editorial

MESAJUL
ŞEFULUI STATULUI MAJOR GENERAL
PRIVIND SĂRBĂTORIREA ZILEI ARHIVELOR MILITARE

L a 26 iulie, de Ziua Arhivelor Militare, Armata României îi omagiază pe

camarazii ofiţeri, subofiţeri, maiştri militari şi pe salariaţii civili care, de-a
lungul anilor, au contribuit la conservarea şi salvarea pentru posteritate, uneori în
condiţiile vitrege ale războaielor, a fondului de documente, fotografii, acte normative,
lucrări editate şi produse cartografice ce alcătuiesc patrimoniul arhivistic militar,
oglindă a evoluţiei organismului militar naţional, precum şi a eroicelor acţiuni de
luptă şi fapte de arme ale ostaşilor români.
În această zi de sărbătoare, mă adresez dumneavoastră, arhiviştilor militari,
cerându-vă să utilizaţi toate mijloacele moderne de prelucrare, stocare şi acces
la informaţiile de interes istoric de care dispuneţi pentru păstrarea şi valorificarea
ştiinţifică a tezaurului arhivistic al Armatei României.
Astăzi, tradiţiile Depozitului de Arhivă al Armatei, înfiinţat în urmă cu 92 de
ani, la 26 iulie 1920, prin Ordinul nr. 4 al Marelui Stat Major, sunt continuate, în
mod onorant şi responsabil, de Centrul de Studii şi Păstrare a Arhivelor Militare Istorice, care conservă mărturiile
documentare ale Armatei României şi care stochează şi securizează fondurile de arhivă istorică şi memorialistice,
precum şi preţioasele colecţii legislative şi bibliofile.
De-a lungul celor 145 de ani de existenţă, Serviciul Istoric al Armatei, prin structurile subordonate, a gestionat,
prelucrat şi păstrat în condiţii optime valorosul tezaur documentar al oştirii, printr-un efort constant de dăruire şi
competenţă profesională în care se regăsesc activitatea neobosită, experienţa şi sacrificiile cotidiene ale generaţiilor de
arhivari, arhivişti, bibliotecari, documentarişti, muzeografi şi istorici, militari şi civili care, în vreme de război sau pe
timp de pace, în condiţii speciale de lucru, şi-au îndeplinit exemplar datoria.

Domnilor ofiţeri, maiştri militari, subofiţeri, soldaţi şi gradaţi profesionişti, salariaţi civili,

Cu prilejul Zilei Arhivelor Militare vă cer să rămâneţi consecvenţi preocupărilor dumneavoastră remarcabile
de păstrare şi valorificare ştiinţifică a fondului arhivistic al Armatei României, precum şi demersului salutar de
implementare a metodelor moderne de prelucrare informatizată şi arhivare electronică.
În numele conducerii Statului Major General şi al meu, personal, vă transmit aprecierea şi admiraţia noastră
pentru competenţa, pasiunea şi responsabilitatea cu care vă îndepliniţi această nobilă misiune. Vă asigur de tot sprijinul
şi susţinerea logistică necesare operaţionalizării şi eficientizării activităţilor specifice, precum şi valorificării în folosul
generaţiilor viitoare a inestimabilelor lecţii de competenţă şi virtuţi ale trecutului Armatei Române.
Vă felicit pentru activitatea prestigioasă pe care o desfăşuraţi şi vă urez multă sănătate şi fericire alături de cei
dragi, precum şi împlinirea tuturor aspiraţiilor personale şi profesionale.

L A M U L Ţ I A N I!

Ş E F U L S TAT U L U I M A J O R G E N E R A L

General-locotenent dr. Ştefan DĂNILĂ

document 2012 3 (57) 1

aniversări

ACADEMIA FORŢELOR TERESTRE „NICOLAE BĂLCESCU”

– 165 DE ANI DE EXISTENŢĂ –
Dr. Cosmin ROMAN1

P e fondul mişcării social-naţionale conduse de militar

Tudor Vladimirescu şi a Războiului ruso-turc arată că pentru a
din anii 1828-1829, Ţara Românească şi Moldova intră crea o adevărată
român

într-un amplu proces de transformare şi modernizare. armată naţională

Urmarea firească a acestor evenimente a fost reinstaurarea este necesar să se
domniilor pământene în Ţara Românească şi Moldova, asigure cadrelor
primul pas pe drumul ce aveau să-l înceapă pe calea militare o pregătire
dezvoltării şi modernizării. Efectele tratatului de pace de de specialitate
la Adrianopol, care punea punct războiului ruso-turc din temeinică, solidă,
anii 1828-1829, au fost prielnice reorganizării administrative să se organizeze
şi s-au răsfrânt şi asupra puterii armate a ţărilor române. î n v ă ţ ă m â n t u l
Constituirea primelor elemente ale armatei pământene, în militar bine gândit
anul 1830 a făcut ca sâmburele renaşterii spiritului românesc şi structurat, să
să dea roade. Primul pas a fost acela al organizării unor existe o presă
„gărzi înarmate”, la 30 aprilie 1830. Armata creată slujea militară. Urmare
la paza frontierelor şi ţinea buna ordine în interiorul Ţării firească şi mai
Româneşti. Nu era o armată care să poată face faţă unei ales necesară a
invazii străine. Era constituit, însă, sâmburele forţei armate procesului de
creştere a tinerei Prima pagină a Poruncii nr. 36 din 13 iunie 1847
care avea să lupte mai târziu cu glorie pentru independenţa a domnitorului Gheorghe Bibescu de înfiinţare
şi întregirea neamului. armate române a Şcolii ostăşeşti în Ţara Românească
Implicarea unor personalităţi ale epocii în organizarea a fost înfiinţarea
puterii armate a Ţării Româneşti, precum Nicolae primei şcoli militare de ofiţeri, fără de care, de altfel, o
Bălcescu, C.A. Rosetti, Nicolae şi Ştefan Golescu sau armată modernă nu poate exista şi funcţiona.
Mihai Kogălniceanu, a fost de bun augur. Erau începuturi Intenţiile şi demersurile în vederea înfiinţării primei
modeste, dar constituirea organismului militar naţional a instituţii de învăţământ militar încep să se clarifice încă
polarizat atenţia şi a primit sprijinul întregii naţiuni române. din anul 1845 în Ţara Românească. Proiectul întocmit de o
Eforturile făcute în acest domeniu au necesitat tenacitate şi comisie formată din personalităţi militare, între care coloneii
răbdare pentru depăşirea multor obstacole ridicate mai ales Ioan Odobescu, Ion Voinescu şi Ioan Emanoil Florescu,
din exteriorul ţărilor române. Dar, toate eforturile marilor pentru înfiinţarea unei şcoli de iuncheri a fost aprobat de
intelectuali ai vremii nu au fost în zadar, iar roadele muncii domnitorul Gheorghe Bibescu. Astfel, actul de naştere
lor nu au întârziat să apară. al primei şcoli militare româneşti a fost dat prin Porunca
De la 1830 şi până la 1848 în structura organizatorică, Domnească nr. 36 din 13 iunie 1847 – publicată în Buletinul
înzestrarea Oficial nr. 46 din 1847.
şi pregătirea Şcoala de iuncheri şi-a
trupelor oştirii început activitatea
române din Ţara în cazarma cavaleriei
Românească (Sfântul Gheorghe,
şi Moldova Malmaison) aflată
s-au înregistrat pe Calea Podului de
progrese. Nicolae pământ – astăzi Calea
B ă l c e s c u , Plevnei2.
exponentul cel Din Porunca
mai valoros Domnească reiese fap-
şi competent tul că tinerii iuncheri
al generaţiei ai şcolii trebuiau să
paşoptiste şi fie pregătiţi teoretic,
primul istoric Cadrele şi elevii Şcolii de Infanterie şi Cavalerie – la 10 mai 1902 atât cu elemente de

2 3 (57) 2012 document

 aniversări

cultură generală, cât deosebit revine unor mari oameni ai epocii precum generalul
şi cu cele specifice Gheorghe Magheru, generalul Christian Tell, colonelul Ion
militare pentru Voinescu şi, desigur, domnitorul Gheorghe Bibescu. Nu în
obţinerea gradului ultimul rând, un merit deosebit a avut marele istoric, patriot,
de praporcic (sub- revoluţionar şi gânditor militar, Nicolae Bălcescu. Nu
locotenent). Toate întâmplător şcoala militară a primit denumirea de Nicolae
cunoştinţele învăţate Bălcescu în anul 1952.
la şcoala militară Barbu Ştirbey, la urcarea sa pe tronul Ţării Româneşti la 16
trebuiau să constituie iunie 1849, a iniţiat revitalizarea şcolii ostăşeşti care temporar
baza teoretică a şi-a întrerupt activitatea din cauza izbucnirii Revoluţiei
noilor ofiţeri, care din 1848. Conştient fiind de faptul că şcoala ostăşească era
trebuiau să le aplice, necesară bunei pregătiri a armatei, domnitorul Barbu Ştirbey
după absolvire, în a hotărât reînceperea cursurilor prin „Poruncile domneşti” nr. 12
oştirea munteană. şi 13 din 17 august 1849 publicate în „Buletinul oficial” nr. 82
La examenul de din 1849. Astfel, prin poruncile domneşti se susţinea că „una
din cele mai rodnice trebuinţe fiind aceea de a pregăti ofiţerii oştirii
admitere erau
noastre cu cunoştinţele cuviincioase, Noi poruncim a se reînfiinţa
primiţi tineri „nu
Şcoala ostăşească întocmai după cuprinderea proiectului nr. 36
mai sus de 22 ani”
din anul 1847, înaintat fostului domn. Şeful oştirii, împreună
care urmau să
cu comisiunea ce am numit prin porunca nr. 12, vor chibzui: a
fie repartizaţi pe se alege numărul hotărât de şcolari, a se pregăti localul pentru
Decretul Regelui Ferdinand I de înfiinţare
a Şcolii militare de infanterie nr. 2,
una dintre armele şcoală, a întocmi obiectele trebuincioase şi a ne înfăţişa program
la Sibiu, în anul 1920 infanterie, cavalerie de profesorii ce ar fi chemaţi la predarea cursurilor cuprinse în
sau artilerie. programul de mai sus”6.
Cursurile erau prevăzute a se desfăşura timp de doi ani, Dacă în porunca domnească se face referire la
după care elevii trebuiau să efectueze un an de stagiu la reînfiinţarea şcolii, trebuie menţionat faptul că nu era vorba
corpurile de trupă3. de o nouă şcoală militară, ci de cea înfiinţată în 1847 de
Pe bază de concurs au fost admişi în şcoală 16 cadeţi domnitorul Gheorghe Bibescu, ale cărei cursuri au fost
dintre cei 24 de iuncheri şi unterofiţeri nobili prezentaţi. doar suspendate temporar în cursul anului 1848 din cauza
Primul director al şcolii, numit prin Ordinul nr. 2006 din mişcărilor revoluţionare din Ţara Românească.
9 septembrie 1847, a fost locotenentul Ion Greceanu, având La deschiderea cursurilor, şcoala avea 24 de elevi,
ca ajutoare pe sublocotenenţii Grigore Andronescu, Ion selecţionaţi din numărul de 200 de candidaţi care s-au
Burileanu şi Ion Chiriachide. La 13 februarie 1848 a fost prezentat la concursul ce s-a ţinut la Ministerul de
numit director al şcolii şeful ştabului domnesc, colonelul Război. Între primii elevi reţine atenţia numele lui Ştefan
Alexandru Banov, un ofiţer rus cu experienţă care era stabilit Fălcoianu, care
definitiv în Ţara Românească4. se va distinge
În luna septembrie 1847 s-au deschis cursurile Şcolii ca general în
ostăşeşti în prezenţa domnitorului Gheorghe Bibescu. Războiul de
Înfiinţarea primei şcoli de ofiţeri marchează de fapt începutul Independenţă.
învăţământului militar românesc. Se inaugurează un sistem În luna martie
de pregătire a cadrelor ofiţereşti ce exista în toate armatele 1850 li se
moderne şi anume pregătirea viitorilor ofiţeri în instituţii adaugă alţi
de învăţământ cu profil specific militar. A fost o realizare 6 elevi, între care
importantă, deoarece prin decizia ca ofiţerii necesari oştirii şi Gheorghe
Ţării Româneşti să se pregătească într-o şcoală militară Slăniceanu,
se crea perspectiva rezolvării problemei cadrelor ofiţereşti viitorul general
şi sporirea calităţii pregătirii viitorilor ofiţeri, ceea ce va care s-a remarcat
conduce şi la renunţarea treptată a privilegiilor boierilor şi atât ca profesor
fiilor acestora de a intra cu ranguri în armată. S-a trecut la predând, la
un sistem instituţional al învăţământului militar care se va rândul său,
dezvolta treptat, prin înfiinţarea de instituţii de învăţământ tinerilor elevi
militar diversificat pe trepte, ramuri şi specialităţi de arta tacticii
pregătire5. militare, cât
Ceremonialul de predare-primire
Fondarea acestui organism menit să formeze viitorii şi în timpul a drapelului Şcolii militare de infanterie nr. 2 Sibiu,
ofiţeri ai armatei a avut în spate munca şi geniul unor oameni Războiului de între colonelul Cristea Vasilescu
care au intuit dezvoltarea ulterioară a ţărilor române. Meritul Independenţă. şi colonelul Teodor Theodorean – 1 aprilie 1928

document 2012 3 (57) 3

aniversări
Cadrele Şcolii militare de infanterie Sibiu în anul 1931
Cursurile au început la 15 august 1850, elevii fiind constituiţi
într-o singură clasă. Iniţial cheltuielile de întreţinere erau
suportate de părinţi. Celor mai puţin avuţi li se acorda un
ajutor financiar, cu obligaţia de a-şi face îmbrăcămintea
pe cheltuiala proprie. În luna august 1851 s-a dat un nou
examen de admitere, luând fiinţă o a doua clasă. Începând
cu anul 1852, durata de şcolarizare s-a mărit de la patru la
cinci ani, primii trei având echivalentul unor studii liceale,
iar ultimii doi ani pentru pregătirea militară propriu-zisă7.
Prima promoţie de 26 de sublocotenenţi, absolvenţi ai
şcolii militare de ofiţeri, a intrat în rândurile armatei Ţării
Româneşti în anul 1856. Au urmat alte două promoţii de
câte 10 absolvenţi, în anii 1857 şi 1859. Cele trei promoţii de
absolvenţi au creat perspectivele pentru creşterea numărului
unităţilor militare şi pentru înlocuirea membrilor corpurilor
de comandă fără cunoştinţe teoretice cu cei care au şcoala
militară din Bucureşti. Nu puţini au fost cei care au continuat
perfecţionarea la şcolile militate din Franţa8.
Demersul constituirii unei şcoli militare în Ţara
Românească nu a rămas fără ecouri în spaţiul românesc. În
Moldova, domnitorul Grigore Alexandru Ghica, spirit cu
manifestări şi atitudini prounioniste, a început o serie de
reforme menite să modernizeze oştirea. Pregătirile făcute de
domnul moldovean, în sensul constituirii unei şcoli militare,
au durat câţiva ani. În anul 1856, cu puţin înainte
de expirarea mandatului de şapte ani, domnitorul
Grigore Ghica a aprobat începerea unui „Curs
provizoriu pentru pregătirea cadeţilor cu cunoştinţele
generale şi speciale trebuincioase unui ofiţer”9.
Deşi iniţiată de domnitorul Grigore Ghica,
„Şcoala regimentară provizorică” a luat fiinţă abia
în anul următor, la Iaşi, prin Hrisovul nr. 41 din
17 februarie dat de Căimăcămia Principatului
Moldovei. În anul 1858, prin Înalta Poruncă din
2 octombrie, „Şcoala militară provizorică” s-a
reorganizat în „Şcoală militară de ofiţeri” pe patru
clase. Durata de pregătire pentru viitorii ofiţeri de
infanterie şi de cavalerie era de trei ani, respectiv Predarea simbolică a Drapelului de luptă de către absolvenţii Şcolii militare de infanterie
de patru ani pentru cei care doreau să devină ofiţeri
4 3 (57)
de artilerie, stat major, ingineri militari. Prima
promoţie de ofiţeri a fost dată la 1 iunie 186110.
În funcţia de director a fost numit căpitanul
Gheorghe Adrian, ofiţer de stat major cu studii
în Franţa, avându-i ca ajutoare pe locotenenţii
Gheorghe şi Dumitru Lecca, iar ca îndrumător
al şcolii în toate problemele de conducere,
administraţie şi învăţământ a funcţionat colonelul
Pavel Scheletti, care şi-a făcut studiile la Şcoala
militară din Petersburg11.
Existenţa celor două şcoli militare de la
Bucureşti şi Iaşi intră într-o nouă etapă odată cu
formarea statului naţional român modern, prin
Unirea Moldovei şi Ţării Româneşti în anul 1859.
Domnitorul Alexandru Ioan Cuza a dat o foarte
mare importanţă educării şi pregătirii tinerilor
militari după noile concepţii ale epocii. Astfel că una dintre
primele măsuri luate de către Cuza a fost aceea de a unifica
cele două şcoli din Moldova şi Ţara Românească într-una
singură, cu sediul la Bucureşti. Măsurile de unificare a
celor două şcoli militare de la Bucureşti şi Iaşi au fost luate
prin „Regulamentul şcolii militare din Bucureşti”, aprobat de
domnitor la 30 martie 186012 şi Înaltul Ordin de Zi nr. 204
din 22 iulie 186113.
Şcoala unificată îşi începe activitatea în septembrie
1862 într-un local de pe Uliţa Târgoviştei, având profesori
cu experienţă şi foarte respectaţi, bucurându-se şi de
supravegherea atentă a ministrului de război. În anul 1866,
în urma unui incendiu care a distrus localul din Bucureşti,
şcoala a fost mutată la Iaşi, pe strada Copou. În anul 1872,
şcoala revine la Bucureşti, în clădirea restaurată. Odată cu
mutarea înapoi la Bucureşti a şcolii s-au creat premisele
constituirii şi a unei instituţii care să pregătească viitorii
elevi ai şcoli militare. Astfel, la propunerea ministrului
de război, generalul Ioan Emanoil Florescu, prin Înaltul
Decret nr. 4238 din 24 aprilie 1872 s-a înfiinţat Şcoala Fiilor
de Militari cu reşedinţa la Iaşi14.
Şcoala Militară de Ofiţeri de Infanterie şi Cavalerie
îşi recruta elevii de la şcoala din Iaşi şi dintre bacalaureaţi,
aceştia din urmă susţinând concursul după programa liceelor.
„Principele Carol” către elevii anului II, în iulie 1940
2012 document
 aniversări

Începând cu anul 1872, şcolii din Bucureşti i s-a

stabilit durata studiilor la doi ani15.
Activitatea şcolii a fost perturbată odată cu
mobilizarea armatei şi declararea stării de război
cu Imperiul Otoman. La 12 aprilie 1877, cursurile
şcolii sunt suspendate prin Înaltul Decret
nr. 3978. Şcoala militară şi-a întrerupt activitatea
între lunile aprilie-octombrie 1877, reluându-şi
cursurile pe data de 1 noiembrie a aceluiaşi an.
Elevii din anul I ai şcolii de ofiţeri au fost trimişi
la regimente ca şefi de plutoane16. Elevii anului II
au dat examen de absolvire şi la 24 aprilie 1877
au fost avansaţi la gradul de sublocotenenţi şi
trimişi la unităţi (promoţia a 20-a)17.
Regulamentul din 1879, aprobat prin Înaltul Ofiţerii din Catedra de tactică
a Şcolii Militare de Infanterie „Nicolae Bălcescu” Sibiu – 30 aprilie 1953
Decret nr. 1844 din 17 august, stabilea numele
de Şcoala Militară de Infanterie şi Cavalerie, iar durata În noul Regulament al şcolii se precizează că se formau
studiilor era de 2 ani. Erau admişi fără examen absolvenţii ofiţeri pentru trei specialităţi militare: infanterie, cavalerie
Şcolii Fiilor de Militari din Iaşi şi din Craiova şi prin concurs şi administraţie. Majoritatea cursurilor erau comune,
bacalaureaţii şi cei care au terminat cel puţin 6 clase de diferenţierile limitându-se la unele cursuri specifice şi la
liceu, cu vârsta între 17 şi 21 de ani. Tot prin concurs erau exerciţiile tactice aplicative. Se acorda o atenţie sporită
admişi subofiţerii, sergenţii şi caporalii cu cel puţin un an caracterului practic al învăţământului. Tot acum se revine
de stagiu la trupă, sub vârsta de 25 de ani18. De asemenea, la vechea denumire şi anume „Şcoala Militară de Infanterie
a fost structurată o nouă programă de învăţământ a Şcolii şi Cavalerie”. În anul următor, 1901, secţia de administraţie
Militare de Infanterie şi Cavalerie. În primul an de studii a fost desfiinţată23, iar în anul 1907 secţia de cavalerie a fost
toţi elevii urmau un program comun, iar în anul al doilea mutată la Târgovişte, şcoala rămânând să pregătească în
erau împărţiţi pe trei secţii, după dorinţă şi aptitudini: o continuare numai ofiţeri de infanterie.
secţie era alcătuită din elevii destinaţi Artileriei şi Geniului, În anul 1910, un nou Regulament al şcoalelor militare
o a doua secţie o formau elevii din arma Infanterie şi o a unifica normele de desfăşurare a învăţământului militar
treia elevii din arma Cavalerie. La absolvire, infanteriştii şi pentru toate instituţiile de acest gen24. Pentru prima dată
cavaleriştii erau repartizaţi la unităţi, iar cei de la artilerie şi într-un singur articol normativ erau incluse toate chestiunile
geniu urmau Şcoala Specială de Artilerie şi Geniu înfiinţată referitoare la pregătirea ofiţerilor activi şi a celor de rezervă.
prin Înaltul Decret nr. 998 din 7 aprilie 188119. Formula A rămas în vigoare până la Primul Război Mondial. Cu
astfel creată nu a dat rezultatele scontate, pentru că din anul foarte mici modificări, organizarea şcolii a avut aceeaşi
1884 se revine la un program comun de pregătire pentru configuraţie şi în anii neutralităţii României. Programele
toate armele. de învăţământ puneau un accent mai mare pe cunoştinţele
Un nou regulament de funcţionare a fost aprobat practice. În anii şcolari 1914-1915 şi 1915-1916 şcoala a dat
prin Înaltul Decret nr. 2430 din 1 septembrie 1886 şi care un număr de 648 de ofiţeri25.
stabilea că „elevii erau împărţiţi în trei secţii: secţia pregătitoare Intrarea României în Primul Război Mondial
pentru artilerie şi geniu, secţia pentru infanterie şi secţia pentru şi evoluţia nefavorabilă a acţiunilor militare în lunile
cavalerie”. Prima se separa de la început, iar elevii celorlalte septembrie-octombrie 1916 pe fronturile din Transilvania
două secţii urmau anul I împreună şi se separau în anul şi Dobrogea au determinat Marele Cartier General să
al II-lea. Tot prin acest decret se prelua denumirea instituţiei ordone ca şcolile pregătitoare de ofiţeri, toate cu sediile în
de Şcoala de Ofiţeri adoptată la 15 noiembrie 1885 şi Muntenia (Bucureşti,Târgovişte), să fie evacuate în Moldova,
menţinută până în anul 189020. singurul teritoriu rămas liber, unde s-a regrupat armata
În anul 1889, prin Înaltul Decret nr. 1343 din 22 aprilie, şi s-au retras oficialităţile statului. Şcoala de Infanterie
a intrat în vigoare un nou Regulament al Şcolii de Ofiţeri21. a fost evacuată la Botoşani în cazarma Regimentului 37
În anul 1891 se revine la sistemul pregătirii nediferenţiate Infanterie. Programele de învăţământ au trebuit să-şi
a elevilor din cele patru arme. Noua structură a atras critici, adapteze conţinutul şi structura situaţiei ce impunea durată
repartizarea pe arme a absolvenţilor provocând şi ea discuţii. mai scurtă a procesului de pregătire, cu cadre didactice mai
Situaţia a fost înlăturată în anul 1893 când, prin Decizia puţine. Învăţământul militar în anii de război era în esenţă
Ministerială nr. 19 din aprilie, 38 de elevi ai şcolii au fost practic: zilnic se desfăşurau următoarele activităţi: instrucţie
mutaţi la Şcoala Specială de Artilerie şi Geniu, formând primul practică, studiul regulamentelor (de manevră, de conducerea
efectiv al acestei şcoli22. focului, serviciul în campanie, războiul de tranşee), trageri,
În anul 1900 se produc noi modificări în structura şedinţe practice de lucrări în campanie şi educaţie fizică,
organizatorică a învăţământului şi în pregătirea elevilor. lecţii şi conferinţe. În fiecare săptămână erau prevăzute

document 2012 3 (57) 5

aniversări
Primirea Drapelului de luptă al Academiei Trupelor de Uscat
„Nicolae Bălcescu” în Piaţa Mare a Sibiului – 28 iunie 1996
trei şedinţe de exerciţii de luptă, trei şedinţe practice
de lucrări în campanie şi două şedinţe la regulamentul
serviciului de campanie26.
Şcolile pregătitoare de ofiţeri, în anul şcolar 1917-
1918, nu au pregătit decât ofiţeri de rezervă, dar s-a hotărât
ca în toamna anului 1918 să fie admişi în anul II, ca viitori
ofiţeri activi, tinerii pregătiţi în şcoli ca ofiţeri de rezervă
în seria 1917-1918, dacă erau absolvenţi a 6-8 clase liceale.
La începutul anului şcolar 1918-1919, Şcoala Militară de
Infanterie revine în Bucureşti şi îşi reia activitatea, înglobând
în acel an şi Secţia de Geniu.
Constituirea României Mari a determinat sporirea
numărului de unităţi şi mari unităţi militare, corespunzător
nevoilor rezultate din noile realităţi şi încadrarea lor cu
ofiţeri. Şi, cum Şcoala Militară de Ofiţeri de Infanterie nr. 1
din Bucureşti nu putea face faţă unei asemenea cerinţe, s-a
apreciat că este necesar a se înfiinţa o a doua instituţie de
învăţământ cu acelaşi profil, la Sibiu.
În Raportul nr. 10685/1920 al Ministerului de Război
adresat Regelui Ferdinand I, în legătură cu această problemă,
generalul de brigadă Ioan Răşcanu arăta următoarele:
„Integritatea neamului nostru a impus să sporim numărul
unităţilor de infanterie, în raport cu necesitatea de a păstra
intacte actualele frontiere ale României Mari. Din această cauză,
singura şcoală de infanterie existentă în Bucureşti, nu mai este
îndestulătoare pentru a pregăti numărul necesar de ofiţeri din
această armă, simţindu-se nevoia imperioasă de a crea o a doua
şcoală militară. În acest scop, de acord cu Marele Stat Major şi
Comitetul Consultativ al Infanteriei propunem înfiinţarea, la
Sibiu, a unei a doua şcoli militare de infanterie”27.
Pe baza propunerii ministrului de război, a fost adoptat
Decretul Regal nr. 5376/1920, în care, la art. 1, se preciza:
„Se înfiinţează, la Sibiu, pe ziua de 1 iulie 1920, a doua şcoală
militară de infanterie, în localul fost al şcolii de cădeţi austro-
ungare”28. La comanda şcolii a fost numit locotenent-
colonelul Cristea Vasilescu (comandant între 1920-1928),
ofiţer de stat major, veteran din Primul Război Mondial.
Tot atunci, şcolii i s-a înmânat Drapelul de luptă. La început
instituţia a fost încadrată cu 47 de ofiţeri, 1 maistru de
scrimă, 1 profesor de limba română şi 1 medic, selecţionaţi
6 3 (57)
din rândurile celor mai buni ofiţeri. În toamnă, şcoala a
primit un număr de 248 de elevi anul I şi 51 de elevi anul II
de la Şcoala Militară de Infanterie nr. 1 din Bucureşti, care
au fost organizaţi pe patru companii. Cursurile au început
la 15 noiembrie 192029. Spre sfârşitul lunii iunie 1921
s-a desfăşurat examenul de absolvire, iar la 1 iulie a fost
avansată la gradul de sublocotenent prima promoţie a şcolii,
„Victoria”, alcătuită din 47 de tineri30.
Începând din anul 1932, Şcoala de Ofiţeri de Infanterie
din Sibiu, căreia i se va adăuga şi numele „Principele Carol”,
va rămâne singura instituţie de învăţământ care pregătea
ofiţeri în arma infanterie. Prin Înaltul Decret nr. 2198/1932
se dispunea ca Şcoala Militară de Infanterie nr. 1 Bucureşti
să fuzioneze cu Şcoala Militară de Infanterie nr. 2 Sibiu, iar
noua instituţie să poarte numele Şcoala Militară de Infanterie
„Principele Carol” (este vorba de fostul principe, apoi rege
Carol I). Fosta şcoală din Bucureşti se transforma în şcoală
pregătitoare cu durata de un an, după care, tinerii urmau doi
ani la şcoala de la Sibiu sau la o altă şcoală de armă31.
Evenimentele dramatice petrecute în perioada anilor
1939-1944 au avut repercusiuni mai adânci asupra vieţii
interne a României. La începutul lunii septembrie 1940
când, prin Dictatul de la Viena, România a fost obligată să
cedeze Transilvania de nord-est Ungariei horthyste, şcoala
primeşte denumirea de Şcoala de Militară de Ofiţeri de
Infanterie şi a fost mutată în Garnizoana Bucureşti, localul
instituţiei fiind pus la dispoziţia clinicilor universitare
evacuate din Cluj şi mutate la Sibiu. Timp de doi ani, până
în aprilie 1942, şcoala a funcţionat cu comanda şi un batalion
în localul vechi din Dealul Spirii, iar cu al doilea batalion
într-un pavilion din cazarma vânătorilor de munte de la
Cotroceni. În aprilie 1942, din cauza bombardamentelor
aeriene, instituţia este dislocată în localitatea Zărneşti,
judeţul Braşov, unde s-a instalat în localurile şcolilor şi
în câteva clădiri mai reprezentative, iar personalul militar
şi civil, precum şi elevii în cantonament la locuitori. În
primăvara anului 1944, şcoala şi-a ridicat barăci pe terenul
de sport de lângă râul Bârsa, aflat pe marginea aşezării, unde
s-a instalat cu întregul efectiv32.
Şcoala Militară de Ofiţeri de Infanterie Sibiu comandată
de colonelul Constantin Ionescu a fost pusă la dispoziţia
Corpului de Vânători de Munte, în conformitate cu Ordinul
nr. 236.568 din 24 august 1944. În ziua de 26 august,
batalionul a fost deplasat la Braşov, în rezerva Corpului de
Munte, având misiunea de a concura la apărarea oraşului de
la poalele Tâmpei, intervenind pentru bararea comunicaţiilor
Târlungeni-Dârste-Braşov; Sfântu Gheorghe-Braşov şi
Bod-Braşov. La 11 septembrie, batalionul şi-a terminat
misiunea, primind dispoziţie să se reîntoarcă la Zărneşti,
pentru a continua procesul de învăţământ. Până în vara
anului 1945, şcoala militară a continuat să rămână dislocată
în localitatea Zărneşti, continuându-şi programul de
învăţământ. Şcoala revine la Sibiu, conform Ordinului
nr. 56.343 din 31 iulie 1945 al Marelui Stat Major şi reocupă
vechile clădiri cedate în anul 194033.
2012 document
 aniversări

