1.Tradiţional, hotarele Moldovei sunt Carpaţii, Nistrul, Dunărea şi Marea Neagră.

2.Odată cu înfrângerea de către otomani a armatei lui Ştefan cel Mare în 1484, sud-estul Moldovei
începe să fie administrat direct de către turci, spre deosebire de restul Moldovei asupra căreia îşi vor
manifesta doar suzeranitatea.Astfel, întâi ţinuturile Chiliei şi Cetăţii Albe, iar mai apoi şi cel al
Tighinei sunt transformate în raiale, teritorii în care se aplicau legile otomane şi în care staţionau
permanent trupe ale sultanului.

3.La începutul secolului al 18-lea, în urma conflictelor militare tot mai dese cu Imperiul Rus, dar
mai ales după alianta lui Dimitrie Cantemir cu Rusia, Poarta Otomană formează o nouă raia, în
ţinutul Hotinului(N-E Moldovei)

4.În 1774 Imperiul Austriac (al Habsburgilor) ocupă nord-vestul Moldovei, pe care începe să-l
denumească Bucovina.

5.În 1792 Rusia devine vecina cu Moldova. După ocuparea litoralului nordic al Mării Negre,
Imperiul Rus începe colonizarea acestuia în special cu populatii de origine slava.

6.După ce în 1792 a ocupat teritoriile estice ale Statului Polono-Lituanian, Rusia ocupă în 1793 şi
restul teritoriului acestuia, aflat în vecinătatea Moldovei.

7.Pe 16 mai 1812 Rusia ocupă estul Moldovei.

Intenţia Imperiului Rus a fost anexarea ambelor principate române, ca mai apoi să insiste doar pe
anexarea întregii Moldove, după – pe anexarea Moldovei dintre Siret şi Nistru, iar odată cu
creşterea pericolului napoleonian să ajungă să ceară doar ţinuturile moldoveneşti aflate sub
conducerea directă a turcilor, adică Hotinul, Tighina, Cetatea Albă şi Chilia.

Însă în rezultatul manevrelor diplomatice Imperiul Rus pune mâna şi pe ţinuturile aflate sub
controlul domnilor moldoveni (Soroca, Orhei, Lăpuşna, Tigheci şi cea mai mare parte a ţinutului
Iaşi). La fel ca în cazul anexării nord-vestului Moldovei de către austrieci, anexarea jumătăţii
răsăritene a Moldovei s-a făcut cu încălcarea normelor internaţionale, prin cedarea unui teritoriu
vasal (autonom).
Au urmat schimburi importante de populații cu Imperiul otoman, musulmanii Turciși Tătari din
Bugeac, precum și un număr de peste 30.000 de moldoveni, părăsind teritoriul anexat pentru a se
stabili în Dobrogea (teritoriu rămas otoman, unde se amestecară cu românii locali ziși Dicieni) și
fiind înlocuiți prin peste 60.000 de Bulgari și Găgăuzi veniți din Bulgaria și Dobrogea, precum și
de aproximativ 150.000 de Ruși și Ucraineni, rușii stabilindu-se cu precădere la orașe. Pe lângă
aceștia, dezvoltarea economică a secolului XIX, chiar dacă era mai înceată decât în restul Europei, a
contribuit și ea la procesul de rusificare a regiunii, chiar dacă nu toți noii veniți erau ruși. Afluxul
de Evrei, Armeni, Greci, Germani și alții a făcut din gubernia Basarabiei un ținut în care orașele
erau foarte pestrițe, rusa fiind singura limbă comună, iar băștinașii nu mai erau decât 70 % din
populație în 1910

Autonomia guberniei, garantată în 1816, este desființată în 1828, guvernatorii boieri moldoveni
fiind înlocuiți prin guvernatori militari ruși. În 1829, biserica este trecută, în ciuda protestelor
clerului, din obediența mitropoliei moldovene care ținea de patriarhia Constantinopolului, în
subordinea patriarhiei Moscovei ; șerbia și robia, care fuseseră desființate în 1749 de domnul
moldovean Constantin Mavrocordat[8] sunt restabilite (până în 1861), iar limba română este
interzisă în administrație[9]. Procesul de deznaționalizare s-a desfășurat și prin rusificarea
toponimelor (Chișinău -> Kișiniov, Orhei -> Orgheev, Ciubărciu -> Ciobruci...) sau prin
oficializarea sistematică a denumirilor turcești în dauna denumirilor moldovenești, oridecâte ori se
putea (Frumoasa -> Kagul, Oblucița -> Ismail, Cetatea Albă -> Akkerman, Tighina -> Bender...).

