Ioan Teodor Callimachi ilustrat în istoriografie

Despre domnia lui Ioan Teodor Callimachi nu există foarte multe informații, fiind mai
puțin cunoscut. Acest lucru nu semnifică faptul că acest domn nu a avut o domnie importantă și
că nu a avut un rol semnificativ, cu atât mai mult, ar trebui să ne intereseze și mai mult să aflăm
ceea ce nu este atât de bine cunoscut. Cu toate acestea, există și istorici care au fost preocupați de
această domnie, precum A.D.Xenopol, Mihai Țipău, N.Iorga sau Constantin C. Giurescu. Am
ales acesta temă deoarece este important să cunoaștem viața și viziunea din trecut a uner oameni
cu o educație aleasă, care au fost niște personalități de apreciat.

Ioan Teodor Callimachi a fost un domnitor al Țării Moldovei care a studiat la Liov, a
fost mare dragoman1 la Constantinopol, cunoscător de limba poloneză, latină, greacă, franceză,
italiană și turco-osmană, i-a împiedicat pe turci să intre în război pentru succesiunea tronului
Austriei. El fost interesat pe lângă buna conducere a țării sale și de religie, învățământ și
fenomene ale naturii.

Familia Callimachi a dat patru domni Moldovei: Ioan Teodor Callimachi – principe al
Moldovei (1758-1761), Grigore Callimachi – principe al Moldovei (1761-1764; 1767-1769),
Alexandru Callimachi – principe al Moldovei (1795-1799), Scarlat Callimachi – principe al
Moldovei doar cu numele sub ocupația țaristă (1807-1810; 1812-1819) și apoi principe al Țării
Românești (1821), împiedicat să urce pe tron de Revoluția de la 1821; un mitropolit, Gavril
Callimachi – mitropolit al Salonicului (1745-1760) și al Moldovei (1760-1786) și mai multe
personalități marcante. Această familie a jucat un rol de căpetenie în viața publică a acestei țări,
cu atât mai mult că toți domnii au fost importanți, fie prin ideile reformatoare, fie prin însușirile
lor personale, fie prin tragica lor soartă. Casa Callimachi care, după nume s-ar părea a fi de

1
DRAGOMÁN, dragomani, s. m. Interpret, tălmaci oficial folosit în trecut în țările din Orient. ◊ Mare dragoman =
dregător în Imperiul Otoman care se ocupa de relațiile diplomatice cu statele europene. – Din ngr. dragomános,
dragumános.
obârșie grecească, este o adevărată amintire și reprezentare a poprului român. La fel cum pentru
celelalte famii, mari și mici, ale Țărilor române, așa s-a căutat și Callimachilor o obârșie străină.
Ioan, fiul lui Teodor Calmășul, cel care a ajuns mare terziman2 la Poarta Otomană, afirma singur
originea sa polonă. Chiar daca este o mărturisire a unui membru însuși al familiei Callimachi, nu
poate fi luată în vedere deoarece, “pe atunci nu era deosebită cinste de a fi Român, și fiind că
precum vom vedea, Ioan Callimachi studiase în Polonia, putea sa se dea ca aparținând acelei țări,
mai bine decât Moldovei”. Un lucru care se știe cu siguranță este că numele originar al familiei
lui Teodor a fost Călmașul și că a fost grecizat în Callimachi, după urcarea lui Ioan în postul de
mare dragoman, fapt afirmat de un contemporan, cronicarul grec, Constantin Dapontes în
catalogul său istoric, unde spune : “acest Callimachi era din țară, ca cum am zice țara Moldovei,
cu supranumele lui Calmuchi3”.

În sfârșit, în anul 1758, Ioan Callimachi, fiul unui mazil din ținutul Orheiului și al unei
femei din Câmpulung bucovinean, Theodor Călmaș-Callimachis și al Roxanei Ghica4, a primit
tronul moldovenesc, în locul lui Scarlat Ghica (mutat ca domn în Țara Romînească), vechiul
dragoman al Porții, care la început se chema Călmașul și învățase latinește în școlile polone. Ioan
Callimachi a domnit în Moldova doi ani și nouă luni și a ieșit din domnie prin iunie/iulie 1761.
Atunci când a urcat în scaun la 1758, el trebuia să fi fost un bătrân în vârstă de 67-68 de ani
(păharnicul Sion îi dă această vârstă la urcarea lui în scaun). El era considerat un om cinstit, la fel
și urmașul său, Grigore. Deși el nu a lăsat nici o urma teoretică a învățăturii sale, totuși nu poate
fi niciun dubiu faptul că el a fost unul din oamenii cei mai luminați ai timpului său, deoarece el
ajunge din simplu boier de Câmpulung, mare dragoman al împărăției turcești. Teodor trebuie sa
fi avut însușiri deosebite pentru a putea rezista împotriva puternicilor săi concurenți, de a-i
îndepărta și chiar de a le lua locul.

