологические условия Бессарабии
благоприятствовали относительно быстрому развитию виноградарства и
виноделия, садоводства и обработки фруктов, огородничества и табако-
водства. Вместе с привозом на первых порах винограда и вина, фруктов,
орехов из Запрутской Молдовы, это обусловило важное место упомянутых
продуктов в межгубернской торговле края. Традиционно высокая роль
скотоводства, его преобладание в центральных и южных уездах в первые
десятилетия после 1812 г. и абсолютный его рост в последующее время,
обеспечили значительный объем и удельный вес в вывозе скота и продуктов
скотоводства.
С другой стороны, рос платежеспособный спрос на украинские и „рос-
сийские” товары, главным образом на промышленные изделия и на
соответствующий их привоз. Демографические и народнохозяйственные
изменения, рост внутриобластной торговли были базой увеличения
товарооборота, перемен в ассортименте и качестве товаров межгубернской
торговли.
Наряду с факторами, отрицательно влиявшими на торговлю Бессарабии с
другими районами империи (феодальная зависимость основной массы
крестьянства – царан и узость внутреннего рынка вследствие, в общем-то,
натурального характера их хозяйства, конкуренция в торговле зерном и
скотом соседних губерний с близкой структурой сельского хозяйства,
нехватка капиталов, средств переработки и хранения ряда продуктов,
сохранение до 1831 г. таможенно-карантинной линии на Днестре, не всегда
положительное влияние общероссийской и мировой рыночной
конъюнктуры), действовал ряд обстоятельств, благоприятствовавших этой
торговле. В их числе – отсутствие крепостной зависимости
непосредственного производителя и значительный удельный вес зажиточной
прослойки в среде резешей, колонистов, казаков, государственных крестьян;
предоставление населению края ряда льгот, приток извне городского
населения вместе с частью его капиталов, вкладывавшихся в торговлю.
Продукция сельского хозяйства и промыслов имела стабильный сбыт по
сравнительно с высокими ценами в украинских и российских губерниях, вряд
ли возможный на каком-либо другом, менее емком, насыщенном
аналогичной продукцией зарубежном рынке.
Правительственная политика, несмотря на временные колебания (например,
ограничения в торговле вином из-за опасения, что в украинские губернии
проникнут под видом бессарабских зарубежные вина; в торговле солью из-за
угрозы подрыва соляного промысла в Крыму) преследовало цель включения
Бессарабии в систему общероссийского рынка.
Объем торговли, ассортимент товаров и удельный вес последних со
временем менялись соответственно изменениям в народнохозяйственном
производстве.
При наличии значительной литературы об экономической истории
Бессарабии первой половины XIX в. важная отрасль народного хозяйства –

383
торговля края с украинскими и другими губерниями России – освещена
недостаточно, хотя некоторые аспекты попутно рассматривались в работах
молдавских, украинских и российских историков1.
В данной статье, на основе анализа архивных и опубликованных
источников, рассматривается не весь спектр реализации бессарабских
товаров на рынках Украины и России, а лишь экспорт сельскохозяйственных
продуктов, начиная с аннексии 16 (28) мая 1812 г. Бессарабии Российской
империей и до аграрной реформы в крае 14 июня 1968 г.
В десятилетия, последовавшие за актом 1812 г., сложились определенные
условия для торговли Бессарабии с украинскими и другими губерниями
России, связанные, главным образом, с попытками царского правительства
переориентировать бессарабский экспорт на общероссийском рынке.
Расширяются связи с соседними и более отдаленными губерниями Украины –
Херсонской, Подольской, Волынской, Киевской, Черниговской и
Таврической. Налаживается торговля с собственно русскими губерниями.
Правительство содействовало приобщению Бессарабии к экономике
Российской империи, включению ее во всероссийский рынок. Неуклонно
возрастал сбыт за Днестр местных товаров: продуктов земледелия и
скотоводства.
Ценные сведения о торговле Бессарабии с украинскими и российскими гу-
берниями в первые десятилетия после аннексии края Россией содержат
неизученные торговые свидетельства 1817-1826 гг. Предоставляя право на
вывоз товаров за Днестр, торговые свидетельства указывали место
жительства купца, объем вывозимых товаров, место его приобретения и
назначения. Они, таким образом, дают надежный исходный материал для
изучения развития производительных сил края, структуры вывоза,
деятельности местных и приезжих купцов, путей транспортировки грузов.
Торговые свидетельства показывают, что местные и приезжие купцы
покупали сельскохозяйственные продукты на бессарабских торгах и
ярмарках, а также непосредственно у крестьян и помещиков для вывоза в
другие губернии.
По мере увеличения населения и роста земледелия увеличивался объем и
удельный вес вывоза за Днестр продуктов земледелия. Начальник
Дубоссарского таможенного округа Юшневский уже в 1821 г. отмечал, что
„торговля с Бессарабской областью, как отпускными, так и привозными
товарами, довольно значительна. Вывозится большое количество разных
российских мануфактурных и других произведений, ...к привозу поступают
также все бессарабские произведения, как-то: соль мелкая, лес и изделия из
оного, фрукты разные, больше же чернослив, кожи сырые и прочее” 2.
Нами обобщены сведения 1138 торговых свидетельств о вывозе из
Бессарабии продуктов земледелия в первой половине и в середине 20-х годов
XIX века.
Особое внимание заслуживает анализ вывоза бессарабского хлеба ввиду
той роли, которую он играл в торговле края в 30-50-е годы.

384
 До конца 20-х годов, Бессарабия, в целом, нуждалась в привозном
украинском хлебе. Однако и в то время его приобретали для вывоза за
Днестр, главным образом, в северные уезды. Так, в ноябре 1812 г. один из
приказчиков закупил по доверенности тираспольского купца первой гильдии
Ростригина 6 тыс. четвертей пшеницы и 1 тыс. четвертей ячменя для вывоза в
соседние губернии3. В 1818 г. коллежский секретарь Бузов вывез через
Дубоссарскую таможню в Одессу 21,6 тыс. пудов кукурузы4.
Согласно данным торговых свидетельств 1817-1826 гг. (см. Таблицу 1), в
другие губернии было вывезено за 10 лет около полумиллиона пудов хлеба.
В первое пятилетие вывоз зерна (пшеницы и кукурузы) составил около 485
тыс. пудов, во втором – только около 10 тыс. пудов зерна и 4 тыс. пудов муки.
Таблица 1
Вывоз из Бессарабии в другие губернии России продуктов земледелия
в 1817-1826 гг. (По данным торговых свидетельств)*
Наименование Единица Годы
товара измерения Итого
1817-1821 1822-1826
Пшеница пудов 272594 3977 276571
Мука пудов 38 3853 3891
Кукуруза пудов 211712 5760 217472
Табак пудов 7907 4952 12859
Мед пудов 23246 21459 44705
Лук зеленый пудов 4732 1003 5735
Сушеные сливы и груши пудов 167705 138130 305635
Сливы, груши, яблоки пудов 10609 50801 61410
Орехи пудов 28561 13922 42483
Орехи штук 9625000 6472500 16097500
Капуста качанов 27700 10000 37700
Фруктовая водка ведер 1286 1377 2663
Виноградное вино ведер 30999 400906 431905
* Таблица составлена по результатам обработки данных торговых свидетельств 1817-
1826 гг. (НАРМ, Ф. 5, оп. 1, дд. 12-304; оп. 2, д. 391, 438, 715; оп. 3, д. 447-673).

Вывоз хлеба за Днестр – характерное явление бессарабской торговли 30-

50-х годов. Часть хлеба доставлялась, как тому благоприятствовали
рыночные цены, из северных и центральных уездов в соседние Подольскую и
Херсонскую губернии, преимущественно для переработки на спирт и водку.
Главным же пунктом назначения хлеба всех уездов (из Севера – по Днестру,
из Центра и Юга – по суше и морем) была Одесса. Небольшое количество
его потреблялось городом, преобладающая же часть шла морем за границу.
В этом экономическом центре Новороссии бессарабский хлеб конкурировал с
хлебом Подольской, Екатеринославской, частично Киевской губерний и,
благодаря относительной близости к порту, удобным путям сообщения (в том
числе, по Днестру, а также морем через южные порты), конкуренцию вполне
выдерживал. Удельный вес хлеба Бессарабии в одесском вывозе возрастал по

385
мере распашки земель в южных уездах, а также увеличения, наряду с
пшеницей, потока кукурузы.
А.Скальковский отмечал, что до конца 30-х годов основными поставщиками
зерна в Одессу были Подольская, Херсонская и часть Киевской губерний; с 1840
г. „…в ту же колею вошла южная или степная Бессарабия, а с 1860 года
посредством кукурузы – и остальные части области”5.
В связи с ликвидацией в начале 1831 г. таможенной линии на Днестре
прекратилась и регистрация доставляемых в Бессарабию и вывозимых из нее
товаров, что крайне затрудняет определение объема вывоза зерна за Днестр.
По сведениям А.Защука, в 40-50-е годы через сухопутные таможни из
Бессарабии вывозили от 320 до 600 тыс. четвертей зерна в год, а через
Одесский порт ежегодный вывоз был вдвое больше – от 600 тыс. четвертей в
40-е годы до 1200 тыс. четвертей в 50-е годы6.
В 1847-1858 гг., согласно архивным документам, отнюдь не
исчерпывающам, ежегодный вывоз хлеба из Бессарабии в Одессу составлял
около I млн. четвертей, колеблясь от 0,5 млн. четвертей в 1849 г. до 2,2 млн.
четвертей в 1853 г., что составляло от 23 до 76 процентов всего хлебного
вывоза через этот порт7. Был учтен вывоз лишь из северных и центральных
уездов; между тем, много хлеба доставлялось в Одессу через черноморские
порты, днестровские пристани и переправы. Особое место в зерновом вывозе
Бессарабии ’40-’50-х годов заняла кукуруза; площадь под этой культурой и
спрос на нее на внешнем рынке, что было взаимосвязано, увеличивались
очень быстро. Достаточно отметить, что почти весь быстрорастущий вывоз
кукурузы через Одесский порт имел своим источником Бессарабию.
Большое место в бессарабском вывозе, особенно ’20-х годов, занимали
продукты садоводства и виноградарства. В 1817-1826 гг. только по данным
торговых свидетельств (см. Таблицу 1) было вывезено за Днестр 305,6 тыс.
пудов сушеных слив и груш, 61,4 тыс. пудов слив, груш и яблок в свежем
виде, 42,5 тыс. пудов и 16,1 млн. орехов.
После распространения на Бессарабию таможенного тарифа 1822 г., по
ходатайству гражданского губернатора К.А. Катакази 9 ноября 1823 г. был
разрешен беспошлинный вывоз через днестровские таможни слив, орехов и
виноградного вина8, что способствовало расширению торговли этими
товарами. Только через Могилевскую таможню в 1821-1826 гг. было
вывезено в Подольскую и другие украинские губернии свежих и сушеных
фруктов на сумму 105 тыс. рублей9. На Дмитриевской ярмарке в Кишиневе в
1831 г. „российскими” и украинскими купцами закуплено орехов, слив, меда
и других сельскохозяйственных продуктов для вывоза в Курскую губернию
на 20 тыс. рублей, в Орловскую – на 15 тыс., в Московскую – на 25 тыс., в
Херсонскую – на 20 тыс. рублей10.
Подъем в Бессарабии садоводства способствовал дальнейшему
увеличению вывоза во внутренние губернии свежих и сушеных фруктов.
Бессарабский военный губернатор сообщал в марте 1843 г. управляющему
путями сообщения, что „немаловажную отрасль сельского хозяйства

386
составляют фруктовые сады, а особливо чернослив, который
промышленниками вялится на месте и в таком виде развозится во внутренние
губернии, где он известен под названием молдавский чернослив”11.
Большим спросом на украинском рынке пользовалось виноградное вино.
Офицер Генерального штаба русской армии Розейлон-Сошальский,
исследовавший состояние экономики края в 1821-1826 гг., отмечал, что оно
является важным предметом сбыта в Подольскую, Херсонскую и соседние с
ними губернии12. Бессарабским вином успешно торговали неженские купцы,
поддержавшие тесные связи с Молдавским княжеством еще в XVII-XVIII вв.13
В 1825 г. 7 неженских купцов закупили в Бессарабии и вывезли за Днестр
34,5 тыс. ведер виноградного вина14.
К середине 20-х годов, по мере расширения виноградарства и виноделия,
вывоз бессарабского вина через днестровские таможни увеличился в несколько
раз. Так, в 1817 г. было вывезено 119 ведер, в 1818 г. - 1670, в 1819 г. – 995, в
1820 г. – 8835, в 1821 г. – 32549, в 1822 г. – 5762715, в 1823 г. – 64678, в 1824 г. –
55904, а в 1825 г. – 105910 ведер виноградного вина16.
В связи с увеличением в 1821-1822 гг. вывоза из Бессарабии в другие
губернии виноградного вина, Департамент внешней торговли Министерства
финансов рассмотрел 10 февраля 1823 г. предложение начальника
Дубоссарского таможенного округа, согласно которого, для предотвращения
беспошлинного ввоза иностранных вин под видом бессарабских, их следует
облагать той же пошлиной, что и вина Румынских княжеств17. Министр
внутренних дел предписал тогдашнему наместнику Бессарабской области
И.Н. Инзову исследовать этот вопрос и принять соответствующие меры
против беспошлинного ввоза заграничных вин за Днестр. В своем донесении
И.Н. Инзов сообщал, что надлежащие меры приняты, но утверждал, что в
1821-1822 гг. ввоз вина из-за Прута был невозможен вследствие внутренних
осложнений в Румынских княжествах (восстаний А.Ипсиланти и
Т.Владимиреску, вторжения турецких войск)18. В связи с этим, купцы стали
вывозить вместо молдавского и валашского вина бессарабское; до этого
бывало, что молдавские вина, из-за их лучшего качества, купцы вывозили в
Россию, а бессарабское оставляли для продажи на месте. По мнению И.Н.
Инзова, обложение бессарабских вин пошлиной по таможенному тарифу
„…означало бы подавить богатую отрасль внутренней промышленности,
опровергнуть усилия правительства к поощрению разведения виноградников
и тем самым причинить огромный ущерб частной собственности”19. Для
предотвращения беспошлинного ввоза заграничных вин через Днестр, он
предложил взимать с них при ввозе в Бессарабию пошлину по действующему
таможенному тарифу вместо платежа „вамы”.
Комиссия таможенных и торговых дел Министерства финансов
поддержала предложение наместника и решила впредь взимать в
бессарабских таможнях на Пруте и Дунае и в портовой заставе Аккермана с
привозимых в Бессарабию иностранных вин не „ваму”, составлявшую только
3 процента стоимости товара, а пошлину по действовавшему в России тарифу
1822 г.20

387
 30 октября 1823 г. Комитет министров разрешил вывоз из Бессарабии через
Дубоссарскую и Могилевскую таможни в украинские и другие губернии России
фруктовой водки с уплатой той же пошлины, что и при вывозе из
Новороссийских губерний, то есть по 6 рублей с ведра21.
Принятые меры ограждали бессарабский сбыт вин от зарубежной конкуренции,
способствовали развитию виноградарства и виноделия, увеличению вывоза
бессарабского вина за Днестр.
Однако, принятые „Правила для торговли с Бессарабией” 1825 г. создавали
определенные трудности для вывоза виноградного вина и водки за Днестр,
так как он допускался только через Дубоссарскую и Могилевскую таможни.
Поэтому, уже в августе и в сентябре 1825 г. жители Аккермана и Овидиополя
ходатайствовали перед министром финансов о разрешении вывозить вино
также через Одессу, Херсон, Николаев и Овидиополь22. Это и подобные
ходатайства были поддержаны М.С. Воронцовым, который предложил
разрешить свободный пропуск бессарабского вина через днестровские и
другие таможенные пункты Новороссийского края. Правительство
удовлетворило это представление, и в марте 1826 г. вывоз бессарабского
виноградного вина был разрешен, по представлению свидетельств о местном
его происхождении, через Овидиополь, Маяки, Парканы, Дубоссары и
Могилев23, что способствовало значительному оживлению этого вида
торговли.
Наконец, в январе 1827 г. решением Комитета Министров жителям
Бессарабии была предоставлена полная свобода продажи виноградного вина
местного производства. Эти меры, кроме прочего, ослабляли зависимость
производителей вина от содержателей питейных откупов, способствовали
оживлению этой отрасли торговли, развитию виноградарства и виноделия,
особенно, как отметил Новороссийский и Бессарабский генерал-губернатор
М.С.Воронцов, в южной части Бессарабии24.
К тому времени вывоз за Днестр бессарабского вина был весьма
значителен. Согласно данным торговых свидетельств, в 1817-1826 гг. он
составил почти 432 тыс. ведер, причем в первом пятилетии – 32 тыс. ведер, во
втором – свыше 400 тыс. (см. Таблицу 1).
О растущем сбыте бессарабского вина за Днестр свидетельствуют многие
документы последующего времени. В материалах к отчету бессарабского
гражданского губернатора за 1828 г. отмечалось, что виноградное вино не
только достаточно для внутреннего в области употребления, но и для вывоза
в значительном количестве за Днестр в разные губернии25. Большим спросом
пользовалось, в частности, аккерманское вино. В том же отчете упоминалось,
что аккерманское вино преимущественно закупается для вывоза в Москву,
Киев и в другие отдаленные города империи26. Хотя бессарабское вино
уступало по своему качеству винам Запрутской Молдовы, оно закупалось
владельцами винных погребов в Бердичеве, Балте, Харькове, Киеве, Москве,
Петербурге, на Волыне и в Подолии27.

388
 Значительным районом виноградарства и виноделия становились
Кишинев, его окрестности и ближайшие села. В 1828 г. виноградники 137
горожан Кишинева дали до 25 тысяч ведер вина, из которых до 16 тысяч
ведер вывезено в украинские и в ряде российских губерний28. В середине 30-х
годов выработка вина в Бессарабии доходила до I млн. ведер, из которых
около половины поставлялась на украинские и российские рынки29.
В последующие годы вывоз бессарабского вина за Днестр увеличился. По
данным Л.В. Тенгоборского, в 1847 г. большая часть вывоза направлялась в
Одессу, Подольскую и Екатеринославскую губернии; несколько транспортов
отправлено в Киевскую губернию. Ученый считал, что если бы качество вина
было улучшено, то вывоз мог бы удвоиться и даже утроиться. Главным
недостатком местного виноделия он считал раннюю, без выдержки, его
продажу из-за недостатка погребов для хранения и капиталов30.
Основным поставщиком продуктов виноградарства и садоводства были
крестьяне и помещики центральных и южных уездов Бессарабии. Так, в 1844-
1846 гг. из Оргеевского уезда было вывезено в Подольскую и Херсонскую
губернии около 230 тыс. ведер виноградного вина, 1,3 тыс. пудов сушеных
груш и яблок, около 900 пудов сушеных слив31; в Харьковскую губернию – 2,5
тыс. пудов сушеных слив. В отчете местных властей за 1849 г. указывалось, что
через Аккерман вывозится ежегодно до 150 тыс. ведер вина в Одессу, Николаев,
Москву, Киев, Харьков, Балту, в другие места Киевской, Подольской и
Херсонской губерний32.
В ’50-е годы, как и в предшествующие десятилетия, основным рынком
сбыта бессарабского вина оставались соседние губернии. В отчете
бессарабского военного губернатора за 1853 г. отмечалось, что виноградное
вино вывозится преимущественно в Херсонскую и Подольскую губернии33.
Способствуя ознакомлению украинских и российских купцов с
продукцией края, Общество сельского хозяйства Южной России решило
организовать выставки бессарабских вин. Было намечено открыть I октября
1858 г. в Одессе „…выставку одних бессарабских вин”, чтобы ознакомить с
ними виноторговцев Одессы, Петербурга, Москвы, Харькова и Киева34.
В 1861 г. в Бессарабии было закуплено для продажи в других губерниях
России около 645 тыс. ведер виноградного вина, в том числе 622 тыс. ведер –
для продажи в Одессе, 12 тыс. – в Николаеве, до 11 тыс. – в Каменец-
Подольске35.
С развитием в Бессарабии садоводства и виноградарства, уменьшается
вывоз за Днестр соответствующих продуктов из Запрутской Молдовы. Уже в
отчете Дубоссарского таможенного округа за 1829 г. отмечалось, что
бессарабское вино, чернослив и орехи, вывозимые из Бессарабии в большом
количестве, по дешевизне своей заменяли запрутские36. В том же году через
Могилевскую таможню из Запрутской Молдовы было ввезено товаров на
73 тыс. руб. (в том числе вина на 11 тыс. руб., а из Бессарабии вывезено на
963 тыс. руб. (в том числе вина на 116,4 тыс. руб.), а через Дубоссарскую

389
таможню, соответственно, – на 36,6 тыс. и 913,5 тыс. рублей (в том числе
бессарабского вина на 220,2 тыс. руб.)37.
В последующие годы ввоз виноградного вина из Запрутской Молдовы
продолжал сокращаться. В отчете начальника Скулянского таможенного округа
указывалось, что, „…по случаю отличного урожая винограда в Бессарабии
прошлым летом, привоз вин Молдавского княжества в 1848 году почти вовсе не
было”38. Не только вина Запрутской Молдовы, но и другие заграничные, даже
французские, не могли соперничать с местными, так как облагались высокими
пошлинами. Об этом сообщал в 1851 г. начальник Одесского таможенного
округа39.
В украинские и другие губернии России вывозился и бессарабский табак,
выращивавшийся в Хотинском, Сорокском и Оргеевском уездах. Еще в 1820 г.
4 купца из Одессы, Дубоссар и Тамукчена (Таврической губернии) закупили
в Кишиневе и в Оргеевском уезде и вывезли через днестровские таможни
почти 1,2 тыс. пудов табака. Таких примеров торговой практики тех лет
можно привести множество: согласно торговым свидетельствам, в 1817-1826
гг. было вывезено около 12,9 тыс. пудов табака40, в том числе в первом
пятилетии 7,3 тыс. пудов, во втором – без малого 5 тыс. пудов (см. Таблицу 1).
Однако, до второй половины 20-х годов развитие табаководства
тормозилось унаследованной от прошлого системой натурального и
денежного обложения (под названием погонорыт). Практиковавшийся тогда
откуп налогов, произвол откупщиков фактически глушили табаководство как
торговую отрасль хозяйства. Но и с упразднением этой системы, в 30-40-х
годах, выращивание табака оставалось еще малодоходным занятием41.
Значительный прирост вывоза табака за Днестр произошел в ’50-’60-е
годы, когда табаководство становится специализированной отраслью
земледелия Бессарабии, приобретает значительный размах и товарный
характер42. В 1850 г. под этой культурой было занято 534 десятины, а урожай
ее составил 22,5 тыс. пудов; в 1861 г. – соответственно, 615 десятин и 40,4
тыс. пудов43.
Главным центром оптовой торговли табаком стал город Сороки, откуда
тысячи его пудов отправляли на табачные фабрики Каменец-Подольска,
Житомира, Тулъчина, Златополя, Бердичева, Киева, Одессы, Риги, Москвы и
Петербурга44. Инспектор сельского хозяйства южной России сообщал в 1861 г.
Новороссийскому и Бессарабскому генерал-губернатору, что развитие
табачной промышленности, особенно в Бессарабии, превзошли все ожидания.
В ней заняты тысячи рабочих рук, а оборотный капитал достигает миллиона
рублей серебром ежегодно45. В том году в 34 селениях Хотинского,
Сорокского и Оргеевского уездов собрано 23 тысячи пудов табака различных
сортов, большая часть которого продана для вывоза за Днестр по цене от 3 до
4 рублей серебром за пуд 46.
Анализируемые архивные материалы позволяют сделать вывод, что в
торговле Бессарабии с украинскими и российскими губерниями можно
выделить два периода. Первый включает 1812-1830 годы. Это время изучения

390
новых условий и возможностей торговли; установления связей,
преимущественно с соседними губерниями; первых значительных операций.
Видное место занимают иностранное купечество и зарубежные товары.
Сказывается влияние особенностей законодательства, суда и управления в
Бессарабии, Днестровской таможенно-карантинной линии. В Бессарабском
вывозе преобладают продукты садоводства – свежие и сушеные фрукты, вино
и виноград, скот и продукты скотоводства.
Второй период – ’30-’60-ые годы наступает – после отмены особенностей
суда и управления, распространения общероссийского торгового
законодательства, в том числе гильдейской реформы, ликвидации
таможенной линии на Днестре, учреждения Дмитриевской ярмарки в
Кишиневе и ряда других ярмарок.
Решающее значение имеют быстрое заселении Юга, массовая распашка
земель, рост объема продукции и удельного веса земледелия, подъем
скотоводства, развитие соляного и рыбного промыслов, морских и речных
средств транспортировки товаров. Увеличивается вывоз не только продуктов
скотоводства, вина, винограда и фруктов, но и продуктов зернового
хозяйства, табаководства, огородничества. Жители южных уездов торгуют не
только рыбой и солью, но и пшеницей, шерстью, кожей. Расширяются связи
не только с соседними украинскими губерниями – Подольской и Херсонской,
но и с более отдаленными – Волынской, Киевской, Черниговской,
Таврической, Екатеринославской, Полтавской, Харьковской, а также с
собственно русскими губерниями. Ускоряется процесс формирования
внутриобластного рынка, как части общероссийского. В оборот введены
более обширные капиталы.
В этот период определилось место Бессарабии в межгубернской торговле
Украины как поставщика, главным образом, зерна и продуктов скотоводства
и виноградарства, табаководства и как рынка сбыта „украинских и
российских товаров”, прежде всего изделий металлообрабатывающей,
текстильной промышленности и различных кустарных промыслов.
Указанные тенденции не исключали временных колебаний внутри
каждого периода в зависимости от погодных условий и, соответственно,
урожайности, продуктивности скотоводства, эпидемий и эпизоотий,
конъюнктуры украинского, российского и мирового рынков, международной
обстановки. С первыми были связаны объем возможного вывоза
сельскохозяйственных продуктов, покупательная способность населения, а
значит и размер ввоза „украинских и российских товаров”. Многое зависело
от подъема или спада производства в других регионах Украины и России, от
уменьшения или увеличения спроса на сельскохозяйственные продукты и
сырье в европейских, главным образом, странах, как и от колебания
производства и спроса на промышленные изделия внутри этих стран.
На межгубернскую торговлю оказывали непосредственное влияние
отношения России с Оттоманской империей и соперниками России в
восточном вопросе – Англией, Австрией, Францией. Осложнение отношений,

391
например, в первой половине и в середине 20-х годов, влекло за собой
увеличение численности войск в крае и закупок продуктов сельского
хозяйства для удовлетворения их нужд. В еще большей мере это проявлялось
во время войн 1828-1829 гг., 1853-1856 гг., когда край становился близким
тылом действующей армии. Возможный вывоз бессарабских товаров в
другие губернии сокращался. Закрытие проливов или даже угроза их
закрытия неизбежно сокращало вывоз в черноморские порты. С другой
стороны, войны снижали платежеспособность населения соседних и более
отдаленных губерний, их спрос на бессарабские товары, могли вызвать рост
закупок промышленных изделий для армии и флота, соответственно
сокращая их ввоз в Бессарабию.
Потеря в 1856 г. по Парижскому трактату Южной Бессарабии – ее портов,
рынка сбыта, земледельческого и скотоводческого производства – вызвала
определенные изменения в торговле края. Тем не менее, радикальных
сдвигов к началу 60-х годов не произошло. Изменения имели локальный,
южнобессарабский, а не общеоблaстной характер.
Таким образом, изучение торговых связей Бессарабии с украинскими
губерниями в первой половине XIX в. дают возможность не только
проследить развитие экономических связей ново-аннексированному краю с
соседними губерниями, но и выявить механизм и выделить этапы
приобщения края к общероссийскому рынку.

Примечания:
1
В.А. Золотов, Внешняя торговля южной России в первой половине XIX в. –
Ростов на Дону, 1963; В.И. Жуков, Города Бессарабии 1812-1861 годов. – Кишинев,
1964; Я.С. Гросул, И.Г. Будак, Очерки истории народного хозяйства Бессарабии
(1812-1861). – Кишинев, 1967; М.П. Мунтян, Экономическое развитие
дореформенной Бессарабии. – В: Ученые записки Кишиневского госуниверситета. –
Кишинев, 1971. – Т. 117 (истор.), с. 4-385; Е.И. Дружинина, Южная Украина в
период кризиса феодализма 1825-1860 гг. – Москва, 1981; И.А. Анцупов,
Сельскохозяйственный рынок Бессарабии в XIX в. – Кишинев, 1981; В.Н. Томулец,
Роль бессарабских и украинских купцов в развитие торговых связей Бессарабии с
украинскими губерниями в первой трети XIX века. – В: Украïнська iсторична наука на
порозi ХХI столiття. Мiжнародний Науковий Конгресс „Украïнська iсторична наука
на порозi ХХI ст.”, Чернiвцi, 2000 р., Том. 4. – Чернiвцi, 2001, с. 83-91; Он же. Роль
бессарабских и украинских купцов в расширении торговых связей Бессарабии с
украинскими губерниями в 30-60-х годах XIX века. – В: Записки iсторичного факуль-
тету. Выпуск 12. – Одесса, 2002, с.175-190; Он же. Деятельность украинской
торговой буржуазии на рынках Бессарабии в 30-60-е годы XIX века. – В: Науковий
Вiсник Чернiвeцького унiверситету. Выпуск 123-124. Iсторiя. Полiтичнi науки.
Мiжнароднi вiдносини. Сбiрник наукових праць. – Чернiвцi, 2002, с. 145-159; Он же.
Роль бессарабской и украинской торговой буржуазии в приобщении Бессарабии к об-
щероссийскому рынку (1812-1868 гг.). – В: Науковi записки. Вiннiцький Державний
Педагогiчний Унiверситет iм. М.Коцюбинського. Серия: Iсторiя. Випуск 4. – Вiнниця,

392
2002, с. 191-196; Он же. Реализация товаров из Украины и других губерний России на
бессарабском рынке (1812-1868 гг.). – В: Iсторико-полiтичнi проблеми сучасного свiту.
Збiрник наукових статей. Том 9. – Чернiвцi, 2002, с. 97-116; Он же. Значение торговли в
приобщении Бессарабии к общероссийскому рынку (1812-1868 гг.). – В: Науковi Записки.
Вiннiцький Державний Педагогiчний Унiверситет iм. М.Коцюбинського. Серия: Iсторiя.
Випуск 5. – Вiнниця, 2003, с. 182-195.
2
РГВИА, Ф. ВУА, д. 18150, л. 3 об.
3
НАРМ, Ф. 2, оп. 1, д. 14, л. 9.
4
Там же, Ф. 5, оп. 1, д. 391, л. 133.
5
А.Скальковский, Записки о торговых и промышленных силах Одессы. – СПб.,
1865, с. 72.
6
А.Защук, Сельскохозяйственная промышленность в Бессарабской области. – В:
ЗИОСХЮР, 1861, с. 392-393.
7
ГАОО, Ф. 1, оп. 16, д. 1227, 1858, л. 35; оп. 248, 1855, д. 1580, л. 119; РГИА, Ф.
14, оп. 3, д. 53, лл. 104-108; д. 954, лл. 130-131 об.; д. 956, лл. 168 об.-171; д. 957, л.
167; д. 958, лл. 215-216; д.960, л. 250 об.
8
НАРМ, Ф. 5, оп. 1, д. 174, л. 363.
9
РГИА, Ф. 169, оп. 1, д. 64, л. 2 об.
10
ГАОО, Ф. 1, оп. 214, д. 22, 1831, лл. 3-4.
11
РГИА, Ф. 169, оп. 1, д. 64, л. 2 об.
12
РГВИА, Ф. ВУА, д. 18589, ч. 1, лл. 61 об.-62.
13
Е.М. Подградская, Экономические связи Молдавского княжества и балканских
стран с Русским государством в XVII веке. – Кишинев, 1980, с. 46, 62; О.Ю.
Скалецкая, Русско-украинско-молдавские экономические связи на рубеже XVIII-XIX вв. –
В: Известия АН МССР. Серия общественных наук. – Кишинев, 1982, №2, с. 74.
14
НАРМ, Ф. 5, оп. 1, д. 205, л. 16; д. 225, лл. 13, 142, 469; д. 229, л. 398.
15
По другим источникам, в 1820 г. было вывезено 3634, а в 1822 г. – 55192 ведра
виноградного вина (РГИА, Ф. 560, оп. 22, д. 18 б., л. 105 об.).
16
Там же, оп. 4, д. 347, л. 6 об.; Государственная внешняя торговля в разных ее
видах. – СПб., 1826, с. 42. В общее количество вывезенного вина вошло, видимо, и
незначительное количество вина из Запрутской Молдовы.
17
РГИА, Ф. 560, оп. 22, д. 248, л. 2 и об.
18
Там же, л. 3 и об.
19
Там же, л. 4.
20
Там же, л. 5 об.
21
Там же, д. 288, л. 3 и об.; НАРМ, Ф. 5, оп. 1, д. 183, л. 352.
22
РГИА, Ф. 560, оп. 22, д. 18 б., л. 109.
23
Там же, оп. 4, д. 347, л. 8; ПСЗРИ. Собр. II , т. I, 1825-1827, №195. – СПб., 1830, с. 294-296.
24
НАРМ, Ф. 22, оп. 1, д. 487, л. 1.
25
Я.С. Гросул, И.Г. Будак, Очерки истории народного хозяйства Бессарабии
(1812-1861). – Кишинев,1967, с. 241.
26
НАРМ, Ф. 2, оп. 1, д. 1199, л. 5.
27
Коммерческая газета, 1838, №62, 24 мая; Ф.Михневич, О виноделии в
Бессарабской области. – В: Одесский вестник, 1836, №39.
28
НАРМ, Ф. 2, оп. 1, д. 1199, л. 5.
29
И.А. Анцупов, Сельскохозяйственный рынок Бессарабии в XIX в. – Кишинев, 1981, с.
78.

393
 30
Л.В. Тенгоборский, О производительных силах России. – СПб., 1858, т. 1, ч. 2,
с. 304-305.
31
НАРМ, Ф. 2, оп. 1, д. 4412, л. 327; д. 4773, л. 191; д. 4881, л. 28 и об.
32
Там же, д. 5362, л. 33.
33
РГИА, Ф. 1281, оп. 4, д. 78, л. 80 об.
34
Там же, Ф. 398, оп. 23, д. 8374, л. 3 об.; НАРМ, Ф. 2, оп. 1, д. 6629, л. 1.
35
Я.С. Гросул, И.Г. Будак, Указ. соч., с. 241.
36
Коммерческая газета, 1830, №12, 8 февраля.
37
Там же.
38
РГИА, Ф. 19, оп. 3, д. 953, л. 94.
39
Там же, д. 956, л. 108.
40
НАРМ, Ф. 5, оп. 1, д. 89, лл. 97, 250, 281; д. 92, л. 244.
41
И.А. Анцупов, Указ. соч., с. 99.
42
Я.С. Гросул, И.Г. Будак, Указ. соч., с. 257; И.А. Анцупов, Указ. соч., с. 99.
43
ГАОО, Ф. 3, оп. 1, д. 36 „а”, 1849, лл. 4-6; Я.С. Гросул, И.Г. Будак, Указ. соч., с. 258.
44
РГИА, Ф. 398, оп. 15, д. 7696, л. 28; Е.Грум-Гржимайло, Табачная
промышленность. Обзор различных отраслей мануфактурной промышленности. –
СПб, 1865, т. 3, с. 286-287.
45
ГАОО, Ф. 3, оп. 1, д. 36 „а”, 1849, л. 33 и об.
46
Там же, л. 34.

Textul de mai sus a fost publicat în revista „Науковi Записки. Вінницький

Державний Педагогічний Університет iм. М.Коцюбинського”. Серія:
Iсторiя. Випуск 7. – Вiнниця, 2004, с. 159-166. În volumul de faţă textul este
publicat fără completări sau modificări de conţinut. Au fost înfăptuite doar
unele rectificări ortografice, precum şi uniformizat aparatul ştiinţific.

394
РЕАЛИЗАЦИЯ ТОВАРОВ ИЗ УКРАИНЫ И ДРУГИХ ГУБЕРНИЙ
РОССИИ НА БЕССАРАБСКОМ РЫНКЕ
(1812-1868 гг.)
COMERCIALIZAREA MĂRFURILOR DIN UCRAINA ŞI DIN ALTE
GUBERNII ALE RUSIEI PE PIAŢĂ DIN BASARABIA
(ANII 1812-1868)
The commercialization of merchandises from Ukraine and other
Gubernias on the Bessarabian Market
(1812-1868)

Abstract
The process of production realization in the Bessarabian market (1812-1868) is
analyzed on the basis of a number of archives and periodicals materials. The author
makes a conclusions that at the given period Bessarabia has become, on one hand, the
market of the industrials goods from Ukraine and other guberniyas (provinces); and, on
the other hand – the place of agricultural raw material purchase.
Процессы внутреннего развития Бессарабии, которые сделали возможным
растущий вывоз товаров за Днестр, в частности рост населения и подъем
хозяйства, расширение областного рынка, увеличение платежеспособного
спроса зажиточной части жителей на промышленные изделия бытового и
хозяйственного назначения, ограничение иностранной конкуренции,
предоставление местным жителям торговых льгот, упразднение таможенной
линии на Днестре и введение гильдейской организации купечества,
обусловили растущий ввоз в Бессарабию товаров из других губерний. Это
были, главным образом, промышленные изделия собственно русских и
украинских губерний. Увеличивался не только объем ввоза, расширялся
ассортимент товаров, росла роль украинского и „российского” купечества за
счет постепенного вытеснения иностранных купцов и их товаров.
Ввоз товаров из-за Днестра прошел те же этапы развития, что и вывоз
бессарабских товаров: они обусловили друг друга, формируя взаимосвязанные
части взаимовыгодного торгового оборота. И тот, и другой испытывали
воздействие тех же, в основном, внутренних и внешних факторов.
Среди факторов, благоприятствовавших ввозу украинских и „российских”
товаров – рост в стране промышленного производства, особенно
текстильного и металлургического, переход от мануфактуры к фабрике в ’30-
’50-е годы, накопление денежных капиталов и их использование для
учреждения крупных мануфактур и фабрик1, протекционистская политика
правительства. Слабость местной промышленности и все более ограниченная
конкуренция иностранных товаров, рост вывоза сельскохозяйственной
продукции обеспечивали в Бессарабии растущий платежеспособный спрос на
изделия украинских и российских губерний.
Ввоз товаров из других губерний сдерживали господство феодальных
отношений, в том числе в значительной части промышленности страны,
относительная узость внутреннего рынка Бессарабии ввиду преимущественно
натурального характера хозяйства и низкого уровня денежных доходов

395
основной массы крестьянства; колебания спроса в зависимости от
повременного состояния сельскохозяйственного производства и вывоза
соответствующих продуктов; войны или угрозы войны; заметная на первых
порах конкуренция иностранных изделий.
В торговле товарами украинских губерний особое место занимали
бессарабские ярмарки. Отсюда украинские и „российские” товары попадали
на базары, в торговые заведения, ремесленные мастерские, крестьянские
хозяйства всего края.
Однако обороты бессарабских ярмарок не дают полного представления об
объеме ввоза украинских и „российских” товаров. Купцы, ведшие оптовую
торговлю, владельцы торговых заведений (лавок, харчевен, гостиниц, постоялых
дворов) закупали крупные партии таких изделий на ярмарках других губерний,
непосредственно у собственников мануфактур, фабрик и заводов.
В Бессарабии, где ремесло и особенно мануфактурная промышленность были
развиты слабо, украинские и российские купцы обнаружили хороший рынок
сбыта промышленных товаров. Здесь они реализовывались выгоднее, чем за
рубежом, где сталкиались с конкуренцией более развитой промышленности ряда
стран Запада или с ограничениями в пользу местной промышленности.
Ввоз в Бессарабию украинских и „российских” товаров через Дубоссарскую и
Могилевскую таможни в 1819-1820 гг. характеризуют данные Таблицы 1.
Таблица 1
Ввоз в Бессарабию товаров из других губерний России через
Дубоссарскую и Могилевскую таможни в 1819-1820 гг.
Годы
1819 1820 1819 1820 Удельный
Название изделий Итого
вес (%)
Через Дубоссарскую Через Могилевскую
таможню таможню
Бумажные ткани 50620 116701 42987 6290 216598 6,4
Шерстяные ткани 10810 30274 125351 595 167030 5,0
Шелковые ткани 2690 15996 1775 130 20591 0,6
Полотно 85650 212474 73366 30741 402231 12,0
Веревки 23764 20757 9200 2850 56571 1,7
Бумага писчая 40875 56783 – 7068 104726 3,1
Пушные 13649 44828 160031 10473 228981 6,8
Кожи, кожаные 70286 100250 16764 6363 193663 5,8
Чугунные 3895 11099 1221 890 17105 0,5
Железо, железные 97683 142449 25049 11769 276950 8,3
Медь, олово, свинец 32459 47498 23127 19084 122168 3,6
Золотые, серебряные 5100 20160 38415 – 63675 1,9
Посуда 16250 20265 14269 5186 55970 1,7
Спирт, хлебное вино – – 642406 779902 1422308 42,4
Анис 4250 1175 20 15 5460 0,2
Итого 457981 840709 1173981 881356 3354027 100,0
Всего вывезено 541028 952857 1182782 900767 3577434 100,0

* РГВИА, Ф. ВУА, д. 19150, лл. 202 об.-205.

396
 Согласно приведенным в таблице данным, ввоз украинских и
„российских” товаров через эти таможни за два года достиг 3,6 млн. рублей,
причем особенно значителен был ввоз через Могилевскую таможню (на
сумму более 2 млн. руб., т.е. 61,3%)2. Не считая малоценного ввоза аниса,
весь он состоял из промышленных изделий, около половины которых (42,4%)
включали спирт и водку („хлебное вино”)3. За ним следовали полотно,
хлопчатобумажные и шерстяные ткани (24%), металлы и металлические
изделия (14,3%), пушнина (около 7%), кожи и изделия из них (около 6%).
Начальник Дубоссарского таможенного округа Юшневский в 1821 г.
подчеркивал, что из внутренних губерний России ввозится в Бессарабию
большое количество разных промышленных изделий, особенно текстильных4.
Через Могилевскую таможню, главным образом из Подольской губернии,
ввозили спирт и хлебное вино (69% ввоза через эту таможню). Доставлялись
они по четырем дорогам: Жванец-Атаки-Хотин-Бричаны-Бельцы; Калюсь-
Бельцы-Оргеев; Серебречан (выше г. Могилева)-Атаки-Бельцы-Оргеев-
Кишинев; Каменка-Оргеев-Кишинев. Из Кишинева эти товары развозились в
города и местечки Бессарабии5. В последующие годы преобладание ввоза
водки и спирта через Могилевскую таможню сохранилось, но стали
поступать в значительном количестве ранее не доставлявшиеся изделия, о
чем свидетельствуют данные Таблицы 2.
Таблица 2
Ввоз товаров в Бессарабию через Могилевскую таможню в 1821-
1826 гг. (в рублях ассигнациями) *
В том числе
Общая Металл,
Год стоимость Спирт, Лен,
водка конопля Хлеб металлически Деготь
е изделия
1821 1361654 926334 85700 33730 73414 22121
1822 2099750 1568778 47587 160769 64414 11140
1823 1523472 976050 102624 147701 47630 18226
1824 1586380 887360 183829 115032 29606 12175
1825 1332122 726189 152997 29216 55162 16994
1826 1357962 670384 96516 12938 109020 18953
Итого 9261340** 5755095 669253 499386 379246 99609
Удельный
100,0 62,1 7,2 5,4 4,1 1,1
вес (в %)

* РГВИА, Ф. ВУА, д. 18589, ч. I, лл. 60 об., 64 и об., 70 об., 76 об., 77, 89 об.
** В общую стоимость включено и незначительное количество транзитных
товаров.
Учитывая, что в общую стоимость ввоза включено и незначительное
количество товаров, шедших транзитом в Запрутскую Молдову и в
австрийские владения, перечисленные товары составляли 80% всего ввоза на
сумму более 7,4 млн. рублей, в том числе водки и спирта на 5,8 млн., льна и

397
конопли на 669 тыс., зерна и муки – почти на 500 тыс., металла и
металлических изделий – на 380 тыс. и дегтя – почти на 100 тыс. рублей.
Спирт и водка, по свидетельству А.Розельона-Сошальского, поставляла
Подольская губерния, изобиловавшая винокуренными заводами, рожью и
лесом6. Спирт и водка поступали в Бессарабию и через Исаковецкую
таможню. Этим путем ввозились также зерно, пшеничная и ржаная мука,
глиняная и фарфоровая посуда, металл и металлические изделия, „российские
товары”, закупаемые в городе Бердичеве торговцами Хотина и близлежащих
местечек7. В 1821-1826 гг. из Подольской губернии через Исаковецкую
таможню было ввезено в Бессарабию более 227 тыс. ведер спирта на сумму
свыше 850 тыс. рублей. Таким образом, по данным Розельона-Сошальского,
из Подольской губернии в Бессарабию в то время ввозили ежегодно 350-400
тыс. ведер спирта по меньшей мере на 800 тыс. рублей8. В последующие годы
преобладание ввоза водки и спирта сохранилось.
Украинские купцы ввозили спирт и водку через Хотин, Атаки, Сороки,
Рашков, Бендеры, Маяки; продавались они в Кишиневе, Измаиле, Рени,
Килии, Оргеевском, Сорокском, Бельцком, Хотинском, Бендерском,
Аккерманском, Кагульском и в других уездах юга9.
В ’20-е годы значительное количество различных товаров доставлялось из
других губерний и через Маякскую таможенную заставу. В 1821 г. из
Херсонской и других украинских губерний было ввезено 53,7 тыс. аршинов
„малороссийского полотна”, 430 пудов веревки и каната, более 2 тыс. пудов
жидкой смолы, 572 четверти зерна и других товаров стоимостью 66,8 тыс.
рублей10. Через Исаковецкую таможню в 1821-1826 гг. из Подольской,
Волынской, Киевской губерний было ввезено товаров на сумму без малого 2
млн. рублей11.
Промышленные товары доставлялись через таможни и заставы на Днестре из
центральных губерний, а также Бердичева, Харькова, Киева и Одессы. Согласно
отчету бессарабского гражданского губернатора за 1828 г., такие предметы
фабричного производства как сукно, ситец, холст, пестрядь12, писчая бумага,
шерстяные, шелковые и хлопчатобумажные изделия местные торговцы привозят
из Москвы, Одессы, Харькова и из некоторых других городов13.
Одним из центров сосредоточения украинских и „российских” товаров для
ввоза в Бессарабию были харьковские ярмарки. В проекте „Об устройстве
финансовой части Бессарабской области” 1829 г. отмечалось, что слабость
мануфактурной промышленности края заставляет население пользоваться
товарами, доставляемыми из ближайших украинских губерний, особенно с
шести рынков Харьковской губернии. Однако эти товары не всегда отвечали
требованиям покупателей, что заставляло их „…выписывать себе товары из
Одессы и других мест”14.
Среди вывозимых из других губерний товаров были меха и изделия из
них. По подсчетам Розельона-Сошальского, в 1821-1825 гг. через
Дубоссарскую, Могилевскую, Исаковецкую таможни и Парканскую заставу

398
доставлялось этого товара ежегодно в среднем на 64 тыс. рублей
ассигнациями15.
В ассортименте ввозимых в Бессарабию товаров числились изделия из
льна и конопли, металла, деготь, фаянсовая и глиняная посуда, стекло, мыло
и др.
Русское правительство стимулировало ввоз в Бессарабию товаров других
губерний. Так, решением Комитета министров в августе 1825 г. был разрешен
ввоз в область дегтя, запрещенного к вывозу за границу тарифом 1822 года.16
Это привело к увеличению привоза этого товара из других губерний, а в
последующие годы – смолы, что позволило уменьшить покупку их за
границей. В материалах к отчету Скулянского таможенного округа за 1835 г.
указывалось, что в Бессарабию „…привозится из Волынской и Киевской
губерний достаточное количество смолы”17, что уменьшило закупку дегтя в
Запрутской Молдовы.
Объем и ассортимент товаров, ввозившихся в Бессарабию из-за Днестра во
второй половине 20-х годов, отражены в Таблице 3.
Таблица 3
Ввоз в Бессарабию товаров из украинских и других российских
губерний в 1825-1830 гг. (в тысячах рублей ассигнациями)*
Год
Наименование изделий Итого B%
1825 1826 1827 1828 1829 1830
Веревки, канаты 26 807 39 45 85 107 1109 3,3
Хлопчатобумажное сырье, пряжа 45 79 65 84 166 188 627 1,9
Льняные ткани 465 415 424 334 492 851 2981 8,8
Бумажные ткани 800 1101 894 958 1555 2548 7856 23,3
Шелковые ткани 87 83 100 85 160 462 977 2,9
Шерстяные ткани 246 1132 591 204 590 694 3457 10,3
Металл, металлические 201 466 417 352 453 618 2507 7,4
Кожи, кожаные 59 79 88 129 226 328 909 2,7
Мех 59 90 146 101 153 272 821 2,4
Хлеб 286 312 167 243 397 452 1857 5,5
Сахар 208 137 212 379 306 402 1644 4,9
Спирт, хлебное вино 1003 817 1249 1930 2191 1788 8978 26,6
Итого 3485 5518 4392 4844 6774 8710 33723 100,0
Всего ввезено 4015 6098 5243 7188 8827 10572 41943 100,0
В % к общему ввозу 86,8 90,5 83,8 67,4 76,7 82,4 80,4 100,0

* РГИА, Ф. 21, оп. 12, д. 60, лл. 20 об.-23

Как свидетельствуют изложенные данные, стоимость ввезенных товаров

достигла 42 млн. рублей – в среднем почти 7 млн. рублей в год. Из
перечисленных товаров, составлявших более 80 процентов всего ввоза, спирт
и водка оценивались в 9 млн. рублей (26,6%), то есть их удельный вес упал,
зато доля текстильного сырья и тканей увеличивались до 47,2 процента и
оценивалась почти в 16 млн. рублей (в среднем 2,6 млн. рублей в год); металл

399
и металлические изделия оценивались в 2,5 млн. рублей (7,4%), за ним
следовали зерно и мука, сахар, кожи и кожаные изделия, веревка и канат,
меха.
Как и в предшествующие годы, во второй половине ’20-х годов главным
предметом ввоза из Подольской и других украинских губерний были спирт и
водка. Показательно свидетельство начальника Дубоссарского таможенного
округа: в 1829 г., хотя продолжалась война с Османской империей, ввоз
украинских и „российских” товаров в Бессарабию не уменьшился, сбыт,
особенно хлебного спирта, был хороший, цены возросли и торговцы
хвастают большими выгодами18.
Несмотря на некоторые колебания, увеличился ввоз почти всех
украинских и „российских” товаров: веревки и каната – в 4 раза,
хлопчатобумажного сырья и пряжи – в 4 раза, тканей – почти в 3 раза,
металла и металлических изделий – в 3 раза, кожи и кожаных изделий – в 5,5
раза, меха – почти в 5 раз, хлеба – 1,5 раза, сахара и спиртоводочных изделий –
в 2 раза.
По мнению начальника Дубоссарского таможенного округа, в 1830 г. ввоз
в Бессарабию украинских и российских промышленных товаров был бы еще
значительнее, если бы вследствие эпидемии холеры многие заготовленные
товары не остались бы не вывезенными из Москвы и Харькова19.
Такой рост объясняется тем, что украинские и российские товары
пользовались большим спросом20, не встречали острой конкуренции местных
и зарубежных товаров и, согласно „Правилам” 1825 г., „…привозились без
свидетельств и без пошлины через все таможни, находившиеся на границе
между Россией и Бессарабией”21. „Коммерческая газета” сообщала 30 марта
1827 г., что вывозимые через Дубоссары в большом количестве российские
мануфактурные товары, особенно хлопчатобумажные, сбывались в
Бессарабии выгодно22.
Способствовали увеличению ввоза и новые льготы, предоставленные
российскому купечеству. Так, в январе 1826 г. Комитет министров разрешил
(несмотря на запрещение, установленное „Правилами для торговли …” 1825 г.
купцам третьей гильдии торговать в Бессарабии) купцам из-за Днестра, без
различия гильдий, провозить через Днестровские таможни и заставы
„российские” товары, кроме вин и водок23.
Ввоз промышленных изделий даже из отдельных губерний выгоден, хотя
дорога обходилась дорого: за доставку 1 пуда груза до Днестра из Москвы и
Нижнего Новгорода платили 4,5 руб., из Калужской губернии – 2,6 руб., из
Слободско-Украинской и Екатеринославской губерний – 2,8 рублей.24
Беспошлинный ввоз украинских и „российских” товаров согласно
„Правилам для торговли с Бессарабией” 1825 г. привел к уменьшению ввоза
зарубежных промышленных товаров (особенно из австрийских владений) и к
увеличению доли аналогичных товаров украинского производства. Об этом, в
частности, свидетельствует происхождение промышленных изделий,
доставленных на Дмитриевскую ярмарку в 1831 г. (Таблица 4).

400
 Таблица 4
Место выезда купцов, прибывших на Дмитриевскую ярмарку
Кишинева в 1831 г., ассортимент и стоимость их товаров*
Стоимость
Количество товаров (в руб.
Место выезда Ассортимент товаров
купцов
ассигнациями)
Посуда фаянсовая, ситец,
Владимирская губерния 25 платки, холст, сапоги, кожаные 75835
изделия, ножи, вилки, сахар
Металлические изделия, канаты,
Подольская губерния 3 стекло, шелковые ткани, парча, 19100
меха, сахар, деготь, смола
Посуда хрустальная, медная,
Харьковская губерния 1 14000
чай, сахар
Шелковые ткани, ситец,
Херсонская губерния 2 8500
кожаные изделия
Черниговская губерния 3 Мелочные товары, деготь, смола 6900
Металлические изделия, 10500
Земля войска Донского 1
полотно, вино
Металлические изделия, ситец,
Калужская губерния 1 медные изделия, бумага, чай,
сахар, разные товары
Металлические изделия, ситец,
Тульская губерния 1 медные изделия, бумага, чай,
сахар, разные товары
32700
Металлические изделия, ситец,
Курская губерния 2 медные изделия, бумага, чай,
сахар, разные товары
Металлические изделия, ситец,
Ярославская губерния 3 медные изделия, бумага, чай,
сахар, разные товары
Екатеринославская губерния 1 ** **
Киевская губерния 1 ** **
Шелковые ткани, бакалея, табак,
Запрутская Молдавия 5 23000
вино
Валахия 4 Шелковые и бумажные ткани 7000
Лесной материал, аптекарские
Австрия 7 17000
товары
Венгрия 5 Шали, платки, кружева 4600
* ГАОО, Ф. 1, оп. 214, д. 22, 1831, лл. 2 об., 3 об., 4 об.; В.И. Жуков, Города
Бессарабии. 1812–1861 годов (Очерки социально-экономического развития). –
Кишинев,1964, с. 182
** Ассортимент и стоимость товаров привезенных на ярмарку этими купцами не
известны.
Как следует из таблицы, стоимость привезенных товаров 44 украинскими
и российскими и 21 иностранными купцами превышала 219 тыс. рублей, из
них украинских и „российских” товаров – 167,5 тыс. (т.е. 76,5%),
иностранных – 51,6 тыс. рублей (23,5%). Из других губерний России были
доставлены преимущественно мануфактурно-промышленные товары. В

401
описании ярмарки отмечалось, что наиболее выгодной была продажа
деревянной посуды, тарелок, мисок, железных и медных изделий, отчасти
пеньки или каната, вилок, фаянсовой посуды, кожаных изделий, хрустальной
и стеклянной посуды, стекла25. Она давала выгоду в 3 и более раза26. Успешно
торговали этими товарами купцы из Владимирской, Ярославской,
Калужской, Тульской, Курской, Черниговской, Харьковской, Подольской
губерний, Земли Донского войска и др.
Однако преобладание российских и украинских купцов и товаров еще не
было повсеместным. На торгах и базарах Кишинева преобладали
иностранные купцы. Свидетельство тому – рапорт в городскую Думу
депутации, которая исследовала состав местного купечества, торговавшего в
1831 г. (Таблица 5).
Таблица 5
Количество иностранных и иногородних купцов, торговавших в
Кишиневе в 1831 г.*
Месяцы **
Место выезда купцов Всего %
I III V VI VII VIII IX XI XII
Османская империя 2 2 40 6 12 17 16 8 6 109 65,7
Австрийские владения – 1 6 3 3 1 1 1 1 17 10,3
Херсонская губерния – 2 2 1 3 – 1 1 10 6,0
Волынская губерния – – 1 1 2 1 – – 1 6 3,6
Подольская губерния – – 1 – 1 1 3 – – 6 3,6
Черниговская губерния – – – – 1 1 – – – 3 1,8
Полтавская губерния – – 1 – – 1 – 1 – 2 1,2
Екатеринославская – – – – – 1 – – – 1 0,6
губерния
Харьковская губерния – – – – – – 1 – – 1 0,6
Владимирская губерния – – – – – – – – – 1 0,6
Бессарабская область 1 – – 2 3 – – 1 1 7 4,2
Неизвестные – – 1 – 1 – 1 – – 3 1,9
Итого 3 3 52 14 24 26 22 22 10 166 100,0

* НАРМ, Ф. 75, оп.1, д. 488, лл. 2 и об., 8 и об., 10 и об., 20 и об., 22 и об., 24 и об.,
30–33, 34 и об., 36 и об., 38 и об.
** Отсутствуют данные о численности иностранных и российских купцов на
Дмитриевской ярмарке, продолжавшейся с 26 октября по 26 ноября.
Данные таблицы свидетельствуют, что в торговле областного центра
участие иностранных купцов было значительно: выходцы из османских (в т.ч.
из Запрутской Молдовы) и австрийских владений составляли более трех
четвертей из общего их числа. Объясняется это не только существовавшими
традициями и льготами, которыми иностранные купцы пользовались в крае,
но и характером торговли. Иностранцы приезжали в Кишинев в основном в
мае и летние месяцы, когда изобилие корма создавало хорошие возможности
для скупки на торгах, базарах, у жителей соседних уездов скота для перегона
за границу. Основная же масса украинских и российских купцов приезжала в

402
осенние месяцы, когда кончались украинские ярмарки (особенно
харьковские), а бессарабские крестьяне и помещики, закончив уборку
урожая, вывозили на ярмарку продукцию своих хозяйств.
Преобладание украинских и „российских” товаров характеризовало
ярмарочную торговлю промышленными изделиями и в последующие годы. На
Дмитриевской ярмарке 1833 г. большинство торгующих составляли купцы из
Бессарабии и других губерний, им принадлежало большинство торговых мест.
Так, 13 торговцам из Владимирской губернии, продававшим хлопчатобумажные,
шелковые и полушелковые, льняные и пеньковые изделия, посуду,
принадлежали 22 лавочных места; 4 торговцам из Черниговской губернии – 5
мест, 3 торговцам из Московской губернии – 4 места, одному из Волынской
губернии – 1 место и 15 бессарабским – 20 мест27.
Привезенные на Дмитриевскую ярмарку в тот год товары раскупались плохо.
Непроданными остались ткани на сумму 33,7 тыс. рублей ассигнациями28.
Упразднение таможенной линии на Днестре и увеличение ввоза
промышленных товаров из украинских и других губерний привели к
постепенному вытеснению с бессарабского рынка зарубежного текстиля. Из
Скулянского таможенного округа сообщали, что „торг мануфактурными
товарами иностранного происхождения по Скулянской таможне еще в 1832
году совершенно прекратился, а по Новоселицкой привоз европейских
фабричных изделий постепенно уменьшается” 29. В том же году начальник
Новоселицкой таможни писал, что нельзя ожидать увеличения привоза из
австрийских владений, „…ибо российские изделия, коими по большей части
торгуют бессарабские купцы, вытесняют первых из общего потребления”30.
Бессарабские купцы предпочитали получать мануфактурные товары через
Радзивилов и Одессу, чему раньше препятствовала Днестровская таможенная
линия31.
Растущая роль украинских и российских купцов в доставке
промышленных товаров свидетельствовала об изменениях в торговле
Кишинева (Таблица 6).
Согласно данным Таблицы 6, уменьшилась численность32 и торговый
оборот иностранного купечества. В 1833 г. 60 иностранных торговцев
привезли в Кишинев товаров на сумму 121,6 тыс. рублей, а 28 украинских и
„российских” купцов – на сумму 288,4 тыс. рублей. Более половины товаров
(на 250 тыс. руб.) принадлежала купцу второй гильдии В.Заславскому из
Житомира, купцам третьей гильдии Н.Нефедову из Харькова и С.Мельканову
из Григориополя.
Особенно упрочились позиции украинского купечества в Бессарабии
после введения гильдейской реформы 26 сентября 1830 г., представившей
купцам торговые льготы. В течение 4-х лет (1831-1834 гг.) для ведения в
Кишиневе торговли выходцам из других губерний было выдано 77 торговых
свидетельств, в том числе из Херсонской губернии – 27, Киевской – 13,
Волынской – 11, Подольской – 8, Орловской – 4, Владимирской – 4,
Полтавской – 2, Черниговской – 2, Курской – 2, Харьковской, Калужской,
Московской и Тверской – по 1 свидетельству33.
403
 Таблица 6
Стоимость и ассортимент товаров, состав участников торговли
Кишинева в 1833 г.*
Стоимость
Количество товаров (в руб.
Место выезда купцов Ассортимент товаров
купцов
ассигнациями)
Подольская губерния 8 Меха, вина, водка, „красные”**, 29300
аптекарские, бакалейные
Херсонская губерния 8 Вино, „красные”, бакалея, разные 110600
Волынская губерния 4 „Красные”, аптекарские, разные 58000
Орловская губерния 4 Мука, разные мануфактурные 28000
Харьковская губерния 1 „Красные” 50000
Таврическая губерния 1 „Красные” 10000
Владимирская губерния 2 „Красные” 2500
Османская губерния 39 Сапоги, оружие, свечи, вина, водка, 59950
мука, кофе, фураж, бакалея, „красные”
Австрийская империя 10 Сапоги, вина, водка, металлические, 39500
„красные”, бакалея
Запрутская Молдавия 8 Свечи, вина, водка, фураж, 14700
„красные”, мелочные
Сербия 1 Свечи 5000
Англия 1 Вина, водка 2000
Неизвестные иностранцы 1 „Красные” 400
Другие уезды Бессарабии 4 Сапоги, вина, свечи 8000

* НАРМ, Ф. 75, оп. 1, д. 599, лл. 12-20.

** „Красные” товары – хлопчатобумажные, шерстяные, льняные и шелковые ткани
русских фабрик (И.Аксаков, Исследование о торговле на украинских ярмарках. – СПб.,
1858, с.161).
Таким образом, усиление в крае позиций, украинского и российского
купечества привело к постепенному вытеснению зарубежных промышленных
товаров, особенно австрийских, и к увеличению ввоза аналогичных товаров
из других губерний.
Все же местные власти продолжали настаивать на улучшении условий ввоза
украинских и „российских” промышленных товаров, как для оживления
внутриобластной торговли, так и для последующего вывоза за границу.
В частности, С.А. Тучков считал необходимыми для повышения роли
Измаильского порта и городов Измаильского градоначальства установление
прямых связей местного купечества с промышленными центрами страны. Он
отмечал в июне 1833 г., что для поддержания местной торговли полезно было бы
поощрять привоз „российских изделий”: медных, железных, мехов и всякого
пушного товара; стекла, фарфора, некоторых простых тканей. Следовало бы
содействовать прямым контактам местного купечества с русскими и
украинскими фабрикантами, приобретению ими товаров на ярмарках
Новороссийского края, без многочисленных посредников. „Со всем тем, – писал
он, – русские товары здесь недороги и могли бы даже быть отправляемы за

404
границу, если бы получить в большом количестве”34. Причину отсутствие
прямых связей С.А.Тучков видел в нехватке в крае капиталов.
Часть товаров, особенно железные, медные и чугунные изделия, выделанные
кожи, фарфоровая и фаянсовая посуда, действительно находила сбыт в
Дунайских княжествах, так как в них „…мануфактурная промышленность не
известна”35. Начальник Скулянского таможенного округа сообщал, что в 1833 г.
были вынесены в Яссы и оттуда разошлись в Молдову и Валахию, железо,
железные, чугунные, жестяные и медные изделия, кожи выделанные и изделия
из них, конская сбруя, посуда фарфоровая и фаянсовая, а также разные
мелочные изделия российских фабрик. Однако, отмечал он, текстильные изделия
(льняные и шерстяные ткани простой отделки) вывозятся в ограниченном
количестве, так как им предпочитают сукно, шелковые и хлопчатобумажные
ткани английского и французского производства36.
На Дмитриевской ярмарке в Кишиневе, отмечал И.Г. Будак, значительную
часть торговых операций составляла купля-продажа промышленных изделий
из внутренних губерний, так-называемые „российские товары”: шерстяные,
шелковые и хлопчатобумажные ткани, изделия из металла и кожи, посуда,
пушнина, предметы галантереи и т.д.37 О продаже этих товаров на
Дмитриевской ярмарке в Кишиневе в середине 30-х годов XIX века.
свидетельствуют данные Таблицы 7.
Таблицы 7
Продажа украинских и „российских” товаров на Дмитриевской ярмарке
в Кишиневе в середине 30-х годов XIX в. (в рублях серебром)*

1835 г. 1836 г.
Наименование
изделий Осталось не Осталось не
Привезено Продано Привезено Продано
проданным проданным
Шерстяные ткани – – – 1050 400 650
Хлопчатобумажные 26105 13789 12316 46500 18850 27650
ткани
Пеньковые 36350 16623 19727 6940 3020 3920
Пушные 3510 780 2730 6500 2500 4000
Металл, металлические 15000 3000 12000 – – –
Галантерейные – – – 16000 3000 13000
Посуда 12000 7000 5000 9200 4100 5100
Хрусталь, стекло 2500 1200 1300 – – –
Бакалейные – – – 6850 3050 3800
Итого 95465 42392 53073 93040 34920 58120
Удельный вес (в %) 100,0 44,4 55,6 100,0 37,5 62,5

* РГИА, Ф. 1287, оп. 5, д. 420, лл. 4-5; д. 458, лл. 2-3.

Согласно таблице, в середине ’30-х годов главным предметом ввоза из
внутренних губерний России на ярмарку в Кишинев были шерстяные и
хлопчатобумажные ткани, составлявшие более половины (от 59 до 65%)
общей стоимости привезенных товаров.

405
 Преобладание таких товаров характерно для ярмарочной торговли
промышленными изделиями и в других городах Бессарабии. Так, в 1835 г. на
ярмарки Аккермана привезено украинских и „российских” товаров на 80 тыс.
рублей, Измаила – почти на 150 тыс., Килии – 25 тыс., Бельц – 13,7 тыс., Рени
– 5 тыс. и Хотина – на 5 тыс. рублей серебром38. Часть этих товаров
закупалась иностранными купцами. Начальник Скулянского таможенного
округа докладывал в декабре 1835 г., что изделия русской промышленности,
доставляемые с Нижегородской ярмарки, закупаются купцами из Запрутской
Молдовы, которые перепродают их в Дунайских княжествах; правда, отмечал
он, встретив в княжествах сильную конкуренцию со стороны иностранных
товаров, вывоз „российских товаров” через бессарабские таможни стал
уменьшаться, а „…купцы отзываются, что выгода от торговли российскими
товарами посредственна” 38.
Об ассортименте и местах вывоза товаров в Бессарабию в конце ’30-х
годов „Коммерческая газета” сообщала, что Бессарабия снабжается всякими
ремесленными, фабричными и заводскими изделиями из Москвы,
харьковских и бердичевских ярмарок; железом и чугуном из Киева; хлебным
вином, мукою и крупами из Подольской губернии; писчая бумага и фарфор
доставляются из Волынской губернии, а сукно из царства Польского.
Колониальные припасы, мануфактурные изделия, бакалейные товары,
древесное масло, иностранные вина и другие доставляются из Одессы39.
Значительными центрами торговли мануфактурными изделиями на юге
Бессарабии были ярмарки Покровская и Вознесенская в Измаиле,
Николаевская (9-16 мая) и Параскиевская (14-21 октября) в Килии. М.Драган
писал, что на эти ярмарки съезжаются оптовики из Бердичева, Киева,
Харькова40. В 1839 г. на измаильские ярмарки доставлено из других губерний
шерстяных изделий на 119 тыс. рублей, хлопчатобумажных – на 72,4 тыс.,
льняных – на 35,6 тыс., шелковых – на 15,1 тыс., хлопчатобумажной пряжи –
на 2,4 тыс., фарфоровой и хрустальной посуды – на 6,8 тыс. рублей41.
Центральные и северные уезды Бессарабии получали промышленные
товары с ярмарок Подольской, Волынской и Киевской губерний, в частности
местечка Ярмолинец, городов Бердичев и Умань, куда съезжалось немало
бессарабских купцов для пополнения своих запасов42. Местные власти
Хотина сообщали в 1835 г., что в городах Ромны и Бердичев „красные
товары” закупают несколько бессарабских купцов, торговые обороты
которых составляют от 24 до 40 тысяч рублей43.
В конце 30-х годов на Дмитриевскую ярмарку и базары Кишинева
текстильные и другие промышленные товары по-прежнему доставлялись
купцами центральных губерний – Владимирской, Московской, Тульской,
Орловской, Курской; украинских – Черниговской, Киевской и др. В 1838 г. в
Кишиневе вели торговлю 7 крестьян Ковровского уезда и 2 крестьянина
Вязниковского уезда Владимирской губернии, купец и 2 мещанина из Ельца,
оружейник из Тулы, по одному жителю Елисаветргада и Новоушинского
уезда Подольской губернии44. В следующем году в Кишиневе торговали

406
жители Одессы, Бердичева, Стародуба, разных уездов Черниговской,
Таврической, Казанской губерний и т.д.45
В последующие два десятилетия этот процесс продолжался. В 1841 г.,
например, к кишиневскому купечеству были причислены выходцы из
Очакова, Винницы, Рыльска, Новгород-Волынска, Киева, Новозыбкова, ряда
других городов и селений Украины46. В последующее десятилетие
количество украинских купцов еще более возросло. Так, в 1857 г. к
кишиневскому купечеству были причислены 14 купцов Херсонской
губернии, 7 – Подольской, 7 – Могилевской, 5 – Екатеринославской, 3 –
Волынской и 1 – Таврической губернии4.
Они занимались не только временной торговлей на ярмарках, но и
переезжали на постоянное жительство в Бессарабию, строили лавки,
постоялые дворы и гостиницы, склады и т.д. Так, в августе 1849 г. купец I-й
гильдии Ш.Горович из города Бердичева просил разрешения построить в
Кишиневе лавку для оптовой продажи „красных” и текстильных товаров48.
В ’40-е годы ярмарки продолжали играть важную роль в купле-продаже
украинских и „российских” товаров. О поступивших на бессарабские ярмарки
промышленных товарах из других губерний свидетельствуют данные 1844 г.,
сведенные в Таблице 8.
Таблица 8
Ввоз украинских и „российских” товаров
на ярмарки Бессарабии в 1844 г. (в рублях серебром)*
Города

Удельный
Аккерман
Кишинев

Наименование
Бельцы

Измаил

Итого вес
Килия

Рени

изделий
(в %)

Хлопчатобумажные 280 5000 1152 10908 24860 408 42608 17,9

Шелковые, полушелковые – 2500 985 2450 10700 4400 21035 8,9
Шерстяные 1040 – 4127 39832 13460 3000 61459 25,9
Льняные, пеньковые 450 – 3246 3498 900 – 8094 3,4
Металл, металлические – 32020 234 – 3500 2600 38354 16,1
Посуда 380 7200 1520 5520 2280 – 16900 7,1
Сахар 480 10000 750 – 2600 – 13830 5,8
Другие товары 5590 8900 3665 11999 3598 1075 35227 14,8
Итого 8620 65620 15679 74207 61898 11483 237507 100,0
Всего ввезено 10945 65620 17453 74207 63770 11483 243478 100,0

* НАРМ, Ф. 2, оп. 1, д. 4504, лл. 3, 13-15, 19, 24-25 об., 33-34, 35-36, 42-43; РГИА,
Ф.1281, оп. 4, д. 65, л. 86.
** Данные о продаже украинских и „российских товаров” на ярмарках Хотина не
обнаружены.
Данные таблицы свидетельствуют, что стоимость товаров доставленных
из других губерний на крупнейшие ярмарки семи (включая Хотин) городов,
превысила четверть миллиона рублей серебром. Преобладали текстильные
407
изделия (56% ввоза), металл и металлические изделия (более 16%), за
которыми следовали посуда, сахар и др. Наиболее значительным был их ввоз
на ярмарки Измаила (стоимостью около 75 тыс. рублей), Кишинева (свыше
65 тыс. рублей) и Килии (почти 62 тыс. рублей). Доля зарубежных
промышленных товаров была незначительна. Начальник Скулянского
таможенного округа сообщал в 1845 г., что жители Кишинева получают
мануфактурные изделия через Радзивилов из Царства Польского и Одессу, и
„…потому на Новоселицу приходили только весьма малые транспорты,
исключительно только для одной Бессарабии”49. Количество иностранных
промышленных товаров продолжало уменьшаться. На некоторые крупные
ярмарки ввоз зарубежных товаров временами прекращался. Так, Бельцкая
городская полиция отмечала в отчете 1844 г., что „…иностранных товаров,
колониальных50, китайских, бухарских, персидских на ярмарках, бывших в
Бельцах, привозимо не было”51.
Российские и украинские купцы, доставлявшие на бессарабские ярмарки
промышленные изделия, закупали на обратный путь различные продукты
сельского хозяйства и местных промыслов. Предположение М.С. Воронцова,
что учреждение ярмарки, например, в Аккермане, будет полезно не только
для этого города, но и для ближайших городов Херсонской губернии, жители
которых будут приезжать для закупки соли и вина52, основывалось на опыте
других ярмарок и в ближайшее время оправдалось.
Архивные материалы дают возможность установить и места отправки на Юг
промышленных товаров из-за Днестра. В ведомостях о ярмарочной торговле
Аккермана 1841 и 1844 гг. отмечено, что лучшие шерстяные и
хлопчатобумажные ткани произведены на предприятиях московских купцов
первой гильдии Алексеева, Морозова, Соколова, Тихонова и Ширкова;
шелковые и полушелковые изделия – московского купца первой гильдии
Залогина; льняные и пеньковые изделия – купца первой гильдии Владимирской
губернии Бородулина; посуда – московского купца первой гильдии Гиджелова;
сахар – петербургских купцов первой гильдии Вильмы, Бердаса, Альфрова,
Бердо и А.Ардова; бумага – купца первой гильдии Гончарова; лучшие хрусталь,
стекло и зеркала доставлялись с Харьковских ярмарок53.
В „Ведомости” о ярмарочной торговле Измаила в 1844 г. отмечено, что
сукна доставлены большею частью из Киевской губернии и города
Кишинева, а лучше были произведены на фабриках купца Фидлера. На
ярмарках в городе Бельцы в том же году продано много сукна, поступившего
с вотчинных мануфактур Подольской и Волынской губерний54. На
Дмитриевскую ярмарку в Кишиневе промышленные товары привозились
преимущественно с харьковских ярмарок55. В 1847 г. начальник
Измаильского таможенного округа сообщал, что текстильные и бакалейные
товары большею частью доставляются из Одесского порта56.
Промышленные товары привозились в Бессарабию и местными купцами,
которые были хорошо знакомы с русскими и особенно с украинскими
ярмарками. В ’40-е годы бессарабские купцы закупали эти товары, в
частности, на Георгиевской (23 апреля) ярмарке в Елисаветграде (до этого – в
г. Ромны), куда доставляли мануфактурные изделия московские оптовщики57.
408
 Таким образом, бессарабский рынок был тесно связан с общероссийским,
зависел от него. Не случайно, когда эпидемия холеры в 1847 г. в Киевской и
Харьковской губерниях, где собирались крупные ярмарки, воспрепятствовала
привозу в Бессарабию многих промышленных изделий, „…купцы продавали
товары с малою выгодою и оставалось немалое количество непроданным”58.
Сократился ввоз в Измаил, Килию и Рени, уменьшился оборот остальных
бессарабских ярмарок59. В 1848 г. продано „российских товаров” на ярмарках
в Измаиле – на 20,3 тыс. руб., в Кишиневе – на 18,4 тыс. руб., Рени – на 1,3
тыс., Бельцах – на 1,3 тыс., Байрамче – на 930, Атаках – на 602, Рашкове – на
230 и в Резине – на 17 руб. серебром60, то есть в 2-3 раза меньше чем в
середине 30-х годов.
Главным местом закупки промышленных товаров для Бессарабии были
украинские ярмарки, куда они доставлялись из Центрально-промышленного
района России. И.Т. Аксаков, характеризуя украинские ярмарки, писал, что
их деятельность и сбыт товаров направлены преимущественно к югу и юго-
западу, включая всю Бессарабию61.
Исследуя обороты бессарабских ярмарок, В.И.Жуков пришел к выводу,
что после 1831 г. на них регистрировались данные о стоимости лишь
привезенного товара; стоимость закупленных местных товаров не
учитывалась. Поэтому торговые обороты бессарабских ярмарок (за
исключением Бельц и Хотина) отражали лишь ввоз „российских товаров”62.
Этот вывод подтверждает перечень товаров, доставленных на Дмитриевскую
ярмарку Кишинева (Таблица 9).
Таблица 9
Привоз украинских и „российских” товаров на Дмитриевскую ярмарку
Кишинева в ’50-х – начале ’60-х годов XIX в. (в рублях серебром)*

Годы
Наименование изделий
1853 1854 1857 1858 1861
Хлопчатобумажные 7760 4980 35000 32800 45045**
Шерстяные 8100 9368 5600 20455 –
Шелковые, полушелковые 4500 4351 30000 7000 5500
Льняные, пеньковые 2100 3982 – – –
Галантерейные 9800 9923 28000 10500 600
Пушные 4600 3873 – 8500 5600
Металл, металлические 3950 4234 14000 7000 3400
Посуда 5500 6936 7000 16000 14200
Сахар 3800 2781 – – –
Другие товары 29550 14934 7900 4960 24720
Итого 79660 65362 127500 107215 99065
Всего привезено 89020 67789 1581540 122588 116065
Удельный вес товаров (в %) 89,5 96,4 80,4 87,5 85,1

* НАРМ, Ф. 2, оп. 1, д. 6231, лл. 3-4; д. 6395, лл. 3-4; д. 6721, лл. 4об.-5; д. 6871, лл.
2-3; д. 7272, лл. 1-2 об.
** В сумму хлопчатобумажных изделий включены и шерстяные ткани.

409
 Данные таблицы дают представление о размерах привоза и об удельном
весе на бессарабских ярмарках украинских и российских товаров. Согласно
таблице, в конце ’50-х – начале ’60-х годов доля украинских и „российских
товаров” составляла 80-96 процентов привоза. Это были, как и раньше,
текстильные изделия (стоимостью 22,5 тыс. рублей в начале ’50-х годов и до
50-70 тыс. рублей в конце десятилетия), галантерея (9-10 тыс. рублей – за
редким исключением), металл и металлические изделия (4-7 тыс. рублей, за
исключением 1857 г.), пушнина и изделия из нее (4-6 тыс. рублей), посуда (5-
7 тыс. рублей; со значительным ростом в 1858 и 1861 гг.); стоимость других
товаров колебалась от 34-25 тыс. рублей в 1853 и 1861 гг. до 5-8 тыс. рублей
в 1857 и 1858 гг.
Иностранные и так называемые „азиатские товары” представляли лишь
небольшое количество персидских и кавказских шерстяных и шелковых
изделий, кофе, чай и сахар.
Колебания в возе украинских и „российских” товаров вызывались и
внешними факторами. Так, в связи с приближением Крымской войны
доставка указанных товаров на Дмитриевскую ярмарку Кишинева
уменьшилась с 79,7 тыс. руб. в 1853 г. до 65,4 тыс. руб. в 1854 г. После войны
приток товаров опять увеличился (до 127,5 тыс. рублей в 1857 г.), а затем
сократился (до 107,2 тыс. рублей в 1858 г. и до 99 тыс. рублей в 1861 г.).
Последнее объясняется существенным уменьшением доли ярмарочной
торговли и возрастанием роли разных видов постоянной торговли.
Бессарабские ярмарки были надежным рынком сбыта украинских и
российских мануфактурных, а затем и фабричных товаров. Основная их
масса потреблялась в крае и лишь незначительная часть в ’50-х годах
перепродавалась за границу. Начальник Скулянского таможенного округа
отметил, что в 1852 г. привоз текстильных, особенно шелковых изделий был
преимущественно рассчитан на Бессарабию, а вывоза за границу не было63.
Больше вывозилось за рубеж металла и металлических изделий.
В 1855 г., например, современник засвидетельствовал, что железо,
железные и медные изделия с большой прибылью сбывались в Бессарабию, а
также перепродавались за границу64.
В конце ’50-х годов и металлические изделия встретили в Запрутской
Молдове сильную конкуренцию аналогичных товаров других стран; ввоз
этих изделий из Бессарабии существенно уменьшился. Начальник
Скулянского таможенного округа в 1860 и 1861 гг. сообщал, что вывоз
изделий из железа с каждым годом уменьшается в связи с доставкой этого
товара в южную часть Дунайских княжеств морским путем в большом
количестве и по более дешевым ценам65.
Трудно определить общий объем ввоза украинских и „российских”
товаров в Бессарабию в ’30-’50-е годы, так как после упразднения
таможенной линии на Днестре товары как „бессарабские”, так и „украинские
и российские”, не регистрировались. Однако, анализируемые данные о

410
„российских товарах”, доставленных на Дмитриевскую ярмарку Кишинева,
да и на другие ярмарки (за исключением Бельц и Хотина), показывают
преобладающую тенденцию – растущее значение „российских товаров”, дают
представление об их ассортименте, удельном весе важнейших групп изделий,
о вероятном объеме ввоза.
Таким образом, анализируемые материалы, преимущественно архивные,
позволяют сделать вывод, что после аннексии Россией, Бессарабия
становится одним из стабильных, все более емких рынков сбыта
мануфактурно-промышленных изделий из Украины и других губерний
России. Торговая политика, проводимая царизмом в Бессарабии, носила явно
колониальный характер, о чем свидетельствует преобладание товаров и
купцов из украинских и российских губерний.
В связи с этим уменьшилась доля зарубежных промышленных товаров.
Обусловленный известными социально-экономическими процессами в крае,
растущий ввоз украинских и „российских” товаров, в свою очередь,
стимулировал рост товарности сельскохозяйственного производства,
укрепление капиталистического уклада.
Посредством ярмарок, торгов и базаров промышленные изделия губерний
Украины и России попадали в многочисленные лавки и другие торговые
заведения, а от них – в семьи крестьян и горожан, удовлетворяя
значительную часть бытовых и хозяйственных потребностей.
Ввоз „российских товаров” не встретил сильной конкуренции местных и
иностранных промышленных изделий, они сбывались в Бессарабии с
большей выгодой, стимулировали вывоз в другие губернии бессарабских
товаров, способствовали накоплению торгового капитала, укреплению
межгубернских хозяйственных связей.
Бессарабские ярмарки были не только местом сбыта промышленных
товаров из других губерний, но и закупок сельскохозяйственного сырья и
ряда продуктов для вывоза во внутренние губернии. Львиная доля выгод
доставалась торговой буржуазии Бессарабии Украины и других губерний
России.

Примечания:
________________
1
Н.М. Дружинин, Избранные труды. Социально-экономическая история России. –
М., 1987, с. 264-266, 268.
2
До 1820 г. Могилевская таможня имела лишь право таможенной заставы, через
которой разрешался ввоз только товаров, не подлежащих клеймовки, а к вывозу – все
товары. – B: РГВИА, Ф. ВУА , д. 19150, лл. 3об-4.
3
Спирт и водку потребляли главным образом гарнизоны и морские экипажи.
4
РГВИА, Ф. ВУА, д. 19150, лл. 3 об.
5
НАРМ, Ф. 6, оп. 2, д. 716, лл. 13 и об. Из Бельц торговая дорога на Кишинев шла
через Беличены – Сынжеру – Копачены – Препелицу – Банешты – Саратены –
Чекылтены – Чишмя – Оргеев – Пересечино – Логанешты (Там же).
6
РГВИА, Ф. ВУА, д. 18589, ч. I, л. 61 и об.

411
 7
Там же, л. 88 об.
8
Там же, л. 61 об.
9
НАРМ, Ф. 3, оп. 2, д. 375, лл. 361 об.-362.
10
РГВИА, Ф. ВУА, д. 18590, лл. 13-14.
11
Там же, д. 18598, ч. I, лл. 88 об.
12
Пестрядь – род пеньковых изделий.
13
НАРМ, Ф. 2, оп. I, д. 1199, л. 38 об.
14
РГИА, Ф. 560, оп. 6, д. 575, л. 60 и об.
15
РГВИА, Ф. ВУА, д. 18589, ч. I, лл. 78 об., 88 об.
16
РГИА, Ф. 560, оп. 4, д. 325, лл. 2-3.
17
НАРМ, Ф. 189, оп. 1, д. 38, лл. 3 об.-4.
18
Коммерческая газета, 1830, №12, 8 февраля.
19
Там же, 1831, №14, 18 февраля.
20
В 1827 г. на бессарабском рынке значительно упали цены на промышленные
товары вследствие снижения их на фабриках Москвы. – B: Коммерческая газета,
1827, №26, 30 марта.
21
НАРМ, Ф. 2, оп. I, д. 984, л. 7.
22
Коммерческая газета, 1827, №26, 30 марта.
23
РГИА, Ф. 560, оп. 4, д. 337, л. 4.
24
Г.П. Небольсин, Статистические записки о внешней торговле России. – СПб.,
1850, ч. I, с. 133.
25
ГАОО, Ф. 1, оп. 214, д. 22, 1831, л. 3.
26
В.И. Жуков, Города Бессарабии. 1812–1861 годов (Очерки социально-
экономического развития). – Кишинев,1964, с.181.
27
НАРМ, Ф. 75, оп. I, д. 160, лл. 42-44.
28
РГИА, Ф. 1287, оп. 5, д. 327, лл. 2-3.
29
Коммерческая газета, 1834, 29 марта, №38.
30
Там же, 1834, 10 мая, №56.
31
Там же, 29 марта, №38.
32
В 1829 г. в Кишиневе, по сведениям казенной палаты, из 195 иностранных и
иногородних купцов 103 были поданными Османской империи, 44 – Австрийской
империи, 4 – выходцы из Царства Польского, 4 – из Сербии, 1 – из Англии, 41
иногородний купец прибыли из Киева, Харькова, Одессы, Могилева, Бердичева,
Нежина, Григориополя и т. д. (НАРМ, Ф. 75, оп. 1, д. 437, лл. 28-38 об.).
33
Там же, Ф. 488, лл. 10-20 об., 22 и об., 24 и об., 30-33, 34 и об., 36 и об. 38 и об.;
д. 553, лл. 1-110; д. 555, л. 1-47; д. 577, лл. 1-15.
34
ГАОО, Ф. 1, оп. 214, д. 35, 1835, лл. 6 об.-7.
35
РГВИА, Ф. 438, д. 531, л. 30 об.
36
Коммерческая газета, 1834, 29 марта, № 38.
37
Я.С.Гросул, И.Г. Будак, Очерки истории народного хозяйства Бессарабии
(1812–1861). – Кишинев, 1967, с. 328.
38
НАРМ, Ф. 2, оп.1, д. 2137, лл. 12 об.-14.
39
Там же, Ф. 189, оп.1, д. 38, лл. 3 и об.
40
Коммерческая газета, 1838, 4 июня, № 67.
41
М.Драган, Военно-статистическое обозрение Российской империи, т. XI, ч. III,
Бессарабская область. – СПб., 1858 с. 132.
42
НАРМ, Ф. 2, оп. 1, д. 3002, л. 4.
43
РГВИА, Ф. ВУА, д. 18599, л. 181 об.

412
 44
НАРМ, Ф. 2, оп. 1, д. 2139, лл. 46, 73; д. 818, лл. 2, 5, 7, 20, 23, 25, 27, 29, 30, 31, 63, 68.
45
Там же, Ф. 75, оп. 1, д. 759, л. 136 об.; д. 818, лл. 35, 54. 55, 60, 61.
46
Там же, д. 892, л. 8 и об., 13-14, 32 и об.; д. 906, лл. 77 и об., 85-86, 207 и об., 335, 341.
47
РГИА, Ф. 571, оп. 6, д. 1019, л. 1019, л. 234 об.
48
НАРМ, Ф. 75, оп. 1, д. 1519, л. 2.
49
Коммерческая газета, 1846, 29 августа, № 102.
50
Колониальные товары – сахар, кофе, какао, чай и подобные заморские
продукты.
51
НАРМ, Ф. 2, оп. 1, д. 4504, л. 42 об.
52
РГИА, Ф. 18, оп. 4, д. 419, л. 2 об.
53
НАРМ, Ф. 2, оп. 1, д. 3982, лл. 8-9 об.; д. 4504, лл. 13-14; В.И. Жуков. Указ. соч.,
с.130.
54
Там. же, д. 4504, лл. 24, 42.
55
Там. же, Ф. 3, оп. 3, д. 345, л. 50.
56
РГИА, Ф. 19, оп. 2, д. 952, л. 166.
57
Г.Соколов. Историческая и статистическая записка о военном городе
Елисаветграде. – B: ЗООИД. – Одесса, 1848, т. 2, с. 396.
58
РГИА, Ф. 19, оп. 3, д. 952, л. 96.
59
В 1846 г. на бессарабские ярмарки доставлено товаров на сумму 611,4 тыс. руб.,
а в 1847 г. только на 363 тыс., в 1848 г. – на 254,2 тыс. руб. – B: Я.С. Гросул, И.Г.
Будак, Указ. соч., с. 325.
60
НАРМ, Ф. 6, оп. 8, д. 560, лл. 83-85 об.
61
И.Аксаков, Исследование о торговле на Украинских ярмарках. – СПб., 1858, с. 27.
62
В.И. Жуков, Указ. соч., с. 183, 190.
63
РГИА, Ф. 19, оп. 1, д. 957, л. 108 об.
64
Коммерческая газета, 1855, 21 мая, № 58.
65
РГИА, Ф. 19, оп. 3, д. 961, лл. 198 и об., 218 и об.; д. 962, лл. 157, 170.

Textul de mai sus a fost publicat în culegerea de articole: „Iсторико-

полiтичнi проблеми сучасного свiту”. Збiрник наукових статей. Том 9. –
Чернiвцi, 2002, с. 97-116. În volumul de faţă textul este publicat fără
completări sau modificări de conţinut. Au fost înfăptuite doar unele rectificări
ortografice, precum şi uniformizat aparatul ştiinţific.

413
 РОЛЬ И ЗНАЧЕНИЕ ТОРГОВЛИ В СТАНОВЛЕНИИ И
РАСШИРЕНИИ ЭКОНОМИЧЕСКИХ СВЯЗЕЙ БЕССАРАБИИ С
УКРАИНСКИМИ ГУБЕРНИЯМИ
(1812-1868 ГГ.)

ROLUL ŞI ÎNSEMNĂTATEA COMERŢULUI ÎN STATORNICIREA ŞI

EXTINDEREA RELAŢIILOR ECONOMICE ALE BASARABIEI
CU GUBERNIILE UCRAINENE
(ANII 1812-1868)

The role and significance of trade in establishment and expansion of

economic relations of Bessarabia with Ukrainian gubernias
(years 1812-1868)

Abstract
In this study, based on archival and published sources, the author analyzes the changes which
had occurred in trade of Bessarabia with Ukrainian gubernias after 1812, shows the mechanism of
inclusion of the region into the Russian domestic market, and determines the role of Bessarabian
trade in the establishment and expansion of economic relations with Ukrainian and Russian
gubernias in the first decades after the annexation of the territory between the Prut and Dniester to
the Russian Empire.
Merchants of Bessarabia, separated by two sanitary and customs cordons, one on the Prut and
the Danube, another – on the Dniester river, from the traditional markets in Europe and the
Russian domestic market, were forced to turn to Ukrainian markets where their products were sold
at reasonable prices, especially agricultural – wine, fresh fruit and vegetables, salt, etc.. An important
role in determining the orientation of merchants was the prohibitive customs and trade policy
promoted by the Russian imperial administration in European trade. Analyzing trade of Bessarabia
with internal Russian gubernias, Austrian Empire and Ottoman possessions in the first decades after
annexation, the author finds that 73,7% of commercial transactions of Bessarabia were conducted
with Ukrainian and Russian gubernias, 26,1% – with over the Prut Moldova and 0,2% –
Hapsburg Empire. Thus, the central role of trade in expanding economic relations of Bessarabia
with Ukraine and Russian gubernias are obvious.