8.În 1856, ca urmare a înfrângerii suferite în Războiul Crimeii, Rusia este obligată să
retrocedeze Moldovei judeţele Cahul, Bolgrad şi Ismail.

9.În 1859 Moldova şi Muntenia se unesc sub conducerea domnitorului moldovean Alexandru Ioan
Cuza.

10.În urma războiului cu turcii din 1877-1878, Rusia re-anexează judeţele Cahul, Bolgrad şi Ismail,
fiind de acord cu trecerea Dobrogei sub controlul României.

Deşi schimbul respectiv pare a fi echitabil, atât teritorial, cât şi economic, faptul că Rusia a oferit un
teritoriu ce nu-i aparţinea – Dobrogea – în schimbul altui teritoriu care la fel nu era al ei, este
elocvent în privinţa politicii duse de Rusia.

În privinţa celor trei judeţe moldoveneşti re-ocupate de ruşi a mai contat şi faptul că administrarea
Dobrogei ca o exclavă nu era convenabilă, dar şi faptul că Rusia nu admitea retrocedarea teritoriilor
pe care le-a ocupat cândva.
11.Dezmembrarea Imperiului rus care s-a produs în urma revoluţiei ruse din februarie 1917 a
însemnat momentul crucial în care popoarele imperiului au accelerat lupta pentru afirmarea
identităţii naţionale şi pentru propria organizare în state naţionale proprii, pe baza principiului
autodeterminării. Basarabia, care fusese ruptă din Moldova în 1812, se găsea în situaţia unică de a
se putea desprinde definitiv de Rusia. Cu toate că suferise un proces brutal de rusificare în cei 100
de ani de dominaţie rusească, fosta provincie continua să fie în marea ei majoritate românească, mai
bine de 65% dintre locuitori fiind români. În aceste condiţii şi făcând apel la dreptul istoric,
Basarabia a urmărit mai întâi autonomia faţă de Rusia şi apoi, drept scop final, unificarea cu
România. Aceasta din urmă se afla într-o situaţie extrem de dificilă, fiind nevoită să contracareze
ofensiva armatei germane, care ocupase mare parte din România şi viza înaintarea spre est. Statul
român nu avea posibilitatea să vină în sprijinul basarabenilor decât cu sfaturi. Preocupaţi de soarta
incertă a Rusiei, cetăţenii din principalele oraşe au început să se adune şi să se organizeze pentru a-
şi decide destinele. Încă din aprilie 1917, reprezentanţi ai românilor basarabeni s-au întrunit pentru a
vota o moţiune prin care se cerea autonomia administrativă, economică şi religioasă a Basarabiei.
Se dorea o republică moldovenească autonomă în cadrul statului federativ rus. În această perioadă,
autonomia politică faţă de Rusia sau unirea cu România nu se cristalizaseră drept obiective majore,
întrucât persista incertitudinea, teama şi mentalitatea filo-rusă.[1]
La 18 aprilie/1 mai, s-au adunat la Odesa peste 10.000 de basarabeni, de la ofiţeri şi soldaţi, până la
preoţi şi studenţi. În zilele următoare s-a ţinut la Chişinău Congresul preoţilor şi al învăţătorilor care
au cerut un mitropolit român, autonomie şi o formă de guvernământ proprie.
12.Întrucât perspectiva ruperii de Rusia aducea în rândul populaţiei basarabene nu puţine temeri,
propaganda românească menită să dea impuls luptei naţionale a românilor era critică pentru reuşita
mişcării. Astfel, un rol important l-au jucat românii din celelalte provincii, refugiaţi în Basarabia din
calea trupelor germano-austro-ungare. Războiul care se ducea pe teritoriul României adusese la
Chişinău valuri de refugiaţi din Vechiul Regat, din Transilvania, Bucovina, dar mai ales ardeleni din
armata austro-ungară. Refugiaţii transilvăneni şi bucovineni, prizonieri sau refugiaţi din România,
au dezvoltat în Basarabia o propagandă vie pentru cauza naţională şi pentru unirea românilor.
Printre aceştia s-au numărat şi câţiva exponenţi ai elitei româneşti, precum , Onisifor Ghibu sau Ion
Nistor. Fruntaşii transilvăneni - dintre care s-a detaşat ca importanţă Onisifor Ghibu - au procurat o
tipografie cu litere latine şi astfel au putut înfiinţa la Chişinău ziarul „Adevărul (Transilvania)” (un
„organ de propagandă pentru unirea politică a tuturor românilor”), au putut tipări abecedare şi cărţi
în limba română. Mai mult, au organizat pentru învăţători, cursuri de istorie, geografie şi cântec
românesc. Tot ei au ajutat la organizarea de întruniri la care se discutau problemele populaţiei şi se
căutau soluţii.
In aprilie 2017 se infiinteaza Patidul National Moldovenesc, sub conducerea lui Vasile Stroescu, cu
concursul fruntaşilor Pantelimon Halippa, Pavel Gore, Vladimir Herţa şi a transilvăneanului
Onisifor Ghibu. Partidul şi-a asumat rolul de a coordona mişcarea pentru autodeterminarea
românilor basarabieni. În programul său se preconiza ca Basarabia „să îşi cârmuiască singură viaţa
ei dinăuntru ţinând seama de drepturile naţionale al tuturor locuitorilor ei”. Obiectivele imediate
erau:
• autonomia completă a Basarabiei pe baza dreptului la autodeterminare;
• libertatea cultelor şi a învăţământului;
• restituirea pământurilor expropriate românilor;
• eliberarea deţinuţilor politici;
• obţinerea de drepturi democratice pentru toţi locuitorii, etc.
Ca soluţie imediată pentru anarhia care se instaura, partidul a adoptat un program de autonomie a
Basarabei, cu armată, justiţie şi şcoală proprie. Datorită programului său, partidul şi-a asigurat rapid
susţinerea marii majorităţi a populaţiei basarabene.[3]
În august 1917 s-a înfiinţat un alt partid carea vea să joace un rol important: Partidul Naţional
Ţărănesc din Basarabia, care avea un program social-economic destinat ţărănimii.

