Chiriac Daniel-Vasile

Master „Instituții și ideologii ale puterii în Europa”, anul I

Nicolae Grigoraș, Instituții feudale din Moldova

I.Organizarea de stat până la mijlocul sec. al. XVIII-lea

Constituirea statelor medievale românești marchează o nouă perioadă a evoluției

ascendente a societății românești în Evul Mediu. Acest fapt este favorizat de crearea instituțiilor
statale interne, extinderea teritorială și integrarea Țărilor Române în ansamblul relațiilor politice
și economice interstatale europene. Organizarea instituțională internă a Moldovei s-a realizat prin
extinderea formelor interne de organizare politico-administrativă și juridică existente în perioada
prestatala. Asupra acestor forme instituționale prestatale s-au manifestat și influențe externe,
bizantine și slave. În istoriografia românească dinainte de 1944 instituțiile feudale ale Moldovei
nu s-au bucurat de atenția cuvenită pe măsura importanței lor. Până în anul 1971, data apariției
acestei cărți o monografia a tuturor instituțiilor feudale, în ansamblul lor, încă nu se publicase.
Astfel, lucrarea pe care urmeaza sa o prezint a apărut în București la Editura Academiei
Republicii Socialiste România în anul 1971. Are un număr de 471 de pagini și este divizată în
două părți: Partea I intitulată Instituțiile centrale cuprinde Domni cu principalele sale funcții (
judecătorească, fiscală, militară) și Instituțiile Auxiliare și Executive ca Sfatul domnesc, Marea
adunare a țării și sfatul de obște și Marii dregători. În Partea a II-a intitulată Instituțiile locale
este prezentată organizarea administrativă a Moldovei (ținutul, orașul și satul) și principalele
instituții cu rol de conducere de la nivel local.
În principiu cartea se bazează pe o analiză consecventă a funcțiilor și atribuțiile
instituțiilor de stat principale, organizarea lor, numai în aspectele în care autorul a considerat că
nu au fost cuprinse îndeajuns. De altminteri, originea și evoluția domniei, asocierea la domnie și
funcția ei politică nu sunt prezentate în studiul de față, autorul motivând că au fost tratate pe larg
în volumele al II-lea și al III-lea din tratatul de Istoria României și în lucrarea lui Emil Vârtosu:
Titulatura domnilor români și asocierea la domnie în Țara Românească și în Moldova. În
schimb lucrarea analizează celelalte funcții ale domniei (așa cum vom vedea în continuare), care

1
au fost tratate deloc, prea succinct sau eronat. De precizat e faptul că instituțiile feudale ale
Moldovei, ansamblul lor de servicii, competența și activitatea acestora în materie de politică
internă de la întemeierea statului și până la reformele lui Constantin Mavrocordat, sunt
prezentate în evoluția lor, autorul ținând seama de vechimea și importanța fiecăreia.
Totodată, conform spuselor lui Nicolae Grigoraș din introducere, studiul de față formează
primul volum urmând ca al doilea să cuprindă perioada de până la 1832, când toate instituțiile de
stat au fost reorganizate structural.
Cum am spus deja, instituțiile feudale ale Moldovei nu au mai fost tratate până în anul
1971 într-o lucrare de sinteză. Cu toate acestea însă informații despre instituțiile locale și centrale
ale statului moldovenesc și principalele lor atribuții găsim în Cronicele slavo-române1. De
asemenea, ample descrieri despre organizarea de stat a Moldovei, despre instituțiile locale și
centrale ale statului găsim la cronicarii Grigore Ureche și Miron Costin. Dar de departe,
prezentarea cea mai detaliată a tuturor instituțiilor feudale ale Moldovei, de la sfârșitul secolului
al XVII-lea și începutul secolului următor, o avem de la Dimitrie Cantemir în cunoscutai lucrare
Descrierea Moldovei. De altfel, cronicile menționate au constituit și încă pot constitui izvoarele
cele mai importante pentru studierea instituțiilor feudale românești.
În perioada interbelică au apărut o serie de studii asupra instituțiilor și dregătoriilor
centrale și locale scrise în mare parte pe bază de material informativ nou. Unul din cel mai
important astfel de studiu este cel al lui Constantin C. Giurescu, Contribuții la studiul marilor
dregători în secolele XIV și XV, care se referă în principal la originea și înființarea fiecărei
dregătorii din Țara Românească și Moldova2. O altă lucrare publicată între cele două Războaie
Mondiale, este a lui I. C. Filitti, Despre vechea organizare administrativă a principatelor
române3, lucrare care are la bază un bogat material documentar inedit.
După cel de-al Doilea Război Mondial, preocupările istoricilor români s-au îndreptat
asupra organizării statelor feudale românești. Având la bază această nouă orientare istoriografică,
au apărut o serie de studii importante privind instituțiile medievale ale Țărilor Române. Prima
dintre accestea este a lui V. Costăchel, P. P. Panaitescu, A. Cazacu: Viața Feudală în Țara