Еще до аннексии1 в 1812 г. Бессарабии Россией молдавские купцы были

знакомы и связаны с украинским рынком. Главным предметом молдавского
экспорта составляли земледельческие продукты. Председательствующий в
Диванах Молдавского княжества В.И. Красно-Милашевич писал в декабре
1810 г. начальнику контрольных таможен Байкову, что виноградное вино и
соль составляют „...главнейший предмет изобилия края сего” и они главные
предметы вывоза в Россию; другие товары менее известны, „...ибо они, кроме
фруктов, составляют весьма маловажную отрасль здешней торговли”2.
Русское правительство способствовало вывозу продуктов земледелия из
Молдавского княжества на украинские рынки. В.И. Красно-Милашевич
писал в июне 1811 г. главнокомандующему Молдавской армией М.И.
Голенищеву-Кутузову, что „из произведений, коими изобилует Молдавия,
главнейшие, как то: соль и виноградное вино, до наступления сего 1811 года3
пропускаемы были в Россию через все существующие таможни, а именно:
414
через Могилев, Исаковцы, Дубоссары; а также и через Маяки, селение,
находящееся близ Овидиополя”4.
Торговля с Россией способствовала оживлению сельского хозяйства и
ремесла Дунайских княжеств, расширению и укреплению экономических
связей молдавского рынка с украинским рынком. Согласно тому же
свидетельству, она содействовала и служила „...ощутительнейшей пользе не
только промышленников и обывателей здешних, но и самих жителей России,
получавших помянутые произведения”5. Молдавские купцы обрели в
украинских губерниях хороший рынок сбыта своих товаров, особенно соли.
В.И. Красно-Милашевич отмечал, что „... не только Подольская, но и
Волынская и Киевская губернии довольствуются солью молдавских соляных
озер, как ближайших к оным, нежели другие какие-либо соляные заводы”6.
Только в течение одного года, с 1 июля 1806 по 1 июля 1807 г. в Россию было
вывезено 5 млн. ок7 соли, а в последующий год – 5,8 млн. ок8.
Особенно расширились торговые связи Молдавского княжества с
украинским рынком в период русско-турецкой войны 1806-1812 гг., когда а
Диванах Княжествах председательствовал русский консул, а русские и
украинские купцы получали большие привилегии. Более других регионов
было втянуто в торговлю с украинскими губерниями междуречье Днестра и
Прута – Бессарабия9. Тот же В.И. Красно-Милашевич отмечал, что „...места,
противу Дубоссар состоящие, так как и вообще губернии: Херсонская,
Екатеринославская и Полтавская снабжаются солью, доставляемой из
ближайших озер крымских, кроме токмо озерной же соли, которая из
Бессарабии доставлялась большею частью в Одессу, по близкому
расстоянию”10.
Сельскохозяйственная продукция Молдавского княжества пользовалась
большим спросом и сбывалась в украинские губернии по выгодным ценам.
Русская администрация в княжестве, убеждаясь в невыгодности запрещения
ввоза в Россию иностранных товаров через Могилев, Исаковцы и Маяки, по
положению 19 декабря 1810 г. добивалась улучшения условий вывоза
молдавских продуктов в украинские губернии. В январе 1812 г. начальник
контрольных таможен Байков в представлении Министру финансов Д.А.
Гурьеву предлагал возобновить пропуск молдавских товаров „для пользы
народа и казны” не только через Дубоссарскую, но и через Могилевскую и
Исаковецкую таможни, Маякскую и Овидиопольскую заставы. Решением
Государственного совета от 21 января 1812 г. соль и виноградное вино из
Молдавии разрешено было ввозить с уплатой пошлин через таможни
Дубоссарскую, Могилевскую и Исаковецкую, а также Маякскую
таможенную заставу11.
К моменту аннексии Бессарабии Россией русская администрация в
Княжествах в лице председательствующих в Диванах сенаторов С.С.
Кушникова и В.И. Красно-Милашевича всячески старалась переориентировать
молдавский экспорт на российский и особенно на украинский рынок. В 1812 г.
из 324 паспортов, выданных молдавским Диваном на право вывоза товаров из

415
княжества, 175(54%) были предоставлены купцам для вывоза товаров в
Россию, в т.ч. 80 паспортов – в Одессу, 34 – в Москву, 13 – в Бердичев, 10 – в
Каменецк-Подольск, 5 – в Киев, 4 – в Могилев-Подольск, остальные в Балту,
Броды, Нежин, Дубно и т.д.12
Таким образом, к моменту аннексии Бессарабии Россией молдавские
купцы были знакомы с украинским рынком, а украинские и российские
купцы – с молдавским.
В данной статье, используя широкий круг архивных источников,
рассматриваются те изменения, которые происходили в украинско-
бессарабской торговле после 1812 г., выявляется механизм приобщения края
к общероссийскому рынку, определяется роль бессарабской торговли в
укреплении экономических связей с украинскими губерниями в
предреформенные десятилетия.
В статье не рассматривается место Бессарабии в системе торговли
Новороссийского края, экспорт зерна через Одессу, так как этот вопрос
специально исследован автором в другой статье13.
До настоящего времени вопрос о значении бессарабской торговли в
укреплении экономических связей с украинскими губерниями не являлся
предметом специального изучения, хотя некоторые вопросы попутно
затрагивались в работах молдавских и украинских историков14.
После аннексии края Россией украинские купцы, нуждающиеся в новых
рынках сбыта, не встретив в Бессарабии сильной конкуренции со стороны
иностранных купцов, стали ввозить промышленные изделия, а взамен
приобретали продукты земледелия и животноводства. Бессарабские
торговцы, отрезанные от европейских рынков таможенно-карантинной
линией на Пруте и Дунае, были вынуждены ориентироваться на украинские
рынки, где их товары пользовались большим спросом и сбывались по
выгодным ценам, особенно продукты земледелия – вино, фрукты, соль и др.,
то есть те продукты, которые не пользовались значительным спросом в
соседних государствах. Только в 1817-1826 гг. бессарабским областным
правительством было выдано купцам 1138 торговых свидетельств для вывоза
товаров из Бессарабии в другие губернии Украины и России (в том числе 432
свидетельства – купцам из Украины).15
Уже в 1819-1820 гг. значительная часть товарооборота днестровских
таможен принадлежала торговле Бессарабии с другими губерниями, особенно
украинскими, и лишь небольшая ее часть – торговле с зарубежными
странами, о чем свидетельствуют данные Таблицы 1.
Согласно данным таблицы, из 8657886 руб. стоимости наиболее важных
товаров в торговом обороте Бессарабии 1819-1820 гг. – в 6376612 руб.
(73,7%) оценивалась торговля Бессарабии с другими губерниями России, в
2256068 руб. (26,1%) – с Запрутской Молдовой и лишь в 25206 руб. (0,2%) – с
Австрийской империей.

416
 Таблица 1
Вывоз и ввоз товаров через Дубоссарскую и Могилевскую таможни в
1819-1820 гг. (в рублях ассигнациями)*
1819 год 1820 год
Объем Объем
Дубоссарская Могилевская Дубоссарская Могилевская
Регион товаро- товаро-
таможня таможня таможня таможня
оборота оборота
Вывоз Ввоз Вывоз Ввоз Вывоз Ввоз Вывоз Ввоз
Бессарабская
743635 541028 382052 1182782 2849497 1109100 952857 564391 900767 3527115
область
Запрутская
279545 181531 313101 109591 883767 123451 713988 307315 227546 1372300
Молдова
Австрийские
- - - 8786 8786 5000 3200 8220 - 16420
Владения
Итого** 102318 722559 695153 130115 374205 123755 167004 879926 112831 4915835
Всего 145530 104855 976322 132411 480429 168462 194249 117792 115302 5958067
* РГВИА, Ф. ВУА, д. 19150, лл. 189 об-200, 202 об-205, 206.
** В итоговые данные включена стоимость наиболее важных товаров,
составлявших основной удельный вес товарооборота.

К этому времени таможенная политика Петербурга и предоставленные

краю льготы привели к увеличению вывоза бессарабских товаров в
украинские и другие губернии и к уменьшению ввоза иностранных товаров в
Россию транзитом через Бессарабию. В 1819 г. из суммы 1718333 руб.
вывезенных в Россию товаров через Дубоссарскую и Могилевскую таможни
торговля с Бессарабией оценивалась в 1125787 руб. (65,5%), с Запрутской
Молдовой – в 592646 руб. (34,5%); в 1820 г., соответственно, из 2117477 руб.,
1673491. руб. (79%) – торговля с Бессарабией, 430766 (20,3%) – с Запрутской
Молдовой и 13220 руб. (0,6%) – с Австрийской империей.
В последующие годы это соотношение увеличивалось в пользу
Бессарабии еще больше. Так, в 1826 г. ввоз в Россию через упомянутые две
таможни оценивался в 2332871 руб.; из них 2106595 руб. (90,3%) составлял
ввоз из Бессарабии, 190416 руб.(8,2%) – из Запрутской Молдовы и 35860 руб.
(1,5%) – из Саксонии16.
Таким образом, основные пути вывоза бессарабских товаров в украинские
губернии и во второй половине ’20-х годов XIX- го в. пролегали через
Дубоссарскую и Могилевскую таможни. Поэтому трудно согласиться с
утверждением офицера Генерального штаба руской армии А.Розельона-
Сошальского исследовавшего состояние экономики края в 1821-1826 гг.
(автор рукописи „Военно-статистическое описание Бессарабской области” в
двух частях, датированная 1826 годом и хранящаяся в фонде Военно-ученого
архива РГВИА), что в 1825-1826 гг. через Дубоссарскую таможню,
Парканскую и Маякскую таможенные заставы „...торговля не весьма
значительна”.17 В действительности, только в 1826 г. через Дубоссарскую
таможню было вывезено из Бессарабии в украинские и другие губернии
товаров на сумму 1434784 руб. (из Запрутской Молдовы – на 36449,

417
Саксонии – на 35860); через Маяки – на 351508, через Парканы – на 883632
руб. ассигнациями18. Следовательно, утверждение А. Розельона-Сошальского
не относится к вывозу бессарабских товаров через Дубоссарскую таможню.
Видимо, отсутствие данных о движении товаров через эти таможни и
заставы, о чем сам автор упоминает19, привело его к неправильному
представлению о торговле Бессарабии через эти таможенные пункты.
Приведенные сведения тем более важны, что значительная часть товаров,
особенно виноградное вино, водка и соль, составлявшие во второй половине
’20-х годов 55 процентов вывозимых за Днестр бессарабских товаров20,
согласно „Правилам для торговли с Бессарабией” 17 февраля 1825 г.,
разрешались к вывозу только через Дубоссарскую и Могилевскую таможни.
Через Парканскую, Маякскую и Овидиопольскую таможенные заставы из
Бессарабии вывозились в украинские губернии „...более всего лес, дрова и
соженное древесное уголье, аккерманская соль, молдавские вина, сухие и
свежие овощи, известь, находимую в весьма значительном количестве близ
города Оргеев и отчасти на реке Хаджи-дер (в Буджаке), табак и другие менее
важные в торговом отношении предметы”21.
Одновременно Бессарабия становилась важным рынком сбыта российских
и особенно украинских товаров. Однако до середины 20-х годов соотношение
ввоза и вывоза еще полностью не определялось в пользу российских товаров,
а в некоторые годы вывоз бессарабских товаров преобладал над ввозом
российских. Это объясняется, в частности, тем, что с конца 1816 г. „...все
бессарабские товары вывозились в Россию без взыскания пошлины”22. Так, в
1821 г. из Бессарабии вывезено в украинские и другие губернии России
товаров на 3,5 млн. руб., а ввезено из других губерний на 2,8 млн. руб.
ассигнациями23.
Лишь с принятием „Правил для торговли с Бессарабией” 1825 г.
российские товары овладели бессарабским рынком, постепенно вытеснив
иностранные промышленные изделия. В торговле Бессарабии с другими
губерниями ввоз российских товаров преобладал над вывозам бессарабских.
Как и в предшествующие годы, во второй половине 20-х годов основной
поток товаров шел через Могилевскую и Дубоссарскую таможни. Так, в 1829 г.
через эти таможни вывезено из Бессарабии в украинские и другие губернии
товаров на 1876595 руб., а ввезено из других губерний на 5539824 руб.
ассигнациями24.
Ввоз российских товаров в Бессарабию увеличился в 2,6 раза – с 4014533
руб. в 1825 г. до 10571723 руб. ассигнациями в 1830 г.25
В ’30-’50-е годы преобладание ввоза над вывозам еще более увеличивалось
в пользу российских товаров. Подполковник М.Драган писал в 1848 г., что
из-за отсутствия сведений об оборотах на ярмарках Подольской и Киевской
губерний и товаров, закупаемых на них бессарабскими купцами, а также
сведений о ввозимых и вывозимых товарах между Бессарабией и другими
губерниями России, трудно определить соотношение этой торговли, но

418
можно предположить, что „…баланс привоза из внутренних губерний
несравненно значительнее отпуска”26.
Преобладание ввоза над вывозом в торговле Бессарабии с украинскими
губерниями, начиная с 1825 г., объясняется не только протекционистской
таможенной политикой русского правительства и предоставленными
украинским и российским купцам льготами при ввозе товаров через
днестровские таможни, но и характером торговли, ассортиментом товаров,
условиями их транспортировки и рыночной стоимостью, слабостью
гильдейского купечества и купеческих капиталов Бессарабии.
Большое место в Бессарабском вывозе в украинские губернии занимали
скот и продукты скотоводства – овечья шерсть, невыделанные кожи, говяжье
сало, овечий сыр и др. В ’30-е годы в соседние губернии вывозили от 60 до
109 тыс. кож и овчин, от 43 до 72,5 тыс. пудов сала. В Бердичев доставляли
до 30 тыс. овечьих смушек. В Одессу вывозили до 40 тыс. пудов шерсти, 40-
60 тыс. пудов сала, до 2 тыс. пудов сыра и до 20 тыс. невыделенных кож27.
Бессарабия поставляла на украинский рынок большое количество шерсти,
особенно мериносовой и цигейской. Лишь часть этой шерсти в 40-50-х годах
продавалась на месте; остальная в неочищенном виде отправлялась в Одессу
и „на украинские ярмарки, где покупается московскими купцами”28.
Отработанная шерсть вывозилась за Днестр преимущественно из Кишинева,
где действовал ряд шерстомоек. На Дмитриевской ярмарке в Кишиневе в
1831 г. обоянские купцы закупили овечьей шерсти на 30 тыс. рублей. В 1844-
1846 гг. из Оргеевского уезда доставлено в Кишинев для мытья и
последующей отправки в украинские губернии 4096 пудов шерсти.29
Большим спросом на украинском рынке пользовалось виноградное вино.
А. Розельон-Сошальский отмечал, что „важнейший сбыт Бессарабской
области ...в Подольскую, Херсонскую и соседние с ними губернии по
предмету земледелия состоит в виноградном вине”30. Бессарабским вином
успешно торговали нежинские купцы, поддерживавшие тесные связи с
Молдавией еще с ХVII-ХVIII веков31. Только в 1825 г. нежинские купцы
П.Горя, Г.Комузопуло, С.Акема, Г.Анастасиев, И.Сиропуло, И.Дубров и
А.Скенару закупили для вывоза за Днестр 34490 ведер виноградного вина32.
Особенно большим спросом пользовалось аккерманское вино. В материалах
к отчету Бессарабского гражданского губернатора за 1828 г, указывалось, что
„...аккерманское вино закупается там для вывоза в Москву, Киев и другие
отдаленные города империи”33. Хотя бессарабское вино уступало по своим
качествам винам из Запрутской Молдовы, оно закупалось владельцами
винных погребов в Бердичеве, Харькове, Киеве, Москве и в других городах34.
После распространения на Бессарабию 30 октября 1823 г. тарифа 1822 г.35,
согласно которому многие товары облагались пошлиной, по предложению
гражданского губернатора К.А. Катакази в ноябре 1823 г. было разрешено
беспошлинно вывозить сливу, орехи и виноградное вино через днестровские
таможни36, что способствовало оживлению вывоза этих товаров в украинские

419
губернии.
Значительным районом виноградарства и виноделия становились
Кишинев, его окрестности и ближайшие села. В 1828 г. виноградники 137
горожан Кишинева дали до 25 тыс. ведер вина, из которых до 16 тыс. ведер
вывезено в украинские губернии37.
В последующие годы вывоз бессарабского вина в украинские и другие
губернии России увеличился в 5 раз и достиг в 1847 г. почти 500 тыс. ведер.
По данным Л.В. Тенгоборского, большая часть бессарабского вина
направлялась в Одессу, Подольскую и Екатеринославскую губернии;
несколько транспортов – в Киевскую губернию38. Ученый считал, что если бы
качество вин было улучшено, то вывоз мог бы удвоиться и даже утроиться39.
Основным поставщиком продуктов виноградарства и садоводства были
центральные и южные уезды Бессарабии. Так, в 1844-1846 гг. из Оргеевского
уезда было вывезено в Подольскую и Херсонскую губернии 229541 ведер
вина, 1270 пудов сушеных груш и яблок, 890 пудов сушеных слив; в
Харьковскую губернию – 2520 пудов сушенных слив40. В отчете местных
властей Аккермана 1849 г. указывалось, что из Аккерманского уезда
вывозится ежегодно до 150 тыс. ведер вина в Одессу, Николаев, Киев,
Харьков, Балту, Москву и в другие места Киевской, Подольской и
Херсонской губерний.41
В ’50-е годы, как и в предшествующие десятилетия, основным рынком
сбыта бессарабского вина были соседние украинские губернии. В отчете
бессарабского военного губернатора за 1853 г. отмечалось, что виноградное
вино вывозится „...во внутренние губернии, преимущественно в соседние –
Херсонскую и Подольскую”.42
Способствуя ознакомлению российских купцов с продукцией края.
Общество сельского хозяйства Южной России решило организовать
выставки бессарабских вин. Так, по предложению секретаря Палимжестова,
было намечено открыть 1 октября 1858 г. в Одессе „выставку одних
бессарабских вин, чтобы ознакомить с ними винопродавцов Одессы,
Петербурга, Москвы, Харькова и Киева”43.
В 1861 г. в Бессарабии было закуплено для продажи в украинских
губерниях 644727 ведер вина, в том числе 621981 ведро – для продажи в
Одессе, 12000 – в Николаеве, 10746 ведер – в Каменец-Подольском44.
Значительное место в торговле Бессарабии с украинскими губерниями
занимала соль. Ее вывоз особенно увеличился после упразднения 26 сентября
1830 г. таможенной линии на Днестре.
Для определения места и значения торговли бессарабской солью на юге
Украины сопоставлены данные о вывозе соли в другие губернии России
через два пункта: из Бессарабии – через Аккерман-Овидиополь, из Крыма
(Таврической губернии) – через Керчь (Таблица 2)45.

420
 Таблица 2
Вывоз бессарабской и крымской соли в другие губернии России через
Овидиополь и Керченский порт в 1833-1850 гг. (в пудах)*
Через Керчь
Через В том числе
Год
Овидиополь Всего В другие порты В другие порты
Азовского моря Черного моря
1833 82495 1175399 1066369 109030
1834 592270 1151940 1020550 131390
1835 575475 775625 753500 22125
1836 2509444 1143117 1102517 40600
1837 2136422 1431775 1397410 34365
1838 2792411 1199895 1015560 184335
1839 1029869 1054180 1013910 40270
1840 738490 310715 294515 16200
1841 2272072 382014 376404 5610
1842 1873882 405645 399005 6640
1843 2089618 400415 388135 12280
1844 2593762 167625 163400 4225
1845 2974950 393775 362685 31090
1846 2674182 995560 863290 132270
1847 2473054 1159120 1087700 71420
1848 2458153 1368445 1188355 180090
1849 2721750 933865 800150 133715
1850 2360792 1054330 981235 73095
Итого 34949091 15503440 14274690 1228750

* РГИА, Ф. 19, оп. 3; д. 957, лл. 194 об-195; Ф. 560, оп. 3, д. 883, л. 21 и об.

Данные таблицы свидетельствуют, что бессарабская соль, которая по

качеству была лучше крымской, пользовалась большим спросом на
украинских рынках. Из аккерманских складов соль вывозили
преимущественно в Одессу46. Особенно увеличился вывоз бессарабской соли
после учреждения в 1838 г. Днестровского пароходства, галеры и парусные
суда которого доставляли соль из Аккермана в Овидиополь – на
противоположный берег Днестровского лимана47. Отсюда гужевым
транспортом она перевозилась в Одессу48. Если до учреждения пароходства с
1833-1839 гг. в среднем вывозилось 1,4 млн. пудов соли в год, то за 11 лет
деятельности пароходства, с 1840-1850 гг. в среднем в год вывозилось 2,3
млн. пудов. Через Керченский порт в 50-х годах в среднем вывозилось 1,1
млн. пудов соли в год, а в ’40-х годах всего лишь 688 тыс. пудов. Заметна
зависимость уменьшения Керченского вывоза от увеличения вывоза через
Овидиополь.
Увеличение вывоза бессарабской соли в украинские губернии повлекло за
собой уменьшение ее ввоза из Запрутской Молдовы. Начальник Скулянского
таможенного округа в отчете за 1834 г. писал, что „соль аккерманская уже
наводняет ныне всю Бессарабию и губернии Подольскую, Волынскую, часть
421
даже Херсонской и Киевской. Дешевизна и постепенное распространение
привычки к употреблению этой соли обеспечивают дальнейшие успехи сбыта
оной, так что молдавская не может более выдержать соперничества с
аккерманской солью, которая на половину дешевле первой”49.
В украинские губернии вывозили и бессарабский табак, выращиваемый в
Хотинском, Сорокском и Оргеевском уездах. Так, в 1820 г. четыре купца из
Одессы, Дубоссар и Тамукчен (Таврической губернии) закупили в Кишиневе
и Оргеевском уезде и вывезли через Днестровские таможни 1154 пуда
табака50.
Особо значительный прирост вывоза табака за Днестр произошел в ’40-
’50-х годах, когда табаководство Бессарабии приобрело значительный размах
и товарный характер. Главным центром оптовой торговли табака стал город
Сороки, откуда тысячи пудов отправляли на табачные фабрики Каменец-
Подольска, Житомира, Тульчина, Златополя, Бердичева, Киева, Одессы,
Риги, Москвы и Петерсбурга51. Местные власти сообщали в 1851 г.
Новороссийскому и Бессарабскому генерал-губернатору, что развитие
табачной промышленности, как и отрасли земледелия и отрасли торговли
превзошло все ожидания. „Она занимает тысячи рук и оборотный капитал
составляет миллион рублей серебром ежегодно”52.
Из Бессарабии вывозилось в украинские губернии и значительное
количество свежей и соленой рыбы, икры и рыбьего клея. Так, в 1818 г. купец
Г.Соколов из Рыльска закупил в Измаильском уезде 100 пудов рыбы53, а
купец Е.Березов из Винницы закупил в 1819 г. в Килии и Вилково 250 пудов
соленой рыбы и 50 пудов черной икры, которые вывезли через днестровские
таможни.
Из Бессарабии рыбу вывозили преимущественно в Одессу и в Киев; туда
же отправлялась часть икры54, вязиги, клея и балыка. В меньшем количестве
продукция рыбного промысла отправлялась в города Бердичев, Брест-
Литовск, Брянск, Орел, в Москву, посад Книнцы и в другие места55.
В конце 40-х годов из Бессарабии в украинские губернии и в Царство
Польское вывозилось ежегодно 21 тыс. пудов рыбы, 2,2 тыс. пудов икры и 90
тыс. штук сельди56.
Незначительное количество бессарабских товаров вывозились в
украинские губернии и через Аккерманский порт, через который в 20-е годы
Бессарабия поддерживала торговые связи с южными губерниями Украины
посредством черноморских портов.
С конца ’20-х годов через Аккерманский порт велась торговля только с
другими черноморскими портами. В отчете бессарабского гражданского
губернатора за 1828 г. указывалось, что через этот порт заграничная торговля
почти прекратилась и „таможенная застава в сем месте действует только по
привозу и отвозу товаров из оного в другие российские порты”57. В 1828 г. из
Аккермана в другие черноморские порты через Овидиопольскую
таможенную заставу вывезено соли на 38762 руб., вина – на 61438, кож и
топленого сала на 80000 и уксуса – на 250 руб.58 Доставлены были бревна,

422
брусья, доски, бочки, бумага, веревки, мыло, стекло, железо и другие товары
из Одесского порта на 806 руб., из Херсонского – на 37541 руб. и из
Николаевского – на 760 руб.59
В 40-е годы XIX в. торговые связи Аккерманского порта с черноморскими
портами еще более уменьшились (Таблица 3).
Таблица 3
Обороты Аккерманского порта в 1840-1844 гг.*
Прибыло судов из других Отправлено судов в другие
портов России Стоимость порты России Стоимость
На сумму товаров, На сумму товаров,
Год С С % к 1840 С С % к 1840
(в руб. (в руб.
балластом товаром балластом товаром
серебром) серебром)
1840 2 21 13968 100,0 18 3 452 100,0
1842 8 26 4072 29,2 14 12 2295 507,7
1843 1 16 6702 48,0 8 7 2203 487,4
1844 17 10 1772 12,7 3 21 24341 5385,2
Итого 28 73 26514 - 44 43 29292 -

* ГАОО, Ф. 1, оп. 249, д. 119, 1841, лл. 5, 20 об, 134, 202, 263.

Данные таблицы свидетельствуют не только об уменьшении торгового

оборота порта, но и об уменьшении численности отправленных судов с
товарами в другие порты России. Наиболее оживленным было сообщение
Аккермана с Одессой, Евпаторией, Херсоном и Николаевым. Статистический
отчет Аккермана за 1840 г. упоминал, что 10 аккерманских купцов скупали
местные товары „для отправления на каботажных судах в Одессу и
Евпаторию, а также в некоторые другие города, как-то: в Херсон и
Николаев”60. Из 43 отшедших в 1840-1844 гг. с товаром судов в Одессу
отплыло 37 судов, в Николаев – 5, Херсон – 2 и в Сухум-Кале – 1 судно.
Роль Аккермана, как связующего звена в торговле Бессарабии с южными
губерниями Украины, вновь возросла в конце 60-х годов и была связана с
потерей нижнего Подунавья с портами Измаил, Килия и Рени в результате
Крымской войны.61
До упразднения таможенной линии на Днестре бессарабские товары
вывозились в украинские губернии через шесть днестровских переправ: из
северных уездов Бессарабии через Исаковцы и Могилев-Подольск, где
скрещивались оживленные торговые пути62, из центральных и южных уездов –
через переправы при Дубоссарском карантине в м. Криуляны (на двух
паромах), при Парканском карантине напротив Бендер (на одном пароме), у
селений Маяки (на лодках и пароме) и Овидиополь – через Днестровский
лиман (на лодках)63.
В 30-40-е годы торговля Бессарабии с украинскими губерниями велась
через днестровские переправы Хотинского, Бендерского и Аккерманского
округов.
В Хотинском округе торговля с Подольской и соседними с ней

423
губерниями осуществлялась через переправу в селении Малые Атаки, а с
противоположного берега – через такую же переправу в местечке Жванец64.
В Бендерском округе торговые дороги проходили через переправы в селении
Гура-Быкулуй, в городе Бендеры и в селении Каушаны, находящиеся одна от
другой на расстоянии 13 верст; эти дороги вели в Одессу, Балту и западные
губернии России.65 Через эти переправы велась весьма оживленная торговля с
украинскими губерниями. Местные власти сообщили Департаменту
государственных имуществ в июле 1843 г., что переправы „...всегда почти
наполнены проезжающими и транспортами”66. Торговая дорога к Каушанской
переправе Аккерманского уезда, по которой вывозилась соль, пересекалась с
другими дорогами, преимущественно ведущими в станицу Бабей, где бывали
большие базары для местных товаров67. Наконец, через Аккерманский округ
торговые дороги вели к переправам при селении Маяки, через которые
„проходят значительные транспорты соли и отправляются разные другие
товары области в Херсонскую губернию”68.
Часть предметов межгубернской и транзитной торговли перевозилась на
плотах по реке Днестр. Местная администрация сообщала в 1845 г., что, в
частности, бессарабский, да и заграничный лес, доставляется по реке до
селения Маяки Херсонской губернии, где он выгружается на берег, а затем
доставляется в Одессу гужевым транспортом; древесный уголь доставляют в
Одессу сухим путем, пролегающим от Хотина вдоль всей Бессарабии и через
Бендерскую переправу69.
В Киев бессарабские товары вывозились через город Балта, местечки
Пещанья, Хащеватая, Терновка, город Умань, селения Цибермановка,
Охматова, местечки Ставище и Белая Церковь70.
Виноградное вино вывозили из Бессарабии тремя дорогами: через
Криуляны на Дубоссары, через Бендеры на Тирасполь и через Аккерман на
Овидиополь71, а через эти места в разные города и селения Украины.
Анализируемые архивные материалы позволяют сделать вывод, что в
торговле Бессарабии с украинскими губерниями можно выделить два
периода. Первый включает 1812-1830 годы. Это время изучения новых
условий и возможностей торговли; установления связей, преимущественно с
соседними губерниями; первых значительных операций. Видное место
занимают иностранное купечество и зарубежные товары. Сказывается
влияние особенностей законодательства, суда и управления в Бессарабии,
Днестровской таможенно-карантинной линии. В Бессарабском вывозе
преобладают продукты садоводства – свежие и сушеные фрукты, вино и
виноград, скот и продукты скотоводства, лес и изделия из него, некоторые
строительные материалы – северных и центральных уездов, рыба и соль –
южных уездов. Рынок сбыта „украинских товаров” в Бессарабии
сравнительно узок, хотя ввоз их превышает вывоз бессарабских товаров в
украинские губернии.
Второй период – ’30-’60-ые годы – наступает после отмены особенностей
суда и управления, распространения общероссийского торгового

424
законодательства, в том числе гильдейской реформы, ликвидации
таможенной линии на Днестре, учреждения Дмитриевской ярмарки в
Кишиневе и ряда других ярмарок.
Решающее значение имеют быстрое заселения Юга, массовая распашка
земли, рост объема продукции и удельного веса земледелия, подъем
скотоводства, развитие соляного и рыбного промыслов, морских и речных
средств транспортировки товаров. Увеличивается вывоз не только продуктов
скотоводства, вина, винограда и фруктов, но и продуктов зернового
хозяйства, табаководства, огородничества. Жители южных уездов торгуют не
только рыбой и солью, но и пшеницей, шерстью, кожей. Расширяются связи
не только с соседними украинскими губерниями – Подольской и Херсонской,
но и с более отдаленными – Волынской, Киевской, Черниговской,
Таврической, Екатеринославской, Полтавской, Харьковской, а также с
собственно русскими губерниями, Литвой и Царством Польским. Ускоряется
процесс формирования внутриобластного рынка, как части общероссийского.
В оборот введены более обширные капиталы.
Все это расширило внутриобластной рынок, увеличило платежеспособный
спрос на „украинские и российские товары”, среди которых наиболее
важными оказались промышленные изделия домашнего и хозяйственного
обихода; шире стал ассортимент последних.
В бессарабском вывозе и ввозе падает доля зарубежных товаров, в том
числе идущих транзитом в украинские губернии или за их границу. В этот
период определилось место Бессарабии в межгубернской торговле Украины
как поставщика, главным образом, зерна и продуктов скотоводства и
виноградарства, табаководства, соляного, рыбного, лесного промыслов и как
рынка сбыта „украинских и российских товаров”, прежде всего изделий
металлообрабатывающей, текстильной промышленности и различных
кустарных промыслов.
Указанные тенденции не исключали временных колебаний внутри
каждого периода в зависимости от погодных условий и, соответственно,
урожайности, продуктивности скотоводства, эпидемий и эпизодий, от
конъюнктуры украинского, российского и мирового рынков, от
международной обстановки. С первыми были связаны объем возможного
вывоза сельскохозяйственных продуктов, покупательная способность
населения, а значит и размер ввоза „украинских и российских товаров”.
Многое зависело от подъема или спада производства в других регионах
Украины и России, от уменьшения или увеличения спроса на
сельскохозяйственные продукты и сырые в европейских, главным образом,
странах, как и от колебания производства и спроса на промышленные
изделия внутри этих стран.
На межгубернскую торговлю оказывали непосредственное влияние
отношения России с Оттоманской империей и с соперниками России в
восточном вопросе – Англией, Австрией, Францией. Осложнение отношений,
например, в первой половине и в середине 20-х годов, влекло за собой

425
увеличение численности войск в крае и закупок продуктов сельского
хозяйства для удовлетворения их нужд. В еще большей мере это проявлялось
во время войн 1828-1829 гг., 1853-1856 гг., когда край становился близким
тылом действующей армии. Возможный вывоз бессарабских товаров в
другие губернии сокращался. Закрытие проливов или даже угроза их
закрытия неизбежно сокращало вывоз в черноморские порты. С другой
стороны, войны снижали платежеспособный спрос населения соседних и
более отдаленных губерний на бессарабские товары, могли вызывать рост
закупок промышленных изделий для армии и флота, соответственно
сокращая их ввоз в Бессарабию.
Потеря в 1856 г. по Парижскому трактату Южной Бессарабии – ее портов,
рынка сбыта, земледельческого и скотоводческого производства – вызвала
определенные изменения в торговле края. Тем не менее радикальных сдвигов
к началу ’60-х годов не произошло. Изменения имели локальный,
южнобессарабский, а не общеоблaстной характер.
Таким образом, значительная роль торговли в расширении и укреплении
экономических связей Бессарабии с украинскими и другими губерниями
России вполне очевидна.

Примичания:
1
Анализируя акт 1812 г., явным обрaзом сказавшийся на судьбах молдавского
народа, современная молдавская историография использует термин „аннексия”, а не
присоединение, как это было свойственно советской историографии, исходя из
следующих соображений:
1. В конце XVIII-го – начале XIX-го века великие державы Европы, в том числе и
Россия, проводят на Балканах колониальную, захватническую политику. В Петербурге
разрабатываются различные проекты раздела территорий, подвластных Оттоманской
Порте. Согласно одному из проектов, Российская империя должна была
аннексировать Молдову, Болгарию, Румелию и Константинополь; Франции
отводился Египет, Австрии – Валахия, Сербия и Босния.
2. Во время русско-турецкой войны 1806-1812 гг. Российская империя
преследовала цель аннексировать оба княжества – Молдову и Валахию, о чем ярко
свидетельствуют русско-турецкие переговоры в Джурджу (ноябрь-декабрь 1811).
Лишь приближение нашествия Наполеона на Россию вынудило Александра I срочно
заключить договор с Оттоманской Портой и довольствоваться установлением
границы по Сирету или, в крайнем случае – по Пруту.
3. Заключение Бухарестского мирного договора 16(28) мая 1812 г.
свидетельствует, что территория между Прутом и Днестром была включена в состав
Российской империи в результате поражения Оттоманской Порты во время русско-
турецкой войны 1806-1812 гг. и не является результатом волеизъявления населения
этой территории.
4. Оттоманская Порта, которая в силу своих сюзеренных обязательств обязана

426
была гарантировать территориальную неприкосновенность Румынских Княжеств,
ввиду соглашения проводить, после 1775 г., новую ампутацию территории Молдовы,
когда Буковина была уступлена Австрии, явным образом нарушила обязательства
перед Румынскими Княжествами, причинив румынскому народу существенный вред,
последствия которого ощутимы и по сей день.
Таким образом, включение территории между Прутом и Днестром (названной
впоследствии Бессарабией) в состав Российской империи в результате Бухарестского
мирного договора 1812 г., заключенного между Оттоманской Портой и Российской
империей, является насильственным актом, приведшим к расчленению Молдавского
княжества и к разобщению молдавского народа, актом, который и следует
квалифицировать как аннексию.
2
РГИА, Ф. 560, оп. 4, д. 16, л. 2 и об.
3
19 декабря 1810 г. был запрещен ввоз иностранных товаров, в том числе
молдавских, через Могилев, Исаковцы и Маяки. Все поступления из Молдовы шли
через Дубоссары (РГВИА, Ф. 1420, оп. 165, д. 30, св. 63, л. 2 об.).
4
РГИА, Ф. 560.-оп. 4, д. 16, л. 5; РГВИА, Ф. 14209, оп. 165, д. 30, св. 63, л.1.
5
Там же.
6
Там же, л. 7 об; Там же, л. 3.
7
Ока – старинная молдавская мера веса. 1 пуд равен 13 ок.
8
НАРМ, Ф. 1, оп. 1, д. 117, л. 52.
9
До 1812 г. Бессарабией называлась только южная часть междуречья Прута и
Днестра, примыкавшая к реке Дунай и Черному морю. После образования 23 июля
1812 г. Временного правительства вся территория между Прутом и Днестром стала
называться Бессарабской областью, а первым гражданским губернатором стал
Скарлат Стурдза.
10
РГВИА, Ф. 14209, оп. 165, д. 30, св. 63, л. 3.
11
РГИА, Ф. 560, оп. 4, д. 16, лл. 1 об, 2 и об.
12
НАРМ, Ф. 1, оп. 1, д. 4259, лл. 1-109.
13
Valentin Tomuleţ. Unele considreraţii privind locul Basarabiei în sistemul pieţei din
Novorosia (anii 1812-1868). – În: Omagiu lui Vladimir Potlog şi Constantin Drachenberg la
70 de ani. – Chişinău, 1997, p. 168-180.
14
В.А. Золотов, Внешняя торговля южной России в первой половине XIX в. –
Ростов-на-Дону, 1963; В.И. Жуков, Города Бессарабии 1812-1861 годов. – Кишинев,
1964; Я.С. Гросул, И.Г. Будак, Очерки истории народного хозяйства Бессарабии
(1812-1861). – Кишинев, 1967; М.П. Мунтян, Экономическое развитие
дореформенной Бессарабии. – В: Ученые записки Кишиневского госуниверситета. –
Кишинев, 1972, т. 117 (исторический); I.Г. Шульга, З iсторii економiчних зв'язкi в
Украiни з Молдавiю у другii половинi XVIII ст. – В: Украiнський iсторичний журнал. –
Киiв, 1975, № 6, с. 99-102; Е.И. Дружинина, Южная Украина в период кризиса
феодализма 1825-1860 гг. – Москва, 1981; И.А. Анцупов, Сельскохозяйственный
рынок Бессарабии в XIX в. –Кишинев, 1981; Историческое значение присоединения
Бессрабии и Левобережного Поднестровья к России. – Кишинев, 1987, с. 93-100.
15
НАРМ, Ф. 5, оп. 1, д. 12-304; оп. 2, д. 391, 438. 715; оп. 3, д. 447, 673.
16
РГИА, Ф. 19, оп. 3, д. 965, лл. 333-343.
427
 17
РГВИА, Ф. ВУА, д. 18589, ч. 1, л. 92.
18
РГИА, Ф. 19, оп. 3, д. 965, лл. 326-345.
19
РГИВА, Ф. ВУА, д. 18589, ч. 1, л. 92.
20
В.И. Жуков, Указ. соч., с. 175-176.
21
РГВИА, Ф. ВУА, д. 18589, ч. 1, л. 90 об.
22
Там же, д. 18590, л. 71 об.
23
Там же, л. 74 об.
24
Коммерческая газета, 1830, №12, 8 февраля.
25
Там же, 1838, №67, 4 июля.
26
М.Драган, Военно-статистическое обозрение Российской империи. Т. ХI, Ч. III.
Бессарабская область. – СПб., 1849, с. 133.
27
Коммерческая газета, 1834, №56, 10 мая; Историческое значение присоединения
Бессарабии и левобережного Поднестровья к России. – Кишинев, 1977, с. 97.
28
Там же, 1838, №63, 26 мая.
29
ГАОО, Ф. 1, оп. 214, д. 22, 1831, лл. 3,4; НАРМ, Ф. 2, оп. 1, д. 4412, л. 327; д.
4779, л. 191; д. 4881, л. 28 и об.
30
РГВИА, Ф. ВУА, д. 18589, ч. 1, лл. 61 об-62.
31
Е.М. Подградская, Экономические связи Молдавского княжества и Балканских
стран с Русским Государством в XVII веке. – Кишинев, 1980, с. 46, 62; И.Г. Шульга,
Указ. соч., с.99-102; П.С. Кокырла, Торговые связи молдавских купцов с городом
Нежином в середине XVII в. – В: Россия и Юго-Восточная Европа. – Кишинев, 1984,
с. 46-47.
32
НАРМ, Ф. 5, оп. 1.-205, л. 16; Д. 225, лл.13, 142, 469; д. 227, л. 323; д. 229, л. 398.
33
Там же, Ф. 2, оп. 1, д. 1199, л. 5 об.
34
Коммерческая газета, 1838, №62, 24 мая.
35
РГИА, Ф. 1152, оп. 1, д. 45, л. 2.
36
НАРМ, Ф. 5, оп. 1, д. 174, л. 363.
37
Там же, Ф. 2, оп. 1, д. 986, л. 151 об.
38
Л.В. Тенгоборский, О производительных силах России. – Москва, 1857, ч. 2, с. 304.
39
Там же, с. 304-305.
40
НАРМ, Ф. 2, оп. 1, д. 4412, л. 327; д. 4773, л. 191; д. 4881, л. 28 и об.
41
Там же, д. 5362., л. 33.
42
РГИА, Ф. 1281, оп. 4, д. 78, л. 80 об.
43
Там же, Ф. 398, оп. 23, д. 8374, л. 3 об; НАРМ, Ф. 2, оп. 1, д. 6629, л. 1.
44
Я.С. Гросул, И.Г. Будак, Указ. соч., с. 241.
45
Крымская соль добывалась в Геничи, Перекопе, Прогнойске и в Керчи. В
середине XIX в. через эти пункты проходило около 7 млн. пудов соли (Е.И.
Дружинина, Южная Украина в период кризиса феодализма 1825-1860 гг. – Москва,
1981, с. 180).
46
Журнал Министерства внутренних дел, 1846, ч. 16, с. 88.
47
Я.С. Гросул, И.Г. Будак, Указ. соч., с. 313.
48
До аннексии Бессарабии Россией вся соль бессарабских озер вывозилась в
Одессу через Маяки (РГВИА, Ф. 14209, оп. 165, д. 30, св. 30, л. 2.)
49
Коммерческая газета, 1835, №20, 14 февраля.
428
 50
НАРМ, Ф. 5, оп. 1, д. 89, лл. 97, 250, 281; д. 2, л. 244.
51
РГИА, Ф. 398, оп. 15, д. 7696, л. 28; ЗИОСХЮР. – Одесса, 1861, с. 457;
Е.Грумм-Гржимайло, Табачная промышленность. – СПб, 1865, т. 3., с. 286-287.
52
ГАОО, Ф. 3, оп. 1, д. 36, 1851, л. 38.
53
Там же, Ф. 3, оп. 1, д. 82, л. 162; НАРМ, Ф. 2, оп. 1, д. 4390, л. 56.
54
НАРМ, Ф. 5, оп. 1, д. 55, л. 97.
55
Там же, Ф. 2, оп. 1, д. 4411, л.50 об.
56
А.Защук, Сельскохозяйственная промышленность Бессарабской области. – В:
ЗИОСХЮР. – Одесса, 1861, с. 585.
57
НАРМ, Ф. 2, оп. 1, д. 1199, л. 37 об.
58
Там же.
59
Там же, л. 36.
60
РГИА, Ф. 1287, оп. 37, д. 80, 1842, л. 19 об.
61
И.А. Анцупов, Указ. соч., с. 62.
62
РГВИА, Ф. 414, д. 112, лл. 8, 9 об.
63
Там же, д. 154, л. 4; Ф. ВУА, д. 19150, л. 71 об.
64
РГИА, Ф. 169, оп. 1, д. 64, л. 14 и об.
65
Там же.
66
Там же, л. 16 и об.
67
Там же, л.16 об.
68
Там же.
69
НАРМ, Ф. 2, оп. 1, д. 459, л. 56 и об.
70
Бессарабские областные ведомости, 1857, №17.
71
НАРМ, Ф. 6, оп. 2, д. 716, л. 14.

Textul de mai sus a fost publicat în limba ucraineană, cu titlul: Роль i

значения торгiвлi у становленнi та розширеннi економiчних зв'язкiв
Бессарабii з украiнськими губерниями (1812-1868 рр.), în revista
„Україньский iсторичний журнал”. – Київ, 2005, № 5, с. 18-28. În volumul
de faţă textul este publicat, cum a fost prezentat redacţiei, în limba rusă, fără
completări sau modificări de conţinut. În varianta redactată a articolului s-a
păstrat doar lămurirea cerută de recenzentul acestui articol, din partea
ucraineană, din care cauză utilizăm noţiunea de anexare şi nu de alipire.

429
 V
Integrarea Basarabiei în comerţul extern al Rusiei
prin porturile Ismail, Reni şi Odesa
 ROLUL PORTURILOR ISMAIL ŞI RENI ÎN COMERŢUL EXTERN
AL BASARABIEI PRIN MAREA NEAGRĂ
(1812-1856)

The role of Ismail and Reni ports in Bessarabia’s external trade

through the Black Sea (1812-1856)

Abstract
In this study, based on unpublished archival sources, found in archives of Moldova, Russia,
Ukraine, the author analyzes the role of Ismail and Reni ports in Bessarabia commercial relations
with European countries through the Black Sea, from the annexation of the province to Russian
Empire in 1812 until the end of the Crimean War in 1856.
Analysis of sources, reflecting different aspects of trade relations of Bessarabia with European
countries through the Ismail and Reni ports in the first half of the nineteenth century, shows that the
commercial and customs policy promoted by tsarism in Bessarabia had a contradictory and dualistic
character. Simultaneously, we can see instability in trade policy, its dependence on multiple internal
and external factors, of which we can highlight: the economic situation of the country in peacetime
and wartime, political and economic relations with foreign partners, the pressure of political and
economic forces both from interior and exterior.
After the annexation of Bessarabia to Russia, Tsarism put great expectations on the export of
local goods, especially agricultural and manufacturing, through these ports. Bessarabia maintained
intense trade relations with the Sublime Porte and European countries through the ports of Ismail
and Reni. Through these ports Bessarabia exported cereals and livestock products and imported items
from cotton and Turkish silk, tobacco, wine, spices, etc..
A special role in the export of local goods was owned by Greek and Armenian wholesalers
merchants of first and second guild - Dmitry Karavasili, Nicolai Iliadi, Ianachi Dispotopolo, Georgi
and Panait Nabangioglo etc., who helped the expansion of trade relations between Bessarabia and
European countries. The economy of the province was increasingly involved in the orbit of the
European market.
Encountering strong competition from the west - from the Danube ports of Galati and Braila,
and east - from the port of Odessa, Ismail and Reni ports did not become important centers of the
grain exports of Bessarabia. In the 1840s-1850s the export of grain from Bessarabia was mainly
directed to Odessa.
Deşi în istoriografia moldovenească au fost relevate locul şi rolul deosebit al
porturilor dunărene Ismail, Reni şi Chilia în comerţul extern al Basarabiei, totuşi
întreg spectrul problemei a beneficiat doar de o caracterizare de ansamblu în studiile
dedicate vieţii social-economice a Basarabiei în prima jumătate a sec. al XIX-lea1, unele
probleme nu au fost puse în discuţie, iar altele au fost tratate unilateral şi tendenţios.
În ultimii ani studierea exportului de mărfuri din Basarabia prin porturile Ismail şi
Reni a devenit obiect de investigaţie pentru autorul acestui studiu2 şi tânăra
cercetătoare de la Muzeul Cahul Maria Maftei3.
În studiul de faţă, având la baza izvoarele de arhivă inedite, depistate în fondurile
Arhivei Naţionale a Republicii Moldova, Arhivei Istorice de Stat din Rusia (Sankt
Petersburg), Arhivei Istorice Militare de Stat din Rusia (Moscova) şi ale Arhivei de Stat
din regiunea Odesa, vom analiza rolul porturilor Ismail şi Reni în relaţiile comerciale
ale Basarabiei cu statele europene prin Marea Neagră de la anexarea în 1812 a

431
provinciei la Imperiul Rus şi până la sfârşitul, în 1856, a războiului Crimeei.
Problemele puse în discuţie vor fi analizate prin prisma politicii comercial-vamale şi a
celei naţional-coloniale promovate de administraţia imperială rusă la periferiile
naţionale.
Pentru a înţelege esenţa politicii comercial-vamale promovate de cercurile
guvernante din Sankt Petersburg în relaţiile comerciale cu ţările europene în prima
jumătate a sec. al XIX-lea, urmează să ţinem cont de următoarele momente:
1. După Congresul de la Viena ţarismul, temându-se de izolarea diplomatică, tinde
să lege toate ţările participante la congres printr-un asemenea sistem de tratate şi
înţelegeri, care ar fi exclus încălcarea echilibrului de forţe în Europa. Căutarea aliaţilor,
dorinţa de a păstra raportul de forţe stabilit în Europa şi rolul său de prestigiu, teama
de a se pomeni în izolare diplomatică au adus la aceea că ţarismul devenise adept al
politicii fritrederiene. Monarhii europeni au fost nevoiţi să se adapteze la evenimentele
postrevoluţionare din Europa, recurgând la compromisul dintre regimurile vechi şi
noile tendinţe burgheze. Cursul fritrederian al Rusiei era chemat să consolideze baza
economică a sistemului de la Viena4. În vederea atingerii acestui scop, ţarismul este
nevoit să treacă de la tariful vamal prohibitiv din 1810 la tarifele liberal-fritrederiene
din 1816 şi 1819 ce reflectau principiul comerţului liber stabilit la Congresul de la
Viena.
2. Tendinţa de a promova politica comerţului liber s-a reflectat în mod direct şi
asupra Basarabiei. După adoptarea tarifului vamal din 31 martie 18165, în Basarabia
sunt adoptate noi acte legislative, care au fost generalizate în decizia Consiliului de
Miniştri din 28 noiembrie 1816, scopul cărora era de a reorienta comerţul basarabean
de la pieţele tradiţionale europene spre piaţa internă rusă şi de a pregăti terenul pentru
includerea Basarabiei în sistemul economic şi politic al Imperiului Rus.
3. Însă decizia de a respecta politica comerţului liber, luată la Congresul de la
Viena de către ţările europene, n-a fost respectată6. Rusia s-a dovedit a fi unica ţară
care a aderat la principiul comerţului liber. De adoptarea tarifului vamal liberal din
1819 au beneficiat Prusia, Austria şi Polonia. Noul tarif a trezit o reacţie negativă din
partea burgheziei ruse, care nu era în stare să ţină piept concurenţei libere din partea
mărfurilor şi a negustorilor europeni. Tariful era o încercare importantă şi pentru
tânăra industrie rusă, care, în pofida tuturor eforturilor, nu o va putea suporta,
deoarece politica comercială nu corespundea intereselor ţării7. Aceasta s-a manifestat
direct şi asupra dezvoltării comerţului extern, a cărui balanţă, pentru prima oară pe
parcursul a mai multor ani, devine negativă.
4. Aplicarea în Basarabia a tarifelor vamale din 1816, 1819 şi 1822 denotă, cu lux
de amănunte, că politica comercială a ţarismului, atât în centru, cât şi la periferiile
naţionale, depindea de multipli factori, dintre care cel extern era dominant. Dacă în
timpul adoptării tarifelor vamale din 1816 şi 1819 interesele industriei ruse au fost
aduse de împărat în jertfă planurilor „globale”, întru păstrarea hegemoniei ţarismului
în Europa de Vest, apoi după schimbarea situaţiei politice în urma revoluţiilor din anii
’20 din Spania, Portugalia, Neapol, Turin, răscoalei grecilor din 1821 şi mişcării lui
Tudor Vladimirescu din Ţările Române, lui Alexandru I îi devine clar că prin
metodele vechi ale „absolutismului luminat” nu mai este posibil de a păstra hegemonia

432
în Europa. Astfel, el schimbă brusc direcţiile şi metodele sale în politica externă. În
sfera economică împăratul se dezice de obligaţiunile de altădată pe care şi le-a asumat
la Viena privind coordonarea măsurilor economice şi, în dorinţa de a proteja industria
naţională, se întoarce din nou pe poziţiile protecţionismului.
5. În această ordine de idei, aplicarea tarifului prohibitiv din 1822 din Basarabia,
demiterea lui I.Capo d’Istria şi D.A. Guriev, numirea în funcţia de ministru de
Finanţe a lui E.F. Kankrin şi alte măsuri de acest ordin demonstrează că toate acestea
nu erau doar ecoul nemulţumirii negustorilor ruşi ruinaţi de concurenţa străină, ci era
o dezicere de la fostele „idei cosmopolite” şi o reîntoarcere la interesele proprii
naţionale, un fel de pregătire a cursului reacţionar al lui Nicolai I.
6. Pomenindu-se în situaţia când economia rusă nu mai era în stare să reziste
principiilor liberei concurenţe, ţarismul a fost nevoit să-şi reorienteze politica vamală
de la liberalism la protecţionism. Ca rezultat, la 27 februarie 1822 a fost adoptat noul
tarif vamal, de data aceasta de ordin prohibitiv, care a intrat în vigoare la 12 martie
acelaşi an8. Noul tarif urma să contribuie la stabilizarea economiei ruse. Cu adoptarea
tarifului prohibitiv din 1822 perioada liberalismului relativ în politica comercială a
ţarismului ia sfârşit. Cercurile guvernante din Sankt Petersburg s-au convins că
economia Rusiei nu este în stare să respecte principiul „comerţului liber”, realizat
parţial în anii precedenţi. În politica comercial-vamală externă ţarismul este nevoit să
se întoarcă pe poziţiile protecţionismului, pe care va fi nevoit să se menţină pe
parcursul celui de-al doilea pătrar al secolului al XIX-lea. Aceste împrejurări vor
influenţa direct relaţiile comerciale ale Basarabiei cu ţările europene prin porturile
Ismail şi Reni.
Este cunoscut faptul că porturile dunărene Ismail, Reni şi Chilia erau cunoscute ca
centre ale comerţului extern al Moldovei încă din sec. al XVII-lea. Prin aceste porturi
se efectua şi comerţul de tranzit.
După anexarea Basarabiei la Rusia, atât ţarismul, cât şi cercurile comercial-
industriale din Basarabia puneau mari speranţe pe exportul mărfurilor autohtone prin
porturile dunărene. Navigaţia prin portul Ismail, conform informaţiilor ofiţerului
Cartierului general al armatei ruse A.Rozeilon-Soşalski, s-a deschis în 18139, după
transferarea în iunie a carantinei şi a oficiului vamal din Reni10. În port ancorau vase
maritime cu două şi trei catarge din diferite state. Din interese economice şi fiscale,
guvernul adoptă un şir de măsuri în scopul înviorării comerţului, sau, după cum se
menţionează în unul din izvoare, „…prin relaţiile libere ale locuitorilor Rusiei cu
locuitorii Basarabiei se urmărea scopul de a le crea condiţii pentru câştig reciproc şi de
a facilita comerţul acestei regiuni cu Turcia şi Austria”11. Analiza izvoarelor va
demonstra că această afirmaţie fa fi mai mult o frază declarativă. În promovarea
politicii comercial-vamale, ţarismul va ţine cont de interesele sale naţionale şi de multe
ori va interzice comerţul prin porturile Ismail şi Reni.
Până la instituirea cordonului sanitaro-vamal la Prut şi Dunăre decizia privind
exportul mărfurilor din Basarabia în ţările străine putea fi adoptată doar de
comandantul suprem al Armatei Dunărene amiralul P.V. Ciceagov12, împuternicit a
soluţiona şi diverse întrebări de ordin administrativ13; adoptarea deciziei depindea în
mare măsură şi de diverse circumstanţe de ordin politic, economic şi, îndeosebi,

433
militar. Spre exemplu, conform ordinului din 2 august 1812, emis la insistenţa
negustorilor din Basarabia şi din Principatele Române, a fost permis exportul în Rusia
şi peste hotare – în posesiunile Înaltei Porţi Otomane a cerealelor, seului, pieilor
neprelucrate, sării, lânii şi a altor produse, pentru care urma să fie achitată taxa
vamală14. Exportul peste hotare a mărfurilor era permis doar în baza certificatelor
comerciale prin porturile Ismail, Chilia şi Akkerman – cu acordul comandanţilor
acestor cetăţi, iar prin portul Reni – cu acordul comandantului portului Ismail.
Negustorii achitau o taxă vamală asemănătoare celei stabilite pentru portul Odesa –
adică, în baza tarifului vamal din 179715. În Principatele Române taxa vamală era
încasată în baza „obiceiului moldovenesc” – a aşa-numitei „vame”, ce constituia 3% ad
valorem16.
În stabilirea direcţiilor prioritare în comerţul Basarabiei, administraţia imperială
ţinea cont nu doar de interesele sale naţionale, dar şi de interesele negustorilor
basarabeni, mulţi din care erau veniţi din guberniile limitrofe ucrainene (în special din
Odesa) şi de peste hotare. Ţarismul conta pe aceşti negustori, căuta să-i susţină, să le
acorde diverse înlesniri şi privilegii, văzând în persoana acestei stări sociale noi –
burgheziei comerciale alogene, cosmopolite – un puternic sprijin social.
La 29 septembrie 1813 guvernatorul civil al Basarabiei I.M. Hartingh primeşte, la
cererea adresată şefului carantinei portuare din Ismail colonelul V.I. Poltavţov,
dispoziţiile ministrului de Interne A.B. Kurakin privitor la exportul din portul Reni a
produselor basarabene în baza certificatelor comerciale, confirmate de guvernatorul
civil. Ţinând cont de faptul că comerţul în Basarabia nu putea să se consolideze în
baza unor reguli permanente, din cauza specificului regiunii – lipsa cordonului
sanitaro-vamal la noua frontieră la Prut şi Dunăre, după cum afirmau oficialităţile
regionale, exportul mărfurilor era permis doar în navigaţia curentă sub un control
riguros din partea organelor de resort17 şi în baza anumitor condiţii18.
La insistenţa negustorilor din Ismail, la 21 aprilie 1814 A.B. Kurakin permite
exportul cerealelor şi din portul Ismail în baza certificatelor comerciale confirmate de
guvernatorul civil, potrivit regulilor care au fost elaborate pentru exportul din Reni,
din 29 septembrie 181319. Concomitent cu aceasta, A.B. Kurakin cerea ca în Ismail să
lucreze o comisie provizorie în care urmau să fie incluşi căpitanul Comitetului sanitar
din Tucikov, Pateraki, şi membrul carantinei din Ismail, consilierul titular Reizberg.
Aceştia, împreună cu negustorii din port, urmau să aleagă din rândurile negustorilor o
persoană de încredere, pentru a urmări mersul comerţului, raportând permanent
comandantului portului Ismail despre măsurile luate20.
La 22 decembrie 1814, conform dispoziţiei Comitetului de Miniştri, exportul de
cereale prin oficiile vamale de la hotarele de apus ale Imperiului Rus a fost interzis21.
O asemenea dispoziţie a fost transmisă şi lui I.M. Hartingh. Acesta raporta
administraţiei imperiale că a întreprins toate măsurile de rigoare în vederea interzicerii
exportului de cereale, explicând, în acelaşi timp, că în Basarabia este situat portul
Ismail, prin care până în prezent erau exportate din provincie peste hotare cereale. Mai
mult decât atât. I.M. Hartingh scria că negustorii din provincie au cumpărat cantităţi
importante de cereale, în speranţa de a le exporta peste hotare, odată cu deschiderea
navigaţiei în primăvara anului 1815, cheltuind pentru aceasta sume importante de

434
bani22. Interzicerea exportului de cereale prin portul Ismail, scria I.M. Hartingh, ar
cauza mari prejudicii negustorilor locali şi celor de peste hotare, cu atât mai mult că în
portul Ismail deja staţionează, până la deschiderea navigaţiei, câteva vase comerciale
din Constantinopol şi din alte porturi, iar negustorii au dovedit să pregătească
cantităţile necesare de cereale pentru a le depozita în aceste oraşe23.
Interzicerea exportului cerealelor prejudicia serios veniturile negustorilor. Astfel,
negustorul de ghilda întâi din Odesa Dmitri Paleolog, care n-a putut să exporte la
timp cele 1300 de cetverturi24 de grâu din cauza că nava comercială a fost arestată, a
suferit pagube în valoare de 70 mii lei25. A fost prejudiciată şi societatea negustorilor
din Ismail; la 20 martie 1815 ea i-a cerut lui I.M. Hartingh, prin intermediul deputa-
ţilor Sterea Popondopolo şi Anton Ţuni, să li se permită să scoată grâul cumpărat de la
locuitorii din diferite ţinuturi, dar n-au primit acordul ispravnicilor, pentru a-l
transporta, din care cauză suferă mari pierderi26. În cele din urmă, la 28 martie 1815
negustorii au primit dreptul, cu permisiunea guvernului civil, să transporte
grăunţoasele achiziţionate în Ismail, cu condiţia că atunci când se va deschide navigaţia
să le exporte în Sublima Poartă şi în alte ţări din Europa27.
În pofida restricţiilor existente, politicii comerciale protecţioniste promovate de
ţarism, negustorii basarabeni implicaţi în comerţul extern caută să obţină sprijinul
autorităţilor imperiale în vederea organizării instituţiilor vamale şi carantinale, a căror
lipsă le cauza mari prejudicii. La 30 ianuarie 1816, preşedintele Consiliului de Miniştri
general-feldmareşalul N.I. Saltâkov a înaintat, prin intermediul deputatului Sibirţov,
spre examinare ministrului de Finanţe rugămintea negustorilor din Reni despre
instituirea în Reni a oficiului vamal sau carantinal28.
Sibirţov scria că locuitorii localităţii Reni timp de doi ani sunt lipsiţi de
posibilitatea de a practica comerţul extern, deoarece portul a fost închis, fapt ce le-a
cauzat mari pagube. În plus, el menţiona că „localitatea Reni, datorită situaţiei sale
avantajoase, servea din cele mai vechi timpuri ca cheie principală pentru exportul peste
mare a surplusurilor din toate ţinuturile fertile ale regiunii Basarabia; după anexarea ei
la Imperiul Rus, mulţi străini, îndeosebi bulgarii, s-au transferat din diferite ţări pentru
a se statornici cu traiul permanent atât în Reni, cât şi în împrejurimile lui. Multe case,
prăvălii şi magazine au fost construite în acel an şi activitatea comercială a avansat atât
de mult, încât negustorii locali au cumpărat de la locuitori cantităţi însemnate de grâu
şi alte produse, iar cu alţii au încheiat contracte pentru furnizarea acestora; însă,
transferarea subită în iunie 1813 a carantinei şi a oficiului vamal în Ismail a spulberat
toate speranţele şi încercările lor de a-şi îmbunătăţi situaţia”29.
Pentru a nu se ruina, negustorii din Reni au fost nevoiţi să-şi exporte mărfurile prin
Ismail, dar pe parcurs s-au ciocnit cu multe incomodităţi, neajunsuri şi pierderi ce i-au
impus, în cele din urmă, să abandoneze comerţul. Sibirţov scria că transportarea
mărfurilor în Ismail este dificilă din cauza golfurilor ce există între Reni şi Ismail, care
în condiţii prielnice pentru comerţ permanent se revarsă. Aceasta este cauza din care
transportul mărfurilor e întrerupt. Transportarea mărfurilor însă e foarte costisitoare,
echivalându-se cu şase, iar de cele mai dese ori cu 7 lei pentru două cetverturi de
marfă, pe când preţul la care ea se vinde valorează între 8 şi 9 lei30.

435
 Din aceste considerente, negustorii insistau să fie restabilit portul din Reni. Dacă
din anumite motive nu va fi posibil de a institui un oficiu vamal, negustorii cereau să
fie deschis cel puţin un punct vamal „…pentru exportul peste mare a produselor
basarabene”31.
După mai multe discuţii, ministrul de Finanţe a propus să se permită exportul
cerealelor „direct din localitatea Reni, cu plata taxei conform tarifului vamal”32. Pentru
a supraveghea ca exportul să fie efectuat în baza tarifului, guvernatorul civil I.M.
Hartingh urma să trimită în Reni funcţionari cu experienţă, iar din lipsa carantinei
vasele urmau să fie supuse controlului sanitar în Ismail sau urmau să fie luate alte
măsuri de precauţie, la dispoziţia lui I.M. Hartingh.
La 1 februarie 1816 a urmat decizia Consiliului de Miniştri ce prevedea ca exportul
cerealelor şi al altor produse casnice din Basarabia să se efectueze în baza aceloraşi legi
ca şi până la 181233. I.M. Hartingh, care nu era cunoscut cu particularităţile
comerţului în Basarabia şi care nega completamente existenţa legilor şi obiceiurilor
locale, a început să aplice legile ruseşti în activitatea sa administrativă. Drept rezultat,
el s-a adresat guvernatorului din Volânia cu rugămintea să-i fie puse la dispoziţie
instrucţiunile de rigoare privind această problemă.
La 21 martie 1816 Consiliul de Miniştri a dat o nouă dispoziţie, conform căreia
„…negustorilor din localitatea Reni să li se permită exportul cerealelor cu plata
corespunzătoare a taxei vamale”34. Într-o scrisoare din 3 aprilie 1816 adresată lui I.M.
Hartingh, ministrul de Poliţie, comandantul suprem din Sankt Petersburg, scrie că
negustorii din Reni se plâng că întâlnesc mari greutăţi în exportul cerealelor din cauza
că carantina şi vama din Reni au fost transferate în Ismail35. Consiliul de Miniştri,
permiţând exportul cerealelor direct din Reni cu plata taxelor vamale, a dat dispoziţia
ca în Reni să fie trimişi funcţionari vamali de încredere pentru perceperea taxelor
vamale şi asigurarea securităţii sanitare, responsabilitatea lăsând-o pe seama ministrului
de Finanţe şi a guvernatorului civil din Basarabia36. În baza deciziilor Consiliului de
Miniştri, la 15 mai 1815 I.M. Hartingh îi trimite în Reni, pentru a aduna informaţiile
de rigoare, pe funcţionarul Krasnikov şi ispravnicul din Tomarovo funcţionarul de
clasa a 10-a Kropivnâi37.
În cele două scrisori: din 26 mai 1816 pe numele lui Krasnikov şi din 23 mai
adresată lui Krasnikov şi Kropivnâi negustorii din Tomarovo se plângeau de situaţia
dificilă în care s-au pomenit şi informau că cele 50 mii cetverturi de cereale şi alte
mărfuri au fost transportate în Ismail încă toamna trecută, iar cerealele care au fost
cumpărate în decursul iernii şi depozitate în magazine au fost şi ele transportate în
Ismail cu mari pierderi (plătind câte 8-10 lei pentru fiecare chilă). În magazine se aflau
doar până la 5 mii cetverturi de cereale, în afară de cele cumpărate din noua recoltă38.
În cazul în care negustorilor din Reni, nu li se va permite să exporte cerealele direct din
Reni, prejudiciile vor constitui peste 300 mii de lei anual39.
La 19 iunie 1816 Societatea negustorilor din Reni primeşte dispoziţia lui I.M.
Hartingh din 5 iunie privind exportul cerealelor direct din Reni şi informaţiile de
rigoare privind: cantitatea de cereale ce se află la dispoziţia fiecărui negustor, de unde
le-a cumpărat, timpul când acestea vor fi exportate etc.40

436
 În 1817, odată cu instituirea noii frontiere vamale la Prut şi Dunăre, este organizată o
nouă structură vamală: la Reni este instituit un oficiu vamal, iar la Ismail – un punct
vamal41. Tariful vamal din 1816 este extins asupra mărfurilor exportate, iar pentru cele
importate este păstrată „vama” ce constituia 3% ad valorem42.
Aceste, cât şi alte măsuri întreprinse de guvernul regional au soluţionat în anumită
măsură problemele ce apăreau în relaţiile comerciale ale Basarabiei cu ţările străine.
Tendinţele obiective în dezvoltarea comerţului, orientarea lui în mare parte spre piaţa
externă, precum şi unele înlesniri şi privilegii acordate negustorilor au determinat
unele succese în domeniul comerţului, îndeosebi al celui extern. După cum menţiona
încă A.A. Skalkovski, numit în mai 1823 în funcţie de rezident imperial în Basarabia,
guvernatorul-general al Novorosiei M.S. Voronţov a găsit în această regiune „… un
comerţ destul de activ ce se realiza prin porturile Ismail şi Reni, iar pe cale terestră – cu
Austria şi Moldova”43.
Analiza operaţiilor comerciale în aceste porturi, cu excepţia portului Chilia, care nu
funcţiona, privind anii 1817-1820, demonstrează cu lux de amănunte că rolul de bază
în exportul şi importul de mărfuri îi revenea portului Ismail (Tabelul 1).
Datele din Tabelul 1 reflectă o preponderenţă vădită a portului Ismail în importul şi
exportul de mărfuri asupra celorlalte porturi: 82,6% din numărul total de vase, 97,6% din
valoarea totală a importului şi 84,1% din cea a exportului; portului Reni îi revenea
doar 3,4% din numărul total de vase, 1,2% din valoarea totală a importului şi 14,4%
din cea a exportului, iar portului Akkerman: 3,4% din numărul total de vase, 1,2%
din valoarea totală a importului şi 1,5% din cea a exportului. Prin urmare, aceste date
demonstrează o preponderenţă absolută şi a numărului de negustori din Ismail faţă de
celelalte porturi.
Tot aceste date ne permit să determinăm ţările care erau implicate în comerţul
Basarabiei prin porturile Ismail şi Reni în aceşti ani (Tabelul 2). Datele din acest
Tabelul atestă că în porturile Ismail şi Reni acostau vase sub pavilioane rusesc, turcesc,
austriac, englez, francez, napolitan şi sicilian. Din numărul total de 295 de vase
comerciale ce au plecat cu diferite mărfuri din porturile Ismail şi Reni 171 (58%) erau
sub pavilioane rusesc, 57 (19,3%) – sub pavilion turcesc, 14 (4,7%) – sub pavilion
austriac, 30 (10,2%) – sub pavilion englez, 4 (1,4%) – sub pavilion francez, 13(4,4%) –
sub pavilion napolitan şi 6 (2%) – sub pavilion sicilian. Din valoarea totală de
2064141 de rub. asignate de mărfuri exportate prin aceste porturi 1541429 (74,4%)
rub. reveneau vaselor ce au plecat sub pavilion rusesc (de regulă, arendate de negustori
de peste hotare sau din Basarabia şi guberniile limitrofe, în special din Odesa), 213195
(10,3%) rub. – sub pavilion turcesc, 80959 (3,9%) rub. – sub pavilion austriac,
148270 (7,2%) rub. – sub pavilion englez, 9950 (0,5%) rub. – sub pavilion francez,
41860 (2%) rub. – sub pavilion napolitan şi 28478 (1,4%) rub. – sub pavilion sicilian.
Izvorul denotă că negustorii din Basarabia importau de peste hotare vin moldovenesc,
rom, sare de piatră, stafide, lămâi, portocale, curmale, prune uscate, măsline, orez,
piper, mazăre turcească, cafea, zahăr, oţet, peşte sărat şi uscat, icre, tutun, săpun
turcesc, lemn de construcţie, veselă din lemn, mărfuri din metal şi piele. Exportau, în
schimb, cereale, în special, grâu şi porumb, piei neprelucrate, lână de oi, unt, seu de
vită şi berbec, brânză, carne de vită, pește sărat, păr de porc, tutun, fire din cânepă,
anason, iar pe cale de tranzit – aramă şi fier44.

437
438
Tabelul 1

Importul şi exportul de mărfuri prin porturile Ismail, Reni şi Akkerman

între anii 1817-1820 ( în ruble asignate)*

Numărul total de vase şi volumul

Ismail Reni Akkerman valoric al circuitului de mărfuri
Anii
Numărul Numărul Numărul Numărul
Importul Exportul Importul Exportul Importul Exportul Importul Exportul
de vase de vase de vase de vase
1817 363 583750 3417441 15 - 311820** Nu era deschis 378 583750 3729261
1818 418 574180 3530453 94 8752 734420 5 7229 13280 517 590161 4278153
1819 401 403564 2543661 67 16041 297329 30 13109 118519 498 432714 2959509
1820 428 461675 2601522 96 - 720592 31 4459 81110 555 466134 3403224
Numărul
total*** 1610 2023169 12093077 272 24793 2064161 66 24797 212909 1948 2072759 14370147
Raportul,
în % 82,6 97,6 84,1 14,0 1,2 14,4 3,4 1,2 1,5 100,0 100,0 100,0

* ASRO, F. 1, inv. 214, d. 6, 1819, f. 69.

** Datele privind importul lipsesc; exportul reflectă datele de la sfârşitul anului.
*** În suma importului şi a exportului n-au fost incluse kopeicile.
 Tabelul 2
Comerţul Basarabiei prin portul Reni în anii 1817-1820 (în ruble asignate)*

1817 1818 1819 1820

Import Export Import Export Import Export Import Export În total, mărfuri

Ţările
Export

Import

Vase cu balast
Vase cu balast
Vase cu balast
Vase cu balast
Vase cu balast
Vase cu balast
Vase cu balast
Vase cu balast
Raportul, în %
Raportul, în %

Vase cu mărfuri
Vase cu mărfuri
Vase cu mărfuri
Vase cu mărfuri
Vase cu mărfuri
Vase cu mărfuri
Vase cu mărfuri
Vase cu mărfuri

Valoarea mărfurilor
Valoarea mărfurilor
Valoarea mărfurilor
Valoarea mărfurilor
Valoarea mărfurilor
Valoarea mărfurilor
Valoarea mărfurilor
Valoarea mărfurilor

Rusia 15 - - - 15 311800 68 6 2702 - 73 577035 26 5 8260 - 30 138450 53 - - - 53 514144 10962 44,2 1541429 74,7
Turcia - - - - - - 7 3 1212 - 10 43475 23 2 1174 - 25 62563 22 - - - 22 107157 2386 9,7 213195 10,3
Austria - - - - - - 2 1 1093 - 3 13500 4 3 1573 - 7 49306 4 - - - 4 18153 2666 10,8 80959 3,9
Anglia - - - - - - 11 2 3468 - 13 68750 6 - - - 6 26860 11 - - - 11 52660 3468 14,0 148270 7,2
Franţa - - - - - - - - - - - - 3 1 3962 - 4 9950 - - - - - - 3962 16,0 9950 0,5
Niapol - - - - - - 6 1 277 - 7 31660 5 1 1072 - 6 10200 - - - - - - 1349 5,4 41860 2,0
Sicilia - - - - - - - - - - - - - - - - - - 6 - - - 6 28478 - - 28478 1,4
Total** 15 - - - 15 311800 94 13 8752 - 106 734420 67 12 16041 - 78 297329 96 - - - 96 720592 24793 100,0 2064141 100,0

* ASRO, F. 1, inv. 214, d. 6, anul 1819, f. 16-19.

** În suma importului şi a exportului n-au fost incluse kopeicile.

439
 Comerţul Basarabiei prin porturile Ismail şi Reni depindea în mare măsură de
aplicarea în ţinut a legislaţiei comerciale imperiale. În 1823, în Basarabia este extins
tariful vamal din 1822, iar după adoptarea „Regulamentului cu privire la comerţul cu
Basarabia” din 17 februarie 1825, toate mărfurile importate din Sublima Poartă erau
admise pe cale terestră doar prin vama de la Sculeni, iar pe cale maritimă − prin cea
din Reni45.
Dar, în pofida intereselor economice şi politice, ţarismul nu acorda atenţia cuvenită
acestor porturi, iar măsurile protecţioniste, întreprinse în prima treime a sec. al XIX-
lea, n-au contribuit la dezvoltarea lor. Astfel, dacă la început constatăm o dezvoltare
rapidă a comerţului prin porturile Ismail şi Reni, în anii’20-30 se observă o anumită
scădere a comerţului prin aceste porturi. Exemplificăm: în anii 1817-1820 în aceste
porturi au sosit 1882 vase comerciale sub pavilioane rusesc, turcesc, englez, napolitan,
austriac şi francez, sau anual circa 470 vase ce au transportat mărfuri în valoare de 16,2
mln rub. (mai mult de 2 mln rub. – 12,3%) revenindu-i importului şi aproximativ
14,2 mln rub. (87,7%) – exportului46, deja la mijlocul anilor’20 numărul vaselor,
conform afirmaţiilor lui Ia. Saburov, s-a redus până la 300 anual47.
Despre valoarea exportului şi importului de mărfuri prin porturile dunărene
Ismail şi Reni în prima jumătate a anilor ’20 ai sec. al XIX-lea ne relatează A.Rozeilon-
Soşalski, trimis special în teritoriul nou-anexat pentru studierea detaliată a sistemului
administrativ, a categoriilor sociale şi a tuturor ramurilor economice şi care a lăsat, în
formă de manuscris, o lucrare fundamentală, în două volume, dedicată descrierii
militato-statistice a Basarabiei în anii 1821-1826, care se păstrează în Arhiva Istorică
Militară de Stat din Rusia, fondul Arhiva Militaro-Ştiinţifică (Tabelul 3).
Tabelul 3
Valoarea exportului şi importului de mărfuri prin porturile Ismail şi Reni
în anii 1821-1826 (în ruble asignate)*
Volumul Raportul,
Ismail Reni
valoric al în %
Anii
Valoarea Valoarea traficului
Export Import Export Import de mărfuri Ismail Reni
totală totală
1821 436541 260321 696862 108951 430460 539411 1236273 56,4 43,6
1822 153019 426393 579412 37813 222760 260573 839985 69,0 31,0
1823 81447 225569 307016 131006 138542 269548 576564 53,2 46,8
1824 74099 45868 119967 25255 21900 47155 167122 71,8 28,2
1825 920627 236620 1157247 217969 69713 287682 1444929 80,1 19,9
1826 912837 71418 984255 224608 87106 311714 1295969 75,9 24,1
În total 2578570 1266189 3844759 745602 970481 1716083 5560842 69,1 30,9
În % 67,1 32,9 69,1 43,4 56,6 30,9 100,0 - -

* AIMSR, F. AMŞ, d. 18589, p. I, f. 83 verso-85 verso.

Datele din Tabelul 3 demonstrează că din volumul valoric al traficului de mărfuri de

5560842 rub., 3844759 (69,1%) rub. reveneau portului Ismail şi 1716083 (30,9%)
rub. – portului Reni. O preponderenţă a exportului faţă de import se poate constata în
portul Ismail, unde exportul în aceşti ani a constituit suma de 2578570 (67,1%) rub., iar

440
cea a importului – 1266189 (32,9%) ruble. O situaţie diametral opusă era în portul
Reni, unde importul prevala asupra exportului: exportul a constituit doar suma de
745602 (43,4%) rub., iar importul – 970481 (56,6%) ruble. Prioritatea portului Ismail
faţă de portul Reni mai poate fi demonstrată şi prin numărul vaselor comerciale acostate
în aceste porturi: în 1826 în portul Ismail au acostat 156 de vase: 84 sub pavilion rusesc,
24 – austriac, 26 – englez, 10 – sardinian şi 12 sub pavilion turcesc; în portul Reni au
acostat doar 22 de vase: 8 sub pavilion rusesc, 8 – englez, 4 – ionian şi 2 sub pavilion
turcesc48. Analizând exportul şi importul de mărfuri prin aceste porturi, A.Rozeilon-
Soşalski constată că prioritatea portului Ismail faţă de portul Reni se datorează faptului
că vasele comerciale şi magazinele în acest port sunt apărate de zidurile cetăţii; comerţul
se poate efectua, sub un control riguros, chiar în condiţiile când în Poarta Otomană
bântuie ciuma, din simplul considerent că navigaţia are loc prin delta Dunării, unde
este amplasată flota de frontieră rusă; drumurile comerciale convenabile care vin din
Basarabia spre portul Ismail „…îi asigură o capacitate mult mai mare, faţă de altele,
pentru transportarea produselor şi exportul lor peste hotare”49. În schimb, portul Reni
nu dispune de acele avantaje de care beneficiază portul Ismail: negoţul nu beneficiază
de un adăpost atât de sigur ca în Ismail; negustorii nu sunt protejaţi de atacurile
zaporojenilor de cealaltă parte a Dunării, care se ocupă cu pescuitul şi care deseori fac
incursiuni asupra cordonului de cazaci şi jefuiesc oraşul; portul nu este atât de bine
protejat sanitar, din cauza că râul în acest loc este mult mai îngust şi poate uşor
pătrunde ciuma50.
Reieşind din considerentul că în exportul mărfurilor din Basarabia prevalau
cerealele, ne vom opri succint la caracteristica exportului acestor mărfuri în anii 1821-
1826 prin porturile Ismail şi Reni. La început vom caracteriza exportul de cereale prin
portul Ismail (Tabelul 4).
Tabelul 4
Cantitatea de cereale exportate din Basarabia prin portul Ismail în anii 1821-1826*
Făină de
Grâu Porumb Orz Secară Mei Raportul,
Anii secară În total
în %
( În cetverturi)
1821 20239 7515 816 - 811 - 29381 16,1
1822 4267 1166 - - - - 5433 3,0
1823 1800 250 - - - - 2050 1,1
1824 4750 1228 - - - - 5978 3,3
1825 54895 7054 1505 - - 100 63554 34,8
1826 69851 2015 4109 320 - 39 76334 41,8
În total 155802 19228 6430 320 811 139 182730 100,0
În % 85,3 10,5 3,5 0,2 0,4 0,1 100,0 -

* AIMSR, F. AMŞ, d. 18589, p. I, f. 59 verso.

Datele din Tabelul 4 demonstrează că în anii 1821-1826 din Basarabia au fost
exportate prin portul Ismail 182730 cetverturi de diferite cereale, inclusiv: 155802
(85,3%) de grâu, 19228 (10,5%) – porumb, 6430 (3,5%) – orz, 320 (0,2 %) – secară,
811 (0,4%) – mei şi 139 (0,1%) de cetverturi de făină de grâu. Prin urmare, mai mult

441
de 85% din cerealele exportate peste hotare constituiau grâul. O creştere a exportului
de cereale se observă de la mijlocul anilor ’20 ai sec. al XIX-lea. Datele din Tabel
confirmă că în anii 1825-1826 au fost exportate peste 76% din cerealele exportate prin
portul Ismail în aceşti ani.
O situaţie similară în exportul mărfurilor din Basarabia, în special a cerealelor,
se poate constata şi pentru portul Reni (Tabelul 5).
Tabelul 5
Cantitatea de cereale exportate din Basarabia prin portul Reni
în anii 1821-1826 şi valoarea ei în ruble (argint)*
Grâu Porumb Orz În total
Anii**
Cetverturi Ruble Cetverturi Ruble Cetverturi Ruble Cetverturi În % Ruble În %
1821 6264 94686 694 5980 - - 6958 18,4 100666 21,7
1822 - - 1259 22904 - - 1259 3,3 22904 4,9
1824 666 6660 - - - - 666 1,8 6660 1,4
1825 7328 105699 1712 11838 227 4465 9267 24,5 122002 26,2
1826 16933 204110 750 3750 1920 4825 19603 51,9 212685 45,7
În total 31191 411155 4415 44472 2147 9290 37753 100,0 464917 100,0
În % 82,6 88,4 11,7 9,6 5,7 2,0 100,0 - 100,0 -

* AIMSR, F. AMŞ, d. 18589, p. I, f. 60.

** În anul 1823 prin portul Reni nu au fost exportate mărfuri.

Datele din Tabelul 5 demonstrează că în anii 1821-1826, cu excepţia anului 1823,

când pin portul Reni na-u fost exportate mărfuri, din Basarabia au fost exportate prin
acest port 37753 cetverturi de diferite cereale, inclusiv: 31191 (82,6%) de grâu, 4415
(11,7%) – de porumb şi 2147 (5,7%) cetverturi de orz.
A.Rozeilon-Soşalski stabileşte ţinuturile de unde erau exportate cerealele. El scrie:
„Regiunile cu pământuri destul de fertile, cum ar fi, spre exemplu, ţinutul Hotin şi o
parte din ţinutul Iaşi, Bugeacul, exportă diferite cereale prin vămile din Noua Suliţa şi
Sculeni, prin porturile Reni şi Ismail”51. Preţul cerealelor prezentate la export varia: în
1823, grâul era vândut cu 18 rub., porumbul – cu 12 rub.; în 1824, grâul – cu 10,5
rub., porumbul – cu 9 rub.; în 1825, grâul – cu 15 rub., porumbul – cu 8 rub., orzul –
cu 5 rub., făina de secară – cu 10 rub.; în 1826, grâul – cu 12 rub., porumbul – cu 5
rub., orzul – cu 3 rub., făina de secară – cu 4 rub.52 La stabilirea preţurilor la cereale
influenţau diverşi factori, atât de ordin intern, cum ar fi: cantitatea de cereale recoltată
şi necesităţile curente ale provinciei – hrana oamenilor şi animalelor, asigurarea
armatei ruse de ocupaţie dislocate în regiune, necesităţile formării fondului de seminţe
pentru semănături etc., cât şi cei externi – cererea cerealelor pe pieţele din Europa,
implicarea ţării în conflictele militare ce aducea la interzicerea exportului de cereale,
epidemiile de ciumă şi holeră etc. Influenţa negativ şi faptul că litigiile comerciale care
apăreau între negustori sau între negustori şi diferite categorii ale populaţiei urma să fie
soluţionate în Reni, unde era instituit Tribunalul Comercial.
Convingându-se de priorităţile portului Ismail faţă de celelalte porturi ale
Basarabiei, unde numărul de negustori şi dimensiunile comerţului erau neînsemnate,

442
precum şi de numeroasele cereri ale negustorilor din Ismail, autorităţile regionale au
fost nevoite să ceară transferarea Judecătoriei Comerciale din Reni în Ismail53.
În 1828 în oraşul Ismail se ocupau cu comerţul extern, de regulă, cu exportul
cerealelor, 30 persoane, inclusiv 2 consilieri comerciali – Matvei Dracincev şi
Constantin Kuiumgioglo. Capitalul comercial al negustorilor şi al consilierilor
comerciali varia de la 10 mii la 25 şi 50 mii ruble54.
Pentru înviorarea comerţului prin porturile dunărene, conform ucazului Senatului
din 6 octombrie 1828, în oraşul Ismail a fost deschisă, începând cu 24 decembrie55, o
vamă principală cu dreptul de înmagazinare a tuturor mărfurilor străine permise
pentru import, conform tarifului, în afară de cele destinate pentru portul din Sankt
Petersburg.
Începând cu anul 1829, oraşului Ismail i-au fost acordate privilegii pe o perioadă
de 25 ani, în baza unor principii similare cu cele conferite portului Kerci în 182656.
Motivul precumpănitor din care portului Ismail i s-au acordat unele privilegii a fost
dorinţa de a stimula comerţul la gurile Dunării, de a intensifica circulaţia de mărfuri în
zonă, astfel ca să satisfacă necesităţile pieţei interne basarabene, compensând prin
aceasta lipsa unei industrii proprii dezvoltate, dar mai ales de a crea un mediu propice
valorificării depline a produselor autohtone, în primul rând a celor agricole, cererea lor
fiind în continuă creştere pe piaţa externă. Prin aceste măsuri, ţarismul tindea să
lichideze, pe cât va fi posibil, rivalitatea agasantă din partea porturilor româneşti Galaţi
şi Brăila.
Drept motiv pentru adoptarea acestor măsuri a servit faptul că, în viziunea
autorităţilor locale, „…Ismailul dispune de importante avantaje, în mare parte
determinate de condiţiile naturale, pentru întemeierea în el a celui mai important port
din provincie; în plus, acolo s-au aşezat cu traiul oameni foarte înstăriţi ce se ocupă cu
negoţul. Aici comerţul s-a stabilit deja cu câţiva ani în urmă şi a crescut în aşa măsură,
încât – în condiţii favorabile – din Ismail ieşeau până la 400 de corăbii cu încărcătură
pe an”57. Şi nu numai din aceste considerente. Autorităţile locale scriau că „…acest
port a fost ales de către negustorii înşişi, reieşind din aşezarea lui avantajoasă; aceştea
au organizat din banii proprii şi carantina şi promit să mai doneze sume importante
pentru instituţiile de utilitate publică”58. În schimb, oficialităţile de la Chişinău scriau
că portul principal a fost fondat în Reni datorită „…intrigilor făcute de răposatul
armean Manuk-Bei (Mirzoian – V.T.) în scopul obţinerii profitului personal” şi
„…aici nu numai că nu este port pentru staţonarea vaselor în timp de iarănă, dar nici
loc pentru acostarea lor prielnică”59. Caracterizând portul Reni, autorităţile ruse scriau
că „…în Reni sunt doar doi negustori şi aceia mărunţi; adevărate case comerciale nu
sunt şi nici nu pot fi, deoarece negustorii aleg acele porturi care pot să le aducă un
venit substanţial”60. Existau şi alte cauze obiective. În oraşul Reni nu era carantină,
aceasta urma să fie constituită din banii statului. Produsele alimentare de prima
necesitate, judecând după amplasarea localităţii, erau destul de scumpe61.
Reieşind din importanţa strategico-geografică a portului Ismail, din interesele de
ordin politic şi considerând necesară subordonarea comerţului extern al Basarabiei prin
porturile dunărene conducerii nemijlocite a guvernatorului general al Novorosiei şi
Basarabiei, prin ucazul Senatului din 26 septembrie 1830 este instituită Administraţia

443
Specială a oraşului Ismail, în care au fost incluse porturile Reni, Chilia, târguşorul
Vâlkov şi 8 localităţi din apropiere – Cugurlui, Sofian, Brosaca, Hadji-Curda, Hasan-
Spag, Câşliţa, Muravleovka şi Cimaşir62. În fruntea Administraţiei a fost numit
general-locotenentul S.A. Tucikov, căruia i-au fost subordonaţi comandanţii
garnizoanelor cetăţilor Ismail şi Chilia şi comandantul flotei dunărene (responsabil de
paza sanitară şi de carantină).
La mijlocul anilor’30, pentru organizarea şantierului naval-comercial Ismail au fost
alocate 15 mii rub., pentru o perioadă de 10 ani, fără procente63.
Caracterul unilateral al economiei Basarabiei în prima jumătate a sec. al XIX-lea
făcea ca exportul să se bazeze, în fond, pe produsele agricole, în primul rând pe
comerţul cu cereale, cererea la care în ţările europene era în continuă creştere.
Documentele de epocă atestă că din Basarabia, prin porturile Ismail şi Reni, se
exportau (cu prioritate în Sublima Poartă): grâu, mei, porumb, seminţe de in, piei
neprelucrate, unt de vacă, său, lână, spirt, după care urmau: brânza, carnea de vită,
tutunul, peştele sărat etc. În schimb, din Imperiul Otoman, Grecia, Italia, Anglia,
Franţa şi din alte ţări erau importate în Basarabia, prin aceste porturi, articole din
bumbac şi mătăsuri turceşti, bumbac brut şi tors, vin moldovenesc, rom, fructe
proaspete şi uscate, mirodenii, crupe de mei, tutun, cherestea, lemn de construcţii
etc.64
Valoarea importului şi a exportului de mărfuri al Basarabiei prin porturile Ismail şi
Reni, în anii 1828-1839, este elucidată în Tabelul 6.
Datele din acest Tabelul denotă o preponderenţă vădită a exportului asupra
importului: prin portul Ismail exportului îi reveneau 86,6%, iar importului 13,4%;
prin portul Reni, respectiv – 84,3% şi 15,7% din întreaga valoare a circuitului de
mărfuri. Analizând balanţa importului şi a exportului prin aceste porturi, constatăm că
importului îi reveneau 14%, iar exportului – 86%. Decăderea vădită a exportului prin
portul Ismail în anii 1833-1835 a fost determinată de recolta proastă la cereale. În
aceşti ani ponderea cerealelor era extrem de mică, constituind pentru portul Ismail cca
5%, iar pentru portul Reni, respectiv, 2,2% şi 6,5% din valoarea totală a exportului în
aceşti ani. Autorităţile locale scriau în această privinţă în 1834 că „…locuitorii din
partea locului nu numai că au pierdut posibilitatea de a cumpăra noi mărfuri, dar au
fost nevoiţi să dea ultimii bani pentru procurarea pâinii; din cauza decăderii
comerţului, mulţi negustori s-au ruinat. Capitalurile rămase au fost folosite pentru
cumpărarea şi transportarea pâinii din Moldova şi Valahia”65.
Către 1834, preţurile la cereale au crescut considerabil, constituind pentru un sfert
de grâu – 30 rub., mei – 20 rub., orz – 20 rub., porumb − 21 rub., făină de secară –
24 rub., crupe de grâu – 38 ruble.66
Un alt factor hotărâtor era productivitatea agricolă. De randamentul la hectar al
cerealelor depindea nemijlocit volumul comerţului prin aceste porturi. S.A. Tucikov,
care era bine informat despre starea economică a judeţelor de sud ale Basarabiei, scria
la 6 iunie 1833 în memoriul dedicat măsurilor de înviorare a activităţii portului Ismail
şi a Administraţiei Speciale a oraşului Ismail că „…principalul obiect al comerţului
prin portul Ismail îl constituie grâul…, nemaivorbind de o mică cantitate de alte

444
cereale, piei neprelucrate, său şi alte mărfuri, ce nu constituie o importanţă
considerabilă pentru negoţ, iar în anii afectaţi de secetă, comerţul decade complet”67.
Rolul de exportator principal îl deţinea portul Ismail, care efectua 78,7% din
circuit, portului Reni revenindu-i doar 21,3%. Situaţia este similară şi în ce priveşte
importul de mărfuri: portul Ismail valorifica 74,9% din tranzacţii, iar portului Reni
doar 25,1%.
Prezintă interes raportul volumului valoric al traficului de mărfuri pentru porturile
Ismail şi Reni în aceşti ani. Datele Tabelului 6 demonstrează că în medie portului
Ismail îi reveneau 78,2% din tranzacţii, iar portului Reni doar 21,8%, deşi în unii ani,
luaţi aparte, rolul portului Reni era ceva mai însemnat: în 1828-1830 el a variat între
48,1%, 78% şi 32,8%. Ulterior, ponderea portului Reni în volumul valoric al
traficului de mărfuri nu a depăşit 31,6% (1834), variind între 15,6% în 1838 şi
27,5% în 1835.
Aceleaşi date în Tabelul 6, deşi cuprinse în altă formă, ne permit să concretizăm
principalele mărfuri exportate prin porturile Ismail şi Reni în anii 1828-1839 (Tabelul 7).
Datele Tabelului 7 demonstrează că, spre deosebire de oficiile şi punctele vamale
terestre, principalele mărfuri exportate prin porturile Ismail şi Reni erau cerealele, iar
vitelor cornute şi cailor le revenea un loc neînsemnat. Din valoarea totală a cerealelor,
numărul vitelor cornute şi al cailor exportaţi în aceşti ani prin portul Ismail 92% – le-a
revenit cerealelor, 6,7% – vitelor cornute şi 1,3% – cailor; prin portul Reni: 96,3% –
cerealelor, 2,9% – vitelor cornute şi 0,8% – cailor. O creştere simţitoare a exportului
se observă în anii 1836-1839, care a variat între 11% şi 22% din valoarea totală a
bunurilor exportate. Datele Tabelului confirmă că exportul de animale era foarte
redus, realizându-se aproape în întregime pe uscat.
Evaluând valoarea totală a exportului prin porturile Ismail şi Reni şi raportând-o
la valoarea diferitelor mărfuri exportate, putem constata o preponderenţă vădită a
exportului de cereale. Un studiu comparativ al datelor Tabelelor 6 şi 7 demonstrează
că din valoarea totală de 18485947 rub. asignate de mărfuri exportate prin portul
Ismail în anii 1828-1839 – 14566982 (78,8%) rub. le revenea cerealelor, iar prin
portul Reni din 5003999 rub. – 4189278 (83,7%) ruble. O analiză a volumului
exportului de cereale prin aceste porturi în aceşti ani confirmă că rolul principal în
exportul cerealelor din Basarabia îi revenea portului Ismail – 77,7%, portului Reni
revenindu-i doar 23,3% din afacerile cu cereale. Prin urmare, porturile Ismail şi Reni
constituiau centre importante ale exportului de cereale din Basarabia în Imperiul
Otoman şi în ţările europene. Ţarismul spera ca prin extinderea exportului de cereale
prin aceste porturi să creeze o concurenţă reală porturilor dunărene româneşti Brăila şi
Galaţi.
Dimpotrivă, importul de mărfuri prin portul Ismail era în proporţii mult mai mici,
iar în portul Reni prezenţa unui punct vamal de clasa a 3-a asigura importul doar a
mărfurilor de băcănie, celelalte mărfuri fiind interzise68.

445
446
Tabelul 6
Valoarea importului şi exportului de mărfuri prin porturile Ismail şi Reni
în anii 1828-1839 (în ruble asignate)*

Raportul volumului
Anii Ismail Reni Volumul valoric
valoric, în %
al traficului de
Valoarea Valoarea mărfuri
Import Export Import Export Ismail Reni
totală totală
1828 27122 116042 143164 44557 88100 132657 275821 51,9 48,1
1829 15247 32203 47450 25925 142377 168302 215752 22,0 78,0
1830 168120 1076226 1244346 54978 552700 607678 1852024 67,2 32,8
1831 442658 1122214 1564872 70815 316003 386818 1951609 80,2 19,8
1832 341878 1838102 2179980 95860 519654 615514 2695494 78,0 22,0
1833 436346 841315 1277161 132069 112428 244497 1522158 83,9 16,1
1834 467803 911917 1379720 312308 325349 637657 2017377 68,4 31,6
1835 197634 684589 882223 26026 308402 334428 1216651 72,5 27,5
1836 145224 1690383 1835607 29296 390134 419430 2255037 81,4 18,6
1837 133300 3466218 3599518 35060 921595 956655 4556173 79,0 21,0
1838 253967 3913494 4167461 50293 718040 768333 4935794 84,4 15,6
1839 238955 2793244 3032199 85432 609517 694949 3727148 81,4 18,6
În total 2868254 18485947 21354201 962919 5003999 5966918 27321119 78,2 21,8
Raportul
import/export, 13,4 86,6 78,2 15,7 84,3 21,8 100,0 78,2 21,8
în %

* ASRO, F. 1, inv. 214, d. 5, anul 1839, f. 93 verso-95.