Situaţia Basarabiei s-a complicat în vara lui 1917, după ce, în luna iunie, Ucraina se constituia ca
republică independentă de Rusia. Rada ucraineană, condusă de Vinicenko, a revendicat Basarabia.
Românii au protestat pe toate căile. Chiar şi „Rumcerodul” de la Odesa, organul revoluţionar
bolşevic filorus care îşi asumase, printre altele, conducerea Basarabiei, a protestat faţă de politica
"imperialistă şi antidemocratică" a Kievului. Basarabenilor nu le putea fi negat dreptul la
autodeterminare pe care îl invocau popoarele Rusiei. Astfel, guvernul de la Kiev şi apoi cel de la
Petrograd, au recunoscut că pretenţia de ucrainizare a Basarabiei era neîntemeiată şi în consecinţă
au renunţat la ea.
Între 8/21 şi 14/27 septembrie 1917 s-a desfăşurat la Kiev Congresul Popoarelor din Rusia.
Basarabia a participat cu o delegaţie formată din 6 membri. Congresul avea să stabilească dreptul la
autodeterminare pentru toate popoarele din Rusia. În numele românilor din Basarabia a vorbit Teofil
Ioncu, care, după ce a salutat adunarea, a ţinut să precizeze: „Mulţi aţi auzit de moldoveni, dar
puţini cred că ştiţi că naţiunea moldovenească nu există. Numele Moldova, moldoveni este numai
teritorial, dar nu naţional, iar dacă noi numim moldoveneşti cuvintele şi organizaţiile noastre, facem
asta numai din punct de vedere tactic, fiindcă cuvântul român sună prea aspru la urechile
vrăjmaşilor noştri, de care avem foarte mulţi, ca şi dumneavoastră, şi el serveşte de a ne acuza pe
noi de separatişti.”[4] La congres, delegaţia moldoveană s-a împotrivit încercărilor de a reduce
Basarabia la statutul de provincie guvernată de Ucraina.
Între timp la Chişinău se încerca organizarea unui congres militar moldovenesc, însă guvernul
revoluţionar rus refuză categoric să aprobe adunarea. În aceste condiţii, Partidul Naţional
Moldovenesc îl împuterniceşte pe Gherman Pantea, unul dintre liderii partidului, să facă
demersurile necesare pentru a obţine aprobarea. La începutul lui octombrie, Pantea se consultă
printre alţii şi cu Lenin (care nu preluase puterea),îi sfătuieşte pe moldoveni să îşi impună
autodeterminarea pe cale revoluţionară.[5] Moldovenii decid să convoace Congresul Ostaşilor
Moldoveni la Chişinău, în data de 20 octombrie/2 noiembrie 1917.