1
Cronicile slavo-române din sec. XV-XVI publicate de Ion Bogdan. Ediție revăzută și completată de P. P.
Panaintescu, București, 1959, p. 186-187.
2
Constantin C. Giurescu, Contribuții la Studiul marilor dregători în secolele XIV și XV, București, 1918.
3
Ioan C. Filliti, Despre vechea organizare administrativă a principatelor române, Imprimeriile E. Marvan,
București, 1935.

2
Românească și în Moldova4, Nicolae Grigoraș spunând însă că se bazează pe un material
documentar restrâns, dar care poate fi folosită ca sursă de informare. Mult mai bine documentate
sunt studiile lui P. P. Panaitescu, Marea adunare a țării, instituție a orânduirii sociale în Țările
Române, Dumitru Ciurea, Organizarea administrativă a statului feudal Moldova(sec. XIV-XVIII)
și nu în ultimul rând cel al lui Nicolae Stoicescu, Sfatul domnesc și marii dregători din Țara
Românească și Moldova (sec. XIV- XVII).
Plecând de la lucrările mai vechi, pe care unele dintre ele le-am enumerat aici și
folosindu-se de cele noi( aici se referă la lucrările apărute după cel de-al Doilea Război Mondial,
câteva dintre ele enumerându-le mai sus), pe care autorul le consideră foarte valoroase și bogate
în date și interpretări, studiul în sine surprinde pe parcursul celor 471 de pagini, în principal
aspectele pe care autorul le-a considerat studiate mai puțin sau deloc în ceea ce privește
instituțiile feudale ale statului moldovenesc.
Mai departe, voi încerca să prezint succint fiecare instituție a Moldovei așa cum este
surprinsa de către Nicolae Grigoraș. Astfel că, din prima parte care se referă la Instituțiile
centrale, nu putea să lipsească domnia, doar că autorul s-a axat doar pe cateva aspecte pe care le
voi prezenta în continuare, considerând pe celelalte ca fiind suficient de bine studiate de către
Emil Vârtosu.
Domeniul Domnesc.

Autorul pleacă de idea că în toată perioada medievală teritoriul întregului stat era
considerat ca proprietate a domunului, astfel că nu se putea constitui nici o proprietate funciară
personală sau a unei comunități fără un act de donație sau de confirmare din partea domnului. În
acest mod domnul considerându-se proprietar al domeniului public, i-a impus o anumită
organizare iar locuitorii care-l foloseau aveau o serie de obligații. Astfel se explică de ce fiecare
domn a căutat să-și apere dreptul de organizare a domeniului public prin acțiuni reale ca
delimitarea hotarelor, donarea și vinderea unor părți din el. Prin urmare, autorul identifică încă
de la întemeierea statului moldovean, trei forme de proprietate funciară cu regim-juridico
administrativ deosebit și anume: domeniul public aflat la dispoziția domniei, proprietatea
funciară urbană, folosită de membrii comunităților municipale, care o perioadă de timp a avut o
formă de organizare și folosire deosebită de a domeniului public, și nu în ultimul rând