** La alcătuirea Tabelului nu s-au luat în consideraţie kopeicile.
 Tabelul 7
Exportul celor mai importante mărfuri din Basarabia prin oficiile vamale ale
districtului vamal Ismail în anii 1828-1839 (în ruble asignate)*

Vămile şi Anii**
mărfurile În total În %
1828 1829 1830 1831 1832 1833 1834 1835 1836 1837 1838 1839
exportate
Vama Ismail
Cereale 111312 - 1009915 1020419 1665800 47688 47200 144609 1266347 3376800 3819299 2057521 14566982 92,0
Vite cornute - - - - 30535 290080 383213 310604 44672 1495 - 1268 1061867 6,7
Cai - - - - - 17800 44420 57285 44895 2560 1610 40473 209043 1,3
În total 111312 - 1009915 1020419 1696335 355568 474833 512498 1355914 3380855 3820909 2099262 15837892 100,0
În % 0,7 - 6,4 6,4 10,7 2,2 3,0 3,2 8,6 21,3 24,1 13,3 100,0 -
Vama Reni
Cereale 25710 79240 391658 235070 476142 120 92645 113947 861513 734553 649222 529458 4189278 96,3
Vite cornute - 3250 402 26231 42807 43410 10187 37 15 126339 2,9
Cai - - - - 1960 7855 17171 2608 4751 780 100 700 35925 0,8
În total 25710 82490 391658 235070 478504 34206 152623 159965 876415 735730 649322 530173 4351542 100,0
În % 0,6 1,9 9,0 5,4 11,0 0,8 3,5 3,7 20,1 16,9 14,9 12,2 100,0 -
În total 137022 82490 1401573 1255561 2174839 389774 627456 672463 2232365 4116225 4470231 2629435 20189434 -
Raportul, în % 0,7 0,4 6,9 6,2 10,8 1,9 3,1 3,3 11,1 20,4 22,1 13,0 100,0 -

* ASRO, F. 1, inv. 214, d. 5, anul 1839, f. 106-109.

** În Tabel nu a fost inclusă suma exportului de cereale prin punctul vamal Akkerman ce a constituit doar 26694 ruble. Vitele cornute şi caii nu
au fost exportați prin acest punct vamal.

447
 Condiţiile specifice în care se dezvolta economia Basarabiei după anexarea ei la
Rusia, îndeosebi după adoptarea „Regulamentului cu privire la comerţul cu Basarabia”
din 17 februarie 1825, ce acorda acces liber mărfurilor industriale din guberniile
interne ruse, precum şi politica protecţionistă promovată de ţarism în această perioadă,
au determinat o intensitate scăzută a importului din străinătate prin porturile Ismail şi
Reni. Valoarea importului general pentru anii 1830-1839 s-a menţinut în anii
determinaţi de recolte bune în jur la 11,5%, înregistrând o anumită creştere în anii de
secetă 1833-1835, dar care n-a depăşit 31,5% din întreaga valoare a schimbului de
mărfuri.
Exportul de cereale din Basarabia prin porturile Ismail şi Reni depindea de multipli
factori, unul dintre care era cel climateric. Seceta ce a bântuit în Basarabia în anii
1833-1834 a redus substanţial exportul cerealelor peste hotare. Autorităţile locale
scriau că în urma secetei din 1833 locuitorii din Basarabia simţeau „…o necesitate
vădită în produse alimentare”69. În aceste condiţii, populaţia se aproviziona cu pâine
din judeţul Hotin, mai puţin afectat de secetă, din gubernia Podolia, Moldova de
peste Prut şi din Austria70. Doar prin punctul vamal Noua Suliţă au fost importate în
1834 în Basarabia din Galiţia şi Bucovina: porumb în valoare de 500 mii rub., secară –
136 mii rub., grâu –105 mii rub., hrişcă – 35 mii rub. şi ovăz – 27 mii ruble71. O parte
din grâu şi secară a fost transportată în gubernia Herson, iar cealaltă parte a fost
folosită pentru satisfacerea necesităţilor Basarabiei.
Exportul mărfurilor din Basarabia poate fi urmărit şi după circulaţia monetară din
vămile Ismail şi Reni. În decurs de 4 ani (1836-1839), în portul Reni, unde numărul
negustorilor bogaţi şi exportul de cereale nu erau atât de mari ca în portul Ismail, au
fost aduse monede de aur şi argint în valoare de 2366336 rub., pentru procurarea de
mărfuri, iar valoarea monedelor exportate din acest port a construit doar 252145 rub.
asignate72.
Prin urmare, nu putem fi de acord cu G.P. Nebolsin, care susţine că exportul de
cereale din Basarabia prin porturile Ismail şi Reni se reduce considerabil începând cu
anul 183773. Anume în anii 1837-1838 din Basarabia a fost exportată cea mai mare
cantitate de cereale – 672561 cetverturi, sau mai mult de 336 mii de cetverturi anual,
cifră pe care o certifică şi G.P. Nebolsin. Situaţia s-a schimbat în anii 1839-1844,
când, în decurs de 6 ani, din Basarabia au fost exportate prin aceste porturi doar
695569 cetverturi de cereale, sau aproximativ 116 mii de cetverturi anual74. Chiar şi în
anii 1845-1847, când cerealele au fost destul de solicitate în porturile Mării Negre,
exportul din Ismail şi Reni a constituit doar 448984 cetverturi, sau aproximativ 150
mii de cetverturi anual75. În pofida secetei din anii 1833-1834, tendinţa creşterii
exportului de cereale din Basarabia prin porturile Ismail şi Reni poate fi uşor
observată. Datele din Tabelul 7 confirmă că, dacă în anii 1830-1832 prin Ismail şi
Reni au fost exportate cereale în valoare de 4,8 mln. rub., apoi în anii 1837-1839 −
11,2 mln. rub. asignate.
Cerealele (grâul, meiul, orzul, ovăzul şi porumbul) constituiau sursa de bază a
veniturilor negustorilor autohtoni. În raportul din 1839 al autorităţilor din Ismail se
menţiona că „…negustorii din Ismail se ocupă cu achiziţionarea, în Basarabia şi în

448
regiunile limitrofe, a grâului, meiului, porumbului; ei exportă această pâine peste
hotare, transportând-o pe Dunăre în Turcia, Grecia şi în alte state străine limitrofe”76.
Analiza documentelor de epocă ne permit să concluzionăm că nici după încheierea
convenţiei ruso-turce din 1817, conform căreia braţul Dunării ce deschide accesul în
porturile Ismail şi Reni a trecut la Rusia, şi tratatului de pace de la Adrianopol din
2 septembrie 1829, conform căruia Rusia devine stăpână a insulelor Leti şi Cetal,
situaţia nu s-a schimbat în favoarea acestor porturi. Negustorii din Ismail şi Reni
întâlneau diferite greutăţi în exportul mărfurilor peste hotare. Autorităţile din Ismail
scriau într-un raport din 7 octombrie 1833 că dificultăţile cu care se confruntă
negustorii în comerţul cu ţările străine sunt legate de prezenţa carantinelor şi a
statutului de porto-franco de care beneficia Odesa, „…unde negustorii din Basarabia şi
din alte gubernii limitrofe pot primi cu uşurinţă mari avantaje în ce priveşte realizarea
diferitelor mărfuri, pe care, fiind aduse acolo în cantităţi mari, le realizează liber altor
negustori”77. Dar, cel mai mare inconvenient în exportul, în fond al cerealelor şi al
produselor zootehnice, prin porturile Ismail şi Reni îl constituia concurenţa din partea
porturilor Galaţi şi Brăila. Funcţionarul de clasa a IX-a Galameister, într-un raport din
17 aprilie 1834, îi scria lui S.A. Tucikov că porturile Galaţi şi Brăila, spre deosebire de
porturile Ismail şi Reni au un şir de privilegii: bogăţia şi dimensiunile ţării, acestea
fiind asigurate cu diferite produse; diversitatea mărfurilor; libertăţile mari de care
beneficiază negustorii şi taxele vamale neînsemnate78. Acest cadru favorabil asigura
porturilor româneşti posibilitatea unui comerţ extern avantajos79. Drept argument pot
servi datele privind exportul de cereale prin porturile Galaţi şi Brăila în anii 1837-
1848, adunate de ofiţerii Cartierului General al armatei ruse: în anii 1828-1830 – de
colonelul Ditmars, în anii 1834-1835 – de coloneii Fon-Rughe, Berghengheim şi de
căpitanul Hodzko şi în anul 1852 – de căpitanul Cemerzin (Tabelul 8).
Datele Tabelului 8 demonstrează că din numărul total de 14195 de vase comerciale
ieşite din aceste porturi 9045 (63,7%) au plecat din Brăila şi 5150 (36,3%) – din
Galaţi, iar din volumul valoric de 6279336 chile (cca 15698340 cetverturi) de cereale
exportate 3848135 (61,3%) îi reveneau portului Brăila şi 2431201 (38,7%) – portului
Galaţi. Dacă vom compara cantitatea de cereale exportată în anii 1828-1839 prin
porturile Ismail şi Reni (18756260 cetverturi) cu cantitatea de cereale exportată prin
porturile Brăila şi Galați în anii 1837-1848 (15698340 cetverturi), vom constata că
porturile basarabene le depăşeau în exportul de cereale pe cele româneşti.
Totuşi, măsurile întreprinse de ţarism pe parcursul anilor’30, precum şi activitatea
comercială desfăşurată de negustori n-au fost suficiente ca porturile Ismail şi Reni să se
transforme în adevărate centre de export al cerealelor din Basarabia şi să devină
concurenţi adevăraţi ai porturilor Galaţi şi Brăila. A.A. Skalkovski, care a studiat
exportul de mărfuri din Basarabia prin aceste porturi în anii’ 40 ai sec. al XIX-lea,
constată că de la bun început autorităţile centrale n-au luat o decizie justă în ce
priveşte portul căruia să i se dea întâietate: Reni sau Ismail. Încercările de a transfera
oficiul vamal din Reni la Ismail în 1830 şi privilegiile acordate ultimului în anul 1828
n-au îndreptăţit speranţele autorităţilor centrale şi locale de a transforma portul Ismail
în mare centru de export al Basarabiei, adevărat concurent al Galaţilor.

449
 Tabelul 8
Exportul de cereale prin porturile Galaţi şi Brăila în anii 1837-1848* (în chile)**

Raportul, în %, Raportul, în %,

Numărul total de vase

exportului de cereale
Galaţi Brăila al vaselor ale exportului de

Volumul valoric al
comerciale cereale

comerciale
Numărul de vase

Numărul de vase
Anii
comerciale

comerciale
Cantitatea

Cantitatea
cerealelor

cerealelor
exportate

exportate
Galaţi Brăila Galaţi Brăila

1837 431 123563 448 85499 879 59,1 40,9 209062 49,0 51,0
1838 517 153456 451 136636 968 52,9 47,1 290092 53,4 46,6
1839 535 187920 573 162119 1108 53,7 46,3 350039 48,3 51,7
1840 545 279737 661 187486 1206 59,9 40,1 467223 45,2 54,8
1841 230 90826 832 88310 1062 50,7 49,3 179136 21,7 78,3
1842 309 165470 411 162824 720 50,4 49,6 328294 42,9 57,1
1843 327 165531 772 408215 1099 28,9 71,1 573746 29,8 70,2
1844 509 227039 875 458722 1384 33,1 66,9 685761 37,8 63,2
1845 404 234775 832 410302 1236 36,4 63,9 645077 32,7 67,3
1846 544 298353 911 444345 1455 40,2 59,8 742698 37,4 62,6
1847 562 332976 1553 873653 2115 27,6 72,4 1206629 26,6 73,4
1848 237 171555 726 430024 963 28,5 71,5 601579 24,6 75,4
În total 5150 2431201 9045 3848135 14195 - - 6279336 - -
În % 36,3 38,7 63,7 61,3 100,0 - - 100,0 - -

* AIMSR, F. 438, d. 650, f. 142.

** În Basarabia, mărimea chilei a variat, în dependenţă de regiune. De regulă, o chilă de
cereale era egală cu 20 de dimirlii, fiecare dimirlie era egală cu 12 ocale. Transpuse în unităţile
de măsură ruseşti, o chilă constituia 2 ½ cetverturi, iar dimirlia – 37 ½ funţi. Conform
raportului Dumei orăşeneşti din 8 iunie 1834, adresat guvernatorului civil al Basarabiei P.I.
Averin, cea mai răspândită era chila egală cu 2 cetverturi, iar pentru măsurarea lichidului – 380
de litri. O chilă de porumb era egală cu 1,3 cetverturi (ANRM, F. 43, inv. 1, d. 30, f. 32).
Cauza nereuşitei constă în aşezarea geografică şi hidrografică a portului Ismail.
După cum scria A.A Skalkovski, „…braţul Chilia al Dunării s-a înnămolit şi navigaţia
s-a transferat de aici în braţul Sulina, mai adânc”80, sau după cum menţiona colonelul
Ivan Cerneavski, „…din cauza că în cursul râului … există locuri cu o adâncime mică,
vasele mari nu pot intra (în Ismail – V.T.) în orice timp şi din această cauză se
îndreaptă direct spre Galaţi”81. De aceea, constată autorul, „…portul Ismail a fost
stabilit într-un loc nepotrivit … rămânând cu totul în altă direcţie de calea navigabilă
principală ce duce direct în Marea Neagră, nu poate avea nici un fel de avantaje
deosebite în comerţ, deoarece primeşte doar acele vase, care au fost desemnate să
urmeze calea în acest port”82. În schimb, problema aceasta nu exista pentru Reni,
„…oraş ce dispune de port, de o sută de ori mai convenabil decât Galaţii, şi care este
situat la opt verste mai aproape decât acesta de mare”83.

450
 Cauza desfăşurării insuficiente a comerţului în porturile Ismail şi Reni trebuie
căutată nu numai în activitatea comercială intensă a porturilor concurente Galaţi şi
Brăila, dar şi în dezvoltarea rapidă a portului-franc Odesa, care a atras o parte
considerabilă din circulaţia mărfurilor nu numai din judeţele de sud, dar şi din
celelalte judeţe ale Basarabiei. Avea dreptate funcţionarul de clasa a IX-a Galameister
când, în raportul din 17 aprilie 1834 adresat generalului S.A. Tucikov, scria:
„…negustorul se avântă după profit; dacă comerţul din Galaţi şi Brăila (sau Odesa –
V. T.) îi asigură mai multe avantaje ca cel din Ismail, atunci el părăseşte aceste locuri şi
se strămută acolo; în anul 1833 au fost deja câteva cazuri de acest fel”84. Faptul că
administraţia ţaristă se temea de concurenţa porturilor dunărene poate fi confirmat şi
de următorul caz: la 10 iulie 1828, la insistenţa negustorilor din Ismail, Comitetul de
Miniştri a discutat întrebarea privind acordarea diferitelor înlesniri pe o perioadă de 25
ani, inclusiv a dreptului de instituire a unui magazin sub formă de depozit de tranzit al
mărfurilor sau, altfel spus, cererea negustorilor de a i se acorda Ismailului dreptul de
porto-franco. Ministrul de Finanţe E.F. Kankrin a refuzat, motivând că acest drept,
„…prin dezvoltarea rapidă a comerţului, va dăuna substanţial Odesei, cu atât mai mult
că Odesa, în pofida aşezării sale destul de sigure şi convenabile pentru comerţ, nu s-a
afirmat definitiv în ce priveşte crearea unei situaţii prospere”85.
Porturile Ismail şi Reni deschideau navigaţia pe Dunăre în luna martie, uneori
chiar mai devreme: ea se încheia, de regulă, în luna octombrie, iar în unii ani – mai
târziu. Cea mai mare parte din cantităţile de produse exportate din Basarabia continua
să aibă destinaţia Constantinopolul, cealaltă parte îşi continua drumul către porturile
din Levant, Mediterană şi chiar din Atlantic. Astfel, în perioada anilor 1830–1839
exportul Basarabiei atinge tot mai multe puncte ale Europei: Triest, Livorno şi
Genova, insulele Ionice, Insula Malta, Grecia etc.86
Vasele care veneau pe Dunăre în porturile Ismail şi Reni din posesiunile
Sublimei Porţi şi din statele europene erau vase de cabotaj, iar cele ce urcau de la
Marea Neagră – bricuri87, vase comerciale, corăbii cu 2 sau 3 catarge cu un tonaj de
până la 160 tone. Negustorii din Ismail şi Reni închiriau vase comerciale contactând
direct cu conducătorii de nave din porturile străine88. Însă, mulţi dintre negustorii
locali dispuneau de vase comerciale proprii89.
Negustorii din Ismail şi Reni prezentau o pătură socială înstărită, alcătuită din
greci, armeni, ruşi, bulgari, moldoveni etc., care se ocupau cu exportul – preponderent
al cerealelor .
În 1831, în comerţul extern prin portul Ismail erau încadraţi 54 negustori:
Nicolai şi Gherasim Veroti, Ivan Goiardi, Dmitri Karavasili, Nicolai Kordali, Karabet
Hadji Markarov, Gheorghi Popandopolo, Artiom Avanesov, Dmitri Albu, Anastasie
Dimitriev, Nicolai Iliadi, Andrei Caraman, Constantin Kuiumgioglo, Panait
Nalbangioglo, Iacumi Piţinio, Mihailo Fotiano etc., iar în comerţul extern prin portul
Reni 23 negustori: Varnali, Dobre, Davidoglo, Banari etc. care dispuneau de mari
capitaluri90. În 1831 doar capitalul comercial declarat pentru înscrierea în ghildele
comerciale a negustorilor din Ismail, Reni şi Chilia constituia 3582000 ruble
asignate91. Este semnificativ faptul că în Ismail şi Reni, spre deosebire de celelalte oraşe
ale Basarabiei, în special Chişinău, numărul negustorilor evrei era destul de mic.

451
Izvoarele ce reflectă diferite aspecte ale vieţii economice şi sociale a oraşului Ismail din
anii’30 ai sec. al XIX-lea atestă că „…evreii se ocupă în particular cu comerţul
mărunt”92.
Exportul cerealelor prin Ismail şi Reni ce avea ca destinaţie oraşul Constantinopol
aducea negustorilor venituri destul de mari. De aceea, negustorii din Ismail şi Reni, de
ghilda întâi şi a doua, căutau să-i înlăture prin diferite metode pe negustorii de ghilda
a treia din acest comerţ, încercând să-l monopolizeze. Folosindu-se de Regulamentul
ghildelor din 14 noiembrie 1824, ce acorda dreptul la comerţul extern doar
negustorilor primelor două ghilde, un grup reprezentativ de negustori angrosişti de
ghilda întâi şi de ghilda a doua din Ismail, prin intermediul Dumei orăşeneşti, se
adresează la 14 noiembrie 1831 şefului Administraţiei Speciale a oraşului Ismail,
generalului S.A. Tucikov, cu o plângere în care scriau că „…în vama portuară Ismail
sunt admişi în comerţ toţi fără deosebire, atât comercianţii locali, cât şi cei din diferite
oraşe şi din străinătate, care nu fac parte din categoria ghildelor şi, respectiv, n-au nici
un drept la acest comerţ”93.
Ca răspuns, la 26 martie 1832, S.A. Tucikov se adresează către Ignatiev, şeful
districtului vamal Ismail, recomandându-i să dea dispoziţia ca în comerţul prin portul
Ismail să fie admişi doar comercianţii care vor dispune de certificate comerciale
respective94.
Măsurile întreprinse de administraţia vamală din Ismail au provocat
nemulţumirea negustorilor de ghilda a treia. Astfel la 28 mai 1832, 18 negustori,
majoritatea greci, îi scriu generalului S.A. Tucikov că, deoarece, conform capitalului
declarat, mulţi dintre ei sunt înscrişi în ghilda a treia, ei se ocupă mai mult cu
comerţul extern decât cu cel intern. În continuare îl informează că după ce au primit
documentele respective pentru efectuarea comerţului, ei s-au adresat funcţionarilor
vamali cu cererea de a li se permite exportul cerealelor peste hotare, dar li s-a refuzat
din motivul că negustorii de ghilda a treia nu au dreptul la comerţ extern95. Apelând la
acelaşi Regulament al ghildelor, aplicat în Basarabia conform ucazului Senatului din
26 septembrie 1830 (în vigoare începând cu 1 ianuarie 1831), ce asigura în primii 5
ani tuturor negustorilor libertatea deplină a comerţului, atât pe căi terestre, cât şi
maritime96, negustorii de ghilda a treia cer dreptul la comerţul liber prin porturile
Ismail şi Reni97. La 8 iulie 1832, după mari dezbateri, Ignatiev satisface cererea
negustorilor de ghilda a treia şi dă dispoziţie funcţionarilor oficiului vamal Ismail să
permită accesul liber al negustorilor de ghilda a treia la comerţul extern98.
Tendinţa de prevalare a exportului din Basarabia asupra importului prin porturile
Ismail şi Reni rămâne dominantă şi la începutul anilor’40 ai sec. al XIX-lea. De
exemplu, în 1840 din Sublima Poartă şi din alte state europene au fost importate în
Basarabia prin Ismail mărfuri şi monede în valoare de 349540 rub. argint (mărfuri – în
valoare de numai 48923 rub.), iar exportul (de cereale, piei, lână, cânepă etc.) în
Sublima Poartă şi în alte state a atins cifra de 668418 rub. argint99. De la începutul
anilor ’40 ai sec. al XIX-lea, un loc deosebit în exportul de cereale din Basarabia îi
revine porumbului, solicitat pe pieţele din Europa. Guvernatorul general al Novorosiei
şi Basarabiei îi scria la 29 iunie 1841 ministrului Proprietăţilor de Stat din Rusia că
„…porumbul este permanent solicitat peste hotare, şi în cazul în care este un surplus la

452
acest produs, el poate fi cu uşurinţă realizat, cu mare câştig, prin porturile din
apropiere Reni, Ismail şi Odesa”100. În 1848, conform datelor administraţiei ruse
„…întreaga cantitate de porumb, care a fost exportată prin porturile noastre, a fost
produsă exclusiv în Basarabia”101.
Pentru a ne imagina rolul negustorilor din Ismail şi Reni în comerţul Basarabiei
cu Sublima Poartă în anii’30 ai sec. al XIX-lea, să încercăm să analizăm detaliat
exportul de cereale efectuat de negustorii din Ismail pe parcursul anului 1839, când
valoarea cerealelor exportate a constituit 2057521 rub. asignate ( Tabelul 9).
Tabelul 9
Comerţul Basarabiei cu Sublima Poartă prin portul Ismail în anul 1839*
Cantitatea de
Numărul total de

cereale exportată
vase ce au plecat

Constantinopol
Constantinopol
Numărul total

cereale exportată
de vase sosite

Inclusiv din
Inclusiv din

Cantitatea
din Ismail

totală de
în Ismail

în Constantinopol
Lunile Grâu Porumb

( În cetverturi )

Martie 15 15 15 15 13560 995 14555

Aprilie 17 14 20 17 11266 1762 13028
Mai 20 16 19 15 10166 932 11098
Iunie 17 15 12 11 6776 800 7576
Iulie 5 5 6 5 2752 1760 4512
August 19 17 16 13 1684 7420 9104
Septembrie 31 31 31 18 3914 12716 16630
Octombrie 14 13 8 5 912 4684 5596
Noiembrie 16 16 21 19 10576 6744 17320
În total** 154 142 148 116 61606 37813 99419
Raportul,
100,0 92,2 100,0 78,4 62,0 38,0 100,0
în %

*ANRM, F. 2, inv. 1, d. 3128, f. 10-11 verso, 20-21 verso, 23-24 verso, 29-30 verso, 31-31
verso, 38-39 verso, 47-48 verso, 52-53 verso, 54-55 verso, 57 verso, 58-59 verso, 61-62 verso.
** La exportul cerealelor prin portul Ismail au participat 18 negustori.
Datele din Tabelul 9 confirmă că exportul cerealelor se efectua, în fond, în lunile
de primăvară şi toamnă. Pe parcursul anului 1839, prin Ismail au fost exportate în
total 127257 cetverturi de cereale, inclusiv 73142 cetverturi de grâu şi 54455
cetverturi de porumb. Prin urmare, cota exportului grâului în Constantinopol, în acest
an, în comparaţie cu celelalte regiuni, a constituit 84,2%, iar a porumbului 69,4%.
Cealaltă cantitate de cereale era exportată în Livorno, Triest, Malta şi Genova. Dacă în
exportul către centrele europene ponderea grâului constituia 11536 cetverturi
(40,9%), iar a porumbului 16642 cetverturi (59,1%), apoi în exportul către
Constantinopol ponderea grâului constituia 62,0%, iar a porumbului 38,0%.
Datele de mai sus atestă antrenarea intensivă a comerţului Basarabiei în ansamblul
relaţiilor comerciale europene, creşterea ponderii de produse agricole autohtone în
circuitul comerţului internaţional.

453
 În comerţul extern erau implicaţi 18 negustori din Ismail, care foloseau atât vasele
proprii, cât şi cele străine ce veneau în port sub pavilioane rusesc, grecesc, turcesc,
sardinian, napolitan, ionic, englez, austriac etc. Din cele 154 vase arendate pe
parcursul anului 1839, 30 vase (19,5%) reveneau lui Dmitri Karavasili, 27 (17,5%) lui
Nicolai Iliadi, 13 (8,4%) lui Ianachi Dispotopulo, câte 11 vase (7,1%) lui Gheorghi
Krassa şi Panaiot Nalbangioglo. Este deci evident faptul că exportul de cereale era
concentrat în mâinile acestor negustori.
Pavilionul sub care pluteau vasele nu indică absolut exact locul de destinaţie a
mărfurilor, fapt elucidat de Tabelul 10.
Tabelul 10
Numărul vaselor ce au plecat în 1839 din Ismail şi coraportul vaselor
cu destinaţia Constantinopol*
Pavilioanele Lunile

Raportul,
Numărul
sub care

în %
total
pluteau III IV V VI VII VIII IX X XI
vasele
Eline - 5 11 4 - 8 11 2 2 43 29,0
Turceşti 7 4 3 1 1 2 2 1 10 31 20,9
Ruseşti** 6 6 4 3 3 2 9 2 6 41 27,7
Ionice - - - 2 - 2 4 - - 8 5,4
Sardiniane 1 4 - - - - 4 3 1 13 8,8
Napolitane - 1 - - - - - - - 1 0,7
Engleze - - - 2 1 1 1 - - 5 3,4
Austriece 1 - - - - - - - 1 2 1,4
Româneşti - - - - 1 - - - 1 2 1,4
Samiote - - 1 - - 1 - - - 2 1,4
Total 15 20 19 12 6 16 31 8 21 148 100,0
Numărul vaselor
plecate în 15 17 15 11 5 13 18 5 19 116 −
Constantinopol
Raportul,
100,0 85,0 78,4 91,4 83,3 81,2 58,1 62,5 90,5 78,4 −
în %

* Tabelul a fost alcătuit în baza aceloraşi documente utilizate la elaborarea Tabelului 9.

** În numărul vaselor ruseşti au fost incluse şi vasele ce aparţineau negustorilor basarabeni.
Sub pavilion rusesc erau incluse şi unele vase greceşti ce beneficiau de acest drept (A se vedea:
Григорий Небольсин. Статистические записки о внешней торговле России. − СПб.,
1835, ч. I, с. 6.).
Datele Tabelului 10 confirmă că cele 148 vase sosite în Ismail în 1839 purtau
pavilioanele a zece state, inclusiv cel rusesc. În numărul vaselor ruseşti sunt incluse şi
vasele ce aparţineau negustorilor locali. Din numărul pavilioanelor prezente în raza
portului Ismail 29% reveneau celor elene, 27,7% celor ionice şi 20,9 % celor ruseşti.
Celelalte state deţineau un număr relativ mic de vase. Preponderenţa vaselor greceşti în
traficul comercial la Dunărea de Jos se explică prin prezenţa istorică a grecilor în zona
Mării Negre, din care decurg alte componente: situaţia geografică, buna cunoaştere a
regiunii, mobilitatea corăbiilor apte să navigheze atât pe mare cât şi pe fluviu etc.102

454
 Simptomatic este faptul că 116 (78,4%) vase din cele 148 de vase ce au plecat din
Ismail au fost expediate spre Constantinopol. Prin urmare, pavilionul sub care navigau
vasele nu indică direct punctul final de destinaţie a mărfurilor.
Faptul că exportul mărfurilor din Basarabia, în fond al cerealelor, avea ca punct
de destinaţie Sublima Poartă ne este mărturisit de datele statistice culese din raportul
şefului de poliţie din Ismail din 1841, care confirmă că în 1840 în portul Ismail au
sosit 165 vase cu balast, inclusiv 158 din posesiunile otomane, 4 din porturile ruse şi
câte un vas din Franţa, Italia şi Malta, iar cu mărfuri – 25 vase, dintre care 23 din
Constantinopol şi 2 din Italia103. Valoarea mărfurilor exportate în 1840 prin portul
Ismail a constituit 668418 rub., iar a celor importate 349540 rub. argint (inclusiv a
monedelor)104.
Totuşi, trebuie să precizăm că, deşi izvoarele atestă că cea mai mare parte a
mărfurilor exportate şi importate prin porturile Ismail şi Reni sunt înregistrate ca
plecând spre sau venind de la Constantinopol, aceasta nu înseamnă că toate mărfurile
exportate aveau ca destinaţie absolută acest oraş sau că cele importate erau de
provenienţă turcească. Constantinopolul era numai una din etapele sau punctele
intermediare care legau porturile Ismail şi Reni de porturile Occidentului.
Pentru exportul cerealelor, cu acordul negustorilor, oficiul vamal Ismail încasa o
taxă în mărime de 10 kopeici de la fiecare cetverti de cereale. Autorităţile menţionau
că uneori suma taxei era de peste 10 mii de ruble anual şi doar în anii de secetă, cum
au fost anii 1833-1834, în urma cărora se atesta scăderea bruscă a comerţului, suma
taxei încasate a constituit doar 214 şi 234 ruble anual105. În anii favorabili, când recolta
de cereale era foarte bună, exportul acestora era în creştere. De exemplu, în 1837, în
decurs de 6 luni (1 ianuarie – 1 iulie) au fost încasate 9510 ruble, fapt ce confirmă că
în această perioadă prin oficiul vamal Ismail au fost exportate 95105 cetverturi de
cereale106.
Constatăm că majoritatea cerealelor erau exportate la Constantinopol şi realizate
la un preţ rezonabil. Autorităţile din Ismail menţionau în raportul din 1838 că
exportul de cereale era concentrat în mâinile negustorilor de ghilda întâi – Nicolai
Iliadi, Dmitri Caravalschi, Panaiot Nalbangioglo, Karabet Hadji Markarov, Anton
Milanovici şi a negustorilor de ghilda a doua – Iakov Piţinio, Gheorghe Krassa şi
Anton Celebedachi, care au exportat cereale în valoare de 3799857 ruble asignate107.
La Reni, exportul cerealelor era concentrat în mâinile negustorilor Ivan
Davidoglo, Ivan Mandrajia, Panaiot şi Ilie Varnali, Afanasi Ksodulo, care în 1838 au
exportat prin punctul vamal Reni 81906 cetverturi de cereale108.
Cerealele exportate prin Ismail şi Reni erau colectate de negustori în judeţele de
sud ale Basarabiei şi în oraşele Ismail şi Reni în lunile de toamnă şi de iarnă (din
octombrie până în martie), în zilele de târg şi de iarmaroc. Rolul esenţial al judeţelor
de sud ale Basarabiei în producerea şi transportarea cerealelor prin porturile Ismail şi
Reni este confirmat şi de rapoartele autorităţilor locale. De exemplu, în rapoartele din
anii ’30 ai sec. al XIX-lea ale şefilor de poliţie şi ale administraţiei locale se menţiona că
ocupaţia de bază a negustorilor din Ismail şi Reni este comerţul cu pâine şi vite, pe
care ei le cumpără în zilele de târg în aceste oraşe şi în localităţile din apropiere, din

455
lunile august până în noiembrie, iar în unii ani − din lunile octombrie până în
martie109.
De regulă, monopolul asupra exportului de cereale prin Ismail era deţinut anual
de unii şi aceiaşi negustori. În exportul cerealelor erau implicaţi toţi negustorii
angrosişti de ghilda întâi şi a doua. De exemplu, în anul 1839, conform datelor
oficiale, în exportul de cereale din Ismail erau implicaţi negustorii de ghilda întâi
Anton Milanovici, Dmitri Karavasili, Lazar Galiardi, Karabet Hadji Markarov şi
negustorii de ghilda a doua Fiodor Tulcianov, Gherasim Veroti şi Gheorghi Sidera,
fiecare folosind pentru aceasta până la 100 mii ruble110. În Reni, în acelaşi an,
negustorii Ivan Davidoglo, Ivan Mandrajia, Panaiot şi Ilie Vernali, Afanasii Ksodulo şi
Ion Mitaki au exportat prin punctul vamal local 41968 cetverturi de cereale şi mărfuri
în valoare de 85374 ruble111.
Asupra ritmului dezvoltării comerţului Basarabiei cu Sublima Poartă şi cu statele
europene prin porturile Ismail şi Reni a exercitat o oarecare influenţă raionarea
economică a Basarabiei. Judeţele de centru şi de nord − Chişinău, Orhei, Iaşi şi Hotin –
aveau ca centre de desfacere a mărfurilor (pe căi terestre, prin oficiile şi posturile
vamale de la Prut: Sculeni, Leova şi Noua Suliţă) Moldova şi Imperiul Austriac;
judeţele Soroca, Bender şi, parţial, Akkerman (pe căile de trecere de la Nistru) –
Odesa, iar pentru porturile Ismail şi Reni rămâneau disponibile doar o parte a
judeţelor Akkerman şi Cahul, coloniile bulgare şi germane situate în apropierea acestor
porturi.
A.Skalkovski scria în această privinţă: „…cât de mari ar fi fost cerinţele în
străinătate la pâinea din Ismail, dar negustorii nu puteau trimite mai mult decât
singuri primeau, dar de primit nu era ce şi nu era de unde. Guberniile apusene
(ucrainene – V.T.) şi chiar o parte a regiunii Basarabia se grăbeau să-şi exporte
mărfurile sale în Odesa, unde le realizau mai rapid şi la preţuri mai convenabile”112.
Luând în consideraţie aceste circumstanţe, autorităţile ţariste, la insistenţa
negustorilor din Reni şi a guvernatorului general al Novorosiei şi Basarabiei,
ciocnindu-se de o concurenţă vădită din partea porturilor Galaţi şi Brăila, acordă, la 29
septembrie 1838, punctului vamal Reni statutul de vamă de clasa întâi, pentru o
perioadă de încercare de 6 ani, începând cu 1 ianuarie 1839113. Autorităţile locale
sperau că, având acest statut, portul Reni „…va putea concura cu aceste porturi (Galaţi
şi Brăila – V.T.) şi va atrage spre sine cel puţin o parte din ceea ce este predestinat
pentru aceste porturi, lărgind concomitent şi exportul mărfurilor ruseşti”114.
Aceste măsuri însă n-au îndreptăţit nici speranţele autorităţilor locale, nici ale
celor centrale. Şeful oficiului vamal Reni scria la 29 mai 1844 Departamentului
Comerţului Extern, încercând să explice cauza nereuşitelor, că „…decăderea
comerţului s-a produs exclusiv din cauza recoltelor scăzute la cereale şi ierburi, sau
fânaţuri, ce au istovit toate mijloacele de existenţă ale orăşenilor şi coloniilor din
apropiere şi capitalurile negustorilor, din numărul cărora mulţi au fost nevoiţi să se
transfere din ghilda a doua în ghilda a treia, deoarece aici exportul de bază îl constituie
grâul şi alte grăunţoase, ce au o influenţă deosebită şi asupra comerţului de import”115.

456
 Exportul cerealelor şi al produselor animaliere din Basarabia prin porturile Ismail
şi Reni depindea în mare măsură şi de condiţiile climaterice (frecvenţa anilor secetoşi),
de epidemiile de ciumă şi holeră etc.
Valoarea exportului şi a importului de mărfuri prin porturile Ismail şi Reni la
mijlocul anilor ’40-’50 ai sec. al XIX-lea este elucidată în Tabelul 11.
Tabelul 11
Valoarea exportului şi a importului de mărfuri prin porturile Ismail şi Reni în
anii 1844-1855 (în ruble argint)*
Volumul Raportul,
Ismail Reni
valoric al în %
Anii
Valoarea Valoarea traficului
Export Import Export Import de mărfuri Ismail Reni
totală totală
1844 1142760 67610 1210370 285100 9390 294490 1504860 80,4 19,6
1845 835330 90020 925350 213370 32080 245450 1170800 79,0 21,0
1846 729260 66830 796090 158090 22890 180980 977070 81,5 18,5
1847 593970 88510 682480 187410 16410 203820 886300 77,0 23,0
1848 1162160 114770 1276930 324330 11160 335490 1612420 79,2 20,8
1849 989300 138830 1128130 205780 11920 217700 1345830 83,8 16,2
1850 1256720 82347 1339067 382890 14500 397390 1736457 77,1 22,9
1851 1841930 115120 1957050 372580 27930 400510 2357560 83,0 17,0
1852 1791700 92220 1883920 479070 12710 491780 2375700 79,3 20,7
1853 2191470 125200 2316670 795680 21000 816680 3133350 73,9 26,1
1854 471581 128940 600521 257800 22860 280660 881181 68,1 31,9
1855 1525800 821060 2346860 1188490 41800 1230290 3577150 65,6 34,4
În total 14531981 1931457 16463438 4850590 244650 5095240 1558678 - -
În % 88,3 11,7 76,4 95,2 4,8 23,6 100,0 - -

* ASRO, F. 147, inv. 1, d. 17, f. 27 verso-28.

Datele sistematizate în Tabelul 11 demonstrează, cu lux de amănunte, că rolul de
bază în exportul şi importul mărfurilor prin porturile dunărene Ismail şi Reni în anii
1844-1855 îi revenea portului Ismail. Din volumul valoric total al traficului de
mărfuri – de 1558678 de rub. argint – al Basarabiei prin porturile Ismail şi Reni,
porului Ismail i-a revenit 16463438 (76,4%) rub., iar portului Reni doar 5095240
(23,6%) rub. argint. Ponderea portului Reni în volumul valoric total al traficului de
mărfuri a variat între 16 şi 23%. Doar în anii războiului Crimeei ponderea portului
Reni în volumul valoric al traficului a început treptat să crească, constituind 26,1% în
1853, 31,9% – 1854 şi 34,4% în 1855. O analiză a raportului export-import
demonstrează că, în aceşti ani, valoarea exportului din aceste două porturi a constituit
19382571 (89,9%) rub., iar cea a importului doar 2176107 (10,1%) ruble. Prin
urmare constatăm o balanţă activă a traficului de mărfuri prin aceste porturi.
Prezintă interes analiza datelor ce reflectă exportul şi importul prin fiecare port în
parte: prin portul Ismail exportul a constituit valoarea de 14531981 (88,3%) rub., iar
importul – 1931457 (11,7%); prin portul Reni: exportul – 4850590 (95,2%) rub., iar
importul – 244650 (4,8%) ruble.

457
 Datele cuprinse în Tabelul 11 pot fi argumentate şi în baza datelor ce atestă
numărul vaselor comerciale acostate, sub diferite pavilioane, în porturile Ismail şi Reni
în anii ’30-50 ai sec. al XIX-lea (Tabelul 12).
Tabelul 12
Numărul vaselor comerciale acostate, sub diferite pavilioane,
în porturile Ismail şi Reni în anii 1838-1853*

Porturile Raportul, în %, faţă

Numărul
de numărul total
Anii total de vase În %
Ismail Reni comerciale Ismail Reni
1838 319 104 423 10,1 75,4 24,6
1839 190 55 245 5,9 77,6 22,4
1840 142 32 174 4,2 81,6 18,4
1841 35 19 54 1,3 64,8 35,2
1842 83 15 98 2,3 84,7 15,3
1843 80 13 93 2,2 86,0 14,0
1844 229 71 300 7,2 76,3 23,7
1845 180 73 253 6,0 71,1 28,9
1846 149 38 187 4,5 79,7 20,3
1847 97 40 137 3,3 70,8 29,2
1848 159 43 202 4,8 78,7 21,3
1849 151 26 177 4,2 85,3 14,7
1850 212 63 275 6,6 77,1 22,9
1851 356 90 446 10,7 79,8 20,2
1852 359 115 474 11,3 75,3 24,3
1853 480 168 648 15,5 74,1 25,9
Total 3221 965 4186 100,0 76,9 23,1

* А.А. Скальковский. Торговая промышленность в Новороссийском крае

(manuscris). – În: ASRO, F. 147, inv. 1, d. 17, anul 1850, f. 166 verso.

Datele din Tabelul 12 atestă aceeaşi tendinţă, pe care am constatat-o în exportul şi

importul de mărfuri prin aceste două porturi în anii 1844-1855, care dovedeşte o
preponderenţă vădită a portului Ismail în comerţul Basarabiei prin Marea Neagră. Din
cele 4186 de vase comerciale acostate în aceşti ani în aceste două porturi 3221 (76,9%)
de vase au acostat în portul Ismail şi doar 965 (23,1%) în portul Reni.
Analiza izvoarelor, în fond a celor de arhivă inedite ce reflectă diverse aspecte ale
relaţiilor comerciale ale Basarabiei cu ţările europene prin porturile Ismail şi Reni în
prima jumătate a sec. al XIX-lea, denotă că politica comercial-vamală promovată de
ţarism în Basarabia purta un caracter contradictoriu şi dualist. Concomitent, se poate
observa instabilitatea politicii comerciale, dependenţa ei de multipli factori de ordin
intern şi extern, dintre care am putea evidenţia: situaţia economică a ţării pe timp de
pace şi pe timp de război, relaţiile cu partenerii politici şi economici externi, presiunea
forţelor politice şi economice atât din interiorul ţării, cât şi din exteriorul ei etc. Nu
mai puţin important era faptul că în promovarea politicii comerciale a ţarismului în
Basarabia, în pofida intereselor imperiale de a include teritoriul nou-anexat în sistemul
economic şi politic al Imperiului Rus, ţarismul era nevoit să ţină cont de unele
458
categorii sociale, de impunerea fiscală etc. Evident, lipsa unui cordon sanitaro-vamal la
noua frontieră la Prut şi Dunăre (până în 1817) ce urma să fie instituită după un
studiu minuţios al noii frontiere şi al diverselor ramuri economice ale ţinutului,
determina caracterul nuanţat prohibitiv al politicii comercial-vamale, îndeosebi după
adoptarea tarifului vamal din 1822. În politica comercial-vamală externă ţarismul este
nevoit să revină pe poziţiile protecţionismului, pe care va fi nevoit să se menţină pe
parcursul celui de-al doilea pătrar al secolului al XIX-lea. Măsurile adoptate de
administraţia imperială vor influenţa în mod direct şi asupra relaţiilor comerciale ale
Basarabiei cu ţările europene prin intermediul porturilor dunărene Ismail şi Reni.
După anexarea Basarabiei la Rusia, ţarismul punea mari speranţe pe exportul
mărfurilor autohtone, în special cele agricole şi manufacturiere, prin aceste porturi.
Basarabia întreţinea legături comerciale intense cu Sublima Poartă şi cu statele
europene prin porturile Ismail şi Reni. Prin aceste porturi Basarabia exporta cereale şi
produse animaliere şi importa articole din bumbac şi mătăsuri turceşti, tutun, vin,
mirodenii etc.
Un rol deosebit în exportul mărfurilor autohtone îl deţineau negustorii angrosişti
greci şi armeni de ghilda întâi şi a doua Dmitrii Karavasili, Nicolai Iliadi, Ianachi
Dispotopolo, Gheorghi şi Panait Nabangioglo etc., care au contribuit la extinderea
schimburilor comerciale dintre Basarabia şi statele europene. Economia ţinutului era
tot mai mult antrenată în orbita pieţei europene.
Întâlnind o concurenţă puternică dinspre vest – din partea porturilor dunărene
Galaţi şi Brăila, şi dinspre est – din partea portului Odesa, porturile Ismail şi Reni nu
se transformă în centre importante ale exportului de cereale ale Basarabiei. În anii’40-
50 ai sec. al XIX-lea, direcţia exportului de cereale din Basarabia va fi îndreptată
preponderent spre Odesa.

Note:
1
В.И. Жуков, Города Бессарабии 1812-1861 годов. – Кишинёв,1964; Я.С. Гросул,
И.Г. Будак, Очерки истории народного хозяйства Бессарабии (1812-1861). – Кишинёв,
1967, с. 346-349; М.П. Мунтян, Экономическое развитие дореформенной Бессарабии. –
În: Учёные записки Кишинёвского Госуниверситета. – Кишинёв, 1971, т.117 (иcт), с.
282-289, 345-356; C.A. Панфилов, Некоторые данные о товарности зернового
хозяйства Бессарабии в 40-60-х г. XIX в. – În: Учёные записки Кишинёвского
Госуниверситета. – Кишинёв, 1971, т. 117 (иcт), c. 408-419.
2
Valentin Tomuleţ, Rolul negustorilor din Ismail şi Reni în relaţiile comerciale ale Basarabiei
cu Sublima Poartă în anii ’30 ai secolului al XIX-lea. – În: Analele Ştiinţifice ale Universităţii de
Stat din Moldova. Seria „Ştiinţe socioumanistice”. – Chişinău, 2001, vol. II, p. 299-310.
3
Maria Maftei, Consideraţii privind comerţul cu cereale din Basarabia prin porturile Ismail şi
Reni (anii 1812-1856). – În: Tyragetia. Istorie. Muzeologie. Anuarul Muzeului Naţional de
Arheologie şi Istorie a Moldovei. Serie nouă. Vol. I (XVI), nr. 2. – Chişinău, 2007, p. 211-216.
4
Н.П. Страхова, Тариф 1819 г. во внешнеполитических планах России. – În:
Вестник Московского ун-та. Сер. 8, истoрия. – Москва, 1990, №3, с. 52.

459
 5
Noul tarif vamal este adoptat în Basarabia în noiembrie 1816 şi se răspândea doar asupra
unor mărfuri. Perceperea taxei vamale – „vama” se efectua, ca şi în trecut, după obiceiul
moldovenesc şi constituia 3% ad valorem (AISR, F. 560, inv. 4, d. 235, f. 1).
6
AISR, F. 560, inv. 34, d. 29, f. 148.
7
Н.С. Киняпина, Политика русского самодержавия в области промышленности
(20-50-е гг. XIX в). – Москва, 1968, с. 96.
8
AISR, F. 1152, inv. 1, vol. I, 1822, d. 18, f. 1.
9
AIMSR, F. AMŞ, d. 18589, p. I, f. 84-84.
10
ASRO, F. 1, inv. 214, d. 26, anul 1816, f. 1 verso.
11
AISR, F. 560, inv. 4, d. 402, f. 31; F. 1308, inv. 1, d. 8, f. 230.
12
Din noiembrie 1812 misiunea de a ţine sub control diferite întrebări legate de Basarabia
sunt încredinţate Comandantului Suprem din Sankt Petersburg S.C. Veazmitinov.
13
Я.С. Гросул, Автономия Бессарабии в составе России (1812-1828 гг.). – În:
Труды по истории Молдавии. – Кишинев, 1982, с. 148.
14
ANRM, F. 2, inv. 1, d. 15, f. 4.
15
Ibidem, f. 4, 108 verso.
16
Ibidem, f. 40 verso.
17
Ibidem, f. 32.
18
A se vedea, spre exemplu, condiţiile pentru exportul mărfurilor prin portul Reni în:
Valentin Tomuleţ, Politica comercial-vamală şi influenţa ei asupra constituirii burgheziei
comerciale (1812-1868). – Chişinău, 2002, p. 74-75.
19
ANRM, F. 2, inv. 1, d. 101, f. 31-31 verso.
20
Ibidem.
21
AISR, F. 1263, inv. 1, d. 75, f. 239.
22
Ibidem, f. 239 verso.
23
Ibidem, f. 239 verso-240.
24
Cetverti (четверть) – veche măsură de capacitate folosită, de regulă, pentru cereale,
egală cu: pentru secară – 8 puduri 34 funţi; grâul de toamnă – 9 puduri 25 funţi; grâul de
primăvară – 9 puduri 7 funţi; ovăz – 5 puduri 25 funţi; mei – 7 puduri 17 funţi; mazăre – 10
puduri şi porumb – 5 puduri. 1 pud este egal cu 16,38 kilograme. (Ф.А. Брокгауз, И.А.
Эфрон, Энциклопедический словарь. Т. XXXVIII „а”. – СПб., 1903, с. 736).
25
ANRM, F. 2, inv. 1, d. 245, f. 53-53 verso, 60-60 verso.
26
Ibidem, f. 55-55 verso.
27
Ibidem, f. 58-59 verso.
28
ASRO, F. 1, inv. 214, d. 26, anul 1816, f. 1.
29
Ibidem, f. 1-1 verso.
30
Ibidem, f. 1 verso-2 verso.
31
Ibidem, f. 3.
32
ANRM, F. 2, inv. 1, d. 245, f. 99 verso.
33
Ibidem, f. 101.
34
Ibidem, f. 100.
35
Ibidem, f. 94.
36
Ibidem, f. 94 verso-95.
37
Ibidem, f. 97-97 verso.

460
 38
Ibidem, f. 105-106 verso.
39
Ibidem, f. 106 verso.
40
Ibidem, f. 114-115.
41
Г.Неболсин, Статистическое обозрение о внешней торговле России. – СПб.,
1850, ч. II, с. 132.
42
AISR, F. 560, inv. 4, d. 235, f. 1.
43
А.А. Скальковский, Историческое введение в статистическое описание
Бессарабской области. – În: ЖМВД. – СПб., 1846, ч. 13, с. 437-438.
44
ASRO, F. 1, inv. 214, d. 6, anul 1819, f. 68 verso-69.
45
Коммерческая газета, 1833, № 24, 25 февраля.
46
ASRO, F. 1, inv. 214, d. 6, anul 1818, f. 68 verso-69.
47
Яков Сабуров, Земледелие, промышленность и торговля Бесcарабии в 1826
году. – Москва, 1830, с. 21.
48
AIMSR, F. AMŞ, d. 18589, p. I, f. 83, 84-84 verso.
49
Ibidem, f. 85.
50
Ibidem, f. 83.
51
Ibidem, f. 59 verso.
52
Ibidem, f. 60.
53
Despre transferarea Judecătoriei Comerciale din Reni în Ismail a se vedea mai amănunţit:
Valentin Tomuleţ, Contribuţia negustorilor basarabeni la instituirea Judecătoriei Comerciale din
Basarabia. – În: Analele Ştiinţifice ale Universităţii de Stat din Moldova. Seria „Ştiinţe
socioumanistice”. – Chişinău, 2001, vol. II, p. 278-298.
54
ANRM, F. 2, inv. 1, d. 1199, f. 2 verso-3.
55
AISR, F. 19, inv. 3, d. 158, f. 12.
56
Ibidem, F. 571, inv. 1, d. 769, f. 92-92 verso.
57
Ibidem, F. 560, inv. 4, d. 402, f. 47 verso-48.
58
Ibidem, f.48.
59
Ibidem. Despre personalitatea lui Manuk-Bei şi observaţiile lui asupra stării Basarabiei la
1815 a consulta: Ion Varta, Manuk-Bei despre situaţia Basarabiei la 1815. – În: Patrimoniu.
Revistă de lectură istorică. – Chişinău,1991, nr. 3, p. 6-14.
60
Ibidem, f. 48 verso.
61
Ibidem.
62
ASRO, F. 1, inv. 214 , d. 13, anul 1830, f. 6; ANRM, F. 2, inv. 1, d. 1459, f. 1-2, 5-5 verso,
14-16 verso, 28, 35-36, 54-54 verso, 77-77 verso; După alte izvoare – 15 localităţi.
63
Мануфактурная промышленность и внутренняя торговля России в 1835 г. – În:
ЖМВД, 1836, № 8, с. 315.
64
ASRO, F. 1, inv. 214, d. 6, anul 1819, f. 68 verso-69.
65
Коммерческая газета, 1835, №39, 30 марта.
66
Ibidem.
67
ASRO, F. 1, inv. 214, d. 35, anul 1835, f. 6.
68
Ibidem, d. 13, anul 1830, f. 145.
69
ANRM, F. 2, inv. 1, d. 3271, f. 122.
70
Ibidem, d. 2842, f. 40.
71
Коммерческая газета, 1835, № 25, 26 февраля.

461
 72
ASRO, F. 3, inv. 1, d. 78, f. 31-35 verso.
73
Г.Неболсин, Статистическое обозрение о внешней торговле России. – СПб.,
1850, ч. I, с. 151.
74
Ibidem, p. 152.
75
Ibidem, p. 151-152.
76
ANRM, F. 2, inv. 1, d. 2994, f. 11.
77
ASRO, F. 1, inv. 214, d. 13, anul 1830, f. 144 verso-145.
78
Ibidem, d. 23, a. 1833, f. 2. Începând cu 17 martie 1837, portul Galaţi deţine statutul de
porto-franco (Constantin Buşe, Consecinţele imediate ale înfiinţării porto-franco la Galaţi (1837-
1841). – În: Revista arhivelor. – Bucureşti, 1970, Vol. XXXII, nr. 1, p. 87).
79
Doar în 1839, prin porturile Galaţi şi Brăila au fost exportate peste hotare 1219188
cetverturi de cereale, inclusiv 730171 cetverturi de grâu, 149532 cetverturi de porumb şi
69485 cetverturi de orz (А.А. Скальковский, Измаильское Градоначальство в 1847
году. – În: ЖМВД. – CПб., 1849, ч. 25, с. 412).
80
A.A. Skalkovski. Op. cit., p. 419-420.
81
Иван Чернявский, Замечание о Бессарабской области. – În: Hовороссийский
календарь на 1856 год. – Одесса, 1864, с. 315.
82
Ibidem.
83
А.А. Skalkovski, Op. cit., p. 420.
84
ASRO, F. 1, inv. 214, d. 23, anul 1833, f. 2 verso.
85
Ibidem, d. 21, anul 1828, f. 16 verso; AISR, F. 19, inv. 3, d. 159, f. 7-7 verso.
86
ANRM, F. 2, inv. 1, d. 2591, p. II, f. 318-318 verso; d. 31-28, f. 10-62 verso.
87
Bric – vas comercial nu prea mare cu două catarge.
88
ANRM, F. 2, inv. 1, d. 2591, p. II, f. 381 verso-383 verso.
89
În 1834, în portul Reni dispuneau de vase comerciale doi negustori, iar în portul Ismail –
20 negustori (M.P. Muntean, Op. cit., p. 286). În 1838 negustorul de ghilda a doua din Ismail
Ianachi (Iani) Dispotopolo construieşte din bani proprii vasul comercial „Basarabia”, care este
lansat pe Dunăre la 16 octombrie. Vasul avea un tonaj de 85 tone şi a fost încărcat cu 1124
cetverturi de cereale, având ca destinaţie Constantinopolul (ANRM, F. 2, inv. 1, d. 2664, f. 74,
76-78). În 1839, negustorul de ghilda a doua din Ismail Gheorghi Sidera a construit două vase
cu două catarge (Ibidem, f. 114).
90
ANRM, F. 2, inv. 1, d. 1619, f. 4-4 verso. În numărul total al negustorilor din Ismail şi
Reni n-au fost incluse 5 persoane care nu făceau parte din categoria negustorilor sau care erau
din alte oraşe.
91
AISR, F. 560, inv. 7, d. 600, f. 2.
92
ANRM, F. 2, inv. 1,d. 2325, f. 38.
93
Ibidem, d. 1619, f. 1.
94
Ibidem, f. 2.
95
Ibidem, f. 12.
96
AISR, F. 571, inv. 5, d. 769, f. 94.
97
ANRM, F. 2, inv. 1, d. 1619, f. 12 verso.
98
Ibidem, F. 19-19 verso.
99
Ibidem, d. 2591, f. 164 verso.
100
AISR, F. 398, inv. 2, d. 567, f. 404.

462
 101
ЖМВД. – Москва, 1848, ч. 23, с. 48.
102
Constantin Buşe, Oraşul-port Galaţi între 1837 şi 1847. – În: Analele Universităţii
Bucureşti. Istorie (Bucureşti), 1971. Anul XX, nr. 1, p. 12-13.
103
ANRM, F. 2, inv. 1, d. 2591, p. II, f. 397 verso-398.
104
Ibidem, f. 398. Suma mărfurilor exportate şi importate în 1840 este mai mică în
comparaţie cu anii ’30 din considerentul că în 1839, în urma reformei financiare, în circulaţie a
fost pusă rubla de argint, egalată cu 3,5 ruble asignate.
105
ANRM, F. 2, inv. 1, d. 2893, f. 8 verso.
106
Ibidem.
107
Ibidem, d. 2985, f. 12 verso.
108
Ibidem, f. 41 verso-42.
109
Ibidem, d. 2325, f. 36 verso, 64 verso, f. 130 verso-131, 146 verso, d. 2985, f. 12
verso, 41 verso.
110
Ibidem, d. 3200, f. 25 verso.
111
Ibidem, f. 45-45 verso.
112
A.A. Skalkovski, Op. cit., p. 420.
113
ASRO, F.1, inv. 214, d. 23, anul 1833, f. 79-79 verso.
114
Ibidem, f. 79.
115
Ibidem, f. 79 verso.

Raport prezentat la Simpozionul Ştiinţific Internaţional „Ţara Moldovei în

contextul civilizaţiei europene”, care şi-a desfăşurat lucrările între 13-16
noiembrie 2008 în incinta Universităţii Pedagogice de Stat „Ion Creangă” şi
publicat în lucrarea „In honorem Gheorghe Gonţa. Ţara Moldovei în contextul
civilizaţiei europene”. Materialele Simpozionului Internaţional. Noiembrie
2008. – Chişinău, 2008, p. 689-721. În volumul de faţă textul este publicat fără
completări sau modificări de conţinut. Au fost înfăptuite doar unele rectificări
ortografice, precum şi uniformizat aparatul ştiinţific.

463
 ROLUL NEGUSTORILOR DIN ISMAIL ŞI RENI ÎN RELAŢIILE
COMERCIALE ALE BASARABIEI CU SUBLIMA POARTĂ
ÎN ANII ’30 AI SECOLULUI AL XIX-lea
The role of Ismail and Reni merchants in trade of Bessarabia with Sublime
Porte in the ’30s of the nineteenth century

Abstract
In this paper, based on unpublished archival sources, identified in funds of the National Archives
of the Republic of Moldova, the Russian State Historical Archive and State Archive of the Odessa
region, the author analyzes the role of Ismail and Reni merchants in Bessarabia trade relations with
the Sublime Wear in the ‘30s of 19th century. The analysis of unpublished archival sources have
allowed the author to conclude that in the ‘30s of the nineteenth century Bessarabia maintain
intense trade relations with the Sublime Porte through Ismail and Reni ports. Bessarabia exported
through these ports cereals and livestock products and imported items from cotton,Turkish silk,
tobacco, wine, spices, etc.
A special role in the export of local goods was owned by Greek and Armenian wholesalers
merchants of first and second guild – Dmitry Karavasili, Nicolai Iliadi, Ianachi Dispotopolo, Georgi
and Panait Nabangioglo etc., who helped the expansion of trade relations between Bessarabia and
European countries. The economy of the province was increasingly involved in the orbit of the
European market.
Encountering strong competition from the west – from the Danube port of Galati and Braila,
and east – from the Odessa port, Ismail and Reni ports did not develop into important centers of
grain exports of Bessarabia. In the ‘40-‘50s of the nineteenth century, the export of grain from
Bessarabia will be directed mainly to Odessa.

În istoriografia postbelică din Republica Moldova au fost relevate locul şi rolul

deosebit al porturilor dunărene – Ismail, Reni şi Chilia – în comerţul extern al
Basarabiei. Totuşi, întreg spectrul problemei a beneficiat doar de o caracterizare de
ansamblu în studiile dedicate economiei Basarabiei în prima jumătate a sec. al XIX-lea1.
În articolul de faţă, în baza izvoarelor de arhivă inedite, depistate în fondurile
Arhivei Naţionale a Republicii Moldova, Arhivei Istorice de Stat din Rusia şi ale
Arhivei de Stat din regiunea Odesa, vom analiza rolul negustorilor din Ismail şi Reni
în relaţiile comerciale ale Basarabiei cu Sublima Poartă în anii ’30 ai sec. al XIX-lea.
Spaţiul cronologic al acestui studiu cuprinde o perioadă de 10 ani, ce coincide cu
instituirea, prin ucazul Senatului din 26 septembrie 1830, a celor două districte
vamale – Sculeni (de la hotarele guberniei Podolia şi până la judeţul Ismail) şi Ismail
(de la hotarele acestui judeţ până la gurile Dunării pe litoralul mării spre Akkerman şi,
mai departe, până la sfârşitul limanului Nistrului)2. Din districtul Ismail făceau parte
oficiul vamal Ismail de clasa 1, categoria 1, căruia i s-a păstrat dreptul de înmagazinare
acordat încă la 6 octombrie 18283 şi două posturi vamale – Reni şi Akkerman4.
Concomitent, secvenţa de timp investigată coincide cu perioada de 10 ani a
înlesnirilor acordate burgheziei comerciale din Basarabia conform ucazului Senatului
din 26 septembrie 1830, ce stratifică această stare socială în 3 ghilde comerciale,
scutind-o pe parcursul primilor 5 ani de plata taxei pentru certificatele comerciale,

464
pentru următorii 3 ani încasându-se doar o pătrime din taxe, iar în ultimii 2 ani –
jumătate5.
Porturile dunărene Ismail, Reni şi Chilia erau cunoscute ca centre ale comerţului
extern al Moldovei încă din sec. al XVII-lea. Prin aceste porturi se efectua şi comerţul
de tranzit.
După anexarea Basarabiei la Rusia, atât ţarismul, cât şi cercurile comercial-
industriale din Basarabia puneau mari speranţe pe exportul mărfurilor autohtone prin
porturile dunărene. Dar, în pofida intereselor economice şi politice, ţarismul nu
acorda atenţia cuvenită acestor porturi, iar măsurile protecţioniste, întreprinse în
prima treime a sec. al XIX-lea, n-au contribuit la dezvoltarea lor6. Astfel, dacă la în-
ceput constatăm o dezvoltare rapidă a comerţului prin porturile Ismail şi Reni, în anii
’20-30 se observă o anumită reducere a comerţului prin aceste porturi. Exemplificăm:
în anii 1817-1820 în aceste porturi au sosit 1882 vase comerciale sub pavilioane
rusesc, turcesc, englez, neapolitan, austriac şi francez, sau anual circa 470 vase ce au
transportat mărfuri în valoare de 16,2 mln. rub. (mai mult de 2 mln rub. (12,3%)
revenindu-i importului şi aproximativ 14,2 mln. rub. (87,7%) – exportului)7, apoi
deja la mijlocul anilor ’20 numărul vaselor, conform afirmaţiilor lui I. Saburov, s-a
redus până la 300 anual8.
În 1828, în oraşul Ismail se ocupau cu comerţul extern, de regulă cu exportul
cerealelor, 30 persoane, inclusiv 2 consilieri comerciali – Matvei Dracincev şi
Constantin Kuiumgioglo. Capitalul comercial al negustorilor şi consilierilor comerciali
varia de la 10 mii la 25 şi 50 mii ruble9.
Nici după încheierea convenţiei ruso-turce din 1817, conform căreia braţul
Dunării ce deschide accesul la porturile Ismail şi Reni a trecut la Rusia, nici a
Tratatului de pace de la Adrianopol din 2 septembrie 1829, conform căruia Rusia
devine stăpână a insulelor Leti şi Cetal, situaţia nu s-a schimbat în favoarea acestor
porturi.
Pentru înviorarea comerţului prin porturile dunărene, conform ucazului Senatului
din 6 octombrie 1828, în oraşul Ismail a fost deschisă, începând cu 24 decembrie10, o
vamă principală cu dreptul de înmagazinare a tuturor mărfurilor străine permise
pentru import, conform tarifului, în afară de cele destinate pentru portul din Sankt
Petersburg.
Începând cu anul 1829, oraşului Ismail i-au fost acordate privilegii pe o perioadă
de 25 de ani, în baza unor principii similare cu cele conferite portului Kerci în 182611.
Conform acestui ucaz (1829), oficiul vamal din Reni a fost transformat, începând
cu 7 decembrie (1828) 12, în post vamal. Motivul precumpănitor din care portului
Ismail i s-au acordat unele privilegii a fost dorinţa de a stimula comerţul la gurile
Dunării, de a intensifica circulaţia de mărfuri în zonă, astfel ca să satisfacă necesităţile
pieţei interne basarabene, compensând prin aceasta lipsa unei industrii proprii dezvol-
tate, dar mai ales de a crea un mediu propice valorificării depline a produselor
autohtone, în primul rând a celor agricole, cererea lor fiind în continuă creştere pe
piaţa externă. Prin aceste măsuri, ţarismul tindea să lichideze, pe cât va fi posibil,
rivalitatea agasantă din partea porturilor româneşti Galaţi şi Brăila.

465
 Drept motiv pentru adoptarea acestor măsuri a servit faptul că, în viziunea
autorităţilor locale, „…Ismailul dispune de importante avantaje, în fond create de
condiţiile naturale, pentru întemeierea în el a celui mai important port din
regiune…ţinându-se cont de faptul că acolo s-au aşezat cu traiul oameni foarte înstăriţi
ce se ocupă cu negoţul. Comerţul s-a stabilit aici deja cu câţiva ani în urmă şi s-a
dezvoltat în aşa măsură, încât – în condiţii favorabile – din Ismail ieşeau pe an până la
400 de corăbii cu încărcătură”13. Şi nu numai din aceste considerente. Autorităţile
locale scriau că „…acest port a fost ales de către negustorii înşişi, reieşind din aşezarea
lui avantajoasă, care din bani proprii au organizat şi carantina şi promit să mai doneze
sume importante pentru instituţiile de utilitate publică” 14. În schimb, oficialităţile de
la Chişinău scriau că portul principal a fost fondat în Reni datorită „…intrigilor făcute
de răposatul armean Manuk-Bei (Mirzoian – V.T.) în scopul obţinerii profitului per-
sonal” şi „… aici nu numai că nu este port pentru staţionarea vaselor pe timp de iarnă,
dar nici loc pentru acostarea lor prielnică”15. Caracterizând portul Reni, autorităţile
ruse scriau că „…în Reni sunt doar doi negustori şi aceia mărunţi; adevărate case
comerciale nu sunt şi nici nu pot fi, deoarece negustorii aleg acele porturi care pot să le
aducă un venit substanţial”16. Existau şi alte cauze obiective. În oraşul Reni nu era
carantină, aceasta urma să fie constituită din banii statului. Produsele alimentare de
primă necesitate, judecând după amplasarea localităţii, erau destul de scumpe17.
Reieşind din importanţa strategico-geografică a portului Ismail, din interesele de
ordin politic şi considerând necesară subordonarea comerţului extern al Basarabiei prin
porturile dunărene conducerii nemijlocite a guvernatorului general al Novorosiei şi
Basarabiei, prin ucazul Senatului din 26 septembrie 1830 este instituită Administraţia
Specială a oraşului Ismail, în care au fost incluse porturile Reni, Chilia, târguşorul
Vilkov şi 8 localităţi din apropiere18. În fruntea Administraţiei a fost numit general-
locotenentul S.A. Tucikov, căruia i-au fost subordonaţi comandanţii garnizoanelor
cetăţilor Ismail şi Chilia şi comandantul flotei dunărene (responsabil de paza sanitară şi
de carantină).
La mijlocul anilor ’30, pentru organizarea şantierului naval-comercial Ismail au fost
alocate 15 mii rub., pentru o perioadă de 10 ani, fără procente19.
În pofida acestor măsuri, negustorii din Ismail şi Reni întâlneau diferite greutăţi în
exportul mărfurilor peste hotare. Autorităţile din Ismail scriau într-un raport din
7 octombrie 1833 că dificultăţile cu care se confruntă negustorii în comerţul cu ţările
străine sunt legate de prezenţa carantinelor şi a statutului de porto-franco de care
beneficia Odesa, „…de unde negustorii din Basarabia şi din alte gubernii limitrofe pot
primi cu uşurinţă şi cu mari avantaje diferite produse necesare şi chiar mărfuri, care,
fiind aduse acolo în cantităţi mari, se realizează liber altor negustori” 20. Dar, cel mai
mare inconvenient în exportul, în fond al cerealelor şi produselor zootehnice, prin por-
turile Ismail şi Reni îl constituia concurenţa din partea porturilor Galaţi şi Brăila.
Funcţionarul de clasa a IX-a Galameister, într-un raport din 17 aprilie 1834, îi scria
lui S.A. Tucikov că porturile Galaţi şi Brăila, spre deosebire de porturile Ismail şi Reni,
au un şir de privilegii: bogăţia şi dimensiunile ţării, acestea fiind asigurate cu diferite
produse; diversitatea mărfurilor; libertăţile mari de care beneficiază negustorii şi taxele

466
vamale neînsemnate21. Acest cadru favorabil asigura porturilor româneşti posibilitatea
unui comerţ extern avantajos22.
Dimpotrivă, importul de mărfuri prin portul Ismail era în proporţii mult mai mici,
iar în portul Reni prezenţa unui post vamal de clasa a 3-a asigura importul doar a
mărfurilor de băcănie, celelalte mărfuri fiind interzise23.
Porturile Ismail şi Reni deschideau navigaţia pe Dunăre în luna martie, uneori
chiar mai devreme: ea se încheia, de regulă, în luna octombrie, iar în unii ani – mai
târziu. Cea mai mare parte din cantităţile de produse exportate din Basarabia continua
să aibă destinaţia Constantinopolul, cealaltă parte îşi continua drumul către porturile
din Levant, Mediterană şi chiar din Atlantic. Astfel, în perioada anilor 1830-1839
exportul Basarabiei atinge tot mai multe puncte ale Europei: Triest, Livorno şi
Genova, insulele Ionice, Insula Malta, Grecia etc. 24.
Vasele care veneau pe Dunăre în porturile Ismail şi Reni, din posesiunile Sublimei
Porţi, erau vase de cabotaj, iar cele ce urcau de la Marea Neagră – bricuri25, vase
comerciale, corăbii cu 2 sau 3 catarge cu un tonaj de până la 160 tone. Negustorii din
Ismail şi Reni închiriau vase comerciale contactând direct cu conducătorii de nave din
porturile străine26. Însă, mulţi negustori locali dispuneau de vase comerciale proprii27.
Negustorii din Ismail şi Reni prezentau o pătură socială înstărită, alcătuită din
greci, armeni, ruşi, bulgari, moldoveni etc., care se ocupau cu exportul – preponderent
al cerealelor.
În 1831, în comerţul extern prin portul Ismail erau încadraţi 54 negustori: Nicolai
şi Gherasim Veroti, Ivan Goiardi, Dmitri Karavasili, Nicolai Kordali, Carabet Hadji
Markarov, Gheorghi Popandopolo, Artiom Afanasov, Dmitri Albu, Anastasi
Dimitriev, Nicolai Iliadi, Andrei Caraman, Constantin Kuiumgioglo, Panaiot
Nalbangioglo, Iacumi Piţinio, Mihailo Fotiano etc., iar în comerţul extern prin portul
Reni 23 negustori: Varnali, Dobre, Davidoglo, Banari etc. care dispuneau de mari
capitaluri28. În 1831 doar capitalul comercial declarat pentru înscrierea în ghildele
comerciale a negustorilor din Ismail, Reni şi Chilia constituia 3 582000 ruble
asignate29. Este semnificativ faptul că în Ismail şi Reni, spre deosebire de celelalte oraşe
ale Basarabiei, în special Chişinău, numărul negustorilor evrei era destul de mic.
Izvoarele ce reflectă diferite aspecte ale vieţii economice şi sociale a oraşului Ismail din
anii ’30 ai sec. al XIX-lea atestă că „evreii se ocupă în particular cu comerţul mărunt”30.
Exportul cerealelor prin Ismail şi Reni ce avea ca destinaţie oraşul Constantinopol
aducea negustorilor venituri destul de mari. De aceea, negustorii din Ismail şi Reni, de
ghilda întâi şi a doua, căutau să-i înlăture prin diferite metode pe negustorii de ghilda
a treia din acest comerţ, încercând să-l monopolizeze. Folosindu-se de Regulamentul
ghildelor din 14 noiembrie 1824, ce acorda dreptul la comerţul exterior doar
negustorilor primelor două ghilde, un grup reprezentativ de negustori angrosişti de
ghilda întâi şi de ghilda a doua din Ismail, prin intermediul Dumei orăşeneşti, se
adresează la 14 noiembrie 1831 şefului Administraţiei Speciale a oraşului Ismail, gene-
ralului S.A. Tucikov, cu o plângere în care scriau că „…în vama portuară Ismail sunt
admişi în comerţ toţi fără deosebire, atât comercianţii locali, cât şi cei din diferite oraşe

467
şi din străinătate, care nu fac parte din categoria ghildelor şi, respectiv, n-au nici un
drept la acest comerţ” 31.
Ca răspuns, la 26 martie 1832, S.A. Tucikov se adresează către Ignatiev, şeful
districtului vamal Ismail, recomandându-i să dea dispoziţia ca în comerţul prin portul
Ismail să fie admişi doar comercianţii care vor dispune de certificate comerciale res-
pective32.
Măsurile întreprinse de administraţia vamală din Ismail au provocat nemulţumirea
negustorilor de ghilda a treia. Astfel, la 28 mai 1832, 18 negustori, majoritatea greci, îi
scriu generalului S.A. Tucikov că, deoarece, conform capitalului declarat, mulţi dintre
ei sunt înscrişi în ghilda a treia, ei se ocupă mai mult cu comerţul extern decât cu cel
intern. În continuare îl informează că după ce au primit documentele respective
pentru efectuarea comerţului, ei s-au adresat funcţionarilor vamali cu cererea de a li se
permite exportul cerealelor peste hotare, dar li s-a refuzat din motivul că negustorii de
ghilda a treia nu au dreptul la comerţ extern33. Apelând la acelaşi Regulament al
ghildelor, răspândit în Basarabia conform ucazului Senatului din 26 septembrie 1830
(în vigoare începând cu 1 ianuarie 1831), ce asigura în primii 5 ani tuturor
negustorilor libertatea deplină a comerţului, atât pe căi terestre, cât şi maritime34, ne-
gustorii de ghilda a treia cer dreptul la comerţul liber prin porturile Ismail şi Reni35. La
8 iulie 1832, după mari dezbateri, Ignatiev satisface cererea negustorilor de ghilda a
treia şi dă dispoziţie funcţionarilor oficiului vamal Ismail să permită accesul liber al ne-
gustorilor de ghilda a treia la comerţul extern36.
Caracterul unilateral al economiei Basarabiei în prima jumătate a sec. al XIX-lea
făcea ca exportul să se bazeze, în fond, pe produsele agricole, în primul rând pe
comerţul cu cereale, cererea la care şi a căror valoare în ţările europene erau în
continuă creştere.
Documentele de epocă atestă că din Basarabia, prin porturile Ismail şi Reni, se
exportau (cu prioritate în Sublima Poartă): grâu, mei, porumb, seminţe de in, piei
neprelucrate, unt de vacă, său, lână, spirt etc. În schimb, din Turcia, Grecia, Italia şi
din alte ţări erau importate în Basarabia, prin aceste porturi, articole din bumbac şi
mătăsuri turceşti, bumbac brut şi tors, vin, tutun, fructe proaspete şi uscate, mirodenii,
crupe de mei şi cherestea.
Valoarea importului şi a exportului de mărfuri al Basarabiei prin porturile Ismail şi
Reni, în anii ’30 ai sec. al XIX-lea, este elucidată în Tabelul 1.
Datele Tabelului 1 denotă o preponderenţă vădită a exportului asupra importului:
prin portul Ismail exportului îi reveneau 86,6% , iar importului 13,4%; prin portul
Reni, respectiv – 84,3% şi 15,7% din întreaga valoare a circuitului de mărfuri.
Analizând balanţa importului şi exportului prin aceste porturi, constatăm că
importului îi reveneau 13,9%, iar exportului – 86,1%.
Rolul de exportator principal îl deţinea portul Ismail, care efectua 79,3% din
circuit, portului Reni revenindu-i doar 20,7%. Situaţia este similară şi în ce priveşte
importul de mărfuri: portul Ismail valorifica 76% din tranzacţii, iar portul Reni doar
24%.

468
 Tabelul 1
Valoarea importului şi exportului de mărfuri prin porturile Ismail şi Reni
în anii 1830-1839 (în ruble asignate)*
Ismail Reni Valoarea totală
Anii
Import Export Import Export Import Export
1830 168120 1076226 54978 552700 223098 162826
1831 442658 1122214 70815 316003 513473 1438217
1832 341878 1838102 95860 519654 437738 2357756
1833 436346 841315 132069 112428 568415 953743
1834 467803 911917 312308 325349 780111 1237266
1835 197634 684589 26026 308402 223660 992991
1836 145224 1690383 29296 390134 174520 2080517
1837 133300 3466218 35060 921595 168360 4387813
1838 253967 3913494 50293 718040 304260 4631534
1839 238955 2793244 85432 609517 324387 3402761
În total** 2825885 18337702 892137 773822 3718022 23111524
Raportul
import/export, 13,4 86,6 15,7 84,3 13,9 86,1
în %
*ASRO, F.1, inv. 214, d. 5, a. 1839, f. 93 verso-95.
** La alcătuirea Tabelului nu s-au luat în consideraţie kopeicile.
Tendinţa de prevalare a exportului din Basarabia asupra importului prin porturile
Ismail şi Reni rămâne dominantă şi la începutul anilor ’40 ai sec. al XIX-lea. De
exemplu, în 1840 din Sublima Poartă şi din alte state europene au fost importate în
Basarabia prin Ismail mărfuri şi monede în valoare de 349 540 rub. argint (mărfuri –
în valoare de numai 48 923 rub.), iar exportul (de cereale, piei, lână, cânepă etc.) în
Sublima Poartă şi în alte state a atins cifra de 668 418 rub. argint37.
Condiţiile specifice în care se desfăşura economia Basarabiei după anexarea ei la
Rusia, îndeosebi după adoptarea „Regulamentului cu privire la comerţul cu Basarabia”
din 17 februarie 1825, ce acorda acces liber mărfurilor industriale din guberniile in-
terne ruse, precum şi politica protecţionistă promovată de ţarism în această perioadă,
au determinat o intensitate scăzută a importului din străinătate prin porturile Ismail şi
Reni. Valoarea importului general pentru anii 1830-1839 s-a menţinut în anii deter-
minaţi de recolte bune în jur la 11,5%, înregistrând o anumită creştere în anii de
secetă 1833-1835, dar care n-a depăşit 31,5% din întreaga valoare a schimbului de
mărfuri.
Decăderea vădită a exportului prin portul Ismail în anii 1833-1835 a fost
determinată de recolta proastă la cereale. Autorităţile locale scriau în această privinţă în
1834 că „…locuitorii din partea locului nu numai că au pierdut posibilitatea de a
cumpăra noi mărfuri, dar au fost nevoiţi să dea ultimii bani pentru procurarea pâinii;
din cauza decăderii comerţului mulţi negustori s-au ruinat. Capitalurile rămase au fost
folosite pentru cumpărarea şi transportarea pâinii din Moldova şi Valahia” 38.
Către 1834, preţurile la cereale au crescut considerabil, constituind pentru un
cetverti de grâu – 30 rub., de mei – 20 rub., de orz – 20 rub., de porumb − 21 rub., de

469
făină de secară – 24 rub., de crupe de grâu – 38 ruble 39.
Evaluând valoarea totală a exportului prin porturile Ismail şi Reni şi raportând-o la
valoarea diferitelor mărfuri exportate, putem constata o preponderenţă aproape
absolută a exportului de cereale (Tabelul 2).
Tabelul 2
Raportul dintre valoarea totală a exportului prin porturile Ismail şi Reni
şi valoarea exportului de cereale în anii 1830-1839 (în ruble asignate)*
Ismail Reni

Anii Valoarea Valoarea Raportul, Valoarea Valoarea Raportul

totală a exportului de cerealelor totală a exportului cerealelor,
exportului cereale în % exportului de cereale în %
1830 1076226 1002915 93,2 552700 391658 70,9
1831 1122214 1020491 90,9 316003 235070 74,4
1832 1838102 1665800 90,6 519654 476142 91,6
1833 841315 47688 5,7 112428 120 0,1
1834 911917 47200 5,2 325349 92645 28,5
1835 684589 144605 21,1 308402 113947 36,9
1836 1690383 1266347 74,9 390134 261513 67,0
1837 3466218 3376800 97,4 921595 734553 79,7
1838 3913494 3819299 97,6 718040 649222 90,4
1839 2793244 2057521 73,7 609517 529458 86,9
În total** 18337702 14448666 78,8 4773822 3484328 73,0
Raportul,
100,0 78,8 − 100,0 73,0 −
în %

*ASRO, F. 1, inv. 214, d. 5, a. 1839, f. 93 verso-95, 106-109, 122 verso, 162.

** La alcătuirea Tabelului nu s-au luat în consideraţie kopeicile.

Datele Tabelului confirmă că în anii favorabili ponderea cerealelor varia de la 70%

la peste 90% din întreaga valoare a exportului. Urmărind ponderea cerealelor în
exportul Basarabiei pe întreaga perioadă de 10 ani (1830-1839), constatăm că portului
Ismail îi reveneau 78,8%, iar portului Reni 73,0% din valoarea totală a exportului.
Dar, în anii de secetă (1833-1834) ponderea cerealelor era extrem de mică, constituind
pentru portul Ismail mai mult de 5% , iar pentru portul Reni respectiv 0,1 şi 28,5%.
Un alt factor hotărâtor era productivitatea agricolă. De randamentul la hectar al
cerealelor depindea nemijlocit volumul comerţului prin aceste porturi. S.A. Tucikov,
care era bine informat despre starea economică a judeţelor de sud ale Basarabiei, scria
la 6 iunie 1833 în memoriul dedicat măsurilor de înviorare a activităţii portului Ismail
şi a Administraţiei Speciale a Ismailului că „…principalul obiect al comerţului portului
Ismail îl constituie grâul …, nemaivorbind de o mică cantitate de alte cereale, piei
neprelucrate, său şi alte mărfuri ce nu constituie o importanţă deosebită pentru negoţ,
iar în anii afectaţi de secetă comerţul decade complet” 40.
Valoarea exportului din Basarabia prin porturile Ismail şi Reni al celor mai
importante mărfuri – cereale, vite şi cai – în anii ’ 30 ai sec. al XIX-lea este elucidată în
Tabelul 3.

470
 Tabelul 3
Valoarea exportului din porturile Ismail şi Reni a cerealelor, vitelor şi cailor
în anii 1830-1839 (în ruble asignate)*
Ismail Reni Raportul, în %

Valoarea
Valoarea Valoarea totală a
Anii Cereale Vite Cai Cereale Vite Cai Ismail Reni

în %
în %
totală totală exportului

Raportul
Raportul

cerealelor,
cerealelor,
1830 1002915 - - 1002915 100,0 391658 - - 391658 100,0 1 394573 71,9 28,1
1831 1020491 - - 1020491 100,0 235070 - - 235070 100,0 1 255561 81,3 18,7
1832 1665800 30535 - 1696335 98,2 476142 420 1960 478522 99,5 2 174857 78,0 22,0
1833 47688 290080 17800 355568 13,4 120 26231 7855 34206 0,4 389774 91,2 8,8
1834 47200 383213 44420 474833 9,9 92645 42807 17171 152623 60,7 627456 75,7 24,3
1835 144605 340604 57285 542494 26,7 113947 43410 2608 159965 71,2 702459 77,2 22,8
1836 1266347 44672 44895 1355914 93,4 261513 10187 4751 276451 94,6 1 632365 83,1 16,9
1837 3376800 1495 2560 3380855 99,9 734553 37 780 735370 99,9 4 116225 82,1 17,9
1838 3819299 - 1610 3820909 99,9 649222 - 100 649322 100,0 4 470231 85,5 14,5
1839 2057521 1268 40473 2099262 98,0 529458 15 700 530173 99,9 2 629435 79,8 20,2
În total 14448666 1091867 209043 15749576 91,7 3484328 123107 35925 3643360 95,6 19392936 81,2 18,8
Raportul,
91,7 6,9 1,3 100,0 - 95,6 3,4 1,0 100,0 - 100,0 - -
în %

* ASRO, F. 1, inv. 214, d. 5, anul 1839, f. 106-109.

** La alcătuirea tabelului nu s-au luat în consideraţie kopeicile.

471
 Datele Tabelului confirmă că rolul principal în exportul mărfurilor din Basarabia
prin porturile dunărene revenea portului Ismail – 81,2%, portul Reni adjudecându-şi
doar 18,8% din afaceri. Aceste două porturi erau mari exportatoare de cereale: 91,7%
din valoarea celor mai importante mărfuri exportate pentru Ismail şi 95,6% pentru
Reni. Exportul de animale era foarte redus, realizându-se aproape în întregime pe
uscat.
Exportul de cereale din Basarabia prin porturile Ismail şi Reni depindea de multipli
factori, unul dintre care era cel climateric. Seceta ce a bântuit în Basarabia în anii
1833-1834 a redus substanţial exportul cerealelor peste hotare. Autorităţile locale
scriau că în urma secetei din 1833 locuitorii din Basarabia simţeau „…o necesitate
vădită în produse alimentare” 41. În aceste condiţii, populaţia se aproviziona cu pâine
din judeţul Hotin, mai puţin afectat de secetă, din gubernia Podolia, Moldova de
peste Prut şi din Austria42. Doar prin punctul vamal Noua Suliţă au fost importate în
1834 în Basarabia din Galiţia şi Bucovina: porumb în valoare de 500 mii rub., secară –
136 mii rub., grâu – 105 mii rub., hrişcă – 35 mii rub. şi ovăz – 27 mii ruble43. O
parte din grâu şi secară a fost transportată în gubernia Herson, iar cealaltă parte a fost
folosită pentru satisfacerea necesităţilor Basarabiei.
Exportul mărfurilor din Basarabia poate fi urmărit şi după circulaţia monetară din
vămile Ismail şi Reni. În decurs de 4 ani (1836-1839), în portul Reni, unde numărul
negustorilor bogaţi şi ponderea exportului de cereale nu erau atât de mari ca în portul
Ismail, au fost aduse monede de aur şi argint în valoare de 2366336 rub., pentru
procurarea de mărfuri, iar valoarea monedelor exportate din acest port a constituit
doar 252145 rub. asignate44.
Prin urmare, nu putem fi de acord cu G.P. Nebolsin, care susţine că exportul de
cereale din Basarabia prin porturile Ismail şi Reni se reduce considerabil începând cu
anul 183745. Anume în anii 1837-1838 din Basarabia a fost exportată cea mai mare
cantitate de cereale – 672561 cetverţi, sau mai mult de 336 mii de cetverţi anual, cifră
pe care o certifică şi G.P. Nebolsin. Situaţia s-a schimbat în anii 1839-1844, când, în
decurs de 6 ani, din Basarabia au fost exportate prin aceste porturi doar 695569
cetverţi de cereale, sau aproximativ 116 mii cetverţi anual46. Chiar şi în anii 1845-
1847, când cerealele au fost destul de solicitate în porturile Mării Negre, exportul din
Ismail şi Reni a constituit doar 448 984 cetverţi, sau aproximativ 150 mii cetverţi
anual47.
În pofida secetei din anii 1833-1834, tendinţa creşterii exportului de cereale din
Basarabia prin porturile Ismail şi Reni poate fi uşor observată. Datele Tabelului 3
confirmă că dacă în primii trei ani (1830-1832) prin Ismail şi Reni au fost exportate
cereale în valoare de 4,8 mln. rub., apoi în ultimii trei ani (1837-1839) − 11,2 mln.
rub. asignate.
Cerealele (grâul, meiul, orzul, ovăzul şi porumbul) constituiau sursa de bază a
veniturilor negustorilor autohtoni. În raportul din 1839 al autorităţilor din Ismail se
menţiona că „negustorii din Ismail se ocupă cu achiziţionarea, în Basarabia şi în
regiunile limitrofe, a grâului, meiului, porumbului; ei exportă această pâine peste
hotare, transportând-o pe Dunăre în Turcia, Grecia şi în alte state străine limitrofe” 48.

472
 Pentru a ne imagina rolul negustorilor din Ismail şi Reni în comerţul Basarabiei cu
Sublima Poartă în anii ’30 ai sec. al XIX-lea, să încercăm să analizăm detaliat exportul
de cereale efectuat de negustorii din Ismail pe parcursul anului 1839, când valoarea ce-
realelor exportate a constituit 2057521 rub. asignate (Tabelul 4).
Tabelul 4
Comerţul Basarabiei cu Sublima Poartă prin portul Ismail în anul 1839*
Cantitatea de cereale

Constantinopol
Constantinopol exportată în

Inclusiv din
Inclusiv din
Numărul Numărul Cantitatea
total de total de vase Constantinopol totală
Lunile
vase sosite ce au plecat de cereale
în Ismail din Ismail Grâu Porumb exportată
( în cetverturi )
Martie 15 15 15 15 13560 995 14555
Aprilie 17 14 20 17 11266 1762 13028
Mai 20 16 19 15 10166 932 11098
Iunie 17 15 12 11 6776 800 7576
Iulie 5 5 6 5 2752 1760 4512
August 19 17 16 13 1684 7420 9104
Septembrie 31 31 31 18 3914 12716 16630
Octombrie 14 13 8 5 912 4684 5596
Noiembrie 16 16 21 19 10576 6744 17320
În total** 154 142 148 116 61606 37813 99419
Raportul,
100,0 92,2 100,0 78,4 62,0 38,0 100,0
în %

* ANRM, F. 2, inv. 1, d. 3128, f. 10-11 verso, 20-21 verso, 23-24 verso, 29-30 verso, 31-31
verso, 38-39 verso, 47-48 verso, 52-53 verso, 54-55 verso, 57 verso, 58-59 verso, 61-62 verso.
** La exportul cerealelor prin portul Ismail au participat 18 negustori.
Datele Tabelului confirmă că exportul cerealelor se efectua, în fond, în lunile de
primăvară şi de toamnă. Pe parcursul anului 1839, prin Ismail au fost exportate în
total 127257 cetverturi de cereale, inclusiv 73 142 cetverturi de grâu şi 54455
cetverturi de porumb. Prin urmare, cota exportului grâului în Constantinopol în acest
an, în comparaţie cu celelalte regiuni, a constituit 84,2%, iar a porumbului 69,4%.
Cealaltă cantitate de cereale era exportată în Livorno, Triest, Malta şi Genova. Dacă în
exportul către centrele europene ponderea grâului constituia 11536 cetverturi (40,9%)
iar a porumbului 16642 cetverturi (59,1%), apoi în exportul către Constantinopol
ponderea grâului constituia 62,0%, iar a porumbului 38,0%.
Datele de mai sus atestă antrenarea intensivă a comerţului Basarabiei în ansamblul
relaţiilor comerciale europene, creşterea ponderii de produse agricole autohtone în
circuitul comerţului internaţional.
În comerţul exterin erau implicaţi 18 negustori din Ismail, care foloseau atât vasele
proprii, cât şi cele străine ce veneau în port sub pavilioane rusesc, grecesc, turcesc,
sardinian, neapolitan, ionic, englez, austriac etc. Din cele 154 vase arendate pe
parcursul anului 1839, 30 de vase (19,5%) reveneau lui Dmitri Karavasili, 27 (17,5%)
lui Nicolai Iliadi, 13 (8,4%) lui Ianachi Dispotopulo, câte 11 vase (7,1%) lui

473
Gheorghi Krassa şi Panaiot Nalbangioglo. Este deci evident faptul că exportul de
cereale era concentrat în mâinile acestor negustori.
Pavilionul sub care pluteau vasele nu indică absolut exact locul de destinaţie a
mărfurilor, fapt elucidat de Tabelul 5.
Tabelul 5
Numărul vaselor ce au plecat în 1839 din Ismail şi coraportul vaselor cu
destinaţia Constantinopol*
Pavilioanele Lunile
Numărul Raportul,
sub care pluteau
III IV V VI VII VIII IX X XI total în %
vasele
Eline - 5 11 4 - 8 11 2 2 43 29,0
Turceşti 7 4 3 1 1 2 2 1 10 31 20,9
Ruseşti** 6 6 4 3 3 2 9 2 6 41 27,7
Ionice - - - 2 - 2 4 - - 8 5,4
Sardiniane 1 4 - - - - 4 3 1 13 8,8
Neapolitane - 1 - - - - - - - 1 0,7
Engleze - - - 2 1 1 1 - - 5 3,4
Austriace 1 - - - - - - - 1 2 1,4
Româneşti - - - - 1 - - - 1 2 1,4
Samiote - - 1 - - 1 - - - 2 1,4
În total 15 20 19 12 6 16 31 8 21 148 100,0
Numărul vaselor
plecate în 15 17 15 11 5 13 18 5 19 116 -
Constantinopol
Raportul, în % 100,0 85,0 78,4 91,4 83,3 81,2 58,1 62,5 90,5 78,4 -

* Tabelul a fost alcătuit în baza aceloraşi documente utilizate pentru elaborarea Tabelului 4.
** În numărul vaselor ruseşti au fost incluse şi vasele ce aparţineau negustorilor basarabeni.
Sub pavilion rusesc erau incluse şi unele vase greceşti ce beneficiau de acest drept (A se vedea:
Григорий Небольсин. Статистические записки о внешней торговле России. − СПб.,
1835, ч. I, с. 6).