După încheierea celui de-al Doilea Război

Mondial, şcoala militară de la Sibiu intră într-un amplu
proces de reorganizare, conform noilor concepţii
poticile ale vremii. Şcoala Militară de Ofiţeri Activi
de Infanterie nr. 1 Sibiu îşi continuă activitatea cu o
secţie de administraţie, având 500 de elevi ai şcolii de
la Zărneşti şi 540 ai şcolii de la Slănic. Se mai adaugă
şi cei 620 de elevi ai Şcolii Militare de Subofiţeri Activi
de Infanterie Făgăraş. Toate celelalte şcoli militare de
ofiţeri şi subofiţeri de rezervă de infanterie, inclusiv
cea de subofiţeri de rezervă de infanterie de la Sibiu,
au fost desfiinţate34.
În anul 1951, instituţia a primit denumirea de
Şcoala Militară de Ofiţeri de Infanterie nr. 1 Sibiu
şi, în acelaşi an, datorită necesităţii formării unui Decorarea Drapelului de luptă al Şcolii Militare de Ofiţeri Activi „Nicolae Bălcescu”
cu Ordinul „Tudor Vladimirescu” clasa a II-a – 7 mai 1977
număr mai mare de cadre de infanterie, s-au înfiinţat
Şcolile Militare de Ofiţeri de Infanterie nr. 2 la Sfântu infanterie, artilerie, geniu, transmisiuni, chimie, intendenţă,
Gheorghe şi nr. 3 la Iaşi. Ultimele două şcoli militare de finanţe, topografie, căi ferate, tehnici constructori, P.C.I.
infanterie au funcţionat până în anul 1955. Prin Ordinul (pompieri) şi securitate-pază. Cu începere din anul şcolar
Ministerului Forţelor Armate nr. M. 520 din 5 martie 1967-1968, instituţia a cunoscut modificări organizatorice,
1953, denumirea şcolii s-a modificat, cu începere de la primind sarcina de a pregăti pentru viitor şi elevi pentru
13 decembrie 1952, în Şcoala Militară de Infanterie „Nicolae
arma grăniceri38.
Bălcescu”35. Prin Decretul nr. 1037 din 1 noiembrie 1968 şi Hotărârea
La 1 septembrie 1953, pe baza Ordinului C.L. Consiliului de Miniştri nr. 2539 din 11 noiembrie 1968 se
nr. 007628 din 13 august 1953, cu şcoala de infanterie se schimbă denumirea instituţiei în Şcoala Militară de Ofiţeri
unifică Şcoala Militară de Cavalerie, urmând ca noua instituţie, Activi „Nicolae Bălcescu” şi se reduce durata de şcolarizare de
denumită Şcoala Militară de Infanterie şi Cavalerie „Nicolae
la patru la trei ani39.
Bălcescu”, să pregătească ofiţeri pentru cele două specialităţi.
După 1970, şcoala a intrat într-o perioadă de
După un an, la 12 decembrie 1954, prin desfiinţarea armei
reorganizare. Prin desfiinţarea Direcţiei Învăţământului
cavalerie din armata română, elevii acestei arme au trecut la
Militar, instituţia a trecut în subordinea Comandamentului
alte specialităţi. Totodată, instituţia a revenit la denumirea
Infanteriei şi Tancurilor. La 1 decembrie 1970, elevii
de Şcoala Militară de Infanterie „Nicolae Bălcescu” şi a primit
şi cadrele din arma artilerie au fost mutaţi în localul din
un nou drapel de luptă. Durata de şcolarizare a crescut de la
strada Argeş (vechea cazarmă a infanteriei), reînfiinţându-se
doi la trei ani36. Şcoala Militară de Ofiţeri Activi de Artilerie „Ioan Vodă”.
De la 1 decembrie 1955, şcoala a mai pregătit şi ofiţeri Peste doi ani, la 3 ianuarie 1972, elevii şi cadrele din arma
în specialitatea chimie, până la 1 august 1956, când a fost transmisiuni s-au separat în localul din strada Revoluţiei,
înfiinţată Şcoala Militară de Chimie de la Câmpulung unde s-a reînfiinţat Şcoala Militară de Ofiţeri Activi de
Muscel. Tot aici va funcţiona, timp de un an, Cursul de Transmisiuni. Prin Ordinul ministrului apărării naţionale
calificare a ofiţerilor chimişti. De la 1 septembrie 1958, nr. M. 42 din 26 mai 1976, elevii şi cadrele din arma geniu,
Şcoala Militară de Intendenţă de la Craiova este mutată la pionieri, construcţii, drumuri şi poduri, căi ferate au fost
Sibiu şi se unifică cu şcoala de infanterie. Astfel, denumirea mutaţi în garnizoana Râmnicu Vâlcea, unde s-a reînfiinţat
instituţiei a devenit Şcoala Militară de Infanterie şi Intendenţă
Şcoala Militară de Ofiţeri Activi de Geniu40.
„Nicolae Bălcescu” Sibiu37. De asemenea, şcoala din Sibiu a pregătit pentru
La 1 iulie 1961, instituţia a fost reorganizată, în Ministerul de Interne elevi în specialitatea pază-securitate,
cadrul şcolii din Sibiu intrând şcolile de artilerie, geniu, până în anul şcolar 1973-1974 şi în specialitatea P.C.I.
transmisiuni, chimie şi intendenţă. Noua instituţie a primit (pompieri) până în anul şcolar 1976-1977. De la aceste date,
numele de Şcoala Militară de Ofiţeri „Nicolae Bălcescu”, la Ministerul de Interne şi-a pregătit în şcoli propriile cadre
comanda căreia a fost numit colonelul Ştefan Nazarie. necesare în cele două specialităţi41.
Începând cu data de 7 decembrie 1961 devine sediul Şcolii Din 1978 şi până în august 1991, Şcoala Militară de
Militare Superioare de Ofiţeri „Nicolae Bălcescu”. Ofiţeri Activi „Nicolae Bălcescu” a pregătit cadre în armele
De la 5 ianuarie 1962, pe baza regulamentului pentru şi specialităţile: infanterie, grăniceri, chimie, intendenţă şi
aplicarea Hotărârii Guvernului nr. 836 din 7 decembrie finanţe. Din august 1991, specialităţile intendenţă şi finanţe
1961 privind înfiinţarea şcolilor militare superioare de ofiţeri, s-au constituit într-o şcoală de sine stătătoare, funcţionând
şcoala a trecut la învăţământul cu durata de patru ani, luând în localul din Calea Dumbrăvii din Sibiu42.
denumirea de Şcoala Militară Superioară de Ofiţeri „Nicolae Tot în această perioadă, în baza Legii nr. 14 din 1972
Bălcescu” pregătind cadre pentru armele şi specialităţile: şi a Hotărârii Consiliului Apărării din 26 aprilie 1973,

document 2012 3 (57) 7

aniversări
organizându-se pregătirea studenţilor din
instituţiile de învăţământ superior în diferite
specialităţi militare, inclusiv în arma infanteriei,
precum şi pregătirea viitorilor studenţi în
subunităţi – şcoli create în unităţile militare, ca
viitori ofiţeri şi subofiţeri de rezervă – a început
să funcţioneze prima şcoală din armata română,
destinată a pregăti cadre active – ofiţeri şi
subofiţeri – de infanterie şi alte arme din rândul
femeilor, sub denumirea de „Curs cadre active de
femei ofiţeri şi subofiţeri”43.
Începând cu anul şcolar 1983-1984 şi până
în anul 1990, Şcoala Militară de Ofiţeri Activi
„Nicolae Bălcescu” a pregătit şi ofiţeri femei în
specialitatea infanterie, chimie, intendenţă şi
finanţe. De asemenea, începând cu anul şcolar
1987-1988, şcoala a pregătit şi subofiţeri la armele
menţionate mai sus, ca urmare a desfiinţării
şcolilor de subofiţeri şi trecerea acestora în componenţa
şcolilor de ofiţeri, conform Hotărârii Consiliului Apărării în
protocolul nr. C.A. 085 din 6 iulie 1987 şi a articolului 16 din
Decretul nr. 444 din 20 noiembrie 1972 privind organizarea
şi funcţionarea Ministerului Apărării Naţionale şi O.G.
nr. 42 din 14 august 1987.
La data de 20 octombrie 1969, ca urmare a recunoaşterii
meritelor cadrelor didactice pentru munca dusă în educarea
atâtor generaţii de elevi, drapelul de luptă al şcolii militare
a fost decorat prin Decretul nr. 708 al Consiliului de Stat
cu Ordinul „Steaua R.S. România”, clasa a II-a, iar prin
Decretul nr. 126 din 7 mai 1977, i s-a conferit Ordinul
„Tudor Vladimirescu” clasa a II-a44.
Şcoala Militară de Ofiţeri Activi „Nicolae Bălcescu” a
continuat să funcţioneze în condiţii cu totul noi după
Revoluţia din Decembrie 1989. În baza Hotărârii nr. 608 din
1 august 1990 a Guvernului României privind reorganizarea
şcolilor militare, instituţia a devenit Şcoala Militară „Nicolae
Bălcescu” şi a primit misiunea să pregătească viitoarele cadre
pentru 3 arme şi 6 specialităţi: infanterie – ofiţeri, subofiţeri
şi cercetare – paraşutare – subofiţeri; grăniceri – ofiţeri,
subofiţeri şi cercetare – paraşutare – subofiţeri; chimie –
ofiţeri, maiştri militari şi subofiţeri.
Un serios salt calitativ în ceea ce priveşte misiunea
şi activitatea instituţiei militare sibiene s-a realizat prin
transformarea sa în institut militar de învăţământ superior,
conform Hotărârii Guvernului României nr. 190 din
22 martie 1991, primind denumirea de Institutul Militar de
Infanterie, Grăniceri şi Chimie „Nicolae Bălcescu”45.
La încheierea anului universitar 1991-1992, datorită
trecerii armei grăniceri la Ministerul de Interne, Secţia
Grăniceri din cadrul institutului a fost mutată în garnizoana
Iaşi. Ca urmare a acestui fapt, prin Dispoziţia Marelui Stat
Major nr. B. 3/02745 din 1992, începând cu 7 decembrie
1992 se radiază expresia „Grăniceri” din denumirea
institutului, acesta devenind Institutul Militar de Infanterie
şi Chimie „Nicolae Bălcescu”46.
8 3 (57)
Decorarea Drapelului de luptă al Academiei Forţelor Terestre
„Nicolae Bălcescu” cu Ordinul „VIRTUTEA MILITARĂ”
în Grad de Cavaler –13 iunie 2007
În conformitate cu Hotărârea Consiliului Suprem de
Apărare a Ţării nr. 42 din 13 iunie 1995 şi în baza O.G.
nr. 26 din 4 iulie 1995 al ministrului apărării naţionale
privind concepţia reformei învăţământului militar, ca urmare
a reorganizării acestuia, începând cu data de 15 iulie 1995
s-a constituit Academia Trupelor de Uscat „Nicolae Bălcescu”,
cu sediul la Sibiu, înlocuind Institutul Militar de Infanterie
şi Chimie „Nicolae Bălcescu”. Academia era subordonată
Statului Major al Trupelor de Uscat47.
În cadrul Academiei s-au regrupat efectivele de
studenţi de la următoarele institute militare de învăţământ:
Institutul Militar de Infanterie şi Chimie „Nicolae Bălcescu”;
Institutul Militar de Artilerie şi Geodezie „Ioan Vodă”;
Institutul Militar de Transmisiuni „Decebal”; Institutul
Militar de Intendenţă şi Finanţe „Gheorghe Lazăr”; Institutul
Militar de Tancuri „Mihai Viteazul”; Institutul Militar Auto
„Basarab I” şi Institutul Militar de Geniu, Construcţii şi Căi
Ferate „Alexandru Donici”.
În anul de învăţământ 1995-1996, Academia Trupelor
de Uscat a pregătit 547 de studenţi din anii I şi II în armele
şi specialităţile menţionate mai sus.
Înfiinţarea, la Sibiu, a acestei noi instituţii de învăţământ
superior se înscrie pe linia reformei învăţământului militar,
reformă absolut necesară în actuala etapă pe care o traversează
societatea românească.Această instituţie,integrată în sistemul
naţional de învăţământ de nivel universitar de lungă durată
are misiunea de a asigura pregătirea ştiinţifică fundamentală
de bază a viitorilor ofiţeri, în vederea continuării studiilor în
şcolile de aplicaţie şi formarea lor pentru prima funcţie în
următoarele arme: infanterie, tancuri, artilerie, transmisiuni,
geniu, chimie, auto, construcţii, căi ferate, topogeodezie,
intendenţă şi finanţe.
Misiunea Academiei Trupelor de Uscat, în noua sa
structură, este aceea de a pregăti viitorii ofiţeri – conducători
de organizaţii militare în profilul categoriei forţe armate,
potrivit modelului proiectat, pe un solid fundament ştiinţific
de nivel universitar. Absolvenţilor li se acordă licenţa în
ştiinţe militare, primul grad de ofiţer (sublocotenent) şi
2012 document
 aniversări

li se asigură procesul de specializare iniţială în arme şi la DE ÎNCREDERE RIDICAT. La 11 august 2010,

pregătirea pentru prima funcţie. Academia a primit acreditarea programelor de masterat
Prin noua denumire a categoriilor de forţe (Forţe Leadership organizaţional, Managementul capabilităţilor
Terestre în loc de Trupe de Uscat) dată de Statul Major organizaţionale şi Management şi tehnologie.
General prin Ordinul nr. G-2/008 din august 2000, instituţia La marile evenimente ale istoriei moderne şi
începe să funcţioneze de la această dată sub denumirea contemporane a României, şcoala de ofiţeri a participat activ.
de Academia Forţelor Terestre „Nicolae Bălcescu“, denumire Şcoala şi-a dat şi ea tributul de sânge pentru ca România
păstrată şi astăzi. să îşi păstreze integritatea şi independenţa naţională mult
La 23 aprilie 2002 a fost acreditat temporar programul râvnită de români. Eroii şcolii militare sunt următorii:
de studii universitare Managementul organizaţiei, în cadrul Căpitan Nicolae Bogdan – căzut la datorie în timpul
domeniului de studii Ştiinţă şi securitate militară, iar din Războiului de Independenţă48.
30 iunie 2003 au fost autorizate provizoriu programele de Elev plutonier Ion Grămadă – căzut la datorie în
49
studii universitare Managementul economico-financiar în timpul Primului Război Mondial .
cadrul domeniului de studii Ştiinţe militare şi Administraţie Elev plutonier Victor Balea – căzut la datorie în
publică în cadrul domeniului de studii Ştiinţe ad- timpul Primului Război Mondial50.
ministrative. Toate Doi soldaţi
cele trei programe din corpul de pază
universitare au al şcolii – căzuţi la
fost acreditate, la datorie în timpul
30 iunie 2010. celui de-al Doilea
La 13 iunie Război Mondial51.
2007 s-au împlinit Elev sergent
160 de ani de la Ioan Marinel Ciul
înfiinţarea primei (sublocotenent
şcoli militare în post-mortem) –
Ţara Românească. căzut la datorie în
Academia Forţelor timpul Revoluţiei
Terestre „Nicolae din decembrie
Bălcescu”, ca păs- 52
1989 .
trătoare şi conti- Elev sergent
nuatoare a tradiţiilor
Cristian-Ioan
primei şcoli militare
Seredenciuc
româneşti, a pus
(sublocotenent
la loc de cinste
Promoţia „Dimitrie Cantemir” – 2011 post-mortem) –
acest eveniment
a Academiei Forţelor Terestre „Nicolae Bălcescu” Sibiu căzut la datorie în
prin organizarea
timpul Revoluţiei
de ceremonii militare, simpozioane, festivităţi de premiere.
din decembrie 198953.
Cu această ocazie, în cadru festiv, în Piaţa Mare a Sibiului,
drapelul de luptă al Academiei a fost decorat cu Ordinul Elev caporal Adrian-Mircea Mihai (sublocotenent
„VIRTUTEA MILITARĂ” în Grad de Cavaler. De post-mortem) – căzut la datorie în timpul Revoluţiei din
54
asemenea, pe clădirea Comandamentului Academiei a decembrie 1989 .
fost dezvelită o placă de marmură dedicată celor 160 de Elev Dan Miţiţi (sublocotenent post-mortem) – căzut
55
ani de învăţământ militar. La ceremonia de dezvelire a la datorie în timpul Revoluţiei din decembrie 1989 .
plăcii aniversare, printre numeroşii invitaţi de rang înalt Soldat Cătălin Niţă (sublocotenent post-mortem) –
s-au numărat Corneliu Dobriţoiu – secretar de stat şi căzut la datorie în timpul Revoluţiei din decembrie 198956.
şef al Departamentului pentru Politica de Apărare şi Angajat civil Marcel Vasile Hoza – căzut la datorie în
57
Planificare din Ministerul Apărării, general-locotenent dr. timpul Revoluţiei din decembrie 1989 .
Sorin Ioan – locţiitorul şefului Statului Major General, General-maior doctor Gheorghe Nicolae Uscoi –
general-locotenent dr. Teodor Frunzeti – şeful Statului căzut la datorie în misiune.
Major al Forţelor Terestre, general-maior dr. Ioan Ciupei Căpitan Marian Radu (maior post-mortem) – căzut la
– comandantul Corpului 4 Armată, generali şi ofiţeri cu datorie în misiune.
funcţii importante în structurile superioare ale Armatei. Căpitan Viorel Fotache (maior post-mortem) – căzut
În anul 2010 s-a încheiat procesul de acreditare la datorie în misiune.
instituţională a Academiei Forţelor Terestre „Nicolae Se cuvine să ne plecăm frunţile în faţa jertfei supreme de
Bălcescu”. În urma acestei evaluări, instituţia a primit din care au dat dovadă aceşti eroi ai şcolii militare în momentele
partea A.R.A.C.I.S., la 10 iunie 2010, calificativul GRAD importante ale istoriei României.

document 2012 3 (57) 9

aniversări

Existenţa celor 165 de ani ai şcolii militare, azi Academia 29

Ibidem, p. 37.
30
Ibidem, p. 51.
Forţelor Terestre, se împletesc cu istoria constituirii şi 31
„Monitorul Oficial” nr. 166 din 1932, pp. 3084-3086.
creşterii României moderne. Generaţiile de ofiţeri care au 32
Neculai Stoina, Mihai Racoviţan, op. cit., p. 108.
absolvit şcoala militară au marcat fundamental destinele 33
Ibidem, p. 114.
34
Marin Dragu (coord.), Mircea Dumitru (coord.), Gheorghe Romanescu,
acestei ţări pe parcursul marilor conflagraţii care au avut loc, Gheorghe Tudor, Mihai Cucu, Ioan Popescu, Istoria infanteriei române,
la finele secolului al XIX-lea şi până la mijlocul secolului Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1985, vol. II, p. 433.
al XX-lea. Existenţa şcolii militare se contopeşte cu existenţa 35
Ibidem, p. 467.
României.
36
Neculai Stoina, Mihai Racoviţan, op. cit., p. 129.
37
Ibidem, p. 129.
38
Marin Dragu (coord.), Mircea Dumitru (coord.), Gheorghe Romanescu,
Gheorghe Tudor, Mihai Cucu, Ioan Popescu, op. cit., p. 468.
39
Neculai Stoina, Mihai Racoviţan, op. cit., p. 130.
40
Marin Dragu (coord.), Mircea Dumitru (coord.), Gheorghe Romanescu,
Gheorghe Tudor, Mihai Cucu, Ioan Popescu, op. cit., p. 468.
41
Neculai Stoina, Mihai Racoviţan, op. cit., p. 131.
NOTE 42
Ibidem, p. 131.
43
Ibidem, p. 131.
1
Academia Forţelor Terestre „Nicolae Bălcescu”. 44
Ibidem, p. 132.
2
Nicolae Uică, Istoricul Şcoalei militare de infanterie de la anul 1847-1911, 45
Ibidem, p. 139.
Bucureşti, Tipografia George Ionescu, 1911, p. 5. 46
Ibidem, p. 144.
3
Dumitru Atanasiu (coord.), Victor Atanasiu, Gheorghe Eftimescu, Niculae 47
Ibidem, p. 147.
Niculae, Contribuţii la istoria învăţământului militar din România, perioada 48
Nicolae Uică, op. cit., p. 58.
1830-1900, Bucureşti, Editura Militară, 1972, p. 19. 49
Vasile Apostol, Eroi şi martiri ai infanteriei române, Bucureşti, Editura
4
Neculai Stoina, Mihai Racoviţan, 150 de ani de învăţământ militar românesc Pro Transilvania, 2001, pp. 65-68; Constantin Ucrain, Mihăilă Bică, Eroii
1847 – 1997, Sibiu, Editura Tipotrib, p. 20. infanteriei române: 1877-1878, 1916-1918, 1941-1945, Bucureşti, 2006,
5
Ibidem, p. 20. pp. 61-64.
6
Nicolae Uică, op. cit., p. 8. 50
Vasile Apostol, op. cit., p. 80; Constantin Ucrain, Mihăilă Bica,
7
Neculai Stoina, Mihai Racoviţan, op. cit., p. 24. op. cit., p. 78.
8
Biblioteca Muzeului Militar Naţional „Ferdinand I”, Fond Diverse 2, 51
Neculai Stoina, Mihai Racoviţan, op. cit., p. 116.
documentul nr. 18. 52
Neculai Stoina, Mihai Racoviţan, op. cit., p. 133; Cicerone Ioniţoiu, Album
9
Ion Popovici, Organizarea armatei române, Roman, 1900, p. 105. al eroilor, Sibiu, Editura Tribuna, 1998, p. 33; Dor de mamă, supliment al
10
Neculai Stoina, Mihai Racoviţan, op. cit., p. 25. ziarului Jurnalul Naţional, luni 20 decembrie 2004, p. 36; Gheorghe Sbârnă
11
Nicolae Uică, op. cit., p. 17. (coord.), Revoluţia Română din Decembrie 1989. Locuri, date, fapte. Mic
12
„Monitorul Oastei”, nr. 11 din 9 aprilie 1860. dicţionar, Cluj-Napoca, Editura Mega, 2009, p. 157; „Monitorul Oficial”
13
Idem, nr. 63 din 1861; Nicolae Uică, op. cit., p. 23. nr. 40 din 24 februarie 1993.
14
Nicolae Uică, op. cit., p. 47. 53
Neculai Stoina, Mihai Racoviţan, 150 de ani, p. 133; Cicerone Ioniţoiu,
15
Neculai Stoina, Mihai Racoviţan, op. cit., p. 29. Album, p. 108; Dor de mamă, p. 37; Gheorghe Sbârnă (coord.), Revoluţia
16
„Monitorul Oastei”, 1877, p. 332. Română, p. 512; „Monitorul Oficial” nr. 40 din 24 februarie 1993; „Monitorul
17
Nicolae Uică, op. cit., p. 55. Oficial” nr. 1005 din 18 decembrie 2006.
18
„Monitorul Oastei”, nr. 19 din 1879, p. 472. 54
Neculai Stoina, Mihai Racoviţan, 150 de ani, p. 133; Cicerone Ioniţoiu,
19
Idem, nr. 25 din 1881, p. 550. Album, p. 75; Dor de mamă, p. 24; Gheorghe Sbârnă (coord.), Revoluţia
20
Idem, nr. 31 din 1886, pp. 473-474. Română, pp. 374-375; „Monitorul Oficial” nr. 40 din 24 februarie 1993;
21
Idem, nr. 27 din 1889, p. 265. „Monitorul Oficial” nr. 1005 din 18 decembrie 2006.
22
Dumitru Atanasiu (coord.), Victor Atanasiu, Gheorghe Eftimescu, Niculae 55
Neculai Stoina, Mihai Racoviţan, 150 de ani, p. 133; Cicerone Ioniţoiu,
Niculae, Contribuţii, p. 111. Album, p. 79; Dor de mamă, p. 35; Gheorghe Sbârnă (coord.), Revoluţia
23
„Monitorul Oastei”, nr. 31 din 1901, p. 235; *** Albumul Armatei Române, Română, pp. 386-387; „Monitorul Oficial” nr. 40 din 24 februarie 1993;
Bucureşti, 10 Maiu 1902, p. II. „Monitorul Oficial” nr. 1005 din 18 decembrie 2006.
24
„Monitorul Oastei”, nr. 7 din 1910, pp. 35-39. 56
Neculai Stoina, Mihai Racoviţan, 150 de ani, p. 133; Cicerone Ioniţoiu,
25
Neculai Stoina, Mihai Racoviţan, op. cit., p. 42. Album, p. 88; Dor de mamă, p. 34; Gheorghe Sbârnă (coord.), Revoluţia
26
Ibidem, p. 42. Română, p. 421; „Monitorul Oficial” nr. 40 din 24 februarie 1993.
27
Nicolae Cerbulescu, Istoric-Album al Şcoalei Militare de Infanterie 57
Neculai Stoina, Mihai Racoviţan, 150 de ani, p. 133; Cicerone Ioniţoiu,
„Principele Carol”, Sibiu, Tipografia Şcoalei Militare de Infanterie „Principele Album, p. 58; Dor de mamă, p. 8; Gheorghe Sbârnă (coord.), Revoluţia
Carol”, 1931, p. 11. Română, p. 293; „Monitorul Oficial” nr. 40 din 24 februarie 1993; „Monitorul
28
Ibidem, p. 12. Oficial” nr. 1005 din 18 decembrie 2006.