La moartea lui Alexandru Ghica, Callimachi este el însuși rânduit în postul de mare
dragoman în anul 1741 și poartă această dregătorie până la 1751, când este îndepărtat pentru
puțin timp din ea printr-o intrigă concepută în Constantinopol. Într-o scrisoare a lui către fratele
său Dumitrașcu, din mai 1740, el subsemna “fratele dumitale Ioan Teodor”, fără a adăuga titlul

2
Terziman = dragoman
3
Erbiceanu, Cronicarii greci, care au scris despre Români în epoca Fanarioților, București, 1888, pag.191
4
Constantin C. Giurescu, Dinu C. Giurescu, Istoria românilor din cele mai vechi timpuri până astăzi, editura
Albatros, București, 1975, p.911
de mare terziman, precum o facea întotdeauna în scrisorile de mai târziu. Din al doilea său
dragomanat, Ioan Callimachi trece în 1758 la domnia Moldovei. Dacă facem socoteala anilor câți
ani a stat Callimachi în Constantinopol, avem următoarele rezultate: de la Neculai Mavrocordat
până ce Grigore Ghica ajunge domn în Moldova, când îl ia cu el în țară, 1715-1712, 12 ani; de la
trimiterea lui de Grigore Ghica la fratele său Alexandru până la urcarea lui în domnie, 1732-
1758, 26 ani; în total, 38 de ani petrecuți în părțile răsăritene și mai ales în Constantinopol.
Înainte de a urca la tron Ioan, Moldova fusese prădată de tătarii răsculați din sudul Basarbiei.
Astfel, se explică de ce acea perioadă a fost încărcată de mari datorii pe care țara le avea față de
Poarta Otomană.

Datorită abuzurilor pe care le sufereau oamenii în urma dărilor obligatorii pe care

trebuiau să le plătească pentru ca țara să își achite datoriile, s-a stârnit agitație iar asta a dus la
organizarea unor răscoale (la Iași în 1759, răscoala orășenilor, îmbinată cu a țăranilor care
veniseră atunci în oraș). Iordache Stavrache a supus la dări chiar și boierii și mânăstrile care erau
considerate clase preivilegiate. Strângerea acelor dări era realizată într-un mod violent, iar el a
fost nevoit să fugă la Istambul din cauza nemulțumirilor asupra lui. Printr-un hrisov emis la 22
decembrie 1759, Ioan Callimachi a hotărât înființarea unui spital în orașul Iași. În decursul
domniei sale, acesta a acordat și numeroase danii lăcșurilor de cult (în 1759 a acordat o danie
anuală mânăstririi Xeropotamou de la muntele Athos, iar în anul 1760 a suportat cheltuielile
tipăririi unei Psaltiri la Leipzig). Pentru Callimachi a reprezentat un mare interes și învățământul,
mai exact interes pentru verificarea Mitropoliei a derulării programelor de studiu, a capacității
dascălilor, cât și despre asigurarea banilor necesari pentru plata profesorilor și întreținerea
uncenicilor, bani care proveneau în mare parte din contribuțiile anuale ale clerului. Domnul
Moldovei a fost interesat și de fenomenele naturale, căderea meteoriților, eclipselor de lună și de
soare, apariția unor comete observate de numeroși locuritori, au constituit obiectul unor diferite
însemnări și comentarii pe care le făceau știutorii de carte. Domnul a comandat globuri
geografice și hărți, iar Rudjer Josip Boskovik (matematician, fizician și astronom), în trecere pe
la Iași din 1762 a observat la curtea domnului Grigore Challimachi instrumente speciale prin care
se observa cerul.

Avem câteva știri și despre viața intimă a lui Ioan Callimachi, pe când era dragoman în
Constantinopol. Spre exemplu, în memoriile baronului Tott, care a fost delegat pe lângă
ambasadorul francez De Vergennes în 1755, care a mers să-l vadă într-o zi pe Callimachi la o
vilă unde acesta locuia. De Tott ne spune că “familia lui Callimachi să compunea din bătrânul
dragoman, ale căruia cunoștințe se mișcau într-o minte greoaie, foarte neștiutoare și care poseda
ca limbă străină numai o proastă italiană”. Această apreciere asupra cunoștințelor dragomanului
sunt nedrepte, deoarece cu o proastă italiană, nu ar fi putut îndeplini dregătoria lui. Atât Atanasie
Comen Ipsilanti, cât și Stamatiadi susțin faptul că Ioan Callimachi „cunoștea mai multe limbi,
era înțelept și bun cunoscător în ale politicii”. Pe lângă dragoman, mai vorbește agentul francez
de soția lui Callimachi, care din corespondența acestuia știm că se numea Ralița Hrisoscoleu,
spunând despre ea că ar fi „mai tânără ca dânsul și că frumusețea ei trecută fusese înlocuită cu un
aer măreț, că ea ducea gospodăria și făcea onorurile casei cu un fel de bunătate”. De Tott mai
vorbește despre copiii dragomanului și anume despre două fete (Savastia căsătorită cu Grigorios
Vlastos, care ulterior a devenit soția lui Mihai Șuțu, domn al Țării Românești și Moldovei, și pe
Maria care a fost căsătorită cu fiul lui Alexandru Mavrocordat) și doi băieți (Grigore care a
devenit domn al Moldovei între anii 1761-1764 și 1767-1769 și pe Alexandru care a devenit și
acesta domn al Moldovei între anii 1795-1799). Casa lor era organizată după sistemul din
Constantinopol, “împodobită cu stofe scumpe și cusuturi de preț”.