Datele Tabelului confirmă că cele 148 vase sosite în Ismail în 1839 purtau
pavilioanele a zece state, inclusiv cel rusesc. În numărul vaselor ruseşti sunt incluse şi
vasele ce aparţineau negustorilor locali. Din numărul pavilioanelor prezente în raza
portului Ismail, 29% reveneau celor elene, 27,7% celor ionice şi 20,9 % celor ruseşti.
Celelalte state deţineau un număr relativ mic de vase. Preponderenţa vaselor greceşti în
traficul comercial la Dunărea de Jos se explică prin prezenţa istorică a grecilor în zona
Mării Negre, din care decurg alte componente: situaţia geografică, buna cunoaştere a
regiunii, mobilitatea corăbiilor apte să navigheze atât pe mare, cât şi pe fluviu etc. 49
Semnificativ este faptul că 116 vase (78,4%) din cele 148 ce au plecat din Ismail au
fost expediate spre Constantinopol. Prin urmare, pavilionul sub care navigau vasele nu
indică direct punctul final de destinaţie a mărfurilor.
Faptul că exportul mărfurilor din Basarabia, în fond al cerealelor, avea ca punct de
destinaţie Sublima Poartă este mărturisit de datele statistice culese din raportul şefului
de poliţie din Ismail din 1841, care confirmă că în 1840 în portul Ismail au sosit 165
vase cu balast, inclusiv 158 din posesiunile otomane, 4 din porturile ruseşti şi câte un

474
vas din Franţa, Italia şi Malta, iar cu mărfuri – 25 vase, dintre care 23 din
Constantinopol şi 2 din Italia50. Valoarea mărfurilor exportate în 1840 prin portul
Ismail a constituit 668418 rub., iar a celor importate – 349540 rub. argint (inclusiv a
monedelor) 51.
Totuşi, trebuie să precizăm că, deşi izvoarele atestă că cea mai mare parte a
mărfurilor exportate şi importate prin porturile Ismail şi Reni sunt înregistrate ca
plecând spre sau venind de la Constantinopol, aceasta nu înseamnă că toate mărfurile
exportate aveau ca destinaţie absolută acest oraş sau că cele importate erau de
provenienţă turcească. Constantinopolul era numai una dintre etapele sau punctele
intermediare care legau porturile Ismail şi Reni de porturile Occidentului.
Pentru exportul cerealelor, cu acordul negustorilor, oficiul vamal Ismail încasa o
taxă în mărime de 10 kopeici de la fiecare cetverti de cereale. Autorităţile menţionau că
uneori suma taxei de peste 10 mii de ruble anual şi doar în anii de secetă, cum au fost
anii 1833-1834, în urma cărora se atesta scăderea bruscă a comerţului, suma taxei
încasate a constituit doar 214 şi 234 ruble anual52. În anii favorabili, când recolta de
cereale era foarte bună, exportul acestora era în creştere. De exemplu, în 1837, în
decurs de 6 luni (1 ianuarie -1 iulie) au fost încasate 9510 ruble, fapt ce confirmă că în
această perioadă prin oficiul vamal Ismail au fost exportate 95105 cetverturi de
cereale53.
Constatăm că majoritatea cerealelor erau exportate la Constantinopol şi realizate la
un preţ rezonabil. Autorităţile din Ismail menţionau în raportul din 1838 că exportul
de cereale era concentrat în mâinile negustorilor de ghilda întâi – Nicolai Iliadi,
Dmitri Karavasile, Panaiot Nalbangioglo, Karabet Hadji Markarov, Anton Milanovici
şi a negustorilor de ghilda a doua – Iakov Piţinio, Gheorghe Krassa şi Anton
Celebedaki, care au exportat cereale în valoare de 3799857 ruble asignate54.
La Reni, exportul cerealelor era concentrat în mâinile negustorilor Ivan Davidoglo,
Ivan Mandragia, Panaiot şi Ilie Varnali, Afanasie Ksodulo, care în 1838 au exportat
prin punctul vamal Reni 81906 cetverturi de cereale55.
Cerealele exportate prin Ismail şi Reni erau colectate de negustori în judeţele de
sud ale Basarabiei şi în oraşele Ismail şi Reni în lunile de toamnă şi de iarnă (din
octombrie până în martie), în zilele de târg şi de iarmaroc. Rolul esenţial al judeţelor
de sud ale Basarabiei în producerea şi transportarea cerealelor prin porturile Ismail şi
Reni este confirmat şi de rapoartele autorităţilor locale. De exemplu, în rapoartele din
anii ’30 ai sec. al XIX-lea ale şefilor de poliţie şi ale administraţiei locale se menţiona că
ocupaţia de bază a negustorilor din Ismail şi Reni este comerţul cu pâine şi vite, pe
care ei le cumpără în zilele de târg în aceste oraşe şi în localităţile din apropiere, din
lunile august până în noiembrie, iar în unii ani − din lunile octombrie până în
martie56.
De regulă, monopolul asupra exportului de cereale prin Ismail era deţinut în fiecare
an de unii şi aceiaşi negustori. În exportul cerealelor erau implicaţi toţi negustorii
angrosişti de ghilda întâi şi a doua. De exemplu, în anul 1839, conform datelor
oficiale, în exportul de cereale din Ismail erau implicaţi negustorii de ghilda întâi
Anton Milanovici, Dmitri Karavasili, Lazar Galiardi, Karabet Hadji Markarov şi
negustorii de ghilda a doua Fiodor Tulcianov, Gherasim Veroti şi Gheorghi Sidera,

475
fiecare folosind pentru aceasta până la 100 mii ruble57. În Reni, în acelaşi an, negus-
torii Ivan Davidoglo, Ivan Mandragia, Panaiot şi Ilie Varnali, Afanasie Ksodulo şi Ion
Mitaki au exportat prin punctul vamal local 41968 cetverturi de cereale şi mărfuri în
valoare de 85374 ruble58.
Totuşi, măsurile întreprinse de ţarism pe parcursul anilor ’30, precum şi activitatea
comercială desfăşurată de negustori n-au fost suficiente ca porturile Ismail şi Reni să se
transforme în adevărate centre de export al cerealelor din Basarabia şi să devină
concurenţi adevăraţi ai porturilor Galaţi şi Brăila. A.A. Skalkovski, care a studiat
exportul de mărfuri din Basarabia prin aceste porturi în anii ’40 ai sec. al XIX-lea,
constată că de la bun început autorităţile centrale n-au luat o decizie justă – cărui port
să i se dea întâietate: Reni sau Ismail? Încercările de a transfera oficiul vamal din Reni
la Ismail în 1830 şi privilegiile acordate ultimului în a.1828 n-au îndreptăţit speranţele
autorităţilor centrale şi locale de a transforma portul Ismail în mare centru de export al
Basarabiei, adevărat concurent al Galaţilor.
Cauza nereuşitei constă în aşezarea geografică şi hidrografică a portului Ismail.
După cum scria A.A Skalkovski, „…braţul Dunării – Chilia s-a înnămolit şi navigaţia
de aici s-a transferat în braţul Sulina, mai adânc” 59, sau, după cum menţiona colonelul
Ivan Cerneavski, „…din cauza că în cursul râului …există locuri cu o adâncime mică,
vasele mari nu pot intra (în Ismail – V.T.) în orice timp şi din această cauză se
îndreaptă direct spre Galaţi”60. De aceea, constată autorul, „…portul Ismail a fost sta-
bilit într-un loc nepotrivit …, rămânând cu totul în altă direcţie de calea navigabilă
principală ce duce direct în Marea Neagră. El nu poate avea nici un fel de avantaje
deosebite în comerţ, deoarece primeşte doar acele vase care au fost desemnate să
urmeze în acest port”61. În schimb, problema aceasta nu exista pentru Reni, „…oraş ce
dispune de port, de o sută de ori mai convenabil decât Galaţii, şi care este situat la opt
verste mai aproape decât acesta de mare” 62.
Cauza desfăşurării insuficiente a comerţului în porturile Ismail şi Reni trebuie
căutată nu numai în activitatea comercială intensă a porturilor concurente Galaţi şi
Brăila, dar şi în dezvoltarea rapidă a portului-franc Odesa, care a atras o parte
considerabilă din circulaţia de mărfuri nu numai din judeţele de sud, dar şi din
celelalte judeţe ale Basarabiei. Astfel, consilierul titular Galameister, în raportul din 17
aprilie 1834 adresat generalului S.A. Tucikov, scria: „…negustorul se avântă după
profit; dacă comerţul din Galaţi şi Brăila (sau Odesa – V. T.) îi asigură mai multe
avantaje ca cel din Ismail, atunci el părăseşte aceste locuri şi se strămută acolo; în anul
1833 au fost deja câteva cazuri de acest fel”63. Că administraţia ţaristă se temea de
concurenţa porturilor dunărene poate fi confirmată şi de următorul fapt: la 10 iulie
1828, la insistenţa negustorilor din Ismail, Comitetul de Miniştri a discutat întrebarea
privind acordarea diferitelor înlesniri pe o perioadă de 25 de ani, inclusiv a dreptului
de instituire a unui magazin sub formă de depozit al mărfurilor de tranzit, prin care
instanţele centrale intuiau nu altceva decât cererea de a i se acorda Ismailului dreptul
de porto-franco. Ministrul de Finanţe E.F. Kankrin a refuzat, scriind că acest drept,
„…prin dezvoltarea rapidă a comerţului, va dăuna substanţial Odesei, cu atât mai mult
că Odesa, în pofida locului de dislocaţie destul de sigur şi convenabil pentru comerţ,
în obţinerea unei situaţii prospere încă nu s-a afirmat definitiv” 64.

476
 Asupra ritmului dezvoltării comerţului Basarabiei cu Sublima Poartă prin porturile
Ismail şi Reni a exercitat o oarecare influenţă raionarea economică a Basarabiei.
Judeţele de centru şi de nord − Chişinău, Orhei, Iaşi şi Hotin – aveau ca centre de
desfacere a mărfurilor (pe căi terestre, prin oficiile şi punctele vamale de pe Prut:
Sculeni, Leova şi Noua Suliţă) Moldova şi Imperiul Austriac; judeţele Soroca, Bender
şi, parţial, Akkerman (pe căile de trecere de pe Nistru) – Odesa, iar pentru porturile
Ismail şi Reni rămâneau disponibile doar o parte din judeţele Akkerman şi Cahul,
coloniile bulgare şi germane situate în apropierea acestor porturi.
A.A. Skalkovski scria în această privinţă că „cât de mari ar fi fost cerinţele în
străinătate la pâinea din Ismail, dar negustorii nu puteau trimite mai mult decât
singuri primeau, dar de primit nu era ce şi nu era de unde. Guberniile apusene
(ucrainene – V.T.) şi chiar o parte din judeţele Basarabiei se grăbeau să-şi exporte
mărfurile sale în Odesa, unde le realizau mai rapid şi la preţuri mai convenabile” 65.
Luând în consideraţie aceste circumstanţe, autorităţile ţariste, la insistenţa
negustorilor din Reni şi a guvernatorului general al Novorosiei şi Basarabiei, ciocnin-
du-se de o concurenţă vădită din partea porturilor Galaţi şi Brăila, acordă, la 29
septembrie 1838, punctului vamal Reni statutul de vamă de clasa întâi, pentru o
perioadă de încercare de 6 ani, începând cu 1 ianuarie 183966. Autorităţile locale
sperau că, având acest statut, portul Reni „…va putea concura cu aceste porturi (Galaţi
şi Brăila – V.T.) şi va atrage spre sine cel puţin o parte din ceea ce este predestinat
pentru aceste porturi, lărgind concomitent şi exportul mărfurilor ruseşti” 67.
Aceste măsuri însă n-au îndreptăţit nici speranţele autorităţilor locale, nici ale celor
centrale. Şeful oficiului vamal Reni scria, la 29 mai 1844, Departamentului
Comerţului Extern, încercând să explice cauza nereuşitelor: „…decăderea comerţului
s-a produs exclusiv din cauza recoltelor scăzute la cereale şi ierburi, sau fânaţuri, ce au
istovit toate mijloacele de existenţă ale orăşenilor şi coloniilor din apropiere şi capitalu-
rile negustorilor, din numărul cărora mulţi au fost nevoiţi să se transfere din ghilda a
doua în ghilda a treia, deoarece aici exportul de bază îl constituie grâul şi alte
grăunţoase ce au o influenţă deosebită şi asupra comerţului de import” 68.
Exportul cerealelor şi al produselor animaliere din Basarabia prin porturile Ismail şi
Reni depindea în mare măsură şi de condiţiile climaterice (frecvenţa anilor secetoşi),
de epidemiile de ciumă şi holeră etc.
Analiza izvoarelor ne permite să conchidem că în anii ’30 ai sec. al XIX-lea
Basarabia întreţinea legături comerciale intense cu Sublima Poartă prin porturile
Ismail şi Reni. Prin aceste porturi Basarabia exporta cereale şi produse animaliere şi
importa articole din bumbac şi mătăsuri turceşti, tutun, vin, mirodenii etc.
Un rol deosebit în exportul mărfurilor autohtone îl deţineau negustorii angrosişti
greci şi armeni de ghilda întâi şi a doua Dmitrii Karavasili, Nicolai Iliadi, Ianachi
Dispotopolo, Gheorghi şi Panaiot Nalbangioglo etc., care au contribuit la extinderea
schimburilor comerciale dintre Basarabia şi statele europene. Economia ţinutului era
tot mai mult antrenată în orbita pieţei mondiale.
Întâlnind o concurenţă puternică dinspre vest – din partea porturilor dunărene
Galaţi şi Brăila, şi dinspre est – din partea portului Odesa, porturile Ismail şi Reni nu
se dezvoltă în centre importante ale exportului de cereale ale Basarabiei. În anii ’40-50

477
ai sec. al XIX-lea, direcţia exportului de cereale din Basarabia va fi îndreptată
preponderent spre Odesa.

Note:
________________
1
В.И. Жуков, Города Беcсарабии 1812-1861 годов. – Кишинёв, 1964; Я.С. Гросул,
И.Г. Будак, Очерки истории нaродного хозяйства Бесcарабии (1812-1861). –
Кишинёв, 1967, с. 346-349; М.П. Мунтян, Экономическое развитие дореформенной
Бессарабии. – În: Учёные записки Кишинёвского Госуниверситета. – Кишинёв, 1971,
т.117 (иcт.), с. 282-289, 345-356; C.A. Панфилов, Некоторые данные о товарности
зернового хозяйства Бессарабии в 40-60-х гг. XIX века. – În: Ibidem, p. 408-419.
2
ANRM, F. 6, inv. 2, d. 399, f. 3.
3
Ibidem, F. 151, inv. 1, d. 2, f. 72.
4
Ibidem, F. 6, inv. 2, d. 399, f. 3 verso.
5
AISR, F. 571, inv. 5, d. 769, f. 93-94 verso.
6
În 1817, odată cu instituirea noii frontiere vamale la Prut şi Dunăre, este organizată o
nouă structură vamală: la Reni este instituit un oficiu vamal, iar la Ismail – un punct vamal.
Tariful vamal din 1816 este extins asupra mărfurilor exportate, iar pentru cele importate este
păstrată „vama” ce constituia 3% ad valorem. În 1823, în Basarabia este extins tariful vamal din
1822. După adoptarea „Regulamentului cu privire la comerţul cu Basarabia” din 17 februarie
1825, toate mărfurile importate din Sublima Poartă erau admise pe cale terestră doar prin vama
de la Sculeni, iar pe cale maritimă – prin cea din Reni. – În: Коммерческая газета, 1833, №
24, 25 февраля.
7
ASRO, F.1, inv. 214, d. 6, a. 1818, f. 68 verso-69.
8
Яков Сабуров, Земледелие, промышленность и торговля Бессарабии в 1826
году. – Москва, 1830, с. 21.
9
ANRM, F. 2, inv. 1, d. 1199, f. 2 verso-3.
10
AISR, F. 19, inv. 3, d. 158, f. 12.
11
Ibidem, F. 571, inv. 1, d. 769, f. 92-92 verso.
12
Ibidem, F. 19, inv. 3, d. 158, f. 12.
13
Ibidem, F. 560, inv. 4, d. 402, f. 47 verso-48.
14
Ibidem, f. 48.
15
Ibidem. Despre personalitatea lui Manuk-Bei şi observaţiile lui asupra stării Basarabiei la
1815 a consulta: Ion Varta, Manuk-Bei despre situaţia Basarabiei la 1815. – În: Patrimoniu.
Revistă de lectură istorică (Chişinău), 1991, nr.3, p. 6-14.
16
Ibidem, f. 48 verso.
17
Ibidem.
18
ASRO, F. 1, inv. 214 , d. 13, a. 1830, f. 6. După alte izvoare – 15 localităţi.
19
Мануфактурная промышленность и внутренняя торговля России в 1835 г. – În:
ЖМВД, 1836, № 8, с. 315.
20
ASRO, F. 1, inv. 214, d. 13, a. 1830, f. 144 verso-145.
21
Ibidem, d. 23, a. 1833, f. 2. Începând cu 17 martie 1837, portul Galaţi deţine statutul
de porto-franco. Constantin Buşe. Consecinţele imediate ale înfiinţării porto-franco la Galaţi
(1837-1841). – În: Revista arhivelor (Bucureşti), 1970, vol. XXXII, nr. 1, p. 87.
22
Doar în 1839, prin porturile Galaţi şi Brăila au fost exportate peste hotare 1219188
cetverţi de cereale, inclusiv 730171 cetverturi de grâu, 149532 cetverturi de porumb şi 69485

478
cetverturi de orz. – În: А.А. Скальковский, Измаильское Градоначальство в 1847 году.
– În: ЖМВД (CПб.), 1849, ч. 25, с. 412.
23
ASRO, F. 1, inv. 214, d. 13, a. 1830, f. 145.
24
ANRM, F. 2, inv. 1б., d. 2591, p. II, f. 318-318 verso; d. 31-28, f. 10-62 verso.
25
Bric – vas comercial nu prea mare cu două catarge.
26
ANRM, F. 2, inv. 1, d. 2591, p. II, f. 381 verso-383 verso.
27
În 1834, în portul Reni dispuneau de vase comerciale doi negustori, iar în portul Ismail
– 20 negustori. – În: M.P. Muntean. Op. cit., p. 286. În 1838, negustorul de ghilda a doua din
Ismail Ianachi (Iani) Dispotopolo construieşte din bani proprii vasul comercial „Basarabia”,
care este lansat pe Dunăre la 16 octombrie. Vasul avea un tonaj de 85 tone şi a fost încărcat cu
1124 cetverturi de cereale, având ca destinaţie Constantinopolul (ANRM, F. 2, inv. 1, d. 2664,
f. 74, 76-78). În 1839, negustorul de ghilda a doua din Ismail Gheorghi Sidera a construit
două vase cu două catarge. – În: Ibidem, f. 114.
28
ANRM, F. 2, inv. 1, d. 1619, f. 4-4 verso. În numărul total al negustorilor din Ismail şi
Reni n-au fost incluse 5 persoane care nu făceau parte din categoria negustorilor sau care erau
din alte oraşe.
29
AISR, F. 560, inv. 7, d. 600, f. 2.
30
ANRM, F. 2, inv. 1, d. 2325, f. 38.
31
Ibidem, d .1619, f. 1.
32
Ibidem, f. 2.
33
Ibidem, f. 12.
34
AISR, F. 571, inv. 5, d. 769, f. 94.
35
ANRM, F. 2, inv. 1, d. 1619, f. 12 verso.
36
Ibidem, f. 19-19 verso.
37
Ibidem, d. 2591, f. 164 verso.
38
Коммерческая газета. 1835, №39, 30 марта.
39
Ibidem.
40
ASRO, F. 1, inv. 214, d. 35, a. 1835, f. 6.
41
ANRM, F. 2, inv. 1, d. 3271, f. 122.
42
Ibidem, d. 2842, f. 40.
43
Коммерческая газета, 1835, № 25, 26 февраля.
44
ASRO, F. 3, inv. 1, d. 78, f. 31-35 verso.
45
Г. Неболсин. Статистическое обозрение о внешней торговле России. – СПб.,
1850, ч. I, с. 151.
46
Ibidem, p. 152.
47
Ibidem, p. 151-152. Cetverti (четверть) – veche măsură de capacitate rusă: 1 cetverti
de grâu de toamnă – 9 puduri 25 funţi; de grâu de primăvară – 9 puduri 7 funţi; de secară – 8
puduri 34 funţi; de porumb – 5 puduri; de ovăz – 5 puduri 25 funţi; de mei – 7 puduri 17
funţi. În unitate de măsură românească 2,5 cetverturi erau egale cu o chilă.
48
ANRM, F. 2 inv.1, d. 2994, f. 11.
49
Constantin Buşe, Oraşul-port Galaţi între 1837 şi 1847. – În: Analele Universităţii
Bucureşti. Istorie (Bucureşti), 1971, Anul XX, nr.1, p. 12-13.
50
ANRM, F. 2, inv. 1, d. 2591, p. II, f. 397 verso-398.
51
Ibidem, f. 398. Suma mărfurilor exportate şi importate în 1840 este mai mică în
comparaţie cu anii ’30, din considerentul că în 1839, în urma reformei financiare, în circulaţie
a fost pusă rubla de argint, egalată cu 3,5 ruble asignate.
52
ANRM, F. 2, inv. 1, d. 2893, f. 8 verso.
53
Ibidem.
54
Ibidem, d. 2985, f. 12 verso.
479
 55
Ibidem, f. 41 verso -42.
56
Ibidem, d. 2325, f. 36 verso, 64 verso, f.130 verso-131, 146 verso, d. 2985, f. 12 verso,
41 verso.
57
Ibidem, d. 3200, f. 25 verso.
58
Ibidem, f. 45-45 verso.
59
A.A. Skalkovski, Op. cit., p. 419-420.
60
Иван Чернявский, Замечание о Бессарабской области. – În. Hовороссийский
календарь на 1856 год. – Одесса, 1864, с. 315.
61
Ibidem.
62
А.А. Skalkovski, Op. cit., p. 420.
63
ASRO, F. 1, inv. 214, d .23, a. 1833, f. 2 verso.
64
Ibidem, d. 21, a. 1828, f. 16 verso; AISR, F. 19, inv. 3, d. 159, f. 7 -7 verso.
65
A.A. Skalkovski, Op. cit., p. 420.
66
ASRO, f.1, inv. 214, d. 23, a. 1833, f. 79-79 verso.
67
Ibidem, f. 79.
68
Ibidem, f. 79 verso.

Textul de mai sus a fost publicat în revista „Analele Ştiinţifice ale Universităţii
de Stat din Moldova. Seria „Ştiinţe socioumanistice”. – Chişinău, 2001, vol. II,
p. 299-310. În volumul de faţă textul este publicat fără completări sau modificări
de conţinut. Au fost înfăptuite doar unele rectificări ortografice, precum şi
uniformizat aparatul ştiinţific.

480
 ROLUL PORTULUI ODESA ÎN EXPORTUL DE CEREALE DIN
NOVOROSIA ŞI BASARABIA ÎN ANII ’20-’60 AI SEC. AL XIX-LEA

The role of Odessa port in export of grain from Novorossiya and Bessarabia
in the ’20s-’60s of the 19th century

Abstract
In the present article, on the basis of inedited and published archive documents as well as
monographic literature, the authors perform an analysis of the measures taken by the Russian Empire
administration in order to organize the Odesa seaport on the place of the Hagibei fortress and, also
of the reasons of applying the Porto Franco status in this port. A special place in the present article is
reserved for the analysis of the Bassarabia and Novorossiya`s cereals export through the Odesa port in
the ’20s-’60s of the 19th century.
Analysis of sources allows us to conclude that a key role in affirming of Odessa port in the
European grain trade system was determined by market orientation of grain production in south-
western regions of the Russian Empire. Integration of Bessarabia into the foreign grain trade through
the port of Odessa had passed several stages: first stage – from the annexation of the province and till
the adoption of Regulation on trade in Bessarabia (1825), the second phase lasted until 1830
(effectively from 1832), when the Dniester sanitary and customs cordon was suppressed, and the
third stage lasted till the ’60s of the nineteenth century.
On the other hand, in the dynamics of grain exports through the port Odessa in the named
period there were several stages: two major of ascent (1843-1848, 1852-1853), a phase of
stagnation (1819-1842, with some years the exports have been, for some external or internal causes
very mediocre) and, a decrease phase (1849-1851).

Studierea temeinică, sub diverse aspecte, a problemei privind integrarea Basarabiei

în comerţul extern al Rusiei prin portul Odesa implică şi evidenţierea condiţiilor
istorice ce au stat la baza instituirii acestui oraş-port, stabilirea rolului privilegiilor
acordate acestui port de administraţia imperială în atingerea poziţiilor dominante în
comerţul maritim în bazinul Mării Negre şi al Mării Azov.
Literatura de specialitate înregimentează un număr relativ mare de lucrări
consacrate studierii diverselor ramuri ale vieţii economico-sociale a Basarabiei după
anexarea ei la Rusia1. Constatăm însă că unele aspecte ale problemelor economice şi
sociale au fost tratate unilateral şi tendenţios. Majoritatea cercetătorilor urmăreau un
scop aprioric: să demonstreze „caracterul obiectiv progresist” al anexării Basarabiei la
Rusia, anexarea fiind concepută ca un vis secular al românilor, dornici să scape de
„jugul turcesc” cu ajutorul Rusiei.
Studierea relaţiilor comerciale ale Basarabiei cu guberniile interne ruse şi a
procesului de antrenare a teritoriului nou-anexat în comerţul extern al Rusiei prin
intermediul portului Odesa a rămas actuală, întrucât deschide perspectiva determinării
mecanismului, evidenţierii trăsăturilor generale şi particulare, stabilirii etapelor de bază
ale procesului de includere a provinciei în sistemul pieţei interne ruse şi de adaptare la
condiţiile ei, inclusiv a rolului care i-a revenit burgheziei comerciale în acest proces.
Actualitatea problemelor abordate rezidă şi în faptul că până în prezent în istoriografie
lipsesc cercetări care ar avea drept scop stabilirea locului şi rolului Basarabiei în

481
sistemul pieţei interne ruse, în general, şi al celei din Novorosia, în special,
determinarea modalităţilor de integrare a comerţului Basarabiei în circuitul comercial
intergubernial şi cel internaţional desfăşurat pe vaste teritorii.
Abordarea tematicii la care a fost axată investigaţia noastră ne permite să
determinăm complexitatea şi caracterul contradictoriu al politicii interne promovate
de ţarism, să înţelegem particularităţile politicii comercial-vamale a ţarismului în
regiunile de sud ale Imperiului, în general, şi în Basarabia, în particular, să scoatem în
vileag dificultăţile care au însoţit procesul de includere a provinciei în sistemul pieţei
interne ruse etc.
Organizarea portului Odesa
După anexarea, conform păcii de la Iaşi (29 decembrie 1791), a teritoriului dintre
Bugul de Sud şi Nistru la Imperiul Rus, administraţia centrală purcede la explorarea
acestui teritoriu pentru a-i depista avantajele întru satisfacerea intereselor imperiale.
Măsurile preconizate în acest sens vizau şi construirea pe litoralul de nord al Mării
Negre a unui port militar cu doc comercial. La insistenţa comandantului militar L.M.
de Ribas şi a inginerului militar F. de Volan, Ecaterina a II-a, prin rescriptul din 27
mai 1794, adresat contelui Zubov, guvernatorul general al guberniilor Taurida şi
Ekaterinoslav, desemnează în acest scop cetatea Hagibei: „În dorinţa să extindem
comerţul rus prin Marea Neagră şi ţinând cont de aşezarea favorabilă a Hagibeiului şi
de multe alte facilităţi pe care aceasta le poate asigura, am găsit de cuviinţă să instituim
acolo un port militar amenajat cu un debarcader pentru vasele comerciale...” 2 şi le
încredinţează celor doi elaborarea proiectului respectiv, în care scop le-a acordat 26 mii
ruble. Totodată, contele Zubov a fost împuternicit să prezinte pentru confirmare
statele de funcţii ale vămii şi carantinei. Conform raportului lui F. de Volan din 24
ianuarie 1797, pentru lucrările de construcţie a portului, iniţiate la 22 august 1794, au
fost cheltuite până la sfârşitul anului 38900 ruble3. În total, conform calculelor, pentru
realizarea proiectului erau necesare 2061620 ruble; 1993025 ruble (96,6%) urmând a
fi transferate în rate timp de 5 ani din vistieria statului4. Deja la 12 aprilie 1795 a fost
deschisă vama portuară5, al cărei personal a fost aprobat încă la 17 iulie 17946.
Conform dispoziţiei Ecaterinei a II-a din 27 ianuarie 1795, oraşul care a început să
se construiască în imediata apropiere a portului, pe locul vechii cetăţi Hagibei, a primit
denumirea de Odesa7. Locuitorii acestuia au beneficiat de mai multe privilegii. Astfel,
la 19 aprilie 1795, Ecaterina a II-a a dat dispoziţie prin care toţi locuitorii noului oraş
urmăreau să fie eliberaţi pe o perioadă de 10 ani de toate prestaţiile şi dările8. Iar
decretul din 2 octombrie 1795 îi scutea pe o perioadă de 10 ani atât pe supuşii ruşi din
Odesa, cât şi pe cei din alte oraşe ale guberniilor Ekaterinoslav şi Voznesensk, şi de la
obligaţia de a încartirui armata. Se aveau în vedere toţi acei care vor construi în aceste
oraşe uzine, fabrici, case, prăvălii, magazine etc. sau care se vor înscrie în ghildele
comerciale şi vor declara un capital comercial în valoare de nu mai puţin o mie de
ruble9. Printre ultimele dispoziţii ale Ecaterinei a II-a se numără şi cea de a fi instituit
în Odesa un Magistrat10.
Cu venirea la domnie a lui Pavel I (1796-1801), lucrările ce ţineau de construcţia
portului Odesa au fost stopate, desfiinţându-se concomitent şi cancelaria instituită

482
special în acest scop. Prin decretul din 26 decembrie 1796 se poruncea ca „...comisia
pentru construcţia fortăreţelor sudice şi a portului Odesa ce se află în gubernia
Voznesensk să fie lichidată, iar lucrările să fie oprite şi încredinţate comandantului
suprem al flotei Mării Negre şi guvernatorului militar” 11. La începutul anului 1797,
viceamiralul L.M. de Ribas a fost rechemat din funcţie. Însă, după ce acesta s-a întors
la Sankt Petersburg, lucrările organizate special pentru construirea oraşului şi portului
din nou au fost oprite12.
Dar, administraţia locală presată, probabil, de negustorii de ghildă, în fond
negustori străini, îngrijoraţi de faptul că astfel îşi pierd privilegiile ce le erau acordate,
insistă ca lucrările de construcţie şi de creare în portul Odesa a Magistratului să
continue. Doleanţele administraţiei au fost formulate în raportul din 18 aprilie 1797
adresat împăratului Pavel I, semnat de consilierul administraţiei guberniale din
Voznesensk I.I. Lorer, din care aflăm că din cele 3153 persoane ce dispuneau de viză
de reşedinţă în Odesa 134 erau negustori de ghilda a doua şi a treia, iar 110 erau mici-
burghezi care practicau comerţul cu amănuntul13. Ca răspuns la aceste cerinţe, Pavel I
emite la 20 mai 1797 o dispoziţie, prin care în oraşul Odesa urma să fie instituit
Magistratul pentru străini: „Grecii, albanezii, moldovenii, bulgarii şi alte etnii ce
locuiesc în Odesa urmează a fi înscrişi, la dorinţa lor, în stările sociale deja existente şi
să fie instituit pentru ei Magistratul, în baza aceloraşi principii după care s-a procedat
în oraşele germane Riga şi Revel” 14. Pentru instituirea Magistratului a fost desemnat
guvernatorul civil al Novorosiei I.Ia. Seleţki. Noul Magistrat a fost denumit Colegiul
de Magistratură Orăşenesc din Odesa, după exemplul celui din Riga şi Revel. Colegiul
era alcătuit din 7 departamente, printre cele mai importante fiind Tribunalul
Comercial Orăşenesc şi Comisia pentru comerţul rus. Burgomistru a fost ales
negustorul Afanasie Kesoglu15. La 23 septembrie 1797, persoanele alese în Magistrat
au depus jurământul, iar Senatul a fost înştiinţat despre deschiderea noii instituţii16.
Prin decretul lui Pavel I din 26 ianuarie 1798, Magistratul din Odesa, instituit de
Ecaterina a II-a, este desfiinţat, iar negustorii şi micii-burghezi au fost supuşi
Magistratului pentru străini17. În aceste circumstanţe, Magistratul pentru străini din
Odesa, în persoana lui A.Kesoglu, a încercat să ceară împăratului, prin intermediul
procurorului general, cneazul Kurakin, unele facilităţi pentru înviorarea comerţului
prin portul nou-creat. În demersul său A.Kesoglu cerea ca oraşului să i se dea unele
privilegii ce ar confirma drepturile de care dispuneau străinii cu viză de reşedinţă în
Odesa în baza Regulamentului din 19 aprilie 1795; portului Odesa să i se acorde
dreptul de porto-franco (port liber) pentru a atrage astfel negustorii şi mărfurile
străine, în oraş sa fie creată Banca de Credit care ar acorda negustorilor împrumuturi
sub gajul mărfurilor şi caselor de locuit; să fie anulat dreptul de concesiune a vinului în
Odesa sau cedarea acestuia pentru întreţinerea oraşului etc. Însă, Pavel I s-a arătat
destul de rezervat faţă de aceste privilegii şi a considerat necesar doar să anuleze pe o
perioadă de 10 ani dreptul de concesiune a vinului18.
În perioada ce a urmat locuitorii Odesei s-au confruntat şi cu alte probleme,
generate de cataclismele naturale şi acţiunile militare din Arhipelag, care au paralizat
aproape completamente comerţul ce a început deja să prospere datorită susţinerii din

483
partea oficialităţilor imperiale. Ca rezultat, mulţi negustori şi industriaşi străini s-au
grăbit să-şi încheie afacerile în Odesa, pentru a nu da faliment.
Pentru a depăşi aceste dificultăţi, Magistratul pentru străini din Odesa a decis, în
şedinţa din ianuarie 1800, să-şi „...asume responsabilitatea pentru construirea portului,
...convenind să ceară din vistieria Maiestăţii Sale Imperiale un credit în valoare de 250
mii ruble pe o perioada de 25 de ani”. Decizia respectivă a fost prezentată procurorului
general Bekleşov. Pentru a-l convinge pe împărat, împreună cu demersurile respective
i-au fost trimise şi 3000 de portocale, de cea mai bună calitate, procurate pe banii
negustorilor. Aflându-se în Sankt Petersburg, şeful vămii portuare din Odesa M.M.
Kiriakov, prin intermediul cneazului G.P. Gagarin, apropiat împăratului, a reuşit să-l
convingă pe Pavel I să ia în consideraţie doleanţele reprezentanţilor Magistratului.
Fiind plăcut surprins de cadoul ce i s-a făcut, Pavel I ordonă la 1 martie 1800
preşedintelui Colegiului Comercial, cneazului G.P. Gagarin, să acorde portului Odesa
din fondurile Băncii Comerciale de Stat un credit în valoare de 250 mii ruble pe o
durată de 14 ani. Pentru achitarea cu regularitate a sumei trebuiau să răspundă toţi
negustorii, atât cei care aveau viză de reşedinţă în oraş, cât şi cei care ulterior se vor
stabili cu traiul în el. Concomitent, privilegiile de care s-au bucurat locuitorii oraşului
au fost prelungite pentru încă 14 ani, până la achitarea datoriei. Responsabil pentru
lucrările de construcţie a portului, ce urmau să fie finisate în timp de 4 ani, a fost
numit cneazul G.P. Gagarin, iar Magistratul a primit toate materialele necesare pentru
finalizarea lucrărilor de construcţie a portului, pentru care banii au fost deja achitaţi
din vistierie, iar materialele neachitate urmau se fie procurate din bani proprii. La 8
mai 1800, Magistratul a instituit un Comitet care urma să ţină sub control construcţia
portului Odesa19.
După moartea lui Pavel I, în martie 1801, la domnie vine Alexandru I (1801-
1825). Una dintre primele sale măsuri, decretul din 9 aprilie 1801 referitor la
restructurarea Magistratului din Odesa, nu a fost pe placul locuitorilor acestui oraş20.
El însemna, de fapt, închiderea Magistratului pentru negustorii străini, fapt realizat la
16 mai 180121.
Situaţia îl impune pe şeful vămii portuare din Odesa M.M. Kiriakov să plece din
nou la Sankt Petersburg, unde acesta obţine de la noul împărat mai multe cedări
pentru Odesa. Astfel, prin decretul din 24 ianuarie 1802, Alexandru I prelungeşte pe
un termen de 25 de ani privilegiile acordate oraşului de Ecaterina a II-a prin decretul
din 2 octombrie 1795 şi rambursarea creditului în baza legii din 1 martie 1800. El
eliberează oraşul de încartiruirea armatei şi îi acordă dreptul de a folosi, pentru
amenajarea portului şi necesităţile oraşului Odesa, a zecea parte din acumulările
vamale locale22. Odată cu numirea în funcţia de ministru de Finanţe a contelui N.P.
Rumeanţev, Alexandru I a ţinut să atragă atenţia acestuia, prin rescriptul din 18 martie
1802, că privilegiile acordate Odesei urmează „...să contribuie la extinderea comerţului
în regiune” 23. Mai mult ca atât, prin decretul din 8 octombrie 1802, Odesa a fost
trecută în componenţa guberniei Nikolaev, iar pentru protejarea burgheziei comerciale
şi negoţului a fost desemnat un primar din rândurile funcţionarilor aristocraţi,
împuternicit cu mari drepturi24.

484
 Măsurile luate au contribuit la înviorarea comerţului. În 1802, numărul vaselor
mari comerciale ancorate în port a depăşit cifra de 100 şi Alexandru I a fost nevoit să
ordoneze ca pe lângă debarcaderul deja existent să se construiască încă două
debarcadere25. Aceasta a permis ca deja în 1803 volumul valoric al comerţului extern al
Rusiei prin portul Odesa să atingă cifra de 2,2 mln. ruble26. Ministrul Comerţului
N.P. Rumeanţev scrie în această ordine de idei că Odesa, datorită poziţiei pe care ea o
ocupă în comerţul pe Marea Neagră, a ajuns în centrul atenţiei lumii comerciale şi că
în viitor „...va deveni un punct de legătură între Est şi Vest” 27.
Privilegiile acordate au încurajat iniţiativa privată şi formarea infrastructurii
comerciale a portului Odesa. Printre persoanele care au primit loturi în noua urbă se
numără nu numai cele cu titluri militare, dar şi mulţi negustori ruşi şi străini.
Conform recensământului efectuat de şeful direcţiei de poliţie G.S. Kiriakov la
sfârşitul anului 1795, în Odesa locuiau şi se ocupau cu comerţul 146 negustori de
diferite ghilde. Componenţa etnică a locuitorilor Odesei era destul de diversă.
Conform aceloraşi date, în Odesa au fost înregistraţi 240 evrei, 224 greci şi 60 bulgari,
al căror domeniu de activitate nu era indicat, dar se poate de presupus că majoritatea
din ei se ocupau cu meşteşugul şi comerţul. Menţionam aici că de dreptul de ghildă se
bucurau nu doar deţinătorii de certificate comerciale, dar şi membrii familiilor lor. În
1796, în categoria negustorilor de ghilda a treia au mai fost înscrişi 55 bărbaţi şi 53
femei, în 1797 – 45 şi 23, în 1798 – 29 şi 9, iar în 1799 – respectiv 95 bărbaţi şi 46
femei28. În total, în anul 1799, conform unei statistici neoficiale, în Odesa se ocupau
cu comerţul 504 negustori înscrişi în diferite ghilde comerciale. În plus, în Odesa se
mai ocupau cu comerţul şi negustorii străini care nu aveau cetăţenia rusă şi care nu
erau înscrişi în ghildele comerciale, dar care beneficiau de statutul de cetăţeni de
onoare şi puteau deci face comerţ. Spre exemplu, potrivit listei alcătuite în 1799 de
către oficialităţile orăşeneşti, din Societatea pentru străini din Odesa făceau parte 34
persoane din alte ţări29.
Destul de impunător era numărul negustorilor mari angrosişti de ghilda întâi şi a
doua. Dar, în pofida amplasării geografice favorabile a portului Odesa şi privilegiilor
acordate burgheziei comerciale, cei ce se ocupau cu comerţul în portul Odesa erau în
mare parte mici negustori de ghilda a treia. Conform datelor privind capitalurile
comerciale declarate la 31 ianuarie 1800, în Odesa se ocupau cu comerţul 283
negustori, inclusiv: 10 (3,5%) negustori de ghilda întâi, 37 (13,1%) – de ghilda a doua
şi 236 (83,4%) negustori de ghilda a treia. Capitalul comercial declarat numai de
negustorii din primele două ghilde constituia 300370 rub. argint. Dintre negustorii ce
dispuneau de cele mai mari capitaluri comerciale declarate pot fi numiţi Anghelat
Linari (18000 rub.), Anastasie Papanopulo (16500 rub.), Ştefan Vinturi (16200 rub.),
Nicolae Dundo, Alexandru Iasenovski (câte 16000 rub.) etc. 30.
Capitalurile mari comerciale au contribuit la deschiderea primelor case de comerţ.
Deja la sfârşitul anului 1801 negustorul Furnie deschide prima casă de comerţ
bancară, iar în 1802 baronul Bezner deschide un oficiu pentru comercializarea
mărfurilor manufacturiere străine31. Totuşi, pentru o desfăşurare amplă a comerţului
extern portul Odesa avea nevoie de capitaluri comerciale mult mai mari. Se simţea
insuficienţa capitalurilor comerciale proprii. N.P. Rumeanţev scria în mai 1803 în

485
instrucţiunile adresate noului primar de Taganrog că „...în Odesa este nevoie de
afluxul capitalurilor străine, deoarece capitaluri comerciale proprii lipsesc” 32.
Fiind atraşi de profiturile enorme pe care le puteau obţine şi sprijiniţi de
administraţia rusă, în portul Odesa vin mulţi negustori din guberniile interne ruse şi
de peste hotare (spre exemplu, cunoscutul negustor V.E. Aprilov care a venit în Odesa
din Moscova încă la sfârşitul sec. al XVIII-lea). La începutul sec. al XIX-lea se stabilesc
cu traiul în Odesa mulţi negustori din Bulgaria, Grecia şi din Ţările Române33.
O nouă etapă în istoria Odesei începe odată cu numirea, prin decretul din 27
ianuarie 1803, în calitate de primar a nobilului genovez Arman Richelieu, descendent
îndepărtat al cardinalului Richelieu (1585-1642), pe atunci general-locotenent în
armata rusă, viitor prim-ministru al Franţei (1815). În decret se specificau
prerogativele şi obligaţiile lui Richelieu în noua sa calitate: primarul dispune în oraş de
toate prerogativele – poliţieneşti, vamale, carantinale etc., acordă negustorilor ce se
ocupau cu comerţul în oraş certificate comerciale, iar persoanelor particulare –
paşapoarte pentru călătorii peste hotare etc. 34
În decretul emis în aceeaşi zi pe numele lui Richelieu, cu ocazia desemnării sale în
funcţie, Alexandru I îi cerea să depună eforturi întru mărirea numărului populaţiei
oraşului Odesa cu străini folositori ţării, acordându-le, în acest scop, diverse înlesniri şi
privilegii. Primarului i se acordau şi prerogative suplimentare. Sub administrarea sa
intrau toate construcţiile portuare şi funcţionarii maritimi cu toate persoanele
subordonate acestora, indiferent dacă se aflau permanent sau nu în exerciţiul
funcţiunii în Odesa35. În plus, conform prevederilor decretului din 24 ianuarie 1802,
funcţia de primar, instituită în oraşele-porturi Odesa, Herson, Taganrog şi Feodosia,
permitea primarului să se adreseze direct ministrului de Comerţ pentru rezolvarea
diferitor probleme de ordin comercial36.
Deşi Richelieu intra în funcţie abia la 9 martie 1803, N.P. Rumeanţev s-a grăbit să
propună, la 25 februarie, Comitetului pentru construcţia portului Odesa să se adreseze
primarului pe toate problemele stringente37. Astfel, timp de 2 săptămâni, orice
problemă legată de construcţia portului Odesa nu a putut fi rezolvată. În schimb,
locuitorii oraşului Odesa au beneficiat de două decrete emise la 1 mai 1803, în baza
cărora Richelieu era împuternicit să aleagă timpul pentru organizarea în oraş a două
iarmaroace; ministrul de Finanţe urma să analizeze căile de instituire în porturile Mării
Negre a unor bănci comerciale; accizele vamale la toate mărfurile importate sau
exportate prin porturile Mării Negre şi ale Mării Azov erau micşorate cu ¼ faţă de
tariful vamal general38.
În decretul emis pe numele lui Richelieu din 19 februarie 1804 se sublinia că
veniturile de stat acordate oraşului trebuie să fie folosite doar pentru amenajarea
portului şi construirea instituţiilor publice. Comitetul pentru construcţia portului
Odesa era obligat să prezinte toate rapoartele privind sumele cheltuite direct din
Vistieria de Stat. În componenţa Comitetului intrau: Comandantul Odesei, care urma
să supravegheze efectuarea lucrărilor de construcţie, inginer-colonelul Ferşter,
inspectorul Carantinei şi Vămii, primarul oraşului, doi negustori, care aveau în Odesa
instituţii comerciale, numiţi de Richelieu, şi un vistiernic din rândul membrilor
Societăţii Urbane desemnat şi el de Richelieu39.

486
 La insistenţa lui Richelieu, reieşind din insuficienţa monedei de aramă şi
comisionul foarte mare cerut de intermediari, care prejudicia încheierea tranzacţiilor
comerciale, la 8 iulie 1804 în Odesa este deschis, conform decretului din 23
februarie40, un Oficiu de schimb monetar, iar la 2 februarie 1806 capitalul acestuia a
fost dublat41.
Tendinţe de a acorda portului Odesa statut de porto-franco
Fiind conştient de faptul că comerţul prin portul Odesa este o ramură importantă
pentru dezvoltarea oraşului şi a celorlalte porturi sudice ruse, dar şi din considerentul
că în Marea Neagră se vărsau râurile Nipru, Bugul de Sud şi Nistru, Richelieu şi-a
propus drept scop să obţină pentru acest port statutul de porto-franco pentru o
perioadă de cel puţin 5-10 ani. Dar, aceasta nu a fost prima iniţiativă în acest sens.
Problema instituirii porto-franco în unul dintre porturile ruse ale Mării Negre a
început să fie discutată aproape imediat după anexarea acestui teritoriu la Rusia. La 9
februarie 1797 întrebarea a fost discutată în Consiliul de Stat. Au fost propuse două
porturi: Taurida şi Odesa. După mai multe dezbateri, alegerea a fost făcută în favoarea
portului Odesa42. Deşi în 1798 Magistratul pentru străini din Odesa a făcut intervenţii
în acest scop, declaraţiile au rămas doar pe hârtie, căci între timp pe scaunul imperial
vine Pavel I.
Susţinând comerţul fără plata taxelor vamale prin portul Odesa, primarul oraşului,
în raportul adresat împăratului Alexandru I, indica asupra apropierii lui de
Constantinopol şi de ţările vest-europene, pe de o parte, şi de Podolia, pe de alta. Însă
şi de data aceasta, neavând decizia favorabilă a împăratului, Comitetul Organizării
regiunii Novorosia a considerat neconvenabilă acordarea statutului de porto-franco
portului Odesa. La insistenţele lui Richelieu, în condiţiile insuficienţei de capital, prin
decretul din 26 iunie 1803 Odesa a primit totuşi dreptul de a reţine 1/5 din
acumulările vamale locale şi de a strânge de la negustori, pentru necesităţile oraşului,
câte 2,5 kopeici din preţul fiecărui cetverti de grâu exportat peste hotare. Prin decretul
din 7 iulie 1803 pentru construirea carantinei portuare, portul Odesa primea un credit
de 160 mii ruble, la cele 250 mii de ruble deja alocate43. Pentru uşurarea şi încurajarea
comerţului terestru, la 7 august 1803 a fost aprobat raportul ministrului de Comerţ
prin care se permitea transportarea porumbului din Moldova prin vama de la Dubăsari
în Odesa în vederea exportării lui ulterioare peste hotare44. Prin decretul din 5 martie
1804, este permis importul mărfurilor străine, cu excepţia celor interzise, transportate
pe mare sau din alte oraşe ruse în portul Odesa, pentru exportul lor ulterior pe cale de
tranzit în Moldova, Ţara Românească, Austria şi Prusia. Mărfurile exportate din aceste
ţări în portul Odesa urmau să fie transportate ulterior peste hotare, portul servind
drept cale de tranzit. Pentru importul mărfurilor pe cale terestră de tranzit din Odesa
în Moldova şi în Ţara Românească erau desemnate oficiile vamale Movilău şi
Dubăsari, pentru cele importate în Austria – oficiul vamal Radzwil, iar pentru cele
importate în Prusia – oficiul vamal Krânsk. Guvernatorii generali care erau
răspunzători de comerţul de tranzit erau obligaţi să desemneze drumurile prin care
urma să fie transportată marfa şi să-l informeze despre aceasta pe ministrul de
Comerţ45.

487
 La 25 noiembrie 1804 au fost aprobate drumurile exacte prin care urma să se
realizeze tranzitul comercial. S-au stabilit şi oficiile vamale prin care trebuiau să fie
transportate şi verificate mărfurile tranzitate: cele transportate în Moldova şi în Ţara
Românească – vama de la Dubăsari şi Balta, în Prusia şi în Austria – vama de la Balta,
pe Nistru – vama de la Movilău46. Ulterior, traseul desemnat a fost parţial modificat
prin decretul din 4 august 180547. Decretul din 5 martie 1804 a fost parţial modificat
şi completat la 2 octombrie 180848, schimbări mai însemnate au fost făcute prin
decretul din14 august 181849. Clauza comerţului de tranzit prin Odesa a fost vizată şi
în Tratatul de Comerţ şi Navigaţie din 27 februarie/11martie 1825 dintre Prusia şi
Rusia. Articolul XXI al acestui tratat stipula că prevederile decretului din 14 august
1818 rămâneau în vigoare50.
Printr-un alt decret, emis tot la 5 martie 1804, s-a dispus instituirea în Odesa,
pentru o perioadă de 5 ani, a unui magazin de depozitare, în care era admisă păstrarea
tuturor mărfurilor importate de peste hotare fără plata accizelor de import. Dreptul
respectiv intra în vigoare începând cu deschiderea navigaţiei şi se răspândea asupra
tuturor mărfurilor, cu excepţia celor interzise conform tarifului vamal. Perioada
maximă de păstrare a mărfurilor nu trebuia să depăşească 1,5 ani de la data depozitării
mărfii din carantină în magazin, termen după care marfa era supusă taxei respective. În
cazul în care stăpânul mărfii decidea să realizeze marfa pe piaţa internă rusă, el urma să
achite integral taxa, însă era scutit de plata taxei pentru depozitare. În cazul în care
marfa era exportată în altă ţară, el era scutit de taxa vamală, dar era impus să plătească
taxa pentru depozitarea mărfii. Excepţie se făcea în cazul când negustorul urma să se
folosească de dreptul de tranzitare spre Moldova, Ţara Românească, Austria sau Prusia,
în care se respectau regulile expuse mai sus51.
Deşi iniţial a fost fixat termenul de 5 ani de la data semnării decretului, dreptul de
depozitare a existat în Odesa până în 1818. Ultima oară el a fost prelungit prin decizia
Comitetului de Miniştri din 25 aprilie 1815, ratificată la 15 mai 1816, pe o perioadă
de doi ani, până la 5 martie 181852. Dacă luăm în consideraţie că dreptul de porto-
franco a intrat în vigoare la 15 august 1819, trebuie de concluzionat că a existat o
perioadă de neclaritate în această privinţă, când prelungirea în continuare a dreptului
de depozitare nu mai avea sens, căci prin manifestul din 16 aprilie 1817 Odesa trebuia
să devină port-franco îndată ce ar fi fost create condiţiile necesare pe teren53. Problema
a fost foarte bine prezentată într-un raport al ministrului de Finanţe D.A. Guriev către
Comitetul de Miniştri, de la începutul anului 1819. El propunea ca toţi negustorii şi
industriaşii, care contau pe deschiderea porto-franco în primăvara acelui an şi care şi-
au trimis deja mărfurile spre Odesa fără banii necesari pentru achitarea taxelor vamale,
să poată beneficia de două alternative: să-şi păstreze mărfurile în vama din Odesa până
la deschiderea porto-franco sau să lase jumătate din cantitatea mărfii aduse ca gaj până
la achitarea taxelor vamale conform tarifului54.
La 6 iulie 1804 este emis un decretul imperial prin care portului Odesa i ce oferea
dreptul de a acorda patente proprietarilor de vase comerciale de a naviga sub pavilion
rusesc. Decretul prevedea de a i se transmite Comandantului general al flotei Mării
Negre un anumit număr de formulare, pe care acesta urma să le acorde guvernatorului
militar al Odesei, la cererea acestuia55. În cele din urmă, la 13 martie 1805 Richelieu

488
este numit şi în funcţia de guvernator militar al guberniei Herson cu sediul la Odesa,
care devine astfel centru administrativ al Novorosiei56.
Prin decretul din 31 octombrie 1806, în Odesa, Arhanghelsk, Feodosia şi în
Taganrog sunt deschise Oficii de înregistrare a cambiilor şi a mărfurilor57. De fapt, în
Odesa oficiul a fost deschis încă la 1 august 1806, în conformitate cu decretul din 2
martie 1806. Acesta oferea negustorilor, supuşilor ruşi, bani în ruble la prezentarea
cambiilor, cu reţinerea unui comision de 1,5% pe lună58.
Tot la insistenţele lui Richelieu, la 26 noiembrie 1808 în Odesa a fost instituit un
Tribunal Comercial, al cărui statut a fost aprobat încă la 10 martie 180859, iar puţin
mai târziu, prin decretul din 8/20 octombrie 1813, tuturor negustorilor din Odesa li s-
a acordat dreptul de a face comerţ pe litoralului caucazian al Mării Negre în baza
privilegiilor acordate negustorilor de ghilda întâi60.
Administraţia imperială a încurajat deschiderea, în perioada anilor 1803-1814, a
numeroase case de comerţ61, care vor stimula dezvoltarea comerţului maritim în Sudul
Rusiei. Tot cu concursul capitalului străin a fost deschisă în 1807 o societate greco-
rusă de asigurări62. Dar, probabil, cel mai semnificativ rol în extinderea relaţiilor
comerciale ale Rusiei cu ţările străine le-a revenit consulatelor străine din Odesa.
Primele consulate străine deschise în anul 1804 în Odesa au fost cele ale Austriei,
Spaniei şi Neapolului63.
Acordarea statutului de porto-franco portului Odesa
Acordarea statutului de porto-franco pentru portul Odesa va fi legiferată prin
Manifestul împăratului Alexandru I din 16 aprilie 1817, prevăzut pentru o perioada de
30 de ani, care urma să intre în vigoare odată cu crearea condiţiilor necesare pe teren64.
Luând în consideraţie importanţa deosebită a rolului portului Odesa în comerţul
extern al Rusiei, este necesară o analiză mai amănunţită a condiţiilor istorice ce au
impus necesitatea instituirii dreptului de porto-franco pentru Odesa. Din start trebuie
de menţionat că explicaţia pur economică a acestui fapt este insuficientă. Deşi în
preambulul Manifestului lui Alexandru I se indica despre dorinţa sa „...de a oferi noi
mijloace şi facilităţi pentru dezvoltarea comerţului extern şi sporirea veniturilor statului
prin încurajarea industriei supuşilor noştri” 65, ar fi bizar să credem că oficialităţile
ţariste urmăreau doar aceste scopuri economice.
Dorinţa de a păstra raportul de forţe stabilit în Europa după Congresul de la Viena
şi rolul său de prestigiu, teama de a se pomeni în izolare diplomatică au adus la aceea
că ţarismul devine adept al politicii fritrederiene. Monarhii europeni au fost nevoiţi să
se adapteze la evenimentele postrevoluţionare din Europa, recurgând la compromisul
dintre regimurile vechi feudale şi noile tendinţe burgheze. Cursul fritrederian al Rusiei
era chemat să consolideze baza economică a sistemului de la Viena66. În vederea
atingerii acestui scop, ţarismul este nevoit să treacă de la tariful vamal prohibitiv din
1810 la tarifele liberal-fritrederiene din 1816 şi 1819 ce reflectau principiul comerţului
liber stabilit la Congresul de la Viena. Prin urmare, acordarea dreptului de porto-
franco pentru Odesa venea în concordanţă directă cu direcţiile de bază ale acestei
politici.

489
 Însă, decizia de a respecta politica comerţului liber, luată la Congresul de la Viena
de către ţările europene, nu a fost respectată67. Rusia s-a dovedit a fi unica ţară care a
aderat la principiul comerţului liber. De politica vamal-liberală a ţarismului au benefi-
ciat Prusia, Austria şi Polonia. Aceasta a trezit o reacţie negativă din partea burgheziei
ruse, care nu era în stare să ţină piept concurenţei libere din partea mărfurilor şi a
negustorilor europeni. Statutul de porto-franco acordat Odesei a fost o încercare
importantă şi pentru tânăra industrie rusă, care, în pofida tuturor eforturilor, nu o va
putea suporta, deoarece politica comercială nu corespundea intereselor ţării68.
Acordarea statutului de porto-franco pentru Odesa a fost şi rezultatul presiunilor
constante asupra administraţiei imperiale din partea burgheziei comerciale din Odesa1
şi a dvorenilor din Novorosia, care sperau că acest drept va contribui la creşterea
capitalurilor comerciale şi a exportului de cereale din guberniile de sud ale Rusiei69.
Manifestul din 16 aprilie 1817 admitea importul fără accize în portul Odesa al
tuturor mărfurilor străine, chiar şi al celor interzise prin tariful vamal general. În
pofida faptului că mărfurile nu puteau fi scoase din arealul de acţiune a porto-franco
fără plata tarifelor de import, acţiona principiul conform căruia nu negustorii duceau
marfa la cumpărători, ci cumpărătorii, în general moşierii, veneau în Odesa să-şi
procure produsele necesare, şi apoi, fără să mai plătească careva taxe, le scoteau în afara
oraşului. Mărfurile introduse în oraş nu erau impuse la plăţi vamale, însă în caz dacă
acestea urmau să fie importate în guberniile interne, erau taxate conform prevederilor
tarifului general70.
Cele mai importante prevederi ale Manifestului din 1817 se refereau la importul
mărfurilor străine în Rusia71. Moşierii considerau că, atrăgând cât mai multe vase cu
mărfuri străine în port, vor reuşi să exporte prin intermediul acestora o cantitate tot
mai mare de produse agricole de pe moşiile lor. Aceasta se mai lămureşte şi prin faptul
că flota comercială rusă din Marea Neagră nu putea nici pe departe să satisfacă la acel
moment, prin tonaj şi număr, cererea internă.
Lucrările de delimitare a hotarelor oraşului au continuat până în anul 1819 şi la
15 august, conform decretului din 4 iulie 1819, statutul de porto-franco a intrat în
vigoare72. Ulterior au fost făcute unele modificări ce limitau statutul de activitate şi
zonele de răspândire a dreptului de porto-franco pentru Odesa. La 1 aprilie 1821,
Comisia pentru întrebările vamale şi comerciale, condusă de senatorul Obreskov, într-
un raport adresat ministrului de Finanţe sublinia că existenţa porto-franco în Odesa pe
o perioadă de 30 de ani va aduce pagube veniturilor vamale şi producătorilor
industriali ruşi. Guvernul a fost nevoit să constituie în acelaşi an un Comitet special
pentru organizarea porto-franco în Odesa în frunte cu guvernatorul Băncii de Comerţ
şi al Băncii de Credit A.I. Ribopier, care a elaborat un nou regulament pentru porto-
franco în Odesa, confirmat de împărat la 9 iunie 1822. Regulamentul prevedea
impunerea mărfurile străine realizate în Odesa la o taxă în favoarea oraşului în mărime
de 1/5 din valoarea taxei vamale73.

1
În perioada anilor 1812-1817 numărul caselor de comerţ din Odesa a crescut de la 10 la 59, iar
capitalul activ al acestora de la 448 812 la 11 634 328 ruble argint (E.И. Дружинина. Южная
Украина в 1800-1825 гг. – Москва, 1971, с. 356).
490
 Statului de porto-franco pentru portul Odesa a contribuit la consolidarea poziţiilor
burgheziei comerciale, care a căutat, pe parcursul anilor, să prelungească durata acestui
termen. În 1827 guvernatorul militar al Novorosiei M.S. Voronţov (1823-1854, din
1828 guvernator general al Novorosiei şi Basarabiei) se adresează administraţiei
imperiale cu rugămintea de a prelungi durata acestui statut pentru o nouă perioadă de
timp74. Totuşi, termenul de valabilitate al acestuia va fi prelungit cu încă 5 ani (până în
1854), abia prin decretul Senatului din 6 iulie 1849, confirmat de împărat la 15 iunie
1849. Prin acest decret, mărfurile importate în Odesa erau impuse la o taxă vamală în
valoare de 2/5 din taxa prevăzută de tariful general (1/5 din taxă revenea oraşului şi 1/5 –
statului)75. Ulterior, aceste prevederi vor fi prelungite, la început, încă pe o durată de 3
ani, mai târziu încă pe 2 ani, pentru ca la 18 aprilie 1859 să fie anulate definitiv76.
Statutul de porto-franco a favorizat destul de semnificativ dezvoltarea portului
Odesa în detrimentul celorlalte porturi ruse din regiune. Astfel, din cele 750 de vase
intrate în 1825 în porturile Mării Negre şi ale Mării Azov, 489 au ancorat în Odesa77.
În anii ’30 Odesa era anual vizitată de 500-600 vase maritime, iar în perioada 1845-
1859 numărul acestora depăşea anual cifra de o mie78. Cu toate acestea, se poate
observa în perioada imediat următoare intrării în vigoare a statutului de porto-franco o
diminuare importantă a indicilor comerciali de bază ai Odesei. Astfel, spre exemplu,
dacă în anul 1817, numai capitalurile negustorilor de ghilda I constituiau 11634328
ruble79, atunci în anul 1821 au fost declarate de către negustorii celor trei ghilde
capitaluri comerciale în valoare totală de numai 10760000 ruble80.
Acest fenomen este legat, în primul rând, de faptul că majoritatea din ei aveau
afaceri importante cu mărfuri ruse, care după 1819 nu puteau, nici din punct de
vedere calitativ şi nici în ce priveşte preţul, să concureze cu fluxul mărfurilor străine.
Era nevoie de o reorientare şi reorganizare care, însă, nu putea fi făcută imediat. La
aceasta s-a adăugat şi „criza orientală” de la începutul anilor ’20, care a cauzat
falimentarea multor negustori din Odesa. Astfel, dacă în anul 1821 au fost declarate
capitaluri în valoare de 10760 mii ruble, atunci în anul 1824 doar în valoare de 4668
mii ruble81. Abia în anul 1825 s-a atestat o revenire uşoară în această privinţă, în acest
an fiind declarate 49 capitaluri de ghilda I în valoare de 5567945 ruble82.
Existenţa atât de îndelungată a statutului de porto-franco a contribuit la
dezvoltarea rapidă a Odesei, în special din punct de vedere comercial. Astfel, către 1
ianuarie 1849 în Odesa din cei 86729 de locuitori 3597 (4,1%) erau înscrişi în
categoria negustorilor de ghildă. Conform datelor din anul 1851, în Odesa de capital
comercial de ghilda I dispuneau 60 de negustori, de ghilda a II-a – 90 de negustori şi
de ghilda a treia – 1010 negustori. În 1853 în Odesa din cei 96446 de locuitori 5466
(5,7%) erau negustori, inclusiv 2907 (53,2%) erau evrei83.
Statutul de porto-franco a constituit un factor negativ pentru dezvoltarea industriei
manufacturiere din acest oraş-port şi, într-o măsură oarecare, din regiune, din cauza
comerţului de contrabandă. După cum afirma istoricul V.A. Zolotov, care a studiat
problema, ca rezultat al instituirii porto-franco în Odesa milioane de lire sterline şi zeci
de milioane de franci şi lire au rămas în băncile din Londra, Marseille, Genova şi din
alte centre ale comerţului european84. Aceasta deoarece negustorii străini preferau să

491
plătească pentru cerealele achiziţionate în Odesa nu cu bani „cash”, ci cu mărfuri
industriale aduse din propriile ţări.

Exportul de cereale din Novorosia şi Basarabia prin portul Odesa

După anexarea Basarabiei la Rusia în 1812, ţarismul a depus eforturi substanţiale
pentru a include acest teritoriu în sistemul economic şi politic al Imperiului. Dar, acest
proces a derulat pe etape, ţinându-se cont de faptul că până în 1830 Basarabia a fost
separată de guberniile interne ruse prin cordonul sanitaro-vamal de la Nistru.
Chiar de la început, Basarabia a încercat să-şi determine locul pe pieţele interne ale
Rusiei şi Ucrainei, în special ale Novorosiei, ca exportator de produse agricole. Astfel,
între anii 1817-1826 din cele 1138 certificate comerciale eliberate negustorilor pentru
exportul mărfurilor basarabene în alte gubernii 709 (62,3%) preconizau exportul
produselor agricole, 200 (17,6%) – exportul animalelor şi al produselor animaliere,
147(12,9) – exportul sării şi al peştelui şi 82 (7,2%) – exportul articolelor de
artizanat85. Pentru exportul mărfurilor din Basarabia în guberniile ucrainene a fost
fixată o singură vamă principală pentru frontiera terestră86 – cea din Dubăsari, iar
pentru transportul maritim – vama din Odesa2.
Pentru a determina importanţa exportului de mărfuri, în special de cereale, din
Novorosia şi Basarabia prin portul Odesa, să examinăm, la început, volumul
exportului de cereale prin porto-franco Odesa în anii ’20-’50 ai sec. al XIX-lea
(Tabelul 1).
După cum observăm, volumul exportului de cereale peste hotare din porto-franco
Odesa era determinat de multipli factori: cataclismele de ordin natural – seceta din
anii 1833-1834 în guberniile de sud ale Rusiei, interdicţiile în exportul cerealelor
dictate de răspândirea ciumei şi holerei din anii 1829-1830, 1830-1831, 1848 şi cele
legate de războiul ruso-turc din anii 1828-1829, răscoala din Regatul Polonez din anii
1830-1831, care a cuprins şi o parte din gubernia Podolia etc.
Ştiind valoarea cerealelor exportate prin porto-franco Odesa în anii ’20-’60 ai sec.
al XIX-lea, să încercăm a stabili ponderea Basarabiei în exportul cerealelor prin acest
port în anii 1847-1859.
După suprimarea, la 26 septembrie 1830, a cordonului vamal de la Nistru Basarabia
este inclusă în sistemul pieţei interne ruse, revenindu-i, alături de guberniile ucrainene
Podolia, Kiev şi Herson, un loc important în furnizarea cerealelor pe pieţele din Europa
prin portul Odesa. Creşterea exportului de cereale din Basarabia şi din guberniile
ucrainene a fost legată, în fond, de mărirea în anii ’40-’50 ai sec. al XIX-lea a suprafeţelor
însămânţate cu cereale şi de faptul că gospodăriile ţărăneşti şi moşiereşti au fost atrase în
relaţiile de piaţă. Guvernatorul general al Novorosiei şi Basarabiei menţiona în 1859:
„...succese în acest domeniu a obţinut, îndeosebi, Basarabia, care până în 1840 aproape

2
Cordonul sanitaro-vamal de la Nistru includea două carantine (la Dubăsari şi Movilău), patru
oficii vamale (la Dubăsari, Movilău, Isakoveţ şi Maiaki) şi două posturi vamale (la Isakoveţ şi
Parcani) unite în două districte vamale – Dubăsari şi Odesa (Arhiva Naţională a Republicii
Moldova (ANRM, F.134, inv. 3, d. 10, f. 3; А.Скальковский. Хронологическое обозрение
истории Новороссийского края (1731-1796). – Одесса, 1836, ч. I, с. 216).
492
că nu avusese semănături de toamnă, iar acum vinde pentru a fi exportate peste hotare
până la 500 de mii cetverturi de grâu de toamnă, şi judeţul Alexandrovsk din gubernia
Ekaterinoslav” 87.
Tabelul 1
Volumul exportului de cereale prin porto-franco Odesa în anii 1824-1852*
Cantitatea de cereale (în cetverturi)**
În total În %
Anii Grâu Secară Mei Ovăz Porumb Mazăre
1824 561465 – 32 – – – 561497 1,7
1825 712378 2200 5305 1506 – – 721389 2,2
1826 804763 8680 9055 1710 – – 824208 2,5
1827 1200826 39940 6852 5 – – 1247623 3,8
1828 28860 2050 377 707 – – 31994 0,1
1829 305325 – 2405 – – – 307730 0,9
1830 1200444 3276 62358 29244 – 1295322 3,9
1831 482638 14208 15045 33600 – – 545491 1,6
1832 804040 16888 4917 30807 – – 856652 2,6
1833 457087 2040 2291 10183 – – 71601 1,4
1834 68217 – – – – 68217 0,2
1835 368100 13429 7466 1117 – – 390112 1,2
1836 878707 74222 20150 11217 – – 984296 3,0
1837 950498 77056 47122 12639 – – 1087315 3,3
1838 990511 44341 63708 7197 – – 1105757 3,3
1839 1210232 40844 31099 80206 – – 1362381 4,1
1840 789007 2510 9262 39861 – – 840640 2,5
1841 720372 – 802 10894 – – 732068 2,2
1842 863422 – – – – – 863422 2,6
1843 1170245 32428 14 4019 – – 1206706 3,6
1844 1263036 86892 18071 13680 – – 1381679 4,2
1845 1777087 64953 5701 3 – – 1847744 5,6
1846 1955316 251526 281 300 36147 1900 2245470 6,8
1847 2798183 334746 22306 21481 38069 3249 3218034 9,7
1848 1958283 33668 3173 2311 3701 2631 2003767 6,1
1849 1567265 865 1861 1 43370 51 1613413 4,9
1850 1371635 8051 – 29 45782 860 1426357 4,3
1851 998382 102466 7662 50 136461 7648 1252669 3,8
1852 1892016 300318 48754 9650 313383 5465 2569586 7,8
În total 30148340 1557597 396069 322417 616913 21804 33063140 100,0
În % 91,2 4,7 1,2 1,0 1,8 0,1 100,0 -
*
ASRO, F. 3, inv. 1, dosar 78, f. 22 verso-23.
**
În Tabel nu au fost incluse celelalte feluri de cereale, ale căror cantitate şi valoare era
foarte mică.

În prezent este dificil a stabili exportul de cereale în anii ’30-’50 ai sec. al XIX-lea în
guberniile interne ruse şi ucrainene, deoarece după suprimarea cordonului vamal de la
Nistru mărfurile nu se mai înregistrau. Cu atât mai mult, nu este uşor a determina şi
cantitatea de cereale exportate din Basarabia prin portul Odesa, deoarece oraşul era
aprovizionat prin cinci puncte orăşeneşti. A.Skalkovski, care a studiat această problemă,
scria că până la sfârşitul anilor ’40 furnizorii principali de cereale în Odesa erau

493
guberniile Podolia, Kiev şi o parte a guberniei Herson. Din 1840 în acest comerţ s-a
inclus şi Basarabia de Sud, iar din anii ’50 – şi alte păţi ale regiunii ce exportau,
îndeosebi, porumb88.
Materialele de arhivă cercetate şi cele depistate din diferite izvoare şi lucrări
monografice publicate ne-au permis să stabilim cu aproximaţie volumul exportului de
cereale din Basarabia prin portul Odesa în anii ’40-’50 ai sec. al XIX-lea (Tabelul 2).
Tabelul 2
Volumul exportului de cereale prin porturile Mării Negre şi ale Mării Azov şi
ponderea Basarabiei în exportul cerealelor prin Odesa în anii 1847-1859*
Volumul valoric Exportul din Inclusiv din Ponderea
Anul al exportului Odesa Basarabia ** Basarabiei,
În cetverturi în %
1847 5579000 3240774 1072941 33,1
1848 3035600 2020762 869380 43,0
1849 2238600 1644021 503989 30,7
1850 2488400 1445901 791375 54,7
1851 2479950 1274710 975206 76,5
1852 5014200 2585738 1865841 72,2
1853 6812950 3808469 2103210 55,2
1856 3378297 1168144 640731 54,9
1857 3936660 2485663 582771 23,4
1858 4877269 2896046 735357 25,4
1859 5732272 3154945 717751 22,8

*
ASRO, F. 1, inv. 16, d. 1227, a. 1859, f. 35; inv. 248, d. 1580, a. 1855, f. 119; AISR, F.
19, inv. 3, d. 953, f. 104-108; d. 953, f. 104-108; d. 954, f. 130-131 verso; d. 956, f. 168
verso-171; d. 957, f. 169; d. 958, f. 215-216; d. 960, f. 250 verso; Н.Сокальский. Несколько
слов о значении железных дорог для Одесской торговли. – În: Одесский вестник,
1857, №46; Ф.Захариевич. Хлебная торговля в черноморских и азовских портах
Южной России. – În: ЖМВД, 1854, ч. IV, с.17; С.А. Панфилов. Некоторые данные о
товарности зернового хозяйства Бессарабии в 40-60-х гг. XIX в. – În: Ученные
Записки Кишиневского Университета (ист.). – Кишинев, 1971, с. 412.
Datele din Tabelul 2 confirmă faptul că între anii 1847-1858 din Basarabia prin
portul Odesa se exportau peste hotare anual în medie aproximativ 1 mln. cetverturi de
cereale (de la 0,5 mln. cetverturi în 1849 până la 2 mln. în 1852 şi 1853), ceea ce
constituia 23-76% din tot exportul de cereale prin acest port. Însă, aceste date reflectă
doar exportul cerealelor din judeţele de nord şi de centru ale Basarabiei peste frontiera
terestră, dar multe cereale se transportau din judeţele de sud prin debarcaderele şi
trecătoarele de la Nistru3.
Începând cu anii ’40 ai sec. al XIX-lea, un loc deosebit în exportul de cereale în
Odesa îi revine porumbului, solicitat pe pieţele din Europa Apuseană. În 1848,
conform datelor organelor locale, „...întreaga cantitate de porumb, care a fost
exportată din porturile noastre peste hotare, a fost produsă exclusiv în Basarabia” 89.

3
O parte din grâne erau exportate în Odesa prin Maiaki şi Ovidiopol, iar altă parte prin
Akkerman.
494
 Exportul porumbului din Basarabia în Odesa a crescut îndeosebi la începutul
anilor ’50. Şeful districtului vamal Odesa scria la finele anului 1852 că „printre
cerealele exportate în anul trecut se evidenţiază porumbul. Exportul acestui produs
folositor, care în anii precedenţi era foarte neînsemnat, a început, din 1849, treptat să
crească şi în 1851 a constituit deja 136461 cetverturi, iar în anul trecut a atins cifra de
313383 cetverturi la un preţ de 1594324 ruble. Întreaga cantitate de porumb
exportată a fost furnizată aproape exclusiv de Basarabia, unde e puţin probabil să fi fost
o recoltă neobişnuit de bogată, ca în anul 1852” 90.
În anul următor, 1853, Basarabia a exportat în Odesa 348,6 mii cetverturi de
porumb la un preţ de 1,8 mln. ruble91. Şeful districtului vamal Odesa afirma că
„...porumbul va deveni cu timpul unul dintre cele mai importante articole de export
din Odesa” 92.
La sfârşitul anilor ’50 – începutul anilor ’60 ai sec. al XIX-lea Basarabia rămânea
furnizorul de bază al porumbului în Odesa, din simplul motiv că el era cultivat numai
în Basarabia şi în aşezările de pe malul Nistrului ale guberniei Herson93.
Concluzii
Analiza izvoarelor de arhivă inedite şi a celor publicate, studierea literaturii
monografice ne permit să concluzionăm că portul Odesa a crescut în fond în baza
capitalului comercial străin şi a reprezentat pe parcursul întregii perioade interesele
acestuia.
Promotorii principali al intereselor portului Odesa a fost burghezia comercială,
guvernatorul general al Novorosiei şi Basarabiei, precum şi moşierii din guberniile
ucrainene limitrofe, cointeresaţi în obţinerea unor venituri cât mai mari prin realizarea
produselor sale agricole. Prin presiuni, demersuri, cadouri, aceştia au obţinut pentru
oraşul şi portul Odesa cele mai mari privilegii.
Privilegiile acordate cercurilor comercial-industriale din Odesa contraveneau înseşi
politicii protecţioniste a Imperiului Rus, dăunau producătorilor ei industriali, punând
obstacole în dezvoltarea relaţiilor capitaliste în regiune. Aceste privilegii erau menite,
în primul rând, să acorde suport politicii expansioniste a ţarismului şi să satisfacă
interesele statului feudal-iobăgist.
Principalele articole de export prin portul Odesa erau cerealele. Comerţul extern de
cereale prin Odesa a depins, în principal, de posibilităţile interne ale producătorilor
agricoli, iar apoi de cererea existentă, de la an la an, pe piaţa externă.
Dezvoltarea portului Odesa a avut ca suport de bază statutul de porto-franco ce i-a
fost acordat de către administraţia imperială, statut care a funcţionat, cu unele
modificări, timp de 40 de ani, între anii 1819-1859.
Datorită faptului că numeroasele case de comerţ din Odesa au concentrat în
mâinile lor o parte importantă a exportului din Basarabia, veniturile comerciale ieşeau
din Basarabia, creându-se astfel o permanentă tensiune în sistemul financiar-creditar al
provinciei.
Cerealele exportate din Basarabia au constituit în anumite perioade (1850-1853)
mai mult de jumătate din exportul de cereale prin portul Odesa.

495
 Politica comercial-vamală promovată de administraţia imperială în Basarabia a
contribuit la includerea regiunii în sistemul pieţei interne ruse, iar prin intermediul
portului Odesa – şi în al celei externe. Acordarea statutului de porto-franco Odesei a
limitat în mare măsură posibilităţile dezvoltării porturilor din sudul Basarabiei –
Ismail, Chilia şi Reni.

Note:
_____________________
1
В.И. Жуков, Города Бессарабии 1812-1861 годов (Очерки социально-
экономического развития ). – Кишинев, 1964; Я.С. Гросул, И.Г. Будак, Очерки
истории народного хозяйства Бессарабии (1812-1861). – Кишинев, 1967; В.А.
Золотов, Внешняя торговля Южной России в первой половине XIX в. – Ростов-на-
Дону, 1963; М.П. Мунтян, Экономическое развитие дореформенной Бессарабии. – În:
Уч. зап. Кишинев. ун-та им. В.И. Ленина. – Кишинев, 1971, т. 117 (исторический);
И.А. Анцупов, Сельскохозяйственный рынок Бессарабии в XIX в. – Кишинев, 1981.
2
ПСЗРИ, Собр. I, т. XXIII, 1789-1796. – СПб., 1830, №17208, c. 514.
3
К.Смольянинов, История Одессы. – În: ЗООИД, т. III. – Одесса, 1853, с. 350.
4
П.Белявский, Одесский порт. – În: ТОСК. – Одесса, 1865, с. 260.
5
Прошлое и настоящее Одессы. – Одесса, 1894, с. 16.
6
ПСЗРИ, Собр. I, т. XXIII, , 1789-1796, №17232. – СПб., 1830, c. 539.
7
А.Орлов, Исторический очерк Одессы с 1794 по 1803 год. – Одесса, 1885, с. XI.
8
C.Smolianinov, Op. cit., p.353-354.
9
Ibidem, p. 358.
10
ПСЗРИ, Собр. I, т. XXIII, №17406. – СПб., 1830, c. 813-815.
11
ПСЗРИ, Собр. I, т. XXIV, 1796-1798, №17686. – СПб., 1830, c. 255.
12
C.Smolianinov. Op. cit., p.362.
13
Ibidem, p. 364.
14
ПСЗРИ, Собр. I, т. XXIV, 1796-1798, №17967. – СПб., 1830, c. 614.
15
Ibidem.
16
C.Smolianinov, Op. cit., p.369.
17
ПСЗРИ, Собр. I, т. XXV, 1798-1799, №18346. – СПб., 1830, с. 49-50.
18
C.Smolianinov, Op. cit., p. 371.
19
Ibidem, p. 373, 376.
20
ПСЗРИ, Собр. I, т. XXVI, 1800-1801, №19828. – СПб., 1830, с. 609.
21
C.Smolianinov, Op. cit., p. 376.
22
ПСЗРИ, Собр. I, т. XXVII, 1802-1803, №20121. – СПб., 1830, с. 25-26.
23
C.Smolianinov, Op. cit., p. 379.
24
ПСЗРИ, Собр. I, т. XXVII, 1802-1803, №20449. – СПб., 1830, c. 272.
25
Прошлое и настоящее Одессы, с.17.
26
Ibidem, с. 23.
27
V.A. Zolotov, Op. cit., p. 27.
28
A.Orlov, Op. cit., p. 38-39.
29
Ibidem, p. 129.
30
Ibidem, p. 123-127.
31
Прошлое и настоящее Одессы, с. 17.

496
 32
V.A. Zolotov, Op. cit., p.136.
33
Прошлое и настоящее Одессы, с. 17; И.И. Мещерюк. Социально-
экономическое развитие болгарских и гагаузских сёл в Южной Бессарабии (1808-
1856). – Кишинёв, 1970, с. 199; P.Cernovodeanu. Relaţiile comerciale româno-engleze în
contextul poticii orientale a Marii Britanii (1803-1878). – Cluj-Napoca, 1986, note.
34
ПСЗРИ, Собр. I, т. XXVII, 1802-1803, № 20600. – СПб., 1830, c. 442-443.
35
Ibidem, №20601, p. 443-444.
36
Ibidem, №20121, p. 272.
37
C.Smolianinov. Op. cit., p. 381.
38
ПСЗРИ, Собр. I, т. XXVII, 1802-1803. – СПб., 1830, №20738 c. 573; №20740, c.
573-574.
39
Ibidem, vol. XXVIII, 1804-1805, №21161. – СПб., 1830, p. 100.
40
Ibidem, №21175, p. 151.
41
C.Smolianinov, Op. cit., p. 383.
42
V.A. Zolotov, Op. cit., p. 137.
43
C.Smolianinov, Op. cit., p. 382.
44
ПСЗРИ, Собр. I, т. XXVII, 1802-1803, №20887. – СПб., 1830, с. 822.
45
Ibidem, vol. XXVIII, 1804-1805, №21196. – СПб., 1830, p. 191-194.
46
Ibidem, №21530, p. 711.
47
Ibidem, №21864, p. 1153.
48
Ibidem, vol. XXX, 1808-1809, №23292. – СПб., 1830, p. 595-597.
49
Ibidem, vol. XXXV, 1818, №27479. – СПб., 1830, p. 449-454.
50
Ibidem, vol. XL, 1825, №30264. – СПб., 1830, p. 117.
51
Ibidem, vol. XXVIII, 1804-1805, №21197. – СПб., 1830, p. 195-197.
52
Ibidem, vol. XXXIII, 1815-1816, №26270. – СПб., 1830, p. 665.
53
AISR, F. 19, inv. 3, d. 89, f. 13-14 verso.
54
Ibidem, f. 88-91 verso.
55
ПСЗРИ, Собр. I, т. XXVIII, 1804-1805, №21384. – СПб., 1830, c. 422-423.
56
C.Smolianinov, Op. cit., p. 386.
57
ПСЗРИ, Собр. I, т. XXIX, 1806-1807, №22334. – СПб., 1830, с. 801.
58
C.Smolianinov, Op. cit., p. 388.
59
Ibidem, p. 388.
60
Е.И. Дружинина, Южная Украина в 1800-1825 гг. – Москва, 1971, с. 336.
61
Прошлое и настоящее Одессы, с. 20; К.Г. Авгитидис, Прогрессивная греческая
эмиграция в Одессе. – Киев, 1987, с. 10; V.A. Zolotov. Op. cit., p. 152.
62
Л.Е. Шепелёв, Акционерные компании в России. – Ленинград, 1973, с. 23.
63
C.Smolianinov, Op. cit., p. 383.
64
ПСЗРИ, Собр. I, т. XXXIV, 1817. – СПб, 1830, №26792, c. 208-211; AISR, F. 19,
inv. 3, d. 89, f. 13, 14-14 verso.
65
AISR, F. 19, inv. 3, d. 89, f. 13.
66
Н.П.Страхова, Тариф 1819 г. во внешнеполитических планах России. – În:
Вестник Московского ун-та. Сер.8, истoрия. – Москва, 1990, №3, с. 52.
67
AISR, F. 560, inv. 34, d. 29, f. 148.
68
Н.С. Киняпина, Политика русского самодержавия в области
промышленности (20-50-е гг. XIX в). – Москва, 1968, с. 96.
69
V.A. Zolotov, Op. cit., p. 137-138.
70
AISR, F. 190, inv. 3, d. 89, f. 13.
71
Ibidem, f. 13-14 verso.

497
 72
ПСЗРИ, Собр. I, т. XXXVI, 1819, №27866. – СПб., 1830, c. 257.
73
V.A. Zolotov, Op. cit., p. 141-142.
74
E.I. Drujinina, Op. cit., p. 203.
75
ПСЗРИ, Собр. II, отделение I, т. XXIV, 1849, №23310. – СПб., 1850, с. 323.
76
Прошлое и настоящее Одессы, с. 28.
77
E.I. Drujinina, Op. cit., p. 355.
78
Э.Г. Истомина, Водный транспорт России в дореформенный период. –
Москва, 1991, с. 247.
79
E.I. Drujinina, Op. cit., p. 356.
80
V.A. Zolotov, Op. cit., p. 37-38.
81
Ibidem.
82
E.I. Drujinina, Op. cit., p. 356.
83
C.Smolianinov, Op. cit., p. 424, 429-430.
84
V.A. Zolotov, Op. cit., p. 149.
85
В.Н. Томулец, Торговые связи Бессарабии с внутренними губерниями России в
1812-1830 гг. (по данным торговых свидетельств). – În: Известия Академии Наук
МССР, Сер. обществ. наук. – Кишинев, 1984, №2, с. 68.
86
AISR, F. 1152, inv. 1, d. 45, a. 1824, f. 2.
87
ASRO, F. 1, inv. 16, cert. 1227, d. 29, a. 1859, f. 9-9 verso.
88
А.Скальковский, Записки о торговых и промышленных силах Одессы. – СПб.,
1865, с. 72.
89
ЖМВД, 1848,ч. 23,с. 48.
90
AISR, F. 19, inv. 3, d. 995, f. 170 verso.
91
Ibidem, d. 958, f. 216.
92
Ibidem, d. 957, f. 170 verso.
93
ASRO, F. 1, inv. 16, d. 1227, a. 1859, f. 34 verso.

Textul de mai sus, elaborat în colaborare cu Andrei Emilciuc, a fost publicat

în revista „Analele Ştiinţifice ale Universităţii de Stat din Moldova. Seria „Ştiinţe
socioumanistice”. Vol. III. Istoria Românilor şi Antropologie. Istorie Universală.
Pedagogie. Psihologie. Studiul Artelor. Culturologie. Asistenţă Socială.
Sociologie. Filosofie. – Chişinău, 2005, p. 113-124. În volumul de faţă textul
este publicat fără completări sau modificări de conţinut. Au fost înfăptuite doar
unele rectificări ortografice, precum şi uniformizat aparatul ştiinţific.

498
 VI
Aplicarea limbii române în procedura judiciară
şi tentative de codificare a legislaţiei
în Basarabia
 BOICOTAREA DE CĂTRE FUNCŢIONARII RUŞI A APLICĂRII
LIMBII MOLDOVENEŞTI (ROMÂNE) ÎN PROCEDURA
JUDICIARĂ DIN BASARABIA
(29 APRILIE 1818 – 29 FEBRUARIE 1828)
(Cazul isprăvniciilor Bender şi Hotin)

Boycott of Russian Officers of the Application of

Moldovan (Romanian) Language in Judicial Proceedings in Bessarabia
(29 April, 1818 - 29 February, 1828)
(The Case of Bender and Hotin Ispravnic)

Abstract
Based on original and published archival documents, the authors put in discussion the problem
of the employed in the regional and district state institutions Russian officials’ boycott of application
of the Romanian (Moldovan) language in court proceedings in Bessarabia. Holding various positions
in the district administrations, Russian officials were violating the Regulation of April 29, 1818,
which stipulated the application of Romanian and Russian language in court proceedings in
Bessarabia, refusing to accept cases in Romanian in these institutions. Original document of November
5, 1827, published in the Appendix, reveals in detail the thesis argued by the authors.

La 16/28 mai 2012 s-au împlinit 200 de ani de la semnarea Tratatului de pace de
la Bucureşti, între Poarta Otomană şi Imperiul Rus, prin care teritoriul dintre Prut şi
Nistru, numit ulterior Basarabia, este rupt din trupul Ţării Moldovei şi anexat la
Rusia. Raptul acestei părţi integrante a spaţiului geografic naţional al poporului român
a fost o consecinţă directă a politicii expansioniste promovate consecvent, în a doua
jumătate a sec. al XVIII-lea – începutul sec. al XIX-lea, în Balcani de către cercurile
imperiale ale Porţii Otomane şi ale Imperiului Rus. Deşi au trecut ani, nedreptatea
săvârşită la 1812, prin care Imperiul Otoman nu şi-a respectat obligaţiunile asumate
prin capitulaţii de a apăra integritatea teritorială a Principatelor, cedând fără nici un
drept un teritoriu ce nu-i aparţinea, iar Imperiul Rus anexând un teritoriu la care nu
avea nici un drept1, este resimţită şi astăzi.
Pentru a-şi păstra dominaţia în teritoriul nou-anexat, administraţia imperială rusă a
folosit metodele şi practicile deja cunoscute de dezlocuire a naţiunii titulare şi de
purificare a teritoriului, folosite pe larg la periferiile naţionale ale Imperiului Rus.
Aceste metode şi practici se realizau prin promovarea politicii de deznaţionalizare a
populaţiei dispersate – rusificare prin învăţământ, administraţie de stat, politică, prin
înstrăinarea valorilor spirituale ale neamului şi pregătirea unei elite cosmopolite, bazate
pe un alt sistem de valori decât cel românesc, prin privarea băştinaşilor de drepturi şi
libertăţi, prin interzicerea utilizării limbii române şi a limbilor altor grupuri etnice în
toate domeniile vieţii sociale, prin denaturarea numelor de familie, a denumirilor de
localităţi, străzi, prin lipsirea românilor basarabeni de propriile valori spirituale, fiindu-
le impuse valori străine, ruse, etc.
Pentru a pătrunde în esenţa problemei puse în discuţie, la început urmează să
facem o caracteristică succintă a principalelor acte legislative privind instituirea

500
administraţiei regionale în Basarabia şi a instanţelor judecătoreşti care urmau să
examineze litigiile civile şi cele penale.
Primul act legislativ privind instituirea administraţiei provizorii a Basarabiei, care a
determinat statutul juridic al teritoriului dintre Prut şi Nistru anexat la Imperiul Rus,
a fost cel elaborat sub conducerea contelui Ioan Capo d’Istria, şeful cancelariei
diplomatice a armatei dunărene, semnat la 23 iulie 1812 de amiralul
P.V. Ciceagov2, comandantul-şef al armatei dunărene, şeful suprem al flotei de pe
Marea Neagră şi, concomitent, seful Administraţiei Generale a Moldovei şi Ţării
Româneşti, confirmat la 2 august 1812 de Alexandru I3. Regulamentul era alcătuit din
4 capitole, structurate în 23 articole4.
Ideile de bază privind activitatea instituţiilor administrative şi judiciare în provincia
nou-anexată erau fixate în Capitolul III al Regulamentului (16 articole) – Cu privire la
administraţia civilă – care stipula că întreaga activitate legată de administrarea
provinciei era dirijată de guvernatorul civil. Acesta elabora proiectele de organizare a
activităţilor judiciare şi gospodăreşti, stabilea drepturile şi privilegiile populaţiei,
potrivit prevederilor cuprinse în instrucţiunile elaborate pentru Basarabia, dirija cu
activitatea ispravnicilor desemnaţi din rândul moldovenilor care au depus jurământ de
credinţă Rusiei. Însă, de multe ori această practică nu era respectată. P.Svinin scria că
la posturile de ispravnic erau numiţi funcţionari ruşi care nu se conduceau de principii
stricte şi de norme morale, de regulă, nu cunoşteau limba moldovenească (recte –
română), ceea ce complica contactul lor cu localnicii5. Articolul 11 prevedea ca
administraţia civilă să fie alcătuită din două departamente: în prerogativele
Departamentului I intrau legile, chestiunile bisericeşti, care erau soluţionate de o
instituţie aparte, executările judecătoreşti, poliţia şi învăţământul. Departamentul II
avea în competenţă: statistica privind populaţia, veniturile ei, vămile, comerţul şi
industria provinciei. Membrii departamentelor aveau titlul de consilieri, erau numiţi
în funcţie de guvernatorul civil, potrivit aptitudinilor. Guvernatorul adopta noi
hotărâri şi le prezenta spre aprobare administraţiei generale. Tot el tutela învăţământul
public. Administra provincia prin intermediul cancelariei, elibera paşapoarte şi foi de
drum, stabilea legături directe cu şefii guberniilor limitrofe, cu domnii Moldovei şi
Ţării Româneşti. Actele se întocmeau în limbile rusă şi moldovenească. Până la
adoptarea unor decizii speciale, guvernatorul civil se subordona comandantului-şef al
armatei de la Dunăre. Pentru o mai bună administrare a provinciei, guvernatorul civil
era liber în a-şi alege locul (oraşul) de reşedinţă.
Prin dispoziţia lui P.V. Ciceagov din 23 iulie 1812 în funcţia de guvernator civil al
Basarabiei este numit Scarlat Sturdza, iar la sfârşitul lui septembrie şi-a încetat
activitatea administraţia rusă de pe lângă Comandantul Suprem al armatei ruse; în
noiembrie senatorul V.I. Krasno-Milaşevici a fost rechemat la Sankt Petersburg6.
Respectiv, din octombrie 1812 în Basarabia funcţiona deja noua administraţie civilă.
La 4 decembrie 1812, în conformitate cu instrucţiunea dată de amiralul P.V.
Ciceagov, Scarlat Sturdza instituie Cancelaria guvernatorului civil al Basarabiei7. Actele
emise de Cancelarie erau semnate personal de Scarlat Sturdza, pe care acesta aplica
ştampila cu imaginea blazonului său.