4
P. P. Panaitescu (coord), Viața feudală în Țara Românească și în Moldova, Editura Științifică, București, 1957.

3
proprietatea boierească și ecleziastică. Numai proprietatea funciară personală a domnului,
provenită din moșteniri sau cumpărări, care rămânea în familie, chiar dacă domnul era schimbat,
a avut un regim similar de drept privat asemănător cu al celei boierești. Plecând de la aceste
lucruri, Nicolae Grigoraș ajunge la concluzia că domnul putea impune obligații cu caracter
public, tuturor locuitorilor țării indiferent de proprietatea pe care erau așezați, obligații ca:
prestarea serviciului militar, plata de impozite, efectuarea a diferite munci cu caracter public etc.
Având drept de control asupra proprietății funciare ale statului, domnul și-a rezervat un domeniu
întins, care a constituit câteva veacuri baza puterii instituției domniei, de care a dispus ca orice
suveran.
Se atrage însă atenția că veniturile domeniului public se foloseau pentru întreținerea
instituțiilor de stat, deci nu poate fi asemănat cu o moșie personală. Aparatul administrativ nu a
fost al domnului ca un propritar de moșie, ci numai depindea de el, ca șef al statului și îndeplinea
funcții publice. Astfel, autorul combate concluzia la care a ajuns Aurel V. Sava în studiul său
Târguri, ocoale domnești și vornici în Moldova5, care a considerat domeniul public ca o moșie
personală a domnului și că „elementul fundamental al vechii noastre împărțiri administrative a
fost moșia și nu așezările vremelnice ce sau putut statornici pe hotarele ei”.
Domeniul aflat la dispoziția domnului, având inițial o întindere considerabilă, pentru a
putea fi administrat și exploatat, a fost organizat în unități teritoriale distincte ca ocoalele
cetăților și curților domnești sau ocoalele de târguri sau orașe. Ocoalele de târg pe care autorul
spune că sunt mai frecvent menționate în documente sunt ale Pietrei, Hârlăului, Ștefăneștilor, Tg.
Neamț, Romanului, Botoșanilor, Bacaului, Vasluiului, Sucevei, Dorohoiului și Tecuciului, iar
satele care intrau în componența acestor unități teritoriale sunt indicate ca: domnești, foste
domnești, sau ascultătoare de ocolul respectiv. Între primele două cred că e destul de clară
diferența așa că nu voi mai insista, în schimb mi-a atras puțin curiozitatea care erau satele
ascultătoare. Astfel că, autorul precizează că aceste sate sunt cele întemeiate de domn în locurile
considerate pustii, adică nelocuite. O parte din acestea, fiind prea departe de curțile domnești sau
de centrele urbane, au fost organizate în unități separate. Dacă nu se forma un număr minim de
asemenea sate, ca să poată forma o unitate teritorială asemănătoare ocolului, atunci deveneau
„ascultătoare” de satul cel mai apropiat în care se afla o curte domnească sau un reprezentant al

5
Aurel V. Sava, Târguri, ocoale domnești și vornici în Moldova, în „ Buletinul Științific al secțiunii de științe
istorice, folozofice și economico-juridice”, tom. IV, nr. 1-2 (1952), p. 71-97.

4
domniei. Iar ca exemplu, autorul dă satul Putreda care fusese întemeiat de Alexandru
Lăpușneanu „din pustie”, iar satul Șirăuți era considerat „străveche ocină și dedină domnească”
ce asculta de „Julinți”.
Ocoalele de curți și orașe au avut o organizare proprie, oarecum distinct de a ținuturilor.
În fruntea ocoalelelor se aflau vornicii și ureadnicii, care erau delegații domnului în ocol și care
aveau rol de judecată sau de încasare a impozitele. Fiecare vornic sau ureadnic ca reprezentant
domnesc în ocol avea în primul rând sarcina întreținerii curții, cu resursele puse la dispoziție de
satele care formau o asemenea unitate teritorială. De asemenea, în sarcina vornicilor intra nu
numai strângerea dijmelor pentru curte de la locuitorii satelor din ocolul respectiv, dar și
încasarea impozitelor și supravegherea efectuării muncilor pentru domnie. Tot vornicii trebuiau
să rezolve plângerile locuitorilor împotriva impunerilor considerate nedrepte, fie direct, fie la
ordinul domnului.
Funcția judecătorească a domniei