La Marele Congres al Ostaşilor Moldoveni din 2 noiembrie au participat 989 delegaţi, ofiţeri
români şi circa 200.000 de ostaşi, în marea lor majoritate ţărani basarabeni veniţi de pe toate
fronturile. Adunarea şi-a asumat rolul de adunare reprezentativă pentru întreaga Basarabie şi ca
atare şi-a luat dreptul de a proclama autonomia politică şi administrativă a Basarabiei, în baza
principiului autodeterminării şi a considerentelor de cultură, naţionalitate şi istorie proprie. Ca plan
de acţiune imediată, Congresul a stabilit naţionalizarea armatelor basarabene şi, mai ales,
convocarea unui Sfat al Ţării, o adunare care trebuia să fie aleasă şi reprezentativă.
Într-o atmosferă de entuziasm naţional şi revoluţionar, în toamna anului 1917 s-au desfăşurat
alegerile pentru reprezentanţii care urmau să formeze Sfatul Ţării. În total au fost aleşi 150 de
deputaţi, din cele mai variate straturi sociale, curente politice, reprezentanţi de judeţe şi comune, ai
clerului, cadre didactice, corporaţii prefesionale, instituţii, funcţionari, etc. Şi din punct de vedere al
naţionalităţii reprezentanţilor, structura a reflectat complexitatea etnică a Basarabiei: 105 erau
moldoveni, 15 ucraineni, 13 evrei, 7 ruşi, 3 bulgari, 2 nemţi, 2 găgăuzi, 1 polonez, 1 armean şi 1
grec. În procente circa 70% erau moldoveni şi 30% reprezentanţi ai minorităţilor. Printre membrii
sfatului s-a aflat şi o femeie, luptătoarea naţionalistă Elena Alistar.
Sfatul Ţării şi-a început activitatea la 21 noiembrie/decembrie 1917. Adunarea l-a ales ca
preşedinte, cu unanimitate de voturi, pe Ion Inculeţ. Comisarul gubernial şi cei judeţeni, toţi
purtătorii legali ai suveranităţii ruseşti, au jurat credinţă Sfatului, transferând astfel legal şi fără o
intervenţie externă, suveranitatea rusă în mâna noului organ reprezentativ. Astfel Sfatul Ţării a
preluat oficial conducerea Basarabiei.
Aflată în retragere prin Basarabia, armata rusă a început să jefuiască, să violeze și să omoare
populația civilă băștinașă, fruntașii basarabeni fiind asasinați de către organizațiile comuniste. În
aceste condiții la 22 decembrie 1917, Sfatul Țării a cerut guvernului român aflat la Iași să trimită
armata să restabilească ordinea. Trupele aliate, conduse de generalii Broșteanu (român) și Berthelot
(francez) au trecut Prutul în ziua de 10 ianuarie 1918 reușind eliberarea Chișinăului de jefuitori la 9-
16 ianuarie 1918 pentru ca în câteva zile să elibereze complet Basarabia[15].

Pe 24 ianuarie 1918, Sfatul Țării a votat în unanimitate pentru proclamarea independenței