501
 La 2 februarie 1813, în conformitate cu stipulaţiile Regulamentului din 23 iulie
1812 privind formarea administraţiei provizorii în Basarabia, este constituit Guvernul
Regional al Basarabiei, acesta având în componenţă două departamente, şi creată
Adunarea generală a departamentelor8. Regulamentul acorda guvernatorului dreptul de
a alege şi a numi în funcţii din rândul boierilor moldoveni şi al demnitarilor ruşi
consilieri în cadrul departamentelor Guvernului Regional. În funcţie de circumstanţe
şi de necesităţi, adopta noi hotărâri şi prezenta propuneri spre aprobare Administraţiei
imperiale. Pentru funcţionarea Guvernului era instituită Cancelaria Guvernului
Regional9.
Guvernul Regional era alcătuit din două departamente: Departamentul I era cel
care avea în competenţă chestiunile juduciare. În cadrul lui funcţionau trei direcţii
(expediţii): prima, responsabilă de acţiunile judiciare, alcătuită din patru consilieri aleşi
dintre boierii moldoveni, un expeditor, un şef de birou şi patru funcţionari de birou;
cea de a doua se ocupa de procesele penale şi de anchetă şi era la fel alcătuită din patru
consilieri, dintre care trei boieri moldoveni, iar unul era ofiţer de stat-major rus, un
expeditor şi trei funcţionari de birou; cea de a treia avea ca atribuţie să conducă poliţia
şi în componenţa acesteia intrau: un consilier din rangul ofiţerilor de stat-major rus,
un expeditor şi doi funcţionari de birou10.
Pornind de la faptul că în Basarabia nu au fost create instituţii judiciare, potrivit
unei decizii imperiale din 26 noiembrie 1815, anunţate de Senat ministrului de
Justiţie, deciziile legate de litigiile civile, examinate în şedinţa comună a Guvernului
Regional, urmau să fie examinate în ordine de apel în Departamentul IV al Senatului
Guvernant11.
Regulamentul privind instituirea administraţiei provizorii a Basarabiei din 2 august
1812 a fost în vigoare până la confirmarea de către Alexandru I, la 26 mai 1816, a
Memoriului, care i-a servit rezidentului plenipotenţiar al Basarabiei A.N. Bahmetev
drept directivă în vederea organizării administrative a regiunii Basarabia12. Instituţiile
judiciare din Basarabia au fost instituite în baza Regulamentului organizării
administrative a regiunii Basarabia din 29 aprilie 1818, considerat unul dintre
principalele acte legislative adoptate de Administraţia imperială rusă. Regulamentul
urmărea scopul consolidării regimului stabilit în regiune. Alexandru I, în scrisoarea
adresată, la 29 aprilie 1818, rezidentului plenipotenţiar al Basarabiei A.N. Bahmetev
în legătură cu adoptarea Regulamentului din 1818 îl atenţiona că guvernul va păstra în
provincie componenţa naţională şi va asigura un mod deosebit de administrare a
acesteia. Însă, Regulamentul acorda drepturi exclusive doar boierilor moldoveni (şi
privilegii coloniştilor străini), în pofida faptului că împăratul scria că de drepturi largi
va beneficia nu doar această stare socială13.
Regulamentul privind administrarea Basarabiei din 28 aprilie 1818 stipula că
Administraţia civilă a Basarabiei urmează să fie divizată: prima componentă –
Administraţia gubernială14 şi cea financiară, iar a doua – cu referire la instanţa
judecătorească. Prima parte a fost denumită Guvernul Regional al Basarabiei, în care
intrau: guvernatorul civil, viceguvernatorul, consilierii, trezorierul şi asesorii guberniali15.
Guvernul Regional era alcătuit din două departamente. Departamentul I era cel
executiv, administrat nemijlocit de guvernatorul civil ce se conducea de Regulamentul

502
cu privire la administraţia guberniilor ruseşti; Departamentul II, administrativ, condus
de viceguvernator, se ocupa de problemele de stat şi economice şi se conducea de
regulile cuprinse într-o instrucţiune special elaborată pentru el16. Anume în
Departamentul II erau discutate toate problemele de rutină legate de activitatea
cotidiană din Basarabia.
În Adunarea comună a departamentelor erau convocaţi toţi consilierii din ambele
departamente. Preşedinte al Adunării comune a departamentelor era guvernatorul
civil. În competenţa Adunării comune a departamentelor erau următoarele întrebări:
examinarea şi adoptarea deciziilor definitive în chestiunile venite în apel de la
departamente, examinarea chestiunilor propuse de guvernatorul civil etc. Deciziile
luate în cadrul Adunării comune a departamentelor erau adoptate cu o simplă
majoritate de voturi17.
Departamentul I avea în structura sa trei direcţii: prima – pentru cazurile civile,
alcătuită din 4 consilieri numiţi dintre boierii locali, un expeditor, un traducător, un
şef de birou şi 4 grefieri; a doua – pentru cazurile penale şi de anchetă, alcătuită din 3
consilieri numiţi dintre boierii locali, un consilier – ofiţer superior rus, un traducător şi
3 grefieri şi a treia – pentru supravegherea poliţiei, alcătuită dintr-un consilier rus, un
expeditor şi doi grefieri. În statele de personal, în afară de funcţionarii numiţi, mai
activau: un secretar, un vagmistru şi 4 paznici. În calitate de consilieri în
Departamentului I al Guvernului Regional au fost numiţi: D.Râşcanu, I.Carp,
P.Catargi, M.Râşcanu – în prima direcţie; T.Başotă, N.Catargi, Milactache, F.Bukin –
în direcţia a doua; P.Leibin – în direcţia a treia18.
În conformitate cu prevederile Regulamentului organizării administrative a
Basarabiei din 29 aprilie 1818, în provincie au fost instituite Tribunalul Regional Civil
şi Tribunalul Regional Penal19.
Tribunalul Regional Civil din Basarabia avea atribuţia de a examina procesele civile
intentate între locuitorii provinciei, acţiunile intentate de stat împotriva persoanelor
fizice, cererile cu privire la confirmarea actelor de vânzare-cumpărare şi cu privire la
tutela asupra averii persoanelor decedate. Tribunalul Regional Civil din Basarabia
activa conform Regulamentului privind organizarea guberniilor Imperiului Rus, aprobat
de Ecaterina a II-a la 7 noiembrie 1775, în care sunt fixate competenţele acestei
instituţii judiciare20.
În cadrul lui se examinau dosarele civile, precum şi pretenţiile persoanelor fizice
înaintate vistieriei, şi viceversa. El era alcătuit din preşedinte şi 4 consilieri.
Preşedintele era numit în funcţie de către Coroană şi confirmat de către împărat. Un
consilier era numit din partea Coroanei, dar confirmat de către guvernatorul general
militar din Podolia, iar ceilalţi consilieri – aleşi din rândurile nobilimii, pe o perioadă
de 3 ani, dar confirmaţi de guvernatorul general militar21.
Componenţa Tribunalului Regional Civil din Basarabia în anii 1818-1828 este
prezentată, în ordine cronologică, după cum urmează: în calitate de preşedinţi –
Nedoba (1818-1823), Başotă (1823-1824), Cazimir (1824), Başotă (1824-1825),
Pizani (1825-1826), Donici (1826-1828), consilieri – Ralli, Donici, Varfolomeu,
Stamo, Hermeziu, Buzdugan, Dicescu, Krupenski, Russo, Măcărescu, Botezatu,
Leonard, Cazimir, Satovski, Iamandi, Stamati şi secretari – Scorţesco şi Barda22.

503
 Regulamentul prevedea ca, reieşind din privilegiile acordate locuitorilor provinciei
şi din particularităţile legilor locale, procedura judiciară în Tribunalul Regional Civil
din Basarabia urma să se desfăşoare în limba moldovenească. În cercetarea litigiilor
persoanelor particulare Tribunalul trebuia să se conducă de drepturile şi obiceiurile
moldoveneşti, iar procedura judiciară să se desfăşoare în limba moldovenească. În ce
priveşte cercetarea dosarelor de stat, la bază trebuia pusă legislaţia imperială. În cazul
examinării dosarelor cu referire la apărarea proprietăţii private, Tribunalul urma să ţină
cont de drepturile, privilegiile şi obiceiul pământului existente în Basarabia. În cazul în
care deciziile Tribunalului Regional Civil se refereau la dosarele ce vizau interesele
statului, documentele pentru examinarea lor ulterioară trebuiau traduse în limba
rusă23. Persoanele nemulţumite de decizia Tribunalului, în cazul în care era admisă
apelarea deciziei Tribunalului, o puteau contesta în Consiliul Suprem al Basarabiei.
Însă, dacă Tribunalul nu prevedea apelarea deciziei, atunci decizia era irevocabilă şi era
aplicată imediat, iar persoana nemulţumită putea înainta în Consiliul Suprem al
Basarabiei doar o simplă plângere. Pe marginea dosarelor ce vizau interesele statului
Tribunalul civil nu lua o decizie finală, dar, respectând legislaţia rusă, le expedia
pentru decizia finală Guvernului Regional24. Ulterior, în baza deciziei imperiale din 3
august 1825, dosarele civile trimise în instanţa de apel nu mai erau examinate de
Consiliul Suprem al Basarabiei, dar erau direcţionate Departamentului II al Senatului
Guvernant25.
La început, Tribunalul Regional Civil îşi desfăşura lucrările într-o casă arendată,
pentru o sumă de 1400 rub., de la spătarul Măcărescu, situată în partea de jos a
oraşului Chişinău. Clădirea nu era însă comodă pentru desfăşurarea lucrărilor: se afla
la o distanţă mare de la locul de trai al funcţionarilor; toamna, primăvara şi iarna
funcţionarilor le venea greu să se deplaseze pe străzile murdare la serviciu; casa necesita
reparaţie; în plus, din cauza depozitului pentru păstrarea produselor, în incinta
Tribunalului s-a instalat un miros neplăcut; mobila prevăzută pentru funcţionari nu
erau confortabilă. Când administraţia Tribunalului a încercat să arendeze o nouă
clădire, Măcărescu a cedat 400 rub. din preţul arendei, promiţând că va repara
clădirea. La 1 mai 1825 clădirea a fost arendată pe o perioadă de 3 ani, iar Consiliul
Suprem al Basarabiei a aprobat condiţiile noului contract de arendă26.
Regulamentul privind administrarea Basarabiei din 29 februarie 1828 a modificat parţial
componenţa Tribunalului Regional Civil din Basarabia. El urma să fie alcătuit din
preşedinte, doi consilieri din partea guvernului, doi asesori din partea nobilimii şi doi
asesori din partea negustorilor. Preşedintele trebuia confirmat prin decizie imperială, iar cei
doi asesori – de către Senat, la propunerea guvernatorului general27.
În prerogativele Tribunalului Regional Penal din Basarabia intra examinarea
dosarelor de urmărire penală transmise de tribunalele ţinutale. Procedura de examinare
se efectua în baza legislaţiei ruse. Sentinţa adoptată cu majoritatea de voturi se declara
definitivă, dar nu era aplicată până nu era confirmată de guvernatorul civil, care, luând
cunoştinţă de dosar, confirma sau anula verdictul. În cazul în care guvernatorul civil
nu aproba decizia Tribunalului Penal, dosarul era înaintat spre examinare în Consiliul
Regional al Basarabiei28.

504
 Dosarele penale şi de urmărire penală urmau să fie examinate în limbile rusă şi
moldovenească. În acest context este de menţionat că:
1. Audierea inculpaţilor moldoveni avea loc în limba moldovenească, iar
procesele-verbale trebuiau întocmite în limbile rusă şi moldovenească.
2. Sentinţa de judecată era anunţată inculpaţilor în limba moldovenească.
3. Membrii Tribunalului Penal, întâlnind dificultăţi în expunerea punctului de vedere
în limba rusă, aveau dreptul să întocmească deciziile în limba moldovenească29.
Tribunalul Regional Penal din Basarabia era alcătuit din preşedinte, 3 consilieri şi un
asesor. Preşedintele era numit în funcţie de către Coroană şi confirmat de împărat. Un
consilier era numit din partea Coroanei, dar confirmat de către guvernatorul general
militar din Podolia, iar ceilalţi consilieri şi asesorul – aleşi din rândurile nobilimii, pe o
perioadă de 3 ani, dar confirmaţi de guvernatorul general militar30. Componenţa
Tribunalului Regional Penal din Basarabia în anii 1818-1828 este sistematizată după cum
urmează: în calitate de preşedinţi – Kurik (1818-1825), Arsenev (1825-1826), Kurik
(1826-1828); consilieri – Leibin, Străjescu, Şumski, baronul Cristi, Glavce, Stamati,
Şardin, Ianov, Vaker, Maksimov, Bazâca, Hoteaev; asesori – baronul Criste, Hoteaev,
Stamati şi secretari – Ghetolpanov, Krâmonovski31.
Executarea multor dispoziţii judecătoreşti era încredinţată isprăvniciilor. La
început, în activitatea sa ispravnicul se conducea de legislaţia şi tradiţiile locale. Din
decretul imperial adresat la 29 martie 1813 (la cererea ispravnicului de Bender)
Departamentului I al Guvernului Regional aflăm că până la adoptarea unor
instrucţiuni speciale şi reieşind din considerentul că atât legile, cât şi obiceiurile locale
nu erau cunoscute, „isprăvnicia în activitatea sa poate să se conducă de dreptul local în
măsura în care acesta este cunoscut funcţionarilor moldoveni şi care ar corespunde
raţiunii şi în mare parte normelor legale” 32. La dispoziţia ispravnicului de Bender era
un secretar, un traducător, care era şi asistentul secretarului preocupat de
corespondenţa în limba rusă, un logofăt care se ocupa cu transcrierea documentelor
moldoveneşti, doi funcţionari ruşi care îndeplineau servicii de curier, examinau
incidentele locale, asigurau liniştea şi ordinea în toate localurile publice, conform
obligaţiunilor poliţiei locale33.
În 1816 este emisă o instrucţiune care reglementa activitatea ispravnicului.
Instrucţiunea era alcătuită din 28 de articole şi se referea în fond la competenţele
ispravnicului: asigurarea ordinii publice (ispravnicul fiind şeful poliţiei locale);
executarea dispoziţiilor administraţiei; stabilirea obligaţiunilor şi acţiunilor
ispravnicului în caz de epidemii, molime, epizootii şi calamităţi naturale etc.
(ispravnicul acţiona în conformitate cu legislaţia, neavând dreptul să amendeze sau să
supună populaţia pedepselor corporale); răspundea de ordinea publică în ţinut; apăra
interesele cetăţenilor; împiedica acţiunile hoţilor şi vagabonzilor; răspundea de
sistemul de concesiuni din ţinut; purta responsabilitate de starea drumurilor şi a
podurilor; însoţea regimentele militare în cazul în care acestea se aflau în trecere prin
ţinut şi era obligat să le asigure cu produse alimentare, cu lemn din care acestea făceau
care de provizii, să le asigure cazarea; raporta permanent despre mersul recoltării
cerealelor; informa despre preţurile comerciale la cereale şi la alte produse alimentare;
urmărea să fie întoarse stăpânilor vitele rătăcite; răspundea de amenajarea coloniştilor

505
etc. 34. Ispravnicul îşi exercita funcţiile doar în limitele ţinutului de care era responsabil.
Numit în exerciţiul funcţiunii, ispravnicul depunea jurământ de credinţă împăratului
rus35.
Prin dispoziţia din 16 aprilie 1816, emisă de guvernatorul civil al Basarabiei C.A.
Catacazi, ispravnicii, pârcălabul de Hotin şi serdarul de Orhei erau obligaţi să meargă
o dată în trei luni în teritoriu pentru a se documenta la faţa locului, pentru a dispune
de informaţie veridică şi completă despre situaţia din ţinut. Revizorii de ţinut trebuiau
să urmărească ca ispravnicii, pârcălabul de Hotin şi serdarul de Orhei să îndeplinească
cu stricteţe această dispoziţie36.
Despre competenţele ispravnicului, care se deosebesc parţial de cele stipulate în
instrucţiune, aflăm dintr-un raport prezentat în 1816 de ispravnicul de Hotărniceni
preşedintelui Comitetului Provizoriu al Basarabiei I.H. Kalagheorghe.
1. Ispravnicul examina litigiile care apăreau între negustori (privind activitatea
comercial-industrială, situaţia familială etc.), boieri şi ţărani. În cazul în care părţile nu
erau satisfăcute de deciziile adoptate, ispravnicul prezenta dosarul, însoţit de
documentele de rigoare, spre examinare instanţelor superioare. Ispravnicul nu avea
dreptul să-i impună pe boieri să se prezinte la isprăvnicie pentru soluţionarea litigiilor,
ci numai le aducea la cunoştinţă plângerea privind fapta în care aceştia au fost
implicaţi. În cazul în care boierii nu se conformau, ispravnicul raporta instanţelor
superioare despre aceasta, iar decizia o adopta doar cu acordul instituţiilor abilitate a
soluţiona asemenea probleme.
2. Conform obiceiului pământului, ispravnicul avea dreptul să pedepsească
persoanele care încălcau legea, în afară de boieri şi boiernaşi, care nu puteau fi
pedepsiţi.
3. Ispravnicul era obligat să prezinte anual guvernului informaţii despre recolta de
cereale, cu explicaţiile de rigoare: de câtă pâine era nevoie pentru alimentaţia
locuitorilor şi câtă pâine rămânea pentru comercializare, iar guvernul urma să decidă
ce cantitate de cereale poate fi exportată.
4. Ispravnicul urmărea evoluţia pe piaţă a preţurilor la carne şi la pâine şi, în
dependenţă de capacitatea de cumpărare a industriaşilor, reglementa preţurile.
5. Ispravnicul era responsabil de încartiruire, supraveghea amplasarea militarilor pe
la casele locuitorilor, în dependenţă de numărul şi starea economică a acestora.
Conform obiceiului pământului, de încartiruire erau scutiţi moşierii (în afară de
categoriile inferioare ale acestei stări sociale) şi slujitorii cultului: preoţii, diecii, diecele,
paracliserii şi starostii bisericeşti.
6. Prin intermediul mazililor, ispravnicii aveau datoria de a cultiva în rândurile
populaţiei dragostea de muncă37.
După împărţirea administrativ-teritorială a Basarabiei în conformitate cu
Regulamentul organizării administrative din 29 aprilie 1818, prin dispoziţia
guvernatorului civil al Basarabiei C.A. Catacazi din 19 octombrie 1818, în funcţia de
ispravnic au fost numiţi: în ţinutul Orhei – funcţionarul de clasa a VIII-a Iamandi, în
ţinutul Hotin – sulgerul Gheorghe Ciugureanu (în locul funcţionarului de clasa a IX-a
Stamati), în ţinutul Iaşi – funcţionarul de clasa a IX-a Bodescu, în ţinutul Bender –
funcţionarul de clasa a IX-a Cazimir (în locul funcţionarului de clasa a X-a Nicolae

506
Salo), în ţinutul Akkerman – nobilul Alecu Pruncul şi în ţinutul Ismail – funcţionarul
de clasa a X-a Popovschi (în locul funcţionarului de clasa a X-a Filodor)38. Ulterior, în
instituţia isprăvniciei au fost făcute remanieri.
Potrivit dispoziţiei din 1 aprilie 1819, ispravnicii erau aleşi din rândul nobilimii
basarabene, drept de care beneficiau şi nobilii din guberniile interne ruse. Acest drept a
fost aplicat şi pentru ţinuturile Bender, Akkerman şi Ismail, în pofida faptului că în
aceste ţinuturi numărul nobililor era foarte redus. Ulterior, noul rezident
plenipotenţiar, contele M.S. Voronţov, analizând activitatea ispravnicilor, raporta
Administraţiei imperiale că administraţia poliţienească locală din Basarabia se află într-o
stare jalnică, iar cauza o vede în modalitatea de alegere a ispravnicilor. M.S. Voronţov,
care se pronunţa vehement împotriva aplicării particularităţilor locale în sistemul
administrativ al Basarabiei, fiind un părtaş convins al includerii cât mai grabnice a
regiunii în sistemul economic şi politic al Imperiului Rus, argumenta că funcţiile de
ispravnic erau exercitate de persoane lipsite de onestitate, care nu-şi îndeplinesc cu
demnitate obligaţiunile, care nu cunosc nici legislaţia, nici limba rusă, fapt ce cauzează
prejudicii serioase sistemului de administrare. Totodată, atenţiona că prejudiciile ar fi
fost mult mai mari dacă din guberniile interne ruse cu puţin pământ ar fi fost
transferaţi în Basarabia, aşa cum se planifica, 20000 de ţărani de stat. El scria că timp
de 6-7 luni de la intrarea sa în funcţie au fost destituiţi de către Consiliul Suprem doi
ispravnici şi câţiva asesori demascaţi în diferite crime, însă locurile lor au fost ocupate
de persoane iresponsabile ca şi ei. La ultima şedinţă au fost prezente 100 de persoane
care vroiau să deţină posturi administrative, iar numărul de posturi la care se pretindea
era de 81. Respectiv, la posturile administrative aproape că nu era concurs, iar în
ţinuturile Bender, Akkerman şi Ismail, unde erau numai 5 nobili, dintre care 4 nu
dispuneau de proprietate, posturile administrative erau ocupate de nobili din alte
ţinuturi. M.S. Voronţov aducea şi alte argumente, insistând ca ispravnicii să fie numiţi
de Coroană39.
La 2 septembrie 1824, Comitetul de Miniştri, luând în consideraţie obiecţiile
contelui M.S. Voronţov, a dispus ca ispravnicii şi asesorii să fie numiţi din partea
Coroanei40. Unii istorici consideră că prin această măsură a fost lichidată metoda de
administrare despotică a judeţului41. Însă, această măsură poate fi privită mai mult ca o
tentativă a Administraţiei imperiale ruse de a-i înlătura din instituţiile administrative
din Basarabia pe funcţionarii locali, ieşiţi din rândurile boierilor moldoveni, şi de a-i
înlocui cu cei alogeni, în special veniţi din guberniile ruse.
Politica imperială promovată de Administraţia rusă în teritoriul nou-anexat a avut
drept consecinţă directă faptul că în perioada ce a urmat după adoptarea
Regulamentului organizării administrative a regiunii Basarabia din 29 aprilie 1818 a
crescut substanţial numărul funcţionarilor ruşi atât în instituţiile regionale, cât şi în
cele ţinutale. De fapt, păstrarea unor particularităţi istorice în sistemul judiciar din
Basarabia avea să fie împiedicată de transformările profunde operate de organele
imperiale în sistemul administrativ. Se crea treptat un antagonism între două sisteme
strâns legate funcţional – cel judecătoresc şi cel executiv. Acest lucru se va reliefa cel
mai pregnant în privinţa limbii de perfectare a documentaţiei de serviciu şi se va
concretiza în boicotarea de către funcţionarii ruşi a procedurii judiciare desfăşurare în

507
limba moldovenească. Deoarece nu cunoşteau limba moldovenească, aceştia încălcau
deciziile imperiale care prevedeau perfectarea actelor în limba moldovenească, se
opuneau aplicării limbii moldoveneşti în activitatea instituţiilor administrative,
economice, fiscale, judiciare, culturale etc., cauzând prejudicii serioase în ce priveşte
adoptarea şi perfectarea diferitelor dispoziţii şi decizii.
La 30 septembrie 1824, Direcţia executivă a Guvernului Regional înaintează în
Consiliul Suprem al Basarabiei o adresă în care se menţiona că în baza Regulamentului
organizării administrative a regiunii Basarabia din 29 aprilie 1818 toate dosarele
examinate în Guvernul Regional şi avizele prezentate pentru înştiinţarea populaţiei
erau perfectate în două limbi – moldovenească şi rusă. Deciziile scrise în limba rusă erau
semnate de guvernator, consilierii din partea Coroanei şi asesori, iar cele scrise în limba
moldovenească – doar de guvernator şi consilierii aleşi din partea nobilimii, din
considerentul că consilierii şi asesorii din partea Coroanei nu cunoşteau limba
moldovenească, iar cei din partea dvorenimii – limba rusă42. Ţinând cont de această
circumstanţă, Direcţia executivă a Guvernului Regional cerea ca în continuare, pentru
a nu crea Guvernului dificultăţi în adoptarea deciziilor, Consiliul Suprem al Basarabiei
să-i permită să adopte deciziile şi să prezinte avizele doar în limba rusă, motivând că
efectuarea procedurii de examinare şi aprobare a deciziilor în două limbi „…nu doar că
este dificilă, dar se poate spune cu certitudine – imposibilă, judecând după numărul
mare de dosare puse pe rol, care în decurs de un an au atins cifra de 7000, iar a
deciziilor adoptate – de 20000” 43.
Mai mult ca atât, în februarie 1825 doi traducători, funcţionarii de clasa a XIV-a,
Galiţki şi Holviţki, au înaintat viceguvernatorului Basarabiei F.F. Vighel, funcţionar
de clasa a VI-a, un raport în care scriau că, în legătură cu numărul mare de documente
în limba moldovenească parvenite în cele două departamente ale Guvernului Regional
şi în secţiile provizorii instituite pe lângă Guvern după plecarea guvernatorului civil în
oraşul Ismail, toate dosarele în limba moldovenească le-au fost transmise pentru a fi
traduse. Însă, deoarece erau multe, nu reuşeau traducerea lor şi, ca urmare, se
tergiversa rezolvarea multor chestiuni importante, în special a celor legate de activitatea
Administraţiei Financiare. Din acest considerent, ei cereau să fie eliberaţi de traducerea
dosarelor în limba moldovenească, în caz contrar ameninţând să se concedieze din
serviciu, aşa cum au procedat ceilalţi traducători44.
Însă, sabotarea de către organele administrative a utilizării limbii moldoveneşti în
practica judiciară avea să conducă la acumularea multor dosare nesoluţionate, din
cauză că nu erau încă traduse în limba rusă. Ca urmare, erau înaintate numeroase
plângeri şi reclamaţii din partea persoanelor implicate în procesele judiciare. Pentru a
rezolva problema, la propunerea guvernatorului general al Novorosiei şi rezidentului
plenipotenţiar al Basarabiei M.S. Voronţov, la 12 august 1824 prin decizia
Comitetului de Miniştri, confirmată de împărat la 11 noiembrie 1824, în provincie
este instituit Tribunalul Penal Provizoriu. La 23 decembrie 1824 M.S. Voronţov
împuterniceşte Consiliul Suprem al Basarabiei cu executarea deciziei imperiale.
Inaugurarea Tribunalului Penal Provizoriu din Basarabia a avut loc la 17 ianuarie
1825 în baza unei dispoziţii a Consiliului Suprem al Basarabiei45. Timp de doi ani
Tribunalul Penal Provizoriu din Basarabia urma să activeze independent de Tribunalul

508
Regional Penal din Basarabia. Instituirea Tribunalului a fost determinată de greutăţile
pe care le avea de depăşit Tribunalul Regional Penal din Basarabia exprimate în
numărul mare de dosare nesoluţionate care s-au adunat pe parcursul anilor în
Tribunalul Regional Penal şi de dosare care veneau din tribunalele judeţene pentru
reexaminare. În plus, Tribunalul Regional Penal a întâlnit mari greutăţi în ce priveşte
traducerea documentelor din limba rusă în limba moldovenească. Era doar un singur
traducător, însă în Tribunal s-au adunat 264 dosare46. Prin instituirea Tribunalului
Penal Provizoriu se urmărea şi scopul de a uşura soarta multor inculpaţi aflaţi de multă
vreme în detenţie. Tribunalul era condus de un preşedinte special47.
Pentru a-i da posibilitate Tribunalului Regional Penal din Basarabia să examineze şi
să soluţioneze fără întârziere dosarele penale, s-a considerat că Tribunalul Penal
Provizoriu trebuie să reia toate dosarele penale neexaminate pe parcursul anilor de
Tribunalul Regional Penal şi, în decurs de cel mult doi ani, să le examineze şi să
adopte deciziile de rigoare.
La 12 august 1824 Comitetul de Miniştri adoptă decizia privind instituirea
Tribunalului Penal Provizoriu din Basarabia şi numirea funcţionarului de clasa a VI-a
Lebin în funcţia de preşedinte al Tribunalului48. La 11 noiembrie 1824 împăratul
Alexandru I a confirmat această decizie49. În afară de preşedinte, în componenţa
Tribunalului Penal Provizoriu a mai fost inclus un membru al Tribunalului Regional
Penal, delegat din rândurile dvorenilor, care, dat fiind că cunoştea legislaţia, tradiţiile
şi procedura judiciară locală, s-a divedit a fi foarte util Tribunalului. În Tribunalul
Penal Provizoriu mai intrau un consilier din partea Coroanei, un consilier din partea
dvorenimii, un secretar, slujitori din Cancelarie şi traducători. Pentru întreţinerea
Tribunalului Penal Provizoriu din Basarabia s-a decis să i se aloce anual 4400 rub.
Argint50.
Consiliul Suprem al Basarabiei urma să întreprindă măsuri în vederea inaugurării
Tribunalului Penal Provizoriu şi să numească un membru al Tribunalului Regional
Penal în Tribunalul nou-instituit. Tribunalul Regional Penal trebuia să pregătească
toate dosarele neexaminate până atunci, pentru a le transmite Tribunalului Penal
Provizoriu, acesta urmând să le examineze şi să adopte deciziile de rigoare în decurs de
doi ani51.
După expirarea termenului de doi ani Tribunalul Penal Provizoriu din Basarabia şi-a
încetat activitatea. Analizând adresa din 15 februarie 1827, prezentată de guvernatorul
general al Novorosiei şi Basarabiei, contele F.P. Palen, Consiliului Suprem al
Basarabiei, putem constata că Tribunalul Penal Provizoriu din Basarabia a finisat
examinarea dosarelor care i-au fost încredinţate52. F.P. Palen a dispus ca dosarele
examinate de Tribunalul Penal Provizoriu să fie trimise pentru păstrare în arhiva
Tribunalului Regional Penal şi cu aceasta să-şi înceteze activitatea. La 21 februarie
1827 preşedintele Tribunalului Penal Provizoriu din Basarabia raportează Consiliului
Suprem al Basarabiei că şi-a încetat activitatea, iar dosarele examinate au fost transmise
Tribunalului Regional Penal din Basarabia53.
Însă, succesele Tribunalului Penal Provizoriu nu aveau să fie de durată, deoarece
sabotarea primirii de la diferite instituţii a documentelor în limba moldovenească lua o
amploare tot mai mare în isprăvnicii, unde majoritatea funcţionarilor erau ruşi şi nu

509
cunoşteau limba moldovenească. La 12 octombrie 1827 Consiliul Suprem al
Basarabiei în şedinţa consultativă discută raportul Tribunalului ţinutal Hotin din 6
iulie (a se vedea Anexa) privind prezentarea la 20 iunie în acel Tribunal a 9 rapoarte în
limba rusă a isprăvniciei Hotin ce vizau dosare civile54. Reieşind din prevederile
Regulamentului din 29 aprilie 1818, prin care dosarele civile trebuiau prezentate şi
discutate doar în limba moldovenească, la 23 iunie 1827 Tribunalul ţinutal a întors
isprăvniciei Hotin acele 9 dosare pentru a fi traduse în limba moldovenească. În
raportul din 28 iunie 1827 isprăvnicia Hotin motiva necesitatea întocmirii dosarelor
în limba rusă prin faptul că dacă în trecut, reieşind din prevederile Regulamentului din
29 aprilie 1818, membrii acestei instituţii erau aleşi din rândurile boierilor locali,
ulterior aceştia erau numiţi din partea Coroanei, fiind în mare parte ruşi care nu
cunoşteau limba moldovenească, iar isprăvnicia nu dispunea de mijloace pentru a-i
asigura pe aceşti funcţionari cu traducători. De aceea, nu poate satisface doleanţele
Tribunalului de a întocmi actele în limba moldovenească. În plus, potrivit raportului,
isprăvniciei i s-a dat, din partea instanţelor superioare, dispoziţia să ducă dosarele şi să
stabilească legături cu instituţiile locale doar în limba rusă55. Astfel, întâlnind greutăţi
în ce priveşte cercetarea şi soluţionarea dosarelor, Tribunalul cerea Consiliului Suprem
al Basarabiei lămuriri cum să procedeze pe viitor. În plus, deşi isprăvnicia Hotin a
declarat Tribunalului că încetase întocmirea dosarelor în limba moldovenească, ea
recunoştea că nu dispune de dispoziţii din partea autorităţilor centrale ce ar fi
confirmat anularea fostelor privilegii acordate Basarabiei56.
Într-o şedinţă a sa Consiliul Suprem al Basarabiei a pus în discuţie şi raportul
Tribunalului ţinutal Bender din 28 iulie 1827, prin care acesta informa că l-a
împuternicit pe funcţionarul cancelariei Tribunalului, Mihail Florescu, să transmită
isprăvniciei Bender documentele de rigoare împreună cu două ordonanţe pe care le-a
primit plantonul isprăvniciei Kerneşki. La 22 iulie, când Tribunalul şi-a reînceput
activitatea, comisarul isprăvniciei Malevici a adus în Cancelaria Tribunalului ţinutal
acele două ordonanţe desigilate, le-a aruncat pe masă, declarând că nu le primeşte,
fiindcă sunt scrise în limba moldovenească. Ulterior, în şedinţa Tribunalului la care era
prezent şi ispravnicul Skorobogatov, comisarul Malevici a declarat deschis ca pe viitor
Tribunalul regional să nu-i mai prezinte dispoziţii în limba moldovenească, deoarece el
nu cunoaşte această limbă şi nu le va îndeplini. În pofida faptului că Tribunalul a
prezentat drept argument textul Regulamentului constituirii regiunii Basarabia din
29 aprilie 1819 şi dispoziţia Tribunalului Civil regional din 15 noiembrie 1819, prin
care tuturor tribunalelor ţinutale li se interzicea desfăşurarea procedurii judiciare în
limba rusă, aceasta urmând a fi desfăşurată în limba moldovenească, conform
prevederilor Regulamentului din 1818, ispravnicul şi comisarul n-au dorit să se
conformeze acestei cerinţe, declarând că „…Regulamentul organizării administrative a
regiunii Basarabia este deja anulat”. Din care cauză Tribunalul ţinutal cerea lămuriri
Consiliului Suprem al Basarabiei cum să procedeze pe viitor57.
La şedinţa din 12 octombrie 1827 Consiliul Suprem al Basarabiei a discutat şi un
alt raport al Tribunalului ţinutal Bender din 13 august 1827, prin care Tribunalul
informa Consiliul că funcţionarii din Cancelaria isprăvniciei Bender au refuzat să
primească raportul Cancelariei şi 17 ordonanţe emise de Tribunalul ţinutal în limba

510
moldovenească. Funcţionarii isprăvniciei argumentau refuzul prin faptul că comisarul
Malevici le-a ordonat să nu mai primească acte şi ordonanţe emise de Tribunalul
ţinutal în limba moldovenească58. Cel de-al patrulea raport adresat Consiliului Suprem
al Basarabiei de acelaşi Tribunal ţinutal Bender, datat cu
30 septembrie 1827 şi discutat în aceeaşi şedinţă, de asemenea se referea la refuzul
isprăvniciei Bender de a primi 24 dispoziţii emise de Tribunal în limba
moldovenească, drept motiv servind dispoziţia comisarului Malevici, prin care acesta
le-a interzis funcţionarilor să mai primească acte în limba moldovenească59.
Documentul publicat în Anexă face dovadă brutalităţii şi urii pe care o manifesta
comisarul Malevici în relaţiile cu funcţionarii de la Tribunalul ţinutal care îi prezentau
acte întocmite în limba moldovenească, motivând că el nu cunoaşte această limbă şi,
respectiv, nu va îndeplini dispoziţiile Tribunalului60.
Analizând aceste patru rapoarte şi punând la bază prevederile Regulamentului din
29 aprilie 1818, Consiliul Suprem al Basarabiei a decis ca „dosarele civile să fie
întocmite în limba moldovenească”, iar Departamentul de dispoziţie să aibă grijă ca
toţi locuitorii din regiune să se conformeze acestei dispoziţii, iar funcţionarii care au
boicotat aplicarea limbii moldoveneşti să fie pedepsiţi în conformitate cu legislaţia în
vigoare61.
În concluzie putem afirma că boicotarea practicii de utilizare a limbii moldoveneşti
în procedura judiciară din Basarabia, contrar prevederilor legale, se făcea de cele mai
dese ori de către funcţionarii isprăvniciilor. Documentele de arhivă conţin numeroase
cazuri ce atestă acest fapt. Pe parcurs, iniţiativa de a înlătura limba moldovenească din
instituţiile regionale a parvenit chiar din partea funcţionarilor Guvernului Regional.
Ceea ce denotă o dată în plus că ţarismul, deşi a lăsat în vigoare pentru o anumită
perioadă de timp Basarabiei unele particularităţi autohtone ale sistemului
administrativ, a promovat o politică consecventă de includere a teritoriului nou-anexat
în sistemul economic şi politic imperial, parte componentă a căreia era politica de
deznaţionalizare – rusificare a populaţiei dispersate. Promovând această politică,
Administraţia imperială urmărea înstrăinarea valorilor spirituale ale neamului şi pregătirea
unei elite cosmopolite, bazate pe un alt sistem de valori decât cel românesc, anularea
drepturilor şi libertăţilor naţionale, interzicerea utilizării limbii române şi a limbilor
altor grupuri etnice în toate domeniile vieţii sociale, lipsirea românilor basarabeni de
propriile valori spirituale, fiindu-le impuse valori spirituale ruse etc.

Anexă
О непринятіи Бендерскимъ и Хотинскимъ Исправничествами
Указовъ Цынутныхъ Судовъ на Молдавскомъ Языкѣ

Бессарабскiй Областной Верховный Совѣтъ въ Совѣщательномъ Засѣданiи

бывшемъ октября 12 дня 1827 года слушав Первое: Рапортъ Хотинскаго Цынутного
Суда отъ 6 июля за №1516м, что 20 числа минувшаго ïюня оный Судъ получивъ 9
Рапортовъ Хотинского Земского Исправничества на россiйскомъ дiалектѣ, касающïесь
къ гражданскимъ дѣламъ, имѣя въ виду что на основанiи Устава образованiя (Устава
образования Бессарабской области 29 апреля 1818 г. – V.T., A.E.) гражданскiе дѣла
должны производиться и рѣшаться только на одномъ молдавскомъ дiалектѣ, того же
июня 23 числа возвратилъ оные при Указѣ въ Исправничество с тѣмъ, что бы оно
511
неосмѣлилось въ противность Высочайшаго Устава присылать подобныхъ рапортовъ
ибо подвергнется отвѣтсвенности, но Исправничество 28 числа рапортомъ №9699
донесло, что прежде на основанiи Образованiи члены Исправничества были по
выборамъ изъ здѣшнихъ жителей а послѣ по Высочайшей Волѣ назначены русскiе отъ
короны, кои нималѣйше неразумѣютъ молдавского языка и переводчиковъ неимѣютъ,
и потому неимѣетъ никакого средства къ исполненiю требованiи Суда, и что сверхъ
того Исправничество еще имѣетъ отъ Высшаго Начальства предписанiе, стараться
производить дѣла и сноситься съ присудственными мѣстами на россiйскомъ дiалектѣ.
Далѣе Судъ излагаетъ справку по коей оказалось: 1е что въ Уставѣ образованiя на 4й
страницѣ между прочаго сказоно: Гражданскiе тяжебные и мѣжевые дела
отправляються на одномъ молдавскомъ языкѣ и судопроизводство отправляеться на
основанiи законовъ и обычаевъ молдавскихъ; да и все содержанiе Образованiя
Высочайшимъ Рескриптомъ отъ 29 апреля 1818 года повелѣвается исполнять во всей
точности; 2е въ Высочайшемъ Указѣ въ 3й день августа 1825 года за
собственноручнымъ Его Императорскаго Величества подписомъ повелѣвающемъ
прекратить производство Гражданскихъ дѣлъ, въ Верховномъ Совѣтѣ съ переносомъ
таковыхъ во 2й Департаментѣ Правительствующаго Сената во 2м Пунктѣ сказано:
Сенату въ рѣшенiи Гражданскихъ дѣлъ руководствоваться мѣстными узаконенiями
Бессарабской Области; и въ 3м пунктѣ: Бессарабскiй Гражданскiй Судъ принявъ отъ
тяжущихся опеляцiонную жалобу обьязанъ какъ оную такъ и самое дѣло въ
подлѣнникахъ съ переводомъ на россiйскiй дiалектъ представить въ
Правительствующiй Сенатъ, присовокупя такъ же съ переводомъ виписку тѣмъ
мѣстнымъ закономъ и обычаямъ, которыми Судъ въ разрѣшенiи своемъ
руководствовался, и потому какъ изъ справки явствуетъ, что высочайшая воля
сопряженная съ милосердiемъ, Дарить Бессарабской Области Установленные Права и
обычаи Ея по исковымъ Гражданскимъ дѣламъ, равно и все производство всѣхъ тѣхъ
дѣлъ на нацiональномъ языкѣ Высочайше подтверждено двумя Повелѣнiями въ
справкѣ изьясненными то есть: рескриптомъ отъ 29 апреля 1818 года одобряющимъ
Уставъ образованiя а послѣднимъ указомъ отъ 3го августа 1825 года ясно выражено, что
тогда перевести бумаги на россiйскiй дiалектъ когда дѣло отъ Гражданского Суда на
аппеляцiи перенесено будетъ въ Правительствующiй Сенатъ, и хотя въ 1825 году
учинено распоряженiе объ опредѣленiи въ Земскiе полицiи класныхъ чиновниковъ отъ
короны, но для руководства всѣмъ таковымъ въ производствѣ дѣлъ остановлено та же
самая инструкцiя въ Уставѣ образованiя Бессарабской области начертанная безъ всякой
и малѣйшей перемѣны какой либо статьи о производствѣ Гражданскихъ дѣлъ и бумагъ,
то хотя Хотинское Земское Исправничество донесло Суду, что предоставлено оному,
или предписано уничтожить производство дѣлъ на нацiональномъ дiалектѣ но судъ до
селѣ неимѣетъ о томъ никакого отъ Начальства повелѣнiя коимъ бы уничтожалась
прежде дарованная свобода судится на нацiональномъ языкѣ или отмѣнена была какая
либо статья Устава образованiя по случаю опредѣленiя въ полицейскiя должности
коронныхъ чиновниковъ. По симъ обстоятельствамъ оный Судъ встрѣчая недоумѣнiе
представляетъ сему Совѣту, и проситъ разрѣшенiя какъ на предъ идущее время
поступить; Можно ли принять во уваженiе донесенiе Исправничества, писанное въ
противности Высочайшихъ Повелѣнiй? Докладивая притомъ что въ производствѣ
Гражданскихъ тяжебныхъ дѣлъ произходитъ большее неудобство, ибо отъ
Исправничества всѣ дѣла и бумаги получаются на россiйскомъ дiалектѣ для перевода,
которыхъ на молдавскiй дiалектъ не мало требуется времени, чрезъ что невозможно
дать скорого и должного ходу тѣмъ дѣламъ а между тѣмъ просители терпятъ

512
остановку. Вторый: Рапортъ Бендерского Цынутного Суда отъ 28 Ïюля за №1407м сия,
что Канцелярскiи служитель онаго суда Губернскiй Регистраторъ Михаилъ Флореско,
которому поручено по регистратурѣ отправленiе отпусковъ, пошелъ съ книгаю для
отдачи бумагъ въ тамошнее Земское Исправничество вмѣстѣ съ двумя указами,
которые и принялъ дневальный исправничества Чернешкiй. Послѣ того 22 числа того
ïюля по случаю торжественного праздника, было закрыто присудствiе Суда;
Коммисаръ Исправничества Малевичъ принесши въ Канцелярiю Цынутного Суда
упомянутые два Указы распечатанными, бросилъ оные на столъ и сказалъ, что онъ
непринимаетъ ихъ потому что написаны на молдавскомъ языкѣ; затѣмъ упомянутый
Флореско вмѣстѣ съ другимъ Канцелярскимъ Трохимомъ Бортескомъ учинивъ справку
по книгѣ и увидѣвъ, что сiи указы уже приняты по принадлѣжности дневальнымъ
означенного Исправничества, отнесли оные папки к помянотому Коммисару, прося
Его, что такъ какъ таковые указы приняты по книгѣ то благоволилъ бы взять обратно;
но коммисаръ Малевичъ несмотря на ихъ прозьбу, и что таковые указы уже приняты въ
Исправничествѣ, взявъ оные въ руку, бросилъ опять въ Канцелярiю Суда, говоря
между прочаго: Что онъ дастъ Бортеску пощочины, и въ тоже время требовалъ книги
что бы стереть съ оной подпись дневального; но какъ сiя книга была заперта въ
сундукѣ Регистратора Шепилева то и неоткуда было дать Ему оную; и такимъ
образомъ Г. Малевичъ вышелъ изъ Канцелярiи Сего Суда, оставя Указы на столѣ оной,
на которомъ и по нынѣ лежатъ. А какъ коммисаръ Малевичъ нѣсколько дней тому
назадъ и въ присудствiи Суда при бытности Исправника Скоробогатова словесно
изьяснилъ: что бы судъ ни по какимъ дѣламъ впредь непосылалъ имъ указовъ на
молдавскомъ языкѣ, ибо онъ не будетъ исполнять оныхъ, по тому что онъ самъ не
знаетъ молдавского языка, и хотя Судъ показывалъ имъ начертанное на 10 страницѣ
Устава Образованiя постановленiе, равно указъ Областного Гражданского Суда отъ 15
ноября 1819 года №1893 коимъ предписано всѣмъ цынутнымъ судамъ, что бы они ни
подъ какимъ видомъ непроизводили Гражданскихъ тяжебныхъ дѣлъ на россiйскомъ
языке, а производили бы оныя сходственно Уставу Образованiя страницы 10й; но они
Исправникъ и Коммисаръ не хотѣли взять во вниманiе и сихъ даже постановленiй,
говоря: что Уставъ Образованiя уже уничтоженъ для того судъ исрашивалъ у Совѣта
разрѣшенiя насчетъ сопротивленiй коммисара Малевича. Третый: Рапортъ того же
Бендерского цынутнаго Суда отъ 13го августа 1827 года за №1502м въ коемъ
прописываетъ докладъ Канцелярiи своей поданный вмѣстѣ съ представленiемъ 17
указовъ, писаныхъ отъ суда на имя тамошнѣго Земского Исправничества на
молдавскомъ языкѣ, по разнымъ частнымъ дѣламъ, которыхъ Указовъ неприняли
Канцелярскiе служители Земского Исправничества, по тому, что дано имъ отъ
присутсвующаго въ Исправничествѣ Коммисара Малевича приказанiе не принимать
впредъ Указовъ Цынутного Суда, писанныхъ на молдавскомъ языке; Для того Судъ
повторяя прежный свой рапортъ выше сего вписанный касательно сопротивленiй
Коммисара Малевича, въ принятiи Указовъ, писанныхъ на молдавскомъ языкѣ въ
противность силы Устава Образованiя страницы 11, въ которомъ изображено: Что для
разсмотрѣнiя Гражданскихъ тяжебныхъ дѣлъ Высочайше даровано употребленiе
молдавского языка, просить Совѣта о учиненiи по сему предмету надлѣжающаго
распоряженiя, и Четвертый: Рапортъ оного же Цинутного Суда отъ 30 Сентября за
№1762м, что 13 августа накопилось 24 Указа писанныхъ на молдавскомъ языкѣ,
данныхъ на имя Земского Исправничества того Цынута по разнымъ тяжебнымъ и
публикацiоннымъ Дѣламъ, но всѣ сiи Указы остаются безъ всякого дѣйствiя, по тому
что Коммисаръ Исправничества того Цынута Малевичъ въ то время когда сторожъ

513
отнесъ съ книгою въ оное Исправничество бумаги для раздачи оныхъ, распечатавъ сiи
указы съ гнѣвомъ, возвратилъ сторожу говоря, что онъ не можетъ принять ихъ, потому,
что оные писаны на молдавскомъ языкѣ, тогда когда онъ могъ бы помощiю писцовъ
онаго исправничества и Регистратора, отличающагося въ переводѣ, находить удобство
въ молдавскомъ языкѣ. По слику же оный Судъ о сопротивленiи членовъ Земского
Исправничества того цынута въ особенности же Коммисара Малевича представилъ
уже Совѣту (как выше значитъ) но между тѣмъ означенное исправничество безъ
престанно оказываетъ ослушность и сопротивленïе (съ поводу чего всѣ дѣла того суда
остаются неприведенными въ свое время въ исполненiе) отнюдь неозабочиваясь искать
удобства въ молдавскомъ языкѣ помощiю своихъ писцовъ, а особенно регистратора,
отличающагося въ переводѣ, то проситъ о учиненiи по сему предмѣту зависящаго
распоряженiя, ибо всѣ указы данные на имя Земского Исправничества остаются
непринятыми и неприведенными имъ въ исполненiе и день отъ дня накопляються въ
великомъ множествѣ а по справкѣ въ Совѣтѣ оказалось: въ прошлом 1826м году апреля
3 числа подобные донесенiи отъ Измаильского Земского Исправничества были
разсматриваемы Верховномъ Совѣтомъ, а по онымъ заключено хотя Уставом
образованiя Бессарабской Области дѣйствительно дозволено гражданскiе дѣла
производить на молдавскомъ; Но какъ въ тѣхъ же присутственныхъ мѣстахъ дѣла
уголовные, казенные распорядительные и весьма часто слѣдственные производяться и
должны производиться на россiйскомъ нарѣчiи, чѣмъ самымъ ясно доказываеться, что
во всѣхъ помянутыхъ мѣстахъ всегда были а нынѣ въ особенности находятся
чиновники знавшiе оба языка русской и молдавской, отговорки же отъ участiя въ
дѣлахъ подъ предлогомъ незнанiя того или другаго языка немогутъ быть терпимы по
службѣ, ибо для членовъ и чиновниковъ обьязанныхъ рѣшать ли дѣла или исполнить
указъ высшаго мѣста; буде они не разумѣютъ одного изъ двухъ нарѣчiи должно
составлять вѣрные и точные переводы, то и предписать Исполнительной Экспедицiи
немедленно распорядится, что бы во всей области и всѣ мѣста и лица отъ исполненiя
своихъ обязанностей подъ подобными предлогами неуклонялись, и что бы въ
предупрежденiе вредныхъ послѣдствiй для службы. Тѣ мѣста въ которыхъ
переводчики по Штатамъ не положены, представили о необходимостивъ таковыхъ
оной Исполнительной Экспедицiи, которая по собранiи нужныхъ на сей конецъ по
области свѣдѣнiи, обязывается донести въ послѣдствiи съ собственнымъ мнѣнiемъ
Совѣту для исходатайствованiя на содержанiе переводчиковъ суммъ отъ Высшаго
Начальства, до того же всѣмъ таковымъ мѣстамъ предписать отъ оной Исполнительной
Экспедицiи употреблять къ переводамъ необходимыхъ бумагъ знающихъ оба языка
канцелярскихъ чиновниковъ, или же замѣнить нѣкоторыхъ изъ числа оныхъ
переводчиками нащетъ Канцелярскихъ Суммъ. Заключено что по сему Областнымъ
Правительствомъ учинено свѣдѣнiя въ Совѣтѣ не имѣется, Въ Уставѣ Образованiя
Бессарабской Области Высочайше одобренномъ на страницѣ 10 изображено:
Производство по дѣламъ гражданскимъ и слѣдственномъ имѣетъ быть на русскомъ и
молдавскомъ языкахъ и имянно: Допросы обвиняемыхъ молдавскихъ уроженцевъ
будутъ производиться на природномъ ихъ языкѣ, то есть: на языкахъ молдавскомъ, а
протоколъ будетъ сочиняемъ по русcки и по молдавски. Рѣшительные приговоры по
надлежащемъ ихъ утвержденiи читаны будутъ подсудимымъ на языкѣ молдавскомъ.
Въ Гражданскомъ судопроизводствѣ употребленiе молдавского языка утверждается на
основанiи и въ обезпеченiе правъ преимуществъ и мѣстныхъ законовъ,
Всемилостивѣйше предоставленныхъ навсегда Бессарабской Области. Посему
Гражданскiй Областной Судъ по дѣламъ тяжебнымъ частныхъ лицъ руководствоваться

514
будетъ правами и обычаями молдавскими и производить оныя на одномъ томъ языкѣ.
ОПРЕДѢЛИЛИ: Какъ Уставомъ Образованiи Бессарабской Области постановлено:
Гражданскiе дѣла производить на молдавскомъ языкѣ, а по постановленiю Совѣта
обьясненому въ справкѣ предписано Исполнительной Экспедицiи распорядится, что
бы во всей области всѣ мѣста и лица отъ исполненiя своихъ по части сей обьязанностей
не уклонялись; однако жъ открывается тому противное: то Исполнительной
Экспедицiи подтвердить, что бы означенное постановленiе Совѣта было приведено въ
исполненiе непремѣно; О сопротивленiи же и поступкахъ противу сего
вышепоименованныхъ Чиновниковъ, велѣть Экспедицiи произведя чрезъ кого
надлѣжитъ слѣдствiе, поступить съ виновними по законамъ и представить Совѣту.
Между тѣмъ въ отклоненiе медленности въ теченiи дѣлъ обьясняемой судами съ
прописанныхъ выше рапортахъ прямо отъ Совѣта предписать Хотинскому и
Бендерскому Исправничествамъ не уклоняться отъ исполненiя предписанiй Цынутныхъ
Судовъ писанныхъ въ Гражданскихъ дѣлахъ на молдавскомъ языкѣ подъ описанiемъ за
противное сему взысканiя по законамъ. О чемъ и цынутнымъ Судамъ Хотинскому и
Бендерскому дать знать.
Добавлено: велѣть Экспедицiи и представить Совѣту.
Подписали:
Вице-губернатора Фирсовъ
Статскиiй совѣтникъ Курикъ
Депутатъ (semnătura nu e descifrabilă)
Депутатъ (semnătura nu e descifrabilă)
Депутатъ (semnătura nu e descifrabilă)
Членъ Совѣта Симонов

Исполнено 5 ноября 1827 года

Arhiva Naţională a Republicii Moldova, F. 3, inv. 1, d. 930, p. III, f. 456-463.

P.S. Tehnica transcrierii documentului. Documentul se publică în limba
originalului – rusă. La transcriere au fost păstrate particularităţile limbii documentului,
nealterându-se modul de exprimare. De aceea, documentul este redat întocmai cum a
fost scris, fără a se interveni sau a corecta evidentele greşeli. Conţinutul este publicat
integral, fără prescurtări. În interesul unei cât mai exacte transcrieri s-au menţinut
particularităţile ortografice şi de punctuaţie specifice sec. al XIX-lea. Unele denumiri
(cuvinte) scrise în text cu minuscule sunt redate cu majuscule, şi invers. La sfârşitul
documentului se dau datele arhivistice care ar putea facilita persoanele interesate
(îndeosebi cercetătorii ştiinţifici şi studenţii) în studierea variantei originale sau a altor
documente legate de tematica respectivă.

Note:
_________________________

1
Despre aspectele politico-juridice ale anexării Basarabiei la Imperiul Rus a consulta:
N.Adăniloaie. Despre suzeranitatea otomană şi nerespectarea de către Poartă – la 1775 şi 1812 – a
obligaţiilor de apărare a teritoriului Ţărilor Române. – În: Revista de istorie (Bucureşti), 1982,
tom. 35, nr. 8, p. 953-955.

515
 2
AISR, F. 19, inv. 3, d. 125, f. 50-54 verso.
3
Se întâlneşte cu mai multe denumiri: Înfiinţarea administrării provizorii în oblastea
Basarabiei (Boldur Alexandru. Autonomia Basarabiei sub stăpânirea rusească în 1812-1828.
Studii. – Chişinău, 1929, p. 12); Regulamentul din 1812 (Petre Cazacu. Moldova dintre Prut
şi Nistru. 1812-1918. – Chişinău, 1992, p. 126) etc.
4
A se vedea textul în original: ANRM, F. 1, inv. 1, d. 3995, f. 11-14. Regulamentul este
publicat în: ЗБOСК / Под редакцией А.Н. Егунова, Т. III. – Кишинев, 1869, с. 108-110
şi cu unele omiteri reprodus în română în: Dinu Poştarencu, O istorie a Basarabiei în date şi
documente (1812-1940). – Chişinău, 1998, p. 64-66; Idem, Anexarea Basarabiei la Imperiul
Rus. – Chişinău, 2006, p. 29-31.
5
П.Свиньин, Описание Бессарабской области в 1816 году. – În: Записки
общества истории и древностей (ЗООИД). – Одесса, 1867, т. VI, c. 223-234.
6
А.Накко, Очерк гражданского устройства Бессарабской области с 1812-1828
гг. – În: ЗООИД. – Одесса, 1879, т. XXII, с. 17.
7
Despre instituirea Cancelariei guvernatorului civil al Basarabiei a se vedea mai
amănunţit: ANRM, F. 2, inv.1, d. 10, f. 250-287.
8
Материалы для новейшей истории Бессарабии. – În: ЗБOСК. – Кишинев, 1869,
т. III, с. 108-109.
9
Ibidem, p. 109-110.
10
Dinu Poştarencu, Anexarea Basarabiei la Imperiul Rus. – Chişinău, 2006, p. 92-94.
11
ПСЗРИ, Собр. I, т. XXXIII, 1815, №26008. – СПб., 1830, с. 395.
12
ПСЗРИ, Собр. I, т. XXXIII, 1816, №26289. – СПб., 1830, с. 866-868.
13
Устав образования Бессарабской области 1818 г. – Кишинев, 1818,
предисловие, c. 2.
14
Basarabia deţinea statut de regiune (beneficiind până în 1828 de o autonomie limitată).
15
Устав образования Бессарабской области 1818 г. – Кишинев, 1818, с. 4-5.
16
Ibidem, p. 5.
17
Материалы для новейшей истории Бессарабии. – În: ЗБОСК. – Кишинев, 1869,
т. III, с. 114.
18
ANRM, F. 5, inv. 3, d. 1, f. 2-2 verso, 4, 16.
19
Ibidem, p. 8-11.
20
ПСЗРИ, Собр. I, т. XX, 1775-1780, №14392. – СПб., 1830, с. 240.
21
Устав образования Бессарабской области 1818 г. – Кишинев, 1818, с. 8-9.
22
Valentin Tomuleţ, Cronica protestelor şi revendicărilor populaţiei din Basarabia (1812-
1828). Vol. II. – Chişinău, 2007, p.321.
23
Устав образования Бессарабской области 1818 г. – Кишинев, 1818, с. 10.
24
Ibidem, p. 10-11.
25
ANRM, F. 3, inv. 1, d. 930, p. III, f. 456 verso-457.
26
Ibidem, d. 928, p. II, f. 321-324.
27
Ibidem, F. 2, inv. 1, d. 1197, f. 6.
28
Устав образования Бессарабской области 1818 г. – Кишинев, 1818, с. 9.
29
Ibidem, p. 9-10.
30
Ibidem, p. 8-9.
31
Valentin Tomuleţ, Cronica protestelor şi revendicărilor populaţiei din Basarabia (1812-
1828). Vol. II. – Chişinău, 2007, p.323.
32
ANRM, F. 4, inv. 1, d. 44, p. I, f. 56.
33
Ibidem, f. 56-56 verso.

516
 34
Ibidem, d. 62, f. 28-38; Documentul este publicat integral în: Alina Felea. Câteva
documente privind ispravnicii în Basarabia (1816-1818). – În: Revista de Istorie a Moldovei,
(Chişinău), 2009, nr. 4 (60), p. 207-211.
35
ANRM, F. 4, inv. 2, d. 420, f. 39-40; Alina Felea. Op. cit., p. 211-212.
36
Ibidem, F. 5, inv. 1, d. 28, f. 654-656.
37
Ibidem, F. 4, inv. 1, d. 44, p. I, f. 30 verso-33.
38
Ibidem, F. 5, inv. 1, d. 35, f. 782-782 verso,785 verso-786.
39
ПСЗРИ, Собр. I, т. XXXIX, 1824, № 30048. – СПб., 1830, с. 510-511.
40
Ibidem, p. 512.
41
А.Накко, Бессарабская область в историческом, экономическом и
статистическом отношении (рукопись). – Кишинев, 1879, с. 135-135 об.
(Manuscrisul lucrării se păstrează în fondul de manuscrise al bibliotecii Universităţii de Stat
din Odesa).
42
ANRM, F. 3, inv. 1, d. 1318, f. 3-3 verso.
43
Ibidem, f. 3 verso-4.
44
Ibidem. f. 5-5 verso.
45
Ibidem, d. 568, p. I, f. 24, 30, 31; d. 761, p. III, f. 615 verso.
46
Ibidem, d. 761, p. III, f. 589, 615.
47
Ibidem, d. 568, p. I, f. 30.
48
Ibidem, d. 568, f. 30-30 verso. Până atunci acesta lucrase ca consilier în Tribunalul
Regional Penal, iar ulterior ca membru al Tribunalului Comercial din Odesa.
49
Ibidem, f. 31; d. 764, f. 1.
50
Ibidem, f. 31verso-32 verso.
51
Ibidem, d. 568, p. I, f. 31verso.
52
La şedinţa din 27 septembrie 1826 a Consiliului Suprem al Basarabiei s-a constatat că
Tribunalul Regional Penal finisează examinarea dosarelor (ANRM, F. 3, inv. 1, d. 761,
p. III, f. 616).
53
ANRM, F. 3, inv. 1, d. 928, p. III, f. 583, 584-584 verso.
54
Ibidem, d. 930, p. III, f. 456.
55
Ibidem, f. 456-456 verso.
56
Ibidem, f. 457 verso-458.
57
Ibidem, f. 459-459 verso.
58
Ibidem, f. 459 verso-460.
59
Ibidem, f. 460-460 verso.
60
Ibidem, f. 460 verso.
61
Ibidem, f. 462 verso-463.
Textul de mai sus, elaborat în colaborare cu Andrei Emilciuc, a fost
publicat în revista „Studia Universitatis. Seria Ştiinţe Umanistice”. Anul V, nr.
10 (50). – Chişinău, 2011, p. 129-141. În volumul de faţă textul este publicat
fără completări sau modificări de conţinut. Au fost înfăptuite doar unele
rectificări ortografice, precum şi uniformizat aparatul ştiinţific.

517
 POZIŢIA NOBILIMII BASARABENE ŞI A ADMINISTRAŢIEI DE
STAT IMPERIALE PRIVIND CODIFICAREA
LEGISLAŢIEI ÎN BASARABIA
(În baza raportului secretarului de stat Urusov
din 13 octombrie 1867)

Bessarabian nobility and state imperial administration position regarding

the codification of bessarabian legislation
(Based on the report of the Secretary of State Urusov from October 13, 1867)

Abstract

In this article, accompanied by an original archival document, found in the Russian State
Historical Archive, the author brings out the position exposed by Bessarabian nobility and imperial
state administration on the issue of codification of legislation in Bessarabia. As examples in this
respect serve imperial measures taken by government to change legislation: the passage from the
Romanian unwritten laws – “custom of land”, to the application in the newly annexed territory of
the Russian legislation in all areas – economic, social, political, judicial and cultural. The measures
taken by tsarism over the years would transform Bessarabia entirely part of the Empire; the surest
way to solve this problem was to dispose of everything that was Romanian in this space.
Document (report of the Secretary of State Urusov, head of the Second Section of His Imperial
Majesty's Personal Chancellery, from October 13, 1867) provided to the reader, found in RSHA
funds (F. 1261 – Second Section of His Imperial Majesty's Personal Chancellery), is of particular
interest not only for the study of application of judicial reform in Bessarabia, but also for the
understanding of various issues related to the research of the position and interests of Bessarabian
nobility in codification of legislation in Bessarabia, of the history of Romanian unwritten laws – the
“custom of land” in Moldova until the annexation of the territory between the Prut and Dniester to
the Russian Empire, of the changes that happened during the years after 1812, of the degree to which
the imperial government was aware and informed of state of legislation in Bessarabia, of the position
of Bessarabian nobility on this issue, etc.

După anexarea Basarabiei la Imperiul Rus, conform Tratatului de la Bucureşti din

16(28) mai 1812, ţarismul, pentru a-şi putea păstra dominanţa în teritoriul nou-
anexat, care nu-i aparţinea şi la care nu avea nici un drept, a folosit metodele şi
practicile deja cunoscute de dislocuire a naţiunii titulare şi de purificare a teritoriului,
folosite pe larg la periferiile naţionale ale Imperiului: schimbarea structurii demografice
prin colonizarea pământurilor cu neamuri străine – ruşi, ucraineni, bulgari, găgăuzi,
germani, greci, armeni, evrei etc.; deznaţionalizarea – rusificarea prin învăţământ, prin
administrarea de stat, prin aplicarea în diferite domenii a legislaţiei ruse, prin politica
de dispersare a populaţiei; înstrăinarea valorilor spirituale ale neamului şi pregătirea
unei elite cosmopolite, bazate pe alt sistem de valori decât cel românesc etc.
Lichidarea în 1828 a autonomiei Basarabiei, suprimarea, la 26 septembrie 1830, a
cordonului vamal de la Nistru şi unificarea vamală a Basarabiei cu Rusia, aplicarea în
provincie a structurii de ghildă şi instituirea Administraţiei Speciale a oraşului Ismail
au cauzat nu numai includerea teritoriului nou-anexat în sistemul pieţei interne ruse,
sau, în sens mai larg, în sistemul economic şi politic al Imperiul Rus, dar au con-
518
diţionat şi schimbări esenţiale în legislaţia Basarabiei. Drept exemplu elocvent în acest
sens servesc măsurile întreprinse de administraţia imperială în vederea schimbării
legislaţiei: trecerea de la legile româneşti nescrise – „obiceiul pământului”, la aplicarea
în teritoriul nou-anexat a legislaţiei ruse în toate domeniile – economic, social, politic,
judiciar şi cultural. Măsurile întreprinse de ţarism pe parcursul anilor urmau să
transforme Basarabia în parte integrantă a Imperiului; mijlocul cel mai sigur în
soluţionarea acestei probleme era de a lichida totul ce era românesc în acest spaţiu.
Documentul (raportul secretarului de stat Urusov, şeful Secţiei a Doua a Cancelariei
Personale a Maiestăţii Sale Imperiale, din 13 octombrie 1867) pus la dispoziţia
cititorului (a se vedea Anexa), depistat din fondurile Arhivei Istorice de Stat din Rusia (F.
1261 – Secţia a Doua a Cancelariei Personale a Maiestăţii Sale Imperiale) prezintă un
interes deosebit nu numai pentru studierea modului de aplicare a reformei judiciare în
Basarabia, dar şi pentru a înţelege diversele probleme ce ţin de studierea poziţiei şi
intereselor nobilimii basarabene în codificarea legislaţiei în Basarabia, a istoriei legilor
româneşti nescrise – a „obiceiului pământului” în Moldova până la anexarea
teritoriului dintre Prut şi Nistru la Imperiul Rus, a schimbărilor ce au intervenit pe
parcursul anilor după 1812, a gradului în care administraţia imperială era cunoscută şi
informată de starea legislaţiei în Basarabia, a poziţiei nobilimii basarabene vizavi de
această problemă etc.
Până la aplicarea reformei judiciare, în Basarabia se foloseau următoarele izvoare ale
dreptului civil: 1) Hexabiblul, sau cele „Şase cărţi de judecată”, care au fost alcătuite în
1345 în Tesalonic de Constantin Armenopol şi care aveau o aplicare largă în Moldova
încă din sec. al XVIII-lea; 2) Privire generală a legilor extrase din cărţile domneşti,
editate de boierul moldovean Andronache Donici la Iaşi în 1814, sau „Manualul de
legi” al lui Andronache Donici; 3) Sobornicescul Hrisov de la 28 decembrie 1785 al
domnitorului Alexandru Mavracordat; 4) Legile Imperiului Rus folosite după 1812 în
Basarabia în condiţiile în care izvoarele dreptului civil moldovenesc indicate supra erau
insuficiente pentru reglementarea raporturilor patrimoniale.
Legile, ca izvoare ale dreptului moldovenesc şi cel rusesc, aplicate în Basarabia după
1812 erau de cele mai multe ori contradictorii şi aduceau la confuzii în adoptarea
anumitor hotărâri pe diferite cauze judiciare, iar multe articole ale codurilor de legi no-
minalizate supra erau învechite şi nu mai puteau fi aplicate în noile condiţii. În
perioada când Basarabia este inclusă completamente în sistemul economic şi politic al
Imperiului Rus tot mai accentuat se impune necesitatea de a fi abrogate legile locale şi
de a fi aplicată în locul lor legislaţia rusă, sau de a fi revăzută legislaţia locală,
înlăturând contradicţiile existente, excluzând articolele căzute în desuetudine. Nobili-
mea basarabeană indigenă susţinea legislaţia locală, pronunţându-se pentru
sistematizarea legilor şi alcătuirea unui cod de legi unic, care urma a fi inclus în „Cu-
legerea completă de legi ale Imperiului Rus” (Полное Собрание Законов
Российской Империи)1. Prin aceasta ea a încercat să obţină din partea instituţiilor de
stat imperiale recunoaşterea legilor locale, atribuindu-le un statut identic cu cel
existent în guberniile ruse.
Aceasta şi-a găsit reflectare în documentul adoptat la şedinţa comună a
Administraţiei Regionale a Basarabiei, a secţiilor penale şi civile ale judecătoriei, a

519
Direcţiei de Stat Finanţe şi Patrimoniu din 25 octombrie 1844, în care se menţiona:
„Instituirea, în deplină măsură, în Basarabia a legilor ruse în locul legilor lui
Armenopol şi Donici, care se aplicau până în prezent, nu poate fi tolerată, din
considerentul că locuitorii acestei provincii, obişnuiţi cu legile locale autohtone, ar fi
prin aceasta constrânşi şi lipsiţi de privilegiile lor privitor la statutul juridic, de dreptul
la recunoaşterea personalităţii juridice, la moştenire, la procurarea oricărui tip de
proprietate, la partajarea averii succesorale, la răscumpărarea averii şi la posedarea averii
imobile, cunoscută sub denumirea de avere răzeşească, cu atât mai mult că aceste legi,
existente de mai multe secole, nu se aseamănă cu cele ce fac corp comun cu legislaţia
rusă” 2. Alături de aceasta, „adunarea considera necesar de a nu schimba sensul exact al
Culegerilor de legi ale lui Armenopol şi Donici referitor la subiectele enumerate supra,
dar de a le face mai explicite, înlăturând toate contradicţiile, excluzând articolele de
prisos… şi stabilind un sistem de reguli unice referitor la asigurarea integrităţii
moştenirii, expuse de judecătoria civilă. Pentru aceasta este necesar de a se adresa cu o
cerere în Senatul Guvernant de a institui, în baza legislaţiei locale, o Comisie specială,
alcătuită din funcţionari autohtoni, care îşi fac serviciul în regiune, şi deputaţi… expe-
rimentaţi în aplicarea legislaţiei locale şi dvoreni de onoare în a căror competenţă
urmează a fi stabilită selectarea acelor articole din legile lui Armenopol şi Donici, care
vor fi lăsate în vigoare. După finisare, în termenul stabilit de guvern, de a pune în
discuţie aceste articole în Consiliul Regional. Decizia adoptată urmează a fi pusă la
dispoziţia Senatului Guvernant. După ce aceste articole vor fi confirmate, ele trebuie
publicate într-o lucrare specială, într-un număr suficient de exemplare, atât pentru
Administraţia Regională din Basarabia, cât şi pentru locuitori; plus la aceasta, articolele
necesită a fi incluse în Culegerea completă de legi ale Imperiului Rus3. Concomitent
cu păstrarea legilor locale, nobilimea basarabeană tindea să deţină în mâinile sale şi
procedura judiciară din regiune. În urma diverselor măsuri întreprinse de nobilime
dictate de decizia Senatului din 1857, nobilii locali capătă dreptul de a-şi alege
reprezentanţi în Curtea de Justiţie4.
O nouă etapă a tentativelor nobilimii basarabene de a păstra legislaţia locală începe
după abolirea, la 19 februarie 1861, în Imperiul Rus a iobăgiei, după înfăptuirea
reformei agrare şi instituirea Comisiei guvernamentale pentru elaborarea
„Regulamentelor Generale” privind reforma judiciară în Imperiu, creată de Alexandru
al II-lea la 19 octombrie 1861.
La 29 septembrie 1862 a fost aprobat programul reformei judiciare intitulat
„Regulamentele Generale de reorganizare a sistemului judecătoresc în Rusia” 5. Având
o atitudine binevoitoare faţă de proiectele de reformare a sistemului rus de organizare
judecătorească şi a procedurii judiciare, nobilimea basarabeană insista să fie păstrate
legile locale, considerând necesar de a le sistematiza, înlăturând contradicţiile şi
articolele învechite. Aceste idei pot fi uşor urmărite în raportul guvernatorului civil al
Basarabiei Velio adresat la 5 iunie 1863 guvernatorului general al Novorosiei şi
Basarabiei Koţebu, în care erau indicate neajunsurile legilor locale şi era expusă părerea
privind necesitatea susţinerii iniţiativei Societăţii Juridice din Chişinău, care a început
sistematizarea legilor locale în scopul păstrării lor pe teritoriul ţinutului6. Dar, tentativa
Societăţii Juridice din Chişinău de a sistematiza legile locale nu a dat rezultatele dorite.

520
 Administraţia imperială, care urmărea scopul de a lichida ultimele particularităţi în
legislaţia autohtonă, nu a susţinut iniţiativa acestei societăţi. În pofida acestui fapt, no-
bilimea basarabeană în diferite rapoarte adresate organelor de stat şi regionale continua
să ceară insistent sistematizarea legilor locale, iar în procedura judecătorească să fie
folosită limba română.
La 26 aprilie 1863, la insistenţa adunării nobilimii din Basarabia, mareşalul
nobilimii Kantakuzino, în prezentarea sa din 25 septembrie adresată Ministerului de
Interne, la care era anexată şi scrisoarea guvernatorului general al Novorosiei şi
Basarabiei Koţebu, propunea Comisiei pentru alcătuirea proiectelor de statute
judiciare „să permită, în urma restructurării ulterioare a sistemului judecătoresc, ca în
instanţele judecătoreşti să fie folosită nu numai limba rusă, dar şi cea moldovenească
(recte – română)” 7.
De o altă opinie era guvernatorul civil al Basarabiei baronul Velio, care în avizul la
„Principiile de bază privind reformarea sistemului judecătoresc din Rusia” din 5 iulie
1863 încerca să dovedească că argumentele adunării nobiliare regionale în favoarea
desfăşurării procedurii judiciare în limba moldovenească sunt sub orice critică, din
simplul motiv că din 1828 în Basarabia au crescut două generaţii de jurişti tineri care
posedă limba rusă mult mai bine decât cea moldovenească8.
Un interes deosebit faţă de propunerea adunării nobiliare din Basarabia privind
soarta şi limba de utilizare ulterioară în procedura judiciară din regiune din 26 aprilie
1863 a manifestat guvernatorul civil al Basarabiei baronul Velio. Opinia lui referitor la
această problemă din 5 iunie 1863 este expusă de guvernatorul general al Novorosiei şi
Basarabiei Koţebu pe numele secretarului de stat din Imperiu la 30 iunie 1864, în care
el considera că judecătorul de pace examinează dosarele păturilor inferioare ale
societăţii, care în majoritate nu posedă limba rusă. Din acest considerent, posedarea
limbii moldoveneşti, – considera guvernatorul, – urmează să constituie nu numai o
condiţie primordială pentru ocuparea postului de judecător de pace, dar şi să permită
ca sentinţele să fie pronunţate în două limbi – moldovenească şi rusă, deoarece faptul
că în procedura judiciară se utilizează doar limba rusă poate „…să trezească
neîncrederea poporului simplu faţă de judecătorii de pace ” 9.
Dar şi de data aceasta problema nu a fost soluţionată în favoarea dvorenimii
basarabene.
În ianuarie 1866 adunarea generală a dvorenimii basarabene din nou pune în
discuţie întrebarea privind reexaminarea legilor locale din Basarabia, a cărei decizie este
înaintată spre examinare de către guvernatorul general al Novorosiei şi Basarabiei
Ministerului de Interne10. Din decizia adunării nobiliare se poate constata că legile
locale civile, lăsate, la dispoziţia lui Alexandru I, în vigoare în regiune s-au înrădăcinat
adânc în conştiinţa poporului şi în obiceiurile locale, dar până în prezent nu sunt
structurate într-un Cod de legi. De aceea, nobilimea basarabeană trebuie să instituie
un comitet special alcătuit din persoane care cunosc îndeaproape dreptul local, în
frunte cu mareşalul nobilimii din Basarabia. Acest comitet urma să selecteze din
Cărţile lui Armenopol şi Donici şi din Sobornicescul Hrisov din 1785 toate legile care
au rămas în vigoare şi care nu au fost abrogate prin decizii speciale editate după 1812,

521
precum şi cele adoptate special de Guvern pentru Basarabia pentru a le include într-un
Cod de legi separat11.
Comitetul urma să activeze timp de un an, iar pentru editarea Codului şi
remunerarea membrilor-redactori urma să fie alocată o sumă de 5 mii de ruble din
contul sumelor rămase din prestaţiile personale alocate de pe domeniile nobiliare12.
Iniţiativa adunării nobiliare din Basarabia din ianuarie 1866 este susţinută de
guvernatorul general al Novorosiei şi Basarabiei Koţebu, de miniştrii de justiţie, de finanţe
şi de interne13. Consiliul de Stat, în şedinţa Departamentului de Stat Economic, a con-
siderat necesar de a înainta această problemă spre discuţie în Secţia a Doua a Cancelariei
Personale a Maiestăţii Sale Imperiale, care urma să facă legături cu miniştrii care aveau o
atribuţie directă la soluţionarea acestei probleme14.
De examinarea acestei întrebări se preocupau instituţiile de stat imperiale: Ministerele
de Interne, de Justiţie, de Finanţe, Consiliul de Stat şi Cancelaria Personală a Maiestăţii
Sale Imperiale; fiecare din aceste instituţii considera necesară şi oportună discutarea acestei
probleme, dar nici una din ele nu-şi asuma sarcina de a o soluţiona – exemplu elocvent de
tărăgănare birocratică în rezolvarea diverselor probleme majore în Imperiul Rus.
Documentul publicat este o dovadă a faptului că doar atotputernica Cancelarie Personală a
Maiestăţii Sale Imperiale, în persoana secretarului de stat, cneazului Urusov, a pus capăt,
prin decizia din 13 octombrie 1867, tentativelor generoase ale nobilimii basarabene de a
păstra legislaţia locală. Decizia secretarului de stat Urusov prevedea: „…A respinge demer-
sul dvorenimii din regiunea Basarabia privind permisiunea de a institui un Comitet pentru
reexaminarea legilor locale şi despre alocarea, în acest scop, a unei sume de 5 mii de ruble
din contul sumelor rămase din prestaţiile personale alocate de pe domeniile nobiliare” 15.

Anexă
Второе отделение собственной
Его императорского величества Канцелярии
13 Октября 1867 года №636
Новороссийский и Бессарабский генерал-губернатор препроводил в
Министерство внутренних дел постановление бессарабского дворянства,
состоявшееся в общем собрании оного, в январе прошлого года, о пересмотре мест-
ных законов Бессарабской области. Из этого постановления видно, что бессарабское
дворянство, принимая во внимание, что местные гражданские законы, оставленные в
действии в этой области по воле государя императора Александра I-го, глубоко
укоренившиеся в народном сознании и местных обычаях, не имеют до сих пор систе-
матического свода, – что в особенности важно ввиду близкого осуществлении для
Бессарабской области судебной реформы, требующей точных и ясных законов, – и
сознавая, что приведение в систему местного гражданского права всего легче может
быть достигнуто при непосредственном участии дворянства, как передового
сословия, постановило: для достижения предполагаемой цели учредить особый
Комитет из лиц, близко знакомых с местным правом под председательством
областного предводителя дворянства. На обязанность этого Комитета возложить:
1. Извлечение из узаконенных правительством книг Арменопуло и Донича и
Грамоты 1785 года всех законов, ныне действующих и неотмененных особыми
постановлениями, изданными после 1812 года;

522
 2. Пополнение их законами, изданными правительством специально для
Бессарабской области, а также согласно 1606 статье Свода законов, Тома X, части 2,
общими законами империи в тех случаях, для коих в местных бессарабских законах и
обычаях не найдется ясного и положительного определения;
3. Изложить все приведенные в систему законы в отдельном своде,
руководствуясь при этом системой первой части десятого тома Законов гражданских.
Сроком для действий Комитета назначить один год, а для издания работ его и
вознаграждения особенных трудов членов редакторов оного, отпустить в его ведение
пять тысяч рублей на счет остатков частного с дворянских имений сбора. Для
скорейшего и успешнейшего достижения указанных Комитету целей предоставить
областному предводителю дворянства, с одной стороны, открыть таковой
немедленно, а с другой, войти с представлением к министру юстиции о назначении в
состав Комитета одного из чинов сего министерства, с выдачей ему содержания из
определенной для сего суммы. На место членов, которые выбудут из Комитета,
предоставляется областному предводителю дворянства назначать других.
Препровождая таковое постановление бессарабского дворянства на усмотрение
Министерства внутренних дел, генерал адъютант Коцебу присовокупил, что он
признает изложенное в онном ходатайстве заслуживающим уважения.
Бывший министр юстиции, с которым было сделано сношение по сему предмету,
уведомил министра внутренних дел, что ввиду настоятельной потребности в
пересмотре действующих в Бессарабской области постановлений, он находит, что
труды Комитета, составленного из лиц, близко знакомых с местными законами,
принесут несомненную пользу при пересмотре в законодательном порядке
действующих там узаконений, а потому не встречает препятствий к открытию
Комитета на изложенных в вышеприведенном постановлении дворянства основаниях
и к участию в этом Комитете чиновника Министерства юстиции, служащего в
Бессарабской области и окончившего курс наук в высшем учебном заведении.
Министр финансов, со своей стороны, сообщил, что он находит возможным
испросить высочайшее разрешение, чрез Государственный Совет, на отпуск, из
остатков частного сбора с дворянских имений по Бессарабской области, пяти тысяч
рублей для издания работ и вознаграждения трудов членов Комитета для пересмотра
и приведения в систему местных законов.
Министр внутренних дел, находя, со своей стороны, заслуживающим
удовлетворения ходатайство дворянства Бессарабской области об учреждении
предполагаемого Комитета для пересмотра местных законов и об отпуске онному
пяти тысяч рублей из остатков частных земских сборов, представил о сем на
благоусмотрение Государственного Совета.
Государственный Совет в Департаменте Государственной Экономии, приняв на
вид, что в означенном представлении статс-секретаря Валуева испрашивается,
согласно с ходатайством дворянства Бессарабской области, разрешения на
учреждение там Комитета для пересмотра местных законов и составления из них
особого свода, и об отпуске на издержки по сему предмету пяти тысяч рублей из
остатков частного земского сбора с дворянских имений, нашел, что разрешение
последнего ходатайства зависит от того, будет ли признано полезным и
своевременным составление для Бессарабской области особого свода местных
постановлений. А как разрешение сего вопроса требует предварительного
соображения с общим ходом и видами законодательных работ в империи, и с теми
особенностями, которые сохранились и должны быть сохранены в местных
постановлениях Бессарабской области, по мнению Государственного Совета,

523
настоящее дело должно подлежать предварительному соображению II отделения
собственной его императорского величества канцелярии. На основании сего,
Государственный Совет мнением, удостоенным высочайшего его императорского
величества утверждения, положил передать настоящее дело во II-е отделение
собственной его императорского величества канцелярии, с тем, чтобы оно по
предположению об учреждении в Бессарабии Комитета для пересмотра местных
законов и составления из них особого свода вошло в сношение с теми из министров,
до коего это касаться может, и об отзывах их, со своим заключением, предоставило
Государственному Совету установленным порядком.
Прежде, нежели приступлю к рассмотрению возбужденного Государственным
Советом вопроса о пользе и современности составления для Бессарабской области
особого свода местных законов, признаю необходимым обозреть самые источники
сих законов и указать на судьбу их по присоединении Бессарабии к Российской
империи.
Нынешняя Бессарабская область в древности была населена гетами и даками,
которых не могли покорить ни царь персидский Дарий Истапс, ни Александр
Македонский, ни Лизимах Фракийский, и которым платили дань даже римляне в
течение двенадцати лет (с 88 по 100 г. по Р.Х.). Только император римский Траян
уничтожил самостоятельное существование Дакии, перевел туда римских колонистов
и, для распространения сообщений, приказал устроить дороги, а для защиты от
нападений соседних народов – земляные укрепления, которые и до сих пор слывут, в
устах народа, под именем Траянова вала. Но вскоре Дакия отделилась от Римской
империи и с того времени делалась попеременно добычею то гуннов, готов и
гепидов, то варваров, славян и венгров. Независимость ее восстановил в XIII веке
храбрый туземец Драгош, но и Драгошева держава существовала недолго, потому
что она сделалась вскоре добычей турок, под владычеством которых и находилась до
настоящего века. По представительству России и других первоклассных держав, одна
часть прежнего Драгошева государства (Молдавия и Валахия) получила
полусамостоятельное политическое существование в зависимости от Турции (по
Адрианопольскому миру 1829 года), а другая (нынешняя Бессарабская область) еще
прежде (по Бухарестскому миру 1812 года1) была присоединена к России.
О законах древних даков, населявших первоначально нынешнюю Бессарабию2, не
сохранилось никаких сведений; вероятно, однако ж, что место писанных
положительных законов занимали неписаные, образовавшиеся путем обычая. В
период владычества над Дакиею римлян, в ней были введены римские законы, это
явление было необходимо по политическим взглядам римлян. Они водворяли свои
законы у покоренных ими народов и не следовали так называемой территориальной
системе права. Действие римских законов по нашествии на Дакию варварских
племен ослабло, однако ж так, что когда впоследствии Драгош восстановил
Молдавскую державу, то местные судьи не могли указать ни на один из источников
законов. Для устранения сего зла, государь Молдавский Александр I-й (княживший с
1401 по 1432 г.) приказал сделать на молдавском языке извлечение из так
называемых Басилик (la Basilica), составленных по повелению императоров греческих
Василия Македонянина и Льва Философа. Это извлечение имело силу, по словам
князя Дмитрия Кантемира3, до его времени (т.е. до конца XVIII века). В XVII веке (в
1646 г.) господарь молдавский Василий Лупул Албанос (княживший с 1634 по 1654
г.) повелел собрать все действующие до его времени в Молдавии законы, писанные и
неписанные, в одну книгу и поставил ее руководством для судей.

524
 Из источников права, действующего в Молдавии, важна также утвердительная
грамота господаря Александра Иоанновича Маврокордата, изданная 28 декабря 1785
года по совещанию с митрополитом Молдавским Гавриилом, молдавскими
архиереями и игуменами, а также вообще со всеми великими местными боярами.
Наконец, в начале XIX века (в 1804 г.), по повелению господаря молдавского
Александра Константиновича Мурузи, был переведен с греческого на молдавский
язык Фомою Каррасом и введен в употребление в Молдавии и в нынешней
Бессарабии сборник законов, известный под именем Ручной книги законов,
составленный в XIV веке в 1345 г. Константином Арменопулом, членом высшего
гражданского суда, советником императора греческого Иоанна Кантакузина и
царедворцем Иоанна Палеолога.
По Уставу образования Бессарабской области, изданному 29 апреля 1818 года4,
потом исправленному и дополненному 29 февраля 1828-го5, в тяжебных делах
жителей Бессарабской области принимаются в основание законы края, а в тех
случаях, когда они окажутся недостаточными, принимаются законы русские, но
тяжебные дела по уездам Аккерманскому и Измаильскому, так как в них нет
молдаван, должны быть производимы и решаемы на основании русских узаконений.
Это правило вошло в статью 2076 Тома X Свода законов гражд. издания 1832 г., в
статью 3585 того же тома Свода законов гражд. издания 1842 года, и, наконец, в
статью 1606 Тома X, части 2 законов о судопроизводстве гражданском, издания 1857
года6. Кроме того, так как в течение более пятидесятилетнего действия местных
бессарабских законов были замечены случаи, в коих они не соответствовали
местным обстоятельствам и духу времени, то по сему некоторые статьи их,
относящиеся к гражданскому праву и к мерам гражданских взысканий, были
заменены общими русскими законами; таковы: общий десятилетний срок земской
давности, введенный указом 28 мая 1823 года7 вместо многосложных и обширных
правил о давности, основанных на римском праве; порядок взыскания по долговым
обязательствам, введеных 11 октября 1828 года8; правила о продаже имений с
публичного торга, а также правила о продаже имений малолетних, введенных
10 июня 1836 года9, порядок ввода во владение недвижимыми имуществами и
трехлетний срок выкупа родовых имуществ, введенный 3-го июля 1842 года10. Но
одной их главнейших забот нашего правительства, по присоединении Бессарабии к
России, было приведение в известность местных законов этой области. Из собранных
по сему предмету Бессарабским Верховным Советом (существовавшим с 1818 по
1828 год и составлявшим главное административно-судебное установление в
области) на месте сведений11 оказалось нужным признать местными Бессарабскими
законами: «Ручную книгу, или так называемое Шестикнижие Константина
Арменопуло», «Утвердительную грамоту (28 декабря 1785 года) господаря
Александра Иоанновича Маврокордата» и Краткое собрание законов, извлеченных из
царских книг боярином Андронакием Доничем, напечатанное в Яссах, в 1814 году.
Спрошенные бывшим бессарабским Верховным Советом об источниках местных
законов почетнейшие жители Бессарабии умолчали об упомянутой выше Книге
Василия Лупула Албаноса и потому она лишилась законной силы в Бессарабии, но с
того времени начали ссылаться на извлечение боярина Андронакия Донича, несмотря
на то, что оно было издано после 1812 года, т.е. после присоединения Бессарабии к
России. Для приведения сих источников законов в известность и порядок, была
учреждена в г. Кишиневе, в 1817 году, при временном Бессарабском Комитете,
особая Комиссия, занятия которой однако ж не увенчались желанным успехом12. Из

525
указа Правительствующего сената (по 2 департаменту) от 1 сентября 1831 года, за
№3825, при котором, как будет объяснено ниже, были посланы в бессарабские
присутственные места экземпляр русского перевода книг Арменопуло и Донича,
видно только, что одним из членов сей Комиссии, доктором права Манегою, был
составлен (по проекту, начертанному бывшим статс-секретарем графом Капо
Д’Истрия) на французском языке, в трех частях, проект свода местных законов и
обычаев Бессарабской области, и что означенный проект или, как он называется в
Сенатском указе, уложение, сочиненное Манегою, было предоставлено тогдашним
полномочным наместником, бессарабским графом Воронцовым, к управлявшему
Министерством внутренних дел, от которого препровождено, в мае 1825 года, для
перевода в Министерство иностранных дел, с тем, чтобы по окончании перевода
предоставить оное на рассмотрение Государственного Совета, по принадлежности.
Но так как применение местных бессарабских законов к частным случаям,
встречавшимся в жизни действительной, было затруднительно, с одной стороны,
потому что источники этих законов были писаны на языках, не всегда понятных для
судей, а с другой, потому что некоторые из сих источников были печатаны за
границей и при том в довольно отдаленные времена, по своей дороговизне, были
недоступны не только для частных лиц, но и для общественных установлений; то по
сему Второй департамент Правительствующего Сената, в который, на основании
Именного указа Сенату 3 августа 1825 года13 стали поступать, по апелляции,
гражданские дела из Бессарабского областного гражданского суда, получив,
вследствие требования о том, от главного местного начальства Бессарабии книги
Арменопуло и Донича на молдавском языке, препроводил их в 1826 году в
Азиатский департамент Министерства иностранных дел, для перевода на русский
язык. По окончанию этого перевода, Второй департамент Правительствующего
Сената разослал в 1831 году напечатанные в сенатской типографии экземпляры этого
перевода в присутственные места Бессарабии14, утвердительная же грамота
Александра Маврокордато переведена с молдавского на русский язык бывшим
ректором Кишиневской семинарии Иринеем и напечатана на обеих языках в
Кишиневской духовной типографии в 1827 году. Таким образом, с 1831 года все
прежние издания местных бессарабских законов лишились своей силы и в настоящее
время принимаются в Бессарабской области за руководство при решении
гражданских дел русские переводы книг Арменопуло и Донича, Соборная грамота
князя Маврокордата и русские законы во всех тех случаях, в которых местные
бессарабские законы оказываются недостаточными.
Русский перевод Ручной книги законов, или т.н. Шестикнижия Арменопуло15,
напечатанный в сенаторской типографии в 1831 году, в двух частях, состоит из
шести книг, из которых каждая разделяется на несколько титулов, которые, по
своему содержанию, относятся большей частью к гражданскому праву и
судопроизводству. После шестой книги следуют законы земледельческие, выбранные
из книги императора Юстиниана, состоящие из десяти титулов и определяющие
главным образом правила о поземельной собственности и о вознаграждении за вред и
ущерб в чужом имуществе, а после них разные законы в трех титулах (о чинах, о
разных канонах или правилах, об обмане и о значении слов) и, наконец, Ручная книга
Алексея Спана о браках, состоящая из восьми глав. Означенный перевод книги
Арменопула был перепечатан в Кишиневе в 1850 году в типографии Акима Попова в
двух книгах (in 8), и в 1854 году (место издания и типография не означены), также в
двух книгах (in 8).

526
 В сем последнем издании помещена, в виде приложения, соборная грамота князя
Александра Иоановича Маврокордата (ч. 2, стр. 283-297).
Книга Донича, в русском переводе, напечатанная также в Сенатской типографии в
одно время с руководством Арменопула16, состоит из сорока двух титулов, на коих
первые семь (заключающие в себе общие постановления о законах и порядке
судопроизводства) и сорок первый титул (об уголовных преступлениях) отменены
позднейшими дополнениями и русским законодательством, а прочие сохраняют и до
сих пор более или менее практическую силу. При составлении своей книги,
сочинитель пользовался преимущественно греко-римскими законами, книгою
Арменопуло, институтами юриста Михаила Аталиатика, молдавскими
положительными законами и обычаями и, наконец, отчасти грамотою господаря
Маврокордата. Означенный перевод книг Донича перепечатан в Кишиневе в 1850
году, в типографии Акима Попова, в одном томе (in 8).
Третий и последний источник ныне действующих местных бессарабских законов
есть Соборная утвердительная грамота, изданная 28 декабря 1785 года на молдавском
языке при господаре Александре Иоанновича Маврокордата, переведенная на
русский язык бывшим ректором Кишиневской семинарии Иринеем и напечатанная
на обеих языках в Кишиневской духовной типографии, в 1827 году17. Грамота эта
делится на две части, из которых первая, определяющая правила о дарении, об
отчуждении и о залоге имуществ, сохраняет более или менее силу закона и до ныне, а
вторая, о цыганах, с изданием высочайше утвержденных 19 февраля 1851 года
правилах о людях, вышедших из крепостной зависимости в Бессарабской области,
утратила свою практическую силу. Второе издание этой грамоты с одним русским
текстом было сделано в 1854-м году, в виде приложения к изданному тогда же
русскому переводу книги Арменопуло18.
Обращаюсь за тем к разрешению возбужденного Государственным Советом
вопроса о пользе и своевременности составления для Бессарабской области
отдельного Свода местных законов, я нахожу, что вскоре по присоединении сей
области к России некоторые статьи местных ее законов, относящиеся к
гражданскому праву и мерам гражданских взысканий, были, как замечено выше,
заменены русскими законами, таковые: общий десятилетний срок земской давности,
введенный указом 28 мая 1823 года; порядок взыскания по долговым обязательствам,
введенный 11 октября 1828 года; правила о продаже имении с публичного торга и
правила о продаже имений малолетних, введенные 10 июня 1836 года; порядок ввода
во владение недвижимыми имуществами и трехлетний срок выкупа родовых
имуществ, введенный 3 июля 1842 года. Далее в статье 1606 Свода законов Тома Х,
части 2, законов о судопр. гражд. (изд. 1857 г.), основанной на параграфе 63-м
Учреждения для управления Бессарабской области от 29 февраля 1828 года19,
выражено положительное правило, что в тех случаях, где законы края окажутся
недостаточными для решения тяжебных дел, должны быть принимаемы законы
русские. Наконец, в настоящее время, правительство предположило ввести в
Бессарабской области, на одинаковом с прочими великороссийскими губерниями
основании, земские учреждения20 и судебные уставы 20 ноября 1864 года, в полном
их объеме21. Все изложенные меры, как уже приведенные в исполнение, так и еще
имеющие быть приведенными в действие в отношение Бессарабской области, служат
доказательством, что правительство стремится к постепенному изглажению местных
особенностей того края. Приступать ныне к изданию отдельного Свода местных
гражданских законов Бессарабской области значило бы идти назад, значило бы

527
подтверждать и узаконить эти особенности, и, таким образом, отдалять, может быть
на довольно продолжительное время, окончательное уничтожение этих особенностей
и вообще останавливать полное слияние этого края с Россией, тогда как
правительство должно, конечно, стремиться к этому слиянию всеми зависящими от
него способами.
Я не могу не обратить также внимание на то, что и в прошедшем и в настоящем
столетии правительство учреждало разные комитеты и комиссии, составленные из
местных обывателей и местных чиновников, для приведения в известность и системы
местных законов, действовавших в Остзейском крае и в губерниях Черниговской и
Полтавской22, но все эти комитеты, незнакомые ни с кодификационными приемами,
ни с ближайшими видами правительства в деле приведения в известность системы
местных законов, всегда оказывались несостоятельными. Подобный же опыт
приведения в известность и в систематический порядок бессарабских законов,
посредством местной Комиссии, был сделан, как замечено выше, в 1817 году, но и
этот опыт оказался также неудачным. Посему было бы неудобно прибегать, в
настоящее время, еще раз к такой мере, которая уже неоднократно оказывалась на
деле безуспешной.
Вследствие всех изложенных выше соображений я полагал бы ходатайство
дворянства Бессарабской области о дозволении ему учредить Комитет для
пересмотра местных законов и об отпуске онному на сей предмет пяти тысяч рублей
из остатков частных земских сборов оставить без последствий.
Об этом моем заключении, с которым согласился вполне и управляющий
Министерством внутренних дел, имею честь представить на благоусмотрение
Государственного Совета.