În timpul orânduirii feudale, pe lângă celelalte organe ale puterii de stat, justiția și
anexele ei au fost una dintre cele mai puternice instituții de guvernământ. Astfel că organizarea și
funcționarea justiției s-a bucurat în tot timpul Evului Mediu de o atenție deosebită din partea
domnului, aceasta fiind una din principala ei funcție.
Deci domnul putea să judece orice locuitor al țării în virtutea dreptului pe care il conferea
calitatea de șef al statului, precum și datorită forței de care dispunea, pentru a-și impune
hotărârile luate. Domnul controla și lua măsuri împotriva judecătorilor care nu-i respectau
hotărârile. Tot domnul, așa cum arată autorul determina faptele care puteau fi judecate sau mai
bine zis pasibile de pedepse. Acestea erau: crimele, tâlhăriile, furturile, răpirile de fecioare, rănile
sângeroase, loviturile cu vânătăi precum și altele, încadrate sub denumirea de fapte mici. Fiind
investit cu autoritate judiciară permanentă, toate hotărârile în procese trebuiau să fie date de
domn, atunci când participa într-o formă oarecare la judecarea lor, sau în numele său când
procesele se judecau de către instanțele locale. Domnii controlau activitatea judecătorilor locali,
și chiar pe acelor care primise delegații speciale pentru a judeca pe negustorii străini. Aceștia s-
au bucurat în fața instanțelor moldovenești de drepturi egale ca și moldovenii. De asemenea,
autorul mai precizează că pe măsură ce a crescut amestecul turcilor în afacerile interne ale
Moldovei, domnul a căutat să judece urgent și să aplice pedepsele cerute de turci împotriva celor

5
care le pricinuiseră daune sau veniseră în conflict cu dânșii.
Funcția fiscal a domniei

Rolul principal în materie fiscală, în toată perioada evului mediu, l-a avut domnul sau
locțiitorii lui. Astfel, numai cu aprobarea domnului se puteau introduce impozite noi, care
împreună cu cele vechi se percepeau la datele fixate de domn, numai de la locuitorii indicați de
el. Evident că pentru a putea strânge mijloacele necesare întreținerii întregului mecanism de stat,
domnul a avut nevoie de un numerous aparat slujitoresc, central și local, cu atribuții bine
precizate. Activitatea acestui aparat, controlat cu grijă de domn, a fost legată strâns de nevoile
statului, aflat în stare de pace sau război, ca și de urmările lor. Autorul, precizează că în general,
domnii moldoveni din secolele al XVII-lea și al XVIII-lea nu au ținut seama de sărăcia populație,
atunci când se punea în discuție încasarea dărilor. Din cauza acesta țăranii, fugeau din sate,
emigrau sau se răsculau.
Astfel, dispunând de autoritatea supremă, domnii fixau numărul și suma impozitelor,
controlau realizarea încasărilor și luau măsuri împotriva agenților fiscali, care nu depuneau o
activitatea satisfăcătoare, hotărau pedepsele împotriva agenților abuzivi. De asemenea, domnii
puteau dispune ca în cazuri excepționale impozitele să fie strânse inaintea termenelor obișnuite,
să introducă impozite noi sau să le majoreze pe cele vechi. Aveau drepturi să acorde unor
persone sau grupuri reduceri sau scutiri de impozite. Altfel spus, conform lui Nicolae Grigoraș
veniturile statului nu se stabileau după puterea de plată a cetățenilor, ci după lăcomia și nevoile
domnului. Puterea discreționară a domnilor în materie de impunere și percepere a dărilor, spune
Nicolae Grigoraș, se observă și din faptul că în documentele interne visteria este denumită ca
fiind „a domniei”, nu a țării.
Începând cu sec. al XVI-lea, din cauza măririi tributului oferit Imperiului Otoman, pe
lângă țărani, orășeni și nobilii de rang inferior, mănăstirile și marii proprietari funciari au fost
obligați să contribuie la cheltuielile statului. Totuși, afirmă autorul, mănăstirile s-au bucurat prin
acte domnești de numeroase privilegii fiscale mai ferme și mai cuprinzătoare decât cele acordate
boierilor. Autorul mai menționează că pe un triod6 care a fost al mănăstirii Dobrovăț se află o
însemnare care ne informează că în anul 1550-1551 s-a făcut o împărțire a mănăstirilor în două
categorii, după starea materială în care se aflau. Cele mai bogate au fost supuse la plata unor dări