LAND FORCES ACADEMY “NICOLAE BĂLCESCU” – 165 YEARS OF EXISTANCE –

COSMIN ROMAN, PH.D.

Abstract: A prestigious Romanian learning institution, Land Forces Academy “Nicolae Bălcescu”
celebrates 165 years of existence. The event marks an evolution which had difficult moments but is
characterized by excellence.

Keywords: infantry, a rtillery, academy, institution, anniversary

10 3 (57) 2012 document

 studii/documente

COLONELUL DAVID URS BARON DE MARGINEA

– EROUL DE LA LISSA –
Locotenent-colonel Gabriel PĂTRAŞCU1

P rin Pacea de la Carlowitz, semnată la La 18 ani își începe cariera militară, cu gradul de
16 februarie 1699, Imperiul Otoman recu- fruntaș, ajungând sergent-major în 1834, iar în 1841 va
noştea trecerea Transilvaniei sub stăpânirea Imperiului fi avansat la gradul de sublocotenent. În anul 1847, va
Habsburgic. Timp de peste două secole, românii din deţine funcţia de adjunct al comandantului Companiei
această străveche provincie românească vor fi nevoiţi a VII-a de la Racoviţa. Anul revoluţionar 1848 îl găsește
să accepte şi să se adapteze la impunerile, cerinţele şi la comanda Companiei a VII-a de la Racoviţa, unde aderă
necesităţile societăţii austriece (ulterior, austro-ungară) la idealurile revoluţiei și semnează petiţia către Împărat
fără a renunţa la identitatea lor naţională. ca președinte al Marii Adunări de la Orlat. Va lupta
Una dintre cerinţe a fost aceea de înrolare în cu succes contra militarilor din regimentele de graniţă
regimentele de graniţă înfiinţate, secuiești, cauza fiind comună românilor și
în a doua jumătate a secolului al austriecilor, deși din interese diferite; este
XVIII-lea, în Transilvania care, decorat și avansat locotenent.
pe lângă raţiunile de ordin militar, Începând cu 19 noiembrie 1850 este
ofereau şi unele posibilităţi de transferat la Infanterieregiment 34 Kaschau,
ordin social, economic şi cultural astăzi Kosice (Slovacia). La 5 mai 1859, la
celor care acceptau să facă parte din vârsta de 43 ani, a fost avansat la gradul de
aceste structuri militare. maior și numit comandant de batalion în
Odată cu desfiinţarea acestor cadrul Infanterieregiment 52 cu garnizoana în
unităţi și introducerea obligativităţii Funfkirchen (actualul Pecs din Ungaria), grad
efectuării stagiului militar, români cu care va participa la Războiul austro-franco-
transilvăneni vor face parte din piemontez, deţinând funcţia de comandant de
structurile militare ale Kaiserliche batalion. Se va remarca în bătălia de la Solferino
und Konigliche Doppelamarchie, din 24 iunie 1859 când, apărând orașul Medole,
atât ca simpli militari sau vor ajunge în noaptea de 23 spre 24 iunie 1859, având sub
până la gradul de colonel și general Colonelul David de Urs
comanda sa două batalioane de infanterie, va
Baron de Marginea
în armata imperială. lupta timp de patru ore împotriva unei divizii
Militarii români de origine transilvăneană au de infanterie franceză, salvând armata austriacă de la un
respectat jurământul depus faţă de Împărat și nu s-au dezastru total.
implicat politic sau cultural în comunitatea românească Pentru vitejia dovedită și meritele sale excepţionale,
din imperiu până la trecerea lor în rezervă. S-au va fi decorat cu Ordinul „Corona de Fier” clasa a II-a,
comportat loial faţă de autorităţile superioare ierarhic, în precum și cu cea mai înaltă distincţie a coroanei
conformitate cu jurământul depus și cu obligaţiile care habsburgice: Crucea de Cavaler al Ordinului „Maria
decurgeau din legile militare din acele timpuri. În schimb, Tereza”, înmânată la data de 17 octombrie 1859, de către
după încheierea carierei militare au făcut-o, aducând cu Împăratul Franz Josef.
ei prestigiul conferit de rangul dobândit în armată. Un Un an mai târziu, la data de 8 ianuarie 1860, va fi
exemplu în acest sens a fost și colonelul David Urs baron înnobilat ca Baron de Marginea, fiind primul român
de Marginea. transilvănean încununat cu onoruri militare și nobiliare la
Născut la 1 aprilie 1816 în localitatea Marginea, lângă acest nivel; ulterior își va multiplica relaţiile prin căsătoria
Făgăraș, David era descendent al boierului Urs, fiul lui (a doua) cu o baroneasă austriacă.
Stanciu Totul, boier muntean, dăruit prin hrisov domnesc La 1 februarie 1860 a fost înaintat la gradul
cu satul Mărgineni de Făgăraș, de Vlad Dracul. A urmat de vicecolonel și transferat în Transilvania, la
cursurile primare la Școala Centrală Grănicerească a Infanterieregiment 64 din garnizoana Deva. Începând cu
Regimentului 1 Român de Graniţă din Orlat, iar studiile 16 iunie 1863, a fost numit în funcţia de comandant al
medii la Școala Superioară Secundară a Regimentului 2 acestui regiment și a fost avansat la gradul de colonel. În
Român de Graniţă din Năsăud. anul 1864 este semnalat în garnizoanele din Verona și

document 2012 3 (57) 11

studii/documente

Mantua. Pentru acţiuni subversive la adresa ungurilor și Chiar dacă obţinuse bătălia terestră de la Custoza
în favoarea cauzei naţionale românești este pensionat și împotriva armatei italiene (24 iunie 1866) și pe cea
trecut în rezervă în anul 1865. navală de lângă insula Lissa împotriva flotei italiene
Informaţiile privind acest moment din cariera (20 iulie 1866), din cauza înfrângerii suferite în faţa
colonelului David Urs baron de Marginea, sunt diferite. armatei prusace în bătălia de la Sadova (3 iulie 1866),
De-a lungul timpului au fost emise două ipoteze. Prima Imperiul Austriac va pierde războiul. Bătălia navală de
a constat în faptul că David Urs, fiind comandant de lângă Insula Lissa va fi precedată de o acţiune militară
regiment, a promovat în funcţie un ofiţer de origine care îi va oferi posibilitatea colonelului David Urs baron
română în defavoarea altuia de altă naţionalitate și cea de de Marginea, să devină un erou al acelor vremuri.
a doua, intrarea sa în cadrul nobilimii și decorarea cu una Situată în sudul Mării Adriatice, în apropierea
dintre cele mai importante ordine ale Imperiului Austriac coastelor dalmaţiene, Insula Lissa, supranumită Gibral-
ar fi trezit invidia unor ofiţeri austrieci nemulţumiţi de tarul Adriaticii, constituia în acele timpuri avanpostul
reușitele românului. defensivei austriece în zonă. Prin cele trei porturi
E v o l u ţ i a existente, insula oferea
ulterioară a eveni- condiţii bune pentru
mentelor politico- amenajarea unei baze
militare prin care navale care ar fi permis
Imperiul Habsburgic unei flote militare să
va trece, va face ca controleze traficul naval
acest moment să fie în sudul Adriaticii și
depășit. Colonelului să acţioneze și asupra
David Urs baron de Peninsulei Italice.
Marginea, i se va Conștienţi de
oferi din nou prilejul importanţa strategică a
de a-și demonstra insulei, austriecii au luat
calităţile de militar, de măsuri de fortificare
această dată în postura a acesteia, întărirea
de comandant al garnizoanei, dotarea cu
garnizoanei austriece armament și muniţie,
din Insula Lissa dar mai ales numirea la
(actuala Vis) din comanda garnizoanei a
Marea Adriatică. unui ofiţer experimentat,
În anul 1866, capabil să ducă o acţiune
pe continentul euro- de luptă independentă.
pean se va desfășura Acesta va fi colonelul
un război în care vor David Urs baron de
fi angajate Regatul Marginea.
Prusiei și Regatul După doi ani de la
Italiei împotriva pensionarea „forţată” și
Imperiului Austriac. în perspectiva declanșării
Conflictul militar, Războiului austro-
cunoscut sub Bătălia de la Lissa – situaţia iniţială prusac-italian, David
denumirea de Războiul de șase săptămâni pentru Prusia Urs baron de Marginea,
și Al treilea război italian de independenţă pentru Italia, va va solicita reactivarea în cadrul armatei imperiale, cerere
avea ca scop pentru Prusia realizarea unităţii statale, iar care i-a fost aprobată la 20 aprilie 1866, când va fi numit
pentru Italia eliberarea teritoriilor ocupate de Austria, în și comandantul garnizoanei din Insula Lissa.
special Veneţia. Având sub comanda sa 1.800 de militari, dispunând
Având în vedere faptul că o acţiune militară separată și de circa 60 de piese de artilerie, colonelul David Urs
împotriva Imperiului Austriac nu ar fi avut sorţi de baron de Marginea a luat măsuri de pregătire a rezistenţei
izbândă, Prusia și Italia au constituit o alianţă îndreptată garnizoanei împotriva unui adversar care ar fi încercat să
împotriva acesteia. Angajată pe două fronturi, unul în atace insula pe parcursul lunilor aprilie – iunie 1866.
centrul continentului european împotriva Prusiei și altul Aflat sub efectul înfrângerii de la Custoza și a
în sud împotriva Italiei, Austria se va vedea obligată să-și victoriei repurtate de armata prusacă în bătălia de la
împartă forţele. Sadova și dorind a da satisfacţie opiniei publice italiene,

12 3 (57) 2012 document


ministrul Marinei Italiene va încredinţa flotei, la 15 iulie,
o misiune care consta în atacarea și ocuparea Insulei
Lissa, a cărei populaţie era majoritar italiană.
Dispunând de unităţi navale moderne și având
îmbarcat un desant maritim, flota italiană, aflată sub
comanda amiralului conte Carlo di Persano, va ataca
și bombarda puternic timp de trei zile (18-20 iulie)
fortificaţiile Insulei Lissa. Garnizoana comandată de
către colonelul David Urs baron de Marginea va rezista
cu succes atacului, creând astfel timpul necesar ca flota
austriacă (Oesterreich-Venezianische Marine) să intervină
în sprijinul garnizoanei asediate.
Comandată de un tânăr contraamiral, Wilhelm
von Tegetthoff (care va aplica principiile tactice
navale folosite de către amiralul Nelson), beneficiind
și de avantajul tactic creat de rezistenţa garnizoanei
din insulă, flota austriacă, care dispunea de nave
mai vechi, a atacat flota italiană, reușind să scufunde
acesteia principalele nave de luptă, obţinând o victorie
categorică.
Pentru modul cum a condus rezistenţa garnizoanei,
colonelul David Urs baron de Marginea, va fi decorat
cu Ordinul „Coroana de Fier”, clasa a II-a. Ziarul „Ost-
Deutsche Post” îl va numi „Eroul de la Lissa”, nume cu
care va intra în analele armatei austriece.
Apariţia dualismului austro-ungar îi va aduce „Eroului
de la Lissa” neajunsuri, fiind nevoit să se pensioneze din
nou. La 1 februarie 1867, colonelul David Urs baron de
Marginea a trecut în rezervă. De această dată, despărţirea
de carierea militară va fi definitivă.
David Urs baron de Marginea se va dedica propășirii
românilor din Transilvania prin cultură. A jucat un rol
deosebit de important în viaţa Astrei, dar deopotrivă
și-a asumat înfiinţarea și construirea de școli în tradiţia
terezianelor școli grănicerești. O clauză testamentară
prevedea ca suma de peste 50.000 de florini pe care a
lăsat-o moștenire să fie destinată constituirii unui fond
din care Mitropolia de Alba Iulia și Făgăraș să acorde
burse elevilor români studioși, urmași ai foștilor grăniceri
din Regimentul 1 Român de Graniţă din Orlat.
În anul 1870, domnitorul Carol I îi va trimite o
scrisoare prin care îl invita să vină în România pentru
a participa la instruirea armatei. David Urs baron de
Marginea, se va adresa în acest sens împăratului Franz
Josef solicitându-i aprobare. Răspunsul monarhului a
fost unul negativ. Fidel principiilor sale, David Urs baron
de Marginea se va supune deciziei imperiale.
„Eroul de la Lissa” s-a stins din viaţă la Sibiu, la
10 septembrie 1897. A fost înmormântat alături de
George Bariţiu în cimitirul Bisericii dintre Brazi, având
încastrată în cruce o ghiulea din timpul bătăliei de la
Lissa, ghiulea care căzuse foarte aproape de colonel fără a
exploda și pe care o păstrase ca amintire.
document 2012 3 (57)
studii/documente
În anul 1916, Astra a iniţiat sărbătorirea centenarului
nașterii sale, însă intrarea Armatei Române în Transilvania
a făcut imposibilă concretizarea acestei idei. La
18 noiembrie 1937, ofiţerii din nou-înfiinţatul Batalion
3 Grăniceresc de Gardă, dislocat în garnizoana Făgăraș,
au comemorat împlinirea a 40 de ani de la trecerea sa în
nefiinţă.
Bibliografie
Liviu Maior, Românii în Armata Habsburgică,
București, Editura Enciclopedică.
Mr. Alexandru Bucur, Personalităţii transilvănene
mai puţin cunoscute, Revista Transilvania.
Ilie Manole, Ioan Damaschin, Confruntări navale,
vol I, Bucureşti, Editura Militară, 1988.
Dr. Horia Salca, Eroul de la Lissa, horia-salca.
blogspot.com/2009/10/eroul de la lissa.html (accesat la
19.04.2012).
Bătălia de la Lissa – Wikipedia – ro.wikipedia.org/
wiki/Bătălia de la Lissa (accesat la 20 .04.2012).
David Urs de Marginea – Wikipedia – ro.wikipedia.org/
wiki/David-Urs-de-Marginea (accesat la 21.04.2012).
David Urs – erou şi baron austriac – www.ocsm.ro/
main/index.php.option-com-content (accesat la 6 mai
2012).
NOTĂ
1
Serviciul Istoric al Armatei.
COLONEL DAVID URS MARGINEA
BARON – THE HERO FROM LISSA –
LIEUTENANT-COLONEL
GABRIEL PĂTRAŞCU
Abstract: Born in 1816, the Romanian David
Urs would accede on the military hierarchy steps till
the rank of colonel in the Habsburg Empire. For his
bravery he was decorated with high distinctions and
ennobled as baron of Marginea.
Keywords: Colonel David Urs, Marginea baron,
Lissa island, Transylvania, Romanian
13
studii/documente

ÎNZESTRAREA OŞTIRILOR ROMÂNE

ÎN VREMEA REGULAMENTULUI ORGANIC (1830-1856)
Cornel I. SCAFEŞ

Î n timpul regimului Regulamentelor Organice, Principatelor Române a ajuns în discuţia puterilor europene.
până spre 1850, înzestrarea s-a făcut în proporţie Protectoratul rus a fost înlăturat, iar Ţara Românească şi
covârşitoare din Rusia şi Turcia. Interesate să păstreze Moldova au ajuns sub garanţia marilor puteri. Desigur, în
miliţiile pământene în tiparele strâmte ale regulamentelor situaţia politică creată, la începutul deceniului al şaselea
ostăşeşti, acestea au livrat doar strictul necesar de armament al secolului al XIX-lea, Iaşul şi Bucureştiul au început să
celor două miliţii. manifeste o oarecare independenţă în privinţa pieţelor de
Între 1833 şi 1847, Principatele Dunărene au apelat armament, renunţând relativ repede la sursele ruse, mai
numai la importuri din fabricile şi arsenalele Rusiei, singura puţin cele turceşti, şi orientându-şi importurile spre fabricile
interesată să creeze nişte forţe militare aservite imperiului, şi manufacturile din Belgia, Austria, Prusia şi Franţa.
posibile trupe aliate În această epocă,
într-un conflict cu Poarta. fabricarea armamentului a
După 1840, în condiţiile în cunoscut o evoluţie, deter-
care principatele începuseră minată de marile câştiguri
să ia în serios rolul armatei aduse de revoluţia industrială
în apărarea ţării, treptat, mondială. Rusia şi Turcia
cârmuitorii au încercat să nu se numărau încă printre
se reorienteze în materie beneficiarele transformărilor
de înzestrare spre alte industriale majore petrecute în
surse decât cele ruseşti. vestul Europei.
Trebuie semnalat şi faptul Din Marea Britanie,
că, la Constantinopol, revoluţia industrială a
relaţia cu Moldova şi Ţara cuprins treptat – începând
Românească a început să cu primele decenii ale secolului
fie privită din alt unghi. al XIX-lea – economiile Franţei,
De aceea, Turcia a căutat statelor germane, Statelor
Prima defilare a miliţiei muntene la Craiova – 1831 (gravură)
să-şi facă simţită mai mult Unite. Depăşind frontierele
prezenţa, pentru a contrabalansa influenţa rusă. Aşa se explică laboratoarelor şi cercul puţinilor iniţiaţi, ştiinţa şi practica
şi faptul că datorită Porţii s-a creat arma artileriei în ambele au pus la dispoziţia societăţii descoperiri remarcabile.
principate, puterea suzerană dăruind şi tunurile necesare Apariţia motorului cu aburi a contribuit, pe lângă sporirea
pentru aceasta. puterii motrice a industriei, şi la dezvoltarea transporturilor
După Revoluţia de la 1848 din Ţara Românească, ca maritime şi pe uscat. Construirea unei reţele de căi ferate,
urmare a regimului protectoratului rusesc, în 1848-1851 atât în Anglia cât şi în Europa şi Statele Unite ale Americii,
Rusia s-a implicat în chestiunile politice ale Ţărilor Române a avut consecinţe nebănuite asupra dezvoltării industriei
şi a ocupat teritoriile celor două principate. Paradoxal, din metalurgice. Nevoia de oţel de calitate, şi în cantitate mare,
punct de vedere militar, după o scurtă şi agitată perioadă a condus la noi descoperiri în tehnologia fabricării acestui
de reaşezare a organismelor militare româneşti, înzestrarea metal: în 1855, englezul Henry Bessemer a descoperit
oştirilor s-a refăcut, chiar mai diversificată ca înainte, prin o nouă metodă de producere a oţelului prin intermediul
apariţia unor surse de import din Occidentul Europei. Criza convertizorului.
orientală creată de încercarea înverşunată a Rusiei de a se Chimia, care până la sfârşitul secolului al XVIII-lea a
amesteca în chestiunile politice sud-dunărene – manifestată avut un caracter artizanal, s-a dezvoltat în secolul următor,
prin intenţia de a transforma problema creştinilor datorită introducerii maşinismului, iar preţul produselor a
ortodocşi din Imperiu otoman într-o problemă de drept scăzut. Pornind de la fabricarea sodei, ea şi-a diversificat
internaţional – a atras opoziţia Austriei, Franţei, Angliei şi producţia, contribuind la dezvoltarea industriei de pulberi
Turciei faţă de politica curţii imperiale din St. Petersburg şi şi explozivi1.
a dus la acutizarea contradicţiilor dintre marile puteri. Criza Cercetările din domeniul electricităţii ale lui Michael
a dus la ocuparea Principatelor Române de trupele ruse în Farady, André M. Ampère, Christian Cersted au făcut
1853-1854, urmată de ocupaţia austro-otomană din 1854- posibile o serie de descoperiri în acest domeniu. Americanul
1857. Din punct de vedere politic, dar şi militar, acum au Samuel F.B. Morse rămâne în istoria tehnicii pentru invenţia
avut loc mari transformări. Pentru prima dată, chestiunea sa epocală: telegraful electric (1837).

14 3 (57) 2012 document


Toate aceste progrese
în ştiinţă şi tehnică au
contribuit la crearea
unor noi aliaje, unor
explozivi mai puternici,
unor tehnologii noi, care
au făcut posibilă evoluţia
rapidă a armamentului
de toate categoriile, au
contribuit la modificarea
concepţiei despre
purtarea războiului, la
revoluţionarea tacticii şi a
strategiei.
Domnitorul Ţării Româneşti Referindu-se la dez-
Alexandru Dimitrie Ghica voltarea transporturilor
1834-1842 (gravură) pe calea ferată, generalul
englez J.P.C. Fuller scria
că „Nu există vreun alt progres al revoluţiei industriale care
să fi exercitat o influenţă atât de profundă asupra evoluţiei
ulterioare a păcii şi a războiului”2.
Primii care au sesizat importanţa transportului feroviar
în domeniul militar au fost ofiţerii din statul-major prusian,
chiar înainte de construirea primei căi ferate în Prusia;
teoreticienii de la Berlin au avansat ideea că, prin realizarea
unei reţele feroviare, se putea efectua mobilizarea rapidă a
efectivelor şi deplasarea acestora spre frontierele ameninţate,
folosindu-se la maximum manevrele pe linii interioare3.
Ulterior, dovadă a importanţei acordate acestui domeniu
de germani, toţi ofiţerii de stat-major efectuau, înainte de
preluarea atribuţiilor de stat-major, o practică de planificare
şi conducere în cadrul căilor ferate germane.
Aceste constatări, precum şi avantajele economice ce
decurgeau din transportul pe drumul de fier, au făcut ca în
Europa şi America de Nord să se treacă, în deceniile patru şi
cinci ale secolului al XIX-lea, la o activitate susţinută pentru
realizarea reţelelor de căi ferate. După numai şapte ani de
la inaugurarea primei linii, în 1837, în Europa fuseseră
daţi în exploatare 1.237 km de cale ferată, pentru ca un
deceniu mai târziu, în 1848, numărul acestora să ajungă
la 14.116 km. Peste ocean, în Statele Unite ale Americii,
se ajunsese la 15.000 km în exploatare sau construcţie4. Pe
vechiul continent, îşi construiseră reţele feroviare Austria,
Belgia, Confederaţia germană, Franţa, Sardinia, Olanda,
Danemarca, Elveţia, Serbia, Norvegia5.
Transportul de trupe şi materiale pe calea ferată a fost
experimentat cu succes de comandamentul prusian în 1846,
când, cu prilejul marilor manevre de la Cracovia, un corp de
armată a fost purtat spre ipoteticul câmp de luptă cu ajutorul
garniturilor de tren6. Folosirea acestui mijloc de transport s-a
generalizat în timpul evenimentelor revoluţionare din 1848-
1849, când, pentru reprimarea mişcărilor, în Prusia, Austria
şi Rusia autorităţile militare au deplasat cu rapiditate trupe
de pedepsire spre centrele insurgente7 .
Inventat în anul 1837, telegraful electric a fost
experimentat pentru prima oară pe continentul european în
1846. La scurt timp după aceea, întrevăzându-se imensele
document 2012 3 (57)
studii/documente
avantaje ce decurgeau din folosirea lui în economie, politică
şi armată, s-a trecut la realizarea de linii telegrafice, care aveau
să constituie în scurt timp o vastă reţea de telecomunicaţii8.
Prima linie telegrafică din Europa a fost inaugurată în
1848 în Prusia, între oraşele Berlin şi Frankfurt pe Main,
iar după nici două decenii aproape toate ţările europene
dispuneau de reţele telegrafice naţionale9. Experimentat cu
prilejul unor manevre militare, telegraful electric s-a dovedit
a fi un mijloc deosebit de avantajos pentru sporirea rapidităţii
legăturii între comandamente şi trupe, ceea ce a determinat
un contemporan să noteze, în 1852, că liniile ferate şi
telegraful electric „oferă de pe acum unui general talentat sau
unui priceput ministru de război prilejul unor combinaţii cu
totul noi într-un război european”10. Importanţa lui pentru
dirijarea trupelor pe câmpul de luptă a primit confirmarea
definitivă cu prilejul războiului Crimeei, când a fost folosit
cu deosebit succes de părţile aflate în conflict11.
În domeniul armamentelor, progresele au fost
spectaculoase. Dacă în primele decenii ale secolului al XIX-
lea puşca şi carabina cu cremene, cu ţeavă lisă, constituiau
armamentul de bază al trupelor, câteva perfecţionări le-au
transformat radical. Schimbările au început în momentul
apariţiei capsei cu fulminant de mercur (1814-1816),
inventată de americanul Thomas Shaw. În 1834, în Anglia,
militarii au experimentat puşca cu capse cu încărcare pe la
gura ţevii, puşcă care a dat rezultate foarte bune, fapt pentru
care modelul a fost adoptat în 1839 de armata britanică.
Peste doi ani, în 1841, armata prusiană a fost înzestrată
cu puşca „Dreyse” cu încărcare pe la culată, cunoscută
şi sub numele de „puşcă cu ac”12 datorită sistemului de
percuţie. Cele două sisteme au coexistat o perioadă, fiecare
cunoscând o serie de perfecţionări, prin care se urmărea
sporirea preciziei şi a bătăii: puşca cu capsă a fost ghintuită,
iar închizătorul „puştii cu ac” a fost modificat ca să nu mai
piardă gaze. Muniţia a evoluat şi ea. Reluând o idee mai
veche a căpitanului britanic John Norton (1823), căpitanul
francez Claude Étienne Minié a inventat un glonte expansiv
(prevăzut cu o scobitură la bază, care, datorită presiunii
Elevi şi ofiţer instructor de la Şcoala ostăşească din Bucureşti
(Albumul oştirii, 1852)
15
studii/documente