Статс-секретарь Князь Урусов

Верно: управляющий письмоводством (semnătura nu e descifrabilă)

Ссылки:
1.
1812 мая 16 (Полн. Собр. Зак. №25110) ст. IV; ср. 1812 авг. 5 (Полн. Собр. Зак.
№25119).
2.
Сведения о законах, действовавших в Молдавии и в нынешней Бессарабской
области до присоединения сей последней к России, заимствованы из сочинений князя
Дмитрия Кантемира: Историческое, географическое и политическое описание
Молдавии в переводе с немецкого языка Василия Левшина. – Москва, 1789 г., с. 251-
254 и профессора бывшего Ришельевского лицея Линовского: О местных
бессарабских законах. – Одесса, 1842 г., с. 9-11.
3.
Историческое, географическое и политическое описание Молдавии / Перев.
Левшина. – Москва, 1789 г., с. 252.
4.
Полн. Собр. Зак. №27357, с. 224.
5.
Полн. Собр. Зак. №1834, § 63.
6.
В статье 1606 Тома X части 2 Зак. о Судопр. Гражд. (изд. 1857 г.) не
упоминается только об Измаильском уезде, потому что территория сего уезда
отошла, как известно, к Турции, по Парижскому трактату.
7.
Полн. Собр. Зак. №29486, ср. Св. Зак: т.X, ч.II, с. 13 примеч. 2.
8.
Полн. Собр. Зак. №2334, ср. Св. Зак: т.X, ч.II, ст. 1609.
9.
Полн. Собр. Зак. №9289, ср. Св. Зак: т.X, ч.I, ст. 277, примеч. 2, и т. X, ч. II, ст. 1609.

528
 10.
Полн. Собр. Зак. №15815, ср. Св. Зак: т. X, ч. I, ст. 933, примеч. 2, и ст.1363,
примеч. 1.
11.
Сведения о местных бессарабских законах были собраны бывшим Бессарабским
Верховным Советом посредством спроса о том почетнейших жителей Бессарабии
(см. привед. выше сочин. Линовского: О местных Бессарабских законах. – Одесса,
1842 г., ст.11 и 12).
12.
См. привед. выше сочин. Линовского: «О местных Бессарабских законах», с. 24-27.
13.
Полн. Собр. Зак. №30439, п.1 и 2.
14.
Ук. Прав. Сен. (по 2 департаменту), 1 сентября 1831 г. №3825.
15.
Полное ее заглавие следующее: «Перевод Ручной книги законов или так
называемого Шестикнижия, собранного отовсюду и сокращенного достопочтенным
Нолифилактом в суде в Фессалонике Константином Арменопулом: при чем
прилагается и Ручная книга о браках, сочиненная Алексием Спаном», с издания
печатанного в Венеции в 1766 г. Печатано при Сенатской типографии в 1831 г.
16.
Под заглавием «Краткое собрание законов, извлеченных из царских книг, для
руководства обучающимся оным, с указанием на книгу, титул, главу и параграфы
царских законов. В первый раз напечатанное с дозволения его светлости господаря и
владетеля Молдавии Скарлата Александронича Калимахи воеводы и с благословения
высокопреосвещеннейшего митрополита Молдавии, господина Вениамина, трудами
и усердием молдавского боярина Андронакия Донича изданное». – Яссы 1814 г.
Печатано при сенатской типографии в 1831 г. (in 4)
17.
Полное ее заглавие следующее: «Княжеская утвердительная грамота
состоявшаяся вследствие соборного учреждения и определения на счет устройства
жертвуемых поместьем, виноградников и мест поддомовых продаж, замене залогов
и монастырских поместьев, а равно на счет устройства при делах цыган и таких
людей, кои, быв родом молдаване, смешались посредством женитьбы и замужества
с цыганами, сверх того и о других основанных на справедливости учреждения
касательно цыган, принадлежащих другим лицам». Экземпляра грамоты
Маврокордато, напечатанной в Кишиневе в 1827 году, не имеется ни в
Императорской Публичной библиотеке, ни в библиотеке II отделения собственной
его императорского величества канцелярии; приведенное же выше заглавие этой
грамоты выписано из сочинения бывшего профессора Линовского «О местных
Бессарабских законах», с. 37.
18.
(Стр. 19) Ср. ч. 2, с. 283-297.
19.
Полн. Собр. Зак. №1834.
20.
1864, янв.1 мн. Гос. Сов., ст.1, п.1 (Полн. Собр. Зак. №4045).
21.
1865 октября 19, ук. Сенату, ст.1 (Собр. Указ. и распор. Прав. за 1865 г. №600).
22.
Так, в 1728 году [1728 Сенат. 12 (Полн. Собр. Зак. №5330) п.4] Император Петр
II, по прошению о том Лифляндского дворянства, повелел составить из людей
добрых и искусных в остзейских законах Комиссию для сочинения кодекса с этих
законов. Начертанный вследствие сего проект местных законов был представлен (в
1741 году) в Кабинет Министров для рассмотрения и утверждения. Кабинет
Министров положил подвергнуть его ревизии сперва в особом Комитете, состоящем
из президента Юстиц-коллегии и других лиц, потом в коллегии лифляндских,
эстляндских и финляндских дел, затем в правительствующем Сенате и наконец
оттуда внести для апробации в Кабинет (резолюция Кабинета Министров 1741 авг.
28 ( Полн. Собр. Зак. №8335). Но это дело не имело успеха, потому что еще прежде
рассмотрения представленного проекта в Сенате, на него был передан, по случаю
учреждения в 1854 году Комиссии (шестой по счету) для сочинения уложения

529
Российской Империи, в сию Комиссию и означенный проект Лифляндских законов, в
1804 и 1809 годах, при новом образовании Комиссии составления законов,
Остзейские губернии были помещены в числе тех, для которых в 1804 году
предположено начертать частные уставы, а в 1809 году положено составить особые
своды провинциальных законов, в том числе и для Остзейских губернии и для
начертания проектов сих последних сводов были составлены (в 1818 г. особые
местные Комитеты в Риге и Митаве из восьми, а в Ревеле из девяти членов и по
требованию некоторых из них, были посланы к ним экземпляры систематического
оглавления предметов долженствовавших войти в состав предполагаемых сводов; но
все эти предположения и начатые по ним работы не имели никакого успеха (см.
«Исторические сведения об основаниях и ходе местного законодательства
Остзейских губернии» с.199 и «Обозрение исторических сведении о своде законов». –
С.Петербург, 1837 г., стр. 35). В царствование императора Петра II было повелено
(1729 августа 22 (Полн. Собр. Зак. №5324) п. 20), перевести действовавшие в
губерниях Черниговской и Полтавской Статут Литовский и сборники Магдбурского
права на русский язык и потом составить из них, посредством добрых и сведущих
людей, свод, а в царствование императрицы Анны Иоанновны (1734 июля 31 (Полн.
Собр. Зак. №6611) п. 5 и авг. 8 (Полн. Собр. Зак. №6614) п. 3) была учреждена в
Москве (в 1734 году) особая Комиссия из двенадцати малороссийских депутатов
духовного и светского звания, которые должны были заняться не только приведе-
нием малороссийских законов в один систематический свод, но и разрешением
могущих при том встретиться вопросов и сомнений, а также выпущением ненужного
и прибавлением всего того, что могло быть полезно для Малороссийского народа; но
труды этой Комиссии, переведенной в 1736 году в Глухов и существовавшей до 1738
года, не имели успеха (ср. 1736 февр. 11 (Полн. Собр. Зак. №5888).

Arhiva Istorică de Stat din Rusia (Sankt Petersburg), F. 1261, inv. 2, 1867 , d. 52,
f. 47-69.
P.S. Tehnica transcrierii documentului. Documentul se publică în limba originalului. La
transcriere au fost păstrate particularităţile limbii documentului, nealterându-se modul de
exprimare. Conţinutul este publicat integral, fără prescurtări. În interesul unei cât mai rapide şi
uşoare lecturi, nu s-a ţinut cont de particularităţile ortografice specifice sec. al XIX-lea. Unele
denumiri (cuvinte) scrise în text cu minuscule sunt redate cu majuscule, şi invers. Referinţele în
manuscris sunt indicare în subsolul filelor.

Note:
_________________________

1
După adoptarea în Moldova, la 1816-1817, a Codului Calimah nobilimea basarabeană
pune în faţa instituţiilor de stat imperiale problema necesităţii codificării legilor locale. În
scopul soluţionării acestei probleme a fost instituită o comisie de codificare alcătuită din
specialişti în domeniu, care urma să sistematizeze toate legile existente în Principatele Române.
Din cadrul acestei comisii făcea parte şi Petru Manega, originar din Ţara Românească, doctor
în drept la Universitatea de la Paris. Codul de legi a fost finisat în 1821, dar nu a primit
sancţiunea împăratului Alexandru I. Acestuia nu i-a plăcut că la baza codificării au fost puse
principiile dreptului romano-bizantin, şi nu ale legislaţiei ruse. Trezea anumite dubii şi faptul că
noul Cod de legi se asemăna cu Codul Calimah din Moldova. (D.Grama, C.Slutu, Petru Manega –

530
codificator al dreptului moldovenesc în Basarabia. – În: Cugetul. Revistă de istorie şi ştiinţe
umanistice. – Chişinău, 1991, nr. 2, p. 35-41).
2
Сборник окончательных судебных решений по вопросам местного
бессарабского гражданского права, составленный Р.Кохманским, вып. 1. – Кишинев,
1868, с. 12.
3
Ibidem.
4
AISR, F. 1261, inv. 1, d. 141, f. 2-2 verso.
5
М.Г. Коротких, Судебная реформа в России 1864 г. (Сущность и социально-
правовой механизм формирования). – Воронеж, 1994, с. 132, 169.
6
AISR, F. 1190, inv. 16, d. 8, f. 45-45 verso.
7
Ibidem, f. 6.
8
Ibidem, f. 35 verso-46.
9
Ibidem, f. 13-13 verso.
10
Ibidem, f. 1261, inv.2, 1867, d.52, f.47 verso.
11
Ibidem, f. 48-48 verso.
12
Ibidem, f. 48 verso-49.
13
Ibidem, f. 49 verso-51.
14
Ibidem, f. 52 verso.
15
Ibidem, f. 69.

Textul de mai sus, elaborat în colaborare cu Călin Tomuleţ, a fost publicat

în revista „Analele Ştiinţifice ale Universităţii de Stat din Moldova. Seria
„Ştiinţe socioumanistice”. Vol. III. – Chişinău, 2003, p. 278-287,. În volumul de
faţă textul este publicat fără completări sau modificări de conţinut. Au fost
înfăptuite doar unele rectificări ortografice, precum şi uniformizat, aparatul
ştiinţific.

531
VII
Varia
 CIRCULAŢIA MONETARĂ ÎN BASARABIA ÎN PRIMELE DECENII
DUPĂ ANEXAREA EI LA IMPERIUL RUS1

Currency circulation in Bessarabia in the first decades after its annexation to

the Russian empire

Abstract
Using broadly archival and published documents, the author analyzes the circulation of money
in Bessarabia in the first decades after its annexation to the Russian Empire.
The author finds that certain periods of time, in Bessarabia were circulating several kinds of
currencies, especially Turkish, Austrian and Dutch. But mostly have spread, due to the dependence of
Romanian Principalities to the Ottoman Empire, Turkish gold and silver coins with different value,
called mahmud, half mahmud, a quarter of mahmud, rubia, rubeichik, beshlik, stambolik,
hazelnut, etc. Tsarism intervened in money circulation in Bessarabia, seeking to reduce the exchange
rate of these currencies, in favor of Russian rubles.
With the introduction in 1828 of the Russian currency as a mean of money circulation throughout
Bessarabia, Turkish coins were gradually removed from circulation in the domestic market of
Bessarabia. Nevertheless, some Turkish coins circulated in Bessarabia until the 50s of the 19th
century.

După anexarea Basarabiei la Imperiul Rus (în 1812) în provincie au circulat, o

anumită perioadă de timp, mai multe feluri de monede, în special cele turceşti,
austriece şi olandeze. Însă, cea mai mare răspândire au avut monedele de aur şi de
argint turceşti cu valoare diferită, numite mahmudea, jumătate de mahmudea, o pătrime
din mahmudea, rubia, rubeicicul, beşlicul, stambolul, funducul, misârul etc., fapt ce are
ca explicaţie dependenţa Principatelor Române de Imperiul Otoman1.
În studiul de faţă, având la bază izvoarele de arhivă inedite, depistate în fondurile
Arhivei Naţionale a Republicii Moldova (ANRM), ale Arhivei Istorice de Stat a Rusiei
(AISR) (Sankt Petersburg) şi ale Arhivei Istorice Militare de Stat a Rusiei (AIMSR)
(Moscova), precum şi cele publicate, vom analiza circulaţia monetară în Basarabia, de
la anexarea ei în 1812 la Rusia şi până la adoptarea Regulamentului din 29 februarie
1828, când a fost lichidată autonomia limitată acordată provinciei, teritoriul fiind
inclus în sistemul economic şi politic al Imperiului Rus, iar moneda rusească –
introdusă ca mijloc de circulaţie bănească pe întreaga Basarabie.
Administraţia imperială rusă nu a putut scoate imediat din circulaţie de pe piaţa
internă din Basarabia monedele străine şi să le înlocuiască cu asignatul rusesc. Aceasta
din mai multe considerente:
1. Introducerea în Basarabia a unui sistem monetar nou a depins, în mare măsură,
de ritmurile de includere a teritoriului nou-anexat în sistemul economic şi politic al
Imperiului Rus, proces care a derulat anevoios, necesitând timp şi eforturi atât din

1
Ideile de bază prezentate în acest articol au fost expuse de autor în cadrul şedinţei Primului Simpozion
Numismatic desfăşurate la 11 noiembrie 2011, la iniţiativa dr. conferenţiar Sergiu Matveev
(Universitatea de Stat din Moldova, Catedra Arheologie şi Istorie Antică). A se vedea în acest sens:
Valentin Tomuleţ. Circulaţia monetară în Basarabia în primii ani după anexarea ei la Imperiul Rus.
– În: Conspecte numismatice (I). – Chişinău, 2011, p. 26-31.
533
partea administraţiei imperiale ruse, cât şi a celei regionale din Basarabia. Dificultatea
integrării teritoriului nou-anexat în sistemul pieţei interne ruse era determinată de
faptul că până la începutul anilor ’30 ai sec. al XIX-lea Basarabia a fost separată de
guberniile interne ruse prin cordonul vamal de la Nistru2, iar legăturile comerciale ale
negustorilor basarabeni cu guberniile ucrainene şi ruse s-au stabilit cu anumite greutăţi,
din simplul considerent că negustorii din guberniile ruse erau stratificaţi în ghilde
comerciale, iar cei din Basarabia nu3.
2. Nu mai puţin important a fost şi faptul că pentru o anumită perioadă de timp,
până în 1828, Basarabia a deţinut statutul de autonomie limitată în componenţa
Imperiului Rus. Alături de păstrarea unor particularităţi în sistemul economic, politic şi
administrativ, statutul de autonomie presupunea, sau cel puţin admitea, păstrarea unor
particularităţi specifice în sistemul financiar, inclusiv în circuitul monetar.
3. După anexarea Basarabiei la Rusia ţarismul, din considerente fiscale, interesat în
a înviora viaţa economică, susţine şi încurajează statornicirea în provincia nou-anexată
a negustorilor străini. Activitatea negustorilor străini pe piaţa din Basarabia era
reglementată atât de „obiceiul moldovenesc”, ce permitea încadrarea în comerţ a
tuturor stărilor sociale, inclusiv a străinilor cu o plată a taxei ce nu depăşea 15 lei
anual4, cât şi de legislaţia rusă. În baza legii de la 1 ianuarie 1807, negustorii străini care se
ocupau cu comerţul în Rusia erau scutiţi în primele 6 luni de plata impozitelor, după
care în următoarele 6 luni urmau să se înscrie în categoria oaspeţilor sau să părăsească
hotarele Rusiei5. Beneficiind de diverse înlesniri şi privilegii, numărul negustorilor
străini a sporit considerabil atingând doar în Chişinău, în anii 1819-1821, cifra de 207
persoane, inclusiv: 136 cetăţeni austrieci, 68 cetăţeni turci (în fond, cetăţeni
moldoveni de peste Prut), 2 cetăţeni prusaci şi 1 cetăţean francez6. Preponderenţa
negustorilor străini în comerţul permanent al Basarabiei este determinată nu doar de
tradiţiile şi privilegiile existente, dar şi de caracterul comerţului. Negustorii străini se
ocupau cu comerţul în Basarabia în principal în lunile de primăvară şi de vară, când
surplusul de furaj crea condiţii favorabile pentru cumpărarea la pieţe şi târguri a vitelor,
acestea urmând a fi trecute peste hotare. Majoritatea negustorilor din guberniile ruse şi
cele ucrainene veneau în Basarabia în lunile de toamnă, când se încheiau iarmaroacele
din Ucraina (cele din Harkov), iar ţăranii şi moşierii basarabeni terminau recoltatul
grânelor şi aduceau la iarmaroace produsele din gospodăria lor. Respectiv, în mâinile
acestor negustori, dar şi ale populaţiei – moşierilor, orăşenilor şi chiar ale unor ţărani
orientaţi la cerinţele pieţei, erau concentrare sume impunătoare de bani, în special
monede de aur şi de argint turceşti, olandeze şi austriece. A scoate din circulaţie aceste
monede într-o perioadă scurtă de timp nu era un lucru uşor. Dar şi ţarismul nu era
cointeresat, la început, în subminarea poziţiilor şi înlăturarea de pe piaţa basarabeană a
negustorilor străini, fapt confirmat prin atragerea lor pe piaţa din Basarabia şi prin
acordarea diverselor privilegii. Cu aceste monede contribuabilii achitau impozitele faţă
de stat, se efectuau tranzacţiile comerciale.
4. Trebuie să ţinem cont şi de faptul că, la început, comerţul în Basarabia se
desfăşura în baza Regulamentului comercial din 19 decembrie 1810, care interzicea
scoaterea din ţară a monedelor de aur şi de argint. Iar monedele turceşti, austriece şi olandeze
erau monede de aur şi de argint. După ce general-maiorul I.M. Hartingh preia, în mai

534
1813, funcţia de guvernator civil (confirmat în această funcţie la 17 iunie), acesta, pentru a
lua cunoştinţă de legile în baza cărora urma să se efectueze comerţul exterior, se
adresează la 6 ianuarie 1814 şefului districtului vamal Dubăsari Iuşnevski, cerându-i
explicaţiile de rigoare. În răspunsul din 16 ianuarie acesta scria că exportul din Rusia se
efectuează în baza Regulamentului comercial din 19 decembrie 1810, care permitea
exportul tuturor mărfurilor, în afară de cai, monede de aur, argint şi de aramă, inclusiv
a aramei în lingouri şi deşeuri, despre care fapt guvernul regional al Basarabiei a fost
informat încă la 17 octombrie 18137. Prin urmare, administraţia imperială şi cea
regională urmau să ţină cont şi de prevederile acestui Regulament.
5. De menţionat şi faptul că pentru integrarea Basarabiei în sistemul economic şi
politic al Imperiului ţarismul a întreprins măsuri concrete în vederea studierii
resurselor economice şi umane ale Basarabiei, trimiţând funcţionari şi dând dispoziţii
administraţiei militare şi celei civile de a studia frontiera de apus – la Prut şi Dunăre –
în vederea instituirii unui cordon sanitaro-vamal şi creării instituţiilor vamale şi de
carantină ce ar apăra teritoriul nou-anexat nu doar de pătrunderea molimei,
intenţionând astfel să asigure o administrare economică eficace şi o includere cât mai
grabnică şi sigură a regiunii în sistemul pieţei interne ruse8. Aceşti funcţionari aveau
obligaţia de a studia pe teren specificul administrării teritoriului, instituţiile sociale,
fiscale, administrative etc. În acelaşi rând, ei urmau să ia cunoştinţă nu doar de
specificul dezvoltării economice, de condiţiile în care poate fi desfăşurat comerţul, de
cererea şi oferta pe piaţa internă rusă şi pe cea basarabeană, dar şi să analizeze
particularităţile comerţului, formate în baza principiilor deja stabilite în comerţul
Moldovei la sfârşitul sec. al XVIII-lea – începutul sec. al XIX-lea, particularităţi păstrate
de ţarism pentru o anumită perioadă şi în Basarabia, atât din considerente de ordin
economic, cât şi politic. Totodată, pentru a putea fi operate schimbări reieşind din
noile condiţii, erau analizate modificările ce au intervenit în cadrul diferitelor categorii
sociale, modalitatea de impozitare a populaţiei moştenită de la Principatul Moldova,
specificul circulaţiei monetare etc. Prin urmare, numai după o analiză minuţioasă a
situaţiei economice, inclusiv financiare, fiscale şi monetare, din provincie ţarismul
putea anula sistemul monetar vechi, înlocuindu-l cu asignatul rusesc.
6. Înlăturarea de pe piaţa basarabeană a monedelor străine era dificilă şi din
considerentul că se tergiversa instituirea cordonului sanitaro-vamal la noua frontieră, la
Prut şi Dunăre, care urma să supravegheze şi să reglementeze tranzacţiile comerciale ale
negustorilor basarabeni cu partenerii externi, iar de aici – şi circulaţia monetară9.
Cordonul a fost instituit abia în 1817, respectiv din acest an puteau fi întreprinse
măsuri concrete şi eficiente în vederea soluţionării acestei întrebări.
7. Un argument forte care a impus administraţia imperială să păstreze o anumită
perioadă de timp în circulaţie monedele moldoveneşti, turceşti, olandeze şi austriece a
fost şi faptul că atât populaţia, cât şi cercurile comercial-industriale din Basarabia erau
obişnuite cu aceste monede. În mâinile lor se aflau sume impunătoare de bani. Tot
aceste monede erau folosite ca mijloc de tezaurizare.
8. Urmează să ţinem cont şi de faptul că afluxul monedei ruseşti în Basarabia era
slab10. În plus, încă din perioada războiului ruso-turc din anii 1806-1812, cursul de
schimb al rublei ruseşti a fost modificat de administraţia rusă. Pentru a stopa comerţul

535
de contrabandă din Principate şi pentru a majora veniturile vistieriei cu scopul de a
satisface necesităţile mereu crescânde circumstanţiate de război, A.Prozorovski,
comandantul suprem al armatei ruse (octombrie 1807 – august 1809) din Principate,
a emis la 18 iunie 1808 un ordin, prin care cursul rublei ruseşti a fost majorat de la
2 lei şi 25 parale la 3 lei (sau 120 de parale), iar cursul cervoneţilor de aur – de la 8 lei
30 parale la 10 lei11. Unii autori consideră că stabilirea acestui curs arbitrar de către
administraţia rusă din Principate a fost o consecinţă directă a faptului că „…unii
locuitori topeau monedele ruseşti de argint şi făceau din ele diferite obiecte; în plus, le
exportau în cantităţi mari în Austria şi Turcia, cauzând prejudicii serioase Rusiei” 12.
Deci, prin această măsură administraţia imperială căuta nu doar să lichideze deficitul
bugetar chemat de necesităţile de război, dar şi să întărească poziţia rublei pe piaţa
moldovenească. După anexarea Basarabiei la Rusia, populaţia urma să fie familiarizată
cu această monedă. Numai după o stabilizare puternică a rublei ruseşti pe piaţa internă
a Basarabiei administraţia imperială putea începe înlăturarea din circuit a monedelor
străine. Dar şi în aceste condiţii ţarismul trebuia să ţină cont de particularităţile locale,
de anumite premise de ordin economic şi politic, de ritmurile de încadrare a Basarabiei
în sistemul economic şi politic al Imperiului Rus etc.
Anexarea Basarabiei la Imperiul Rus a provocat griji şi anumite temeri din partea
proprietarilor funciari, concesionarilor, negustorilor şi a altor persoane care aveau
tangenţe directe cu sistemul monetar stabilit în provincie, înţelegând că administraţia
imperială va încerca să scoată din circulaţie monedele străine. La 4 septembrie 1813,
arendaşii de proprietăţi funciare din ţinutul Hotin, îngrijoraţi de cursul de schimb al
diferitelor monede, invocând că în ţinut circulă cervoneţi turceşti de valoare mică cu
echivalentul de 2 lei 90 aspri şi alte monede de argint turceşti, la un curs de 5 lei,
întrebau Pârcălăbia de Hotin „…la ce preţ să primească aceşti cervoneţi, pentru a nu
suferi pierderi” 13.
La 17 septembrie 1813, general-maiorul I.M. Hartingh, comandantul trupelor
ruseşti cantonate în Basarabia, care cumula şi funcţia de guvernator civil, fiind un adept
înflăcărat al metodelor de integrare forţată a Basarabiei în sistemul economic şi politic
imperial, în urma unui control riguros al comerţului intern în care erau antrenate mai
multe categorii sociale ale populaţiei, convingându-se că pe piaţă circulă în cantităţi
mari cervoneţi turceşti de valoare diferită (de 7, 4 şi 2 lei), dispune Departamentului I
al Guvernului Regional să anunţe populaţia că vistieria nu va mai primi de la
concesionari monede de aur turceşti, deoarece în urma scăderii cursului lor de schimb
populaţiei i se aduc prejudicii14.
La 11 noiembrie 1813 Pârcălăbia de Hotin raportează Departamentul II al Guvernului
Regional al Basarabiei că „…în acest ţinut negustorii, arendaşii şi locuitorii au
concentrat în mâinile lor un număr impunător de monede turceşti de aur şi de argint,
anume: rubia având cursul de 2 lei 90 aspre, stambolul – de 8 lei (aceste monede nu
sunt primite în vistierie, despre care fapt locuitorii au fost informaţi) şi ruble de argint
cotate la 5 lei” 15. Pârcălăbia scria că „…a fost invadată de plângeri ale locuitorilor, care
nu pot primi, iar alţii nu pot plăti datoriile şi, deci, nu-şi pot satisface necesităţile
cotidiene, din care cauză suferă pierderi considerabile; în plus, nu pot transfera aceste
monede în Moldova de peste Prut” 16. La 24 noiembrie 1813 Departamentul II al

536
Guvernului Regional îl informează pe I.M. Hartingh despre îngrijorările Pârcălăbiei de
Hotin în legătură cu plângerile locuitorilor17. În dispoziţia din 29 noiembrie 1813
I.M. Hartingh scrie Departamentului II al Guvernului Regional că a interzis ca aceste
monede să fie primite de vistierie din cauza „…calităţii proaste a aurului şi instabilităţii
cursului monedelor de argint turceşti, ceea ce putea cauza prejudicii serioase locuitorilor.
Totodată, nu a interzis circulaţia acestor monede între persoanele particulare în
scopuri comerciale sau întru realizarea altor afaceri, locuitorii fiind preîntâmpinaţi că
va fi aplicată această măsură” 18.
La 31 decembrie 1813, Departamentul II al Guvernului Regional discută dispoziţia
din 29 noiembrie a generalului I.M. Hartingh. Membrii Departamentului considerau
că, în baza unor investigaţii speciale ale cursului monedelor turceşti în oraşele
comerciale limitrofe Basarabiei, trebuie stabilit un curs oficial al acestor monede în
regiune19. Prin dispoziţia din 23 martie 1814 I.M. Hartingh informează
Departamentul II al Guvernului Regional că el demult a observat „…că în Basarabia
creşte numărul monedelor de aur turceşti, în special al celor numite rubia şi al
monedelor de argint turceşti – beşlicul, utilizate în tranzacţiile dintre locuitori, în timp
ce monedele de argint vechi: iuzlucii şi cervoneţii (двулевник, левник), care au
circulat cândva pe larg în Moldova, Valahia şi Basarabia, aproape că au dispărut din
circulaţie; chiar şi ducaţii (galbenii) olandezi sunt într-un număr redus în circulaţie, iar
cursul de schimb al celor care au mai rămas a crescut faţă de noua monedă turcească” 20.
I.M. Hartingh concluziona că „…monedele noi turceşti – cervoneţii şi beşlicii,
introduse recent în circuitul monetar …nu valorează acel preţ la care ele au fost emise,
comparativ cu iuzlucii şi cervoneţii care, fiind adaptate la cursul de schimb al ducaţilor
olandezi, au fost scoase din circulaţie, probabil, pentru a fi înlocuite cu beşlicii” 21.
Dânsul reitera dispoziţia sa dată vistieriei de a nu mai primi monede turceşti de aur şi
de argint şi confirma că atât cervoneţii, cât şi beşlicii au avut până acum un curs stabil,
deşi majorat faţă de valoarea lor reală: rubia era apreciată în Basarabia la 2 lei şi
23 parale, iar beşlicul – la 5 lei22. Cauza din care locuitorii au fost nevoiţi să recunoască
necorespunderea cursului de schimb al monedelor turceşti I.M. Hartingh o vedea în
necunoaşterea valorii reale interne a rubiei şi a beşlicului. Această necorespundere era
dictată de necesitatea stringentă de a dispune de o monedă măruntă turcească, chemată
de necesităţile comerţului şi de relaţiile stabilite între locuitorii Basarabiei şi cei de peste
hotare23.
Fiind obligat să urmărească dezvoltarea comerţului intern şi a celui extern al
Basarabiei, precum şi desfăşurarea diferitelor activităţi economice şi de altă natură ale
locuitorilor, pe care le permiteau particularităţile locale şi timpul, ţinând cont şi de
interesele imperiale, I.M. Hartingh a fost nevoit să accepte circulaţia în regiune a
monedelor mărunte turceşti – a rubiei şi beşlicului, după înlăturarea de pe piaţă a
monedelor vechi de argint – iuzlucilor şi cervoneţilor, care circulau la preţul lor
adevărat. În acelaşi timp, „…dorind să protejeze locuitorii Basarabiei de pierderi
inutile, cauzate de necorespunderea valorii adevărate a noilor monede valorii lor reale
de schimb pe piaţă”, I.M. Hartingh a stabilit, începând cu 10 mai 1814, cursul de
schimb pe întreaga Basarabie a acestor monede utilizate în tranzacţiile dintre locuitori,

537
acesta fiind însă micşorat: rubia era apreciată la 2 lei, iar beşlicul – la 4 lei, şi nicidecum
mai mult24.
Departamentul II al Guvernului Regional urma să informeze populaţia, prin
anunţuri, despre această nouă decizie a lui I.M. Hartingh. Cervoneţilor turceşti:
funduci, stamboli şi misâri, nu li se stabilea un curs oficial de schimb, deoarece aceştia
nu erau necesari – pe piaţă circulau rubia şi beşlicul, care satisfăceau toate cerinţele în
monedă turcească de schimb de valoare mică; în schimb, cursul paralei a fost majorat:
1 leu echivala cu 40 parale25. I.M. Hartingh atenţiona că extinderea varietăţilor de
monede pe piaţă poate cauza mari prejudicii locuitorilor în tranzacţiile lor băneşti;
aceştia trebuie să refuze de a mai primi monede care nu au un curs oficial de schimb,
stabilit de către guvern. Departamentul II al Guvernului Regional urma să înştiinţeze
locuitorii că „…circulaţia rubiei şi a beşlicului a fost aprobată oficial, iar cursul de
schimb al acestor monede se stabilea doar pentru tranzacţiile între persoanele
particulare. Dar, nici rubia şi nici beşlicul nu pot fi acceptate de vistierie, din
considerentul că vistieria nu are nevoie de aceste monede turceşti, cu excepţia ultimei,
şi doar în situaţii extremale” 26. La încasarea veniturilor vistieria trebuia să ţină cont şi
de cursul de schimb al cervoneţilor stabilit de Comandantul Armatei Dunărene
amiralul P.V. Ciceagov: ducatul olandez era apreciat cu 12 lei, ducatul austriac – cu
11 lei şi 30 parale, rubla de argint rusească – cu 3 lei 24 parale27.
La 31 martie 1814, Departamentul II al Guvernului Regional îl informează pe I.M.
Hartingh că dispoziţia lui din 23 martie 1814 a fost adusă la cunoştinţă tuturor
ispravnicilor28. Pe parcursul lunilor aprilie-iulie 1814 ispravnicii raportau
Departamentului II al Guvernului Regional că populaţia a fost anunţată despre dis-
poziţia lui I.M. Hartingh din 23 martie 1814 privind neacceptarea de către vistierie a
monedelor turceşti29.
Această măsură a cauzat anumite prejudicii, în ce priveşte tranzacţiile financiare, nu
doar populaţiei, dar şi vistieriei. La 6 aprilie 1814 Departamentului II al Guvernului
Regional scrie lui I.M. Hartingh că încă până la adoptarea deciziei din 23 martie 1814
a primit în calitate de taxe, pentru diferite chestiuni filantropice, 20.000 mii de lei, sub
formă de beşlici turceşti, şi acum nu ştie la ce curs să-i pună în circuit30. La 14 aprilie
1814 I.M. Hartingh scrie Departamentului II al Guvernului Regional că eliberarea
ducaţilor olandezi şi austrieci trebuie să se efectueze în baza cursului stabilit de
peroanele particulare31.
În pofida acestor măsuri de restricţie, monedele turceşti, olandeze şi austriece au
continuat să circule pe teritoriul Basarabiei. Mai mult ca atât. Regulamentul privind
administrarea Basarabiei din 29 aprilie 1818, deşi nu se referea nemijlocit la monedele
străine care circulau în provincie, recunoştea încasarea birului şi a altor impozite în lei
şi aspri32, iar achitarea salariilor funcţionarilor regionali în ruble argint33.
Problema în cauză este discutată şi în timpul guvernării lui A.N. Bahmetev. La
10 ianuarie 1819 Consiliul Suprem al Basarabiei, sub preşedinţia lui C.A. Catacazi
(prezenţi la şedinţă: mareşalul regional al nobilimii Râşcan, preşedintele Tribunalului
penal – Curic, preşedintele Tribunalului civil – Nedoba, deputaţii – Râşcan, Pruncul,
Ralli şi Feodosiu), a discutat dispoziţia rezidentului plenipotenţiar al Basarabiei A.N.
Bahmetev cu privire la circulaţia în Basarabia a monedelor turceşti: beşlicul de argint,

538
cervoneţul de aur (numit rubia), levnicul în valoare de douăzeci şi cinci, zermakupul,
funducul şi misârul, care n-au fost evaluate până atunci şi nu se cunoştea valoarea lor
reală. Consiliul Suprem a dat dispoziţie guvernatorului regional să convoace în cadrul
Departamentului economic un funcţionar al Serviciului Sanitar, samsarul regional,
câţiva negustori de încredere şi cei mai buni meşteri aurari pentru a evalua aceste
monede – calitatea aurului şi argintului în ele, stabilind concomitent preţul real al
monedelor în raport cu rubla rusească şi cu cervoneţul olandez34.
Ţinând cont de faptul că în circulaţia monetară în Basarabia un rol important
revenea monedelor străine, în baza cererii din 2 octombrie 1822 prezentate de A.N.
Bahmetev Consiliului Suprem al Basarabiei, acesta a decis la 10 octombrie ca prestaţia
colectivă, numită prestaţie locală, să fie încasată în vistieria statului de la toţi locuitorii
Basarabiei în monede turceşti, conform cursului de schimb din regiune35.
Pentru a stabili un curs exact al operaţiilor de schimb valutar, la 12 ianuarie 1823 a
fost emisă o dispoziţie ce stabilea modalitatea de schimb al monedelor de aur şi argint
turceşti, concretizându-se că, până la introducerea banilor ruseşti în circulaţie pe
întreaga Basarabie, se va stabili un anumit curs pentru schimbul monedelor turceşti: o
mahmudea era echivalată cu 3 rub. 28 kop., o rubie – cu 53 kop.; un beşlic de argint –
cu 1 rub. de argint sau cu 5 lei; un iuzluc – cu 50 kop. de argint sau cu 2 lei 20 parale.
În cazul în care aceste monede erau încasate de vistierie, preţul se modifica: o
mahmudea era apreciată cu 3 rub. 80 bani sau 19 lei, iar o rubie – cu 50 kop. de argint
sau cu 2 ½ lei36.
Valoarea de schimb a acestor monede era diferită. Conform informaţiilor
prezentate la 23 mai 1824 Consiliului Suprem al Basarabiei pentru încasarea goştinii37
de pe numărul de oi şi capre, confirmate la 1 aprilie 1824 de această instituţie, se
prevedea ca banii încasaţi de concesionar să fie luaţi în moneda care circulă liber în
Basarabia, în baza cursului de schimb stabilit între diferite persoane: cervoneţul
olandez şi cel austriac fiind egalaţi cu 18 lei, rubla de argint – cu 6 lei, mahmudea – cu
25 lei, jumătatea de mahmudea – cu 12 ½ lei, rubia nouă – cu 3 lei 10 parale şi rubia
veche – cu 3 lei 5 parale38.
Ulterior, prin dispoziţia din 22 decembrie 1824 a guvernatorului general al
Novorosiei şi rezidentului plenipotenţiar al Basarabiei M.S. Voronţov, adresată
Consiliului Suprem al Basarabiei „…s-a hotărât a interzice primirea banilor de aur
turceşti în vistieria statului, indiferent de cursul lor oficial, din cauza calităţii proaste a
aurului şi a intenţiei guvernului turc de a reduce în continuare cantitatea aurului în
aceste monede; cu atât mai mult că importul lor în Basarabia a fost interzis” 39. Prin
această dispoziţie se stipula că, începând cu această dată, „…toate dările ce să împlinesc
în Basarabia, în loc di monedă turcească să plătească în monedă rosienească,
socotindu-să ace monedă în asignaţii, adică suti di ruble drept una sută cincizăci lei”,
iar contribuabilii ce urmau să plătească birul „…să dea numai zăci rubli şi pentru
dajdii nouî ruble treizăci şi cinci capeici în asignaţii” 40.
Pentru a înlătura moneda turcească din circulaţie, în 1827 Administraţia regională
a emis o dispoziţie specială, potrivit căreia, pentru comoditatea populaţiei, taxele la
produse urmau să fie fixate în ruble ruseşti şi nu în cele turceşti sau moldoveneşti41. Mai
mult ca atât, în baza deciziei Consiliului Suprem al Basarabiei din 24 septembrie 1827,

539
emise la dispoziţia din 21 septembrie a guvernatorului general interimar al Basarabia
F.P. Palen, la cererea ministrului de Finanţe E.F. Kankrin, populaţia urma să plătească
impozitele de stat în monede de argint, reieşind din cursul de schimb al rublei de
argint nu de 3 rub. 60 kop., cum aceste impozite erau plătite până atunci, dar de 3
rub. 70 kop. asignate42. La 15 octombrie 1827 populaţia a fost înştiinţată, prin
anunţuri, despre această decizie43.
În primele decenii după anexarea Basarabiei la Rusia în provincie au circulat
următoarele monede:
MAHMUDEA (махмудя) – monedă turcească de aur echivalând cu 15 lei vechi.
A fost emisă de sultanul Mahmud I (1730-1754), de la care şi-a luat numele. În Ţările
Române a circulat, cu valoarea indicată, în prima jumătate a sec. al XIX-lea44.
Din descrierea viceguvernatorului Golubiţki şi a funcţionarului de clasa a VII-a
Climşa, prezentată organelor imperiale privind administrarea financiară a Basarabiei,
datată cu anul 182945, aflăm că în Basarabia în vistieria statului, în afară de impozitele
care erau percepute în ruble asignate, în monede de aramă şi argint şi în monede
turceşti – beşlicul de argint, având cursul de 3 rub. 70 kop. 46, intrau şi alte articole care
aduceau venit vistieriei: cele care erau date în concesiune şi erau percepute în cervoneţi
olandezi şi austrieci; cele aflate la dispoziţia Administraţiei Financiare şi care erau
achitate în monedă de aur turcească – mahmudea, jumătate de mahmudea şi o pătrime
din mahmudea. Ultimele, la dispoziţia acestei administraţii, erau folosite pentru
cheltuielile locale şi regionale, în baza cursului stabilit la acel timp în Chişinău47.
Potrivit cursului oficial din 1820, mahmudea echivala cu 29 lei şi 12 parale48.
Pornind de la faptul că în Basarabia nu exista un curs stabil în schimbul banilor (cel
stabilit de I.M. Hartingh, la 10 mai 1814, nu se mai respecta), în timpul operaţiilor de
schimb valutar aveau loc diferite încălcări. Pentru a reglementa această problemă, la
12 ianuarie 1823 a fost emisă o dispoziţie ce stabilea modalitatea de schimb al
monedelor de aur şi argint turceşti, concretizându-se că până la introducerea banilor
ruseşti în circulaţie pe întreaga Basarabie se va stabili un anumit curs pentru schimbul
monedelor turceşti. Mahmudea a fost echivalată cu 3 rub. 28 kop., iar în cazul în care
era încasată de vistierie – cu 3 rub. 80 kop., sau 19 lei49. Concomitent, populaţia a fost
informată să fie destul de atentă în timpul schimbului, în special la schimbul
monedelor turceşti noi, a căror valoare după calitatea aurului şi argintului, după cum
constatau oficialităţile ruse, era mult mai joasă decât cea a monedelor vechi turceşti. Iar
vistieria a primit dispoziţia ca acestea să nu mai fie primite ca mijloc de plată, de
schimb şi de tezaurizare.
În baza dispoziţiei din 22 decembrie 1824 adresate Consiliului Suprem al
Basarabiei de guvernatorul general al Novorosiei şi rezidentul plenipotenţiar al
Basarabiei M.S. Voronţov „…s-a hotărât a interzice primirea banilor de aur turceşti în
vistieria statului, indiferent de cursul lor oficial, din cauza calităţii lor proaste şi a
intenţiei guvernului turc de a micşora în continuare cantitatea aurului în aceste
monede, cu atât mai mult că importul lor în Basarabia a fost interzis” 50. Haznaua
urma să primească în calitate de impozit moneda de argint rusească, cu acelaşi curs
stabilit anual pentru taxele vamale, precum şi beşlicii turceşti de argint emişi în
trecut51.

540
 În 1828 moneda rusească a fost introdusă ca mijloc de circulaţie bănească pe
întreaga Basarabie. Însă, această măsură nu a uşurat situaţia financiară a populaţiei.
Oficialităţile ruse constatau că această măsură a ţarismului, din contra, a provocat
creşterea bruscă a preţurilor la toate produsele, în special la cele de primă necesitate.
Locuitorii din mediul rural mult timp n-au putut să se deprindă cu banii ruseşti, nu
puteau urmări cursul de schimb al rublei, din care cauză timp îndelungat situaţia lor a
rămas deplorabilă52.
RUBIE (рубиа) – unitate bănească în Imperiul Otoman care a circulat în
Principatul Moldova şi în Basarabia după anexarea ei la Imperiul Rus. În sec. al XIX-
lea rubia circula pe piaţa internă din Moldova cu valoarea de 110 parale, de 2 piaştri şi
30 de parale, sau de 6 lei vechi53.
După anexarea Basarabiei la Rusia cursul de schimb al rubiei era stabilit la 2 lei şi
23 parele. În baza dispoziţiei lui I.M. Hartingh din 23 martie 1814, începând cu
10 mai 1814, cursul de schimb al rubiei a fost micşorat la 2 lei54.
În Basarabia, rubia pătrunde în cantităţi mari în special în anii 1817-1818, în
perioada comerţului favorabil cu Imperiul Otoman. Atunci o rubie echivala cu ½ din
beşlic şi era schimbată de populaţie la cursul de 2 lei 20 parale, dar nu era primită de
vistierie în calitate de impozit55.
Pornind de la faptul că în Basarabia nu exista un curs exact stabil în schimbul
banilor, în timpul operaţiilor de schimb valutar aveau loc diferite încălcări. Pentru a
reglementa această problemă, la 12 ianuarie 1823 a fost emisă o dispoziţie ce stabilea
modalitatea de schimb al monedelor de aur şi de argint turceşti, concretizându-se că
până la introducerea banilor ruseşti în circulaţie pe întreaga Basarabie se stabilea un
anumit curs pentru schimbul monedelor turceşti. Rubia a fost echivalată cu 53 kop.,
iar în cazul în care era încasată de vistierie – cu 5 kop., sau 2 ½ lei56. Concomitent,
populaţia a fost informată să fie destul de prudentă în timpul schimbului, în special la
schimbul monedelor turceşti noi, a căror valoare după calitatea aurului şi argintului,
aşa cum constatau oficialităţile ruse, era mult mai joasă decât cea a monedelor vechi
turceşti. Iar vistieria a primit dispoziţia să nu le mai primească ca mijloc de plată, de
schimb şi de tezaurizare.
BEŞLIC (бешлис) – monedă turcească de valoare mare, care a circulat şi în Ţările
Române. În limba turcă beş însemna cinci (пять), iar beşlic – pitac (пятак) sau
monedă de cinci kopeici (пятилевник) 57. La 1820 beşlicul valora în Ţările Române
50 de groşi58.
Un anumit timp beşlicul a circulat şi în Basarabia, după anexarea ei la Imperiul
Rus. În 1813 cursul beşlicului constituia 5 lei59. În baza dispoziţiei lui I.M. Hartingh
din 23 martie 1814, începând cu 10 mai 1814 cursul de schimb al beşlicului a fost
micşorat la 4 lei60.
Pătrunde în cantităţi mai, ca şi rubia, în special în anii 1817-1818, în perioada
comerţului favorabil practicat de negustorii basarabeni cu Imperiul Otoman61. Din
descrierea viceguvernatorului Golubiţki şi a consilierului de palat Climşa, prezentată
organelor imperiale privind administrarea financiară a Basarabiei, datată cu anul 1829,
aflăm că în Basarabia în vistieria statului, în afară de impozitele care erau percepute în

541
ruble asignate, în monede de aramă şi de argint, se încasau şi în monede turceşti –
beşlicul de argint, având cursul de 3 rub. 70 kop. 62.
Beşlicul de argint turcesc a fost echivalat cu o rublă rusească63. Concomitent,
populaţia a fost informată să fie foarte atentă la schimbul monedelor turceşti noi, a căror
valoare, după calitatea aurului şi argintului, după cum constatau oficialităţile ruse, era
mult mai joasă decât a monedelor vechi turceşti. Iar vistieria a primit dispoziţia să nu-l
mai primească ca mijloc de plată, de schimb şi de tezaurizare.
La 17 ianuarie 1825, Consiliul Suprem al Basarabiei, la cererea guvernatorului
general al Novorosiei şi rezidentului plenipotenţiar al Basarabiei din 22 decembrie 1824,
„permite încasarea argintului rusesc în vistierie pentru plata impozitelor şi a dijmei, în
baza cursului stabilit anual pentru încasarea taxelor vamale, concomitent fiind admisă
încasarea în vistierie şi a beşlicului de argint turcesc, bătut anterior (curs vechi – V.T.)” 64.
Cât priveşte monedele de aur turceşti, circulaţia acestora pe teritoriul Basarabiei a fost
interzisă începând cu 1825, sub pretextul calităţii proaste a aurului, fiind interzis oficial şi
importul acestor monede în Basarabia65.
După cum am menţionat, în 1828 moneda rusească a fost introdusă ca mijloc de
circulaţie bănească pe întreaga Basarabia. Dar, acesta nu a uşurat situaţia financiară a
populaţiei. În schimb, de pe seama introducerii rublei ruseşti au avut de câştigat doar
negustorii, care erau cunoscuţi cu această monedă, urmăreau cursul de schimb al rublei
şi stabileau la produsele alimentare preţuri arbitrare, folosindu-se de incompetenţa
populaţiei, înşelând-o neruşinat66.
STAMBOL (стамбор) – monedă de aur (galben, ducat), emisă la Istanbul.
Stambolul a circulat în toate cele trei provincii româneşti – din sec. al XVIII-lea până
în a doua jumătate a sec. al XIX-lea., cu o valoare relativ stabilă, de 8 lei (piaştri) 67.
În Basarabia, stambolul a circulat în primii ani după anexarea acestui teritoriu la
Imperiul Rus. La dispoziţia guvernatorului civil al Basarabiei, el a fost interzis, pentru că
nu avea curs de schimb şi fiindcă „…cerere pe viitor pentru această monedă nu se mai
prevede” 68.
FUNDUC (фундук) – monedă turcească de aur în greutate de 2,43 g, emisă la
1748. În Ţările Române funducul a circulat în sec. al XVIII-lea şi al XIX-lea (în acest
secol, paralel cu denumirea de altân), cu o valoare apropiată de cea a ducaţilor europeni
(veneţieni, olandezi, ungureşti), adică echivalent cu 11 sau 22 piaştri sau chiar cu
35 lei vechi69.
În Basarabia, funducul a circulat, de rând cu alte monede, în primii ani după
anexarea acestui teritoriu la Imperiul Rus. La dispoziţia guvernatorului civil al Basarabiei
a fost interzis, din considerentul că nu avea curs de schimb şi „…cerere pe viitor privind
această monedă nu se mai prevede”70.
MISÂR (мисар) – monedă de aur egipteană, bătută la Cairo. Misârul este prezent
pe piaţa internă din Ţările Române din sec. al XVIII-lea până la 14(28) aprilie 1867.
Cursul misârului apare variabil: când de la 7 lei, când de la 17 lei71.
Sursele de arhivă (1813) confirmă că misârul era cervoneţul turcesc care era folosit în
Moldova în calitate de unitate monetară, iar după anexarea Basarabiei la Rusia el a fost
limitat în circulaţie72.

542
 CERVONEŢ (de la polon. – czerwony – frumos, de aur; (червонец) – monedă de
aur rusească, de o valoare de 3 ruble, similar ducatului sau ţechinului italian. Denumirea
cervoneţului provine de la culoarea aurului de probă înaltă. Primii cervoneţi care
corespundeau standardului – ducatului din aur (3,4 g) au început a fi bătuţi în Rusia
din 1701, la dispoziţia lui Petru cel Mare. Uneori erau bătuţi cervoneţi de valoare dublă
(двойной стоимости), iar din 1755 şi până la primul război mondial – de regulă, în
valoare de 5 şi 10 rub. În sec. al XIX-lea, până în 1841, cervoneţul era bătut în Sankt
Petersburg şi în Varşovia, din aur de o calitate înaltă73.
Potrivit altor surse, monedele turceşti care circulau în Basarabia se limitau în fond la
„…cervoneţii turceşti care se află în circulaţie în număr destul de mare în această
provincie”. La dispoziţia guvernatorului civil I.M. Hartingh din 29 decembrie 1813, s-a
interzis ca această monedă se fie primită în vistieria statului, sub pretextul insuficienţei
şi calităţii joase a aurului şi din cauza instabilităţii cursului, care poate cauza vistieriei
mari prejudicii74. În rapoartele din 16 august 1816 şi din 25 august 1817 A.N.
Bahmetev informa că în timpul guvernării lui I.M. Hartingh vistieria a suferit din această
cauză pierderi în valoare de 226.762 lei75.
Cervoneţi76 erau şi ducaţii olandezi, care circulau în Basarabia la cursul de 12 lei şi
ducaţii austrieci – la cursul de 11 lei şi 30 parale77.
Din decizia Consiliului Suprem al Basarabiei din 23 mai 1824 aflăm că după 1812
„în Basarabia erau în circuit mulţi cervoneţi olandezi şi austrieci. Cursul cervoneţului
olandez la încasarea lui în vistierie era echivalat cu 14 lei, iar a cervoneţului austriac –
cu 13 lei 30 parale” 78.
ASPRU (аспра) – monedă turcească bătută din argint, pe la mijlocul sec. al XIV-
lea, valorând 1/3 dintr-o para. În circulaţia Ţărilor Române asprul este menţionat de la
începutul sec. al XV-lea, fiind folosit mai ales în negoţul cu amănuntul. În sec. al XVI-
lea turcii au emis şi aspri de aramă, valorând 1/2 din asprul de argint. În Moldova, în
afară de asprul turcesc, au mai circulat aspri genovezi şi aspri tătăreşti. Treptat asprul s-a
devalorizat. Deoarece leul valora 120 de bani, s-a ajuns treptat ca un aspru să valoreze
un ban79.
Asprul a continuat să circule în Basarabia şi după anexarea ei la Imperiul Rus.
Asprul era cunoscut ca monedă turcească de valoare mică. 120 de aspri echivalau cu un
leu80. În februarie 1824 6 aspri echivalau în Basarabia cu o kopeikă de argint
rusească81.
LEU (лев) – la început monedă olandeză de argint, având drept element
caracteristic un leu ridicat pe două labe imprimat pe revers. Valoarea leului a variat:
între 1650-1670 leul valora 180 bani; în 1711 – 140 bani; în 1716 – 125 bani; iar în
1843 – 240 bani. Prin legea din 14/26 aprilie 1867 leul de argint devine etalon oficial al
sistemului monetar naţional al României82.
După anexarea Basarabiei la Imperiul Rus, vechea unitate monetară de argint
turcească a fost păstrată. În 1815, cursul oficial al leului constituia 60 kop. de aramă.
În 1819 Guvernul Regional al Basarabiei a discutat propunerea rezidentului
plenipotenţiar A.N. Bahmetev despre sistemul monetar existent în Basarabia. S-a
constatat că în Basarabia în circulaţie se află sistemul monetar turcesc, în special
moneda de argint turcească denumită leu şi parale, care nu corespund în preţ cursului

543
actual. S-a luat decizia „de a interzice pătrunderea acestor bani în regiune de peste hotare
şi de a nu-i primi în contul achitării impozitelor şi altor plăţi”83. Ulterior, administraţia
regională revine la întrebarea cu privire la circulaţia banilor turceşti în Basarabia. În
timpul discuţiei din 23 mai 1824 în Consiliul Suprem al Basarabiei a acestei probleme
s-a constatat că „nimeni nu-şi mai aduce aminte de când guvernul turcesc a pus în
circulaţie moneda de argint numită leu, dar toţi cunosc că 40 parale alcătuiau şi
alcătuiesc în continuare un leu, iar trei aspri – o para. În evoluţia cursului lor, leii
turceşti au cunoscut, faţă de moneda rusească, mai multe modificări, dar de cele mai
multe ori leul era echivalat cu 60 kop. de aramă. Cu un asemenea curs a existat şi
atunci când guvernul otoman a introdus noua monedă de argint cu denumirea de
beşlic” 84.
În Basarabia, sistemul monetar turcesc a fost lichidat oficial doar în 1824 (de fapt,
în 1828). Dar şi după aceasta în circuit mai era întâlnit leul şi alte monede turceşti85.
PARAUĂ (пара) – monedă de origine turcă, emisă de sultanul Murad IV în 1626.
Apare pe piaţa comercială românească din sec. al XVII-lea şi se menţine până la
introducerea sistemului monetar naţional86.
În Basarabia, în 1813, 40 de parale constituiau 1 leu. În 1819, la propunerea
guvernatorului Basarabiei, s-a hotărât de „..a interzice intrarea lor de peste hotare în
această regiune şi de a nu primi aceşti bani pentru achitarea impozitelor şi alte plăţi”87.
DUCAT (дукат) – monedă de aur sau de argint. Figurează printre cele dintâi
monede medievale şi a circulat pe întreg cuprinsul Europei şi în Levant. Majoritatea
statelor medievale au emis ducatul cu titlu, greutate şi valoare apropiate. Printre speciile
de ducaţi cu o circulaţie mai frecventă în Ţările Române menţionăm: ducaţii ungureşti,
ducaţii veneţieni, ducaţii olandezi, ducaţii bavarezi etc. Ducatul a circulat ca monedă
reală, servind în tranzacţiile comerciale interne şi, mai ales, internaţionale88.
În Basarabia, în primii ani după anexarea ei la Rusia, au circulat ducaţii olandezi,
având un echivalent, potrivit cursului din 1815, de 12 lei89.
ICHILÂC (икилык) – monedă veche de argint turcească, care a circulat în Ţările
Române în prima jumătate a sec. al XIX-lea90.
Ichilâcul a circulat o anumită perioadă de timp şi în Basarabia, după anexarea ei la
Imperiul Rus. A avut un curs stabil în perioada războiului ruso-turc din anii 1806-
1812 şi guvernatorul civil al Basarabiei a limitat schimbul acestei monede91.
IUZLUC (ecatostar); (юзлук) – monedă veche de argint turcească, care s-a aflat în
circulaţie în Principatul Moldova, egală cu 100 de parale92.
Iuzlucul a circulat o anumită perioadă de timp şi în Basarabia, după anexarea ei la
Imperiul Rus. A avut un curs stabil în perioada războiului ruso-turc din anii 1806-
1812 şi guvernatorul civil al Basarabiei a limitat schimbul lui93.
BAN (бан) – la început, monedă bătută din argint de banii Croaţiei (1272) şi
Sloveniei cu circulaţie în Transilvania şi, foarte probabil, în Ţările Române; mai târziu,
denumire dată oricărui fel de monedă94. Banul era considerat în Ţările Române,
inclusiv în Basarabia (după anexarea ei la Imperiul Rus), ca subunitate monetară egală
cu a suta parte dintr-un leu.
ASIGNAT RUSESC (русская ассигнация) – ban de hârtie, care a circulat în
Imperiul Rus de la sfârşitul anilor ’60 ai sec. al XVIII-lea. Primele asignate ruseşti au

544
fost emise în 1769 de către împărăteasa Rusiei Ecaterina a II-a, pentru a acoperi
cheltuielile mari purtate în războiul cu Poarta Otomană. Emiterea şi schimbul
asignatului rusesc se efectua de către băncile de asignate din Sankt Petersburg şi
Moscova. În circulaţie au fost puse bancnote în valoare de 25, 50, 75 şi 100 de ruble,
care erau asigurate de moneda de aramă. În 1876 în circuit au fost puse şi bancnote în
valoare mai mică – de 5 şi 10 rub., iar schimbul lor în argint, mai târziu şi în aramă, a
fost încetat. Creşterea emiterii asignatului a adus la devalorizarea lui comparativ cu
moneda de argint (în 1796 1 ruble. asignate era echivalentă cu 68 kop.; în 1812 – cu
1/3 rub. argint, iar în 1839 a avut loc devalorizarea asignatului: rubla de argint a fost
egalată cu 3 rub. 50 kop. asignate). În 1843 asignatul a fost înlocuit cu biletele de
credit de stat, care au fost anulate în 184995.
În Basarabia asignatul a fost pus în circulaţie oficial imediat după anexarea ei la
Imperiul Rus96, deşi era cunoscut încă de pe timpul războiului ruso-turc din anii 1806-
181297. Bancnotele care au fost puse în circulaţie în Basarabia au fost emise încă în
1786 şi nu mai corespundeau cerinţelor tehnice, calităţii hârtiei etc. Ca rezultat, la 12
mai 1819, în baza deciziei Senatului Guvernant, pe întreg teritoriul Imperiului aceste
bancnote au fost înlocuite cu altele noi, în valoare de 200, 100, 50, 25, 10 şi 5 ruble.
La început au fost puse în circulaţie doar primele patru feluri de bancnote. Bancnotele
de valoare mică urmau să fie puse în circulaţie mai târziu. Pentru introducerea
asignatului nou s-a stabilit un termen de 6 luni – de la 1 iulie 1819 până la 1 ianuarie 182098.
Prin adresa din 18 iulie 1819 Guvernul Regional al Basarabiei înştiinţează
Consiliul Suprem al Basarabiei că la şedinţa guvernului a fost ascultată propunerea
guvernatorului civil privind dispoziţia Senatului Guvernant din 12 mai 1819 cu privire
la schimbarea asignatului. Consiliul urma să aprobe măsurile de rigoare pentru a
înştiinţa populaţia despre această măsură a autorităţilor imperiale99.
Circulaţia asignatului este confirmată de mai multe documente de arhivă. În 1829
poliţmaistrul de Chişinău îi scria guvernatorului Basarabiei că în oraşul Chişinău, în
comerţul intern se foloseşte mai mult asignatul rusesc. Negustorii folosesc cu satisfacţie
asignatul în valoare de 5, 10 şi 25 de ruble100.
La 26 ianuarie 1828, în şedinţa consultativă a Consiliului Suprem al Basarabiei este
ascultată propunerea contelui F.P. Palen din 20 ianuarie 1828, prin care era adusă la
cunoştinţă dispoziţia ministrului de Finanţe din 8 ianuarie 1828 cu referire la decizia
Consiliului de Stat din 30 decembrie 1827 privind circulaţia monedelor străine în
guberniile apusene ale Rusiei şi a monedelor turceşti în Basarabia. F.P. Palen propune
Consiliului Suprem al Basarabiei să dea dispoziţiile de rigoare privind executarea
dispoziţiei ministrului de Finanţe cu privire la circulaţia în Basarabia a monedelor
turceşti. Prin acestea urma să fie confirmată interzicerea deja aprobată de a scoate din ţară
pe căi maritimă şi terestră monede străine de calitate inferioară şi de a permite
circulaţia doar a celor de calitate superioară: a monedei de aur poloneze de calitate
superioară şi a monedei de aur turceşti care circulau în Basarabia. Până la adoptarea
unei decizii speciale, să nu fie luate nici un fel de măsuri de interdicţie a monedelor
străine care au fost deja aduse în Basarabia şi erau folosite de locuitori101.
În 1828, moneda rusească a fost introdusă ca mijloc de circulaţie bănească pe întreaga
Basarabie. Dar, acesta n-a uşurat situaţia financiară a populaţiei. Contemporanii

545
constată că această măsură a ţarismului, din contra, a provocat creşterea bruscă a
preţurilor la toate produsele, în special la cele de primă necesitate. Locuitorii din
mediul rural mult timp n-au putut să se deprindă cu rubla rusească, nu puteau urmări
cursul de schimb al acestei monede şi din aceste considerente timp îndelungat au avut
mult de suferit102. În schimb, de pe seama introducerii rublei ruseşti au avut de câştigat
negustorii, care erau cunoscuţi cu această monedă, urmăreau cursul de schimb al rublei
şi stabileau la produsele alimentare preţuri arbitrare, folosindu-se de incompetenţa
populaţiei, înşelând-o neruşinat.
Din acest considerent, în 1828 a fost stabilit un curs exact de schimb al rublei.
Tabel
Cursul oficial al rublei ruseşti stabilit în Basarabia la 1828*
Varietatea monedei
Varietatea monedei Asignate
Lei
Rub. Kop.
Rubla de argint (curs nou) 3 70 9¼
Rubla de argint (curs vechi) 3 60 9
Rubla de argint de valoare mică 4 - 10
Rubla de aramă 1 - 2½
Cervoneţul (curs vechi) 1 95 4 7/8
Cervoneţul (curs nou) 1 - 5
* Юбилейный сборник города Кишинева 1812-1912 гг., ч. I. – Кишинев, 1912, с. 85.

Însă, după cum constatau oficialităţile ruse, acest curs s-a păstrat doar o anumită
perioadă de timp şi ulterior valoarea rublei de argint permanent oscila între 3 rub.
30 kop. (8 ¼ lei) şi 3 rub. 65 kop. (aproximativ 9 lei) asignate103.
Începând cu 1 ianuarie 1828, în baza dispoziţiei guvernatorului general interimar al
Novorosiei şi Basarabiei contelui F.P. Palen, de pe piaţa din Basarabia au fost scoase
paralele. Dispoziţia prevedea că, începând cu această dată, „…nimeni nu avea dreptul
să schimbe, să cumpere sau să vândă această monedă”. În schimbul acestei monede
vistieriile ţinutale urmau să primească un număr suficient de monede de aramă ruseşti,
care puteau fi schimbate în asignate, monede de argint ruseşti şi beşlici turceşti bătuţi
în trecut104.
La 18 ianuarie 1828, în şedinţa consultativă a Consiliului Suprem al Basarabiei este
discutată adresa Direcţiei economico-financiare a Guvernului Regional din 10 ianuarie
1828 privind raportul administraţiei financiare a ţinutului Ismail din 28 decembrie
1827. În el se menţiona că se apropie termenul când monedele turceşti – paralele
trebuie scoase din circulaţie; respectiv, se impune soluţionarea deficitului în monede
de aramă ruseşti în ţinut din cauza insuficienţei lor în trezoreria administraţiei financiare
din Ismail. Pentru soluţionarea problemelor legate de schimbul monetar ţinutul avea
nevoie de cca 15 mii de ruble în monede de aramă ruseşti. Administraţia Financiară a
Basarabiei a ţinut cont şi de propunerea contelui F.P. Palen din 18 martie 1827
privind asigurarea de către trezoreria regională a trezoreriilor ţinutale cu monede de
aramă ruseşti. În baza dispoziţiei din 31 decembrie 1827, trezoreria din Ismail urma să
fie asigurată de către trezoreria regională cu monede de aramă ruseşti. Pentru a le asigura

546
locuitorilor posibilităţi de a procura moneda de aramă, trezoreria Orhei fost obligată să
pună la dispoziţia trezoreriei din Ismail 10 mii de monede de armă ruseşti105.
Analiza izvoarelor de arhivă inedite şi a celor publicate ne permit să concluzionăm
că după anexarea Basarabiei la Imperiul Rus ţarismul s-a implicat în repetate rânduri
în soluţionarea problemei privind circulaţia monetară în Basarabia, căutând să
stabilească un curs de schimb stabil. Potrivit politicii financiare promovate de
administraţia rusă, se făceau încercări de a micşora cursul de schimb al monedelor
turceşti, austriece, olandeze şi moldoveneşti, în favoarea rublei ruseşti. Dar, şi în
asemenea circumstanţe autorităţile imperiale au fost nevoite să ţină cont de
particularităţile locale ale sistemului administrativ al regiunii, de specificul comerţului şi al
circulaţiei monetare moştenite de la Principatul Moldova, de interesele cercurilor
comercial-industriale şi ale populaţiei, în mâinile cărora arau concentrate sume mari de
bani. Doar după adoptarea Regulamentului din 29 februarie 1828, când autonomia
limitată acordată regiunii a fost lichidată, iar provincia inclusă în sistemul economic şi
politic imperial, când moneda rusească a fost introdusă în mod oficial ca mijloc de
circulaţie bănească pe întreaga Basarabia, monedele turceşti au fost înlăturate treptat din
circulaţie de pe piaţa locală din provincie. Însă, în pofida acestui fapt, unele monede
turceşti au circulat în Basarabia până în anii ’50 ai sec. al XIX-lea106.

Note:
_________________________

1.
AISR, F. 560, inv. 6, d. 575, f. 12-12 verso; ANRM, F. 2, inv. 2, d. 51, f. 1, 7.
2.
Despre specificul acestei particularităţi a se vedea mai detaliat: Valentin Tomuleţ,
Suprimarea cordonului sanitaro-vamal de la Nistru şi unificarea vamală a Basarabiei cu Rusia. –
În: Analele Ştiinţifice ale Universităţii de Stat din Moldova. Seria „Ştiinţe socioumane”. –
Chişinău, 2000, vol. II, p. 72-88.
3.
Despre particularităţile structurii de ghildă în Rusia a se vedea în amănunte: Valentin
Tomuleţ, Aplicarea în Basarabia a structurii de ghildă din 14 noiembrie 1824. – În: Frontierele
spaţiului românesc în context european. – Oradea-Chişinău, 2008, p. 238-256.
4.
ANRM, F. 75, inv. 1, d. 426, f. 41-42.
5.
Ibidem, d. 157, f. 42.
6.
Valentin Tomuleţ, Activitatea comercială a negustorilor străini la Chişinău în anii ’20-’30
ai sec. al XIX-lea. – În: Conferinţa corpului didactico-ştiinţific „Bilanţul activităţii ştiinţifice a
USM pe anii 1998-1999”. 27 septembrie- 2 octombrie 2000. Rezumatele comunicărilor.
Ştiinţe socioumane. – Chişinău, 2000, p.278
7.
AISR, F. 560, inv. 4, d. 101, f. 8.
8.
ANRM, F. 2, inv. 1, d. 61, f. 52-58 verso; F. 17, inv.1, d. 5, f. 85-97 verso.
9.
Despre instituirea cordonului sanitaro-vamal la noua frontieră a Basarabiei a se vedea mai
detaliat: Valentin Tomuleţ, Măsurile întreprinse de administraţia imperială rusă în vederea
instituirii cordonului sanitaro-vamal la hotarele de apus ale Basarabiei (anii 1812-1818). – În:
Analele Universităţii Libere Internaţionale. Istorie. Anul 2004. – Chişinău, 2004,
vol. II, p. 82-100.
10.
Юбилейный сборник города Кишинева 1812-1912 гг., ч.I. – Кишинев, 1912, с. 84.

547
 11.
ANRM, F. 1, inv. 1, d. 122, f. 10-10 verso. Alexei Agachi, Ţara Moldovei şi Ţara
Românească sub ocupaţie militară rusă (1806-1812). – Chişinău, 2008, p. 247-248.
12.
Юбилейный сборник города Кишинева 1812-1912 гг., ч.I. – Кишинев, 1912, с. 18.
13.
ANRM, F. 5, inv. 1, d. 51, f. 3.
14.
Ibidem, d. 1, f. 866-866 verso.
15.
Ibidem, d. 51, f. 5
16.
Ibidem.
17.
Ibidem, f. 7.
18.
Ibidem, f. 9.
19.
Ibidem, f. 11.
20.
Ibidem, f. 12.
21.
Ibidem, f. 12 verso.
22.
Ibidem, f. 12 verso-13.
23.
Ibidem, f. 13.
24.
Ibidem, f. 14-14 verso.
25.
Ibidem, f. 15.
26.
Ibidem, f. 15-15 verso.
27.
Ibidem, f. 15 verso.
28.
Ibidem, f. 16, 24.
29.
Ibidem, f. 28, 31, 32, 37, 38, 47.
30.
Ibidem, f. 26.
31.
Ibidem, f. 35.
32.
Устав образования Бессарабской области 1818 г. – Кишинев, 1818, с. 130-141.
33.
Ibidem, p. 174-205.
34.
ANRM, F. 3, inv. 1, d. 47, p. I, f. 3 verso-4 verso.
35.
Ibidem, d. 239, f. 52-52 verso.
36.
Юбилейный сборник города Кишинева 1812-1912 гг., ч. I. – Кишинев, 1912, с. 84.
37.
Goştină – taxă anuală asupra oilor şi caprelor. A continuat să existe în Basarabia până în
1825, după obiceiul moldovenesc, şi constituia câte 4 1/3 parale pentru fiecare oaie sau capră. Taxă
la care erau impuşi toţi locuitorii (AISR, F. 379, inv. 2, d. 12, f. 21 verso). De această taxă erau
scutiţi: clerul, nobilii, funcţionarii în serviciu, raznocinţii moldoveni cunoscuţi ca căpitani de
darabani şi căpitani de lefegii, în baza „obiceiului moldovenesc”, şi diferite categorii sociale care au
primit, până la 1 aprilie 1812, cetăţenia rusă, prezentând acte domneşti şi alte documente care
confirmau dreptul de a beneficia de privilegii. Reieşind din considerentul că numărarea anuală a
oilor şi caprelor era o procedură greoaie, încasarea goştinii a fost dată în concesiune persoanelor
particulare. La început de primăvară câteva sute de concesionari plecau în teritoriu pentru a
număra oile şi caprele şi pentru a încasa goştina (ANRM, F. 3, inv. 1, d. 1320, f. 4-8).
38.
ANRM, F. 3, inv.1, d. 430, p. I, f. 155, 165-165 verso.
39.
Ibidem, d. 1320, f. 20 verso-21.
40.
Paul Mihail, Zamfira Mihail, Acte în limba română tipărite în Basarabia. I. (1812-1830). –
Bucureşti, 1993, p. 216; Ca rezultat, populaţia urma să plătească în caznaua statului: birul – nu 10
rub. 62 ½ kop., ca până acum, dar numai 10 rub., iar dajdia – 9 rub. 35 kop., nu 10 ruble.
41.
Юбилейный сборник города Кишинева 1812-1912 гг., ч. I., с. 85.
42.
ANRM, F. 3, inv. 1, d. 930, p. II, f. 291-292 verso.
43.
Paul Mihail, Zamfira Mihail. Op.cit., p. 225-226.
44.
Instituţii feudale din Ţările Române. Dicţionar. – Bucureşti, 1988, p. 281.

548
 45.
Integral documentul poate fi consultat în lucrarea: Valentin Tomuleţ, Politica
comercial-vamală a ţarismului în Basarabia (1812-1830). Documente inedite din arhivele
Rusiei, Ucrainei şi Republicii Moldova. – Chişinău, 2002, p. 305-339.
46.
AISR, F. 560, inv. 6, d. 575, f. 12.
47.
Ibidem, f. 12-12 verso.
48.
Положение крестьян и крестьянское движение в Бессарабии. (1812-1861 годы).
Сборник документов / Составители И.А. Анцупов, К.П. Крыжановская. Том.III, Часть
I. – Кишинев, 1962, c. 574.
49.
Юбилейный сборник города Кишинева 1812-1912 гг., ч.I, с. 84.
50.
ANRM, F. 3, inv. 1, d. 1320, f. 20 verso-21.
51.
Ibidem, f. 20 verso.
52.
Юбилейный сборник города Кишинева 1812-1912 гг., ч. I, с. 84.
53.
Instituţii feudale din Ţările Române. Dicţionar, p.414.
54.
ANRM, F.5, inv.1, d.51, f.17.
55.
Ibidem, F.3, inv.1, d.430, p.I, f.167.
56.
Юбилейный сборник города Кишинева 1812-1912 гг., ч.I, с. 84.
57.
ANRM, F. 3, inv. 1, d. 430, p. I, f. 167.
58.
Instituţii feudale din Ţările Române. Dicţionar, p. 41.
59.
ANRM, F. 5, inv. 2, 1813, d. 51, f. 1; F. 38, inv. 1, d. 4, f. 8 verso.
60.
Ibidem, F. 5, inv. 1, d. 51, f. 17.
61.
Ibidem, F. 3, inv. 1, d. 430, p. I, f. 167.
62.
AISR, F. 560, inv. 6, d. 575, f. 12.
63.
Юбилейный сборник города Кишинева 1812-1912 гг., ч.I, с. 84.
64.
ANRM, F. 3, inv. 1, d. 568, p. I, f. 28 verso.
65.
Ibidem.
66.
Юбилейный сборник города Кишинева 1812-1912 гг., ч.I, с. 4.
67.
Instituţii feudale din Ţările Române. Dicţionar, p. 452.
68.
ANRM, F. 5, inv. 2, 1813, d. 51, f. 4.
69.
Instituţii feudale din Ţările Române. Dicţionar, p. 202.
70.
ANRM, F. 5, inv. 2, 1813, d. 51, f. 11.
71.
Instituţii feudale din Ţările Române. Dicţionar, p. 296.
72.
ANRM, F. 5, inv. 2, 1813, d. 51, f. 28.
73.
Энциклопедический словарь / Издатели Ф.А. Брокгауз, И.А. Ефрон. – СПб., 1903,
Т.XXXVIII”a”, с. 531; Российский гуманитарный энциклопедический словарь. Том III. –
М., 2002, с. 576.
74.
ANRM, F. 5, inv. 2, 1813, d. 51, f. 9-9 verso.
75.
AIMSR, F. AMŞ, d. 628, f. 25.
76.
În actele vremii, redactate în ruseşte, ducaţii erau numiţi cervoneţi.
77.
ANRM, F. 5, inv. 2, 1813, d. 51, f. 17-17 verso.
78.
Ibidem, F. 3, inv. 1, d. 430, p. I, f. 167.
79.
Instituţii feudale din Ţările Române. Dicţionar, p. 29.
80.
ANRM, F. 3, inv. 1, d. 1320, f. 5-5 verso.
81.
Ibidem, d. 429, f. 168.
82.
Instituţii feudale din Ţările Române. Dicţionar, p. 274.
83.
ANRM, F. 43, inv. 1, 1819, d. 29, f. 2.
84.
Ibidem, F. 3, inv. 1, d.430, p. I, f. 166 verso-167.
85.
Ibidem, F. 6, inv. 2, 1832, d. 610, f. 8.
86.
A se vedea mai amănunţit: Instituţii feudale din Ţările Române. Dicţionar, p. 351.
87.
ANRM, F. 43, inv. 1, a.1819, d. 29, f. 2.
549
 88.
Instituţii feudale din Ţările Române. Dicţionar, p. 179-180.
89.
AISR, F. 560, inv. 6, d. 575, f. 12-12 verso; ANRM, F. 5, inv. 2, d. 51, f. 35.
90.
Dicţionar explicativ ilustrat al limbii române. – Chişinău, 2007, p. 877.
91.
ANRM, F. 5, inv. 2, 1813, d. 51, f. 1, 3.
92.
Instituţii feudale din Ţările Române. Dicţionar, p. 240.
93.
ANRM, F. 5, inv. 2, 1813, d. 51, f. 1.
94.
Instituţii feudale din Ţările Române. Dicţionar, p. 34-36.
95.
Российский гуманитарный энциклопедический словарь. Том. I. – Москва,
2002, с. 129.
96.
ANRM, F. 2, inv. 1, d. 10, f. 242-242 verso; d. 80, f. 113-114 verso.
97.
Despre punerea în circuit pe teritoriul Basarabiei a asignatului rusesc a se vedea mai
detaliat: Dinu Poştarencu, Anexarea Basarabiei la Imperiul Rus. – Chişinău, 2006, p. 105-106.
98.
ANRM, F. 3, inv. 1, d. 1260, f. 68-68 verso.
99.
Ibidem, f. 64-64 verso.
100.
ANRM, F. 75, inv. 1, d. 426, f. 43 verso.
101.
ANRM, F. 3, inv. 1, d. 1191, p. II, f. 257-258.
102.
Юбилейный сборник города Кишинева 1812-1912 гг., ч.I, с. 84.
103.
Ibidem, p. 85.
104.
Paul Mihail, Zamfira Mihail. Op.cit., p. 225.
105.
ANRM, F. 3, inv. 1, d. 1191, p. I, f. 165-165 verso.

Ideile de bază prezentate în acest studiu au fost expuse de autor în cadrul

şedinţei Primului Simpozion Numismatic desfăşurate la 11 noiembrie 2011, la
iniţiativa dr. conferenţiar Sergiu Matveev (Universitatea de Stat din Moldova,
Catedra Arheologie şi Istorie Antică) 2. Studiul a fost publicat în revista „Studia
Universitatis. Seria Ştiinţe Umanistice”. Anul V, nr. 10 (50). – Chişinău, 2011, p.
142-153. În volumul de faţă textul este publicat fără completări sau modificări
de conţinut. Au fost înfăptuite doar unele rectificări ortografice, precum şi
uniformizat aparatul ştiinţific.

2
A se vedea în acest sens: Valentin Tomuleţ. Circulaţia monetară în Basarabia în primii
ani după anexarea ei la Imperiul Rus. – În: Conspecte numismatice (I). – Chişinău, 2011,
p. 26-31.
550
 DINAMICA ŞI STRUCTURA SOCIALĂ A POPULAŢIEI DIN
SATUL TABANI, JUDEŢUL HOTIN, CONFORM DATELOR
RECENSĂMINTELOR FISCALE DIN ANII ’20-’50
AI SECOLULUI AL XIX-LEA
The numerical dynamic and the social structure of the population of Tabani
village, in Hotin county, according to the fiscal censuses in the 1820s-1850s

Abstract
Based on the fiscal censuses of 1824, 1835, 1850 and 1858 the author analyzes the shifts that
occurred in the dynamics and composition of the population of Tabani village, in Hotin county,
following the total number of families and persons, distributed by sexes, and determines the tendency
of augmentation in per cent towards 1835, the year in which the population was counted not based
on the number of the families, but depending on the community it was part of – the rural commune,
without taking in consideration the real place of living, with the obligatory indication of the male
and female sex.
The author ascertains that the fiscal censuses from the 1820s-1850s are important sources in the
study of the local history. They contain not only data of the number of ratepayers on the day the
census was accomplished, but also on the number of persons of both sexes in each family, the age of
individuals and the persons deceased in the period from one census to another, etc. The fiscal censuses
contain valuable information in the research of social structure of population, the form of property,
the movement of population during this period of time. The determination of evolution of each of
peasant family in particular, is helpful in elaboration of genealogical trees of people from this village,
etc.

Deşi literatura de specialitate din Republica Moldova înregistrează un număr

relativ mare de lucrări consacrate studierii istoriei locale, publicate, în special, în
ultimii 10-20 de ani1 şi care, privite în linii majore, conturează tabloul evolutiv al
populaţiei localităţilor rurale cercetate, totuşi aceste lucrări suferă de mai multe lacune.
Scrise de istorici profesionişti sau de publicişti, de cele mai multe ori la comandă, ele
poartă un caracterul descriptiv, descriu procesele demografice mai mult în plan general
şi mai puţin din punct de vedere analitic, trecând conştient cu vederea multitudinea de
procese şi fenomene de ordin demografic care au avut loc în mediul rural, cum ar fi:
natalitatea şi mortalitatea, excedentul natural, migraţiunea, dinamica şi compoziţia
populaţiei, apartenenţa confesională, evoluţia vârstei etc. Folosind izvoarele publicate
şi cele de arhivă, în special datele recensămintelor, ei se mulţumesc doar cu constatări
generale – enumerarea listelor contribuabililor sau cu constatarea numărului general al
populaţiei rurale, fără a face o analiză profundă şi minuţioasă a proceselor demografice
care au avut loc în mediul rural în această perioadă. Lipseşte cu desăvârşire o analiză a
recensămintelor fiscale prin prisma unor metode ştiinţifice de analiză a unor asemenea
date de statistică demografică, deşi astfel de metode de cercetare nu numai că sunt bine
cunoscute, dar au şi fost folosite pe larg, de-a lungul anilor, în cercetările istorice din
Rusia2, SUA3, România4, Ucraina5, Republica Moldova6 şi din alte ţări. Autorii nu fac
o analiză comparativă a evoluţiei dinamicii populaţiei în baza datelor celor patru
recensăminte fiscale, reieşind din numărul membrilor în fiecare familie, numărul total
de persoane, inclusiv pe sexe: masculin şi feminin, numărul populaţiei conform

551
evoluţiei vârstei, inclusiv pe sexe, nu iau în calcul procesele legate de mortalitatea
populaţiei, migraţia populaţiei din mediul rural etc. Respectiv, o asemenea analiză ar
putea scoate în evidenţă tendinţele demografice de ordin general şi particular care s-au
manifestat în mediul rural în această perioadă.
De aceea, studierea dinamicii7 populaţiei în baza recensămintelor fiscale din anii
’20-’50 ai secolului al XIX-lea prezintă un mare interes. Pornind de la aceasta, în
articolul de faţă ne-am propus în calitate de subiect analiza proceselor demografice care
au avut loc în satul Tabani, judeţul Hotin, în perioada respectivă.
Segmentul cronologic abordat în articolul de faţă cuprinde anii ’20-’50 ai secolului al
XIX-lea şi include, de fapt, recensămintele fiscale din 1824, 1835, 1850 şi 1858.
Recensământul fiscal din 1824, ca şi alte statistici, despre care vom vorbi mai jos, ne-a
servit mai mult ca indiciu pentru a compara şi determina evoluţia numărului total de
gospodării ţărăneşti, din simplul considerent că datele acestuia enumeră doar familiile
contribuabililor la data efectuării recensământului. Recensămintele din anii 1835, 1850
şi 1858 sunt cu mult mai perfecte. Ele nu numai că stabilesc numărul familiilor de
contribuabili la data efectuării recensământului, dar conţin şi informaţii destul de
detaliate despre numărul persoanelor de sex masculin şi feminin în fiecare familie, despre
vârsta persoanelor la data efectuării recensământului, comparativ cu recensământul
precedent, despre persoanele decedate în perioada de la un recensământ la altul,
persoanele plecate sau venite în sat etc. Pentru a cerceta în evoluţie subiectul pus în
discuţie, am fost nevoiţi să încălcăm limitele cronologice inferioare şi să apelăm la
recensământul populaţiei din 1774, la statistica austriacă din 1788, la alte date statistice.
Importanţa cercetării temei este dictată, în primul rând, de reducerea substanţială,
în prezent, a numărului populaţiei rurale în legătură cu ritmul rapid de urbanizare a
societăţii contemporane, precum şi de complexitatea problemelor cu care se confruntă
satul în perioada de tranziţie la economia de piaţă etc. O altă cauză ar fi şi lipsa unor
lucrări speciale care ar aborda această problemă de pe principii ştiinţifice.
Până la mijlocul anilor ’30 ai sec. al XIX-lea evidenţa populaţiei din Basarabia se
efectua în baza a două forme principale de selectare a materialului factologic:
I. Recensămintele locale unice (единовременныe):
• Recensământul populaţiei din 1816-1817 (1817) .
8

• Recensământul fiscal din 1820 (Orhei, trei ţinuturi din Bugeac) .

9

• Recensământul fiscal din 1824 (Hotin) etc.

10

După anexarea Basarabiei la Imperiul Rus, în provincie a fost menţinută practica

fiscală existentă în Principatul Moldovei încă din sec. al XVIII-lea, când evidenţa
contribuabililor era efectuată pornind de la numărul de familii existente în fiecare
aşezare rurală sau urbană11. Această modalitate de evidenţă a numărului de
contribuabili s-a păstrat şi în Basarabia până la mijlocul anilor ‘30 ai sec. al XIX-lea.
Despre acest sistem de perfectare a recensămintelor fiscale aflăm în unul din rapoartele
administraţiei regionale adresat în 1833 Ministerului de Finanţe al Rusiei, în care se
informa că ea nu dispune de date privind numărul populaţiei pe sexe, precum s-a
solicitat în demersul ministerului în cauză, deoarece „…în Basarabia recensămintele
locuitorilor se efectuează nu după numărul de persoane (suflete), ci după cel al
familiilor, separând din acest număr doar burlacii”12.

552
 II. Statistica anuală a populaţiei efectuată de către autorităţile locale din
Basarabia:
 Listele privind împărţirea ţinuturilor în ocoale şi numărul de familii în fiecare
ocol, prezentate de ispravnici guvernatorului civil al Basarabiei C.A. Catacazi
(1820)13.
 Descrierea statistică a ţinutului Orhei (1825) .
14

 Descrierea statistică a ţinutului Hotin (1827) .

15

 Lista târgurilor şi satelor (deseori a numărului de familii, inclusiv a membrilor de

sex masculin şi feminin) întocmită de administraţia judeţeană (1814, 1822,
1832, 1836, 1837, 1841 etc.)16.
 Lisa localităţilor moşiereşti şi de stat şi numărul de gospodării aflate în ele,
prezentată de ispravnici la cererea guvernatorului civil al Basarabiei
A.I. Sorokunski (august 1830)17.
 Listele privind numărul, amplasarea şi componenţa naţională a populaţiei
Basarabiei, prezentate de administraţia locală guvernatorului militar al
Basarabiei P.I. Fiodorov (1844)18 etc.
Conform „Regulamentului organizării administrative a Basarabiei” din 29 aprilie 1818,
Expediţia a II-a (economico-financiară) a Guvernului Regional al Basarabiei primea anual,
la 1 ianuarie, din fiecare sat, târguşor şi oraş informaţii despre numărul de familii şi
apartenenţa lor socială. Ulterior, în legătură cu pregătirea unei noi reforme fiscale,
administraţia regională hotărăşte efectuarea unui nou recensământ fiscal al populaţiei, după
un program mult mai larg. În acest scop au fost create comisii judeţene19. Însă,
recensământul fiscal a putut fi efectuat în Basarabia doar în anul 182420. Cu regret,
materialele acestui recensământ fiscal nu au inclus întreaga populaţie a regiunii, ele nu s-au
păstrat integral şi conţin doar date generale despre locuitori21.
Statistica populaţiei Basarabiei se mai completa şi prin diferite investigaţii efectuate
de administraţia judeţeană, la cererea instituţiilor regionale sau imperiale, cu diferite
ocazii.
De la mijlocul anilor ’30 ai sec. al XIX-lea evidenţa populaţiei din Basarabia (în
cazul nostru – a satului Tabani) se efectua în baza unor principii noi, răspândite pe
întreg teritoriul Imperiului22 – recensămintele fiscale, numite revizii.
III. Recensămintele fiscale:
 Recensământul fiscal din 1835 .
23

 Recensământul fiscal din 1850 .

24

 Recensământul fiscal din 1858 .

25

Începând cu anul 1835, când pe întreg teritoriul Imperiului a fost realizat un nou
recensământ fiscal al populaţiei, întocmit deja după alte principii, sursele statistice
basarabene ce includ listele contribuabililor din localităţile rurale şi urbane conţin deja şi
informaţii despre numărul locuitorilor după sexe. Noul recensământ fiscal calcula
numărul populaţiei nu după numărul familiilor (gospodăriilor), dar după numărul
membrilor de sex masculin şi feminin la data efectuării lui. Registrele erau alcătuite din
două părţi: fila (din stânga) ce fixa persoanele de sex masculin, începând cu capul
familiei, după care urmau feciorii în ordine descrescândă, părinţii sau alte rude, în cazul
în care aceştia locuiau împreună cu această familie, vârsta fiecărui membru al familiei,

553
anul de deces al persoanelor de sex masculin, anul şi locul de transferare cu traiul în altă
localitate. Fila a doua (din dreapta) avea aceeaşi structură, dar fixa persoanele de sex
feminin după aceleaşi principii ca şi fila întâi, fără a indica însă anul de deces al
persoanelor de sex feminin. Recensământul indică şi legăturile de rudenie din cadrul
familiei: soţ-soţie, fiu-fiică, tată-mamă, bunel-bunică, cumnat-cumnată etc.
Recensămintele care au urmat (1850 şi 1858) mai indică şi vârsta membrilor familiei de
sex masculin, comparativ cu recensământele fiscale precedent, din 1835 sau din 1850.
Prin urmare, începând cu anul 1835, populaţia din Basarabia, ca şi cea din
guberniile interne ruse, era numărată nu ţinând cont de numărul familiilor, ca în
trecut, dar în funcţie de comunitatea din care ea făcea parte – obştea sătească sau
comunitatea orăşenească, fără a se ţine cont de locul real de trai al locuitorilor. Din
acest considerent, în timpul reviziilor nu erau incluse în numărul populaţiei rurale sau
urbane acele persoane care, din alte motive personale, de ocupaţie sau de serviciu, la
data efectuării recensământului se aflau în altă localitate. Respectiv, ele erau trecute în
listele contribuabililor în satele sau oraşele unde erau domiciliate. Ca urmare, o
asemenea modalitate de alcătuire a reviziilor a influenţat negativ determinarea
numărului exact al populaţiei rurale şi urbane, constatare pe care au făcut-o
majoritatea cercetătorilor care s-au preocupat de această problemă26. De menţionat şi
faptul că recensămintele se înfăptuiau în scopuri fiscale. Din acest considerent, unele
persoane impozabile reuşeau să se eschiveze de la înscrierea în listele contribuabililor.
În plus, din listele contribuabililor erau omise persoanele scutite de impozite şi cele
care la momentul efectuării recensământului beneficiau de anumite înlesniri şi
privilegii. Ele conţineau şi date incomplete referitoare la numărul sufletelor de sex
feminin. Totodată, recensămintele fiscale nu conţin date referitor la persoanele
decedate de sex feminin. Prin urmare, recensămintele fiscale indicau un număr al
populaţiei mai mic decât cel înregistrat în mediul rural sau urban la data efectuării
recensământului27.
Listele contribuabililor din satele, târgurile şi oraşele Basarabiei întocmite în anii
1824, 1835, 1850 şi 1858 sunt depozitate în fondul Administraţia Financiară a
Basarabiei (fondul 134), iar dosare ce conţin date generale ale recensămintelor din
1850 şi 1858 – în fondul Administraţia Specială de Prestaţii Rurale a Basarabiei
(fondul 24) al Arhivei Naţionale a Republicii Moldova. Rezultatele recensământului
din 1858 au fost publicate de Comitetul Central de Statistică al Imperiului Rus28,
Comitetul de Statistică al Basarabiei29 şi de cercetătorul A. Zaşciuk30.
IV. Listele de evidenţă bisericească:
• Informaţiile evidenţelor bisericeşti privind mişcarea naturală a populaţiei creştine
(din anii ‘30-‘40 ai sec. al XIX-lea – a întregii populaţii) din provincie31.
• Listele privind evidenţa bisericească din anii ‘50 ai sec. al XIX-lea despre
numărul, amplasarea şi componenţa naţională a populaţiei Basarabiei32.
V. Evidenţa administrativ-poliţienească a populaţiei
După anul 1858, recensământul pentru fixarea impozitelor a fost înlocuit cu
evidenţa administrativ-poliţienească a populaţiei. Populaţia din Basarabia era
înregistrată, spre deosebire de recensămintele fiscale, nu după principiul apartenenţei
locuitorilor la o anumită comunitate, ci după prezenţa la o dată stabilită. În Imperiul

554
Rus au fost realizate şase evidenţe administrativ-poliţieneşti generale – în anii 1859,
1863, 1867, 1870, 1885 şi 1896, populaţia fiind trecută în registre sub controlul
poliţiilor locale. În Basarabia, evidenţele curente erau înfăptuite de către comitetele de
statistică judeţean şi gubernial care acumulau informaţiile necesare privind numărul,
componenţa socială, naţională şi confesională (dar nu de fiecare dată) şi mişcarea
populaţiei. De regulă, administraţiile locale consemnau pe parcursul anului sporul
natural şi indicii migrării populaţiei, adică adăugau la ultimele numărări ale
locuitorilor noi-născuţii, persoanele venite în localitate şi excludeau persoanele
decedate sau plecate din localitate.
VI. Listele de evidenţă militară:
 Lista gospodăriilor şi numărul populaţiei de ambele sexe (în unele cazuri cu
indicarea stărilor sociale), puse la dispoziţie de administraţia locală Cartierului
General al Armatei de Sud (1854)33.
 Listele familiilor contribuabililor care urmau să fie supuse serviciului militar
conform Regulamentului din 187234 etc.
VII. Primul Recensământ General al populaţiei din 189735
VIII. Registrele parohiale de stare civilă:
 Registrul parohial al bisericii cu hramul „Sf. Nicolae”, satul Tabani, judeţul Hotin,
din 183536.
 Registrele parohiale ale bisericii cu hramul „Sf. Nicolae”, satul Tabani, judeţul
Hotin, din 1873-191037.
Numărul noi-născuţilor, cununiilor şi al peroanelor decedate este cunoscut graţie
registrelor parohiale, alcătuite pe parcursul anilor de preoţii bisericii cu hramul Sf.
Nicolae din satul Tabani, care sunt depozitate în fondul Registrelor Parohiale de Stare
Civilă ale bisericilor din Basarabia (fondul 211) şi conţin informaţii destul de valoroase
despre locuitorii satului, deşi fragmentare (doar pentru anul 1835), pentru prima
jumătate a sec. al XIX-lea şi informaţii mai complete (din anii 1873-1910), pentru a
doua jumătate a secolului al XIX-lea – începutul sec. al XX-lea.
Pentru a înţelege schimbările care avut loc în dinamica populaţiei satului Tabani,
judeţul Hotin, în anii ’20-’50 ai sec. al XIX-lea, vom face o caracteristică succintă a
numărului locuitorilor satului conform recensământului populaţiei Moldovei din anul
1774. Conform datelor statistice ale acestei surse, satul Tabani făcea parte din ocolul
de Mijloc, ţinutul Hotin, şi număra 27 de familii de ţărani birnici38. Urmează, însă, să
ţinem cont de faptul că în acest număr au fost incluşi doar capii de familie, iar bătrânii
şi copiii de sex masculin (ca şi toate persoanele de sex feminin) au fost omişi. Prezintă
interes numele de familie ţărăneşti înregistrate în sat în această perioadă: Ilie Focşa, Ion
Bălan, Costin Văzdoagă, Costandin Robul (nume de familie care s-au păstrat în sat
până în prezent), Vasile Brânzilă, Tănase Duca, Costandin Stelea, Simioin Tortul,
Vasâle Popuşoi, Vasâle Moşneguţă, Ioniţă Furgiu, Apostol Groapă, Toader Hăbăraş,
Dumitraş Nor (nume de familie care nu se mai întâlnesc în recensămintele ulterioare)
ş.a. Din acelaşi izvor aflăm şi despre administraţia sătească din acea perioadă: vornicul
satului ea un oarecare Lupul39, Efrem era fratele vornicului, iar Toader – cumnatul
vornicului, Ioniţă era sotnic, iar Echea – căpitan. Izvorul atestă şi despre un oarecare
Vasâle, zis Olariul (probabil, olarul satului).