Odată cu urcarea lui Gavril Callimachi în scaunul arhipăstoresc al Moldovei,

fratele său, domnitorul scoase de la patriarhie o învoire de a ridica blestemul văcăritului. Cu
această învoire dobândită tot prin bani, și avându-l pe fratele său în capul bisericii, Ioan a cerut
de la el dezlegarea blestemului. Pentru a nu-l pune pe domn în încurcătură, s-au înțeles cu toții să
scoată o dare cu alt nume, ajutornița (care de fapt era vechiul fumărit) de câte 11, 5 și 3 lei după
puterea contribuabilului, această dare să fie plătită, ca și văcăritul, de toată lumea, adică nu
numai de țărani, ci și de boieri și mânăstiri. Se spune că această dare aduse un venit mai mare
chiar decât un văcărit, mai ales că era luată de două ori, vara și iarna. Prin cartea domnească de la
31 ianuarie 1759, Ioan încrimina acele “vorbe răsuflate” ale unor boieri zavistnici5, poruncind
ispravnicilor ca pe cei ce “scornesc lucruri netrebnice” să-i aducă la judecată.

Principele este primul cârmuitor care a avut un preceptor și secretar francez la curtea
sa, pe La Roche, întrebuințând corespondență cu ambasadorul Franței, la Vergennes, cu
reprezentantul Regatului celor două Sicilii, Ludolf, cu rezidentul Poloniei, Jozsef Podoski, cu

5
ZAVÍSTNIC, -Ă, zavistnici, -ce, adj. (Înv. și reg.) Invidios, pizmaș, intrigant, zavistuitor – Din sl. zavistĭnikŭ.
lordul James Porter, ambasadorul Angliei, și cu Kodja-Ragîb Mehmed pașa, marele vizir (1754-
1763) un apropiat al princepului. Din Moldova fuseseră trimiși câțiva agenți și la Kîrîm Ghirai,
hanul Crimeii, de la Bakcăsarai (1758-1764).

Ioan și Nicolae Șuțu aflați la Constantinopol, l-au ajutat pe Ioan în 1760 cu

reînnoirea domniei. În iulie 1761, Ioan Callimachi nu mai era domn, ci fusese înlocuit de fiul său
Grigore, cu aprobarea Porții Otomane. Desărcinarea lui Callimachi se făcuse din cauza vârstei
prea înaintate a acestuia, fiind trecut de 70 de ani. Ioan a mai trăit în Constaninopol aproximativ
19 ani și a murit în 1780, după cum spune Andreas Wolf, medicul lui Gavril mitropolitul.

Prima parte a epocii fanariote, mai exact anii 1711-1768, este considerată perioada în
care are loc creșterea producției agricole și economice, de dezvoltare a pieței. Boierii au căutat să
asigure forța de muncă din rândul țărănimii. Domnia lui Ioan Callimachi a fost influențată și de
datoria față de Poarta Otomană, alături de dările care au dus la răscoale, unii preferând să fugă și
să renunțe la tot. O particularitate în epocă a constituit-o strămutarea la intervale scurte de timp a
principilor fanarioți dintr-o țară în alta, preocedeu care în plan economic-fiscal mai ales, a avut
urmări grele, dar asta nu a reușit să ducă la distrugerea țărilor române. Așadar, Ioan Callimachi a
fost o personalitate impunătoare, un om deștept, care merită aprecierea noastră pentru acțiunile și
hotărârile luate pentru țara lui.

Bibliografie:
 Istoria Românilor, Românii între Europa clasică și Europa luminilor (1711-
1821), vol VI, editura Enciclopedică, București, 2002, p.1072
 Constantin C. Giurescu, Dinu C. Giurescu, Istoria românilor din cele mai
vechi timpuri până astăzi, editura Albatros, București, 1975, p.911
 Mihai Țipău, Domnii fanarioți în Țările Române 1711-1821, Editura
Omonia, București, 2004, p. 227
 Octav George Lecca, Familiile Boerești Române, Editura Minerva,
București, 1899
 Acad. P. Constantinescu, Istoria României, vol. III, Editura Academia
Română, București, 1964, p. 1258
 A.D.Xenopol, Istoria și genealogia casei Callimachi, Tipografia curții
regale, București, 1897, p.323
 Călători străini despre Țările Române, vol IX, editura Academiei Române,
București, 1997, p. 732