gazelor, se mula pe ţeavă, ceea ce făcea ca bătaia şi precizia de piesele bune

să crească semnificativ). Experienţele sale din 1849 au avut recuperate de la
ecou peste Canalul Mânecii, armata britanică adoptând în armele defecte.
1851 acest sistem de glonte13. Ulterior, glontele „Minié” a Rezultatele nu
fost adoptat şi de celelalte armate europene. au fost însă
Disputa dintre puşca cu capsă şi puşca cu ac s-a încheiat pe măsura
în momentul apariţiei cartuşului metalic. Inventat în 1847 a ş t e p t ă r i l o r,
sub o formă imperfectă, aşa numitul „cartuş cu broşă”, el fost din cauza lipsei
perfecţionat rapid, în 1851 realizându-se cartuşul metalic materialelor şi
cu percuţie periferică, urmat în 1861 de cartuşul metalic cu a specialiştilor.
percuţie centrală, asemănător celui din zilele noastre. Astfel, la 18 fe-
Tehnologia fabricării ţevilor de armă s-a modificat. bruarie/2 martie
Dacă înainte ele se produceau prin înfăşurarea şi sudarea 1832, spătarul
unei foi de tablă mai groase în jurul unui ax, a început să Alexandru
câştige teren metoda turnării şi găuririi ţevilor. Astfel, Ghica constata
crescând rezistenţa ţevilor, s-a putut mări încărcătura de că „Armătura
pulbere, ceea ce a avut efect asupra creşterii bătăii şi preciziei şi [sic!] toate ce Infanterist din Regimentul 3 muntean aflat
armamentului de infanterie. se drege şi s-au la carantina de la Schela Cladovei, 9 iulie 1837.
În domeniul artileriei, perfecţionările au avut loc mai întocmit lăcătuşi, În partea superioară a planşei este schiţată o puşcă
ales în domeniul construcţiei proiectilelor şi al profilului ţevii. dar trebuie cu cremene de fabricaţie rusească intrată în dotare
în 1833 (desen de Auguste Raffet)
Deoarece fabricarea tunurilor era costisitoare, înnoirile în mai spornică
17
acest domeniu au pătruns cu întârziere. Între 1836-1846, au lucrare” , îndemnând grăbirea lucrărilor.
avut loc teste privind ghintuirea ţevilor pieselor de artilerie, Cu toate acestea, situaţia armamentului nu s-a
însă primele tunuri de acest fel au fost folosite experimental ameliorat, trupele permanente şi cele nepermanente
abia în războiul Crimeii, utilizarea lor dând rezultate foarte prezentând la 1833 o situaţie grea: armament defect, puşti
bune14. Ca urmare, după încheierea războiului, în Franţa s-a de calibre diferite18.
fabricat tunul „La Hitte”, ghintuit, cu o bătaie de 3.000 m. Din această cauză, comandanţii militari români au pus
Tot în timpul războiului Crimeii, în domeniul marinei, cu insistenţă problema înlocuirii armamentului la nivelul
francezii au experimentat 5 nave protejate cu blindaje din fier, întregii armate. În cele din urmă, s-a convenit cu generalul
Pavel Kiselev ca armamentul să fie procurat din arsenalele
înarmate cu obuziere şi puse în mişcare de motoare cu aburi15.
ruseşti. În urma intervenţiei acestuia la Sankt Petersburg,
Aceste descoperiri în domeniul armamentului nu au
s-a aprobat ca miliţiile să procure 4.096 puşti noi (3.264
rămas fără ecou în rândul specialiştilor, ele fiind recepţionate
pentru Muntenia şi 832 pentru Moldova)19.
şi de militarii români, care au încercat, în măsura resurselor
După aducerea armamentului menţionat în ţară, s-a
financiare şi a restricţiilor impuse de statutul politic
trecut la repartizarea lui la trupe, iar cel aflat până atunci
internaţional al Moldovei şi Munteniei, să ţină pasul
în dotarea oştirii permanente a fost repartizat la unităţile
cu evoluţia armamentului, pentru introducerea tipurilor
teritoriale 20. Trupele teritoriale au primit 1.864 de puşti,
moderne în dotare.
în Ţara Românească şi 1.124 de pistoale şi 562 de săbii, în
Moldova21. Restul
INFANTERIA armamentului
a fost depozitat
Regulamentul ostăşesc pentru miliţia pământească şi a fost folosit
a Principatului Valahiei şi Regulamentul pentru miliţia pentru înlocuirea
naţională a Moldovei menţionau că infanteriştii – trei armamentului
regimente în Ţara Românească şi un batalion în Moldova – deteriorat de la
urmau să fie înarmaţi cu puşti cu cremene şi cu baionetă, unităţile per-
cu încărcare pe la gura ţevii (trupa) şi tesac (subofiţerii şi manente şi
toboşarii), armament identic ca tip cu cel reglementar din nepermanente.
dotarea armatei ruse. Cele 6 batalioane muntene numărau Înzestrarea
3.516 de ostaşi16, iar batalionul moldovean, 907 militari. a rămas în anii
Până în 1833, trupele miliţiilor au fost înarmate cu un următori neschim-
armament vechi, de modele diferite, provenind din Austria bată.
şi Rusia. Treptat, armamentul austriac a fost cedat trupelor Prima acţiune
nepermanente, fiind înlocuit cu armament rusesc primit din de sporire a
rezervele unităţilor ruse de ocupaţie. Deoarece mare parte din armamentului de
acesta era uzat, el a fost reparat cu ajutorul meşterilor lăcătuşi foc din dotarea Domnitorul Ţării Românești Gheorghe Bibescu
din principate, armele cu defecţiuni mai mici „beneficiind” miliţiilor a avut loc 1842-1848 (gravură)

16 3 (57) 2012 document

 studii/documente

în Ţara Românească în 1844, sub Gheorghe Bibescu (1843- cu cremeni, menţiona

1848), când efectivele au fost sporite. Pentru acestea, au fost un raport prezentat
cumpărate din Rusia 1.440 de puşti şi 600 de săbii, pentru Adunării Moldovei,
care s-a plătit suma de 245.288 lei22. precum şi cele mai
O ultimă comandă masivă de puşti cu cremene ruseşti multe din cele vechi,
a fost efectuată în 1845 de militarii oştirii din Moldova, ce s-au reparat, s-au
acţiune determinată de sporirea efectivelor cu încă un lăsat tot cu cremeni,
batalion de infanterie. Au fost aduse cu acest prilej 1.832 de fiind prea costisitoare
puşti şi 105 tesace23. întrebuinţarea acelor
Numirea în fruntea miliţiei moldovene a lui Dumitru cu capse”29. Armele
Sturdza – fiul domnitorului Mihail Sturdza – a reprezentat au fost primite în
un moment semnificativ în evoluţia dotării oştirilor române. anul 1848. Testate de
Odată cu ministeriatul său, începe reorientarea către alte militarii moldoveni,
surse de procurare a armamentului, nu numai din Rusia, şi ele au arătat, „din
se face un prim pas spre renunţarea la puşca cu cremene şi încercările făcute
adoptarea puştii cu capse, foarte moderne în acea vreme. prin împuşcarea la
Din ordinul hatmanului Sturdza, în martie 1846, ţintă în depărtarea
porucicul Herfir a fost trimis în misiune în vestul Europei, de 310 paşi […],
fiind însărcinat, printre altele, să procure 865 baionete de la dreapta lor bătaie”30.
„fabricile din staturile străine”24. De la Viena, Domnitorul Moldovei Mihail Sturdza
1834-1849 (pictură)
În acelaşi timp, au fost luate măsuri pentru adaptarea militarii moldoveni
sistemului cu percuţie la un număr de puşti cu cremene. Introdus au mai cumpărat 1.812 „săbii-pumnale” (tesace), care au fost
experimental la sfârşitul deceniului al patrulea şi începutul celui introduse în dotarea infanteriştilor (până în 1847, dispuneau
următor, în armatele engleză, franceză şi prusiană, sistemul cu de tesace doar subofiţerii, ostaşii companiei de „grenadiri” şi
percuţie a căpătat o extindere destul de mare către 1845. La muzicanţii).
curent cu modificările pe cale să se producă în dotarea armatelor În timpul revoluţiei de la 1848, în principatele
europene, Dumitru Sturdza, apreciind performanţele sporite române, deşi au existat preocupări din partea guvernului
conferite de această modificare, a dispus modificarea câtorva revoluţionar muntean de a achiziţiona noi cantităţi de arme
sute de arme cu cremene în arme cu capsă. Până în 1847, s-au din străinătate, intervenţia militară străină nu a permis
transformat în atelierul miliţiei moldovene, după modelul cârmuitorilor de la Bucureşti să-şi materializeze proiectele.
puştii cu capse prusiene, 241 de arme25. Ele au fost introduse în În timpul represiunii, trupele muntene şi moldovene au fost
înzestrarea companiilor de „grenadiri” din armata moldoveană. dezarmate, iar armamentul a fost o parte distrus – îndeosebi
În acelaşi an, s-au dat la tipărit „regulile încărcărei şi a slobozirii în Ţara Românească – o parte sechestrat de administraţiile
puştilor cu capse, adoptându-se din metodele cunoscute cel de ocupaţie31.
mai potrivit cu exerciţia de astăzi”26. Experimentul efectuat în După înscăunarea principilor Alexandru Grigore
cadrul miliţiei moldovene nu a dat însă rezultatele aşteptate, Ghica şi Barbu Ştirbei, la Iaşi şi Bucureşti (1849-1856), între
din cauza costului ridicat al operaţiilor de transformare şi a preocupările pentru întărirea şi modernizarea organismului
eforturilor financiare făcute pentru procurarea capselor din militar s-au aflat şi cele privind refacerea potenţialului
străinătate27. militar al oştirilor române32. Astfel, în prima perioadă,
După consumarea muniţiei, armele cu capse au fost trupele permanente şi nepermanente au primit armamentul
depozitate. Din această cauză, infanteria moldoveană avea recuperat de la ocupanţi, iar lipsurilor au fost completate cu
un deficit de 250 arme de acelaşi model
de arme. Pentru a importate din Rusia33.
remedia situaţia, Din 1851 s-a
conducerea trecut la o fază
militară de la Iaşi nouă: schimbarea
a intrat în legătură armamentului cu
cu fabricantul modele moderne.
vienez Frederich Această acţiune s-a
Früwirt, directorul desfăşurat mai întâi în
unei manufacturi Ţara Românească.
imperiale de Cu acest prilej,
armament, căruia maiorul A. Boroczin a
i s-au comandat mai comandat 3.000
1.213 de puşti de puşti cu capse –
cu baionete .28 fabricate după modelul
„Aceste puşti sunt Infanterie defilând în pas alergător – august 1837 (desen de Auguste Raffet) puştilor reglementare

document 2012 3 (57) 17

studii/documente
Prezentarea armei (Planurile şi figurile şcoalei recruţilor, Bucureşti, 1847)
din armata franceză – repartizate trupelor de linie34. De
asemenea, tot de la francezi, au fost cumpărate 100 de
carabine de vânători, cu capse, ghintuite. Aceste arme au
fost aduse în Ţara Românească în 1852. Puştile cu cremene
au fost transferate trupelor teritoriale de grăniceri35.
Cu toate acestea, în a doua jumătate a anului 1852 se
mai aduceau, de la manufactura de arme din Liège, unde
fusese făcută şi comanda din 1851, 1.800 de puşti cu percuţie
(cu capse) „pentru armamentul unui regiment al miliţiei”36.
Totuşi, aşa cum se menţiona şi într-un raport consular
francez, armele belgiene cu capse nu corespundeau
exigenţelor conducerii militare muntene37.
În Moldova, importurile de armament au fost mai
reduse: în 1849, au fost aduse 605 puşti de infanterie de la
fabrica de armament din Tula, Rusia, iar în 1850 încă 200
de la fabrica lui Fr. Früwirth din Viena38. Cu acestea, a fost
înarmat cel de-al doilea batalion creat înainte de revoluţie.
Infanteria Regimentului de jandarmi, care număra 678 de
militari pedeştri, a fost înarmată cu 718 puşti cu baionetă vechi,
diferite tipuri („conoegăreşti”, „pioniereşti”, regulamentare
de infanterie) şi tesace39. Nevoia de armament alb a fost
completată cu importul a 570 de tesace şi a mai multor săbii
pentru ofiţerii de infanterie din Rusia în 1850 şi 1852.
Izbucnirea războiului Crimeii (1853-1856) şi ocuparea
principatelor de către trupele ruse, urmate apoi de cele
otomane şi austriece, au reprezentat momente de cumpănă
pentru dezvoltarea organismului militar. La retragere, sub
presiunea franco-anglo-otomană, trupele ruse au ridicat o
parte din armamentul oştirilor munteană şi moldoveană, de
regulă cel de factura cea mai modernă. Spre exemplu, numai
din Muntenia au fost luate 1.001 puşti belgiene cu capse,
32 de „stuţere” (carabine belgiene de vânători, cu capse,
ghintuite), aproape 2,1 milioane de capse şi 200 de tesace40.
Ocupaţia rusă a fost înlocuită în 1854 cu cea austriacă,
conform convenţiei austro-otomane de la Boyaciköy, care
avea să dureze până la terminarea războiului. Austriecii,
interesaţi să-şi întărească autoritatea în principate (pe care
doreau să le anexeze), au căutat să se insinueze în viaţa
economică şi politică a principatelor dunărene. Printre
acţiunile întreprinse de ei s-a numărat şi acordarea dreptului
18
oştirilor munteană şi moldoveană de a importa armament
din străinătate, într-o vreme în care comerţul cu arme era
prohibit din cauza războiului. Pentru a completa lipsurile
produse cu ocazia retragerii trupelor ruse, militarii români
au dat curs imediat acestei aprobări.
În mai 1856, domnitorul muntean Barbu Ştirbei l-a
însărcinat pe maiorul Ioan Cornescu să procure de la Liège
1.415 puşti, 500 de baionete, 2.000 de amnare41 pentru
puştile cu cremene şi 7 milioane de capse42. În acelaşi timp,
a fost trimis la Viena praporcicul Dimitrie Saegiu, pentru
a achiziţiona 600 de carabine austriece cu capse model
„Früwirth”, „de curând adoptate”43. Se prevedea ca armele
să intre în dotarea trupelor de tiraliori muntene, recent
înfiinţate. La 4/16 aprilie 1856, colonelul Barbu Vlădoianu,
adjunctul şefului oştirii, atrăgea atenţia praporcicului
muntean ca „puştile ce primiţi d’acolo, căutaţi să nu fie cu
fitile. Cereţi capsule două milioane la ele [...]. Mai trebuiesc
şase milioane capsule pe calibrul puştilor noastre”44. Armele
au fost aduse în Muntenia în luna mai 185645.
Şi oştirea moldoveană a profitat de autorizaţia obţinută
de la comandamentul de ocupaţie pentru a importa
armament din străinătate. Sporirea dotării cu arme de foc şi
arme albe era cu atât mai necesară cu cât efectivele infanteriei
crescuseră în 1856 cu încă un batalion cu un efectiv de
888 de oameni, iar corpul pompierilor îşi dublase efectivele.
Cu procurarea armamentului pentru Batalionului 3
Infanterie moldovean a fost însărcinat, în 1856, George
Adrian, fostul revoluţionar muntean de la 1848, aflat la
Paris. El a încercat să obţină fabricarea puştilor pentru
infanterie în manufacturile de arme franceze, dar, pentru
operativitate, a apelat la manufactura de arme de la Liège46,
de unde au fost aduse în cele din urmă cele 888 de puşti cu
capse necesare batalionului de infanterie.
În 1856, din Austria au fost importate 20 de pistoale cu
capse şi 152 de săbii pentru ofiţerii de infanterie47.
CAVALERIA
Prin regulamentele ostăşeşti ale Moldovei şi Munteniei,
au fost înfiinţate şapte escadroane de cavalerie (unul în
Moldova, celelalte şase în Muntenia). Armamentul fiecărui
cavalerist a fost alcătuit după modelul cavaleriei ruse uşoare:
câte un pistol cu încărcare pe la gura ţevii, cu cremene, o
sabie de cavalerie şi o lance „încăputată cu fier”48.
Dorobanţii (cavaleria) trupelor teritoriale muntene organizate
după principii militare în 1850 (Albumul oştirii, 1852)
3 (57) 2012 document

În Ţara Românească, cavaleria era formată din
6 escadroane, numerotate de la 1 la 6, care însumau 1.200 de
militari. Ca semn distinctiv, cavaleria munteană avea fixat în
vârful lăncii un fanion albastru cu galben.
Efectivele cavaleriei moldovene, 1 escadron, se ridica la
208 militari. Lancea avea în vârf un fanion în culorile roşu
şi albastru.
Cele 7 escadroane de cavalerie muntene şi moldovene
au primit în dotare 1.408 pistoale, 1.408 săbii de cavalerie
şi 1.408 lănci49.
Până la sfârşitul anului 1833, toate trupele de cavalerie
permanentă intraseră în posesia armamentului necesar50.
Pe lângă trupele de cavalerie permanente, în cele două
principate forţa militară mai era reprezentată şi de trupe
nepermanente, dorobanţii, în Ţara Românească, şi slujitorii,
în Moldova, din care mare parte erau călări.
Primele au fost reorganizate în 1832 trupele de
dorobanţi, numele purtat la acea dată de trupele teritoriale
călări din Muntenia. Efectivele lor au fost stabilite la
4.488 de oameni, înarmaţi cu puşti, pistoale şi săbii, asemenea
trupelor permanente, dar în număr insuficient 51, constând
din armamentul la care renunţaseră trupele permanente
după importurile din Rusia .
În 1834, după organizare, din trupele teritoriale de
slujitori, care numărau 1.563 de oameni, 735 erau călăreţi,
înarmaţi cu câte 2 pistoale, o sabie şi o suliţă, deci, în total, cu
1 470 pistoale, 735 săbii şi 735 suliţe, armament cumpărat
cu fonduri luate din cutia satelor52.
În 1845-1846, armamentul cavaleriei din Moldova,
organizată în continuare într-un divizion, a cunoscut o
diversificare prin înzestrarea a 16 călăreţi din escadronul
miliţiei moldoveneşti cu carabine ruseşti cu cremene53.
Armamentul cavaleriei, deteriorat în urma instrucţiei, a fost
dat spre reparare lăcătuşilor armurieri din oştire, dar mai cu
seamă din afara ei. O altă parte din armament a fost procurat
din Austria, în 1846 cavaleria moldoveană fiind înzestrată
cu „săbii noi, după cel mai nou model, întrebuinţate de
cavaleria austriacă”, produse „la una din cele mai bune
fabrici din Viena”54. În 1847, au fost cumpărate din Rusia
„160 carabine ulăneşti de cea mai nouă formă”55, carabine cu
încărcare pe la gura ţevii, dar cu sistemul de dare a focului
foarte modern în acea vreme, cu capsă56. Astfel, în a doua
jumătate a anului 1847, cavaleria moldoveană îşi schimbase
în întregime armamentul: carabine ruseşti cu capsă şi săbii
de cavalerie model austriac.
În Moldova, s-a mai achiziţionat armament nou abia
în 1856, când s-au mărit efectivele cavaleriei cu încă un
escadron format din 164 de oameni. Întrucât cea mai mare
parte a armamentului se afla în depozite, au fost importate
doar 16 carabine, 20 de pistoale, 152 de săbii şi 120 de lăncii57.
Armamentul a fost procurat din Austria58. În 1858, ca urmare
a creşterii efectivelor cavaleriei moldovene, au mai fost
importate, în lunile iulie-august, 400 de lănci şi 30 de săbii
din Prusia59, precum şi pistoale cu capsă din Franţa (1858).
Noul domn al Moldovei, Alexandru Grigore Ghica,
a transformat slujitorii călări în trupe de jandarmi călări.
Aceştia au preluat armamentul foştilor slujitori. Călărimea
document 2012 3 (57)
studii/documente
din cadrul Regimentului
de Jandarmi, care număra
644 de militari, a fost
echipată cu câte o sabie
şi 2 pistoale (un total de
798 de pistoale pentru
394 de jandarmi) şi 250 de
carabine cu cremene ruseşti
importate în 1850, pentru
înarmarea „carabinierilor”60.
În 1855, au mai fost
cumpărate de la Viena 650 de
săbii pentru jandarmi, care au
intrat în dotare în 185661. Domnitorul Moldovei
Intrarea carabinelor Grigore Alexandru Ghica
cu percuţie (cu capsă) 1849-1856 (gravură)
în înzestrarea cavalerie
moldovene reprezintă un element important în evoluţia
înzestrării trupelor române: este momentul de răscruce în
care armele de factură medievală (cu cremene) încep să fie
înlocuite, treptat, cu arme cu percuţie, proces ce se va încheia
la nivelul armatei permanente în vremea lui Alexandru Ioan
Cuza, când s-a reuşit, pentru prima oară în istoria armatei,
realizarea unei înzestrări uniforme.
Înzestrarea cavaleriei muntene, a rămas neschimbată
până la începutul domniei lui Barbu Ştirbei. Cavaleria a
trecut prin mai multe reorganizări: în 1835, escadroanele
au alcătuit un regiment de cavalerie, apoi au fost reduse la 3
(1843) alcătuind un divizion. Din 1848, au revenit, câte un
escadron, pe lângă fiecare regiment de infanterie.
În 1852, escadroanele, comasate, au devenit din nou
independente şi au format 2 escadroane de ulani, înzestrate,
pe lângă lance şi sabie, cu carabine cu capse62.
Armamentul a fost schimbat în 1856, când sub-
locotenentul Dimitrie Saegiu a cumpărat de la Viena
600 de muschete austriece „de curând adoptate” şi
750 de pistoale cu capsă, pentru cavalerie63, model „Früwirth”,
„după forma cea mai modernă”, iar maiorul Ioan Cornescu –
150 de săbii de cavalerie, din Belgia64.
Ofiţeri şi grăniceri munteni din trupele teritoriale organizate
după principii militare în 1850 (Albumul oştirii, 1852)
19
studii/documente

În 1857, ca urmare a înfiinţării

unui al doilea divizion, s-au mai
importat 230 de săbii din Prusia, prin
intermediul lui Filip Şvaichert.
Barbu Ştirbei a reorganizat în
1850 trupele de dorobanţi, transformate
integral în cavalerie. Ele au format
17 escadroane, cu un efectiv de
4.629 de oameni.
Pentru înzestrarea dorobanţilor,
în ianuarie 1851, maiorul A. Boroczin,
şeful „secţiei inginereşti” a departa-
mentului ostăşesc, a fost trimis în Belgia, O nouă armă înfiinţată în 1843: artileria (Albumul oştirii, 1852)
unde a cumpărat de la manufactura
de arme de la Liège 5.129 de puşti-muschetoane cu Grigore Ghica, ca armata otomană să ofere gratuit
capsă, fabricate după model francez şi 5.129 de săbii de mai multe piese de artilerie. Astfel, miliţia munteană a
cavalerie65. obţinut 6 tunuri, cal. 12 livre (119 mm), şi 2 obuziere de
cal. 7 livre (147 mm), iar cea moldoveană – 5 piese de cal. 6 livre
ARTILERIA (94 mm), acelaşi model cu tunul obţinut în 183570.
În oştirea moldoveană, principele Grigore Alexandru
Preocuparea pentru organizarea armei artileriei, cu Ghica, văzând în artilerie „un nou mijloc ce i se dă spre ţinerea
nereuşite semnalate în anii 1834, 1838, 1840 şi 184166, a bunei orânduieli a instituţiilor şi a legilor principatului”71, a
constituit unul din obiectivele preferate ale conducerii ordonat în 1850 să se organizeze cu cele 6 tunuri prima
militare şi politice de la Iaşi şi Bucureşti.
baterie de artilerie72. Întrucât fuseseră importate doar ţevile,
În 1835, domnul Moldovei, Mihail Sturdza, a izbutit
afeturile, chesoanele şi carele de baterie au fost confecţionate
să obţină de la autorităţile militare ruse de ocupaţie un tun,
la Iaşi, copiindu-se afetul după modelul turcesc, iar chesoanele
captură otomană, din bronz, neghintuit, cu încărcare pe
cu 2 roţi şi carele de baterie – după modele ruseşti. Ele au fost
la gura ţevii, cal. 6 livre (94 mm)67, dar nu a putut să facă
realizate la „Şcoala de arte şi meserii” din Iaşi73 . Bateria a
mai mult de atât. Din această cauză, după ce a intenţionat
fost încadrată cu 92 de militari74, care au primit ca armament
să folosească tunul pentru a înarma nava staţionară de la
individual tesace asemănătoare cu cele ale flotilei: o muchie
Galaţi, piesa a fost adusă la Iaşi, unde a fost folosită doar cu
prilejul ceremoniilor. avea tăiş, cealaltă muchie dinţi de ferăstrău75.
Gheorghe Bibescu, domnitorul Munteniei, are, în Noul material din înzestrarea artileriei muntene a fost
schimb, meritul de a fi întemeietorul artileriei române adus la Bucureşti în octombrie 1850. Piesele, aflate în bună
din epoca modernă. Sfătuit de locotenentul Ioan Emanoil stare, l-au făcut pe domnitorul Barbu Ştirbei să noteze că
Florescu, el a obţinut, în 1843, avizul favorabil al Înaltei „tunurile şi accesoriile lor, cum şi ţinuta lor ireproşabilă, 76
au
Porţi, pentru a procura din arsenalele imperiale din atras într-adevăr întreaga noastră admiraţie” .
Constantinopol 4 piese de artilerie, de acelaşi calibru Cu cele 12 tunuri, au fost formate 2 baterii: o baterie
şi model cu piesa unităţii moldovene. Cu cele 4 tunuri, de artilerie pedestră (înzestrată cu 6 tunuri de cal. 119 mm
a fost înfiinţată în oştirea munteană o baterie de artilerie, şi 2 obuziere de cal. 147 mm) şi o semibaterie de artilerie
încadrată cu călăreaţă (dotată cu 4 tunuri de cal. 94 mm)77. Efectivul
78
197 de militari, artileriştilor a fost urcat la 188 de militari .
comandaţi Tunurile din înzestrarea bateriilor de artilerie din
de căpitanul Moldova şi Muntenia aveau, în general, o bătaie de 1.200
Pavel Lenz68. paşi (1.337 m) şi o împrăştiere laterală de 50 paşi79.
A r m a m e n t u l Chesoanele oştirii muntene au fost construite în ţară, după
individual al modelul rusesc, iar muniţia, ce „se compunea din cartuşul
a r t i l e r i ş t i l o r cu ghiulea, proiectilul cu iarbă în acelaşi săculeţ, despărţite
era format din printr-un sabot de lemn în care ghiuleaua se găsea încastrată
tesace69. [...]. Cutia cu mitralie separată de cartuş”80, a fost în parte
În 1849, importată, iar în parte fabricată în ţară.
g u v e r n u l Cursul firesc pe care îl luase dezvoltarea acestei arme – în
de la Constanti- 1850 militarii moldoveni preconizau să completeze înzestrarea
nopol a consim- bateriei cu 2 obuziere81– a fost întrerupt în timpul războiului
ţit, la insistenţele Crimeii, când, după o vremelnică ocupare a principatelor
Domnitorul Ţării Româneşti noilor domnitori de către trupele ruse (1853-1854), bateriile de artilerie ale
Barbu Ştirbei Barbu Ştirbei oştirilor munteană şi moldoveană au fost însuşite ca pradă de
1849-1856 (gravură) şi Alexandru război de armata rusă în timpul retragerii.