6
Triod= Carte rituală ortodoxă cuprinzând cântările și rugăciunile din cele zece săptămâni dinainte de Paște.

6
anuale de 100 zloți ungurești, iar celelalte la câte 40 de zloți.
Conform autorului, locuitorii medievali ai Moldovei au fost supuși la tot felul de dări
(erau considerate impozitele principale și au fost apreciate ca fiind „impozitele severanului”)
care nouă în prezent ni s-ar părea ciudate, cum ar fi: „darea împărătească” introdusă de Petru
Șchiopul, „darea sceptrului domniei sau banii steagului”, și așa-numita „dajde a calului sau a
cailor domnești”, introdusă de Vasile Lupu.
Funcția militară a domniei
Autorul începe analiza de la întemeirea statului feudal al Moldovei, și spune că aceasta a
avut ca urmare imediată, o reorganizarea a tuturor instituțiilor sau luarea de măsuri pentru
adaptarea celor existente la noua situație creată, iar prima dintre acestea care a avut un rol
predominant la consolidarea puterii de stat a domnului, a fost armata. Pe măsura consolidării
puterii centrale de stat, cea locală a trecut, de sub controlul marilor proprietari funciari sub cea a
domnului. Obligația de serviciu militar revenea oricărui proprietar funciar, iar în cazuri
excepționale, tuturor bărbaților valizi.
Evident că până la sfârșitul secolului al XVI-lea, grosul armatei moldovenești era format
din țărani, care însă erau chemați la oaste doar în cazuri extreme, când țara era amenințată de
invazii externe. Instituția armatei era formată din viteji, despre care Nicolae Grigoraș spune că
prima menționare a acestora se găsește în documentul omagial din 6 mai 1387, în care sunt
amintiți ca „supremi consilieri” a lui Petru I, Dzula capitaneus, Burla, Dragny marscalcus,
Stanzel și Stanislaus7. A doua formă de organizarea al armatei a fost oastea țării care la început
era formată din cei cărora li se constituise de către primii domni o proprietate funciară apoi s-a
impus în anumite cazuri obligativitatea prestării serviciului militar de către toți locuitorii valizi ai
țării, boieri, orășeni sau țărani. Oamenii chemați trebuiau să vină la locul de concentrare gata
echipați, cavaleriștii cu cai, sulițe, săgeți, scuturi, iar pedestrașii cu lănci sau scuturi.
Nerespectarea poruncii atrăgea pedeapsa capitală.
Una din principalele griji ale domnului, sau poate chiar prima, afirmă autorul în studiul
de față, a fost aceea de a-și asigura devotamentul neprecupețit al gărzii personale. În esență
întreaga autoritate a domnului se baza pe disciplina și capacitatea gărzii sale de a-i îndeplini
prompt și fără nici o rezervă toate ordinele. Corpul cel mai numeros al lefigiilor din Moldova,
care intra în coponența gărzii domnești, a fost al darăbănenilor, trabanților sau darabanților,

7
Informație preluată din M. Costăchescu, Documente moldovenești înainte de Ștefan cel mare, vol. II, p. 601.

7
urmat de cel al seimenilor. Trabant are înțelesul de ostaș pedestru, de gardă. În documentele
interne, ca și în cronici sunt denumiți cel mai frecvent dărăbani. Un alt corp de trupă, tot de
infanterie, care de asemenea intra în componența gărzii domnești, a fost acela al seimenilor. În
izvoarele narative, seimenii sunt amintiți pentru prima dată, în aprilie 1633, ca făcând parte din
garda domnitorului Alexandru Iliaș, și care împreună cu o parte din boieri l-au apărat de furia
mulțimii răsculate. Din garda domnească au făcut parte și haiducii, în număr mult mai mic față
de dărăbani sau seimeni, și de asemenea fustașii care, conform lui Nicolae Grigoraș erau în
număr de 24 și care aveau ca principal rol paza apartamentului soției domnitorului și închisoarea
curții, în care se rețineau temporar curtenii vinovați de greșeli ușoare. Bineînțeles că garda
domnească număra mult mai multe corpuri de armată pe care autorul le analizează separat dar
asupra cărora nu voi mai insista pentru a nu risca să ma lungesc foarte mult.
Instituțiile auxiliare și executive.
În cea de-a doua secțiune a părții I, autorul se axează pe instituțiile auxiliare și executive,
în principal sfatul domnesc. Mai exact el încearcă să aducă la un numitor comun teoriile lui P. P.
Panaitescu, Constantin Cihodaru și Nicolae Stoicescu care de asemenea au studiat aceste
chestiuni. Dar ce a rezultat, nu are nici într-un caz menirea unei clarificări a problemei ci din
contră. Astfel, Grigoraş susţine că sfatul de obşte ar fi o instituţie intermediară între sfatul
obişnuit şi marea adunare a ţării. Dacă sfatul domnesc era "o instituţie cu care orice domn
colabora în mod obişnuit pentru rezolvarea chestiunilor curente de ordin public", iar sfatul de
obşte era un sfat lărgit, compus din membrii sfatului restrâns şi reprezentanţii uneia sau a mai
multor categorii privilegiate, marea adunare a ţării era, în opinia autorului, un "organ superior
sfatului, cu caracter consultativ şi deliberativ" având atribuţii de politică internă şi externă de
interes general. Vedem, astfel, că sfatul lărgit al lui Stoicescu8 este acelaşi cu un "sfat de obşte"
în viziunea lui Grigoraş, iar ceea ce Stoicescu numea sfat de obşte, Grigoraş numea marea
adunare a ţării. Schema tripartită a lui Grigoraş nu numai că nu clarifică chestiunile în dispută,
pentru că preia tot termenii târzii, dar măreşte confuzia şi mai mult prin considerarea sfatului de
obşte drept sfat lărgit.
Autorul mai menționează în cartea pe care mi-am propus să o prezint succinct atribuțiile
sfatului domnesc, în special cele fiscale și judecătorești pe care le analizează amănunțit, și