555
 Pentru a ne imagina ce prezenta satul Tabani din punctul de vedere al numărului
de gospodării ţărăneşti în anii ’70-’80 ai sec al XVIII-lea şi pentru a determina ritmul
de creştere a acestora, să comparăm datele recensământului populaţiei din 1774 cu
datele statisticii din 1788, efectuate de administraţia austriacă, după cucerirea la
24 octombrie 1788 a cetăţii Hotin, în vederea determinării veniturilor raialei Hotin,
sub dominaţia otomană (Tabelul 1).
Tabelul 1
Numărul de gospodării ţărăneşti în satele din raiaua Hotin, aflate în
vecinătatea satului Tabani, în anii ’70-’80 ai sec. al XVIII-lea*
Conform Ritmul de creştere a
Conform recensământului
statisticii din gospodăriilor ţărăneşti
populaţiei din 1774
Localitatea** 1788*** faţă de 1774
Total Inclusiv Total Total Inclusiv
În % În % În %
familii Birnici În % birnici familii Birnici În %
Balasineşti 25 2,5 23 92,0 25 2,8 - - 2 8,7
Briceni 26 2,6 25 96,2 55 6,1 29 111,5 30 120,0
Bulboaca 21 2,1 19 90,5 42 4,7 21 100,0 23 121,1
Caracuşeni 132 13,1 122 92,4 70 7,8 -62 - 46,0 -52 -42,6
Cepeleuţi 66 6,5 63 95,5 50 5,5 -16 - 24,2 -13 -20,6
Colicăuţi 11 1,1 6 54,5 32 3,6 21 190,9 26 433,3
Corestăuţi 46 4,5 45 97,8 67 7,4 21 45,7 22 48,9
Corjeuţi 125 12,4 123 98,4 76 8,4 -49 - 39,2 -47 -38,2
Cotiujeni 175 17,3 146 83,4 100 11,1 -75 - 42,9 -46 -31,5
Grimăncăuţi 36 3,5 34 94,4 -**** - - - - -
Hădărăuţi 26 2,6 24 92,3 60 6,7 34 130,8 36 150,0
Hlinaia 45 4,4 42 93,3 53 5,9 8 17,8 11 26,2
Larga 140 13,9 136 97,1 84 9,3 -56 - 40,0 -52 -38,2
Rosuşeni 29 2,9 28 96,6 36 4,0 7 24,1 8 28,5
Tabani 27 2,7 27 100,0 60 6,7 33 122,2 33 122,2
Teţcani 13 1,3 13 100,0 -***** - - - - -
Trebisăuţi 24 2,4 22 91,7 41 4,6 17 70,8 19 86,4
Trestieni 14 1,4 12 85,7 -***** - - - - -
Trinca 28 2,8 25 89,3 50 5,5 22 78,6 25 100,0
În total 1009 100,0 935 92,7 901 100,0 +213/ - +235/ -
-258 -210

* Moldova 1975, 112-183; Popescu 1929, 400-401.

** Denumirile de localităţi conform recensământului din 1774: Balaşineştii, Bricenii,
Bulboaca, Caracuşanii, Cepeleuţii, Clecăuţii, Corostăuţii, Corjăuţii, Cochiujenii,
Hrămăncăuţii, Hadărăuţii, Hlinoaea, Larga, Rosuşalii, Tăbanul, Tiţcanii, Trebesăuţii,
Trestienii, Trenca; Conform statisticii din 1788: Balaşineşti, Briseni, Bolboca, Caracuşeni,
Cipiliuţi, Culecuţi, Corosuţi, Corsuţi, Cotijeni, Hadaruţi, Hlina, Larga, Rosoşeni, Tabanul,
Tescani, Trebeşuţi, Trinca.
*** Satul Tabani făcea parte din partea de jos a raialei Hotin, care includea în componenţa
sa 113 sate.
**** Sat neatestat în statistica din 1788.
***** Sate pustii la 1788.

556
 Datele din Tabelul 1 demonstrează că la mijlocul anilor ’70 ai sec. al XVIII-lea
satul Tabani, după numărul gospodăriilor ţărăneşti (27 la număr), rămânea cu mult în
urma satelor Cotiujeni, Larga, Caracuşeni, Cepeleuţi, Corestăuţi, Hlinaia,
Grimăncăuţi, Rosuşeni şi Trinca, dar depăşea numeric satele vecine – Trestieni,
Colicăuţi, Briceni, Bulboaca, rămânând, totuşi, un sat cu un număr relativ mic de
gospodării ţărăneşti. Datele recensământului din 1774 atestă că satul era alcătuit doar
din gospodării de ţărani birnici, nu avea preot şi, respectiv, nu avea lăcaş de cult, ceea
ce este o dovadă în plus că satul îşi schimbase nu demult vatra (după unele surse de
arhivă, în anul 176040) şi era în proces de constituire. Dar, după doar 15 ani, conform
statisticii efectuate de administraţia austriacă în scurt timp după cucerirea la
24 octombrie 1788 a cetăţii Hotin, numărul gospodăriilor ţărăneşti în satul Tabani
creste, în schimb numărul gospodăriilor ţărăneşti din alte sate se reduce substanţial. La
1788 satul Tabani număra deja 60 de gospodării de ţărani birnici. Tendinţa de
creştere este evidentă, atât în raport cu numărul total al gospodăriilor, conform datelor
recensământului populaţiei din 1774, cât şi din punctul de vedere al numărului birnicilor,
satul plasându-se pe locul al doilea după satele Colicăuţi şi Hădărăuţi. Statistica de la 1788
atestă micşorarea numărului de gospodării ţărăneşti în satele mari – Cotiujeni, Larga,
Caracuşeni şi Corjeuţi şi creşterea numărului de gospodării ţărăneşti în satele mai mici –
Colicăuţi, Hădărăuţi, Tabani, Briceni şi Bulboaca.
Creşterea sau descreşterea numărului de gospodării ţărăneşti şi a numărului
populaţiei din ţinutul Hotin în secolele XVIII-XIX a fost determinată de un şir de
factori interni şi externi, examinaţi minuţios de istoricii Valentin Zelenciuc41 şi Ion
Chirtoagă42. Dintre aceşti factori menţionăm: strămutarea de populaţie din fostele
provincii ale Regatului Polonez după cele trei împărţiri ale Poloniei (1772, 1793 şi
1795), inclusiv: din Galiţia, care a fost anexată de Austria, din Volânia şi Podolia, care
au trecut în componenţa Imperiului Rus; staţionarea pe teritoriul Principatelor
Române a armatelor ruse de ocupaţie; impunerea populaţiei la îndeplinirea anumitor
dări şi prestaţii extraordinare, încartiruirea etc. Spre exemplu, conform Condicii
Liuzilor din 1808, în condiţiile nefavorabile generate de războiul ruso-turc (1806-
1812) satul Tabani număra doar 54 de (liuzi43) gospodării ţărăneşti44 – cu şase
gospodării mai puţin ca în 1788 (satele Bulboaca – 37, Trebisăuţi – 50, Caracuşeni –
80, Grimăncăuţi – 85 de gospodării; cea mai mare creştere fiind înregistrată în satele
Cepeleuţi – 130 de gospodării, Larga – 150 şi Cotiujeni – 180 de gospodării ţărăneşti45).
Deşi numărul luzilor nu corespunde exact cu numărul gospodăriilor ţărăneşti şi nu
ştim câte familii constituiau o liudă la 1808 în satul Tabani şi satele limitrofe, totuşi
tendinţa poate fi uşor observată.
Prezintă interes forma de proprietate, structura socială a populaţiei şi numărul
gospodăriilor ţărăneşti din satul Tabani şi din satele limitrofe, ţinutul Hotin, în primii
ani după anexarea Basarabiei la Rusia. Ştim cu certitudine că, la data efectuării
recensământului din 1817, satul Tabani era proprietatea căminarului46 din Moldova
Tudorache Ciure47. Cuprindea o suprafaţă de 1000 de fălci48, inclusiv: 350 fălci
fânaţuri, 100 – pământ arabil, 450 – păşune şi 100 fălci de stufăriş. Proprietarului îi
mai aparţinea un iaz cu peşte şi o moară49. Structura socială şi numărul gospodăriilor
ţărăneşti şi-au găsit reflectate în datele recensământului populaţiei din 1817, efectuat

557
în scurt timp după anexare, în scopul depunerii de către populaţie a jurământului de
credinţă împăratului rus şi determinării numărului de contribuabili în teritoriul nou-
anexat (Tabelul 2).
Tabelul 2
Categoriile sociale din satul Tabani şi din satele limitrofe, ţinutul Hotin,
conform datelor recensământului populaţiei din 1817*
Categoriile sociale
Numărul total

Gospodari Ruptaşii
de capi de familii
Clerul Mazilii Ţăranii birnici
(gospodării) ***
Localitatea**

Scutiţi****
Gospodari

Gospodari
Paracliseri
Diaconi

În total

În total
Văduve

Văduve

Văduve
Dascăli

Bărbaţi
Burlaci

Femei
Preoţi

În %

În %
Bulboaca 1 1 - 1 1 - - - 43 2 8 1 54 3,2 3 55 58 3,4
Caracuşeni 2 - - 2 1 - - 3 155 15 24 9 203 11,9 15 196 211 12,0
Cepeleuţi 1 1 - 3 1 - - - 86 8 21 6 121 7,1 9 118 127 7,2
Colicăuţi 1 - - 1 1 - - - 72 8 10 5 95 5,6 8 90 98 5,5
Corestăuţi 1 1 - 1 1 - - - 54 7 8 1 70 4,1 8 66 74 4,1
Corjeuţi 2 1 - 1 1 - - - 157 13 29 4 203 11,9 14 194 208 11,9
Cotiujeni 3 - - 1 1 - - - 142 22 24 9 197 11,5 22 180 202 11,0
Grimăncăuţi 2 - - 1 1 - - - 101 13 18 3 135 7,9 13 126 139 7,7
Larga 1 1 1 2 1 - - - 210 23 41 14 288 13,4 24 270 294 16,6
Tabani 2 - - 2 1 19 3 - 80 17 10 3 110 6,4 20 117 137 7,2
Trebisăuţi 2 - - 1 1 - - - 75 6 15 7 103 6,0 6 101 107 6,2
Trinca 2 - - - 1 - - - 96 14 16 1 127 7,4 14 116 130 7,1
În total 20 5 1 16 12 19 3 3 1271 148 224 63 1706 100,0 156 1629 1785 100,0
În % 1,2 3,2 0,1 1,0 0,7 1,2 1,9 0,2 78,0 94,9 13,8 3,9 - - 100,0 100,0 - -

* И. Халиппа, Роспись землевладения и сословного строя населения Бессарабии по

данным переписи 1817 года. – În: Труды Бессарабской губернской ученой архивной
комиссии. – Кишинев, 1907, т. 3, c. 19, 20, 24, 26-28, 34; Constantin Teodorescu,
Moldova şi Basarabia. 1807-1817. – In: Arhivele Basarabiei. Revistă de istorie şi geografie a
Moldovei dintre Prut şi Nistru. Anul VII, nr. 1, ianuarie-martie. – Chişinău, 1935, 56-65.
** Denumirile de localităţi, conform recensământului din 1817: Bulboaca-Dămideni, Cipiliuţi,
Caracuşeni-Duşceni, Culicăuţi, Corâstăuţi, Cojăuţi-Cişcani, Cotiujenii-Săncăuţi, Hrimancăuţi,
Larga-Jăcoteni, Tăbani-Mlenăuţi, Tribisăuţi, Trinca-Şfetcăuţi. Satul Trestieni era pustiu.
*** În numărul total al populaţiei nu au fost incluşi proprietarii satelor.
**** Persoane scutite de plata dărilor (în izvor – iertaţi).

Datele din Tabelul 2 demonstrează, cu lux de amănunte, că în satul Tabani şi în

satele limitrofe lui locuiau următoarele categorii sociale: reprezentanţii clerului, un
număr redus de mazili50 şi ruptaşi şi categoria de bază a populaţiei din mediul rural –
ţăranii birnici. Că satul Tabani era un sat bine constituit, cu un număr suficient de
gospodării ţărăneşti ne dovedeşte acel fapt că în sat erau doi preoţi, doi dascăli şi un
paracliser. Tabani era unicul sat din şirul celor enumerate în Tabelul 2 (limitrofe lui),
care avea gospodării de mazili – 19 gospodării administrate de bărbaţi şi trei gospodării
administrate de văduve.

558
 După numărul de gospodării care aparţineau ţăranilor birnici, înregistrate după
capii de familie de sex masculin, satul Tabani rămânea cu mult în urma satelor Larga,
Corjeuţi, Caracuşeni, Cotiujeni, Grimăncăuţi, Trinca şi Cepeleuţi, dar depăşea
numeric satele vecine – Bulboaca, Corestăuţi, Colicăuţi şi Trebisăuţi, rămânând,
totuşi, un sat cu un număr relativ mediu de gospodării ţărăneşti. Situaţia aproape că
nu se schimbă (cu excepţia satului Trinca), chiar şi în cazul când vor vi luate în calcul
şi gospodăriile administrate de văduve, care reflectă de fapt numărul total de
gospodării înregistrate în sat.
Faptul că în izvor, alături de numărul gospodarilor, sunt indicate şi văduvele ne
permite să determinăm numărul deceselor în rândul populaţiei mature, populaţiei apte
de muncă sau, altfel spus – în rândul capilor de familii. Datele Tabelului 2 ne permit
să constatăm că mortalitatea în rândul capilor de familii din satul Tabani era cea mai
mare, faţă de alte sate limitrofe lui: 17 (17%) gospodării administrate de văduve, deci
17 capi de familie decedaţi din numărul total de 100 de ţărani birnici51 (pentru satele
Bulboaca – 2 (4,3%), din 46, Caracuşeni – 15 (8,4%), din 179, Cepeleuţi – 8 (8%),
din 100, Colicăuţi – 8 (9,4%), din 85, Corestăuţi – 7 (11,3%), din 62, Corjeuţi – 13
(7,5%), din 174, Grimăncăuţi – 13 (7,5%), din 117, Larga – 23 (9,3%), din 247,
Trebisăuţi – 6 (6,8%), din 88 şi Trinca – 14 (12,6%), din 111 ţărani).
Ulterior, în baza statisticii referitoare la ţinutul Hotin, datate cu 13 decembrie
1818 – 1 martie 1819, în satul Tabani erau înregistrate deja 86 de gospodării
ţărăneşti52 (în satele Larga – 225, Corjeuţi – 159, Caracuşeni – 159, Cotiujeni – 152,
Trestieni – 78, Colicăuţi – 72, Briceni sat – 69 de gospodării ţărăneşti etc.)53, ceea ce
confirmă, într-o anumită măsură, veridicitatea statisticii recensământului de la 1817
(cu excepţia satului Trestieni, care în timpul recensământului din 1817 era pustiu, iar
acum atestat cu 78 de gospodării), în majoritatea satelor. Conform datelor
recensământului fiscal din 1824, în satul Tabani era înregistrat deja un număr mai mic
de gospodării ţărăneşti – 7854. Printre cele mai răspândite nume de familie erau:
Traista, Epure, Tacu, Leporda, Dodu, Bolduma, Cenuşă, Sâtari, Cibotari, Vacariţa,
Chicaroş, Nicolaesa, Stavilă, Jurat, Vataman, Vâzdoagă, Albu, Salagor, Burca, Leaşoc,
Ciocanu, Burea, Gaina, Sârbu, Rus (Rusu), Caralaş, Purciuleanu, Trestiean, Gorobeţ,
Focşa, Blajin, Duplachi, Banciu, Drucioc, Rub (Robu), Pacurari, Grosu, Mirones,
Ungureanu, Robulisa (Robuleţ), Boghieanov, Covaliuc, Cociugul, Ananiev (Nani),
Antonici, Ghirjev, Mihalaesa, Alexandroi, Onufriev, Lesnic, Nicolaev, Petrov, Ivanov,
Griţcov ş.a. Multe din aceste nume de familie s-au păstrat în sat până astăzi, altele însă
au dispărut (în special numele de familie slave). Unele din aceste familii erau deja în a
doua sau chiar în a treia şi a patra generaţie; altele însă erau familii înrudite. Sunt
cunoscute familiile Vasile şi Ion Dodu, Dumitru şi Vasile Albu, Mihail şi Vasile
Vacariţa, Petru, Mihail şi Damian Robu, Miron, Tanasie, Ion şi Mihalache Sâtari,
Gavrilă, Sârghi, Ion şi Lupu Trestiean etc. Această cifră de 78 de gospodării ţărăneşti
este confirmată şi de datele statistice pentru satul Tabani, judeţul Hotin, din 4 iulie
182555 (pentru satele Larga – 235 de gospodării, Balasineşti – 228, Corjeuţi – 206,
Caracuşeni – 184, Cotiujeni – 168, Trinca – 112, Colicăuţi – 77 de gospodării
ţărăneşti)56. Diferenţa, deşi neesenţială, între aceste date statistice poate fi uşor
lămurită: datele recensămintelor fiscale includeau doar populaţia contribuabilă; ca

559
rezultat, aceste date indică un număr ceva mai mic al populaţiei, spre deosebire de
numărul total al gospodăriilor întâlnite în alte date statistice.
Un izvor important în studierea istoriei rurale îl prezintă recensămintele fiscale din
anii ’30-’50 ai sec. al XIX-lea. Studierea acestor date pentru anul 183557 (Tabelul 3) ne
permite să stabilim dinamica numerică şi structura socială a populaţiei din satul
Tabani, judeţul Hotin, în perioada respectivă.
Tabelul 3
Dinamica populaţiei din satul Tabani, judeţul Hotin,
conform datelor recensământului fiscal din anul 1835*
Numărul Inclusiv
Numărul Numărul
membrilor Raportul, Raportul,
total de total de Sex Sex
în fiecare în % în % În % În %
familii persoane masculin feminin
familie
2 1 1,1 2 0,3 2 0,6 - -
3 4 4,5 12 2,0 5 1,5 7 2,6
4 9 10,2 36 6,1 19 5,9 17 6,3
5 14 15,9 70 11,8 38 11,8 32 11,9
6 14 15,9 84 14,2 44 13,6 40 14,8
7 17 19,3 119 20,1 64 19,8 55 20,4
8 14 15,9 112 18,9 57 17,7 55 20,4
9 6 6,8 54 9,1 36 11,2 18 6,7
10 3 3,4 30 5,1 18 5,6 12 4,4
11 2 2,3 22 3,7 13 4,0 9 3,3
12 2 2,3 24 4,0 15 4,6 9 3,3
14 2 2,3 28 4,7 12 3,7 16 5,9
În total** 88 100,0 593 100,0 323 100,0 270 100,0

* ANRM, F. 134, inv. 2, d. 602, p. I, f. 108-129; d. 782, f. 61 verso-62.

** În numărul total nu au fost incluşi doi ruptaşi, patru familii de ţigani (30 de persoane)
(Ibidem, d. 95, f. 221-225).

Datele din Tabelul 3 demonstrează că în satul Tabani prevalau familiile cu un

număr relativ mare de persoane – cinci şi opt membri în fiecare familie: 59 (67%) –
din numărul total de 88 de familii, 385 (65%) – din numărul total de 593 persoane,
inclusiv: 203 (62,9%) – din numărul total de 323 persoane de sex masculin şi 182
(67,5%) persoane – din numărul total de 270 persoane de sex feminin. Familiile cu un
număr redus de membri în familie (2-4 persoane) erau puţine – doar 14 (15,8%)
familii. Numărul familiilor mari, alcătuite din 9-10 şi 11-14 persoane, era mult mai
redus şi constituia doar 15 (17,1%) din numărul total de familii, 158 (26,6%) din
numărul total de persoane, inclusiv: 94 (29,1%) din numărul total de persoane de sex
masculin şi 64 (23,7%) din numărul total de persoane de sex feminin.
Recensământul fiscal din 1835 demonstrează că în satul Tabani prevala populaţia
de sex masculin: 323 (54,5%) persoane faţă de 270 (45,5%) de sex feminin. Explicaţia
rezidă în faptul că populaţia Basarabiei nu era supusă până în 1874 serviciului militar

560
şi nu era implicată nemijlocit în confruntări militare, care ar fi adus la pieirea în masă a
populaţiei de sex masculin. Asupra acestui fenomen au influenţat şi diverşi factori de
ordin economic şi social, specifici provinciei.
Prezintă interes şi „vârsta familiilor” din sat, evaluată după vârsta soţului la data
efectuării recensământului. Datele recensământului atestă că familii, în care vârsta
soţului – capului de familie era până la 30 de ani nu existau, 71 (80,7%) de familii
aveau vârsta soţului de la 30 la 70 de ani, inclusiv: între 30-34 – 12 (13,6%) familii,
35-39 ani – 8 (9,1%), 40-44 ani – 14 (15,9%), 45-49 ani – 6 (6,8%), 50-54 ani – 10
(11,4%), 55-59 ani – 5 (5,7%), 60-64 ani – 10 (11,4%) şi 65-69 ani – 6 (6,8%)
familii. Din acest număr total de 71 de familii prevalau totuşi familiile în care vârsta
soţului era între 30-40 de ani, ele numărând 40 (45,4%) de familii, iar între 50-60 de
ani – 31 (35,3%) de familii. Vârsta matură – 30-70 de ani la majoritatea capilor de
familii denotă că satul Tabani era un sat vechi, cu o istorie şi structură socială, era bine
constituit, în el succedându-se mai multe generaţii, mulţi săteni aflându-se în relaţii de
rudenie.
Alături de numele de familie cunoscute în perioada recensământului populaţiei din
1774 şi a recensământului fiscal din 1824, în listele recensământului fiscal din 1835
apar nume de familie noi, alte familii cresc numeric şi se ramifică, dând naştere altor
familii noi, iar altele dispar. Din numele de familie apărute în listele acestui
recensământ amintim numele de familie: Popa, Bardar, Cucier, Bardier, Grigoriev,
Rusnac, Antos, Hârjeu, Chisari, Medveţchi, Şerbeţ, Padurari, Zaporojan, Melniciuc,
Pascari, Cojucari, Buţcu, Borisov (Melnic) ş.a.
Prezintă interes structura socială şi dinamica numerică a populaţiei din satul
Tabani în acest an, pe sexe, conform evoluţiei vârstei (Tabelul 4).
Tabelul 4
Dinamica populaţiei (conform evoluţiei vârstei) din satul Tabani,
judeţul Hotin, conform datelor recensământului fiscal din anul 1835*
Numărul populaţiei conform evoluţiei vârstei
Sex masculin Sex feminin
Numărul total
de persoane
Numărul total
populaţiei
Categoria

de familii

90-110 ani**

90-110 ani
12-14 ani

15-17 ani

18-60 ani

61-89 ani

12-14 ani

15-17 ani

18-55 ani

56-89 ani
Numărul

Numărul
Până la

Până la
11 ani

11 ani
total

total

Ţărani 88 104 33 24 136 19 7 323 91 22 17 126 14 - 270 593

Ruptaşi 2 - - - 2 - - 2 - - - - - - - 2
În total 90 104 33 24 138 19 7 325 91 22 17 126 14 - 270 595
În % - 32,0 10,2 7,4 41,2 5,8 2,2 54,6 33,7 8,1 6,3 46,7 5,2 - 45,4 100,0

* ANRM, F. 134, inv. 2, d. 602, f. 108-129; d.782, f. 61, verso-62.

** Leaşoc Grigori Mihailov – 103 ani, Tacu Procop Dumitru – 102 ani.

561
 Datele din Tabelul 4 demonstrează că în 1835 categoria de bază a populaţiei
satului – 88 (97,8%) de familii, sau 593 (99,7%) de persoane – o constituiau ţăranii
birnici şi doar două familii o alcătuiau ruptaşii58 (Ion şi Mihailo Semion Boldurov
(Boldu) în vârstă de 24 şi 22 de ani59). Astfel, este destul de elocvent faptul că
aproximativ jumătate din populaţia satului – 138 (41,2%) de sex masculin şi 125
(46,7%) de sex feminin o constituia populaţia între 18 şi 60 de ani – populaţia aptă de
muncă. Destul de evident era numărul copiilor până la 11 ani – 104 (32%) de sex
masculin şi 91 (33,7%) de sex feminin. Ceva mai mic era numărul celor cu vârstă între
15 şi 17 ani – 24 (7,4%) de sex masculin şi 17 (6,37%) de sex feminin. Şi mai mic era
numărul populaţiei în etate, între 60 şi 80 de ani.
Recensământul fiscal din 1835, a fost definitivat la 29 aprilie, preventiv fiind citit
de trei ori în faţa adunării tuturor membrilor comunităţii săteşti, confirmat de
reprezentanţii aleşi din partea comunităţii săteşti: Gavril Vasile Apopei (Popa),
Dumitru Vasile Dodu, Vasile Ion Sâtari, Vasile Ştefan Leporda şi semnat (prin
punerea ştampilei) de vornicul Gheorghe Vasile Caralaş60.
Ulterior, la 25 august 1835, sunt alcătuite registre suplimentare ale recensământului
care au inclus familiile de ţigani înregistrate în satul Tabani. În ele erau incluse 4 familii
de ţigani (30 persoane): Gheorghe Nicolae Coca (9 persoane), împreună cu familia
fratelui său Ion Nicolae Coca (5 persoane), Vasile Vasile Coca (5 persoane), Tanasii
Enache Coca (8 persoane) şi Iordache Dănilă Frunze (3 persoane)61. Aceste familii de
ţigani au fost cumpărate de moşierul Lev Lisovski în anul 1835 de la cneazul
Alexandru Cantacuzino62.
Registrele suplimentare ale recensământului fiscal din 1835 mai includ şi numărul
ţăranilor liberi, care n-au intrat în registrele de bază ale ţăranilor birnici. Deşi registrul
alcătuit în august-decembrie 1835, ianuarie, iulie, august 1836 nu indică numele de
familie a ţăranilor liberi, din el putem totuşi constata că pe moşia satului Tabani, ce
aparţinea moşierului Lev Lisovski, erau înregistraţi şi 3 ţărani liberi (o persoană de sex
masculin şi două de sex feminin)63. În decembrie 1835 au fost întocmite şi listele
birnicilor care au fost omişi în timpul perfectării recensământului de bază din
29 aprilie 1835. În aceste liste au mai fost incluse încă trei persoane (una de sex
masculin – un copil şi două de sex feminin – mama copilului şi o fată omisă din altă
familie)64.
Prezintă interes listele suplimentare ale recensământului fiscal din 1835 care indică
persoanele transferate cu traiul în satul Tabani către această perioadă din alte sate sau
oraşe ale Basarabiei şi din diferite localităţi ale Ucrainei. Conform registrelor întocmite
la 22 ianuarie şi în februarie 1846, în sat s-au transferat cu traiul Gavrilă Vasile
Bugleanov (72 ani)65, Anderei Dumitru Catrinov (Gvozdoga) (37 ani) – ţărani din
satul Vascăuţi şi Petru Vasile Cojuhari (49 ani) – mic-burghez din oraşul Hotin66,
Grigore Tudor Borisov (Melnic) (50 ani) şi Alexei Procop Ciopeliuk (38 ani) – ţărani
din satele Kolocikoveţ şi Kolodiavka, judeţul Uşiţki, gubernia Podolia67.
În numărul gospodăriilor din satul Tabani urmează a fi incluse şi cele patru familii
de clerici – doi preoţi, un diacon şi un paracliser (7 persoane de sex masculin şi 4 – de
sex feminin)68.

562
 Schimbările care au intervenit în ritmul de creştere a populaţiei din satul Tabani şi
satele limitrofe, după recensământul fiscal din 1835, sunt reflectate în Tabelul 5.
Tabelul 5
Datele statistice privind numărul de biserici, de gospodării şi de persoane
în satul Tabani şi în localităţile limitrofe, judeţul Hotin,
conform datelor statistice din martie-august 1836*

Numărul de Numărul de persoane

Numărul gospodării
Localitatea Inclusiv
de biserici
În total În % Sex Sex
În total În % În % În %
masculin feminin
Balasineşti 1 135 6,7 749 5,5 425 57,7 324 43,3
Briceni târg 2 437 21,8 4527 33,2 2300 50,8 2227 49,2
Bulboaca 1 46 2,3 280 1,3 145 51,8 135 48,2
Caracuşeni 1 124 6,2 1192 8,7 799 67,0 393 33,0
Colicăuţi 1 92 4,6 532 3,9 276 51,9 256 48,1
Corjeuţi 1 205 10,2 1336 9,8 683 51,1 653 48,9
Cotiujeni 1 202 10,1 950 7,0 476 50,1 474 49,9
Grimăncăuţi 1 160 8,0 885 6,5 449 50,7 436 49,3
Larga 1 316 15,8 1611 11,1 854 53,0 757 47,0
Tabani** 1 90 4,5 598 4,4 328 54,8 270 45,2
Trebisăuţi 1 85 4,2 428 3,1 238 55,6 190 44,4
Trestieni - 30 1,5 154 1,1 90 58,4 64 41,6
Trinca 1 83 4,1 395 2,9 198 50,1 197 49,9
În total 13 2005 100,0 13637 100,0 7261 53,2 6376 46,8

* ANRM, F. 2, inv. 1, d. 2326, f. 19-21, 25-26, 33.

** Numărul total de persoane diferă parţial (cu trei persoane) de datele recensământului
fiscal din 1835.
Datele din Tabelul demonstrează că la mijlocul anilor ’30 ai sec. al XIX-lea satul
Tabani, după numărul gospodăriilor ţărăneşti (90 la număr) şi după numărul
populaţiei (598 de locuitori), rămânea cu mult în urma satelor Larga, Corjeuţi,
Cotiujeni, Grimăncăuţi, Balasineşti, Caracuşeni, Colicăuţi şi, în special, Briceni târg,
dar depăşea satele vecine – Trestieni, Bulboaca, Trinca, Trebisăuţi, rămânând, ca şi în
anii ’70-’80 ai sec al XVIII-lea, un sat cu un număr relativ mic de gospodării ţărăneşti.
Totuşi, tendinţa de creştere este evidentă, atât în raport cu numărul total al
gospodăriilor, conform datelor recensământului populaţiei din 1774, cât şi din punctul
de vedere al numărului birnicilor, constituind pentru satul Tabani o creştere de 3,3 ori a
numărului de gospodării în acest interval de timp (pentru satul Balasineşti – de 5,4 ori,
Bulboaca – de 2,2 ori, Caracuşeni – de 0,9 ori, Colicăuţi – de 8,4 ori, Corjeuţi – de
1,6 ori, Cotiujeni – de 2 ori, Larga – de 2,3 ori, Trebisăuţi – de 3,5 ori, Trestieni – de
2,1 ori şi pentru satul Trinca – de 3 ori). Acelaşi lucru poate fi observat şi în ce priveşte
ritmul dinamicii populaţiei, care de asemenea a crescut.
Statistica din 1836 arată că în satul Tabani, ca şi în celelalte sate limitrofe, prevala
populaţia de sex masculin: 328 (54,8%) persoane de sex masculin, faţă de 270
(45,2%) de sex feminin.

563
 Acelaşi număr de 90 de gospodării ţărăneşti pentru satul Tabani este înregistrat şi
de statistica din 1837. Pentru celelalte sate numărul gospodăriilor ţărăneşti a suferit
anumite schimbări: Trestieni – 35 de gospodării, Bulboaca – 62, Corestăuţi – 90,
Trebisăuţi – 93, Trinca – 111, Caracuşeni – 116, Balasineşti – 155, Grimăncăuţi –
173, Corjeuţi – 251 şi Larga – 317 gospodării69. Prin urmare, tendinţa de creştere a
numărului de gospodării ţărăneşti poate fi urmărită în majoritatea satelor (în afară de
satul Caracuşeni).
În anul 1840 în satul Tabani erau înregistrate deja 100 de gospodării ţărăneşti şi o
biserică70. Acelaşi număr de 100 de gospodării ţărăneşti pentru satul Tabani întâlnim şi
în statistica populaţiei pentru localităţile ţinutului Hotin de la 1841: pentru satele
Trestieni – 40 de gospodării, Bulboaca – 64, Corestăuţi – 99, Trebisăuţi – 104,
Caracuşeni – 120, Trinca – 120, Grimăncăuţi – 180, Larga – 227 şi Corjeuţi – 260 de
gospodării71.
Tendinţa de creştere a numărului populaţiei din satul Tabani la mijlocul sec. al
XIX-lea este elucidată în Tabelul 6.
Tabelul 6
Dinamica populaţiei din satul Tabani, judeţul Hotin,
conform datelor recensământului fiscal din anul 1850*
Numărul Inclusiv
Numărul Numărul
membrilor Raportul, Raportul,
total de total de Sex
în fiecare în % în % În % ex feminin În %
familii persoane masculin
familie
2 14 9,0 28 3,6 15 3,6 13 3,6
3 25 16,0 75 9,7 43 10,4 32 8,9
4 34 21,8 136 17,6 70 16,9 66 18,4
5 24 15,4 120 15,5 61 14,7 59 16,4
6 26 16,7 156 20,2 82 19,8 74 20,6
7 13 8,3 91 11,8 50 12,0 41 11,4
8 14 9,0 112 14,5 64 15,4 48 13,4
9 4 2,5 36 4,7 18 4,3 18 5,0
10 2 1,3 20 2,6 12 2,9 8 2,2
În total** 156 100,0 774 100,0 415 100,0 359 100,0

* ANRM, F. 134, inv. 2, d. 281, f. 480 verso-523.

** În numărul total nu au fost incluşi 19 burlaci. Datele ce reflectă numărul total al
bărbaţilor şi cel al femeilor diferă parţial de cele indicate în numărul total din izvor: bărbaţi –
428 de persoane, femei – 355 de persoane.

Datele din acest Tabel reflectă cu lux de amănunte că, în decurs de 15 ani,
numărul populaţiei din satul Tabani a crescut de la 90 de gospodării ţărăneşti în 1835
la 156 în anul 1850. Dispar familiile cu un număr destul de mare de persoane – 11-14
membri de familie şi creşte ponderea familiilor cu un număr mai mic de membri.
Dacă în datele recensământului fiscal din 1835 prevalau familiile cu 5 şi 8 membri,
în cele ale recensământului din 1850 prevalau deja familiile cu 3 şi 6 membri. Din
numărul total de 156 de familii, cele cu 3 şi 6 membri constituie 109 familii (69,9%)
şi respectiv 478 (63%) – din numărul total de 774 persoane, inclusiv: 256 (61,5%) –

564
din numărul total de 415 persoane de sex masculin şi 231 (64,3%) – din numărul
total de 359 persoane de sex feminin. Familiile cu nu număr redus de membri
(2 persoane) erau puţine – doar 14 familii (9%). Familiile mari, alcătuite din 7-8 şi 9-10
persoane, erau în număr de 33 (21,1%), respectiv – 259 (33,6%) din numărul total de
persoane, inclusiv: 144 (34,6%) din numărul total de persoane de sex masculin şi 115
(32%) din numărul total de persoane de sex feminin.
Ca şi recensământul fiscal din 1835, datele recensământului din 1850
demonstrează că în satul Tabani prevala populaţia de sex masculin: 415 (53,6%)
persoane de sex masculin faţă de 359 (46,4%) de sex feminin.
În ce priveşte „vârsta familiilor” din sat, o vom analiza, ca şi în cazul
recensământului din 1835, ţinând cont de vârsta soţului la data efectuării
recensământului. De remarcat că în această perioadă de 15 ani în satul Tabani au
decedat 42 (51,9%) capi de familii, din numărul total de 81 de persoane de sex
masculin decedate. Gospodăria persoanelor decedate a fost moştenită de unul din fii72.
Datele recensământului din 1850 atestă că familii, în care vârsta soţului – capului de
familie era de la 20 până la 24 de ani, erau doar 5 (3,2%); în 128 (64,1%) de familii
vârsta soţului era de la 25 până la 60 de ani, inclusiv: între 25-30 ani – 27 (17,3%),
30-34 ani – 22 (14,1%), 35-39 ani – 14 (7,7%), 40-44 ani – 19 (12,2%), 45-49 ani –
23 (14,7%), 50-54 ani – 11 (7,1%), 55-59 ani – 12 (7,8%), 60-64 ani – 5 (3,2%),
65-69 ani – 7 (4,9%), 70-74 ani – 1 (0,6%), 75-79 – 3 (1,9%), 80-84 – 1 (0,6%), 90-
94 – 1 (0,6%), 105 ani – 1 (0,6%) familie şi 3 (1,9%) familii erau conduse de văduve.
Din acest număr total de 128 de familii prevalau totuşi familiile în care vârsta soţului
varia între 25 şi 50 de ani: 25-29 de ani – 27 (21,1%) de familii, 30-34 de ani – 22
(17,2%) şi 45-49 – 23 (18%) de familii.
Spre deosebire de recensământul populaţiei din 1774, în recensămintele fiscale din
1824 şi 1835 nume de familie nou-apărute în această perioadă de timp sunt mult mai
puţine, unele din ele sunt deja cunoscute, dar modificate. În schimb, cresc şi se
ramifică familiile deja cunoscute. Din numele de familie apărute în listele
recensământului din 1850 amintim: Novac, Vacari, Aporciuleni (Purciuleanu),
Groapă, Prisacari, Cuzmenco, Bugleanov (Bugulean), Borisov, Bilous, Gvozdoga
(Vâzdoagă) şi familii noi de ţigani Coca. Familia de ţigani Coca a venit în sat din
judeţul Soroca. S-a păstrat scrisoarea datată cu 28 iunie 1848, prin care moşierul Ivan
Zosim, feciorul lui Koţovski din judeţul Soroca, îi eliberează pe ţiganii Ion Roman
Coca şi fiul său Gheorghe Ion Coca, împreună cu familiile lor (în total 5 persoane)73.
În afară de aceste două familii de ţigani, conform registrului din 1 iulie 1849, în
satul Tabani mai locuiau încă 10 familii de ţigani, 64 persoane (33 – de sex masculin
şi 31 – de sex feminin): cele deja existente încă în urma recensământului fiscal din
1835 – Gheorghe Nicolae Coca, Ion Nicolae Coca, Tanase Enache Coca, Vasile Vasile
Coca (decedat în 1840), Iordache Dănilă Frunză, familiile formate şi cele nou-venite:
Gheorghe Enache Coca, Tudor Enache Coca, Codrean Iordache Coca, Ilie Darie
Dominica şi Tudor Vasile Dunafira74.
Prezintă interes numele de familie ale celor mai longevivi locuitori ai satului. Ştiind
numele de familie ale locuitorilor satului conform recensământului populaţiei din
1774 şi recensămintelor fiscale din anii 1824 şi 1835 şi confruntându-le cu datele

565
recensământului fiscal din 1850, care indică vârsta persoanelor de sex masculin, putem
determina, deşi cu aproximaţie, timpul când aceste familii s-au aşezat cu traiul în acest
sat. Spre exemplu, Vasile Mihail Dodu, născut în anul 1745, la data efectuării
recensământului fiscal din 1850 avea vârsta de 105 ani75; respectiv, urma să fie inclus
în lista recensământului populaţiei din 1774. Gavrilă Vasile Bugleanov (Popa), născut
în anul 1770, avea 80 de ani76. Lipsa lor în această listă atestă că ei au venit în sat mai
târziu, din altă localitate.
Recensămintele fiscale sunt izvoare valoroase şi în cercetarea mişcărilor de populaţie
în anii ’30-’50 ai sec. al XIX-lea. În baza lor putem urmări populaţia care a venit sau
care a plecat din sat. Recensământul fiscal din 1850 atestă că din satul Tabani s-au
transferat cu traiul în alte judeţe ale Basarabiei mai multe familii de ţărani. Conform
deciziei Administraţiei Financiare din Basarabia din 24 august 1854, din satul Tabani
s-au transferat cu traiul în satul Nimoreni, judeţul Chişinău, familiile Ion Vasile
Trestiean (patru persoane), Ion Ion Trestiean (patru persoane), Gavrilă Ion Trestiean
(trei persoane), Toadere Ion Dodu (trei persoane), Matei Ion Dodu (trei persoane),
Gavrilă Mihail Chisari (Trestiean) (şase persoane), Sârghi Gavrilă Chisari (trei
persoane), iar conform deciziei din 5 septembrie 1857 – familia Vasile Ion Dodu (trei
persoane) 77.
Prezintă interes structura socială şi dinamica numerică a populaţiei din satul
Tabani în acest an, pe sexe, conform evoluţiei vârstei (Tabelul 7).
Tabelul 7
Dinamica populaţiei (conform evoluţiei vârstei) din satul Tabani,
judeţul Hotin, conform datelor recensământului fiscal din anul 1850*
Numărul populaţiei conform evoluţiei vârstei
Categoria populaţiei

Sex masculin Sex feminin

Numărul total de
Numărul total

persoane
de familii

90-110 ani**

90-110 ani
12-14 ani

15-17 ani

18-60 ani

61-89 ani

12-14 ani

15-17 ani

18-55 ani

56-89 ani
Numărul

Numărul
Până la

Până la
11 ani

11 ani
total

total

Ţărani 154 137 26 31 197 13 2 402 129 24 21 173 3 1 351 753

Burlaci 19 - - - 18 1 - 19 - - - - - - - 19
Ţigani 2 3 1 - 3 - - 7 2 - - 2 - - 4 11
În total 175 140 27 31 218 14 2 428 131 24 21 173 3 1 355 783
În % - 32,7 6,3 7,2 50,9 3,3 0,7 54,7 36,9 6,8 5,9 48,7 0,8 0,3 45,3 100,0

* ANRM F.134, inv.2, d.281, f.240 verso-523.

** Vasile Mihail Dodu – 105 ani.
Datele din Tabelul 7 demonstrează că în 1850 categoria de bază a populaţiei
satului Tabani – 173 (98,9%) de familii, sau 772 (98,76%) de persoane – o
constituiau ţăranii birnici şi doar două (1,1%) familii sau 11 (1,4%) persoane o
alcătuiau ţiganii. Datele Tabelului denotă destul de elocvent că jumătate din populaţia

566
satului o constituia cea cu vârsta între 18 şi 60 de ani – populaţia aptă de muncă: 218
(50,9%) persoane erau de sex masculin şi 173 (48,7%) persoane de sex feminin. Ca şi
în cazul recensământului din 1835, destul de evident este numărul copiilor cu vârsta
de până la 11 ani – 140 (32,7%) de sex masculin şi 131 (36,9%) de sex feminin. Ceva
mai mic este numărul celor cu vârstă între 12 şi 17 ani – 58 (13,5%) de sex masculin
şi 45 (12,7%) de sex feminin. Şi mai mic este numărul populaţiei în etate, între 60 şi
80 de ani – 19 (4,1%) persoane de ambele sexe, iar între 90-110 ani – trei (1%)
persoane de ambele sexe.
Recensământul fiscal din 1850 a fost definitivat la 17 octombrie, fiind confirmat
de reprezentanţii aleşi din partea comunităţii săteşti Tabani: Onofrei Dumitru Robu,
Ursu Procop Tacu, Dumitru Tudor Hârjeu, Andrei Nicolae Nicolaesa şi semnat (prin
punerea ştampilei) de vornicul satului Ion Mihail Sâtari78.
Peste opt ani de la recensământul fiscal din 1850, pe teritoriul Basarabiei a fost
desfăşurat un alt recensământ fiscal. Schimbările care au avut loc în dinamica
populaţiei satului Tabani în această perioadă de timp sunt elucidate în Tabelul 8.
Tabelul 8
Dinamica populaţiei din satul Tabani, judeţul Hotin,
conform datelor recensământului fiscal din anul 1858*
Numărul Inclusiv
Numărul Numărul
membrilor Raportul, Raportul,
total de total de Sex Sex
în fiecare în % în % În % În %
familii persoane masculin feminin
familie
2 19 10,6 38 4,4 20 4,6 18 4,2
3 29 16,1 87 10,1 44 10,1 43 10,1
4 41 22,8 164 19,1 82 19,0 82 19,2
5 35 19,4 175 20,4 88 20,4 87 20,4
6 24 13,3 144 16,8 82 19,0 62 14,5
7 17 9,4 119 13,9 57 13,2 62 14,5
8 6 3,3 48 5,6 22 5,1 26 6,1
9 6 3,3 54 6,3 22 5,1 32 7,5
10 3 1,6 30 3,5 15 3,5 15 3,5
În total** 180 100,0 859 100,0 432 100,0 427 100,0

* ANRM F. 134, inv. 2, d. 435, f. 44-94.

** În numărul total nu au fost incluşi 9 burlaci. Datele ce reflectă numărul total al
bărbaţilor şi al femeilor diferă parţial de cele indicate în numărul total din izvor: bărbaţi – 441
de persoane, femei – 435 de persoane.

Datele Tabelului 8 reflectă cu lux de amănunte că în decurs de opt ani numărul

populaţiei din satul Tabani a crescut: de la 156 de gospodării ţărăneşti în 1850 la 180
în anul 1858, iar al populaţiei – de la 774 la 859 (nefiind luaţi în calcul cei 9 burlacii).
Dacă în recensământul din 1835 prevalau familiile cu cinci şi opt membri, în
recensământul fiscal din 1858, ca şi în recensământul din 1850, prevalau familiile cu
trei şi şase membri. Din numărul total de 180 de familii, cu trei şi şase membri sunt
înregistrate 129 (71,6%) de familii: 570 (66,4%) – din numărul total de 859 de
persoane, inclusiv: 296 (68,5%) – din numărul total de 432 de persoane de sex

567
masculin şi 274 (64,2%) – din numărul total de 427 persoane de sex feminin. Spre
deosebire de recensământul fiscal din 1835 şi, parţial, cel din 1850, creşte numărul
familiilor cu un număr redus de membri în familie (două persoane), constituind doar
19 (10,6%) familii. Numărul familiilor mari, alcătuite din 8-10 persoane, era mult
mai mic, spre deosebire de familiile cu un număr redus de membri, variind între 1,6%
şi 9,4% – din numărul total de familii, 3,5% şi 13,9% – din numărul total de
persoane şi, respectiv, cam acelaşi procentaj de sex masculin şi de sex feminin.
Spre deosebire de recensământul fiscal din 1835 şi cel din 1850, datele
recensământului fiscal din 1858 atestă o egalare a numărului populaţiei de sex
masculin cu cea de sex feminin: populaţia de sex masculin constituia 432 (50,3%)
persoane, cea de sex feminin – 427 (49,7%).
Ca şi în cazul recensămintelor fiscale din 1835 şi 1850, vom analiza „vârsta
familiilor” din sat, având în vedere vârsta soţului la data efectuării recensământului. De
remarcat că în această perioadă de opt ani în satul Tabani au decedat 28 capi de
familii, din numărul total de 47 de persoane decedate. Datele recensământului din
1858 atestă că familii, în care vârsta soţului – capului de familiei era de la 20 până la
24 de ani, erau doar cinci (3,2%), 22 (78,6%) de familii aveau vârsta soţului de la 30
până la 70 de ani, inclusiv: între 30-34 ani – 2 (7,1%), 35-39 ani – 2 (7,1%), 40-44
ani – 3 (10,7%), 45-49 ani – 6 (21,4%), 50-54 ani – 1 (3,6%), 55-59 ani – 3 (10,7%),
60-64 ani – 2 (7,1%), 65-69 ani – 3 (10,7%), 70-74 ani – 1 (3,6%), 75-79 – 2 (7,1%),
80-84 – 2 (7,1%) şi 105 ani – 1 (3,6%) familie. În acest număr total de 28 de familii
prevalau totuşi familiile în care vârsta soţului varia între 45 şi 50 de ani – 6 (21,4%)
familii.
Spre deosebire de recensământul populaţiei din 1774, de recensămintele fiscale din
1824 şi 1835, în recensământul din 1858, ca şi în recensământul din 1850, nume de
familie nou-apărute în această perioadă de timp sunt mult mai puţine. În schimb, ca şi
în celelalte perioade, cresc şi se ramifică familiile deja cunoscute. Din numele de
familie apărute în listele recensământului fiscal din 1858 evidenţiem: Şpărda
(Leporda), Borodachi, Cocier, Placinta, Ghiclean (Viclean), Acaterinei (Vâzdoagă),
Bobuţa, Gavrilov şi burlacul Slobodaniuc.
Conform registrului din 2 ianuarie 1859, în sat mai locuiau şi cele 12 familii de
ţigani (39 persoane – de sex masculin şi 46 – de sex feminin). Pe parcursul acestor opt
ani au rămas aceleaşi familii de ţigani, s-au schimbat doar capii de familie la şapte
familii79.
Dinamica numerică a populaţiei din satul Tabani, judeţul Hotin, reflectată în
recensământul fiscal din 1858, pe sexe, conform evoluţiei vârstei, este elucidată în
Tabelul 9.
Datele din acest Tabel confirmă că categoria de bază a populaţiei satului Tabani în
1858, ca şi în perioadele precedente, o constituiau ţăranii birnici. Se observă însă
tendinţa de egalare a populaţiei de sex feminin (435 persoane – 49,7%) cu cea de sex
masculin (441 persoane – 50,3%). În ce priveşte vârsta, datele denotă destul de
elocvent că mai mult de jumătate din populaţia satului o constituia populaţia între 18
şi 60 de ani – populaţia aptă de muncă: 242 (54,9%) persoane fiind de sex masculin şi
224 (51,5%) persoane de sex feminin. Ca şi în cazul celorlalte recensăminte fiscale,

568
destul de evident este numărul copiilor până la 11 ani – 116 (26,3%) de sex masculin
şi 139 (32%) de sex feminin. Ceva mai mic este numărul celor cu vârsta între 12 şi 17
ani – 51 (13,8%) de sex masculin şi 66 (15,1%) de sex feminin. Şi mai mic este
numărul populaţiei în etate, între 60 şi 80 de ani – 28 (6,4%) persoane de ambele
sexe, iar persoane între 90-110 ani în genere lipseau. Datele din Tabel atestă că în satul
Tabani se năşteau mai mult persoane de sex feminin (139 persoane) decât cele se sex
masculin (116 persoane).
Tabelul 9
Dinamica populaţiei (conform evoluţiei vârstei) din satul Tabani,
judeţul Hotin, conform datelor recensământului fiscal din anul 1858*

Numărul populaţiei conform evoluţiei vârstei

Numărul total
Sex masculin Sex feminin

de persoane
Numărul total
populaţiei
Categoria

de familii

90-110 ani

90-110 ani
12-14 ani

15-17 ani

18-60 ani

61-89 ani

12-14 ani

15-17 ani

18-55 ani

56-89 ani
Numărul

Numărul
Până la

Până la
11 ani

11 ani
total

total
Ţărani 180 116 28 33 235 20 - 432 139 31 35 224 6 - 435 867
Burlaci 9 - - - 7 2 - 9 - - - - - - - 9
În total 189 116 28 33 242 22 - 441 139 31 35 224 6 - 435 876
În % - 26,3 6,3 7,5 54,9 5,0 - 5o,3 32,0 7,1 8,0 51,5 1,4 - 49,7 100,0

* ANRM, F. 134, inv. 2, d. 435, f. 44-94.

Ca şi recensământul fiscal din 1850, recensământul din 1858 relevă că din satul
Tabani s-au transferat cu traiul în alte judeţe ale Basarabiei mai multe familii de ţărani.
Conform deciziei Administraţiei Financiare din Basarabia din 28 august 1854, alături
de familiile deja plecate din sat, s-au mai transferat cu traiul, tot în satul Nimoreni,
judeţul Chişinău, familiile Lupu Ion Trestiean (patru persoane), Grigore Ion Trestiean
(trei persoane), Eremia Ion Dodu (trei persoane), Ion Sergiu Trestiean şi Simion
Gavrilă Chisari80.
După alte date, publicate de statistul rus A.Artemiev, în 1859 în satul Tabani erau
înregistrate 160 de gospodării ţărăneşti, în care locuiau 465 persoane de sex masculin
şi 467 – de sex feminin81.
Recensământul fiscal din 1858 a fost definitivat la 1 septembrie, fiind confirmat de
reprezentanţii aleşi din partea comunităţii săteşti Tabani: Iacob Ştefan Traista, Matei
Gheorghe Traista, Ion Mihail Sâtari, Iacob Vasile Blajin şi semnat (prin punerea
ştampilei, ca şi în cazul celorlalte recensăminte) de starostele (vornicul) satului Eftimie
Mihail Sâtari82.
Pentru a putea urmări schimbările care au avut loc în componenţa populaţiei în
anii ‘20-‘50 ai sec. al XIX-lea, să comparăm datele recensămintelor fiscale din 1824,
1835, 1850 şi 1850, reieşind din numărul total de familii, numărul total de persoane
repartizate pe sexe, şi să determinăm creşterea în procente faţă de 1835, an în care
populaţia era numărată nu prin a se lua în seamă numărul familiilor, ci în funcţie de

569
comunitatea din care ea făcea parte – obştea sătească, fără a se ţine cont de locul real de
trai, cu indicarea obligatorie a sexului masculin şi a celui feminin (Tabelul 10).
Tabelul 10
Dinamica populaţiei din satul Tabani, judeţul Hotin, conform datelor
recensămintelor fiscale din anii 1824, 1835, 1850 şi 1858*

Numărul Numărul de persoane*** Creşterea

Creşterea
Anii total Sex Sex în %, faţă
în %, faţă În total
de familii** masculin feminin de 1835
de 1835
1824 78 - - - - -
1835 88 100,0 323 270 593 100,0
1850 156 177,3 415 359 774 130,5
1858 180 204,5 432 427 859 144,9

* ANRM, F. 134, inv. 2, d. 281, f. 480 verso-520; d. 435, f. 44-94; d. 602, p. I, f. 108-
129; d. 780, f. 348-349 verso; d. 782, f. 61 verso-62.
**În numărul total nu au fost incluşi burlacii şi ruptaşii.
***Izvorul nu indică numărul populaţiei de sex masculin şi de sex feminin pentru anul 1824.
Datele Tabelului 10 demonstrează că pe parcursul a 34 de ani numărul total de
familii a crescut de 2,3 ori, constituind 78 de familii în 1824 şi 180 de familii în 1858.
Tendinţa de creştere este una naturală, lentă, bazându-se atât pe seama sporului intern,
cât şi pe seama migraţiilor din ţările vecine şi guberniile limitrofe, variind în intervalul
de timp de 11, 15 şi 8 ani de la 1,1 ori în anii 1824-1835 la 1,8 în anii 1835-1850 şi
la 1,2 ori în anii 1850-1858. Numărul populaţiei de sex masculin prevala, deşi
neesenţial, faţă de cel de sex feminin pe întreaga perioadă de timp, cu tendinţa de
egalare în perioada recensământului fiscal din 1858.
Datele din acest Tabel scot în evidenţă faptul că tendinţa de creştere a numărului
familiilor (177,3% – în 1850 şi 204,5% – în 1858) faţă de anul 1835 este cu mult mai
mare decât tendinţa de creştere a numărului populaţiei (130,5% – în 1850 şi 144,9% –
în 1858), fapt ce demonstrează, o dată în plus, că în sat se formau, în permanenţă,
familii tinere noi; familiile se roiau, iar satul era în proces de extindere şi dezvoltare.
Prin urmare, analiza recensămintelor fiscale din anii ’20-’50 ai secolului al XIX-lea,
cu referire la satul Tabani, judeţul Hotin, ne permite să estimăm dinamica şi
componenţa populaţiei din sat în perioada respectivă.
Recensămintele fiscale din anii 1835, 1850 şi 1858 sunt izvoare importante în
studierea istoriei locale. Ele nu numai că stabilesc numărul familiilor de contribuabili
la data efectuării recensământului, dar conţin şi informaţii destul de detaliate şi
valoroase despre numărul persoanelor de ambele sexe în fiecare familie, vârsta
persoanelor la data efectuării recensământului comparativ cu recensământul precedent,
numărul persoanelor decedate în perioada de la un recensământ la altul etc.
Recensămintele fiscale conţin informaţii utile în studierea strămutărilor de populaţie
care s-au produs în această perioadă de timp, iar determinarea evoluţiei fiecărei familii
ţărăneşti în parte ajută la elaborarea arborelui genealogic al familiei etc.

570
 Note:
1
A se consulta lucrările autorilor: V. Stavilă, D. Poştarencu, N. Bulat, I. Leaşco, A. Furtună,
I. Varta, V. Gajos, M. Bejan, A. Moraru, T. Ţopa, V. Trofăilă, V. Golub, V. Ciubucciu,
S. Calabadău, Ia. Lupanciuc, P. Ţurcă, I. Stici, N. Andronic, V. Mucerschi, T. Ciumac,
N. Florea, S. Damaschin, C. Reabţov, N. Cebanova, A. Maleşcova, N. Pruteanu etc.
2
А. Бушен, Статистические таблицы Российской империи, вып. 2. – СПб., 1863,
c. 134-138; В.Э. Ден, Население России по пятой ревизии, т. 1. – Москва, 1902, c. 90-
92; Л.С. Берг, Население Бессарабии. Этнографический состав и численность. –
Петроград, 1923; Е.П. Подьяпольская, Ревизские сказки как исторический источник. –
În: Академику Б.Д. Грекову ко дню семидесятилетия. – Москва, 1952, c. 311-321; В.К.
Яцунский, О выявлении и публикации источников по социально-экономической
истории России XVIII-XIX вв. – În: Археографический ежегодник за 1957 год. –
Москва, 1958, c. 169-188; В.М. Кабузан, Материалы ревизий как источник по
истории населения России XVIII - первой половины XIX в. (1718-1858). – În: История
СССР, №. 5, 1959, c. 128-140; Ф.И. Лаппо, Ревизские сказки как источник по
истории русского крестьянства (по материалам 3-й ревизии). – În: Ежегодник по
аграрной истории Восточной Европы. 1960. – Киев, 1962, c. 236-248 etc.
3
Demographic Yearbook. Fiftieth issue: 1948-2008. – New York, 1950-2008.
4
Şt. Ciobanu, Basarabia. Populaţia, istoria, cultura. – Bucureşti-Chişinău, 1992 (reeditare
din 1941); D.Vl. Matei, Mişcări demografice în cadrul colonizării rurale din Ţara Românească şi
Moldova (secolele XVII-XVIII). – În: Studii şi Articole de Istorie, XIV. – Bucureşti, 1969;
Populaţie şi societate. Studii de demografie istorică, vol. I (sub redacţia lui Ştefan Pascu). – Cluj,
1972; D. Ciurea, Evoluţia aşezărilor şi a populaţiei rurale din Moldova în secolele XVII-XVIII. –
În: Anuarul Institutului de Istorie şi Arheologie „A.D. Xenopol”, XIV. – Iaşi, 1977 etc.
5
В.М. Кабузан, Этнодемографическая ситуация в Галиции и на Буковине в конце
XVIII - начале XX в. – În: Проблемы исторической демографии СССР и Западной
Европы. – Кишинев, 1991, c. 85-98; Г.К. Кожолянко, Эмиграция трудового населения
Буковины в конце XVIII – начале XIX в. – În: Проблемы исторической демографии
СССР и Западной Европы. – Кишинев, 1991, c. 98-131.
6
În acest sens, a consulta: Istoria, arheologia, etnografia Moldovei. Indice al literaturii sovietice,
vol. I. 1918-1968. – Chişinău, 1973; I. Madan, Cercetări în domeniul ştiinţelor umanistice la
Universitatea de Stat din Moldova (1974-1995). Contribuţii bibliografice. – Chişinău 1996;
I.Ţurcanu, Bibliografia istorică a Basarabiei şi Transnistriei. – Chişinău 2005; В.С. Зеленчук,
Ю.В. Попович, Население Хотинского уезда в XIX в. – În: Этнография и искусство
Молдавии. – Кишинев 1972, c. 7-24; П.Г. Дмитриев, Народонаселение Молдавии (по
материалам переписей 1772-1773, 1774 и 1803 гг). – Кишинев, 1973 etc.
7
Studierea dinamicii populaţiei ne oferă posibilitatea de a cunoaşte, în baza unei anumite
localităţi rurale (satul Tabani, ţinutul Hotin), schimbările cantitative care s-au produs, sub
raport numeric, într-un anumit interval de timp, în cazul nostru – 1824-1858.
8
AIMSR, F. AMŞ, d. 18582, f. 37-219; ANRM, F. 5, inv. 2, d. 495, p. I-II, p. 1-405;
И. Халиппа, Роспись землевладения и сословного строя населения Бессарабии по
данным переписи 1817 года. – În: Труды Бессарабской губернской ученой архивной
комиссии. – Кишинев 1907, т. 3, c. 8-229; T. Porucic, Regiunile naturale dintre Prut şi
Nistru. – În: Viaţa Basarabiei. Revistă lunară editată de Asociaţia culturală „Cuvânt
571
Moldovenesc”. Martie, anul II, nr. 3. – Chişinău, 1933, p. 28-39, C.N. Tomescu, Catagrafia
Basarabiei la 1820. 127 de sate din ţinutul Orheiului. – Chişinău, 1931.
9
AIMSR, f. AŞM, d. 18589, p. I, Descrierea militaro-statistică a Basarabiei, f. 95-106; C.N.
Tomescu, 99 de sate din ţinutul Orheiului la 1820. – În: Revista Societăţii Istorico-Arheologice
Bisericeşti din Chişinău, vol. XIX. – Chişinău, 1929, p. 316-368.
10
ANRM, F. 134, inv. 2, d. 780, p. IV, f. 348-349 verso.
11
Despre modalitatea efectuării în Basarabia a recensământului din 1816-1817, a se vedea
mai detaliat: И. Халиппа, Роспись землевладения и сословного строя населения
Бессарабии по данным переписи 1817 года. – În: Труды Бессарабской губернской
ученой архивной комиссии. – Кишинев, 1907, т. 3, c. 7.
12
ANRM, F. 2, inv. 1, d. 1895, f. 47.
13
ANRM, F. 2, inv. 1, d. 716, p. II, f. 266-277 verso; p. III, 317-333 verso.
14
AIMSR, F. AMŞ, 1825, d. 18593, p. II, Descrierea statistică a ţinutului Orhei, f. 1-24.
15
AIMSR, F. AMŞ, 1827, d. 18593, p. III, Descrierea statistică a ţinutului Hotin, f. 1-25.
16
ANRM, F. 5, inv. 2, d. 3, f. 43-45 verso; inv. 3, d. 747, f. 180-258; F. 6, inv. 2, d. 555, f.
5-52 verso; F. 2, inv. 1, d. 2326, d. 2591, p. I, f. 42-45 verso; F. 1-53; inv. 2, d. 2588, f. 150-
154.
17
ANRM, F. 2, inv. i, d. 1485, f. 1-43.
18
Ibidem, d. 4126, f. 1-171.
19
А. Защук, Материалы для военной географии и военной статистики России,
собранные офицерами Генерального Штаба. Военное обозрение Бессарабской
области. – СПб., 1863, c. 147-150.
20
ANRM, F. 134, inv. 2, d. 780, p. I-IV.
21
Положение крестьян и крестьянское движение в Бессарабии (1812-1861 годы).
Сборник документов (составители И.А. Анцупов, К.П. Крыжановская), ч. I. –
Кишинев, 1969, c. 304-307.
22
În anii 1719-1858 în Rusia au fost efectuate 10 recensăminte fiscale ale populaţiei.
23
ANRM, F. 134, inv. 2, d. 602, p. I, f. 108-129; d. 782, f. 60-62; p. II, d. 95, f. 221-224,;
d. 101, f. 85 verso-86; d. 97, f. 171-174; p. III, d. 100, f. 326-328; d. 602, p. II, f. 105-133;
d. 782, p. II, 60-62.
24
ANRM, F. 134, inv. 2, d. 281, p. IV, f. 479-525, 479-527 verso.
25
Ibidem, d. 435, p. I, f. 44-94; p. II, d. 511, f. 289-303.
26
В.С. Зеленчук, Население Бессарабии и Поднестровья в XIX в. (Этнические и
социально-демографические процессы). – Кишинев, 1979, c. 9, etc.
27
В.К. Яцунский, Изменения в размещении населения Европейской России в 1724-
1916 гг. – În: История СССР, №. 1. – Москва, 1957, c. 201-202.
28
Список населенных мест по сведениям 1859 года, ч. III. Бессарабская область. –
СПб., 1861, c. 1-75.
29
Записки Бессарабского Областного Статистического Комитета. Том I. –
Кишинев, 1864, c. 14-18.
30
А. Защук, Материалы для военной географии и военной статистики России,
собранные офицерами Генерального Штаба. Военное обозрение Бессарабской
области. – СПб., 1863, c. 224-267.

572
 31
A se vedea, spre exemplu, statistica pentru anul 1841: ANRM, F. 2, inv. i, d. 2591, p. I, f.
69, 71-74, 117-118 verso, 120, 129-148, 155-156 verso, 171-172 verso, 182, 186-186 verso.
32
A se vedea, spre exemplu, statistica pentru mijlocul anilor ’50 ai sec al XIX-lea: ANRM, F.
2, inv. 1, d. 2326, f. 1-101 verso; (В.М. Кабузан, Народонаселение Бессарабской области
и левобережных районов Приднестровья (конец XVIII – первая половина XIX вв.).
Кишинев, 1974, с. 124-155).
33
ANRM, F. 2, inv. 1, d. 6070, f. 4-4 verso, 14-18 verso, 19-28, 30-50.
34
В.С. Зеленчук, Население Бессарабии и Поднестровья в XIX в. (Этнические и
социально-демографические процессы). – Кишинев, 1979, c. 9-10.
35
ANRM, F. 151, inv. 1, d. 71, f. 1-285; Первая всеобщая перепись населения
Российской империи, 1897 г., ч. III. Бессарабская губерния. – СПб., 1905.
36
ANRM, F. 211, inv. 1, d. 65, p. IV, f. 274-290.
37
ANRM, F. 211, inv. 19, d. 10, f. 339-372; d. 14, f. 368-405; d. 17, f. 379-418; d. 20, f.
363-401; d. 23, f. 401-441; d. 26, f. 376-404; d. 29, f. 402-433; d. 160, f. 1-309; d. 161, f. 1-
338, d. 162, f. 1-469 verso.
38
Moldova în epoca feudalismului, vol. VII, p. I. Recensămintele populaţiei Moldovei din anii
1772-1773 şi 1774. – Chişinău, 1975, c. 157.
39
Vornicul satului, deşi intra în numărul familiilor impozabile, conform căruia era fixată
suma totală a birului, cota lui era plătită şi prestată de ceilalţi locuitori ai satului (Moldova
1975, p. I, 11-12).
40
ANRM, F. 5, inv. 1, d. 398, p. III, f. 457 verso.
41
В.С. Зеленчук, Население Бессарабии и Поднестровья в XIX в. (Этнические и
социально-демографические процессы). – Кишинев, 1979, c. 7-24.
42
И.Г. Киртоагэ, Население Хотинских земель в XVIII - начале XIX в. – În:
Проблемы исторической демографии СССР и Западной Европы. – Кишинев, 1991, c.
74-81.
43
Liuzi (lude, liude, liudi) – termen intrat în limba română prin canalul slav; a circulat
documentar din sec. al XVIII-lea, cu două sensuri: 1. oameni în general, oameni de rând; 2.
unitate impozabilă individuală sau colectivă (Instituţii feudale din Țările Române. Dicionar. –
București, 1988, p. 280). În 1808, în Moldova o liudă era alcătuită din 3, 5 sau 8 familii. În
cazul familiilor sărace o liudă putea constitui până la 10 familii (ANRM, F. 1, inv. 1, d. 3639,
f. 108).
44
ANRM, F. 1, inv. 1, d. 3639, f. 48.
45
Ibidem, f. 48-51 verso.
46
Căminar – dregător, care se ocupa cu strângerea venitului rezultat din darea percepută de
domn asupra cârciumilor, răspândită în Moldova din sec. al XVII-lea. Din 25 aprilie 1640 –
marele căminar. O parte din acest venit al domniei se dădea dregătorului. Pe timpul lui
Dimitrie Cantemir, deşi nu avea scaun în divan, marele căminar era socotit în rândul boierilor
mari. În sec. al XIX-lea, marele căminar rămăsese boier fără dregătorie (Instituţii feudale din
Țările Române. Dicionar. –București, 1988, p. 83).
47
Tudorache Ciure (?-1833) – căminar, moşier la Moşeneţul, Cotela, Caracuşeni, Varaticul,
Cărpaciul, Bedragi, Glina, Zălucea, Criva, Negreniţa, Şendreni, Costiceni, Nesfoaia, Chişla
Sali, Cristineşti, Hănăuţi şi Şişcăuţi (Hotin), căsătorit cu Elisabeta, fiica jitnicerului Sandu
Vârnav. Tatăl căminarului, paharnicul Vasile Cozma-Ciure ((?-1828) din Tâmpeştii-Sucevei,

573
căsătorit cu Maria Ursache Davidel, era fiul lui Gavriil Cozma, un urmaş a lui Ioan Cozma,
nobil ereditar din Transilvania la 1612 (Gheorghe G. Bezviconi, Boieriema Moldovei dintre
Prut și Nistru, Vol. II. – București, 1943, p. 28-29).
48
Falce – una dintre cele mai vechi forme de măsurare a suprafeţei: suprafaţa de fân cosită într-o
zi. În Ţările Române a reprezentat o unitate de măsură a suprafeţelor echivalând cu
aproximativ 11/2 hectar sau cu 3 pogoane. Spre sfârşitul sec. al XVIII-lea, falcea moldovenească
avea „80 de prăjini fălceşti”, iar la începutul sec. al XIX-lea i se fixează suprafaţa de 320 de
prăjini pătrate (80:4), sau 2880 stânjeni pătraţi (240:12). În Moldova, falcea pare a fi, în
această perioadă, o măsură pentru fânaţ şi nu pentru pământul cultivat cu cereale (Instituţii
feudale din Țările Române. Dicionar. – București, 1988, p. 190). În Basarabia, trei fălci
constituiau patru deseatine (ANRM, F. 23, inv. 1, d. 6314, f. 3 verso).
49
И. Халиппа, Роспись землевладения и сословного строя населения Бессарабии по
данным переписи 1817 года. – În: ТБГУАК. – Кишинев, 1907, т. 3, c. 27.
50
Mazil (mazâl) – în limba română a avut două sensuri: 1. boier (dregător) înlocuit (mazilit)
din dregătorie, care păstra toată viaţa titlul dregătoriei, precedat de particula biv (adică fost, ex-).
2. Înmulţindu-se şi căzând „la sărăcie”, mazilii au devenit o categorie socială care păstra
amintirea boierii; era mai numeroasă decât boierimea în slujbă şi lupta împotriva declasării prin
jalbe pentru păstrarea privilegiilor de altădată (Instituţii, 1988, p. 285). În Basarabia, mazilii
constituiau o categorie socială privilegiată, similară şleahtei poloneze. Ei sunt urmaşii boierilor
moldoveni şi ai boiernaşilor, care şi-au obţinut pe timpul domnitorilor moldoveni slujbe, până
la rangul de vel şătrar (AISR, F. 560, inv. 6, d. 575, f. 3). Cuvântul „mazil” este de provenienţă
turcică şi însemna „destituiţi din serviciu, în retragere”. El a apărut în Moldova în perioada
dominaţiei otomane, la începutul sec. al XVII-lea, şi era utilizat oficial atât cu referire la
domnul Moldovei, care era înlocuit de un succesor numit de guvernul turc, cât şi cu referire la
boieri, pe care noul domnitor îi înlocuia cu alţii, confirmaţi în acest titlu. După anexarea, în
1812, a Basarabiei la Imperiul Rus, mazilii şi-au păstrat denumirea şi statutul. În 1818 ei au
fost confirmaţi în drepturi şi şi-au păstrat acele drepturi şi privilegii, de care au beneficiat în
trecut în Moldova. Ei nu puteau fi pedepsiţi fizic, fără aprobarea judecăţii; plăteau în folosul
statului impozitul denumit dajdie, ce constituia 14 lei anual de la fiecare familie, şi participau la
îndeplinirea prestaţiilor după obiceiul vechi. În 1847, mazilii împreună cu urmaşii ruptaşilor au
fost egalaţi în drepturi cu odnodvorţii – categorie privilegiată de ţărani în Rusia. Astfel, din
terminologia oficială a Imperiului s-a scos cuvântul mazil. (AISR, F. 1291, inv. 48, 1904, d. 6,
f. 109-111; ANRM, F. 5, inv. 3, d. 747, f. 167 verso).
51
În determinarea raportului în procente a deceselor capilor de familii nu s-au luat în
consideraţie burlacii, care nu erau familişti.
52
ANRM, F. 5, inv. 3, d. 180, f. 14.
53
Ibidem, f. 11-14.
54
Ibidem, F. 134, inv. 2, d. 780, p. IV, f. 7, 348-349 verso.
55
Ibidem, F. 5, inv. 3, d. 747, f. 10 verso.
56
Ibidem, f. 10-12.
57
Satul Tabani era proprietatea moşierului Lev Ivan Lisovski, funcţionar de clasa a IX-a (în
ruseşte: титулярный советник) (ANRM, F. 134, inv. 2, d. 602, p. I, f. 108).
58
Ruptaşi – categorie socială privilegiată; descendenţi din familii de preoţi; nu puteau fi
supuşi pedepselor corporale fără decizia judecăţii; plăteau impozitul denumit dajdie, câte 15 lei

574
de la fiecare familie, şi achitau plata pentru prestaţii deopotrivă cu mazilii (AISR, F. 560, inv.
6, d. 575, f. 3; ANRM, F. 5, inv. 3, d. 747, f. 167 verso). Ruptaşii se împărţeau în trei grupuri:
ruptaşi (descendenţi ai clerului), ruptaşi de vistierie şi ruptaşi de cămară. Rupta de cămară şi
Rupta de vistierie erau strămoşii străinilor, care s-au aşezat în Basarabia până la anexarea ei la
Imperiul Rus, şi micii slujitori, în special cei care se ocupau cu negoţul şi meşteşugăritul,
beneficiau de diferite privilegii şi plăteau impozite în haznaua statului – cămară, vistierie (ANRM,
F. 2, inv. 1, 1823-1824, d. 862, f. 113). Pentru a li se recunoaşte apartenenţa la categoria
respectivă de contribuabili, ruptaşii din Basarabia, la fel ca şi mazilii, au prezentat actele care
urmau să confirme statutul lor instituţiilor regionale atât în 1816, cât şi în 1834. De la 10
martie 1847 ei sunt transferaţi în categoria de odnodvorţi, concomitent cu mazilii.
59
ANRM, F. 134, inv. 2, d. 602, p. I, f. 61 verso.
60
Ibidem, f. 128 verso-129.
61
Ibidem, d. 95, f. 221-224, 225-228.
62
Ibidem, f. 226 verso.
63
Ibidem, d. 97, f. 4.
64
Ibidem, f. 171-172.
65
Se indică eronat – din satul Tabani, în satul Tabani.
66
ANRM, F. 134, inv. 2, d. 101, f. 85 verso-86.
67
Ibidem, f. 149 verso-150.
68
Ibidem, d. 100, f. 327 verso-328.
69
ANRM, F. 2, inv. 1, d. 2588, f. 152-153.
70
Ibidem, d. 2591, p. I, f. 45, 188 verso, 186.
71
Ibidem, f. 42-45 verso.
72
La calcularea „vârstei familiilor” s-a ţinut cont de noii capi de familii.
73
ANRM, F. 134, inv. 2, d. 281, f. 520 verso-524, 521-522
74
Ibidem, d. 170, f. 143-147.
75
Ibidem, d. 281, f. 483 verso.
76
Ibidem, f. 480 verso.
77
Ibidem, f. 491 verso-493, 501 verso-503, 519 verso-520.
78
Ibidem, f. 524 verso-525.
79
Ibidem, d. 511, f. 298-303.
80
Ibidem, d. 435, p. I, f. 52 verso, 58 verso, 69 verso.
81
А. Артемьев, Список населенных мест по сведениям 1861 г. Бессарабская
область. – СПб., 1861, с. 59.
82
Ibidem, f. 93 verso-94.

Raport prezentat la Sesiunea ştiinţifică a Muzeului Naţional de Arheologie

şi Istorie a Moldovei (dedicată aniversării a 25-a de la fondarea Muzeului), 16-
17 octombrie 2008 şi publicat în revista „Tyragetia. Istorie. Muzeologie”.
Anuarul Muzeului Naţional de Arheologie şi Istorie a Moldovei. Serie nouă.
Vol. III (XVIII), nr. 2. – Chişinău, 2009, p. 159-178. În volumul de faţă textul
este publicat fără completări sau modificări de conţinut. Au fost înfăptuite
doar unele rectificări ortografice, precum şi uniformizat aparatul ştiinţific.

575
 COLONII EVREIEŞTI DIN BASARABIA ÎN SECOLUL AL XIX-LEA

Jewish colonies in Bessarabia in the 19th century

Abstract
The idea to involve Jews in Russia in agricultural work appeared for the first time at the
late 18th - early 19th centuries, having been originated from both Russian statesmen and
representatives of the Jewish intellectual elite. Among the first ones we can mention
Chatsky with his project of 1788, Frizel and especially Derzhavin, among the latter – Nota
Notkin (1798) and I.B. Levinson (the late 1820s). The government was also interested in
this idea, intending to make the Jews “useful citizens for the benefit of the State” and use
them, along with the Germans and Bulgarians, for the colonization of the territories of
Novorossiya.
The final status of the Jewish farmers was confirmed by a special statute from
December 26, 1844, under which they had been provided with a number of privileges:
exemption for 10 years from payment of all taxes and financial charges (except personal
ones) with respect to the land in use, from payment of all arrears on a previous state, from
recruitment for a period of 25 years, etc. Each family received 30 dessiatinas of land.
According to the tax census of 1851, in Bessarabia there were registered 1966 Jewish
farmers. By 1857 in Bessarabia there were already 13 Jewish colonies: in the counties of
Hotin (1), Soroca (6) Iasi (2), Orhei (2), Chisinau (1), and Bender (1).
Later the number of Jewish colonies has declined. In 1874 they had only 8 ones
(including an uninhabited): 1 colony in the Iasi county and 7 colonies (including the
uninhabited one) in the Soroca county.
Although the Jewish farmers benefited from certain privileges and some measures were
taken for their promotion, household level in the Jewish colonies was quite low, which
proved the Jews’ inability of the agricultural labour and their negative attitude towards this
branch of economy, since by their nature they tended to trade and crafts.

Una dintre măsurile de importanţă majoră promovate de administraţia imperială

rusă în epoca modernă era de a-i atrage pe evrei, prin crearea coloniilor evreieşti, în
starea de producţie, de a-i deprinde cu diferite activităţi de muncă – în special cu
agricultura.
Această idee apare pentru prima dată la hotarele sec. al XVIII-lea – începutul sec. al
XIX-lea în rândurile unor cunoscuţi activişti de stat ruşi şi reprezentanţi ai elitei
intelectuale evreieşti. Din prima categorie făceau parte Ceaţki cu proiectul său din
1788, Frizel şi, în special, Derjavin, iar din cealaltă categorie – Nota Notkin (1798) şi,
de la sfârşitul anilor ’20 ai sec. al XIX-lea – I.B. Levinzon. De implementarea acestei
idei era interesat şi guvernul, care intenţiona să-i facă pe evreii „cetăţeni de folos pentru
binele statului”, hotărând să-i folosească, alături de germani şi bulgari, la colonizarea
teritoriilor Novorosiei1.
Adoptarea unei asemenea măsuri a fost dictată, de fapt, de intenţia guvernului de a
reduce numărul evreilor care se ocupau cu comerţul mărunt, care, după părerea
autorităţilor, nu le aducea mari foloase, dar care cauza mari prejudicii altora şi
comerţului în general. Prin această măsură se urmărea şi scopul de a lărgi starea socială
a producătorilor şi, ca urmare, de a-i obişnui pe evrei cu ordinea, cu viaţa sedentară, să-
şi organizeze eficient gospodăria şi să exercite munci permanente concrete, prin
încadrarea în diferite activităţi de muncă; deci să-i facă cetăţeni de folos statului2.

576
 Această măsură se afla în legătură directă şi cu politica de a-i scoate pe evrei din sate
şi cătune şi a le interzice, în baza Regulamentului despre evrei din 9 decembrie 1804,
să se ocupe cu arenda, să aibă în posesie cârciumi, hanuri, restaurante, beciuri etc.
Regulamentul avea ca scop să-i deprindă pe evrei cu viaţa agricolă: el le acorda dreptul
de a cumpăra sau a arenda pământ, de a se transfera cu traiul pe pământurile statului,
în care scop statul urma să le dea până la 30000 desetine de pământ3.
Pentru organizarea coloniilor agricole, evreilor le-au fost date pământuri în
Novorosia. Potrivit dispoziţiei Comitetului de Miniştri din 6 aprilie 1810, constatăm
că în 1812 numărul coloniştilor evrei constituia cca 600 familii, în număr de 3640
persoane, şi că în 1812 numărul lor urma să fie completat cu încă 300 familii. Însă,
deoarece în 1812 banii destinaţi pentru amenajarea coloniştilor n-au fost alocaţi,
colonizarea, pe o perioadă de timp, a fost stopată. În perioada ce a urmat guvernul nu
a întreprins măsuri concrete în vederea atragerii noilor colonişti4.
Regulamentul despre evrei din 13 aprilie 1835, adoptat în scopul deschiderii noilor
căi de încadrare a evreilor în viaţa economică – în agricultură şi industrie – şi de a le
crea obstacole în practicarea diferitelor ocupaţii ilegale, nu prevede nimic nou cu
referire la coloniştii evrei5. Evreilor-agricultori li se permitea să treacă pe pământurile
statului, ale moşierilor şi pe cele aflate în posesia lor. Pe pământurile moşiereşti şi pe
cele deţinute în arendă evreii aveau dreptul să se aşeze doar în zona admisă evreilor
pentru traiul sedentar (черта оседлости). Evreii-agricultori urmau să se aşeze separat
de aşezările creştinilor, iar comunităţile săteşti evreieşti erau instituite separat de alte
confesiuni religioase6.
Ulterior, la 5 martie 1847, sunt adoptate reguli suplimentare cu referire la aşezările
evreilor aflate pe pământurile statului7. Iar la 19 august 1852 este promulgată legea cu
privire la măsurile de facilitare a modalităţilor de trecere a evreilor pe pământurile
statului în guberniile din partea de vest a Rusiei8. Evreii au primit dreptul de a se
transfera doar în guberniile din Novorosia, pe pământurile moşiereşti sau pe care le
deţineau în arendă şi pe cele masiv populate de evrei, în zona admisă pentru un mod
de viaţă sedentar9.
O cotitură radicală în politica promovată de ţarism cu referire la evreii-agricultori
intervine în perioadă domniei lui Alexandru al II-lea. Prin legea din 22 octombrie
1859 este interzisă aşezarea evreilor pe pământurile statului în guberniile de vest ale
Rusiei. Evreii au primit dreptul de a se transfera doar în guberniile din Novorosia, pe
pământurile moşiereşti sau private şi pe cele populate masiv de evrei, în zona admisă
pentru traiul sedentar10.
În 1861, Comitetul tutelar privind coloniştii străini din sudul Rusiei şi
Administraţiile Proprietăţilor Statului primesc dreptul de a le permite evreilor care
posedă gospodării agricole exemplare şi care dispun de un număr suficient de braţe de
muncă pentru a se ocupa pe viitor cu agricultura ca, până la expirarea termenului de
25 de ani, să se înscrie în ghildele negustoreşti şi să se ocupe cu comerţul şi meşteşugul,
în baza certificatelor comerciale ţărăneşti, fără a fi excluşi din categoria evreilor-
agricultori, cu plata obligatorie a prestaţiilor pentru ambele stări sociale11.
La 12 februarie 1865 este confirmat Regulamentul Comitetului de Miniştri, care
acorda Ministerului Proprietăţilor Statului dreptul de a le permite evreilor-agricultori

577
să se transfere pe pământurile statului şi în guberniile de vest ale Rusiei şi să treacă, la
cererea lor, în altă categorie socială, unde nu întâlnesc obstacole pe motive naţional sau
confesional etc. Această măsură a fost aplicată şi pentru evreii-agricultori de pe
pământurile lor moşiereşti, cu condiţia ca trecerea în altă categorie socială să fie făcută
cu acordul Ministerului de Interne, în baza permisiunii ministrului de Finanţe12.
Ulterior, la 24 noiembrie 1867, dreptul de a trece în alte categorii sociale era
acordat evreilor-agricultori şi de administraţiile guberniale, cu condiţia care despre
această măsură să fie înştiinţat ministerul de resort. Evreii-agricultori aşezaţi pe
pământurile personale au fost egalaţi în drepturi cu evreii-agricultori care locuiau pe
pământurile moşiereşti13. Iar prin decizia Consiliului de Stat din 30 mai 1866 au fost
anulate în genere regulamentele referitoare la înscrierea evreilor în categoria
agricultorilor şi anulate subsidiile băneşti alocate pentru transferarea evreilor în
categoria evreilor agricultori. Sumele rămase au fost alocate pentru susţinerea evreilor
care abia au intrat în această categorie14.
În aşa fel, către sfârşitul anilor ’60 ai sec. al XIX-lea guvernul a renunţat la politica
energică de a-i atrage pe evrei în ramura agricolă. Cauza urmează a fi găsită, cum
constată unii cercetători, în rezultatele slabe, obţinute pe parcursul anilor, în acest
domeniu de către evrei, în pofida privilegiilor acordate evreilor-agricultori şi sumelor
mari alocate din bugetul statului pentru amenajarea coloniştilor. De succesele infime
obţinute de evreii-agricultori urmează să fie învinuiţi nu doar evreii. Existau mai mulţi
factori care au influenţat rezultatul colonizării: sărăcia evreilor, pionieratul afacerii,
secetele frecvente, sistemul birocratic, abuzurile în timpul construirii caselor pentru
evrei, asigurarea proastă cu inventar agricol etc. Dar, în special, n-au fost la înălţime
evreii capitalişti, cărora guvernul le-a acordat mari drepturi în ce priveşte cumpărarea
pământurilor şi popularea lor cu coreligionari de-ai lor, mai săraci15.
Urmărind aceleaşi scopuri pe care ţarismul le urmărea şi în celelalte gubernii de
sud-vest ale Rusiei şi având o bogată experienţă de formare a coloniilor străine în
Novorosia (primele colonii au fost instituite în gubernia Herson în 180716 şi în sudul
provinciei), ţarismul organizează (luând drept exemplu coloniile germane) colonii
evreieşti şi în Basarabia.
Primele colonii evreieşti în Basarabia au apărut la mijlocul anilor ’30 – începutul
anilor ’40 ai sec. al XIX-lea, iar statutul definitiv al acestor colonii a fost confirmat
odată cu adoptarea Regulamentului despre evreii-agricultori din 26 decembrie 184417.
Conform unor date statistice, în anii ’30-’50 ai sec. al XIX-lea în judeţele Soroca şi
Bălţi erau înregistrate 9 colonii evreieşti: Alexandreni (1837), Mărculeşti (1837),
Zguriţa (1851), Cârpeşti (1853) – fondate pe pământurile luate în arendă şi la
Dumbrăveni (1836), Briceva (1836), Valea-lui-Vlad (1836), Vertiujeni (1838) şi
Liublin (1842) – fondate pe pământuri cumpărate18.
Iniţiativa creării unor colonii evreieşti în Basarabia aparţine negustorilor David
Zelenski (de ghilda întâi) din Kremenciug, Iosif Rabinovici (de ghilda a treia) din
Pavlograd şi mic-burghezului Iacov Goldenveizer din Uman, care la sfârşitul anului
1840 se adresează guvernatorului general al Novorosiei şi Basarabiei M.S. Voronţov cu
rugămintea „să li se permită să cumpere de la stat 5 mii desetine de pământ în
Basarabia şi să întemeieze acolo o colonie agricolă evreiască”19, prezentând proiectul

578
instituirii unei colonii exemplare evreieşti20. Ei argumentau necesitatea organizării
coloniilor evreieşti în Basarabia prin faptul că „…evreii din Rusia, în număr de
1500000 de persoane, îşi asigură existenţa pe două căi: de pe seama comerţului, în
special a comerţului mărunt şi a meşteşugului. Dar, aceste două izvoare nu sunt stabile
şi nu pot asigura existenţa unor familii mari. Ca rezultat evreii, au devenit săraci; astfel
încât prin acţiuni ilicite au început să-şi asigure existenţa, imoralitatea devenind deja
pentru mulţi din ei o trăsătură de caracter. Iată din ce cauză evreilor au început să li se
incrimineze toate viciile, toate mârşăviile, în care aceștea de regulă, nu erau
implicați”21.
La 7 decembrie 1840, M.S. Voronţov cere guvernatorului militar al Basarabiei P.I.
Fiodorov să-şi expună părerea vis-à-vis de intenţia lui David Zelenski, Iosif Rabinovici şi
Iacov Goldenveizer, de a organiza colonii evreieşti în Basarabia22. Pentru a se documenta
şi a afla starea de spirit a evreilor din Basarabia, P.I. Fiodorov transmite proiectul
organizării coloniilor evreieşti în Basarabia, alcătuit de Zelenski, Rabinovici şi
Goldenveizer, pentru expertiză, negustorului de ghilda întâi din Chişinău Ilie Vâvodţov,
cunoscut om de afaceri din acea perioadă, iniţiator şi el al organizării în provincie a
coloniilor evreieşti. În răspunsul din 20 decembrie 1840, acesta, apreciind proiectul şi
susţinând necesitatea organizării coloniilor evreieşti în Basarabia, se pronunţă totuşi
împotriva adoptării lui. Mai mult ca atât, Vâvodţov îi învinuieşte pe Zelenski, Rabinovici
şi Goldenveizer că vorbesc nerespectuos despre confraţii lor, deoarece aceştia afirmau
„…că evreii nu sunt recunoscători pentru actul de binefacere din partea împăratului şi
doar privilegiile acordate îi fac să se înscrie în categoria evreilor agricultori”23. Vâvodţov
scrie că „evreii-agricultori care au organizat colonii în Basarabia se ocupă sârguincios cu
agricultura, trăiesc, mulţumită lui Dumnezeu şi Ţarului, în bunăstare. Bineînţeles, aceste
gospodării sunt abia în proces de constituire şi n-au obţinut rezultatele aşteptate de
guvern; dar, cu timpul, ele se vor cristaliza. În acest sens ca exemplu poate servi
deosebirea dintre situaţia coloniştilor germani la începutul colonizării lor în Rusia şi
starea actuală a acestora. Acelaşi lucru se va întâmpla şi cu coloniile evreieşti. Urmaşii lor
îi vor întrece pe ţăranii leneşi moldoveni”24. Vâvodţov considera că pentru a-i cointeresa
pe evrei să se ocupe cu agricultura, acestia trebuie să fie scutiţi de prestaţii, să li se acorde
dreptul de a organiza colonii agricole în întreaga Basarabie, inclusiv la o distanţă de 50
verste de la hotarul cu Principatul Moldova25.
Statutul definitiv al evreilor agricultori a fost confirmat printr-o decizie specială din
26 decembrie 184426, acordându-li-se unele privilegii: au fost eliberaţi pe o perioadă de
10 ani de toate dările şi impozitele în bani, de prestaţiile în natură, în afară de cele
personale şi pentru o perioadă de 25 de ani – de recrutare27; erau scutiţi de plata
tuturor datoriilor etc. Fiecare familie a primit, la început, câte 30 desetine de
pământ28. Dar, spre deosebire de coloniile evreieşti din gubernia Herson, care erau
instituite pe pământurile de stat, în Basarabia coloniile erau organizate, de regulă, pe
pământuri particulare, în baza contractelor libere.
Organizarea coloniilor evreieşti în Basarabia a fost o procedură nu din cele uşoare.
Ea a necesitat timp, nu doar pentru perfectarea actelor necesare pentru organizarea
coloniilor, dar şi pentru transferarea evreilor din diferite gubernii ale Ucrainei,
Bielorusiei şi Rusiei în Basarabia şi pentru organizarea lor în comunităţi agricole. Un

579
interes deosebit prezintă crearea, în 1844, a coloniei evreieşti pe moşia Alexandreni din
judeţul Iaşi. La 13 martie 1844 Judecătoria de district Soroca-Iaşi cere acordul
guvernatorului militar al Basarabiei P.I. Fiodorov să li se permită celor 41 familii de
evrei din diferite oraşe şi târguri ale guberniilor Kiev şi Podolia să se transfere în satul
Alexandreni, judeţul Iaşi, ce aparţinea negustorului de ghilda întâi din Chişinău Ilie
Vâvodţov, şi să întemeieze acolo o colonie evreiască29. Conform certificatului din
21 martie 1844, eliberat de judecătoria locală Iaşi, această localitate se afla la o distanţă
de peste 50 verste de la hotarele cu Principatul Moldova, includea 3000 desetine de
pământ şi era nepopulată30.
La 4 iunie 1844, Vâvodţov alcătuieşte un nou contract pentru stabilirea evreilor din
diferite oraşe ale guberniilor Kiev şi Podolia în Alexandreni şi organizarea unei colonii
evreieşti31. Confirmând dorinţa celor 41 familii de evrei de a se strămuta din diferite
oraşe şi târguri ale guberniilor Kiev şi Podolia pe moşia Alexandreni, P.I. Fiodorov se
adresează la 10 iunie 1844 Cârmuirii Regionale din Basarabia cu rugămintea ca această
chestiune să fie discutată şi soluţionată. Pentru amenajarea evreilor în Alexandreni a
fost alcătuit şi un contract, pe o perioadă de 50 de ani, care urma să fie semnat de
proprietarul moşiei, negustorul Vâvodţov, şi de evrei32. Dar, organizarea coloniei
evreieşti nu era pe placul tuturor. La 17 iunie 1844, moşierul Ştefan Leonard
înaintează o plângere mareşalului ţinutal al nobilimii din districtul Soroca-Iaşi, în care
scria că negustorul Vâvodţov îi transferă în mod ilegal pe evrei în localitatea
Alexandreni, deoarece localitatea era situată la o distanţă de 50 verste de la hotarul cu
Principatul Moldova, cerând ca Senatul Guvernant să adopte o decizie specială pe
această chestiune. La 23 iunie 1844, mareşalul ţinutal Catargi din districtul Soroca-Iaşi
cere lămuriri referitor la această problemă de la Cârmuirea Regională33. În aceeaşi zi,
Judecătoria de district Soroca-Iaşi se adresează mareşalului regional al nobilimii
Sturdza, făcând referire la plângerea moşierului Ştefan Leonard, şi întreabă dacă
negustorul Vâvodţov a avut dreptul să-i transfere pe evreii din guberniile Kiev şi
Podolia în localitatea Alexandreni şi să întemeieze acolo o colonie evreiască. Mai mult
ca atât. Moşierul Ştefan Leonard era într-un proces de judecată, litigiul vizând moşia
Alexandreni, şi aştepta decizia Senatului Guvernant. Leonard aducea dovezi că moşia
Alexandreni se află la 50 verste de la hotarele cu Principatul Moldova şi că în trecut
această localitate a fost populată de creştini, în care erau două parohii. Moşia fusese
vândută de funcţionarul de clasa a VII-a Baiaş negustorului de ghilda întâi din
Chişinău Ilie Vâvodţov34. La 7 august guvernatorul militar al Basarabiei P.I. Fiodorov
cere Cârmuirii Regionale a Basarabiei să discute cererea moşierului Ştefan Leonard şi să
se clarifice dacă negustorul Vâvodţov are dreptul de a-i transfera pe evreii din
guberniile Kiev şi Podolia în Alexandreni şi de a crea acolo o colonie evreiască35. Între
timp, avea loc procesul de amenajare a coloniei evreieşti Alexandreni. Conform datelor
Administraţiei Financiare a Basarabiei din 28 martie 1845, în baza contractelor
încheiate între evreii şi proprietarul moşiei Vâvodţov, în Alexandreni deja au fost
transferate 73 familii de evrei36.
Pe parcurs, numărul doritorilor de a se transfera în colonia evreiască Alexandreni
creştea. La 28 martie 1845, conform datelor Administraţiei Financiare din Basarabia,
80 de familii din diferite oraşe şi târguri ale guberniei Podolia vroiau să se transfere în

580
colonia Alexandreni şi la 13 august 1847 obţin susţinerea ministrului de Interne37.
Ulterior, în colonia evreiască Alexandreni s-au mai aşezat cu traiul şi alţi evrei din
guberniile Podolia şi Kiev. La 10 aprilie 1847 ministrul de Interne scrie guvernatorului
militar al Basarabiei cu referire la demersul acestuia din 14 martie 1846 privind condiţiile
de transferare a celor 65 familii de evrei din diferite oraşe şi târguri ale guberniilor Podolia
şi Kiev în colonia evreiască Alexandreni, că a discutat despre această problemă cu ministrul
de Finanţe şi nu vede obstacole în ce priveşte transferarea lor38. Potrivit contractului din 19
iunie 1846, pentru pământul ce li s-a dat în folosinţă evreii-agricultori erau obligaţi să-i
plătească proprietarului câte o rublă argint anual şi să respecte Regulamentul despre evreii-
agricultori din 26 decembrie 184439.
Eforturile negustorului Ilie Vâvodţov au fost răsplătite de către administraţia rusă.
Conform deciziei Senatului Guvernant din 28 octombrie 184840, pentru transferarea
pe parcursul anului 1844 a evreilor din diferite oraşe şi târguri ale guberniilor Kiev şi
Podolia – 248 persoane de sex masculin şi 15 de sex feminin, şi înzestrarea lor cu 365
fălci de pământ (cca 477 desetine), cu o plată anuală de doar 1 rub. pentru fiecare
falce, pământul fiind fertil şi amplasat la o distanţă mică de oraşul Bălţi, negustorul Ilie
Vâvodţov a fost confirmat în categoria cetăţenilor de onoare41. Probabil, acest titlu
onorific a fost solicitat de însuşi Vâvodţov, care a promis că, în caz de soluţionare
pozitivă a chestiunii, va scuti 100 de colonişti evrei de plata pentru pământ pe o
perioadă de 50 de ani42.
Pe parcursul anilor, numărul coloniilor evreieşti a crescut. Conform unei statistici a
populaţiei evreieşti din anii 1847-184843, în Basarabia erau înregistrate 10 colonii: în
judeţul Iaşi, plasa Ghiliceni – colonia Valea lui Vlad (382 persoane); în judeţul Iaşi, plasa
Slobozia – colonia Alexandreni (358 persoane); în judeţul Hotin, plasa Secureni –
colonia Vişneva (Lomacineţ) (188 persoane); în judeţul Soroca, plasa Otaci – colonia
Merişovca (Tumanova) (250 persoane şi 6 persoane de altă etnie); în plasa Târnova –
colonia Briceva (471 persoane); în plasa Bădiceni – colonia Zguriţa (396 persoane); în
plasa Ocolina – colonia Dumbrăveni (426 persoane); în plasa Floreşti – colonia
Mărculeşti (297 persoane); în plasa Văscăuţi – colonia Vertiujeni (167 persoane) şi
colonia Liublin (212 persoane)44.
În 1853, în localitatea Bairamci, ţinutul Akkerman, pe pământurile moşierului
Constantin Ziro şi ale soţiei acestuia Ecaterina (născută Duca) a fost întemeiată o altă
colonie agricolă evreiască. 41 familii de evrei din oraşele Akkerman, Bender, Ismail,
Chişinău şi Chilia au încheiat cu moşierul Constantin Ziro la începutul anului 1853
un contract de arendă pe o perioadă de 25 de ani45. În primii 3 ani moşierul punea la
dispoziţia coloniştilor câte 5 desetine de pământ, lotul urmând să fie mărit până la 20
de desetine. În afară de aceasta, pentru plantarea viţei-de-vie şi a copacilor fructiferi,
moşierul mai punea la dispoziţie fiecărui colonist câte jumătate de desetină de pământ.
Pentru aceasta, coloniştii se obligau ca în decurs de un an să sădească copaci şi viţă-de-
vie. În cazul în care contractul era încălcat, pământul li se lua înapoi46. Conform
contractului încheiat între proprietar şi mic-burghezii din Akkerman din 21 ianuarie
1853, pentru pământul luat în arendă coloniştii trebuiau să plătească moşierului
desetina, un impozit bănesc anual în mărime de 1,5 rub. argint şi câte 50 kop. argint
pentru locul de casă47.