20 3 (57) 2012 document

 studii/documente

Deposedate de din toată ţara. Serviciul era de 6 ani. În 1845, pompierii au

materialul artileristic, fost înzestraţi cu un armament identic cu cel al infanteriei,
autorităţile militare constând din 230 de puşti cu baionete şi 20 de tesace .
şi civile de la Iaşi şi Pompierii depindeau de şeful poliţiei capitalei (aga),
Bucureşti au depus pentru serviciul de stingere a incendiilor, iar pentru instrucţia
în perioada imediat militară, organizare, armament şi uniforme, de spătar.
următoare eforturi Uniforma era cea a infanteriei, însă pe cap aveau coifuri
susţinute pentru a de alamă cu coadă din păr de cal negru pe creastă şi cu
reînzestra bateriile de „pajere” în frunte89.
artilerie. Încercarea lui Pompierii s-au distins, la puţină vreme de la înfiinţarea
Barbu Ştirbei a dat greş lor, în două mari evenimente. În 1847, de Paşte, în zilele de
în 185582; nu acelaşi 23-24 martie/4-5 aprilie, aproape un sfert din Bucureşti a
lucru s-a întâmplat în fost mistuit de un catastrofal incendiu, la a cărui stingere
Moldova, care, după au contribuit din plin, şi pe 13/25 septembrie 1848, când,
o încercare neizbutită alături de un batalion de infanterie muntean, au participat
în 1856 de a cumpăra la confruntarea cu 5.000 de militari otomani90, un adevărat
o baterie de artilerie – botez al focului pentru oştirea română.
6 tunuri de cal. 8 livre În 1852, au crescut efectivele şi s-au cumpărat
(106,1 mm) şi echipamente noi pentru stingerea incendiilor. În 1857,
2 obuziere de efectivul trupelor de pompieri era de 5 ofiţeri, 28 subofiţeri,
15 cm (151 mm)83 din 12 muzicanţi şi 270 de soldaţi.
arsenalele franceze cu
ajutorul lui George FLOTILA
Soldat din miliţia moldoveană Adrian84, a reuşit, la
(Albumul militar al Moldovei, 1854) mijlocul anului 1857, În primii ani ai reorganizării pe baze moderne a oştilor
săachiziţionezematerial române, pentru paza frontierei dunărene, regulamentele
de artilerie în contul datoriilor de război ale armatei austriece ostăşeşti nu au prevăzut decât dotarea cu 26 de bărci
de ocupaţie. Acesta provenea de la Bateria 12 Cavalerie din acţionate cu vâsle, atât în Moldova cât şi în Ţara Românească.
Regimentul 12 Artilerie de Câmp austriac cantonat la Iaşi85. Personalul ce urma să le încadreze era alcătuit din ostaşi ai
Materialul era format din 4 tunuri de cal. 6 pfunzi (90 mm) armatei terestre, din trupele de infanterie. Armamentul lor
şi 2 obuziere de cal. 7 pfunzi (149 mm), 8 chesoane, care se compunea din puşti ruseşti cu cremene, neghintuite, cu
de baterie, forje, furgoane şi rezerve de muniţie86. Cu el, a încărcare pe la gura ţevii, cal. 17,78 mm, md. 1826, fabricate
fost organizată o baterie de „artilerie călăreaţă”. În acelaşi la manufacturile de arme de la Tula şi Sestroreţk. Armele erau
timp, au fost făcute demersuri pentru înapoierea bateriei prevăzute cu baionete şi aveau o bătaie de 300 de paşi91.
de „artilerie pedestră” sechestrată în 1854 de armata rusă. Misiunea acestei forţe ambarcate era aceea de a patrula
Tratativele între ruşi şi moldoveni s-au încheiat cu succes în în zona porturilor, unde se aflau carantinele, şi în spaţiul
iunie 1857, când guvernul de la Iaşi a recuperat materialul dintre carantine, pentru a se opune eventualelor încercări de
bateriei capturate, în parte deteriorat87. încălcare a cordonului sanitar antiepidemic.
Spre deosebire de miliţia moldoveană, oştirea
munteană a rămas în anii 1854-1858 fără artilerie din cauza
dezinteresului conducerii, preocupată în primul rând de
problemele politice. Deşi în 1858 guvernul rus a anunţat
că era dispus să înapoieze piesele de artilerie88, această
problemă va fi rezolvată abia în primele luni ale domniei lui
Alexandru Ioan Cuza.

POMPIERII

În Moldova, prin Regulamentul ostăşesc, pompierii au

fost organizaţi într-o companie, cu uniforme şi armament ca
ale miliţiei moldovene, spre deosebire de Ţara Românească,
care, conform aceluiaşi regulament, a înfiinţat un corp civil
semimilitar, încadrat cu 127 de pompieri cu 7 pompe.
Pompierii munteni au fost militarizaţi în 1844. Cu
ei, s-a constituit o companie (roată) formată din 7 ofiţeri,
23 de subofiţeri şi 256 de soldaţi. Soldaţii erau recrutaţi Flotila munteană creată în 1845 (Albumul oştirii, 1852)

document 2012 3 (57) 21

studii/documente
S-a trecut,treptat,la construirea bărcilor menţionate anterior
în atelierele navale din porturile Galaţi şi Giurgiu. Cele construite
la Giurgiu au fost recepţionate de o comisie militară92.
Era evident că în Principatele Române forma de
organizare a pazei pe Dunăre nu era adecvată obiectivelor
urmărite – patrulări în apele teritoriale şi efectuarea serviciului
de poliţie portuară – datorită materialului din înzestrare93.
Primele măsuri pentru reglementarea acestei situaţii
au fost luate în Moldova, care, de altfel, avea şi o frontieră
mai redusă la Dunăre. În 1835, la Galaţi, a fost creat un
corp de poliţie fluvială, cunoscut în epocă sub numele de
brandvahtă, cu un efectiv de 23 oameni. Înzestrarea acestui
corp de poliţie fluvială a rămas însă neschimbată până la
începutul deceniului următor. În 1841, maiorul Pavel
Scheletti, comandantul garnizoanei Galaţi, a fost însărcinat
de guvernul de la Iaşi, care avea „intenţia de a stabili pentru
menţinerea ordinei în portul nostru [Galaţi – n.a.] o şalupă
canonieră cu 3 tunuri şi 18 vâslaşi”94, să obţină din străinătate
documentaţia tipului de navă dorit, pentru a fi construită
într-unul din atelierele navale din Galaţi. Pentru aceasta,
maiorul P.Scheletti a apelat la specialişti din porturile
Sardiniei, Marsilia şi Ismail95.
În cele din urmă, comanda a fost încredinţată atelierului
naval condus de Sava Panaite, preferat între alţi ofertanţi
datorită cunoştinţelor sale în materie de construcţii navale96.
Nava, cu două catarge, a fost lansată la apă la 9/21 mai 184397.
Goeleta, botezată „Emma”, a fost înarmată în anul
următor cu cinci piese de artilerie importate de la arsenalul
regal din Torino. Piesele de artilerie, „ce dinadins s-au vărsat
de bronz în arsenalul de la Turin”98, erau alcătuite dintr-un
perier99 de calibrul 8 livre (123 mm), în lungime de aproape
un metru, şi 4 caronade100 de calibrul 4 livre (76 mm), a căror
greutate varia între 45-50 kg 101. Odată cu ele, a fost adusă
şi o cantitate de muniţie constând din „50 ghiulele de fier,
50 de cartuşe cu pulbere, 50 de stupile, 20 mitralii (cartice),
fiecare cu 56 bile”, pentru perier şi „100 ghiulele de fier,
100 de cartuşe cu pulbere, 100 stupile, 100 mitralii (cartice)
fiecare cu câte
52 de bile”,
pentru cele
4 tunuri102.
Marinarii de
pe navă au
primit, fiecare,
câte „o puşcă
cu baionetă
în forma celor
pioniriceşti
şi un tesac
marinăresc”103.
La scurt
timp de la
intrarea în
serviciu a botezate „Anna” şi „Natalia” – prima de 11 coţi lungime
„Emmei”,
Militar din trupele de jandarmi călări înfiinţate în 1850 c o n d u c e r e a
de Grigore Ghica (gravură de A. Asachi) militară de la
22
Iaşi a fost informată că bastimentul era impropriu misiunilor
încredinţate. Ca urmare, s-a obţinut avizul domnitorului
Mihail Sturdza ca nava să fie vândută, iar cu suma obţinută
să fie construită o şalupă canonieră104. „Emma” a fost vândută
în 1847105.
Din 1844-1845, datează şi primele consemnări
documentare despre preocupările ocârmuirii de la Bucureşti
pentru dotarea corespunzătoare a corpului de poliţie fluvială
din Muntenia106. Datorită strădaniilor principelui Gheorghe
Bibescu, s-a obţinut de la Viena autorizaţia construirii a trei
şalupe canoniere în arsenalul flotilei austriece de la Titel,
„după modelul ceaicilor c.c. austriece” aflate în înzestrarea
batalionului imperial de şalupe canoniere107. Navele erau
de două tipuri – pe care le voi numi, în mod convenţional,
Tip A şi Tip B108. Primul model avea un gabarit mai mare
(lungime 25 m, lăţime 5,50 m), două catarge (cu 2 vele
trapezoidale şi un trinchet) şi 18 vâsle, iar al doilea model,
de un tonaj mai redus (lungime 15,20 m, lăţime 2,30 m), un
catarg (cu o velă trapezoidală şi un trinchet) şi 16 vâsle109.
Şalupele canoniere, ale căror echipaje totalizau de
113 oameni, au fost însărcinate cu paza portului Brăila (cea
de Tip A) şi cu paza porturilor Giurgiu şi Calafat (cele de
Tip B). Navele erau înarmate cu tunuri model austriac.
Tunurile de pe şalupa canonieră de Tip A erau: două de
cal. 3 pfunzi (75 mm) – unul fabricat în 1807 (207,6 kg),
iar celălalt în 1808 (204,78 kg) –, instalate la provă, şi două
de calibrul 1 pfund110 – unul fabricat în 1783 (115,76 kg), iar
celălalt, în 1783 (119 kg) –, dispuse la pupă111. Tunurile erau
din bronz, neghintuite, cu încărcare pe la gura ţevii. Şalupele
canoniere de Tip B erau înarmate cu câte un tun de cal. 3
pfunzi (75 mm).
Pentru piesele de artilerie ale flotilei muntene a fost
cumpărată , în august 1845, o cantitate de „21 oca iarbă” de
tun (26,7 kg)112.
Cele trei nave au costat 46.098 lei113. Alţi 11.707 lei au
fost alocaţi, tot în 1845, pentru construirea a 42 de bărci114,
completându-se astfel dotarea trupelor însărcinate cu paza
pe apă.
Între 1847-1850 conducerea militară moldoveană s-a
preocupat de refacerea dotării flotilei, deposedată de nava
„Emma”, ce se dovedise necorespunzătoare. După mai multe
consultări115 – s-a apelat chiar la şantierele navale austriece
de la Titel116 – s-a hotărât construirea la Galaţi a cinci nave
de tipul şalupelor canoniere. În vara anului 1851117, cele cinci
nave – construite în atelierul naval al gălăţeanului Sotirachi
Panaiotides – au fost livrate flotilei moldovene. Acestea
erau următoarele: şalupa canonieră „Moldavia”, dislocată la
Galaţi pentru asigurarea poliţiei şi securităţii portului, de
16 coţi lungime (10,19 m), înarmată cu un perier de cal. 8
(123 mm), dispus la prova, şi două caronade de cal. 3 (76 mm),
instalate la tribord şi la babord; două şalupe canoniere, dotate
cu câte un tun de cal. 3 (76 mm), de dimensiuni mai reduse,
(7,01 m), iar cea de-a doua de 10 coţi lungime (6,37 m) –
destinate serviciului de pază la gurile Siretului şi Prutului;
o barcă „de edec”, probabil botezată „Galaţi”, în lungime
3 (57) 2012 document
 studii/documente

de 5 coţi (3,29 m), şi o barcă pentru protocol, probabil nave moldovene128

botezată „Ştefan cel Mare”, în lungime de 9 coţi (5,73 m). În şi muntene el fusese
caz de necesitate, ultimele ambarcaţiuni puteau fi înarmate serios afectat de
cu tunurile de cal. 3 (76 mm) aflate pe „Moldavia”118. Pe confruntările la
lângă aceste nave, flotila moldoveană mai dispunea în portul care participase.
Galaţi de încă patru bărci119. Efectivul flotilei a fost sporit Întrucât repararea
la 72 oameni. Acestora le-au fost repartizate, în toamna navei presupunea
anului 1851, 67 de puşti „pioniriceşti” cu baionete, luate din mari cheltuieli,
depozitul regimentului de infanterie, reparate de „lăcătuşul peste puţin timp s-a
miliţiei Holub” pentru suma de 711 lei120. renunţat la serviciile
Între timp, în Ţara Românească, pe baza dotării existente ei, fiind vândută
– trei şalupe canoniere – noul principe, Barbu Ştirbei, a dispus unui particular.
organizarea personalului de pe nave într-un corp al şalupelor Şalupa canonieră
canoniere121. Din iniţiativa sa, în 1851, flotila a mai primit Tip A din flotila
încă o şalupă canonieră înarmată cu un tun122, realizată după munteană a revenit
planurile inginerului rus Piotr Trofimovski123. la Brăila tot în acea
Reorganizarea flotilelor moldoveană şi munteană, vreme, însă fără
ca de altfel întreaga evoluţie a organismului militar, a fost armamentul de care
întreruptă în 1853, odată cu izbucnirea războiului Crimeii dispunea anterior.
(1853-1856). După ce au ocupat timp de un an Principatele Cârmuitorii
Dunărene, trupele ţariste s-au retras din zona Dunării sub militari români,
presiunea armată a alianţei anglo-franco-otomano-sarde îngrijoraţi de
împrejurare în care au ordonat, din considerente militare şi situaţia la care se
politice, deposedarea miliţiilor munteană şi moldoveană de ajunsese, au luat în
tot armamentul modern aflat în dotare (puşti şi carabine cu studiu, între anii
capsă, piese de artilerie şi nave). 1855-1858, mai Ofiţer moldovean
multe proiecte de (Albumul militar al Moldovei, 1854)
Ca urmare a acestei decizii, flotila Ţării Româneşti
a fost lipsită, după cum se consemnează în Însemnare, de reorganizare şi
muniţia luată de ruşi la retragerea din Principat, de „3 tunuri înzestrare a flotilelor, pentru întărirea capacităţii de apărare
ale şalupelor; 1 şalupă cu toate ale ei [şalupa canonieră a frontierei dunărene, proiecte care, din păcate, nu s-au
Tip A – n.a.], 1 barcă”124, iar cea din Moldova – de şalupa materializat.
canonieră „Natalia”125, cu toate cele 5 tunuri126. Acest ultim Cronologic, o primă angajare în această direcţie este
bastiment a fost înapoiat în iulie 1856127, dar, ca şi celelalte consemnată în Ţara Românească, unde Barbu Ştirbei a dispus,
la 19 noiembrie/1 decembrie 1856, acordarea primelor
fonduri, dintr-un total de 400.000 lei, necesare cumpărării
unui vapor militar pentru paza portului Brăila129.
Situaţia politică şi economică internă – abdicarea lui
Ştirbei Vodă, iniţiatorul acestui proiect în 1856, lupta pentru
unire şi starea financiară precară – a făcut însă ca planul să
fie abandonat. În ciuda acestui eşec, în perioada anilor 1856-
1858 preocuparea pentru reînzestrarea flotilelor nu a scăzut,
rămânând pe mai departe în atenţia factorilor interesaţi de
întărirea capacităţii de apărare a Principatelor Române.
Un alt proiect, intitulat Memoriu privind organizarea
unei flotile moldo-valahe pe Dunăre, este datorat
locotenentului de marină francez C. Laurent, fost comandant
al navei staţionare franceze de la Constantinopol130.
Propunerile sale însă nu ţineau seama de posibilităţile
financiare ale Principatelor Române, care la capătul unei
perioade de patru ani de ocupaţii străine – rusă, otomană şi
austriacă –, erau secătuite de resurse băneşti.
Proiectele menţionate mai sus au prins viaţă abia după
1859, când, la îndemnurile lui Alexandru Ioan Cuza, au
fost reactualizate şi transpuse în organizarea flotilei române
Lăncier moldovean în 1855 (gravură de A. Asachi) moderne.

document 2012 3 (57) 23

studii/documente
33
NOTE Lt.-col. V. Nădejde, op.cit., p.81; Lt.-col. D. Rădulescu, Istoricul şi tactica
elementară a cavaleriei, vol.I, Tipografia Şcoalei Speciale de Cavalerie, Sibiu,
1924, p.79.
34
1
Encyclopaedia Universalis, vol. 4, Paris, 1971, p. 249. Arhivele Diplomatice ale Ministerului Afacerilor Externe, vol. 46, f.2 [În
2 continuare sursa se va cita ADMAE]; Corespondenţa lui Ştirbei Vodă, publicată
Major-général J.F.C.Fuller, L’influence de l’armement sur l’histoire, Payot, Paris,
de N.Iorga, vol. I. Corespondenţa politică, Institutul de Arte Grafice şi Editură
1948, p.83.
3
“Minerva”, Bucureşti, 1904, p.436-437; DANIC, Fond Microfilme Franţa, rola
Ibidem, pp.83-84.
4
71, vo.54, c. 27-28; Căpitan Gh. C. Voiculescu, Armamentul puterii armate
Nicolae I. Petculescu, Căi de comunicaţii şi transport. Pe uscat, pe apă şi în aer,
române. De la invenţiunea pulberei de foc şi până în timpurile noastre (anul
Bucureşti, 1935, pp. 82, 84.
5
1878), Turnu Severin, 1911, p. 39.
Mihail Toma Maer, Povestea drumurilor de fier. Date istorice şi biografice, vol. 35
G-ral Gr. Cornicioiu, lt.-col. Opriş Ştefan, maior Dumitrescu A., Contri-
I, Bucureşti, 1926, pp. 134-179. buţiuni la istoricul grănicerilor, vol I, Bucureşti, 1934, p.48. DIMPR., Ianuarie
6
Major-général J.F.C.Fuller, op. cit., p. 84. 1848-Decembrie 1856, p. 220.
7
Ibidem, p. 133; Căpitan C. Herjeu, Curs de fortificaţiune. Partea V, 36
ADMAE, vol. 46, ff. 24, 25, 43
Comunicaţiuni şi lucrări accesorii de campanie, Bucureşti, 1887, pp.74, 75. 37
DANIC, fond Microfile Franţa, rola 3, vol. 9, c. 141
8
General-maior Gheorghe Suciu, colonel Ioan Biji, colonel Emil Constantinescu, 38
Documente privind Istoria Militară a Poporului Român, Ianuarie 1848-
colonel Leandru Panait, Contribuţii la istoria trupelor de transmisiuni din Decembrie 1849, Editura Militară, 1986, pp. 214-215.
armata română, Editura Militară, Bucureşti, 1973, p. 8. 39
Ibidem, p. 217; Maiorul I. Popovici, op. cit., p.118.
9
Ibidem, p. 8. 40
ADMAE, vol.111, f.142.
10 41
Marx-Engels, Opere, vol.7, Editura Politică, Bucureşti, 1960, p. 525. Piese de oţel care, la armele cu cremene, acopereau tigăiţa în care se afla
11
H. Naves, La télégraphie appliqée a l’art militaire, Paris, 1872, p.7. pulberea de amorsare a încărcăturii; amnarul, lovit de cremenea montată
12
Creată de prusianul Johann Nicholas Dreyse (1778-1867) între anii 1824- la cocoşul armei, bascula şi dădea posibilitatea aprinderii încărcăturii prin
1836. Închizătorul era sistem „cu zăvor”; cartuşul din hârtie; glonţul, de scânteile provenite de la lovitură (Nouveau dictionnaire militaire, Paris, 1892,
calibrul 15 mm, avea fixată de partea inferioară capsa fulminantă; percutorul, p.90).
42
de fapt un ac lung, străbătea cartuşul şi lovea capsa, aprinderea având loc în Ibidem, vol. 46, ff. 230, 233.
43
sens invers, dinspre glonte spre culată. Arma avea o bătaie de 600 m. Cadenţa „Zimbru”, nr. 74, 3 aprilie 1856, p. 12.
44
era, pentru un trăgător versat, de 7 cartuşe pe minut. ADMAE, vol. 168, p.252. Puştile „cu fitile” erau model „Console”, un tip de
13
Geoffrey Boothroyd, Guns through the Ages, New York, f.a., pp. 80-81. tranziţie de la puştile cu cremene la cele cu capse.
45
14
J.F.C.Fuller, op. cit., p. 135. „Telegraful Român”, nr. 35, 5 mai 1856, pp. 139-140.
46
15 DANIC, Fond Ministerul de Război al Moldovei, dosar nr. 621/1852, f. 67.
Ibidem, pp. 82-83, 131. 47
16 Istoria militară a poporului român, vol. IV, Epoca revoluţiilor de eliberare
Maior I. Popovici, Organisarea Armatei Române. Lucrare întocmită după
naţională şi socială.De la Revoluţia populară din 1784 la cucerirea Independenţei
legiuirile în vigoare, vol. I Schiţă istorică a organisărei de la 1830-1877,
depline, 1877-1878, Editura militară, Bucureşti, 1987, p. 363.
Tipografia Leon Friedman, Roman, 1900-1902, pp. 13-14. 48
17
Regulamentele organice ale Valahiei şi Moldovei, Ediţia P. Negulescu şi
Direcţia Arhivelor Naţionale Istorice Centrale, Fond Departamentul
G. Alexianu, vol. I, Bucureşti, 1944, pp. 141, 297.
ostăşesc, dosar nr. 89/1832, f.13 [În continuare sursa va fi citată DANIC, Fond 49
Ibidem, pp. 134-135, 292, 297; APR, tom VIII/1, OOAŢR, L. 2, S. II (VII),
Departamentul ostăşesc]. 1838, Bucureşti, 1897, p. 285.
18
Ibidem, Fond Departamentul ostăşesc, dosar nr. 23/1833, f.59. 50
Biblioteca Academiei Române. Manuscrise, Arhiva Ioan Ghica, I, mss. 1
19
„Buletin.Gazetă oficială”, an II, nr. 38, 24 august 1833, p. 199; Direcţia [În continuare sursa va fi citată BAR.Mss].
Judeţeană a Arhivelor Naţionale Iaşi, Fond Secretariatul de stat al Moldovei, 51
Istoria militară a poporului român, vol. IV, p. 228.
dosar nr. 233/1833, f. 5 [În continuare sursa va fi citată DJANI, Fond 52
APR, tom IV/2, OOAM, L.1, S. II, 1833-1834, Bucureşti, 1894, pp. 506-507.
Secretariatul de stat al Moldovei]. 53
APR, tom XIX/2, OOAM, L. 3, S. V (XV), Bucureşti, 1907, p. 356.
20
DANIC, Fond Departementul ostăşesc, dosar nr. 92/1833, f. 73. 54
Ibidem.
21
Ibidem, f. 74; Analele Parlamentare Române, tom IV/2, Obişnuita Obştească 55
DJANI, Fond Miliţia pământească, tr. 1710, op. 1942, dosar nr. 303/1846, f. 1.
56
Adunare a Moldovei, L. 1, S. II, 1833-1834, Bucureşti, 1894, pp.506-507 [În Cunoscute în literatura de specialitate sub numele de „carabine Luttisch”.
57
continuare sursa va fi citată APR, tom IV/2, OOAM, L.1, S. II]. DANIC, Fond Ministerul de Război al Moldovei, dosar nr. 1 311/1856,
22
Analele Parlamentare Române, tom XII/1, Obşteasca adunare extraordinară ff. 1-6.
58
a Ţării Româneşti pentru alegerea domnului anul 1842. Obicinuita obştească Ibidem, dosar nr. 939/1855, f. 47.
59
adunare a Ţării Româneşti, L. 3/S. I (XI), 1843, Bucureşti, 1900, p. 237 şi ADMAE, vol. 146, f. 447.
60
Analele Parlamentare Române, tom XIV/1, Obişnuita Obştească Adunare a Ţării Istoria militară a poporului român, vol. IV, p. 377.
61
Româneşti, L.4, S. I (XIII), 1846-1847, Bucureşti, 1905, p. 178 [În continuare Ibidem.
62
sursa va fi citată APR, tom XIV/1, OOAŢR, L.4, S. I (XIII)]; I.C.Filitti, Domniile Maior I. Popovici, op. cit., p.62.
63
române sub Regulamentul Organic, pp. 286-287; „Buletin. Foaie oficială”, an ADMAE, vol. 468, f. 252.
64
XII, nr. 54, 26 mai 1844, p.214. „Zimbrul”, nr. 115 din 30 mai 1856, p. 2.
65
23 Maior I. Popovici, op. cit., p.78. ADMAE, vol. 46, f. 2.
Lt.-col. V. Nădejde, Centenarul renaşterii armatei române (1830-1930), 66
Ibidem; Istoria artilerie române, Editura Militară, Bucureşti, 1977, p. 60.
Tipografia „Cultura Românească”, Iaşi, 1930, p.66. 67
24
DANIC, Fond Ministerul de Război al Moldovei, dosar nr. 366/1850,
DJANI, Fond Miliţia pământesască, dosar nr. 306/1846, f.2.
25
f. 4; Pentru stabilirea calibrului tunului, vezi Lieutenant-colonel M. Tiroux,
Ibidem, fond Miliţia pământească, dosar nr. 305/1846, ff. 25, 36.
26
Instructions d’artillerie, Paris, 1860, p. 631.
APR., tom XV/2, OOAM, L. 4/S. 1 (XIV), 1847-1848, Bucureşti, 1908, p.963. 68
27
„Buletinul oficial al prinţipatului Ţării Româneşti”, nr. 101, 15 noiembrie
DJANI, Fond Miliţia pământească, dos. 306/1846, f.19. 1843; Maior I. Popovici, op. cit., p. 63; Lt.-col. V. Nădejde, op. cit., pp. 63-64.
28
Ibidem, fond Miliţia pământească, tr. 1710, op. 1942, dosar nr. 275, f.107; 69
DANIC, Fond Ministerul de Război, Departamentul ostăşesc, dosar
DIMPR, Ianuarie 1848-Decembrie 1856, p. 214 nr. 83/1845, f. 32.
29
APR, tom XV/2, OOAM,L. 4, S. I (XIV), 1847-1848, Bucureşti, 1908, 70
DANIC, fond Ministerul de Război al Moldovei, dosar nr. 366/1850, f. 4;
p. 964. Ibidem, Fond Microfilme Franţa, rola 6, vol 16, c. 105.
30
Ibidem, p.965. 71
„Buletin. Foae oficială”, an XIII, nr. 67, 25 august 1849, p. 276.
31
DANIC, fond Microfilme Franţa, rola 3, vol. 9, c. 141. 72
DANIC, Fond Ministerul de Război al Moldovei, dosar nr. 366/1850, f. 19.
32
Dr. Dorina N. Rusu, Ţările române şi forţele lor militare în ajunul şi în timpul 73
General P.V. Năsturel, Contribuţii la istoria artileriei române, Stabiliment de
războiului Crimeii, în „File din istoria militară a poporului român. Studii”, Arte Grafice „Universala”, Bucureşti, 1907, p. 37.
74
vol. 7, Editura Militară, Bucureşti 1980, p.45. „Buletin. Foaie oficială”, an XVII, nr. 67, 25 august 1849, p. 38.