8
Aici mă refer la studiul lui N. Stoicescu, Sfatul domnesc şi marii dregători din Ţara Românească şi Moldova
(secolele XIV-XVII), Editura Academiei, Bucureşti, 1968, p. 105

8
bineînțeles nu putea să lipsească așa cum am spus Marea adunare a țării și sfatul de obște,
precum și Marii dregători pe care autorul îi prezintă separat cu atribuțiile și rolul fiecăruia
(Marele logofăt, marele vornic, portarul și hatmanul de Suceava, marele spătar, marele postelnic,
marele vistiernic, marele paharnic, marele stolnic, aga9, marele ban, marele clucer10, marele
sulger11.
În partea a doua a cărții de față, așa cum am spus inițial, autorul a analizat Instituțiile
Locale ale Moldovei, plecând de la împărțirea administrativă a țării (ținuturi, orașe, sate). Primul
centru administrativ analizat a fost ținutul, trebuie de precizat însă că autorul nu s-a axat pe
apariția și evoluția ținuturilor moldovenești, existând în acest sens un studiu foarte bun al lui
Dumitru Ciurea, Organizarea administrativă a statului feudal Moldova, apărut în „Anuarul
Institutului de istorie și arheologie” în anul 1951, ci pe principalele instituții de conducere a
ținuturilor. Astfel că, autorul menționează că pe toată perioada Evului Mediu principalii dregători
ai puterii centrale în ținuturi au fost pârcălabul, conducătorul ținuturilor din interiorul țării și
starostele, conducătorul ținuturilor de la graniță. Conform autorului, aceștia aveau atât atribuții
fiscale cât și judecătorești sau militare după caz. Aceștia erau numiți de domn și erau menținuți
în funcție atâta timp cât credea el de cuviință. Deci domnul controla cum împărțeau dreptatea. În
concluzie instituția pârcălăbiei, sau a starostei după caz, era subordonată celei domnești.
Alte dregătorii cu rol de conducere în ținuturi au fost: Serdarul, care a apărut în prima
jumătate a secolului al XVII-lea fiind consemnată pentru prima dată de Miron Costin având în
principal atribuții fiscale, Marii vatavi, care apar ca dregători de ținut înainte de mijlocul sec. al
XVI-lea și care conform lui Nicolae Grigoraș, la început a fost o dregătorie cu caracter military
dar pe măsură de puterea militară a Moldovei a scăzut caracterul funcției s-a schimbat, ajungând
să aibă și atribuții administrative, și nu în ultimul rând Marii Căpitani, care după spuse autorului
au luat locul marilor vatavi, revenindule în mare parte atribuțiile acestora dar și unele atribuții
judecătorești pe care autorul le prezintă extrem de detaliat.