Republicii Democratice Moldovenești. Consiliul Director a fost dizolvat și a fost înlocuit cu
Consiliul de Miniștri, iar ca Prim-ministru al noii republici a fost numit Daniel Ciugureanu. De fapt
a fost o reconfirmare a funcției prin prisma faptului că a fost ales Prim-director pe 17 ianuarie 1918.
Ion Inculeț a devenit președintele republicii. În lunile ce urmează, pe lângă atacurile bolșevice
venite din teritoriul de peste Nistru controlat de germani, apar și pretenții teritoriale din partea
Ucrainei, și ea proclamată independentă.
Curentul care cerea unirea devenise de nestăvilit. Contactele basarabenilor cu factorii politici şi cu
presa de la Iaşi erau tot mai intense, ziare precum „Cuvânt Moldovenesc”, „Ardealul”, „România
Mare”, „Sfatul Ţării”, nu conteneau să scrie pe seama unirii, sporind sentimentul de proprie
conştiinţă naţională. Elitele culturale de pe ambele maluri ale Prutului se întâlneau la 1 martie la
Iaşi, unde aveau să cadă de acord asupra necesităţii istorice a acestui mare pas.
În acest context, au început discuţiile legate de modalitatea de realizare a Unirii şi s-a decis soluţia
deliberării în Sfatul Ţării. În cadrul şedinţei guvernului de la Iaşi din 23 martie, la care au participat
şi Inculeţ, Ciugureanu şi Constantin Stere, s-a decis trimiterea unei delegaţii Chişinău, care să
supună chestiunea unirii în Sfatul Ţării. Constatin Stere a sosit la Chişinău în 24 martie, iar în 26
martie a ajuns şi primul-ministru Alexandru Marghiloman.
În după-amiaza zilei de 27 martie 1918 s-a deschis şedinţa Sfatului Ţării pentru adoptarea unirii. Au
luat cuvântul preşedintele Ion Inculeţ şi prim-minstrul român Alexandru Marghiloman, ca
reprezentant al guvernului român. După aceasta, reprezentanţii români s-au retras pentru a permite
desfăşurarea nestingherită a lucrărilor. La propunerea Blocului Moldovenesc, Constantin Stere a
fost cooptat în Sfat. Acesta spunea: „Astăzi noi trebuie să hotărâm ceea ce va avea o importanţă
hotărâtoare asupra soartei viitoare a poporului nostru. Mersul de fier al istoriei pune asupra umerilor
noştri o răspundere pe care noi n-o putem ignora cu nici un fel de sofisme”. După exprimarea
părerilor din partea grupurilor politice şi a minoritarilor, care, cu excepţia polonezilor, au declarat că
se vor abţine, s-a trecut la vot. Unirea a fost aprobată cu 86 de voturi pentru, 3 contra şi 36 abţineri.
„În numele poporului Basarabiei, Sfatul Ţării declară: Republica Democratică Moldovenească
(Basarabia) în hotarele ei dintre Prut, Nistru, Dunăre, Marea Neagră şi vechile graniţe cu Austria,
ruptă de Rusia acum o sută şi mai bine de ani, din trupul vechii Moldove. În puterea dreptului
istoric şi dreptului de neam, pe baza principiului ca noroadele singure să-şi hotărască soarta lor de
azi înainte şi pentru totdeauna se uneşte cu mama ei România.
Trăiască unirea Basarabiei cu România de-a pururi şi totdeauna!
Preşedintele Sfatului Ţării, Ion Inculeţ; Vice-preşedinte, Pantelimon Halippa; Secretarul Sfatului
Ţării I. Buzdugan”
({{{2}}})
În mijlocul aclamaţiilor sălii, decizia a fost adusă la cunoştiinţa primului ministru Marghiloman,
care, în numele poporului român, a guvernului României şi al Regelui, a luat act de Declaraţie şi a
primit Unirea. Era, după cum avea să spună Regele Ferdinand, „înfăptuirea unui vis care demult
zăcea în inimile tuturor românilor de dincolo şi de dincoace de apele Prutului”. Unirea a fost primită
cu entuziasm şi satisfacţie de românii de pretutindeni şi a stimulat lupta de eliberare a românilor
aflaţi sub stăpânire străină.
Actul Unirii prevedea o serie de condiţii care ţineau de necesităţile stringente ale provinciei. Astfel,
Sfatul Ţării trebuia să rămână organul care să ducă la bun sfârşit reforma agrară, de o importanţă
critică pentru ţărănimea basarabeană. Unirea era condiţionată de păstrarea unei autonomii
provinciale, cu administraţie proprie şi un Sfat (Dietă) proprie. Acesta urma să aibă competenţe în
stabilirea bugetelor locale, să deţină controlul oraşelor, să numească funcţiile administrative.
România trebuia să asigure Basarabiei respectarea deplină a drepturilor democratice, o reprezentare
proporţională în Parlament precum şi prezenţa obligatorie în Consiliul de Miniştri a doi
reprezentanţi basarabeni. În fine, se cerea convocarea Constituantei pentru codificarea într-o nouă
Constituţie a principiilor enunţate în actul Unirii. Constituţia de la 1923 a fost cea care a întărit
integrarea Basarabiei în România Mare.
În lumina declarării Unirii de la 1 decembrie cu Transilvania, adunarea Sfatului Ţării s-a întrunit din
nou în şedinţă specială, la 26 noiembrie/9 decembrie, a votat unirea necondiţionată şi a adoptat în
fine legea agrară, care rezolva o problemă extrem de sensibilă a ţăranilor basarabeni. După
adoptarea ei rolul Sfatului era terminat. Astfel, la 10 decembrie Sfatul Ţării adopta declaraţia prin
care renunţa la condiţiile stipulate în actul unirii şi, fiind îndeplinită reforma agrară, Sfatul s-a
dizolvat, pecetluind unirea necondiţionată şi ireversibilă.