24 3 (57) 2012 document

 studii/documente
75 109
DANIC, Fond Ministerul de Război al Moldovei, dosar nr. 366/1850, f. 17. I. Toderaşcu, Informaţii noi ..., p. 211.
76 110
Corespondenţa lui Ştirbei Vodă, pp. 473-474. Probabil cal. 60 mm (vezi Lieutenant-colonel M. Tiroux, op. cit., p. 631).
77 111
APR, tom XVI/1, Divanul obştesc al Ţării Româneşti, L. 5, S. 1 (XV), 1850- DJANI, Fond Miliţia Pământească, tr. 1710, op. 1942, dosar nr. 224/1848,
1851, Bucureşti, 1909, pp. 1779 - 1780. f. 54.
78 112
Maior Andrei B. Miclescu şi căpitan Focşăneanu I. Mihail, Istoricul artileriei DANIC, Fond Departamentul ostăşesc, dosar nr. 72/1845, 78.
113
române, Piteşti, 1942, p. 104; General P.V. Năsturel, op.cit., p. 34. APR, tom XV/1, OOAŢR, L. 4, S.II (XIV), 1848, Bucureşti, 1908, p. 183.
79 114
General [H.] Herkt, Câteva pagini din istoricul armatei noastre (Amintirile I. C. Filitti, Domniile române sub Regulamentul Organic, p. 326.
115
unui veteran în timpul serviciului), Tipografia şi Fonderia de Litere Thoma I. Toderaşcu, Preocupări pentru îmbunătăţirea mijloacelor de navigaţie în
Basilescu, Bucuresci, 1902, p. 13; Calculul bătăii tunurilor în articolul lui principatele române (prima jumătate a sec. al XIX-lea), în „Analele ştiinţifice
Cornel I. Scafeş, Din istoricul dotării armatei române-tunul „Timmerhans”, ale Universităţii Al.I. Cuza”, Istorie, Iaşi, tom XX, fasc. 1/1976, pp. 38-39;
md. 1863. Tunul şi tunul-obuzier „La Hitte-Napléon III”, md. 1865, în „Studii şi I. Toderaşcu, Informaţii noi …, p. 209.
116
Materiale de Muzeografie şi Istorie Militară. M.M.C.”, nr. 11/1978, p. 217. DJANI, Fond Miliţia pământească, tr. 1710, op 1942, dosar nr. 224/1845,
80
General [H.] Herkt, op.cit., pp. 6, 13. ff. 45-46, 49, 127, 179; I. Toderaşcu, Informaţii noi …, p. 211; DANIC, Fond
81
DANIC, Fond Ministerul de Război al Moldovei, dosar nr. 366/1850, f. 2. Ministerul de Război. Serviciul intendenţă, dosar nr. 235/1844, ff. 6-7.
117
82
Ibidem, Fond Microfime Franţa, rola 6, vol. 16, c. 105. DANIC, Fond Ministerul de Război. Serviciul Intendenţă, dosar
83
Menţionez că la acea dată calibrul tunurilor franceze se calcula în livre, iar cel nr. 235/1844, ff. 6-7.
118
al obuzierelor în centimetri (vezi. Lt.-col. M. Tiroux, op. cit., p 631). Ibidem, dosar nr. 235/1844, ff. 20-22.
119
84
DANIC, Fond Ministerul de Război al Moldovei, dosar nr. 1 293/1856, Ibidem.
120
ff. 1-2, 7-8. DJANI, Fond Miliţia pământească, dosar nr. 305/1846, f. 193.
121
85
Ibidem, Fond Ministerul de Război al Moldovei, dosar nr. 820/1857, Maior Ioan Popovici, op. cit., pp. 68-69.
122
ff. 17, 36-37 Corespondenţa lui Ştirbei Vodă, p. 423 (Nava era tip cuter, iar tunul probabil
86
Ibidem, ff. 8, 29, 50. de cal.53 mm (lungimea totală de 94,5 cm, din care ţeava de 81 cm, şi greutatea
87
Ibidem, dosar nr. 855/1857, ff. 45-48; „Gazeta de Moldavia”, nr. 52, 4 iulie de 80,90 kg).
123
1857, p. 206. Ibidem, pp. 423-424.
124
88
ADMAE, vol 111, ff. 136, 446. ADMAE, vol 111, f. 142.
125
89
APR, tom XIII/1, OOAŢR, L. 3, S. III (XIII),1844, Bucureşti, 1902, DANIC, Fond Ministerul de Interne, Diviziunea rural-comunală, inv.
pp. 30-31, 35, 37-39; APR, tom XIV/1, OOAŢR, L. 4, S. I (XIV), 1846-1847, 319, dosar nr. 78/1855, f. 18; I. Toderaşcu, Marina Ţării Moldovei, până la
Bucureşti, 1905, pp. 1185, 1187, 1889 şi APR, tom XV/1, OOAŢR, L. 4, S. II Unirea Principatelor Române, în „Anuarul Institutului de Istorie şi Arheologie
(XIV), 1848, Bucureşti, 1908, p.749. A.D.Xenopol”, Iaşi, tom IV (1977), p. 39.
126
90
DIMPR. Ianuarie 1848-Ddecembrie 1856, pp. 53-55. Acte şi documente relative la istoria renascerei României, vol. III, Bucureşti,
91
V. G. Feodorov, Voorujenie ruskoi armii na XIX ct., Sankt Petersburg, 1911, 1889, p. 469.
127
pp. 358-359. „Gazeta de Moldavia”, 16 iulie 1856, p. 222.
128
92
DANIC, Fond Vornicia din Lăuntru, dosar nr. 4 353/1833, f. 26. Arh. St. Bucureşti, fond Ministerul de Interne. Diviziunea rural-comunală,
93
I. Toderaşcu, Din activitatea şantierului naval Galaţi în prima jumătate a inv. 319, dosar nr. 78/1855, f. 1.
129
secolului al XIX-lea, în „Analele Ştiinţifice ale Universităţii Al.I. Cuza”, Iaşi, Corespondenţa lui Ştirbei Vodă, p. 423.
130
tom. 16/1970, fasc. I, p. 75. BAR.Mss, Arhiva Iancu Alexandri, f. 3.
94
DJANI, Fond Miliţia pământească, tr. 1 760, op. 2 009, dosar nr. 28/1842,
f. 8.
95
I. Toderaşcu, Informaţii noi privind şantierul din Galaţi (sfârşitul sec.
al XVIII-lea - prima jumătate a sec. al XIX-lea), în „Anuarul Institutului de
Istorie şi Arheologie Iaşi”, tom 9/1972, p. 208.
96
Idem, Din activitatea şantierului naval Galaţi, p. 75.
97
„Albina Românească”, nr. 38, 16 mai 1843, p. 149.
98
APR, tom XII/2, OOAM, L 3, S. II (XII), 1844, Bucureşti, 1902, p. 594.
99
Perier – mortier de marină, numit astfel deoarece la data apariţiei lui, în evul THE ENDOWMENT OF THE ROMANIAN
mediu, se încărca cu pietre mari, rotunjite sau nu, ori cu grenade (Nouveau
dictionnaire militaire, Paris, 1892, p. 643; Le Petit Robert, vol. I, Paris, 1977,
ARMY DURING THE ORGANIC
p. 1 434). REGULATION (1830-1856)
100
Caronadă – piesă de artilerie, neghintuită, în dotarea marinei. Foarte scurtă
CORNEL I. SCAFEŞ
şi uşoară, montată pe un pivot, era simplu de manevrat. Avea un recul puternic
(Nouveau dictionnaire militaire, Paris, 1892, p. 643; Le Petit Robert, vol. I, Paris,
1977, p. 257). Abstract: During the Organic Regulation the
101
General P.V. Năsturel, op. cit., p.38. endowment was made with priority from Russia
102
DANIC, Fond Ministerul de Război. Serviciul Intendenţei, dosar nr. 235/ and Turkey and starting 1857 from Belgium,
1844, f. 16.
103
APR, tom XII/2, OOAM, L.3, S.II (XII), p. 597. Puşca pioniricească – puşti
Austria, Prussia and France. The manufacture of
scurte ruseşti fabricate în manufacturile de arme de la Tula şi Sestroreţk, the weapons knew an important evolution that
cal. 17,78 mm, neghintuite, cu baionetă; avea o greutate de 3,05 kg şi o was determined by the world industrial revolution.
bătaie de 1 000 de paşi (V. G. Feodorov, op.cit., pp. 358-359); Tesac marinăresc The steam engine, the railways, the powder and
– tesace fabricate într-o manufactură de stat de la Viena. Pe o parte aveau tăiş,
explosives industry, the telegraph were landmarks
pe cealaltă zimţi de ferăstru (lungime totală – 67 cm; lungimea lamei – 51, 8 cm;
lungimea tecii metalice – 54,5 cm; greutatea fără teacă – 1,05 kg). that influenced the future development of the
104
DANIC, Fond Ministerul de Război. Serviciul intendenţei, dosar nr. 235/ domain.
1844, ff. 4-5.
105
I. Toderaşcu, Informaţii noi ..., p. 209.
106
Keywords: weapons, ammunition, cannon,
Ioan C. Filitti, Domniile române sub Regulamentul Organic, p. 326.
107
„Gazeta de Transilvania”, nr. 63, 6 august 1845, p. 250; DJANI, Fond Miliţia rifle, infantry
Pământească, tr. 1710, op. 1942, dosar nr. 224/1845, f. 49.
108
Cunoscute în epocă sub numele de jumătate de şaică şi, respectiv, sfert de
şaică.

document 2012 3 (57) 25

studii/documente
EDUCAŢIA FIZICĂ ÎN ARMATA ROMÂNĂ1
– repere istorice –
Colonel (educaţie fizică) dr. Ioan ARMANU2
E ducaţia fizică, încă de la apariţia ei, a reprezentat
o componentă a culturii şi civilizaţiei popoarelor.
Aflată într-o permanentă simbioză cu toate armatele
lumii, educaţia fizică s-a constituit într-un fundament de
bază al acestora, cu implicaţii asupra celorlalte categorii de
instruire. Componentă a educaţiei generale, educaţia fizică este
cunoscută în prezent ca o „activitate de interes naţional”3 care
„valorifică în mod sistematic ansamblul formelor de practicare
a exerciţiilor fizice în scopul măririi în principal a potenţialului
biologic al omului în concordanţă cu cerinţele sociale”4.
În decursul timpului, în terminologia românească a
domeniului, educaţia fizică a fost cunoscută şi ca „o activitate
fiziologică conştientă a organismului omenesc, condusă prin
metodele pedagogiei, urmărind întreţinerea sănătăţii şi
creşterea potenţialului biologic al individului, în vederea sporirii
randamentului său social. Ea stă în strânsă legătură cu educaţia
intelectuală, morală şi estetică, fiind sub dependenţa celei dintâi
şi influenţând pe celelalte două”5.
Subsistem al educaţiei fizice, educaţia fizică militară
reprezintă „componenta procesului de instrucţie/învăţământ, care
valorifică în mod sistematic ansamblul formelor de practicare a
exerciţiilor fizice pentru formarea, dezvoltarea şi perfecţionarea
capacităţii motrice a personalului armatei, solicitată în timp de
pace, în situaţii de criză şi la război. Sfera de cuprindere a acesteia,
determinată de amploarea procesului instructiv-educativ, include
multiple activităţi de învăţare, consolidare şi perfecţionare a
deprinderilor şi priceperilor motrice care sunt fundamentale
pentru formarea calităţii de luptător”6.
Din multitudinea accepţiunilor sub care a fost
cunoscută la noi educaţia fizică militară în diferite publicaţii
şi reglementări militare ale vremii, cele mai semnificative
sunt următoarele:
– „exerciţiul corpului unui soldat a fost considerat
totdeauna spre a-i da acea agerime ce contribuie la succesul lui
pe câmpul de bătaie”7;
– „educaţiunea fizică restabileşte echilibrul organismului
omului asigurându-i jocul normal al tuturor organelor parţiale;
ea se dobândeşte mai cu seamă prin gimnastică, care este arta de
a dezvolta în mod armonic organele omului, de a-l face stăpân
pe mişcările sale, de a-i mări sprintenia, puterea şi rezistenţa la
oboseală”8;
– „războiul a confirmat pe deplin importanţa educaţiunii
fizice în formarea soldatului în vederea luptei. Educaţiunea
fizică are, dar, drept scop, să păstreze sănătatea şi să dezvolte
corpul ostaşului în vederea luptei”9;
– „educaţia fizică este baza pe care se va clădi întreaga
instrucţie de specialitate şi de care depinde în cea mai largă
măsură realizările recunoaşterilor grele sau istovitoare din
răsboiu”10;
26
– „educaţia fizică (prin
ramurile sale: gimnastica,
jocurile, sportul general şi
aplicaţiunile militare cu
caracter sportiv) combate
viciile de atitudine, asigură:
sănătatea, rezistenţa, curajul,
încrederea şi stăpânirea de sine;
trezeşte spiritul de solidaritate
şi iniţiativă; dă vieţii militare
o atmosferă mai atrăgătoare şi
constituie un minunat mijloc
de ridicare a capacităţii de
luptă”11;
– „educaţia fizică
militară este o componentă
fundamentală a procesului Alexandru Ioan Cuza
de instrucţie/învăţământ în uniformă de general de cavalerie
care valorifică sistematic
ansamblul formelor de activitate colectivă sau individuală
ce se desfăşoară în vederea formării, dezvoltării şi menţinerii
capacităţii motrice, contribuind la îmbunătăţirea stării de
sănătate fizică şi psihică a personalului armatei”12.
În condiţiile istorice specifice evoluţiei poporului
român, trebuie evidenţiat faptul că educaţia fizică a existat
din cele mai vechi timpuri şi, chiar dacă se afla într-o fază
incipientă, empirică, nu a putut exista separat, ci a fost perfect
integrată în procesul de formare de luptători cu reale calităţi
fizice, puternici şi bine antrenaţi care să ţină piept oştirilor
cotropitoare, pentru menţinerea libertăţii, independenţei,
credinţei şi existenţei pe acest teritoriu. Deşi sunt numeroase
mărturii rămase din vremuri apuse, începând cu Decebal şi
Burebista, care reliefează calităţile fizice ale ostaşilor de pe
aceste meleaguri şi succesul obţinut de aceştia în diferite
lupte şi întreceri, putem vorbi de o executare unitară a
exerciţiilor fizice abia după înfiinţarea în anul 1830, în baza
prevederilor Regulamentelor Organice, a primelor unităţi
ale armatei pământene considerate moderne.
Astfel, pentru ridicarea nivelului de cunoştinţe de
specialitate ale cadrelor militare în cele două Principate
Române, pe lângă activităţile de perfecţionare teoretice
şi practice cunoscute, s-a insistat şi pe alte forme noi, una
dintre acestea constând în introducerea exerciţiilor fizice în
programele de pregătire. Aceste exerciţii fizice aveau rolul
de a forma la ofiţeri deprinderile necesare în „mânuirea
armelor albe”13, arme ce constituiau armamentul de bază
în ducerea războiului din acele timpuri. Pentru realizarea
acestui deziderat de perfecţionare a militarilor în scrimă,
s-au înfiinţat „la Bucureşti şi la Iaşi, în 1838, săli de arme şi
3 (57) 2012 document

s-au angajat maeştri
de scrimă”14 români
şi străini, „pentru a
îndemâna tinerilor ostaşi
prilejul de a gimnăsi în
meşteşugul de scrimă”15
cu floreta şi sabia. Ca
urmare a rezultatelor
bune obţinute la
cursurile de scrimă
şi ca o necesitate de
pregătire a cadrelor
în vederea luptei, la
1 ianuarie 1845 s-au
deschis la Iaşi cursuri
noi pentru învăţarea
Generalul Ioan Emanoil Florescu
scrimei, care urmăreau
ca în cele trei ore săptămânale „să înveţe la purtarea armelor
a domnilor ofiţeri, cadeţi, subofiţeri şi a cinurilor de jos şi a se
deprinde pravilele şi regulile scrimului”16.
După înfiinţarea sălilor de scrimă în Principatele
Române şi introducerea educaţiei fizice în planul de
învăţământ al Şcolii Ostăşeşti de la Bucureşti, domnitorul
Barbu Ştirbei, conştient de necesitatea învăţării scrimei
de marea majoritate a militarilor, a decis înfiinţarea la
Bucureşti, în 1853, a unei „şcoli de gimnastică şi scrimă,
destinată în primul rând să sprijine pregătirea fizică a elevilor
şcolii militare de ofiţeri şi a unităţilor de pompieri din Bucureşti.
Programul de învăţământ al şcolii era însă în aşa fel conceput
încât el contribuia să formeze cursanţilor mai multe deprinderi
de instructor de scrimă decât să-i ajute să-şi însuşească bazele
pregătirii fizice a militarilor”17.
Dar cel care a gândit şi a pus în aplicare formarea
unei armate moderne şi unice, în care şi calităţile motrice
ale militarilor jucau un rol important, a fost fondatorul
statului român modern, domnitorul Principatelor Unite
Române, colonelul Alexandru Ioan Cuza. Luând exemplul
armatelor străine moderne, dar ţinând cont şi de specificul
naţional, acest mare domnitor reformator ce a pus bazele
învăţământului militar românesc, a dat ordin de înfiinţare
a mai multor şcoli cu profil militar18, printre care şi una
cu specific de educaţie fizică (de scrimă). Astfel, „în anul
1857, Domnitorul Alexandru Ioan Cuza numeşte profesor de
gimnastică la şcoala militară din Iaşi pe acrobatul de circ Luigi
Spinzi, cu sarcina de a forma, din tinerii ofiţeri, viitoarele cadre
pentru aplicarea gimnasticii în oştire. Sistemul introdus de
Spinzi a fost cel german. În 1863 când se asigurase numărul
suficient de cadre, gimnastica a fost decretată studiu obligatoriu
la şcolile militare de ofiţeri şi la Corpurile de trupă, fiind toate
utilate cu aparatura necesară, procurată – de ultimele – prin
mijloace proprii”19.
La propunerea generalului Ion Emanoil Florescu,
ministrul de Război, care a înţeles pe deplin rolul benefic al
gimnasticii în instruirea militarilor şi necesitatea introducerii
acesteia în programul instrucţiei individuale „pentru a putea
suferi cu înlesnire ostenelile unei campanii şi a-i iniţia în lupta
ce poate avea pe câmp, corp la corp cu neamicul”20, domnitorul
document 2012 3 (57)
studii/documente
Alexandru Ioan Cuza a aprobat raportul nr. 5.151 din
20 februarie 1860 pentru înfiinţarea unei şcoli militare
de scrimă. Pe lângă înfiinţarea acesteia, domnitorul a mai
aprobat şi construirea a trei săli de gimnastică în Bucureşti,
una la Şcoala militară de ofiţeri şi celelalte două în cazărmile
Dealul Spirii şi Sfântu Gheorghe. Astfel, „Şcoala de scrimă şi
gimnastică a luat fiinţă în acelaşi an şi timp de un an de zile a
reuşit să acopere cu instructorii necesari nevoile de instruire ale
armatei pe linie de pregătire fizică”21, căci fusese menită „să
formeze pe ofiţerii şi sergenţii de toate armele, pentru a răspândi
instrucţia tragerii în ţintă, gimnastică şi scrimă”22.
La 13 septembrie 186323 acelaşi domnitor reformator a
aprobat un alt raport înaintat de Ministerul de Război, prin
care se solicita introducerea gimnasticii în armată cu scopul
îmbunătăţirii nivelului performanţelor fizice ale militarilor.
Referindu-se la acest fapt, Constantin Kiriţescu, în preţioasa
şi ampla lucrare „Palestrica – o istorie universală a culturii
fizice”, sublinia că „introducerea gimnasticii în armată, cu
caracter obligatoriu, a constituit o etapă în organizarea educaţiei
fizice în România”24. Concretizarea ordinului de introducere
a gimnasticii în armată s-a efectuat prin elaborarea şi
aprobarea „Ordonanţei asupra instrucţiei gimnastice prin
corpuri şi stabilimente militare”25. Aceasta era alcătuită din
două părţi: „partea întâia reda regulile generale ce trebuiau
să stea la baza pregătirii fizice a militarilor, iar partea a doua
expunea programul tematic de lecţii de gimnastică elementară
(se putea executa în unităţi) şi programul de gimnastică aplicată
cu instrumente care se executa la aparate de gimnastică (se
executa pe garnizoană)”26. Pe lângă atenţia deosebită acordată
gimnasticii, în Ordonanţă se prevedeau unele cerinţe adresate
ofiţerilor şi subofiţerilor în scopul cunoaşterii procedeelor
din gimnastică şi metodicii de predare a acesteia, precum
şi o serie de exerciţii din atletism cu aplicabilitate militară
(„curse măsurate fără arme, curse purtând şi greutăţi, curse în
urcuş şi în coborâş, curse înapoi, curse de repegiune, sărituri
peste şanţuri şi obstacole, sărituri în înălţime, în lungime şi cu
prăjina, escaladări de ziduri, aruncarea ghiulelelor cu mâinile şi
conducerea ghiulelei cu piciorul”27, majoritatea acestora fiind
descrise în cele 22 de planşe şi 50 de figuri ale lucrării).
Însumate, toate aceste demersuri efectuate în Armata
Română a timpului au constituit un prim pas în elaborarea
documentelor ce vor reglementa prezenţa şi desfăşurarea
uniformă a educaţiei fizice, iar Ordonanţa s-a constituit ca un
prim regulament al educaţiei fizice militare. Şi cum pentru
implementarea acesteia în unităţi era nevoie de specialişti
care să o aplice în practică, în anul 1864 s-a înfiinţat la
Iaşi, prin Înaltul Ordin de Zi nr. 90 din 21 ianuarie, Şcoala
normală militară de scrimă, gimnastică şi tragere la semn28.
Înfiinţarea acestei şcoli cu durata de un an, subordonată
direct Ministerului de Război, a însemnat un real progres
în instruirea şi educarea militarilor cu ajutorul exerciţiilor
fizice, deoarece era destinată „a dota pe fiecare an corpurile
cu instructori, ofiţeri şi sergenţi, cu îndestule cunoştinţe teoretice
şi practice, dobândite într-însa spre a însemna şi răspândi
instrucţia tragerii în ţintă, gimnastică şi scrimă”29.
27
studii/documente
În data de 19 octombrie 1864 a avut loc la Iaşi unificarea
Şcolii normale militare de scrimă, gimnastică şi tragere la semn,
cu Şcoala copiilor de trupă, sub denumirea de Şcoala normală
de scrimă, gimnastică, tragere la ţintă şi instrucţia copiilor de
trupă30, dar după doi ani de funcţionare, la 14 martie 1866,
aceasta a fost desfiinţată.
În 1867 a avut loc constituirea „Societăţii centrale
române de arme, gimnastică şi dare la semn, din iniţiativa
profesorului de arme şi gimnastică militară G. Constantinescu,
cu concursul lui Gheorghe Moceanu, având ca preşedinte pe
istoricul V.A. Urechia”31. Înfiinţarea acestei societăţi, cunoscută
sub denumirea Tirul, a constituit o altă etapă benefică în
organizarea educaţiei fizice în România. Societatea, sprijinită
de Ministerul de Război încă de la înfiinţare, a contribuit
din plin la intensificarea pregătirii militare a tineretului şi
„răspândirea printre cetăţeni a gustului de arme, gimnastică şi
dare la semn”32.
Promotor al introducerii gimnasticii în Armata Română
a timpului, dar şi în şcolile civile, profesorului Gheorghe
Moceanu i se datorează şi apariţia în anul 1869 a primei
cărţi de specialitate de la noi, intitulată „Carte de gimnastică
cu figuri. Text explicatoriu şi un tablou de aparat”33. Considerat
de Nicolae Iorga a fi „primul profesor român de gimnastică,
scrimă şi dansuri populare” şi de Constantin Kiriţescu drept
„părintele educaţiei fizice româneşti”, Gheorghe Moceanu prin
activitatea sa multilaterală ce a cuprins în primul rând şcoala
(formarea de cadre de specialitate, elaborarea unor programe
şcolare, publicarea a 12 cărţi şi organizarea diferitelor
competiţii sportive), a sprijinit reformele introduse de Spiru
Haret ce urmăreau modernizarea învăţământului românesc. În
1889 a publicat la Bucureşti cartea ce a constituit crezul său,
intitulată „Gimnastica populară raţională pentru uzul şcoalelor
primare şi superioare”, iar în 1892 Şcoala de patinaj şi înot.
Pentru a avea o bază de selecţie şi de formare a cadrelor
armatei, s-a înfiinţat la Iaşi, în anul 1872, prima „Şcoală a
fiilor de militari” (liceul militar de mai târziu), în programa
de învăţământ a elevilor de 13-15 ani aflaţi la cursuri fiind
întâlnite, pe lângă materiile de cultură generală similare
liceelor civile, şi unele cu specific militar, de educaţie fizică:
scrima, înotul şi gimnastica34. Zilnic, acestei discipline deşi
nenumită educaţie fizică, îi revenea o singură oră în care
erau predate prin alternanţă scrima, înotul şi gimnastica.
După o perioadă de nouă ani, în 1875, prin Circulara
nr. 40 a Ministerului de Război s-au reînfiinţat şcolile de
scrimă, importante pentru studiul acestei discipline pentru
formarea şi apoi dezvoltarea la militari a deprinderilor necesare
executării luptei corp la corp (scrima cu arma), dar şi pentru
organizarea concursurilor sportive militare35.
Convinsă de necesitatea existenţei unui corp de cadre
mai numeros şi mai bine educat, conducerea armatei a
reînfiinţat la Iaşi, în 1886, Şcoala militară pregătitoare de
ofiţeri, unde scrima predată de Antonie Pare o întâlnim ca
disciplină de bază. Gimnastica era predată în aceeaşi şcoală
pe baza „Manualului de gimnastică teoretică şi practică cu figuri
pentru clasele a II-a a şcolilor militare şi civile”36, elaborat de
Vasile Negruţi, fondatorul şcolii de gimnastică din Iaşi.
28
În anul 1898, la Bucureşti, a apărut prima ediţie a
„Regulamentului provizoriu asupra exerciţiilor gimnasticei
pentru trupele de infanterie”37 şi s-a reînfiinţat Şcoala Normală
Militară de Scrimă38 cu sediul în localul Şcolii Militare de
Artilerie, Geniu şi Marină, de pe Calea Griviţei.
Începând cu anul 1900 educaţia fizică a intrat „într-o
etapă nouă, superioară prin adaptarea sistemului suedez,
conturându-se două sisteme de acţiune: formarea specialiştilor în
domeniu şi îmbunătăţirea conţinutului şi a metodologiei educaţiei
fizice pentru corpul de cadre şi trupă”39.
În această nouă evoluţie a educaţiei fizice militare se
semnalează mai multe perioade importante.Astfel,în anul 1901
a fost aprobat de către Ministerul de Război „Regulamentul
asupra cicliştilor în armată”, bicicleta constituind un util
mijloc de transport militar, un procedeu pentru dezvoltarea
forţei şi rezistenţei organismului militarilor, dar şi o bază de
plecare în practicarea sportului pe două roţi.
Apoi, în anul 1905 a fost creat „Corpul instructorilor
militari şcolari”40 cu rol în instrucţia teoretică şi practică
a elevilor din şcolile de băieţi şi, ulterior, în introducerea
„momentului” de gimnastică în armată. Ulterior, în anul 1907 a
avut loc deschiderea cursurilor Şcolii Speciale de lupte şi exerciţii
corporale, iar în anul 1909, „la Şcoala de ofiţeri din Bucureşti, a
fost numit ca titular al catedrei de gimnastică suedeză profesorul
Ciotorîi, fiind secundat de elevul şi adeptul său, locotenentul
Virgil Bădulescu”41, astfel că cei doi au aplicat pentru prima
dată gimnastica suedeză la această şcoală militară.
Pasionat de mişcare, dar şi vizionar, locotenentul
Bădulescu Virgil şi-a dat seama de importanţa practicării
exerciţiilor fizice în armată şi a înaintat în anul 1910 un
memoriu ministrului de Război în care a subliniat necesitatea
introducerii, cu caracter obligatoriu, a acestei categorii de
instrucţie în armată. Ca urmare a acestui demers şi pentru că
gimnastica suedeză era la modă în acea vreme („şcoala lui
P. Ling”), în acelaşi an, Ministerul de Război, instituind o
tradiţie de şcolarizare în străinătate a ofiţerilor ce va dăinui
peste ani, i-a trimis pe locotenenţii Bădulescu I. Virgil şi
Justin Marinescu, pentru specializare, la Institutul Regal
Central de Gimnastică din Stockholm – Suedia. În timpul
studiilor, cei doi ofiţeri români au raportat şi prezentat
Ministerului de Război român documente referitoare la
modul de desfăşurare a educaţiei fizice, cu preponderenţă a
gimnasticii, în armata suedeză şi în alte armate ale lumii42.
Analizând aceste aspecte prezentate de cei
doi ofiţeri, Ministerul de Război, prin Ordinul de Zi
nr. 229 din 23 februarie 1911 a introdus gimnastica suedeză în
armată43. Aceasta se executa timp de 30 minute, o dată pe zi,
înaintea începerii programului de instrucţie.
În anul 1912, prin Înaltul Decret nr. 4214 din
14 octombrie, din iniţiativa ministrului de Război Nicolae
Filipescu şi a colaboratorului său, colonelul Alexandru
Lupaşcu directorul Şcolilor Militare44, a luat fiinţă la
Bucureşti, Şcoala militară de scrimă şi gimnastică45, cu sediul
în cazarma „Cuza”, din Dealul Spirii. Elevii acestei şcoli,
sergenţi în termen de la diverse unităţi, trebuiau ca timp de
trei ani de zile să parcurgă o programă alcătuită din cursuri
teoretice (pedagogie, anatomie, fiziologie, igienă) şi practice
(scrimă, gimnastică şi box).
3 (57) 2012 document