581
 În acelaşi an, potrivit raportului administraţiei judeţene Soroca din 21 iunie 1853,
48 mic-burghezi evrei din Chişinău, Bălţi, Orhei, Hotin şi din târgurile Tuzora
(Călăraşi), Făleşti, Teleneşti şi Râşcani au arendat pământ de la moşierul şi răzeşii din
satul Bălăneşti, ţinutul Soroca, pe o perioadă de 25 de ani şi au întemeiat colonia
Teleneştii Noi48. Tot în baza contractului locuiau evreii-agricultori în satele
Romanovca, judeţul Bender, şi Ivanos, judeţul Orhei49. Potrivit recensământului fiscal
din 1851, în Basarabia erau înregistraţi 1966 evrei-agricultori50. Conform datelor lui
Alexei Nakko, în Basarabia, în 1854, erau înregistrate 11 colonii evreieşti (83 colonii
bulgare şi 24 colonii germane)51.
Pe parcurs, evreii-agricultori au mai obţinut anumite privilegii din partea
administraţiei imperiale. La cererea împuterniciţilor din partea coloniilor evreieşti
Abram Iaroşevski şi Ţudik Koin de a scuti coloniile evreieşti Vertiujeni, Valea lui Vlad,
Briceva şi Mărculeşti de recrutare pe o perioadă de 50 de ani, în loc de 25 de ani, în
baza deciziei Senatului din 23 august 1849, de acest privilegiu au beneficiat doar
coloniile Briceva şi Mărculeşti. Motivul era că evreii din aceste colonii, într-un număr
mai mare de 80 de persoane, s-au aşezat aici cu traiul încă în anii 1838 şi 1839,
beneficiind de prevederile Regulamentului din 26 decembrie 1844. La 27 mai 1852
evreii din colonia Valea lui Vlad s-au adresat cu rugămintea să fie şi ei scutiţi pe o
perioadă de 50 de ani de serviciul militar, argumentând că, la data acordării
privilegiilor pentru coloniile Briceva şi Mărculeşti, în cererea înaintată de împuterniciţi
nu era indicat că ei la fel sunt evrei-agricultori. Acum, fiind incluşi în categoria
evreilor-agricultori52, vor şi ei să beneficieze de acest drept. Pornind de la faptul că ei au
cumpărat aceste pământuri încă în 1839, în 1840, fiind deja număr de 170 persoane,
s-au adresat cu rugămintea de a fi înscrişi în categoria evreilor-agricultori. Luând în
consideraţie faptul că soluţionarea acestei probleme s-a tărăgănat şi că comunitatea lor
nu poate fi considerată una mare (până la editarea Regulamentului despre evrei din
26 decembrie 1844 avea 123 persoane, iar potrivit recensământului fiscal din 1850
deja 163 persoane), la 13 martie 1856 Senatul le acordă dreptul de a beneficia de acest
privilegiu53.
Către 1857 în Basarabia erau deja 13 colonii evreieşti: în judeţele Hotin (1), Soroca
(6), Iaşi (2), Orhei (2), Chişinău (1) şi Bender (1)54.
Din numărul evreilor-agricultori doar 521 de persoane (5,1%) deţineau loturi pe
pământurile statului, restul erau posesori de loturi şi beneficiau de privilegii, fiind în
fond concesionari în judeţele Soroca (4657 persoane), Bender (1389), Iaşi (1378),
Orhei (1062), Chişinău (644), Hotin (345) şi Akkerman (184 persoane)55.
Dat find că evreii au deţinut, chiar de la început, un rol important în viaţa
economică a Basarabiei, ne-ar interesa ce prezentau ei ca stare socială sub raport
îndeletnicitar la mijlocul sec. al XIX-lea. Întru soluţionarea acestei sarcini am apelat la
datele statistice inedite privind numărul populaţiei încadrate în diferite ramuri
economice din 1858 (Tabelul 1).
Datele Tabelului 1 confirmă stratificarea evreilor din Basarabia în patru categorii
sociale: negustori, agricultori, meşteşugari şi mica burghezie. Este vădită o
preponderenţă absolută a micii burghezii – 78% de familii (69,5% din numărul total
de persoane), comparativ cu: 10,4% de familii (16,7% persoane) – agricultori; 7,4%

582
de familii (10,1% persoane) – negustori şi 4,2% de familii (3,7% persoane) –
meşteşugari. Ponderea micii burghezii este destul de mare în oraşele Basarabiei,
constituind în medie 81,8% de familii (76,0% din numărul total de persoane), sau
respectiv: 95,2% de familii în Reni, 91,4% – în Akkerman, 87,1% – în Hotin, 86,7% – în
Chişinău, 85,7% – în Chilia, 82,4% – în Bălţi etc. Ceva mai mic era numărul micii
burghezii evreieşti în judeţele Basarabiei, constituind în medie 72,5% de familii
(61,7% din numărul total de persoane), în unele judeţe având însă o preponderenţă
absolută: 96,6% de familii în Hotin, 87,9% – în Orhei, 87,0% – în Cahul, 74,3% –
în Iaşi, 63,8% – în Soroca etc.
Tabelul 1
Populaţia evreiască din Basarabia, sub raport îndeletnicitar, la 1858*
Mica Numărul Raportul familiilor,
Negustori Agricultori Meşteşugari
burghezie** total în %
Oraşele

Meşteşugari
Agricultori
Negustori

burghezie
Persoane

Persoane

Persoane

Persoane

Persoane
Familii

Familii

Familii

Familii
Familii

şi

Mica
judeţele

Oraşele
Chişinău 190 1426 - - 123 795 2048 8861 2361 11082 8,0 - 5,2 86,7
Orhei 91 638 - - 15 102 338 1588 444 2328 20,5 - 3,4 76,1
Soroca 126 1209 - - 16 118 199 1403 341 2730 37,0 - 4,7 58,3
Bălţi 73 647 - - 3 14 355 1603 431 2264 16,9 - 0,7 82,4
Hotin 113 953 - - 5 40 793 5651 911 6644 12,4 - 0,5 87,1
Bender 75 748 - - 75 376 243 1473 393 2597 19,1 - 19,1 61,8
Akkerman 16 188 - - 3 21 03 1426 222 1635 7,2 - 1,4 91,4
Cahul 14 91 - - - - - - 14 91 100,0 - - -
Chilia 14 121 - - - - 84 553 98 674 14,3 - - 85,7
Ismail 13 125 - - 75 363 408 2698 496 3186 2,6 - 15,2 82,2
Reni 1 13 - - - - 20 83 21 96 4,8 - - 95,2
Total 726 6159 - - 315 1829 4691 25339 5732 3327 12,7 - 5,5 81,8
Judeţele
Chişinău - - 113 664 - - 111 394 224 1058 - 50,4 - 49,6
Orhei - - 68 1062 - - 493 2366 561 3428 - 12,1 - 87,9
Soroca - - 397 4657 - - 701 4238 1098 8895 - 36,2 - 63,8
Iaşi - - 133 1378 86 410 634 3213 853 5001 - 15,6 10,1 74,3
Hotin - - 32 345 - - 922 6771 954 7116 - 3,4 - 96,6
Bender - - 229 1910 - - - - 229 1910 - 100,0 - -
Akkerman - - 39 184 - - - - 39 184 - 100,0 - -
Cahul - - - - 7 55 47 188 54 243 - - 13,0 87,0
Total - - 1011 10200 93 465 2908 1170 4012 27835 - 25,2 2,3 72,5
Numărul
726 6159 1011 10200 408 2294 7599 42509 9744 61162 7,4 10,4 4,2 78,0
total

* ANRM, F. 134, inv. 3, d. 156, f. 205-206.

** Mica burghezie (мещане) – pătură socială ce includea diferite categorii de orăşeni:
mici negustori şi meseriaşi, funcţionari şi salariaţi săraci, proprietari mici (de case) etc.

583
 Destul de mic era numărul evreilor-agricultori, ei constituind în medie 10,4% de
familii (16,7% persoane) pe întreg teritoriul, sau 25,2% de familii (36,6% persoane)
în aşezările rurale în care erau localizaţi, prevalând absolut (în comparaţie cu celelalte
stări evreieşti) în judeţele Bender şi Akkerman – 100% de familii, în judeţul Chişinău
– 50,4% familii, în judeţul Soroca – 36,2%, în judeţul Iaşi – 15,6%, în judeţul Orhei
– 12,1% şi în judeţul Hotin – 3,4% familii.
La începutul anilor ’60 ai sec. al XIX-lea, conform datelor expuse în lucrarea
redactată de P. Kruşevan, în Basarabia erau 16 colonii evreieşti: o colonie în judeţul
Hotin (Lomacineţ), 10 – în judeţul Soroca (Mereşeuca Nouă, Liublin, Vertiujeni,
Căpreşti, Mărculeşti, Zguriţa, Briceva, Dumbrăveni, Starovca şi Teleneştii Noi), 2 – în
judeţul Bălţi (Alexandreni şi Valea-lui-Vlad), 2 – în judeţul Orhei (Şibka şi
Nicolaievca-Bolgrad), 2 – în judeţul Chişinău (Golovca şi Constantinovca) şi o colonie
în judeţul Bender (Romanovca). În aceste colonii (în afară de Golovca, care deja era
nepopulată) erau înregistrate cca 1082 gospodării evreieşti cu un număr de 10589
persoane56.
Dar, pe parcurs, numărul coloniilor evreieşti s-a micşorat. În 1874 existau doar 8
colonii evreieşti (inclusiv una nepopulată): o colonie în judeţul Iaşi cu o populaţie de
220 bărbaţi care dispuneau de 384 desetine de pământ şi 7 colonii (inclusiv una
nepopulată) în judeţul Soroca cu o populaţie de 479 bărbaţi şi, respectiv, 5479
desetine de pământ57.
În pofida descreşterii numărului coloniilor evreieşti, unele colonii apar şi la sfârşitul
anilor ’90 ai sec. al XIX-lea. În baza deciziei Comitetului de Miniştri din 10 iunie
1898, ministrul de Interne Goremâkin propune confirmarea proiectului de regulament
pentru popularea de către evrei a unei părţi din moşia „Djenan-Abbad”, din judeţul
Bender, ce aparţinea baronului Horaţiu Ghinţburg. Colonia despunea de 500 desetine
de pământ, inclusiv: 400 desetine urmau a fi împărţite familiilor de colonişti evreii,
fiecare familie primind câte 20 desetine, iar 100 desetine – pentru păşunat şi loturile
de rezervă. Evreii încheiau cu proprietarul moşiei contracte în care erau stipulate
drepturile şi obligaţiile coloniştilor, modalitatea de achitare a sumelor băneşti pentru
pământul ocupat, construcţia caselor etc.58 La 19 iunie 1898 decizia Comitetului de
Miniştri este confirmată de împărat59. Colonia a fost numită „Rossianka”. Coloniştii
erau selectaţi de proprietarul moşiei sau de urmaşii lui, din rândurile evreilor care au
absolvit şcoli agricole, de pomicultură şi silvicultură sau alte instituţii de învăţământ.
Erau admişi doar evreii eliberaţi de serviciul militar şi care cunoşteau specificul muncii
agricole. La selectare, familiile numeroase aveau priorităţi faţă de familiile puţin
numeroase. Coloniştii erau scutiţi în primii 4 ani de plata taxelor în folosul
proprietarului60.
Despre situaţia demografică, funciară şi economică a comunităţilor evreieşti din
Basarabia de la începutul sec. al XX-lea relatează datele statistice din 1909 (Tabelul 2).

584
 Tabelul 2
Situaţia demografică şi economică a coloniilor evreieşti din
Basarabia în 1909, în baza datelor comunităţilor evreieşti*
Proprietatea Pământ aflat
Numărul total
funciară în proprietate*** Inventar Animale
de colonişti**
(în desetine) (în desetine)
Coloniile

La o singură
evreieşti

Unelte de
Persoane

cornute
Pământ
Familii

În total

muncă
Păşuni
familie

Livezi
arabil

şi vii

Vite
Cai

Oi
Dumbrăveni 219 1132 1179 8,48 1093 - 20 178 137 90 347
Liublin 68 411 234 3,77 1002/3 90 71/3 54 88 48 16
Vertiujeni 74 397 390 8,30 3471/3 - 52/3 39 70 47 -
Valea-lui-Vlad 120 716 436 5,32 2782/3 - 141/3 74 144 61 -
Briceva 153 820 289 3,48 241 - - 67 32 36 119
Mărculeşti 158 820 504 4,10 322 120 - 109 179 89 -
În total 792 4296 2942 5,48 23822/3 210 471/3 521 617 371 472
* Еврейская энциклопедия. Свод законов об еврействе и его культуре в прошлом и
настоящем, т. IV. – СПб., 1991, с. 390.
** Colonişti cu pământ şi fără de pământ şi mici-burghezii cu pământ.
*** Cealaltă parte de pământ era ocupată de case, drumuri etc.
Caracterizând coloniile evreieşti din Novorosia, autorul studiului dedicat răspândirii
agriculturii în rândurile evreilor din Rusia evidenţiază coloniile din Basarabia, care au
fost fondate pe pământurile luate în arendă (în afară de cele obţinute în proprietate
particulară). El constată că, din numărul total de 9 colonii câte existau în Basarabia la
sfârşitul sec. al XIX-lea, la începutul sec. al XX-lea (1909) au rămas doar 6 colonii.
Având de 5-6 ori mai puţine pământuri decât coloniile din gubernia Ekaterinoslav,
coloniile evreieşti din Basarabia întreceau cu mult după numărul de familii pe cele din
Ekaterinoslav. Aceasta se lămureşte prin faptul că mai mult de jumătate din colonişti
(700 familii) o constituia populaţia mic-burghezilor, neagricolă. Ca rezultat, coloniile
evreieşti din Basarabia se deosebesc radical de cele din guberniile Herson şi Ekaterinoslav.
Chiar şi în coloniile cu caracter agricol, doar 1/5 din evrei se ocupau cu munca agricolă,
ceva mai mult de 1/5 – cu munca salariată şi cca 75% practicau diferite activităţi –
meşteşugul, comerţul etc.61. Un alt autor, descriind coloniile evreieşti din Basarabia, scria:
„Lotul mediu agricol al colonistului (5,48 desetine) este mult mai mic ca al ţăranului rus
local (8,2 desetine). Preţul unei desetine de pământ constituie cca 300 ruble. Mai
frecvent este cultivat porumbul (43,09% din suprafaţa cultivată), grâul (34,44%) şi orzul
(11,45%). Beneficiul net (1896-1899) de la o deseatină de pământ cultivată cu porumb
constituia 70 rub. (fără folosirea muncii salariate), de la o desetină de grâu – 40 rub. şi de
la o desetină de orz – 28 rub.; metodele de lucrare a pământului sunt mult inferioare faţă
de nivelul mediu; sistemul de obţinere a recoltelor variabile aproape lipseşte. În colonii
un număr mare de populaţie se ocupă cu comerţul, dar, totodată, tinde să se ocupe şi cu
agricultura; pe de altă parte, agricultorii tot mai mult caută să-şi comercializeze singuri
cerealele recoltate”62.

585
 Administraţia regională era nemulţumită de activitatea evreilor-agricultori.
Mareşalul judeţean al nobilimii din Basarabia Catargi scria în această privinţă că
„coloniile evreieşti63 vor exista permanent cu mari abateri de la prevederile
Regulamentului în vigoare. Aceştia şi-au însuşit dreptul de a se ocupa cu tot felul de
comerţ, inclusiv cu instituirea prăvăliilor, iar comerţul cu băuturi alcoolice adună
permanent în fiecare casă o mulţime de oameni simpli, predispuşi la beţie, respectiv
fiind înşelaţi de către evrei”64.
Cu toate că evreii-agricultori beneficiau de anumite privilegii şi erau întreprinse
unele măsuri de încurajare a agricultorilor, nivelul eceonomiei în coloniile evreieşti era
destul de scăzut, fapt ce dovedeşte incapacitatea evreilor de a se ocupa cu agricultura şi
ireverenţa lor faţă de această ramură a ecenomiei, deoarece din fire le era dat să fie doar
negustori sau meseriaşi. A. Zaşciuk descrie în 1857 coloniile evreieşti astfel: „…în
gospodăriile evreieşti pământurile nu sunt lucrate, vităritul ca ramură economică nu
există, locuinţele lor nu sunt îngrijite, evreii asigurându-şi existenţa practicând diferite
îndeletniciri şi meşteşugul casnic. În pofida eforturilor poliţiei orăşeneşti şi judeţene de
a-i reţine în aşezările lor, majoritatea coloniştilor locuiesc în oraşe”65.
Despre acest fapt scriau în 1868 şi autorităţile locale, care comunicau că „…foarte
puţini evrei rămaseră în categoria coloniştilor; din cauza incapacităţii de a-şi trăi viaţa
la sat, marea lor majoritate s-a transferat la oraş şi se ocupă cu diferite meşteşuguri,
îndeosebi cu comerţul”66.
Cauza eşecului transferării evreilor în mediul rural şi neacomodarea lor la munca
agricolă este lămurită de evreii înşişi din acea perioadă. Negustorii David Zelenski din
Kremenciug, Iosif Rabinovici din Pavlograd şi mic-burghezul Iacov Goldenveizer din
Uman, care la sfârşitul anului 1840 au prezentat proiectul instituirii unei colonii
exemplare evreieşti, lămuresc eşecul instituirii coloniilor evreieşti prin faptul că „…timp
de nouăsprezece secole la rând evreii nu s-au ocupat cu agricultura, ei nu ştiu să lucreze
pământul. Obişnuiţi cu comerţul cu amănuntul, care le aducea, uneori, foloase
esenţiale, în plus fiind superstiţioşi din fire, ei n-au observat partea pozitivă a măsurilor
întreprinse de guvern şi le-au conceput ca fiind începutul exterminării lor totale;
ireverenţa lor faţă de viaţa agricolă îşi are explicaţia în incapacitatea înnăscută a tuturor
evreilor faţă de munca fizică”67. Cu referire la eşecul coloniilor evreieşti din Bielorusia,
ei scriau că evreii „…au ales starea de agricultori nu din dragoste faţă de munca fizică şi
viaţa sedentară, dar ca un ultim mijloc de a-şi redresa starea de disperare. Deşi
beneficiau de privilegii, aceasta nu le încurca să se ocupe cu geambaşlâcul şi cu alte
îndeletniciri. Pentru o sumă mică de bani colonistul primea paşaport şi pleca unde
dorea; în guberniile Ekaterinoslav şi Herson erau foarte mulţi evrei. Surugii, morari,
vânzători, bucătărese, doici – iată şirul ocupaţiilor în care erau încadraţi evreii, din
rândul coloniştilor, munci pe care le îndplineau la locuitorii din aceste gubernii. În
colonii nu avea cine să lucreze; plantaţiile au rămas părăsite; permanent bântuia
foametea; peste tot domina o stare generală de neglijenţă, iar sărăcia, însoţită de
tristeţe, îi caracteriza în marea parte pe colonişti. Coloniile nu doar că nu aveau nimic
atrăgător pentru evrei, dar le trezea un şi mai mare dezgust faţă de agricultură,
făcându-i să creadă, tot mai mult, în ideea că ei, evreii nu au careva aptitudini pentru
această ramură a economiei”68. Autorii proiectului constată că trecerea evreilor în

586
categoria coloniştilor a fost dictată, în fond, de dorinţa lor de a se „…elibera de
prestaţii şi de recrutare”69.
Din 1882 evreii din Basarabia au fost supuşi unor presiuni considerabile, după ce
autorităţile ţariste i-au făcut vinovaţi de tulburările în rândurile populaţiei rurale. În
consecinţă, mulţi evrei s-au mutat la oraş, încadrându-se în categoria meşteşugarilor şi
burgheziei comercial-industriale. Începând cu 1899, puţinele colonii rămase au primit
sprijinul Jewish Colonization Association din Paris. Datorită acestui sprijin, evreii-
agricultori au putut să-şi organizeze comercializarea produselor proprii şi să le exporte,
cu precădere prin portul Odesa, în ţările din Europa. Însă, această măsură nu cu mult
a schimbat situaţia coloniilor evreieşti din Basarabia70.
Nereuşita organizării coloniilor evreieşti în Basarabia a fost determinată de faptul că
evreii arendau, de regulă, pământul de la moşieri şi, după expirarea termenului de
arendă, moşierul îi putea alunga în orice moment de pe pământurile arendate. În plus,
nici statul nu a manifestat o atenţie deosebită faţă de evreii agricultori, comparativ cu
coloniştii străini. Existau şi alţi factori care au influenţat direct rezultatele colonizării:
sărăcia şi mizeria în care trăiau coloniştii evreii, lipsa de cunoştinţe şi deprinderi în
sfera agricolă, permanentele secete care pustiiau câmpurile, sistemul birocratic cu care
se ciocneau frecvent coloniştii, abuzurile de tot felul la construcţia caselor pentru evrei,
asigurarea proastă cu inventar agricol, forţă de tracţiune etc. Dar, după cum am
constatat anterior, n-au fost la înălţime nici evreii capitalişti, cărora guvernul le-a
acordat mari drepturi în ce priveşte cumpărarea pământurilor şi popularea lor cu
coreligionari de-ai lor, mai săraci. Aceştia erau preocupaţi de afaceri mult mai serioase
– cămătăria, comerţul, industria, concesiunile, arenda etc., care la aducea profituri
mari şi sigure.
Drept rezultat, la începutul sec. al XX-lea, deşi formal mai continuau să existe, coloniile
evreieşti şi-au pierdut din statutul lor de altădată şi s-au transformat în sate obişnuite71.

Note:
1
Еврейская энциклопедия. Свод законов об еврействе и его культуре в прошлом и
настоящем. – СПб., 1991, т. IV, c. 387.
2
Руководство к русским законам об евреях. Составил присяжный поверенный М.И.
Мыш. Издание четвертое, пересмотренное и значительно дополненное. – СПб., 1914, c. 406.
3
ПСЗРИ, Собр. I, т. XXVIII, 1804-1805, отд. 1, №21547. – СПб., 1830, c. 731-737.
4
Руководство к русским законам об евреях. Составил присяжный поверенный М.И.
Мыш. Издание четвертое, пересмотренное и значительно дополненное. – СПб., 1914, c. 407.
5
ПСЗРИ, Собр. II, т. X, 1835, отд. 1, №8054. – СПб., 1836, c. 308-323.
6
Руководство к русским законам об евреях. Составил присяжный поверенный М.И.
Мыш. Издание четвертое, пересмотренное и значительно дополненное. – СПб., 1914, c. 407.
7
ПСЗРИ, Собр. II, т. XXII, 1847, отд. 1, №20977. – СПб., 1848, c. 177-181.
8
În guberniile apusene ale Rusiei intrau: guberniile Kiev, Podolia, Volânia, Vilno, Kovno,
Grodno, Vitebsk, Movilău şi Minsk.
9
ПСЗРИ, Собр. II, т. XXVII, 1852, отд. 1, №26532. – СПб., 1853, c. 525-527.
10
ПСЗРИ, Собр. II, т. XXXIV, 1859, отд. 2, №35017. – СПб., 1861, c. 177.

587
 11
ПСЗРИ, Собр. II, т. XXXVI, 1861, отд. 2, №37553. – СПб., 1863, c. 393.
12
ПСЗРИ, Собр. II, т. XL, 1865, отд. 2, №41802. – СПб., 1867, c. 191.
13
ПСЗРИ, Собр. II, т. XLII, 1867, отд. 2, №45198. – СПб., 1871, c. 328-329.
14
ПСЗРИ, Собр. II, т. XLI, 1866, отд. 1, №43354. – СПб., 1868, c. 609.
15
Руководство к русским законам об евреях. Составил присяжный поверенный
М.И. Мыш. Издание четвертое, пересмотренное и значительно дополненное. – СПб.,
1914, c. 409.
16
С.Я. Боровой, Еврейская земледельческая колонизация в старой России. –
Москва, 1928, c. 140.
17
ПСЗРИ, Собр. II, т. XIX, 1844, отд. 1, №18562. – СПб., 1845, c. 910-917.
18
Еврейская энциклопедия. Свод законов об еврействе и его культуре в прошлом и
настоящем. – СПб., 1991, т. IV, c. 388.
19
ANRM, F. 2, inv. 1, d. 3328, f. 1.
20
Despre proiectul şi modalitatea organizării coloniilor agricole evreieşti din Basarabia
propuse de David Zelenski, Iosif Rabinovici şi Iacov Goldenveizer, a se vedea mai detaliat:
ANRM, F. 2, inv. 1, d. 3328, f. 2-9 verso, 13-20 verso.
21
ANRM, F. 2, inv. 1, d. 3328, f. 2.
22
Ibidem, f. 1-1 verso.
23
Ibibdem, f. 10 verso.
24
Ibidem.
25
Ibidem, f. 11.
26
ПСЗРИ, Собр. II, т. XIX, 1844, отд. 1, №18562. – СПб., 1845, c. 910-917.
27
Conform deciziei imperiale cu referire la evrei din 16 decembrie 1846, în decursul anilor
1847 şi 1848 în Basarabia urma să fie efectuat un recensământ al evreilor, iar aceştia – supuşi
recrutării în baza principiilor generale (ПСЗРИ, Собр. II, т. XXI, 1846, отд. 2, №20709. –
СПб., 1847, c. 677).
28
ПСЗРИ, Собр. II, т. XIX, 1844, отд. 1, №18562. – СПб., 1845, c. 914.
29
ANRM, F. 6, inv. 9, d. 345, f. 1, 2-2 verso.
30
Ibidem, f. 7.
31
Ibidem, f. 17-18.
32
Ibidem, f. 21-21 verso
33
Ibidem, f. 37-38.
34
Ibidem, f. 58-58 verso.
35
Ibidem, f. 57.
36
Ibidem, f. 105-105 verso. A se vedea listele celor 73 de familii de evrei în: ANRM, F. 6, inv.
9, d. 345, f. 106 verso-117.
37
ANRM, F. 6, inv. 9, d. 345, f. 341-341 verso. A se vedea listele celor 80 de familii de evrei
în: ANRM, F. 6, inv. 9, d. 345, f. 342-353 verso.
38
Ibidem, f. 281-281 verso.
39
Ibidem, f. 237 verso-238, 377-377 verso.
40
Ibidem, f. 347-347 verso.
41
Cetăţean de onoare (почетный гражданин) – stare socială privilegiată, deosebită de
orăşeni, creată prin Manifestul imperial din 10 aprilie 1832 şi divizată în cetăţeni de viţă şi
personali, dar care nu erau întruniţi într-o organizaţie de castă (Е.Ф. Зябловский, Российская

588
статистика. Часть I. Издание второе. – СПб., 1842, c. 52). Statutul de cetăţean de
onoare era acordat fie personal pe durata vieţii, fie ereditar, şi negustorilor care activau o
perioadă de 10 ani la rând în prima ghildă sau 20 de ani în a doua ghildă într-un oraş, precum
şi negustorilor care aveau funcţia de Consilier de comerţ sau care au primit un ordin imperial,
marilor industriaşi, persoanelor care s-au remarcat în domeniul ştiinţei şi artei, celor cu studii
universitare, precum şi copiilor de nobili. Ei erau scutiţi de impozite, prestaţii personale, de
serviciul militar obligatoriu şi de pedepse corporale, aveau dreptul de a alege şi de a fi aleşi în
organele de administraţie orăşenească, de a se numi în actele oficiale cetăţean de onoare (Свод
Законов Российской Империи. Законы о состояниях. – СПб., 1833, c. 114-116, 118-
119); casele lor erau dispensate de încartiruire. Numărul lor în Basarabia, la mijlocul secolului
al XIX-lea, era neînsemnat, dar către sfârşitul acestui secol s-a mărit considerabil. Deşi
reprezentau o stare socială specifică populaţiei urbane, mulţi dintre ei locuiau în sate. Cetăţenii
de onoare (nobilii, foştii funcţionari etc.) erau încadraţi şi în comerţul orăşenesc, însă numărul
lor era destul de mic (ANRM, F. 151, inv. 1, d. 93, f. 92; Памятная книжка Бессарабской
области на 1862 год. – Кишинев, 1862, c. 46). Din cele 11475 de certificate comerciale
eliberate burgheziei comerciale din Basarabia în anii 1849-1863 cetăţenilor de onoare le
reveneau doar 84 (0,7%) de certificate (Valentin Tomuleţ, Politica comercial-vamală a
ţarismului în Basarabia şi influenţa ei asupra constituirii burgheziei comerciale (1812-1868). –
Chişinău, 2002, p. 346).
42
ANRM, F. 6, inv.9, d. 345, f. 347 verso-348.
43
Izvorul, cu regret, nu indică anul alcătuirii statisticii. Credem însă că această statistică a
evreilor din întreaga Basarabia a fost alcătuită în baza deciziei imperiale cu referire la evrei din 16
decembrie 1846, care prevedea ca în decursul anilor 1847 şi 1848, în Basarabia să fie efectuat un
recensământ al tuturor evreilor, aceștea urmând a fi supuşi recrutării în baza principiilor generale
(ПСЗРИ, Собр. II, т. XXI, 1846, отд. 2, №20709. – СПб., 1847, c. 677).
44
ANRM, F. 134, inv. 1, d. 103, f. 42 verso-43, 43 verso-44, 50 verso-51, 52 verso-53, 54
verso-55, 55 verso-56, 56 verso-57, 58 verso-59, 61 verso-62.
45
ANRM, F. 6, inv. 9, 1853-1855, d. 819, f. 1-2 verso, 59.
46
Ibidem, f. 58-58 verso, 126-126 verso, 129-129 verso.
47
Ibidem, f. 58 verso, 126.
48
Ibidem, F. 134, inv. 3, 1854, d. 129, f. 1-3, 18 verso-19, 28-36 verso.
49
Ibidem, F. 6, inv. 3, 1853-1856, d. 658, f. 32-32 verso, 43-43 verso.
50
П. Кеппен, Девятая ревизия. Исследования о числе жителей России в 1851 году.
– СПб., 1857, c. 25.
51
A. Накко, Бессарабская область в историческом, экономическом и
статистическом отношении (рукопись). – Кишинев, 1879, c. 217. Manuscrisul lucrării
se păstrează în fondul de manuscrise al bibliotecii Universităţii de Stat din Odesa.
52
La 17 iunie 1854, guvernatorul general al Novorosiei şi Basarabiei confirmă că evreii din
gubernia Podolia, în număr de 170 de persoane, prin demersurile împuterniciţilor din
28 iunie, 2 şi 30 iulie, 3 septembrie şi 10 octombrie 1840 înaintate Administraţiei Financiare a
Basarabiei, cer să fie înscrişi în categoria evreilor-agricultori pe pământurile cumpărate de
societăţile lor în localitatea Valea-lui-Vlad, judeţul Iaşi (ПСЗРИ, Собр. II, т. XXXI, 1856, отд.
1, №30260. – СПб., 1857, c. 126).
53
ПСЗРИ, Собр. II, т. XXXI, 1856, отд. 1, №30260. – СПб., 1857, c. 125-127.

589
 54
Valentin Tomuleţ, Burghezia evreiască din Basarabia sub raport îndeletnicitar (în baza
datelor statistice inedite din 1858). – În: Analele Ştiinţifice ale Universităţii de Stat din Moldova.
Seria „Ştiinţe socio-umane”. – Chişinău, 1998, p. 74.
55
ANRM, F. 134, inv. 3, d. 156, f. 199 verso-200.
56
Бессарабия. Географический, исторический, статистический, экономический,
этнографический, литературный и справочный сборник / Под редакцией П.А.
Крушевана. – Москва, 1903, c. 187.
57
AISR, F. 1284, inv. 92, 1874, d. 11, f. 17-17 verso, 19-19 verso.
58
Руководство к русским законам об евреях. Составил присяжный поверенный
М.И. Мыш. Издание четвертое, пересмотренное и значительно дополненное. – СПб.,
1914, c. 147.
59
Сборник законов об евреях с разьяснениями Правительствующего Сената и
циркулярами Министерств. Составили Л.В. Лессен и В. Фридштейн. – СПб., 1904,
c. 203-204.
60
Statutul coloniei (cele 18 articole ale contractului), a se vedea mai detaliat în: Сборник
законов об евреях с разьяснениями Правительствующего Сената и циркулярами
Министерств. Составили Л.В. Лессен и В. Фридштейн. – СПб., 1904, c. 204-205.
61
Еврейская энциклопедия. Свод законов об еврействе и его культуре в прошлом и
настоящем, т. VII. – СПб., 1991, c. 758.
62
Еврейская энциклопедия. Свод законов об еврействе и его культуре в прошлом и
настоящем, т. IV. – СПб., 1991, c. 390.
63
Catargi se referea la coloniile evreieşti din judeţele Iaşi şi Soroca, unde comerţul cu băuturi
alcoolice se desfăşura cu mari încălcări ale Regulamentului (ANRM, F. 2, inv. 1,
d. 875, f. 108 verso).
64
ANRM, F. 2, inv. 1, d. 875, f. 109.
65
А. Защук, Этнография Бессарабской области. În: ЗООИД. – Одесса, 1863, т. V,
c. 527.
66
ANRM, F. 2, inv. 1, d. 7681, f. 156.
67
Ibidem, d. 3328, f. 3.
68
Ibidem, f. 3 verso-4.
69
Ibidem, f. 4.
70
M. Hausleitner, Germanii şi evreii în Basarabia în secolele XIX şi XX. – În: Eds. St. Ihrih, V.
Dumbrava, D. Müller, Ig. Şarov. Istorie între ştiinţă şi şcoală – perioada interbelică în Basarabia.
Studii, materiale, surse şi sugestii. – Chişinău, 2008), p. 79.
71
В.С. Зеленчук, Население Бессарабии и Поднестровья в XIX в. – Кишинев, 1979,
c. 205.

Raport prezentat la Sesiunea ştiinţifică a Muzeului Naţional de Arheologie şi

Istorie a Moldovei (ediţia a XX-a), 14-15 octombrie 2010 şi publicat în revista
„Tyragetia. Istorie. Muzeologie”. Anuarul Muzeului Naţional de Arheologie şi
Istorie a Moldovei. Serie nouă. Vol. V (XX), nr. 2. – Chişinău, 2011, p. 271-282. În
volumul de faţă textul este publicat fără completări sau modificări de conţinut.
Au fost înfăptuite doar unele rectificări ortografice, precum şi uniformizaе
aparatul ştiinţific.

590
 VIII
Indice antroponimic

591
 INDICE ANTROPONIMIC 1

A Arakelov, Carabet – 301

Armenopol, Constantin – 519, 520,
Acaterinei (Vâzdoagă) – 568 521, 525, 526, 529
Adăniloaie, N. – 515 Arseniev, S. – 173, 174, 505
Agachi, Alexei – 12, 16, 17, 31, 91, 145, Artemiev, A. – 575
345, 346, 548 Arzumanov, Minos – 300
Agamovici, M. – 300 Astahov – 96
Agapov, M. – 299, 301 Ataliatik, Mihail – 527
Agopcin, S. – 300 Avanesov, Artiom – 303, 451, 467
Aivazovski, G. – 313 Averbuh, Iankel – 265
Akema, S. – 419 Averin, P.I. – 316
Aksakov, I. – 404, 409, 413 Avghitidis, C.G. – 497
Albot – 162 Azik-Cilimanovski – 255
Albu – 559
Albu, Dumitru – 303, 451, 467, 559 B
Albu, Vasile – 559
Alekseev – 408 Bahmetev, A.N. – 38, 42, 73, 104, 107,
Alexandroi – 559 108, 111, 134, 148, 175, 179, 181, 182,
Alexandrova, Irina – 110 183, 184, 185, 186, 187, 188. 189, 199,
Alexandru cel Mare (Macedon) – 524 200, 219, 223, 311, 349, 351, 502, 538,
Alexandru I – 155, 189, 190, 227, 243, 539, 543
339, 366, 367, 432, 484, 486, 487, 489, Baiaş – 580
501, 502, 509, 521, 524, 530 Baikov, Lev S. – 73, 95, 118, 124, 218,
Alexandru II – 155, 520, 577 297, 341
Alfrov – 408 Balan, Ion – 555
Amăriuţei, Mihai-Cristian – 13, 16 Banari – 303, 451, 467
Amvelov, C. – 300 Banari, Vadim – 33
Ana Ioanovna – 530 Banciu – 559
Ananian, J.A. – 314, 315 Baraşa, Leiba – 265
Ananiev (Nani) – 559 Barda – 503
Anastasiev, G. – 419 Bardar – 561
Andrieş – 162 Bardier – 561
Andronic, N. – 571 Barsamov, N.S. – 256
Angheli – 162 Barski, I. – 255
Antonici – 559 Başotă, Ioan – 78, 120, 503
Antos – 561 Bazâca – 505
Anţupov, I.A. – 68, 79, 93, 94, 112, 315, Bădescu, Il. – 313
354, 393, 427, 429, 496, 549, 572 Beguţki, A. – 255
Apopei, Gavril Vasile (Popa) – 562 Beguţki, J. – 255
Aporciuleni (Porciuliean) – 565 Bejan, M. – 571
Aprilov, V.E. – 486 Bejan, Petru – 294
Arakelov, A. – 299 Bekleşov – 484

1
Indice antroponimic întocmit de Ludmila TOMULEŢ. Transliterarea numelor de familii
s-a făcut din limba rusă, fapt ce a determinat, posibil, unele erori în numele de familii.

592
Beliavski, P. – 496 Brătianu, G.I. – 293, 313
Belous – 565 Brokgauz, F.A. – 315, 316, 460
Benkendorf – 157 Bucureştean, Gheorghe – 340
Bennigsen – 74 Budak, I.G. – 165, 167, 168, 169, 285,
Benţiiu, Mihel – 343 354, 392, 393, 394, 405, 412, 427, 428,
Bercovici, G. – 125 459, 478, 496
Berdas – 408 Buganov, V.I. – 360, 379
Berezov, E. – 422 Bugleanov – 565
Berg, Avram – 137, 221 Bugleanov, Gavrilă Vasile – 562, 566
Berg, Gerşko – 137, 221 Bukin, F. – 503
Berg, L.S. – 331, 571 Bulat – 162
Berg, Leib Abramovici – 137, 221 Bulat, N. – 571
Berghengheim – 449 Bulatov – 104
Berindei, Dan – 92 Bulavin, Kondrat – 113
Bernic, L. – 18 Bulimaga, Tatiana – 11
Bezner – 485 Burca – 559
Bezviconi ,G. – 574 Burca, Alexandra Nicolae – 4
Bivol, Victoria – 9, 27, 317 Burca, Nicolae Grigore – 4
Blajin – 559 Burea – 559
Blajin, Iacob Vasile – 569 Busino, G. – 313
Bobuţa – 568 Buşe, Constantin – 463, 479
Bodescu – 162, 506 Buşen, A. – 571
Bogacev, Mihail – 281 Buţcu – 561
Bogdasarov, G. – 300 Buzdugan – 503
Bogdasarov – 160
Bogdasarov, Kalos – 296 C
Bogdasarov, Kirkar Gadji – 296, 299, 300
Boghieanov – 559 Calabadău, S. – 571
Bogosov, Baskan – 299 Caliarhi – 157
Bogosov, Berdos – 299 Caliarhi, Ralu – 157
Bolduma – 559 Callimachi, Scarlat Alexandru – 529
Boldur, Alexandru – 154, 161, 162, 515 Cantemir, D. – 166, 169, 297, 314, 355,
Boldurov, Ion – 562 524, 528, 573
Boldurov, Mihailo – 562 Capo d’Istria, I. – 111, 204, 227, 262,
Boltari, Motel – 216 433, 501, 526
Boltuh – 306 Caproşu, Ioan – 9
Bordian, Alexandru – 16, 33 Caragia, Filip – 16
Borisov – 565 Caralaş – 559
Borisov (Melnic) – 561 Caralaş, Gheorghe Vasile – 562
Borisov, Grigore Tudor – 562 Caraman, Andrei – 303, 451, 467
Borodachi – 568 Caras, Foma – 525
Borodulin – 408 Caravalschi, Dmitri – 455
Borovoi, S.Ya. – 588 Carlyle – 291, 292
Borski, I. – 255 Carp, I. – 503
Bortescu – 513 Casso – 162
Botezatu – 162, 503 Casso, Leonid – 111, 112, 115, 354
Boyer, Robert – 357, 358, 378 Catacazi, C.A. – 157, 191, 210, 419,
Brazovski – 127, 159, 238 506, 538, 553
593
 Catargi – 586 Ciumac, T. – 571
Catargi, N. – 503 Ciure, Tudorache – 557, 573
Catargi, P. – 503 Ciurea, D. – 571
Catrinov, Andrei Dumitru – 562 Ciure-Cozma, Vasile – 573
Cazimir – 162, 503, 506 Climşa – 78, 541
Cazimir, Gh. – 194 Clio – 15
Câmpeanu, Remus – 294, 313 Coadă, Ludmila – 31
Ceaţki – 576 Coca – 565
Ceauşu, Ştefan-Mihai – 294 Coca, Codrean Enache – 565
Coca, Gheorghe Enache – 565
Ceban, L. – 18
Coca, Gheorghe Ion – 565
Cebanova, N. – 571
Coca, Gheorghe Nicolae – 562, 565
Ceglen, Hristofor – 47 Coca, Ion Nicolae – 562, 565
Celebidaki, A. – 306, 307, 310, 455, 475 Coca, Ion Roman – 565
Cemerzin – 449 Coca, Tanasii Enache – 562, 565
Cenuşă – 559 Coca, Tudor Enache – 565
Cereş, Irina – 33 Coca, Vasile Vasile – 562, 565
Cerneavski, Ivan – 450, 462, 476, 480 Cocârlă, Pavel – 5, 8, 10, 14, 17, 32, 34,
Cernitov, Mardiras – 296 428
Cerniţki – 108 Cocea, Mihalache – 110
Certan, Eugeniu – 17 Cocier – 568
Certkov, I – 255 Cociugul – 559
Chaussinand-Nogaret, Guy – 291 Cociurca, Ana – 33
Chetruş, Petru – 5, 10 Cogâlniceanu, Ioan – 106, 107, 108
Chicaroş – 559 Cojocariu, Mihai – 9
Chicaroş, Tatiana – 24 Cojocaru, L. – 18
Chiriac, Iacob – 110 Cojoleanco, G.C. – 571
Chirtoagă, Ion – 13, 16, 17, 115, 573 Cojucari – 561
Chiruş – 162 Cojuhari, Petru Vasile – 562
Colescu, Vartic C. – 345
Chisari – 561
Comte – 291
Chisari, Gavrilă Mihail – 566
Constantinov, A. – 194
Chisari, Sârghi Gavrilă – 566 Cordali, Nicolae - 303
Chisari, Simion Gavrilă – 569 Coste-Rodovici, C. – 125, 219
Ciachir, N. – 161 Covaliuc – 559
Cibotari – 559 Cozma, Gavriil – 574
Cibotari, L. – 18 Cozma, Ion – 574
Ciceagov, P.V. – 96, 124, 131, 154, 161, Cozma, Valeriu – 7
172, 173, 180, 181, 195, 198, 218, 234, Creangă, Ion – 463
256, 433, 501, 538 Cristi – 505
Ciobanu, Ştefan – 92, 112, 161, 571 Cristian, Vasile – 9, 17, 160, 161
Ciocanu – 559 Cucerov, Ivan – 110
Ciocanu, Ion – 5 Cucier – 561
Ciocanu, Vasile – 5 Cuzmenco – 565
Ciolac – 162
Ciolan, I. – 125, 219 D
Ciopeliuk, Alexei Procop – 562
Ciubucciu, V. – 571 Dabija – 162
Ciugureanu, Gh. – 506 Damaschin, S. – 571
Ciuistova, L. – 256 Danilov, Maria – 31

594
 Dansberg, I. – 125 Dudnic, Mihail – 3
Darius – 524 Dumbravă, V. – 590
Davidel, Maria Ursache – 574 Dunafira, Tudor Vasile – 565
Davidiovici, P. – 125 Dundo, Nicolae – 485
Davidoglo – 303, 308, 307, 451, 455, Duplachi – 559
456, 467, 475, 476 Duţu, Al. – 160
Demianov, Nedelko – 110
Den, V.E. – 571 E
Derjavin – 576
Dicescu – 162, 503 Ecaterina II – 243, 482, 483
Diebici, I.I. – 79, 121 Echea – 555
Dim, I. – 125 Efrem – 555
Dimitriev, P.G. – 68 Efremov – 340
Dimitrio, A. – 128, 310 Efron, I.A. – 315, 316, 460
Dimitriu – 162 Egunova, A.N. – 5116
Dionisii, S. – 303 Ekubovici, I. – 125
Dispotopulo, Ianachi – 454, 459, 473, 477 Elikunov, C. – 255
Ditmars – 449 Emerson – 291
Diugamel – 366 Emilciuc, Andrei – 15, 23, 27
Djuvara, Neagu – 326, 332 Enghegardt, Rudolf – 5
Dmitriev, Anastasie – 303, 451, 467 Enkulov, Ilie – 110
Dmitriev, V.V. – 243, 256 Enteleva, H. – 255
Dobrânţ – 157 Epure – 559
Dobre – 303, 451, 467 Eremia, Ioan – 110
Dobrovolski – 77 Exelbert, Gherş – 265
Dodu – 559
Dodu, Dumitru Vasile – 562 F
Dodu, Eremia Ion – 569
Dodu, Ion – 559 F. de Volan – 482
Dodu, Matei Ion – 566 Faina, Violeta – 23
Dodu, Vasile – 559 Fanton-de-Veraion – 122, 255
Dodu, Vasile Ion – 566 Felea, Alina – 517
Dodu, Vasile Mihail – 566 Feodosiu – 538
Dodu,Toadere Ion – 566 Ferşter – 486
Dominica, Ilie Darie – 565 Fichte – 291
Donici – 108, 110, 162, 503 Fidler – 408
Donici, Andronache – 519, 520, 521, Filodor – 507
526, 527, 529 Fiodorov, P.I. – 140, 168, 245, 264, 302,
Drachenberg, Constantin – 5, 92, 427 328, 553, 579, 580
Dracincev, Matvei – 443, 465 Firsov – 515
Dragan, M. – 412, 418, 428 Fiunkel, I. – 125
Dragnev, Demir – 216 Florea, N. – 571
Dragoş – 524 Florescu, Mihail – 510, 513
Drucioc – 559 Focsan, Nicolae – 125
Drujinina, E.I. – 68, 235, 380, 392, 411, Focşa – 559
428, 490, 497, 498 Focşa, Ilie – 555
Dubnov, Constantin – 344 Fon-Rughe – 449
Dubrov, I. – 419 Fora, Dănilă – 312
595
 Fotiano, Mihail – 310, 451, 467 Gorovici, Ş. – 407
Fridştein, V. – 590 Grama, D. – 530
Friţivu, Gavril – 110 Grekov, B.D. – 571
Frizel – 576 Grigore – 110
Frunză, Iordache Dănilă – 562, 565 Grigoriev – 561
Frunzeti – 162 Griţcov – 559
Furgiu, Ioniţă – 555 Groapă – 565
Groapă, Apostol – 555
G Grosu – 559
Grosu, Mihail – 5
Gafencu – 162 Grosul, Ya.S. – 13, 67, 68, 90, 93, 169,
Gagarin, G.P. – 484 194, 285, 354, 392, 394, 412, 427, 428,
Gaina – 559 459, 460, 478, 496
Gajos, V. – 571 Grudzilo, Ya. – 147, 241
Galameister – 451, 466 Grum-Grjimailo, E. – 394, 429
Galani, Ivan – 210, 302, 308 Guguţki, A. – 255
Galeardi, L. – 246, 456, 475 Guliusanov, A. – 299, 301
Galiţki – 508 Gumenâi, Ion – 115
Gavril – 525 Guriev, D.A. – 171, 173, 175, 176, 179,
Gavrilov – 568 181, 182, 189, 193, 198, 203, 204, 213,
Gerşko, E. – 255 227, 341, 349, 360, 415, 433
Gheorghe – 110 Gusarov, F. – 256
Gherasim, Cristina – 9, 26, 33, 162 Gvozdoga – 565
Ghetolpanov – 505
Ghica, Alexandru – 141 H
Ghiclean (Viclean) – 568
Ghidjelov – 408 Hadji-Markarov, C. – 246, 298, 302,
Ghinţburg, Horaţiu – 584 308, 310
Ghirjev – 559 Haimov, I. – 255
Glatkin, G. – 309 Haimov, V. – 255
Glavice – 108, 110, 505 Halifov, C. – 300
Gobovici, A. – 255 Halippa, I. – 68, 558, 571, 572, 574
Goiardi, Ivan – 303, 451, 467 Hartingh, I.M. – 74, 79, 84, 96, 97, 119,
Golberg, M. – 255 120, 132, 174, 175, 176, 177, 178, 179,
Goldenveizer, Iacov – 578, 579, 586, 588 195, 196, 198, 434, 435, 436, 534, 536,
Goleardi, Lazăr – 310 537, 538, 541, 543
Golşan, M. – 255 Haskel – 107
Golub, V. – 568 Hatis, A. – 255
Golubiţki, – 540, 541 Hausleitner, M. – 590
Gonciarov – 408 Hâncu – 162
Gonţa, Gheorghe – 463 Hârjeu – 561
Gorciakov – 74, 119, 120, 256 Hermeziu – 503
Gore, Paul – 112 Hizerov, A. – 301
Gore, Spiridon – 127, 159, 238, 320 Hodzko – 449
Gorea, P. – 419 Holban, Teodor – 91
Goremâkin – 584 Holviţki – 508
Gorobeţ – 559 Hoteaev – 505
Gorobeţ (Vrabie), Panteleimon – 4 Hristovici, Asvadur – 312

596
 Hristovici, Z. – 298 266, 268, 276, 305, 352, 433, 360, 451,
Hurmuzaki, E. – 91, 92 476, 540
Kantakuzino – 521, 525
I Kapelov – 210
Karavasili, Dmitri – 246, 302, 303, 306,
Iamandi – 503, 506 307, 308, 451, 454, 456, 459, 467, 473,
Iankel, M. – 255 475, 477
Ianov – 108, 110, 505 Katari, P. – 303
Ianson, Iu. – 240, 241, 328, 332 Keliman, B. – 255
Iaroşevski, Abram – 582 Kelsiev, Vasilii – 241
Iasenovski, Al. – 485, 535 Keppen, P. – 321, 589
Ibusomov, N. – 125 Kerneşki – 510
Ignatiev – 304, 305, 451, 468 Kesoglu, Afanasii – 483
Iliadi, N. – 246, 302, 303, 305, 306, 310, Kineapina, N.S. – 214, 380, 460, 497
451, 454, 455, 459, 467, 473, 475, 477 Kiriakov, G.S. – 484, 485
Ilin, Mihail – 281 Kirkarov, Cerchez – 301
Iliuţ, Maria – 7, 22, 23, 33 Kirkarov, Z. – 300
Inozemţev, Dimitri – 143 Kisileff, P.D. – 75
Inzov, I.N. – 38, 39, 61, 73, 89, 119, Kivorkov, N. – 301
188, 189, 190, 191, 205, 235, 366, 387 Kivorkov, Sarkiz – 299
Ioncioaia, Florea – 293, 294, 313 Kocerghin, V.A. – 314, 345
Ioniţă – 555 Kociubei, V.P. – 39, 188, 190, 340
Iorga, Nicolae – 151, 160, 293 Kogan, V. – 265
Ipsilanti, A. – 387 Koin, Ţudik – 582
Istomina, E.G. – 498 Kolţov, Ivan. – 143
Iustinian – 526 Komuzopulo, G. – 419
Iuşnevski – 172, 384
Kordali, Nicolai – 451, 467
Ivanov – 559
Kornilovici, A. – 157, 161, 157
Ivanov, G. – 125
Korotkih, M.G. – 531
Kosjerova, Iu. – 255
J
Kotovski – 565
Kotovski, D. – 127, 159, 238, 320
Jeltuhin – 76, 90
Koţebu – 520, 521, 522
Juc, Vitalii – 14, 19
Koţiubinski, M. – 392, 393, 394
Jukov, V.I. – 68, 131, 146, 147, 168,
169, 208, 215, 223, 260, 284, 285, 288, Kovalcenko, I.D. – 355, 360, 378, 379, 360
314, 330, 354, 401, 409, 412, 413, 427, Kozacikovski – 127, 301, 321
428, 459, 478, 496 Krasnikov – 177, 178, 436
Jurat – 559 Krasno-Milaşevici, V.I. – 72, 173, 339,
K 340, 341, 343, 441, 415, 501
Krassa, Gheorghe – 307, 310, 454, 455,
Kabuzan, V.M. – 571 474, 475
Kalagheorghe, I.H. – 103, 104, 105, Kravţov – 85
111, 506 Kravţov, Afanasii – 281
Kamenski – 72 Krâjanovskaia, C.P. – 68, 79, 93, 94,
Kampengauzen, B.B. – 190 112, 315, 549, 572
Kaner, M. – 306 Krâmonovski – 505
Kankrin, E.F. – 157, 168, 193, 204, 205, Krenţen, G. – 255
206, 208, 209, 210, 211, 213, 227, 263, Kropivnâi – 177, 178, 196, 436
597
 Krupenski – 46, 503 Lupanciuc, Ya. – 571
Krupenski, Al. – 162 Lupul – 555
Kruşevan, P. – 584, 590 Lupul, Vasilii – 524
Ksodulo, Afanasii – 307, 308, 455, 456, Lurie, F.M. – 114
475, 476 Lusinov, A. – 300
Kuiundjolo, Constantin – 303, 443, Lusinov, C. – 300
451, 465, 467 Lusinov, I. – 300
Kulik – 96
Kuniţki, P.S.– 166, 169, 297, 314, 355 M
Kurakin, A.B. – 95, 174, 178, 179, 195,
196, 197, 434 Machiavelli – 291, 292, 313
Kurik – 157, 505, 515, 538 Madan, I. – 571
Kuşnikov, S.S. – 71, 72, 339, 343, 415 Maftei, Maria – 24, 431, 459
Kutuzov, M.I. – 72, 341, 414 Mahmud – 540
Makov, Ş. – 255
L Maksimov – 505
Malbaş, Sarkiz – 299
Lanskoi, V.S. – 189,190 Maleşcova, A. – 571
Lappo, F.I. – 571 Malevici – 510, 511, 513, 514
Laşkov, N.V. – 314 Mandrajia, Ivan – 307, 308, 455, 456,
Laşkov, V.I. – 286 475, 476
Leaşco, I. – 571 Mandraş, I. – 306
Leaşoc – 559 Mandrov, Hadji – 298
Leaşoc, Grigori Mihailov – 561 Manega, Petru – 530
Lebedev, N. – 298 Manuk-Bei – 443, 466, 478
Leibin, P. – 503, 505 Manukov, C. – 299
Leibovici, V. – 255 Maria – 110
Lemnel – 107 Markarov, Karabet Hadji – 303, 306,
Lenin, V.I. – 358, 378 307, 310, 451, 455, 456, 467, 475
Leonard – 128, 162, 503 Marsalcovschi, F.Ya. – 68, 285
Leonard, Ştefan – 580 Marshall, Alfred – 358
Leontiev – 162 Marx, Karl – 292
Leporda – 559 Maslovski – 78
Leporda, Vasile Ştefan – 562 Matei, D.Vl. – 571
Lesnic – 559 Matveev, Sergiu – 533, 550
Lessen, L.V. – 590 Mavrocordat, Alexandru – 519, 525,
Levental, I. – 306 527, 529
Levinzon, I.B. – 576 Mavrogheni – 157
Leviodache, Djanoglo – 108 Mazarovici – 157
Levşin, Vasilii – 528 Măcărescu – 110, 111, 503
Linari, Anghelat – 485 Mâş, M.I. – 590
Linovski – 528, 529 Mederdicev, T. – 300
Lipman – 197 Medveţchi – 561
Liprandi, P.I. – 73, 118 Meerov, I. – 255
Lisovski, Lev – 562, 574 Meerovici, M. – 255
Litmanovici, Leiba – 312 Mehmet, Mustafa A. – 112, 316
Liusparanov – 300 Meleli – 162
Lorer, I.I. – 483 Melkanov, S. – 299, 300, 301, 403
598
 Melniciuc – 561 Murad – 544
Menger, Carl – 358 Muradov, Arutiun – 301
Merzunov, Gadji Asvadur – 301 Muraru, E. – 32
Meşceriuk, I.I. – 68, 497 Mutruc, Valeriu – 41, 68
Michels – 291, 292 Mutu, Şmul – 343
Migkind, Anatol – 5
Mihail, Paul – 92, 345, 548 N
Mihail, Zamfira – 92, 345, 548
Mihailo, Fotiano – 303 Nagherneac, Nicolae Constantin – 5
Mihailov, D. – 210, 215 Nakko, A. – 72, 91, 113, 123, 146, 159,
Mihailov, L.A. – 256 162, 256, 257, 372, 381, 516, 517, 582, 589
Mihalaesa – 559 Nalbandoglo, Panaiot – 303, 305, 306,
Mihnevici, F. – 393 307, 310, 451, 454, 455, 459, 467, 474,
Milactache – 503 475, 477
Milanovici, Anton – 191, 246, 302, 306, Nalbangioglo, Gheorghe – 477
307, 308, 310, 455, 456, 475 Nangaji, Antip – 298
Milkin, F. 115 Navarski, Mihailo – 340
Milov, L.V. – 355, 378, 379, 360 Nebolsin, G.P. – 235, 314, 380, 448,
Minki, Chiril – 143 454, 460, 461, 462, 472, 474, 479
Mirderov, M. – 301 Nedoba – 503, 538
Mirones – 559 Nedovici, H. – 12
Mironov, B.N. – 359, 360, 378, 379 Nefiodov, N. – 403
Mitaki, Ion – 308, 456, 476 Negruţi – 162
Mogardicev, A. – 300 Nekrasov, Ignat – 113
Mogardicev, Berdos – 298 Nemişescu – 162
Moldovan, Lidia – 12, 16 Nepeipivo, A. – 103
Montesquieu – 153 Nesselrode – 157
Moraru, A. – 162, 571 Neverov, Nichita – 312
Moraru, Tudorache – 103 Nicolae – 4, 110, 555
Morozov – 408 Nicolaesa – 559
Morukov, Ş. – 255 Nicolaev – 559
Moruzi, Alexandru – 525 Nicolai I – 366, 433
Moruzi, Constantin – 161 Nicolau, A. – 125
Moruzi, Dimitrie – 157 Niculiţă, Ion – 5
Moruzi, Eufrosinia (Suţu) – 157 Nietzsche – 291, 292, 313
Moruzi, Ralu (Mavrocordat) – 157 Nistor, Ion – 161
Moruzi, Roxanda – 157 Nor, Anghel – 162, 312
Mosca – 291, 292, 293, 313 Nor, Dumitraş – 555
Moşco, Iţco – 343 Nota, Notkin – 576
Moşkov, S. – 255 Novac – 565
Moşneguţă, Vasâli – 555 Novoselov, Alexandru – 143
Mousnier, Roland – 291, 292 Novoselţev N.N. – 203
Muca, I. – 125
Mucerschi, V. – 571 O
Muller, D. – 590
Muntean, Mihail – 5, 6, 12, 32, 68, 149, Ojog, Igor – 3, 19, 79, 93
168, 208, 214, 224, 285, 314, 330, 331, Onufriev – 559
354, 392, 459, 478, 479, 494 Orinkrnţev – 306
599
 Orlov, A. – 496 Podgradskaia, E.M. – 428
Otovescu, D. – 160 Podiapolskaia, E.P. – 571
Ovagimov, Karabet – 299 Poltavţov, V.I. – 174, 434
Ovanesov, N. – 300 Popa – 561
Ovedinov, A. – 300, 301 Popa, Gheorghe – 340
Popandopolo – 192, 198, 235, 303
P Popandopolo, Gheorghe – 467, 485
Popandopolo, Sterea – 435, 451
Pacurari – 559 Popescu – 556
Padurari – 561 Popov, Akim – 526
Palen, F.P. – 509, 540, 545, 546 Popovici, Iu.V. – 571
Paleolog, Dmitri – 435 Popovici, M. – 210, 215
Palimjestov – 420 Popovschi – 507
Panaiot, C. – 125 Popuşoi, Vasâle – 555
Panait – 162 Porucic, T. – 39, 68, 571
Panfil(ov), Ştefan – 5, 459, 478, 494 Poştarencu, Dinu – 13, 16, 17, 31, 69,
Paniş, M. – 255 80, 93, 104, 112, 157, 161, 516, 571
Pantarov – 104, 105 Potlog, Vladimir – 5, 92, 427
Parasca, Pavel – 31 Preobrajenski, A.A. – 360, 379
Pareto – 291, 292, 293, 313 Prisăcari – 565
Pascari – 561 Proşin, G.G. – 194, 213
Pascu, Ştefan – 571 Prozorovski, A. – 71, 339, 340, 536
Pateraki – 175, 434 Pruncul – 538
Pavel I – 483, 484 Pruncul, Alecu – 507
Păun, Enolachi – 108 Pruteanu, L. – 18
Pruteanu, N. – 571
Pârvan, V. – 293
Purcileanu – 559
Pengovici, S. – 125, 219
Puşcin – 103
Pereţ – 107
Periklis, I. – 303
R
Perper, Avram – 107
Pertov – 559
Rabinovici – 265
Petali, Gherasim – 303
Rabinovici, Iosif – 578, 579, 586, 588
Petrovici, Dmitri – 187
Radaev, V.V. – 378
Petrovici, Stepan – 312
Radovici, Mihail – 310
Petru cel Mare – 543
Ralli – 310, 503, 538
Pini, Aleksandr – 100
Rastorguev, Iakov – 109
Pisarevski – 107, 109
Rândziunski, P.G. – 147, 266, 285
Piţinio, Iakimi – 303, 306, 307, 310,
Râşcan – 538
451, 455, 467, 475
Râşcanu, D. – 503
Pizani – 503
Râşcanu, M. – 503
Placinta – 568
Reabţov, C. – 571
Plaghino (Suţu) – 157
Rebcenko, Naum – 143
Platon – 292
Reitern, M.N. – 276
Platon, Alexandru-Florin – 9, 260, 262,
Reizberg – 175, 434
284, 294
Retegan, Semion – 294
Platon, Gheorghe – 9
Ribas, L.M. – 482, 483
Plămădeală, Simion – 310
Ribopier, A.I. – 490
Podgorski – 110
Richelieu, Arman – 486, 487, 488, 489
600
 Rigo, Gheorghe – 210 Schipor, Bogdan-Alexandru – 12, 16
Robu, Damian – 559 Schopenhauer – 291
Robu, Mihail – 559 Scorţesco – 503
Robu, Onofrei Dumitru – 567 Seghidur, G. – 299
Robu, Petru – 559 Seleţki, I.Ya. – 483
Robu, Veronica – 5 Semionov, Vasile – 110
Robul, Constantin – 555 Semionova, I.V. – 345, 346
Robulisa (Robuleţ) – 559 Sender, M. – 125
Rodokanaki – 310 Serbina, A. – 18
Roman, Viorel – 332 Serebreannik, M. – 255
Rosetti – 162 Sibirţov – 435
Roşca – 162 Sidera, Gh. – 302, 308, 456, 462, 475, 479
Roteştein, F. – 255 Silin, Aleksandr – 59, 112
Rozeilon-Soşalski, A. – 167, 238, 331, Simonov – 515
398, 417, 418, 419, 433, 440, 441, 442 Sinadino, Pantelei Ivanov – 309
Rub (Robu) – 559 Siropulo, I. – 419
Rudcenko, Ya. – 276, 279, 285, 287, 288 Skaleţkaia, O.Iu. – 29, 345, 346, 354
Rumeanţev, N.P. – 484, 485 Skalkovski, A.A. – 113, 256, 295, 313,
Rus (Rusu) – 559 345, 386, 393, 437, 449, 450, 458, 461, 462,
Ruset, Vasile – 107, 108, 109 463, 476, 477, 479, 480, 492, 498, 499
Rusev, E.M. – 68 Skazkin, S.D. – 360, 379
Rusnac – 561 Skenar, A. – 419
Rusnac, Gheorghe – 7 Skorobogatov – 510, 513
Russo – 162, 503 Slobodaniuc – 568
Ruşciuplu, Mardiras – 298 Slutu, C. – 530
Ruşciuplu, Ovanes – 298 Smolianinov, C. – 496, 497, 498
Sokalski, N. – 494
S Sokolov – 408
Sokolov, G. – 413, 420
Saburov, Ya. – 91, 119, 132, 133, 145, Solomon, Al. – 127, 159, 162, 238, 320
157, 238, 314, 331, 461, 478 Solomonovici – 306
Salagor – 559 Sorokunski, A.I. – 77, 244, 245, 553
Salo, Nicolae – 507 Sovetov, Pavel – 92, 118, 145, 147
Saltâkov, N.I. – 177, 435 Span, Alexei – 526, 529
Samoilenco, Valentina – 162 Stamati – 162, 503, 505
Sardatianov, C. – 298 Stamo – 108, 110, 162, 503
Sarkizov, M. – 301 Stanişevschi – 162
Satovski – 503 Stănculescu, Fl. – 160
Sârbu – 559 Stăvilă – 559
Sâtari – 559 Steri, Gheorghe – 340
Sâtari, Eftimie Mihail – 569 Stici, I. – 571
Sâtari, Ion Mihail – 567 Strahimovici, N. – 255
Sâtari, Ion Mihail – 569 Strahova, N.P. – 194, 214, 380, 459, 497
Sâtari, Mihalache – 559 Strat, G. – 294, 313
Sâtari, Miron – 559 Străjescu – 505
Sâtari, Tanasie – 559 Stroescu – 162
Sâtari, Vasile Ion – 562 Stroganov, A.G. – 122
Schelling – 291 Sturda, D.A. – 345
Sturdza Roxanda – 157
601
 Sturdza, Scarlat – 47, 96, 97, 124, 131, Tomescu, C.N. – 572
154, 155, 157, 161, 173, 178, 179, 180, 182, Tomuleţ, Călin – 22, 531, 533, 550
194, 195, 197, 218, 234, 427, 501, 580 Tomuleţ, Ludmila – 7, 23
Suciu, M. – 160 Tomuleţ, Nadejda – 4
Suşkov – 108 Tomuleţ, Valentin – 3, 4, 5, 6, 7, 8, 9,
Suţu, Maria – 157 10, 11, 12, 13, 14, 15, 16, 17, 18, 19, 20,
Svinin, P. – 115, 501, 516 21, 22, 23, 24, 25, 26, 27, 28, 29, 30, 31,
32, 33, 34, 35, 68, 69, 112, 146, 147, 148,
Ş 161, 169, 223, 224, 234, 235, 256, 284,
317, 345, 346, 354, 379, 380, 427, 459,
Şardin – 505 460, 461, 498, 516, 547, 549, 590
Şcepkin, S. 129, 130 Toratii, Ivan – 302
Şensa – 192, 235 Traian – 524
Traista – 559
Şepelev, L.E. – 288, 497, 513
Traistă, Iacob Ştefan – 569
Şerban, Ştefan – 103
Traistă, Matei Gheorghe – 569
Şerbeţ – 561
Trestiean – 559
Şirkov – 408
Trestiean, Gavrilă – 559
Şlaien, Iosif – 5 Trestiean, Grigore Ion – 569
Şmidt, A. – 314 Trestiean, Ion Sergiu – 569
Şpakovski, P.L. – 282 Trestiean, Ion Vasile – 559, 566
Şparda (Leporda) – 568 Trestiean, Lupu Ion – 569
Şteiman, Lev – 5 Trestiean, Lupul – 559
Şteinberg, A. – 255 Trestiean, Sârghi – 559
Şubin – 126,180 Trifon, Ilie – 103
Şulga, I.G. – 427 Trofăilă, V. – 571
Şumski – 505 Tucikov, S.A. – 244, 245, 256, 269,
Şarov, Igor – 3, 12, 16, 590 303, 304, 305, 404, 405, 449, 451, 452,
466, 467, 468, 470, 476
T Tucinski, V.A. – 30
Tulcianov, F. – 246, 302, 308, 456, 475
Tacu – 559 Tulghiian, A. – 306
Tacu, Procop Dumitru – 561 Tumanov – 186
Tacu, Ursu Procop – 567 Turliuc, Cătălin – 294
Tanski – 107, 108
Tănase, Stelian – 294 Ţ
Tengoborski, L.V. – 355, 389, 394, 420, 428
Teodorescu, Constantin – 558 Ţambali – 162
Teodorescu, Gheorghe – 294 Ţâcu, L. – 18
Tihonov – 408 Ţighiliv, I. – 160
Tihonov, Iu.A. – 360, 379 Ţopa, T. – 571
Timohina, Natalia – 22, 23 Ţuni, Anton – 196, 435
Timuş – 162 Ţurcanu, I. – 571
Ţurcă, P. – 571
Titosov, C. – 300
Ţurov – 162
Titov – 135, 136, 366, 368
Tiutiunov, C. – 301
U
Tkaciov, Panteleimon – 340
Toader – 555 Udrizko – 197
Toma, G. – 125, 219 Uklein, Semion – 114
602
 Ungureanu – 559 Vinturi, Ştefan – 495
Ungureanu, D. – 18 Viollier – 75
Untilă, Eudochia – 5 Viteaz – 194
Urusov, S.D. – 331, 522, 528 Vitenberg, M. – 255
Vladimirescu, Tudor – 366, 387, 432
V Vlăsceanu, L. – 313
Volodarski, Mihail – 5
Vacari – 565 Voronţov, M.S. – 38, 39, 76, 77, 78, 79,
Vacariţa – 559 111, 120, 121, 132, 134, 147, 180, 190,
Vacariţa, Mihail – 559 191, 192, 193, 205, 206, 208, 209, 210,
Vacariţa, Vasile – 559 211, 212, 215, 220, 247, 248, 267, 268,
Vaker – 505 273, 286, 304, 305, 340, 388, 408, 491,
Valuev – 523 507, 508, 539, 540, 578, 579
Vandemerov, P. – 125
Varfolomeu – 106, 107, 110, 112, 503 W
Varlaam – 157
Varnali, I. – 306, 307, 308, 451, 455, Weber – 291
456, 467, 475, 476 Weber, Max – 151, 160,
Varnali, Panaiot – 307, 308, 455, 456, Weber, Tomas – 344
475, 476 Wittghenstein P.H. – 76
Varta, Ion – 115, 461, 478, 571
Vartuli, L. – 127, 159, 238, 320 X
Varzari, P. – 162, 313
Vasâli (Olarul) – 555 Xenopol, A.D. – 293, 313, 571
Vasilescu – 162
Vasilică – 524 Z
Vasilieva, E.E. – 379
Vasiliu, F. – 125, 219 Zaharievici, F. – 494
Vataman – 559 Zaloghin – 408
Văcărescu – 157 Zamfir, C. – 313
Văzdoagă, Costin – 555 Zaporojan – 561
Vântu, Valeria – 32 Zaslavski, V. – 403
Vâvodţov, Ilie – 579, 580, 581 Zaşciuk, A. – 115, 310, 317, 319, 325,
Veazmitinov, S.C. – 176, 194, 195 331, 332, 386, 393, 429, 572, 586, 590
Veighelis, Gherşco Leib – 265 Zeablovski, E.F. – 288, 588
Velio – 521 Zelenciuk, V.S. – 91, 115, 314, 319,
Vemson, Gadji – 296 330, 331, 332, 571, 572, 573, 590
Venebman, M. – 255 Zelinski, David – 578, 579, 586, 588
Verbiţki, Emil – 5 Zenaţki – 107
Verii, G. – 246, 302 Ziro, Constantin – 581
Vernali – 303 Ziro, Ecaterina (născută Duca) – 581
Veroti, Gherasim – 303, 308, 451, 456, Zolotoriov, M. – 255
467, 475 Zolotov, V.A. – 392, 427, 491, 496, 497, 498
Veroti, Nicolae – 303, 451, 467 Zosim, Ivan – 565
Viazmitinov, S.C. – 95, 460 Zub, Al. – 294, 313
Vighel, F.F. – 508 Zubov – 482
Vilma – 408
Vinogradski – 137, 376
603
 IX
Omagiatul Valentin Tomuleţ în imagini

604
 I. Bunicii și părinții

Buneii pe linia mamei: Chisari Ecaterina Tudor Familia mamei: bunica Ecaterina,
şi Burca Nicolae Grigore. Octombrie 1932. mama Alexandra, bunelul Nicolae. Vara 1943.

Buneii pe linia tatălui: Nadejda Tomuleţ şi Pan- Împreună cu mama Alexandra

teleimon Gorobeţ, părinţii – Nicolae şi şi fratele mai mic Mihail. Toamna 1957
Alexandra. Iunie 1950.
605
 II. Elev, student

Elev în clasa a VIII-a a şcolii medii Elev în clasa a X-a a şcolii medii
din satul Tabani. Februarie 1968. din satul Tabani. Martie 1970.

În anii de studenţie, împreună cu fratele Mihail. În anul IV de studii la Universitatea de Stat

27 noiembrie 1971 din Moldova. 24 noiembrie 1975.
606
 III. Familia

Împreună cu soţia Ludmila şi fiica Mihaela. 9 mai 1982. Împreună cu părinţii, soţia, fiica Mihaela şi nepotul Călin. Aprilie 1985.

607
Împreună cu soţia Ludmila şi fiica Mihaela. 7 octombrie 1985. 4. Împreună cu fiica Dumitriţa. Noiembrie 1998.
 IV. Familia

Împreună cu viitoarea Împreună cu soţia Ludmila, mama Alexandra

soţie Ludmila. Octombrie 1976. şi bunica Ecaterina. 8 noiembrie 1979.

Cu întreaga familie, la casa părintească. Părinţii. Mama Alexandra şi tata Nicolae.

Tabani, august 1997. Tabani, casa părintească, august 1997.
608
 V. Colectivul catedrei, împreună cu soția, fiicele

Catedra de Istorie Medie şi Modernă. 1996. Împreună cu soţia Ludmila. 21 iulie 2007.

Fiica Mihaela. Bordeaux, Franţa. Ianuarie 2011. Fiica Dumitriţa. Anul IV, USM, martie 2012.

609
 VI. Împreună cu colegii de facultate și cu profesorii de la Liceul Teoretic din satul Tabani

610
Împreună cu colegii de facultate. 5 iulie 1986. 2. Catedra Istorie Universală. Martie 2006.

Colectivul Facultăţii de Arte Frumoase. 2006. Împreună cu profesorii de la Liceul Teoretic din satul Tabani. 24 aprilie 2008.
 VII. Familia, colegii de breaslă

Cu întreaga familie. Casa părintească. August 1997. Împreună cu mama şi soţia. 14 decembrie 2004.

611
La susţinerea tezei de doctor a dnei Ludmila Coadă.14 septembrie 2007. Împreuna cu colegii de la AŞM. 2 aprilie 2008.
 VIII. Conferința științifică internațională Basrabia - 1812. Problemă națională, implicații internaționale. 2012

612
Raport în plen. Chişinău, 14 mai 2012. 2. Participanţi la Conferinţă. AŞM, 14 mai 2012.

3. Participanţi la Conferinţă. AŞM, 14 mai 2012. 4. Participanţi la Conferinţă. Iaşi, 17 mai 2012.
 LISTA ABREVIERILOR
În limba română
ACSSPSA USM Arhiva curentă a Secţiei Serviciul Personal, Secretariat şi Arhivă a
Universităţii de Stata din Moldova
AIMSR Arhiva Istorică Militară de Stat din Rusia (Moscova)
AISR Arhiva Istorică de Stat din Rusia (Sankt Petersburg)
AM Armata Moldovenească (fond de documente)
AMŞ Arhiva Militaro-Ştiinţifică (fond de documente)
ANRM Arhiva Naţională a Republicii Moldova
ASI Arhivele Statului Iaşi
ASRO Arhiva de Stat din regiunea Odesa (Ucraina)
cert. certificat
d. dosar
f. filă (de dosar)
F. fond (de documente)
inv. inventar (de arhivă)
p. parte (a cărţii)
p. pagină
vol. volum
În limba rusă
ВУА Военно-ученый архив (fond de documente)
ГАОО Государственный архив Одесской области
Д Дело (dosar de arhivă)
ЖКМ Журнал Комитета Министров
ЖМВД Журнал Министерства внутренних дел (СПб)
ЖМГИ Журнал Министерства государственных имуществ (СПб)
ЖМТ Журнал мануфактур и торговли (СПб)
ЗБОСК Записки Бессарабского областного статистического комитета
(Кишинев)
ЗИОСХЮР Записки императорского Общества сельского хозяйства
Южной России (Одесса)
ЗОАО Записки Одесского археологического общества (Одесса)
ЗООИД Записки общества истории и древностей (Одесса)
М Москва
НАРМ Национальный архив Республики Молдова
об. Оборотный (filă verso de dosar, sau manuscris)
оп. Опись (de arhivă)
отд. Отделение (compartiment al culegerii de documente)
ПСЗРИ Полное собрание законов Российской империи. Собрание первое,
второе и третье (СПб)
РГВИА Российский Государственный Военно-Исторический архив
РГИА Российский государственный исторический архив
Собр. Собрание
СПб. Санкт Петербург
Т Том
ТБГУАК Труды Бессарабской губернской ученой архивной комиссии
(Кишинев)
ТОСК Труды Одесского статистического комитета

613
 CUPRINS

Argument .....................................................................................................................................3
Profesorul şi savantul Valentin Tomuleţ la 60 de ani ...............................................................444

Opera ştiinţifică a profesorului Valentin TOMULEŢ .............................................................16

I. IMPACTUL REGIMULUI DE DOMINAŢIE ŢARIST ASUPRA SITUAŢIEI

POPULAŢIEI, GENEZEI ŞI EVOLUŢIEI ELITELOR BURGHEZE ŞI
NOBILIARE DIN BASARABIA

1.1. Impactul anexării Basarabiei la Imperiul Rus: proteste şi revendicări ale

populaţiei (anii 1812-1828 ........................................................................................................... 36
1.2. Repercusiunile prezenţei armatei ruse de ocupaţie asupra populaţiei din
Basarabia (anii 1812-1830) ...........................................................................................................70
1.3. Impactul anexării Basarabiei la Imperiul Rus: exodul populaţiei în Moldova
de peste Prut (1812-1828) .............................................................................................................94
1.4. Influenţa regimului de dominaţie ţarist asupra genezei şi evoluţiei burgheziei comerciale din
Basarabia (1812-1868) ..................................................................................................................116
1.5. Unele consideraţii privind factorii care au generat schimbări în
mentalitatea boierimii din Basarabia sub regim de dominaţie ţaristă (1812-1817) .....................150

II. POLITICA COMERCIAL-VAMALĂ A ŢARISMULUI ÎN BASARABIA ŞI INFLUENŢA

EI ASUPRA DEZVOLTĂRII COMERŢULUI ŞI CONSTITUIRII BURGHEZIEI
COMERCIALE

2.1. Noi opinii privind dezvoltarea comerţului Basarabiei în prima jumătate

a sec. al XIX-lea ............................................................................................................................164
2.2. De la liberalism spre protecţionism în politica comercial-vamală a
ţarismului în Basarabia (1812-1825) ............................................................................................170
2.3. Particularităţile politicii comercial-vamale ruse promovate de
administraţia imperială în Basarabia în anii ’20 ai sec. al XIX-lea ..............................................202
2.4. Politica comercială a ţarismului în Basarabia şi influenţa ei
asupra formarii burgheziei comerciale naţionale (anii 1812-1868) ..............................................217
2.5. Trăsăturile de bază ale politicii comercial-vamale a ţarismului în
Basarabia şl particularităţile constituirii burgheziei comerciale (anii 1812-1868) .......................225
2.6. Influenţa activităţii comerciale a negustorilor evrei asupra evoluţiei
stărilor mijlocii din Basarabia (anii 1812-1868) ........................................................................... 236
2.7. Instituirea administraţiei speciale a oraşului Ismail şi rolul ei în evoluţia
burgheziei comerciale (1830-1853) .............................................................................................242

III. CONSTITUIREA BURGHEZIEI COMERCIAL-INDUSTRIALE DIN BASARABIA

3.1. Burghezia basarabeană în epoca modernă (clasificarea, caracteristica, evoluţia)..................259

3.2. Elite ale burgheziei basarabene: negustorii angrosişti armeni şi greci (1812-1868) .............290
3.3. Evreii în structura etnică a burgheziei comerciale din Basarabia (anii 1812-1868) ..............318

614
 IV. BASARABIA ÎN SISTEMUL PIEŢEI INTERNE RUSE

4.1. Relaţiile comerciale ale Moldovei cu Imperiul Rus în timpul războiului ruso-turc
din anii 1806-1812 .......................................................................................................................334

4.2. Unele probleme de discuţie privind includerea Basarabiei în sistemul

pieţei interne ruse (anii 1812-1868 ...............................................................................................347

4.3. Etapele şi specificul includerii Basarabiei în sistemul pieţei interne
ruse (anii 1812-1868) ....................................................................................................................356
4.4. Реализация бессарабских сельскохозяйственных товаров на украинских и
российских рынках (1812-1868 гг.) ...........................................................................................382
4.5. Реализация товаров из Украины и других губерний России на
бессарабском рынке (1812-1868 гг.) ..........................................................................................395
4.6. Роль и значение торговли в становлении и расширении экономических
связей Бессарабии с украинскими губерниями (1812-1868 гг.) ..............................................414

V. INTEGRAREA BASARABIEI ÎN COMERŢUL EXTERN AL RUSIEI

PRIN PORTURILE ISMAIL, RENI ŞI ODESA

5.1. Rolul porturilor Ismail şi Reni în comerţul extern al Basarabiei prin

Marea Neagră (1812-1856) ...........................................................................................................431
5.2. Rolul negustorilor din Ismail şi Reni în relaţiile comerciale ale Basarabiei
cu Sublima Poartă în anii ’30 ai secolului al XIX-lea ..................................................................464

5.3. Rolul portului Odesa în exportul de cereale din Novorosia şi Basarabia

în anii ’20-’60 ai sec. al XIX-lea ..................................................................................................481

VI. LIMBA ROMÂNĂ ÎN PROCEDURA JUDICIARĂ ŞI TENTATIVE DE

CODIFICARE A LEGISLAŢIEI ÎN BASARABIA

6.1. Boicotarea de către funcţionarii ruşi a aplicării limbii moldoveneşti (române) în

procedura judiciară din Basarabia (29 aprilie 1818 – 29 februarie 1828)
(Cazul isprăvniciilor Bender şi Hotin) .........................................................................................500
6.2. Poziţia nobilimii basarabene şi a administraţiei de stat imperiale privind
codificarea legislaţiei în Basarabia (În baza raportului secretarului de stat Urusov
din 13 octombrie 1867) .................................................................................................................518

VII. VARIA
7.1. Circulaţia monetară în Basarabia în primele decenii după anexarea ei
la Imperiul Rus.............................................................................................................................533
7.2. Dinamica şi structura socială a populaţiei din satul Tabani, judeţul Hotin,
conform datelor recensămintelor fiscale din anii ’20-’50 ai secolului al XIX-lea. ......................551
7.3. Colonii evreieşti din Basarabia în secolul al XIX-lea ............................................................576

Indice antroponimic .................................................................................................................... 591

Omagiatul Valentin Tomuleţ în imagini .................................................................................... 604
Abrevieri ......................................................................................................................................

615
 CONTENTS

Argument .....................................................................................................................................3
Professor and scientist Valentin Tomuleţ at the age of 60 years .............................................4

Scientific work of Professor Valentin TOMULEŢ ..................................................................16

I. THE IMPACT OF THE TZARIST REGIME OF DOMINATION ON THE SITUATION

OF POPULATION, GENESIS AND EVOLUTION OF BOURGEOIS AND NOBLES
ELITES FROM BESSARABIA

1.1. The protests and the revindications of the Bessarabian people in the first decades after the
annexation of the territories between the Prut and Dniester rivers to Russia (years 1812-1828) ........36
1.2. The repercussions of the presence of Russian military troops of occupation
on the population of Bessarabia (years 1812-1830) .....................................................................70
1.3. The impact of the annexation of Bessarabia to Russian Empire:
exodus of the population to over the Prut Moldova (1812-1828) .................................................94
1.4. The repercussions of tsarist domination regime on genesis
and evolution of commercial bourgeoisie of Bessarabia (1812-1868) .........................................116
1.5. Some considerations on factors that generated mentality shifts of the landlords
in Bessarabia under tsarist domination (1812-1817) ....................................................................150

II. TRADE AND CUSTOMS POLICY OF TSARISM IN BASARABIA AND ITS

INFLUENCE ON THE DEVELOPMENT OF TRADE AND THE FORMATION OF
COMMERCIAL BOURGEOISIE

2.1. New opinions on the development of trade of Bessarabia in first half of 19th century ..........164
2.2. From liberalism to protectionism in customs and commercial policy
of tsarism in Bessarabia (1812-1825) ...........................................................................................170
2.3. Characteristics of Russian customs and commercial policy promoted by imperial
administration in Bessarabia in the ‚20s of the 19th century ........................................................202
2.4. Tsarism commercial policy in Bessarabia and its influence on the formation
of national bourgeoisie (years 1812-1868) ...................................................................................217
2.5. Basic features of tsarist trade and customs policy in Bessarabia and features
of constitution of commercial bourgeoisie (years 1812-1868) .....................................................225
2.6. The influence of commercial activities of hebrew merchants on the evolution
of medium social states of Bessarabia (years 1812-1868) ............................................................236
2.7. The establishment of special administration of city Ismail
and its role in the evolution of commercial bourgeoisie (1830-1853) ..........................................242

III. THE CONSTITUTION OF COMMERCIAL AND INDUSTRIAL BOURGEOISIE

FROM BESSARABIA

3.1. Bessarabian bourgeoisie in modern age (Classification, characteristics, evolution) .............259

3.2. The elites of Bessarabian bourgeoisie: Armenian and Greek wholesale
merchants (1812-1868) .................................................................................................................290
3.3. Jewish component in the ethnical structure of the commercial bourgeoisie in
Bessarabia (1812-1868) ...............................................................................................................318
616
 IV. BESSARABIA IN THE RUSSIAN INTERNAL MARKET SYSTEM

4.1. Moldova’s trade relations with the Russian Empire during Russo-Turkish
war of 1806-1812 .........................................................................................................................334
4.2. Some problems of discussion on inclusion of Bessarabia in the internal
russian market (years 1812-1868) .................................................................................................347
4.3. The stages and the specific of inclusion of Bessarabia into the system of Russian
domestic market (years 1812-1868)..............................................................................................356
4.4. Trading of bessarabian agricultural commodities on the markets of ukrainian and
other Russian gubernias (years 1812-1868) ..................................................................................382
4.5. The commercialization of merchandises from Ukraine and other Gubernias
on the Bessarabian Market (1812-1868) .......................................................................................395
4.6. The role and significance of trade in establishment and expansion of economic
relations of Bessarabia with Ukrainian gubernias (years 1812-1868) ..........................................414

V. THE INTEGRATION OF BESSARABIA IN THE RUSSIAN FOREIGN TRADE

THROUGH THE PORTS OF ISMAIL, RENI AND ODESSA

5.1. The role of Ismail and Reni ports in Bessarabia’s external trade through
the Black Sea (1812-1856)............................................................................................................431
5.2. The role of Ismail and Reni merchants in trade of Bessarabia with Sublime Porte
in the ’30s of the nineteenth century ............................................................................................464
5.3. The role of Odessa port in export of grain from Novorossiya and Bessarabia
in the ’20s-’60s of the 19th century) ..............................................................................................481

VI. ROMANIAN LANGUAGE IN THE JUDICIAL PROCEDURE AND TENTATIVES OF

CODING OF LEGISLATION IN BESSARABIA

6.1. Boycott of Russian Officers of the Application of Moldovan (Romanian)

Language in Judicial Proceedings in Bessarabia (29 April, 1818 - 29 February, 1828)
(The Case of Bender and Hotin Ispravnic) ................................................................................... 500
6.2. Bessarabian nobility and state imperial administration position regarding
the codification of bessarabian legislation (Based on the report of the
Secretary of State Urusov from October 13, 1867) .....................................................................518

VII. VARIA
7.1. Currency circulation in Bessarabia in the first decades after its annexation
to the Russian empire ...................................................................................................................533
7.2. The numerical dynamic and the social structure of the population of Tabani village,
in Hotin county, according to the fiscal censuses in the 1820s-1850s ..........................................551
7.3. Jewish colonies in Bessarabia in the 19th century ..................................................................576

The celebrated Valentin Tomuleţ in pictures ...........................................................................

Anthroponomical Index..............................................................................................................
Abbreviations ..............................................................................................................................

617
 POLITIC AL IMPERIULUI RUS (1812-1868)
BASARABIA ÎN SISTEMUL ECONOMIC ȘI
Valentin TOMULEȚ

BASAR ABIA
ÎN SISTEMUL EC ONOMIC ȘI
În peisajul istoriografic basarabean, profesorul Valentin Tomuleţ ocupă un loc
deosebit. Studiile ce-i aparţin dedicate istoriei Basarabiei secolului al XIX-lea,
sunt recunoscute la nivel internaţional, autorul impunându-se pe parcursul
POLITIC AL IMPERIULUI RUS
anilor ca unul dintre cei mai versaţi cunoscători ai acestei perioade. Este cultivat
și distins, are un deosebit cult al prieteniei și cumsecădeniei și voluptatea conver-
saţiei. Acestor calităţi indiscutabile li se adaugă și altele: hărnicia, o putere de
(1812-1868)
muncă exasperantă uneori chiar și pentru colegi, acribia, responsabilitatea lucru-
lui bine făcut, zelul administrativ. În spatele acestui efort susţinut s-a simţit
Studii
dintotdeauna prezenţa unei relaţii conjugale durabile: rar întâlnești un cuplu mai
discret și mai tandru decât cel pe care-l formează alături de soţia sa Ludmila.
Succesele domniei sale i le datorează, în mare parte, confirmând o dată în plus
adevărul că în umbra realizărilor unui bărbat de succes stă o femeie puternică.

Valentin TOMULEȚ
Alcătuit cu toată rigoarea știinţifică, volumul de studii semnat de Valentin
Tomuleţ adună la un loc cele mai importante studii ale domniei sale, reprezen-
tând un important instrument de lucru atât pentru cercetători, cat, mai ales,
pentru cei care au pornit pe calea cunoașterii istorice – studenţi, masteranzi,
doctoranzi. Importanţa unei asemenea culegeri de studii nu poate fi pusă la
îndoială. Informaţia vastă furnizată de autor constituie una dintre sursele funda-
mentale pentru studierea istoriei Basarabiei în secolul al XIX-lea.

Igor OJOG, Igor ȘAROV