9
Potrivit celor scrise de Miron Costin aga era comandantul dărăbanilor și avea misiunea de a supraveghea ostașii
care făceau noaptea de pază la curte. Oricum ar fi, este o dregătorie relativ nouă înființată probabil în a doua
jumătate a sec. al XVI-lea, sub influență turcă.
10
Marele clucer, a făcut parte din categoria a doua de mari dregători. A avut ca atribuții începând cu cele juridice,
dacă era delegat de domn, cât și militare. Se știe că în anul 1502 clucerul Hrincovici, împreună cu spătarul Clanău,
au fost trimiși de Ștefan cel Mare în fruntea unei expediții de pedeapsă împotriva Poloniei.
11
Marele Sulger, conform lui Nicolae Grigoraș, este menționat documentar pentru prima oară, în Moldova, la 13
iunie 1456, care trebuia să aprovizioneze cu carne întreaga curte domnească. Ca obligație fiscală pentru locuitorii
țării, sulgiul apare în jurul anului 1586, în timpul ultimei domnii a lui Petru Șciopul.

9
 Trecând peste analiza instituțiilor de conducere a ținuturilor, autorul a trecut la analiza
instituțiilor orașului. Nicolae Grigoraș precizează că domnii au recunoscut populației din centrele
urbane, la cererea acesteia, dreptul de a-și alege organele de conducere. Astfel că, posturilor
cheie în conducerea orașelor moldovenești au fost deținute de reprezentanții comunității
majoritare, dar s-a practicat și sistemul alegerii prin rotație. Nu voi mai insista asupra atribuțiilor
acestor dregătorii ale orașelor pe care Nicolae Grigoraș le prezintă foarte minuțios în lucrarea de
față. De asemenea, autorul precizează că pe lângă aceste dregătorii, a funționat un „Sfat al
Bătrânilor” și o „Adunare generală” a membrilor fiecărei comunități. Prin urmare trebuie făcută
o distincție netă între consiliul orășenesc compus din șoltuzi și pîrgari și așa-zisul „sfat” sau
„consiliu al bătrânilor”. Concluzia, la care ajunge autorul e că tuturor instituțiilor urbane, treptat
li s-au limitat atribuțiile, în mod evident din a doua jumătate a sec al XVI-lea și mai ales din sec
al XVII-lea.
Nu în ultimul rând analiza autorului se încheie cu precizarea autorităților de sat și
atribuțiile lor cât și cu relația acestora cu reprezentanții puterii centrale. În întregul complex
instituțional al statului feudal și satul a avut o organizare specifică, instituții proprii, cărora i s-au
suprapus delegați ai puterii centrale. Conform autorului, conducerea aleasă de obștea satului
forma un „scaun” de judecată, iar reprezentanții puterii centrale în sate trebuiau să colaboreze cu
reprezentanții obștiilor sătești, în special în materie fiscală.
Ca o concluzie generală, instituțiile feudale de stat ale Moldovei, începând cu domnia și
terminând cu cea mai mică, „scaunul” de sat, au format scheletul întregii administrații publice,
cu ajutorul căreia s-au aplicat pentru un timp măsurile de conducere a statului, precum și
independența și integritatea teritorială a statului moldovenesc feudal. Organizarea acestor
instituții a fost complexă, fiind mereu adaptate odată cu trecerea timpului, în special datorită
implicării otomane dar și a evoluției mijloacelor și relațiilor de producție, ceea ce a necesitat o
reorganizare a lor către mijlocul sec. al XVIII-lea. În acest sens, Nicolae Grigoraș, oferă în
lucrarea sa Instituții feudale din Moldova. I. Organizarea de stat până la mijlocul sec. al XVIII-
lea, pe care am prezentat-o succind în această scurtă intervenție, o analiză extrem de minuțioasă
a transformărilor pe care le-a suferit fiecare instituție a statului moldovenesc de la apariția
acestuia pe hartă și până la mijlocul secolului aminitit.

10
 Lucrari ale aceluiasi autor:

1. „Manastirea cetățuia”, Editura Mitropoliei

Moldovei și Sucevei, Iași, 1977.
2. „Dregătoriile târgurilor moldovenești și
atribuțiunile lor până la Regulamentele Organice”, Teză de doctorat, Iași, 1942.
3. „Imunități și privilegii fiscale în Moldova (de la
întemeierea statului și până în secolul al XVIII-lea)”, Editura Academiei R. S. R.,
București, 1974.

11