În anul 1913
s-au întors în ţară, de
la Stockholm, cei doi
locotenenţi Bădulescu
şi Marinescu, deveniţi
profesori de gimnastică
(educaţie fizică). După
avansarea la gradul de
căpitan, ofiţerii au fost
repartizaţi în instituţiile
militare de învăţământ
pentru a aplica cele
studiate în străinătate.
Astfel, căpitanul
Bădulescu I. Virgil a
Nicolae Filipescu fost repartizat la Liceul
(ministru de Război între militar „Mânăstirea
29 decembrie 1910 şi 27 martie 1912)
Dealu” din Târgovişte
comandant al companiei de elevi „şi pentru organizarea şi
conducerea activităţii de educaţie fizică”46, iar căpitanul Justin
Marinescu la Şcoala maeştrilor militari de scrimă de la Iaşi.
În anul 1914 această şcoală s-a transformat în Şcoala de
scrimă şi gimnastică şi a mai funcţionat sub această denumire
până în 191647. Scopul şcolii consta în „formarea maeştrilor
militari de scrimă şi a instructorilor militari de gimnastică,
fixarea normelor pentru educaţia fizică în unităţi şi pregătirea
timp de trei luni în domeniul educaţiei fizice a absolvenţilor de
şcoli normale de învăţători aflaţi sub arme”48. Pentru ca aceşti
învăţători, absolvenţi ai şcolilor normale „să se poată ocupa
şi de educaţiunea fizică a tinerimii, făcută atât din punctul de
vedere al gimnasticii pure, cât şi a pregătirii oarecum depărtată
pentru viitoarea sa chemare de apărători ai ţării”49, Spiru
Haret – ministrul Instrucţiunii Publice, promulgase Legea
asupra învăţământului primar şi normal-primar prin care
se stipula obligativitatea predării în aceste şcoli normale a
instrucţiei militare.
Dorind să participe la mişcarea de gândire militară ce
lua amploare în Armata Română a vremii şi să fructifice
prin scris experienţa şi cunoştinţele acumulate în Suedia,
în scopul uniformizării activităţii de educaţie fizică şi sport
în armată, căpitanii profesori Bădulescu şi Marinescu au
elaborat în anul 1914 „Manualul de gimnastică suedeză şi
sportul pentru armată”50.
În urma tensionării situaţiei internaţionale în Europa,
când ţările se pregăteau de război, în anul 1916, Marele
Cartier General Român a emis Ordinul nr. 294 din
3 noiembrie, de constituire a primului batalion de vânători
de munte, prin transformarea Şcolii Militare de Schiori ce
funcţiona în Bucureşti. Pentru experienţa dobândită în
carieră, dar mai ales a succeselor obţinute pe linia educaţiei
fizice la Liceul militar „Mânăstirea Dealu”, sarcina de
constituire a acestui batalion i-a revenit maiorului Virgil
I. Bădulescu. Sub comanda sa, „vânătorii de munte plecaţi
din Bucureşti, mărşăluind de-a lungul Munteniei, apoi în
sus spre cealaltă parte a Moldovei, după parcurgerea a peste
400 km, ajung la Târgu-Neamţ, noua lor garnizoană şi,
document 2012 3 (57)
studii/documente
constituiţi într-un singur batalion, încep instrucţia pentru a
deveni buni luptători în munţi, dar şi schiori pricepuţi”51. Aici,
pe plaiurile moldave, maiorul Bădulescu a avut prilejul să
folosească în instruirea militarilor pentru ducerea acţiunilor
de luptă, metodele şi mijloacele specifice educaţiei fizice,
îndeosebi instrucţia pe schiuri, acestea aducându-i ulterior
mari satisfacţii profesionale. Astfel, rezultatele obţinute de
acest batalion de vânători de munte în luptele de la Cireşoaia,
Oituz, Coşna şi Târgu Ocna din 1917, au reprezentat „cel
mai strălucit exemplu din istoricul educaţiei fizice în armata
noastră”52, în urma căruia maiorul Virgil Bădulescu a fost
„decorat cu Ordinul Mihai Viteazul clasa a III-a”53. În semn
de preţuire, respect şi recunoştinţă, în prezent, o unitate de
vânători de munte poartă numele întemeietorului primului
batalion de vânători de munte, iar în diverse muzee ale
unităţilor militare tronează la rang de cinste fotografia
acestui brav ofiţer.
Primul pas făcut în acei ani pentru crearea unei instituţii
militare menite să pregătească specialişti în organizarea
şi conducerea activităţii de educaţie fizică în armată, în
special pentru instituţiile militare de învăţământ unde se
simţea acut această lipsă a specialiştilor, a fost reprezentat
de înfiinţarea la Iaşi, în data de 8 iulie 1918, a Şcolii militare
de educaţie fizică54, la comanda acesteia fiind numit maiorul
profesor Justin Marinescu din Regimentul 1 Vânători de
Munte, din localitate. Evacuată în luna decembrie a aceluiaşi
an la Bucureşti, Şcoala şi-a început cursurile abia în toamna
anului 1919. În cadrul acestei şcoli s-au pregătit: „ofiţeri
din unităţi, prin cursuri de trei luni care căpătau deprinderea
de a organiza şi conduce pregătirea fizică în unităţile lor fără
a-şi schimba specialitatea militară; tineri cu studii secundare şi
stagiul militar satisfăcut sau în curs de efectuare, care, urmând
cursurile acestei şcoli, timp de doi ani, erau repartizaţi la unităţi
ca instructori de educaţie fizică – categorie nou creată, asimilaţi
ca drepturi cu ofiţerii inferiori şi având specialitate aparte”55.
Timp de doi ani de zile, aceştia trebuiau să parcurgă
materii precum: matematica, limba română, limba franceză,
limba engleză, geografia, anatomia, pedagogia, fiziologia, igiena,
religia, scrima, gimnastica suedeză şi alte diverse sporturi.
Efectivul şcolii între anii 1919-1920 era format din 58 elevi
în anul I şi 48 elevi în anul II, din care nouă ai fostei Şcoli a
maeştrilor militari de scrimă56.
În anul 1919 locotenent-colonelul Virgil I. Bădulescu a
fost numit în funcţia de „şef al Serviciului Educaţiei Fizice din
Marele Stat Major al Armatei”57. Acest nou organism înfiinţat
după propria gândire a colonelului Bădulescu constituia
organul central care conducea şi coordona întreaga activitate
de educaţie fizică şi sport din Armata Română, cu rol în
elaborarea de studii, memorii şi articole menite a deschide
calea spre înfiinţarea unei instituţii de stat în domeniul
educaţiei fizice. Serviciul era organizat pe trei birouri: Biroul
1 – Studii, regulamente, programe, directive şi statistică; Biroul
2 – Educaţie fizică în şcoli, licee militare şi trupă şi Biroul 3 –
Propaganda sportivă în armată, concursuri militare interne,
internaţionale şi demonstraţii de masă”58.
În anul 1919, profesorul militar de educaţie fizică Justin
Marinescu a înfiinţat, pentru popularizarea în toată ţara
29
studii/documente

a educaţiei fizice şi Institutul militar era organizat pe două secţii, una pentru
sportului, „prima revistă ofiţeri instructori, cu durata şcolarizării de un an62 şi alta
militară de educaţie fizică pentru subofiţeri de scrimă, cu durata şcolarizării de trei
din România, intitulată luni. Încă din primii ani de funcţionare, „I.M.E.F. a dat
«Viaţa sportivă», pe care armatei un număr mare de cadre de specialitate, care, prin
a condus-o până în 1921, capacitatea şi acţiunile lor hotărâte s-au ridicat la nivelul
când a apărut revista ofiţerilor pregătiţi în străinătate, aşa cum au fost: colonelul
«Izvor de energie»”59. C. Medeleanu, locotenent-coloneii E. Teacă, C. Panescu,
În anul 1920, Gh. Lebrun şi alţii care au desfăşurat o rodnică activitate pe
cu ajutorul Asociaţiei linie de educaţie fizică. Din rândul acestora s-a detaşat în mod
Creştine a Tinerilor deosebit colonelul C. Medeleanu – produs de valoare al şcolii
(Y.M.C.A.), misiune româneşti de educaţie fizică, un bun comandant şi pedagog,
americană prezentă în care a adus un aport însemnat în dezvoltarea educaţiei fizice
63
ţara noastră ca răspuns în armată şi a schiului în România” . Ca mărturie a acelor
la invitaţia făcută de timpuri de glorie a I.M.E.F. stau cifrele de absolvire
M.S. Regina Maria în (188 de ofiţeri şi 193 de subofiţeri în perioada 1922-1929 şi
64
191960, au luat fiinţă 325 de ofiţeri în perioada 1929-1942) .
Generalul profesor Virgil Bădulescu în diferite garnizoane Cum la nivel naţional se înfiinţase O.N.E.F., Ministerul
din ţară, Casele de Război a dorit să transpună în practică măsurile pentru
Ostăşeşti „Principele Carol”, pentru destinderea militarilor îndrumarea educaţiei fizice în armată, astfel încât s-a înfiinţat
prin activităţi cultural-educative şi sportive. La conducerea la 1 octombrie 1922 un Comitet Permanent de Educaţie Fizică
acestora au fost numiţi absolvenţii unui curs specific de al Armatei, cu rol în elaborarea regulamentelor, instrucţiunilor
educaţie fizică desfăşurat timp de două luni sub conducerea şi directivelor necesare îndrumării educaţiei fizice, dar şi cu
locotenent-colonelului Bădulescu Virgil, axat în special pe dotarea cu materiale şi aparatele de gimnastică necesare65.
activităţi sportive. Acest comitet alcătuit dintr-un preşedinte (şeful Secţiei
Cu ajutorul a III-a din Marele
Principelui Carol, viitorul Companie de biciclişti în Primul Război Mondial Stat Major), directorul
rege Carol al II-lea I.M.E.F. şi câte un ofiţer
al României şi comandant superior de la fiecare
al Trupelor de Munte, s-a Inspectorat de Armă,
mai înfiinţat un Birou a hotărât că „educaţia
al educaţiei fizice şi la fizică în armată va fi
acest comandament , 61 utilitară şi numai în
cu rol în conducerea şi vederea pregătirii de
coordonarea activităţii război a ofiţerilor şi trupei.
de educaţie fizică şi Aplicarea ei se va face
sport la nivelul unităţilor prin ofiţeri care vor avea
de vânători de munte. întreaga răspundere şi vor
Locotenentul Petre Lazăr fi notaţi după rezultatele
Constantin,comandantul ce le vor obţine. Ea va face
acestui birou, a pus un obiectul inspecţiunilor,
accent deosebit pe instrucţia alpină şi pe schiuri a militarilor dându-i-se întreaga atenţie, ca oricărei ramuri a instrucţiei”66.
din aceste trupe, a elaborat şi a experimentat la Batalionul 1 În perioada 1923-1935, funcţiile de director general
Vânători de Munte din Sinaia primele programe de educaţie O.N.E.F. şi de director al I.N.E.F. (1922-1930) au revenit
fizică, iar în scopul uniformizării metodelor de instruire şi a colonelului profesor Virgil I. Bădulescu, care şi-a adus
desfăşurării competiţiilor sportive, a organizat la Braşov un aportul la organizarea, dotarea şi funcţionarea acestui
curs de educaţie fizică pentru ofiţerii de vânători de munte. organism important în dezvoltarea educaţiei fizice în ţara
În primăvara anului 1922, năzuinţele colonelului noastră şi implicit în armată. Pentru organizarea O.N.E.F.
Bădulescu s-au materializat prin înfiinţarea la Bucureşti şi I.N.E.F. colonelul profesor Bădulescu „a găsit înţelegere şi a
a celor două instituţii: Oficiul Naţional de Educaţie Fizică fost sprijinit, în primul rând, de ministrul de război, generalul
menit să asigure organizarea, îndrumarea şi conducerea George Mărdărescu, care a aprobat mutarea şi încadrarea în
activităţii de educaţie fizică în întreaga ţară şi Institutul aceste organisme nou create, a unor cadre militare şi instructori
Naţional de Educaţie Fizică. Pentru formarea specialiştilor de educaţie fizică67, şi a pus la dispoziţie cazarma «Cuza»
necesari unităţilor militare şi cluburilor sportive ale armatei, împreună cu terenul de instrucţie al Şcolii Militare de Ofiţeri
în acelaşi an s-a înfiinţat şi a funcţionat în acelaşi loc cu de Infanterie”, acolo unde funcţiona şi Şcoala Militară de
O.N.E.F., secţia militară a I.N.E.F. prescurtată I.M.E.F. Educaţie Fizică. Legalizarea acestei cedări a unei părţi

30 3 (57) 2012 document


din cazarmă a cu institutul civil, având atât profesori care predau la ambele
fost consfinţită
„printr-un act juridic
cu putere de lege,
aprobat de Parlament
şi semnat de regele
Ferdinand I”68 .
În această
perioadă de trans-
formare şi dezvoltare
a întregului sistem
de educaţie fizică,
militar şi civil, a fost
elaborată şi s-a editat
în cadrul O.N.E.F.,
revista de educaţie
fizică intitulată
General Gheorghe Mărdărescu „Buletinul educaţiei
(ministrul Apărării Naţionale între fizice”, necesară atât
20 aprilie1922 şi 29 martie 1926) celor ce activau în
acest domeniu, cât şi pentru mediatizarea acestei activităţi
în rândul populaţiei din întreaga ţară. În numărul 1 din
luna aprilie 1923 al acestei publicaţii, generalul George
Mărdărescu, conştient de rolul educaţiei fizice în armată,
spunea: „Sunt convins de necesitatea educaţiei fizice a soldatului
român…”69.
În 1924, în urma colaborării dintre sublocotenentul
(r) Theodor Rosseti-Solescu (considerat părintele schiului
românesc70) şi căpitanul Constantin Medeleanu, a fost elaborat
primul „Regulament al concursurilor de schi” din România.
Cu o istorie scurtă şi zbuciumată, la 1 ianuarie 1924
s-a înfiinţat în Secţia Instrucţie din Statul Major General,
Biroul 4 Educaţie Fizică şi Morală, „în scopul accentuării laturii
educative a procesului de instrucţie”71. Acest Birou 4 a fost
desfiinţat la 1 aprilie 1924 odată cu înfiinţarea O.N.E.F.,
şi reînfiinţat la 1 ianuarie 1925. „A fost din nou desfiinţat la
1 martie 1926, sarcinile sale revenind Biroului 3 Activitate
Culturală Militară şi Educaţie Fizică”72.
Sub conducerea generalului Virgil I. Bădulescu,
O.N.E.F. ca organ central de conducere a activităţii de
educaţie fizică a întreprins mai multe demersuri necesare
dezvoltării educaţiei fizice în armată. Printre acestea s-a
numărat trimiterea la studii în străinătate a mai multor
ofiţeri, în Suedia, Italia, Franţa, Austria, S.U.A. şi Germania
şi nominalizarea educaţiei fizice între specialităţile militare
ale armatei, denumită „liceele militare şi educaţia fizică”73 în
scopul recunoaşterii specializării ofiţerilor în educaţie fizică
şi creşterea stabilităţii acesteia în armată.
În anul 1929 „o dată cu apariţia legii educaţiei fizice,
publicată în Monitorul Oficial nr. 196 din 4 septembrie a
aceluiaşi an, Institutul Naţional de Educaţie Fizică primeşte
denumirea de Institut Superior de Educaţie Fizică (I.S.E.F.),
iar secţia militară de educaţie fizică s-a transformat în
Institutul Militar de Educaţie Fizică (I.M.E.F.)”74. I.M.E.F.
avea ca misiune „de a stabili metodele şi mijloacele de practicat
în aplicarea programelor de educaţie fizică în şcolile militare şi
Corpurile de trupă”75 şi şi-a desfăşurat activitatea în paralel
document 2012 3 (57)
studii/documente
instituţii, cât şi o bază didactico-sportivă comună.
Serviciul Educaţie Fizică a elaborat în anul 1931
„Regulamentul Educaţiei Fizice” atât de necesar pentru
conducerea şi coordonarea unitară a educaţiei fizice în
întreaga armată, mai ales că desfăşurarea orelor/şedinţelor
de educaţie fizică era obligatorie. De asemenea, s-a implicat
pentru ca la fiecare unitate militară de instrucţie să existe
pentru conducerea educaţiei fizice un ofiţer specializat la
I.M.E.F. sau I.N.E.F. (conform statisticii O.N.E.F. din
1931: 215 ofiţeri)76, la instituţiile militare de învăţământ să
existe catedre sau direcţii de educaţie fizică, iar la eşaloanele
superioare ofiţeri superiori, constituiţi, de regulă, în birouri
de educaţie fizică.
Cu generalul Virgil I. Bădulescu la comanda O.N.E.F.
şi a locotenent-colonelului Emil Pălăngeanu la comanda
I.M.E.F. (din anul 1929), s-au luat măsuri de revigorare şi
dezvoltare a educaţiei fizice în armată, „într-o perioadă de
patru ani (1931-1935) fiind şcolarizaţi la I.M.E.F., 326 ofiţeri,
149 subofiţeri şi 40 de educatori fizici, acest număr semnificativ
reliefând importanţa acordată acestei categorii de instruire”77.
Toţi absolvenţii I.M.E.F. au încadrat într-o primă etapă
toate funcţiile de educaţie fizică din liceele şi şcolile militare,
în scopul formării încă de pe timpul şcolarizării a unor cadre
sănătoase din punct de vedere fizic şi mintal, apte să suporte
toate privaţiunile vieţii militare, dar şi pentru educarea
elevilor şi studenţilor în spiritul dragostei pentru mişcare.
Pentru stimularea ofiţerilor în practicarea diferitelor
sporturi şi a ramurilor sportive, I.M.E.F. a înfiinţat în anul
1934 „Clubul Sportiv I.M.E.F.”, a instituit o insignă sportivă
denumită „Atlet Complet Militar” şi a elaborat un regulament
prin care participanţii puteau obţine acea insignă prin Înalt
Decret Regal. Conform evidenţelor vremii, „până la 1 ianuarie
1935 obţinuseră această valoroasă distincţiune 75 ofiţeri activi
şi 4 ofiţeri de rezervă”78.
Şi pe plan extern Armata Română a manifestat aceeaşi
deschidere spre ţările europene, participând la mai multe
competiţii sportive organizate în străinătate. Două dintre
acestea au fost Serbările Şcolilor Militare de la Belgrad din
anul 1930 şi de la Praga din anul 1932 unde, şef al delegaţiei
Armatei Române a fost desemnat colonelul adjutant Emil
Pălăngeanu, iar comandant al detaşamentului de sportivi,
căpitanul Constantin Medeleanu.
În 1934 au fost votate şi promulgate în România mai
multe legi prin care s-au popularizat în toată ţara diferite
exerciţii fizice, unele jocuri sportive şi tragerea cu armamentul
individual de infanterie, un rol important în punerea în
practică a acestora avându-l armata. Astfel, pentru instruirea
tineretului au fost puşi la dispoziţie instructori militari şi
unele poligoane de garnizoană, iar pentru popularizarea
schiului s-a reuşit ca „sub preşedinţia generalului adjutant
Iacobici I., în anul 1937, să se ajute Federaţia Română de Schi
(vicepreşedinte maior I. Dimăncescu) în organizarea mai multor
centre de schi: la Jina – Sibiu, Vidra – Apuseni şi la Vatra Dornei,
pe care le-a încadrat cu absolvenţi ai I.M.E.F. (locotenent Lazăr
Nicolae, locotenent Bichei şi locotenent Olteanu)”79.
31
studii/documente
Sub conducerea colonelului-adjutant Emil Pălăngeanu,
ajuns comandant al I.M.E.F., s-a elaborat în 1939 un nou
„Regulament pentru educaţia fizică în armată”, structurat pe
patru capitole: gimnastică, atletism, jocuri şi scrimă cu arma.
În regulament erau descrise unele trasee aplicative şi procedee
atletice folosite pentru dezvoltarea calităţilor şi deprinderilor
motrice necesare trecerii obstacolelor de pe câmpul de luptă.
Ofiţerii instructori de educaţie fizică din acea vreme „purtau
uniforma comună de culoare kaki cu veston închis la gât, model
1930 sau cu revere model 1934, deosebirile realizându-se prin
însemnele şi culorile distinctive. Semnul de armă al acestora
(foto), confecţionat din metal galben, era reprezentat de două
spade încrucişate sub un scut”.
În 1942, din cauza situaţiei
politice din ţară şi mai ales a
războiului, Academia Naţională de
Educaţie Fizică (noua titulatură a
I.N.E.F. survenită în anul 1937)
şi-a pierdut titlul academic şi
a devenit Şcoala Superioară de
Educaţie Fizică. Odată cu aceasta,
I.M.E.F. a fost desfiinţat şi
cadrele redistribuite în unităţi de
instrucţie sau instituţii militare
de învăţământ. Dar, cum lipsa de instructori de educaţie
fizică se făcea resimţită din ce în ce mai mult, în perioada
1943-1945 s-a înfiinţat din nou o Secţie Militară pe lângă
Şcoala Superioară de Educaţie Fizică, cu aceleaşi obiective de
formare a specialiştilor militari în domeniul educaţiei fizice,
cu preponderenţă în instrucţia pe schiuri. În cei doi ani de
funcţionare ai secţiei au absolvit 16 ofiţeri şi 10 subofiţeri80.
„La 1 octombrie 1945, ca urmare a Ordinului Marelui Stat
Major cabinet nr. 124.776 din 7 septembrie 1945 şi a ordinului
Direcţiei superioare de educaţie, cultură şi propagandă”81, s-a
încercat refacerea I.M.E.F. sub o nouă denumire, Centrul
Militar de Educaţie Fizică, având drept obiectiv formarea
specialiştilor în educaţie fizică necesari armatei. Această
structură de învăţământ militar, a reuşit să pregătească în
perioada 1946-1950 un număr de „198 ofiţeri cu pregătirea
fizică şi instrucţie pe schiuri”82.
După 30 decembrie 1947 când în România s-a instalat
puterea comunistă, întreg sistemul de educaţie fizică a
avut de suferit, zilele de glorie de la înfiinţarea O.N.E.F.,
I.N.E.F. şi I.M.E.F. nerepetându-se la aceeaşi dimensiune.
Dar încercări de redresare au existat în permanenţă şi cu
toate că nu s-a ajuns la strălucirea de altădată şi pregătirea
specialiştilor militari nu mai era de nivel universitar,
obiectivele sistemului au fost îndeplinite graţie muncii şi
dăruirii de care au dat dovadă cei care au îndeplinit funcţii
pe această linie.
În anul 1946 s-a înfiinţat Asociaţia Sportivă Armata
(A.S.A.) Bucureşti, cu secţii de fotbal, călărie, scrimă,
tenis de câmp, volei, box, atletism şi tir „în baza Decretului
Regal nr. 135 din 07.03.1946, precum şi a Regulamentului
de aplicare a Legii de înfiinţare a «Organizaţiei Sportului
Popular» din 30.04.1946”83. Cu toate acestea, data de la care
se consideră înfiinţarea prestigiosului club sportiv militar
32
este reprezentată de înfiinţarea secţiei de fotbal, la 4 iunie
1947. Un an mai târziu, în 1948, s-au mai înfiinţat încă cinci
secţii: de handbal, baschet, rugby, motociclism şi ciclism, iar
asociaţia şi-a schimbat denumirea, devenind „Clubul Sportiv
Central al Armatei”. În acelaşi an au mai luat fiinţă asociaţii
sportive militare în principalele garnizoane militare ale ţării:
Cluj, Buzău, Craiova, Târgu-Mureş, Constanţa, Mangalia
etc., cu denumirea Asociaţia Sportivă Armata (A.S.A.), şi
s-a înfiinţat clubul de fotbal „Casa Armatei” Câmpulung
Moldovenesc.
Tot în anul 1948 s-a încercat schimbarea statutului
Centrului Militar de Educaţie Fizică pentru a deveni Şcoală
Militară de Educaţie Fizică, dar încercarea a fost sortită
eşecului şi în anul următor s-a revenit la vechea denumire şi
la vechiul statut.
De asemenea, şi Clubul Sportiv Central al Armatei şi-a
schimbat din nou denumirea în anul 1950, devenind „Casa
Centrală a Armatei” (C.C.A.).
În anul 1953 şi Centrul Militar de Educaţie Fizică şi-a
schimbat denumirea în „Cursul de Perfecţionare a Ofiţerilor
cu Educaţia Fizică” (C.P.O.E.F.), cadrele ce urmau să fie
încadrate în funcţii de educaţie fizică în unităţile militare
fiind şcolarizate la acest curs timp de zece luni de zile84.
Ofiţerii primeau la acest curs noţiuni privind atât educaţia
fizică militară (metodica educaţiei fizice, gimnastică, luptă
corp la corp, autoapărare, alpinism, schi şi înot, organizarea
activităţii de educaţie fizică în armată, organizarea competiţiilor
militare, amenajarea bazelor sportive), cât şi unele cunoştinţe
privind anatomia corpului uman, fiziologia, igiena etc. Cu
aceşti ofiţeri s-au desfăşurat orele/şedinţele de educaţie
fizică de la unităţi cu trupa şi cadrele militare, şi s-au
organizat competiţii sportive şi aplicativ-militare la nivelul
Ministerului Apărării Naţionale. Conform statisticilor, au
absolvit acest curs în perioada 1950-1963, 1.454 ofiţeri85.
În anul 1957 a avut loc mutarea Secţiei Pregătire Fizică şi
Sport din Marele Stat Major al Armatei la Comandamentul
Infanteriei şi Tancurilor (C.I.T.), schimbându-i-se totodată
şi denumirea, în Secţia Pregătire Fizică.
Secţia a rămas la acest comandament până în anul
1993, când a fost din nou mutată la Statul Major General
din Ministerul Apărării Naţionale. Tot în acelaşi an, a fost
organizată pentru prima dată, la Breaza, Spartachiada liceelor
militare, competiţie sportivă atractivă ce se va desfăşura
până în zilele noastre, câştigătorii acestei prime ediţii fiind
elevii Liceului Militar „Ştefan cel Mare” din Câmpulung
Moldovenesc.
În 1961 a luat naştere la Braşov Asociaţia Sportivă
„Armata”, Clubul Central al Armatei şi-a schimbat din nou
denumirea devenind Clubul Sportiv al Armatei „STEAUA” şi
s-a înfiinţat o secţie de paraşutism sportiv la Batalionul de
Specialitate din Buzău. Pe baza acestei secţii, în anul 1971
s-a înfiinţat Asociaţia Sportivă a Armatei „ŞOIMII” Buzău
cu două secţii, de paraşutism şi de judo.
Un an mai târziu, în 1962, avea să ia fiinţă la Târgu-
Mureş o altă asociaţie sportivă militară denumită „Armata”
(A.S.A.)86, cunoscută pentru participarea în Divizia A la
fotbal şi mai ales pentru jucătorul Ladislau Bölöni.
3 (57) 2012 document

Cursul de Perfecţionare a Ofiţerilor cu Educaţia Fizică
şi-a schimbat denumirea în anul 1965, în Curs de Calificare
a Ofiţerilor cu Pregătirea Fizică (C.C.O.P.F.), rămânând cu
aceleaşi atribuţii în domeniu. Pentru prima dată în decursul
existenţei activităţii de educaţie fizică în armată, termenul
pregătire fizică a înlocuit termenul educaţie fizică, atât în
regulamente, cât şi în denumirea funcţiilor ofiţerilor cu
atribuţii pe această linie (din ofiţeri instructori de educaţie
fizică, în ofiţeri cu pregătirea fizică). În perioadele 1965-
1970 şi 1970-1991 au absolvit acest curs 634 ofiţeri necesari
conducerii activităţilor specifice în unităţile armatei (şi ale
Ministerului de Interne), iar în perioada 1972-1990, un
număr de 502 ofiţeri87.
În acea perioadă, Secţia Pregătire Fizică din C.I.T a
elaborat şi trimis în trupe ordine, dispoziţii, regulamente
(1972 şi 1984), îndrumătoare tehnice (1979), Instrucţiuni
privind organizarea şi desfăşurarea concursurilor sportive
şi aplicativ-militare (1980) şi calendare sportive anuale cu
activităţile interne şi internaţionale ce se desfăşurau în
Ministerul Apărării Naţionale, iar prin demersurile sale a
reuşit să impună ca la inspecţiile şi controalele unităţilor,
pregătirea fizică să aibă un rol determinant (unităţile nu
puteau obţine calificativul maxim dacă la pregătirea fizică
nu se obţinea acelaşi calificativ).
În perioada 1970-1980 s-au construit cabane la munte
pentru efectuarea taberelor de schi (pentru fiecare divizie
şi armată), baze sportive cu terenuri de fotbal şi handbal,
poligoane de călire fizică şi psihică, piste cu obstacole pentru
diferite arme, porticuri de gimnastică, piste de atletism şi săli
de forţă, la fiecare unitate militară, iar pentru cunoaşterea
problemelor existente în unităţi şi aducerea la cunoştinţă a
unor noutăţi din domeniu se organiza anual o convocare cu
toţi ofiţerii cu pregătirea fizică din unităţile militare din ţară
(de la nivel regiment/similare, în sus), indiferent de eşalon
sau categorie de forţe ale armatei din care făceau parte.
În anul 1983/1984 a avut loc mutarea sediului I.E.F.S.,
şi odată cu acesta şi al C.C.O.P.F., din zona Dealul Spirii, în
zona Cotroceni, în localul fostei Herghelii Regale, pe strada
Ştefan Furtună, local în care funcţionează şi în prezent
Universitatea Naţională de Educaţie Fizică (U.N.E.F.S.). Cu
această ocazie au fost distruse bazele sportive şi Stadionul
„Republicii” (fost O.N.E.F.), construite pe timpul şi la
iniţiativa generalului Virgil I. Bădulescu, pentru a se construi
„Casa Poporului”, actualul „Palat al Parlamentului”.
În 1987 Armata Română a organizat la Predeal, cu
sprijinul nemijlocit al Secţiei Pregătire Fizică din C.I.T.,
„Spartachiada Armatelor Prietene”, la care au luat parte cei
mai buni schiori din ţările Tratatului de la Varşovia.
Numărul orelor de pregătire fizică din programul de
instrucţie al militarilor în termen şi cu termen redus a fost
variabil până în decembrie 1989 funcţie de armă/specialitate
militară, dar pentru activitatea cadrelor şi pentru activităţile
sportive de masă săptămânale, acesta a rămas constant.
După ianuarie 1990 când România a intrat într-o
etapă nouă a dezvoltării sale au avut loc multiple şi profunde
reforme structurale şi funcţionale la nivelul statului şi
societăţii româneşti. Cum şi armata a trebuit să se integreze
document 2012 3 (57)
studii/documente
rapid în noua societate, conducerea acesteia a luat măsuri de
reorganizare şi modernizare a instrucţiei, învăţământului,
tehnicii de luptă, bazei materiale, precum şi de perfecţionare
a pregătirii profesionale a personalului.
Astfel, în anul 1991 a fost înfiinţată la Bucureşti, Facultatea
Militară de Educaţie Fizică, cu atribuţii în formarea ofiţerilor
profesori de educaţie fizică88 necesari încadrării funcţiilor
specifice în unităţile armatei, precum şi în întregul Sistem
Naţional de Apărare. Astfel, după aproape 50 de ani a
fost reparată greşeala comisă în anul 1942, când a avut loc
desfiinţarea I.M.E.F. Această nouă instituţie militară de
învăţământ superior a primit în data de 6 octombrie 1992, prin
ordin al ministrului apărării naţionale, denumirea „General
Virgil I. Bădulescu”, ca semn de omagiu şi recunoştinţă adus
celui care a pus bazele sistemului modern de educaţie fizică
şi sport din ţara noastră. Facultatea a organizat şi desfăşurat
un proces de învăţământ de patru ani pentru învăţământul
la zi şi de cinci ani la cursurile fără frecvenţă. În premieră,
candidaţii prezenţi la examenul de admitere proveneau din
rândul cadrelor militare (ofiţeri, maiştri militari şi subofiţeri)
şi din cel al absolvenţilor liceelor militare din subordinea
Ministerului Apărării Naţionale pentru cursurile de zi, şi din
rândul cadrelor militare din Sistemul Naţional de Apărare
(M.Ap.N., M.I., S.P.P., S.R.I., S.T.S.) pentru cursurile
organizate în regim fără frecvenţă.
O altă noutate a reprezentat-o planul de învăţământ
al acestei facultăţi care se deosebea de cel al A.N.E.F.S.
căci cuprindea în plus şi o programă militară necesară
aprofundării unor discipline specifice, parcurgerea acestei
programe (cu multe ore teoretice, practice şi metodice,
printre care se regăseau: paraşutismul, alpinismul, artele
marţiale, echitaţia, înotul aplicativ-militar, instrucţia pe
schiuri, construcţii şi amenajări baze sportive, legislaţie,
istoria militară a poporului român, alături de instrucţia
tragerii, instrucţia de front, parcursuri aplicative, alergare
în teren variat, aruncarea grenadelor la distanţă şi precizie
etc.) facilitând formarea ca ofiţeri a studenţilor proveniţi din
rândul subofiţerilor şi al elevilor de liceu militar.
În anul 1995, odată cu prima promoţie de absolvenţi ai
Facultăţii Militare de Educaţie Fizică, au fost stabilite prin
norme militare semnul şi culoarea uniformei (armei). Ca şi
în trecut, „Discobolul” sculptura grecului Miron, a fost ales
oficial ca semn de armă/specialitate militară, iar culoarea
roşie, culoarea armei.
Facultatea Militară de Educaţie
Fizică a funcţionat cu ultimele
promoţii de studenţi la cursurile de
zi proveniţi din Ministerul Apărării
Naţionale, apoi doar cu studenţi la
forma de învăţământ fără frecvenţă
din structurile Sistemului Naţional
de Apărare (cu excepţia Ministerului
Apărării Naţionale), cu un curs
postuniversitar de trei luni pentru
ofiţerii cu studii superioare şi un
curs pentru instructorii de educaţie
fizică, de maximum trei luni.
33
studii/documente

În anul 2003 această facultate atât de necesară armatei, 50

A.N.E.F.S., S.P.E.F.S.R., Aniversări, Bucureşti, Tipografia A.N.E.F.S., 1922, p. 47.
51
Colonel (r) Gh. Ionescu, Schiul aplicativ şi de performanţă din armata României,
care a reuşit să scoată de pe băncile ei în perioada 1991-1999 Braşov, Editura Ecran Magazin, 2002, p. 9.
un număr de 30289 ofiţeri profesori de educaţie fizică, a fost 52
A.N.E.F.S., S.P.E.F.S.R., Aniversări, Bucureşti, Tipografia A.N.E.F.S., 1922, p. 47.
53
Colonel Gh. Suman, colonel V. Pricop, Istoria vânătorilor de munte din armata
desfiinţată, gloria de altădată a instituţiei de învăţământ superior română, Bucureşti, Editura Militară, p. 462.
militar de educaţie fizică apunând pentru a doua oară. 54
A.N.E.F.S., S.P.E.F.S.R., Aniversări, Bucureşti, Tipografia A.N.E.F.S., 1922, p. 47.
55
General-locotenent (r) C. Opriţa, general-locotenent (r) ing. D. Atanasiu, colonel
În anul 1993 Secţia Pregătire Fizică s-a mutat de la dr. V. Atanasiu, op.cit., p. 186.
Comandamentul Infanteriei şi Tancurilor (actualul Stat 56
Colonel V. Teodorescu, Contribuţii la istoria educaţiei fizice din Armata
Major al Forţelor Terestre), unde a rămas un compartiment României, editat de asociaţia veteranilor de război „Tradiţia cavaleriei“, Bucureşti,
1992, p. 7.
de specialitate, la Statul Major General. 57
Colonel C. Medeleanu, op.cit., p. 274.
58
Locotenent-colonel Gh. Neamţu, op.cit., p. 34.
NOTE 59
Ibidem, p. 93.
60
Colonel profesor V. Teodorescu, op.cit., p. 4.
1
Ion Armanu, Educaţia fizică în armata română-file de istorie, Editura Academiei 61
Ibidem., p. 5.
Forţelor Terestre, Sibiu, 2011. 62
Ibidem, p. 12.
2
Statul Major al Forţelor Terestre. 63
Locotenent-colonel Gh. Neamţu, op.cit., p. 36.
3
Legea educaţiei fizice şi sportului nr. 69 din 28 aprilie 2000. 64
Profesor T. Foldvari, Situaţia numerică a absolvenţilor A.N.E.F. Bucureşti la 70 de ani
4
Gh. Cârstea, Teoria şi metodica educaţiei fizice şi sportului, Bucureşti, Editura de existenţă 1922-1992, şi a instituţiilor militare şcolare de educaţie fizică din România
Anda, 2000, p. 19. de la înfiinţare şi până în prezent, Bucureşti, 1992, pp. 10-11.
5
C. Kiriţescu, L‘education physique, science et discipline universitaire, Bucureşti, 65
Colonel D. Bâsceanu, op.cit., p. 87.
Analele Educaţiei Fizice I, 1939, citată în Palestrica, p. 19. 66
Colonel profesor (r) V. Teodorescu, Cuvântare la deschiderea cursurilor F.M.E.F.,
6
Concepţia de educaţie fizică şi sport în Forţele Terestre, Bucureşti, 2006. Bucureşti, 1992, p. 8.
7
Raport adresat domnitorului Alexandru Ioan Cuza pentru introducerea gimnasticii 67
A.N.E.F.S., S.P.E.F.S.R., Aniversări, Bucureşti, Tipografia A.N.E.F.S., p. 9.
în armată, 1863. 68
Ibidem, p. 48.
8
General C.N. Herjeu, Pregătirea armatei pentru răsboiu, Bucureşti, 1905, p. 289. 69
A.N.E.F., F.M.E.F. – mare sărbătoare, editat de Asociaţia veteranilor de război
9
Revista infanteriei nr. 249/250, Bucureşti, 1922, p. 37. „Tradiţia cavaleriei”, Mannheim, Germania, 1992, pp. 18-19.
10
Căpitan I. Dumitrescu, Viaţa în munţi, Bucureşti, 1932, p. 11. 70
Colonel C. Medeleanu, op.cit., p. 26.
11
Regulament pentru educaţia fizică în armată, Bucureşti, 1939, p. 1. 71
Serviciul istoric al armatei. În revista „Buletinului Arhivelor Militare Române –
12
Regulamentul Educaţiei Fizice Militare, Bucureşti, 2005, p. 7. DOCUMENT”, Bucureşti, 2006, p. 75.
13
Ibidem, p. 36. 72
Ibidem.
14
Ibidem, p. 36. 73
Colonel profesor V. Teodorescu, Contribuţii la istoria educaţiei fizice din armata
15
Ibidem, p. 16. României, editat de Asociaţia veteranilor de război „Tradiţia cavaleriei”, Bucureşti,
16
Colonel D. Matei, Opere, p. 38, citate de general-locotenent dr. (r) C Opriţa, 1992, p. 8.
general-maior (r) ing. D. Atanasiu, colonel dr. V Atanasiu, op.cit., p. 36. 74
N. Băiaşu, colonel profesor (r) V. Teodorescu, T. Foldvari, Evoluţia ANEF-ului în
17
Ibidem, p. 44. 70 ani, editat de Sportforschung Zentrum Mannheim, R.F.G., 1992, p. 1.
18
Comisia română de istorie militară, Istoria militară a poporului român, vol. IV, 75
Colonel profesor V. Teodorescu, Contribuţii la istoria educaţiei fizice din Armata
Bucureşti, Editura Militară, 1987, pp. 438-439. României, editat de asociaţia veteranilor de război „Tradiţia cavaleriei“, Bucureşti p. 8.
19
Colonel C. Medeleanu, Amintirile unui sportiv, Bucureşti, 1966, p. 11. 76
Idem, General V. Bădulescu – părintele sportului românesc, Centrul român de
20
Monitorul Oastei, an V, nr. 2 din 11 ianuarie 1864, p. 21. cercetări sportive Mannheim, Germania, p. 17.
21
General I. Em. Florescu, citat de generalul (r) ing. D. Atanasiu, colonel dr. 77
Ibidem, p. 11.
V. Atanasiu, colonel (r) Gh. Eftimescu, locotenent-colonel N. Niculae, op.cit., p. 44. 78
Ibidem., p. 15.
22
General I. Em. Florescu, Expunere cu îmbunătăţirile cele mai însemnătoare 79
Colonel C. Medeleanu, op.cit., p. 65.
introduse în armata Principatelor Unite, Bucureşti, 1861, p. 50. 80
Profesor T. Foldvari, op.cit., p. 11.
23
Poate fi propusă ca zi a educaţiei fizice militare. 81
Locotenent-colonel (r) Gh. Neamţu, op.cit., p. 36.
24
C. Kiriţescu, op.cit., p. 530. 82
Profesor T. Foldvari, op.cit., p. 11.
25
General (r) ing. D. Atanasiu, colonel dr. V. Atanasiu, colonel (r) Gh. Eftimescu, 83
M.T.S., Enciclopedia educaţiei fizice şi sportului din România. Structuri organizatorice,
locotenent-colonel N. Niculae, op.cit., p. 44. asociaţii, cluburi, societăţi, Bucureşti, Editura Aramis, 2002, p. 246.
26
Ibidem., p. 45. 84
Locotenent-colonel Gh. Neamţu, op.cit., p. 36.
27
Ibidem, pp. 127-128. 85
N. Postolache, op.cit., p. 230.
28
Ibidem., p. 45. 86
M.T.S., Enciclopedia educaţiei fizice şi sportului din România. Structuri organizatorice,
29
Ibidem, p. 50. asociaţii, cluburi, societăţi, Bucureşti, Editura Aramis, 2002, p. 305.
30
Ibidem, p. 47. 87
Profesor T. Foldvari, op.cit., p. 12.
31
C. Kiriţescu, op.cit., p. 529. 88
Norme privind activitatea studenţilor din Facultatea Militară de Educaţie Fizică,
32
Comisia română de istorie militară, Istoria militară a poporului român, vol. V, 1988, p. 232. M.Ap.N. – M.Î.Ş. Bucureşti, 2002, p. 13.
33
Colonel D. Bâsceanu, op.cit., p. 19. 89
N. Postolache, op.cit., p. 230.
34
General-locotenent (r) C. Opriţa, general-maior (r) ing. D. Atanasiu, colonel dr.
V. Atanasiu, op.cit., p. 68.
35
General (r) ing. D. Atanasiu, colonel V. Atanasiu, colonel (r) Gh. Eftimescu, PHYSICAL EDUCATION
locotenent-colonel N. Niculae, op.cit., p. 63.
36
N. Postolache, op.cit., p. 219. IN THE ROMANIAN ARMY
37
Locotenent-colonel Gh. Neamţu, Din istoricul educaţiei fizice în armată. În: – HISTORICAL REFERENCES –
„Revista Trupelor de Uscat“, 1969, p. 34.
38
N. Postolache, op.cit., p. 220. COLONEL (PHYSICAL EDUCATION)
39
F.M.E.F.S., Îndrumar pentru cursul postuniversitar de perfecţionare managerială
în domeniul educaţiei fizice militare şi sportului, Bucureşti, 1999, p. 2. IOAN ARMANU, PH.D.
40
N. Postolache, op.cit., p. 221.
41
Colonel C. Medeleanu, op.cit., p. 11.
42
Locotenent-colonel Gh. Neamţu, op.cit., p. 33.
Abstract: The improvement of the military
43
Ibidem. personnel preparing process involved the development
44
Colonel profesor V. Teodorescu, General V. Bădulescu – părintele sportului românesc, of the physical education. The first initiative of creation a
Bucureşti, Centrul român de cercetări sportive Mannheim, Germania, p. 5.
45
Locotenent-colonel Gh. Neamţu, op.cit., p. 33. learning hall for fencing at Iaşi and Bucharest was in 1838.
46
Colonel profesor V. Teodorescu, General V. Bădulescu – părintele sportului Starting this date the military decision factors introduced
românesc, Bucureşti, Centrul român de cercetări sportive Mannheim, Germania, p. 3.
47
General-locotenent (r) C. Opriţa, general-maior (r) ing. D. Atanasiu, colonel dr. in the learning programs and created institutions that
V. Atanasiu, op.cit., p. 61. had as a study object the physical education.
48
Comisia română de istorie militară, Istoria militară a poporului român, vol. V,
Bucureşti, Editura Militară, 1988, p. 150.
49
Şedinţa Parlamentului de la 13/26 aprilie 1909, citată de Comisia română de Keywords: fencing, physical education, school,
istorie militară, Istoria militară a poporului român, vol. V, Bucureşti, Editura gymnastics, cycling
Militară, 1988, p. 230.

34 3 (57) 2012 document

 studii/documente

ELITE CULTURALE PITEŞTENE DIN EPOCA MODERNĂ

Elena ŞTEFĂNICĂ

E lita, conform definiţiei din Dex, reprezintă un al oraşului pornea din piaţa gării, străbătea grădina publică
„grup de persoane care reprezintă ceea ce este mai drept în două şi se sfârşea în faţa primăriei.(...) Privită pe
bun, mai valoros, mai ales într-o comunitate, o societate planul oraşului, din clopotniţa cu ceasornic a bisericii Sfântul
etc.”1 Conform definiţiei din Le Grand Larousse, redată de Nicolae sau din aeroplan, grădina publică îţi pare azi un om
Mihai Sorin Rădulescu2, elita reprezintă „un grup minoritar tras în ţeapă, un pui de găină la frigare sau o enormă măslină
de persoane având un loc eminent în societate, loc datorat de Vollo înfiptă într-o scobitoare”7.
anumitor calităţi valorizate din punct de vedere social”3. Într-un alt pasaj, autorul ne prezintă oraşul astfel:
Noţiunea de elită a fost introdusă în sociologie de „Piteştii de pe vremea aceea erau o comună urbană cu 17.000
Vilfredo Pareto şi a fost definită drept totalitatea de suflete, trei şcoli primare de băieţi şi două de fete,
membrilor superiori ai unei colectivităţi4. un liceu, două judecătorii de pace şi un tribunal,
Indiferent de sursa definiţiilor, elita îi un regiment de infanterie, altul de artilerie şi
reprezintă pe cei ce se remarcă la nivelul un escadron de călăraşi, poştă şi telegraf, staţie
unui grup de oameni, în cazul nostru – de drum de fier, două spiţerii, trei cofetării
comunitatea piteşteană modernă – prin şi treisprezece simigerii, dintre care una
creaţia lor sau prin rolul social jucat la la centru, pe strada Şerban-vodă”8. De
un moment dat. asemenea, se vorbeşte despre Scoroboaia, o
În epoca modernă, oraşul Piteşti a mahala a Piteştiului, unde locuia Mihăiţă,
fost leagănul unor elite politice liberale, băiatul unui cizmar, prietenul din copilărie
precum fraţii Ion şi Dumitru C. al autorului9.
Brătianu, dar şi al unor elite culturale, din Ion Minulescu (Minculescu, de fapt) se
domenii variate, precum istorie, literatură, bucură de apreciere din partea marelui critic
pictură, inginerie5 etc. George Călinescu: „a fost de la început primit
Cu toate greutăţile întâmpinate în ca exponentul cel mai integral al simbolismului
organizarea unui învăţământ modern, în a doua român”10.
jumătate a secolului al XIX-lea şi la începutul secolului Ion Minulescu Alte nume ale unor personalităţi literare născute
al XX-lea, Piteştiul a dat astfel culturii româneşti şi în Piteşti şi afirmate pe scena literară românească au
universale o serie de personalităţi, în domenii foarte variate, fost: Ioan C. Fundescu, Ion Trivale, Tudor Teodorescu-
unele dintre acestea fiind evocate în paginile următoare. Branişte.
Piteştiul a fost reflectat în opera unor scriitori Ioan C. Fundescu (1836-1904) a fost scriitor, născut
marcanţi ai perioadei moderne. Unul dintre aceştia a fost în Piteşti „pe lângă râul Mislea”11, care astăzi nu mai există,
Ion Minulescu (1881-1944), fost elev al liceului „Nicolae luptător pentru unirea Principatelor, gazetar, culegător de
Bălcescu”. Deşi născut în Craiova, în urma recăsătoriei folclor. Opera lui este adunată în volumul „Vocea Argeşului”,
mamei sale cu locotenentul de cavalerie Ion Constantinescu publicat în 1859 în Bucureşti şi în romanul „Scarlat”.
din Piteşti, familia viitorului literat se întoarce în Piteşti în „Ca jurnalist, a colaborat la Dâmboviţa, Naţionalul,
1886, iar tânărul, pe atunci, Minulescu îşi va începe studiile Românul, Telegraful, Nichipercea, Satyrul”12; a fost deputat13
în acest oraş, fiind elev la liceul „I. C. Brătianu” între anii în timpul guvernului conservator condus de Lascăr Catargiu
1892-1898. în 1876.
Minulescu nu a rămas corigent la limba română în G. Călinescu afirmă despre poet, oferindu-i totuşi
clasa a VI-a, aşa cum declară în romanul omonim, ci rămâne spaţiu în monumentala Istorie a literaturii române: „Fundescu,
repetent din cauza matematicii, ştiinţelor fizico-chimice, considerat de contemporani poet de o naivă dulceaţă, a
limbii elene şi limbii franceze. versificat incolor, încercând a fi vocea Argeşului (1859)”14.
Preocupări literare va dovedi încă din timpul liceului, Ion Trivale (1889-1916), aparţinând comunităţii
editând cu prietenul său Alexandru Gherghel revista ebraice, pe numele său adevărat Iosif Natzler, a fost critic
şapirografiată „Luceafărul”, interzisă de directorul şcolii. literar, fiind absolvent de drept şi litere în cadrul Universităţii
Evocarea Piteştiului este întâlnită în romanul „Corigent din Bucureşti, profesor de limba şi literatura germană, cu
la limba română” şi în poezia „Spovedanie”6. studii şi în străinătate, la Universitatea din Jena. A participat
În „Corigent la limba română” Piteştiul nu se bucură la Primul Război Mondial, în calitate de sublocotenent în
de o prezentare prea măgulitoare din partea autorului: „Pe rezervă, fiind comandant de pluton în cadrul Regimentului
vremea aceea (a copilăriei autorului – n.n.), singurul bulevard 4 Argeş. Moare pe câmpul de luptă, la Zimnicea, la numai

document 2012 3 (57) 35

studii/documente
27 de ani, la 11 noiembrie 1916, încercând să-şi facă datoria
faţă de patria în care se născuse15.
George Călinescu afirma despre criticul piteştean
dispărut prematur: „dacă Ion Trivale n-ar fi murit tânăr,
critica română ar fi avut astăzi un alt aspect, căci nu e greu
de ghicit în fireasca stângăcie a începuturilor lui pătrunderea
unui viitor remarcabil critic”16.
Tudor Teodorescu-Branişte (1899-1969), gazetar, om
de litere, s-a afirmat cu romanele „Pavilionul de vânătoare”
şi „Prinţul”, fiind, de asemenea născut la Piteşti, la 12 aprilie
189917.
Piteştiul secolului al XIX-lea s-a afirmat şi prin pictorii
săi, a căror faimă a fost creată datorită decorării unor lăcaşuri
de cult din Piteşti şi din zonele din jur, fiind consideraţi
adevăraţi creatori de şcoală.
Activitatea a trei pictori originari din Piteşti a fost
prezentată de Gheorghe I. Deaconu18. Pictorii prezentaţi
sunt reprezentativi pentru evoluţia picturii româneşti
pe parcursul secolelor XIX şi prima jumătate a secolului
al XX-lea: Petre Gheţulescu zis Zugravul (pictor de biserici
din prima jumătate a secolului al XIX-lea), Ilie Petrescu şi
Costin Petrescu.
Petre Zugravul, împreună cu Zogravul Gheorghiţă
şi Kir Voicu din Piteşti au zugrăvit „pe verde” (pe zidul
crud, cu tencuiala neuscată) mai multe lăcaşuri de cult,
între care menţionăm: Biserica Domnească din Caracal
(1838), Biserica Buda de peste Olt a lui Nectarie (1838),
Mănăstirea dintr-un lemn din Vâlcea (1841). Singur, Petre
Zugravul a decorat Biserica Mănăstirii Vieroşi, paraclisul
sudic al Bisericii Cozia şi a pictat numeroase icoane.
Opera acestuia se remarcă prin tehnica executării
frescei, învăţată după lucrarea celebră în domeniu, „Erminia”,
a călugărului Gherontie de la mănăstirea Horezu şi în
timpul colaborării cu Zograful Gheorghiţă, prin naturaleţea
coloritului folosit, precum şi prin inspiraţia din realitate.
Celălalt pictor celebru din Piteşti, amintit în studiul lui
Gheorghe Diaconu, a fost Ilie Petrescu, „elev al lui Voicu”,
meşter vestit, cu studii de artă decorativă la Viena19. A pictat,
în frescă sau în ulei, biserici, icoane, portrete, autoportrete
de tinereţe, tablouri precum „Mihai Viteazul după lupta de
la Călugăreni”, în 1867 ş.a.
După părerea autorului studiului, opera lui Ilie Petrescu
se remarcă prin „simţul proporţiilor, arta îmbinării culorilor,
legătura cu realitatea”. A avut o bogată activitate, decorând
circa 40 de biserici din Argeş, Olt, Vâlcea, Teleorman. Ca
o recunoaştere a talentului său şi a neobositei activităţi, în
1865 a devenit „starostele zugravilor din Piteşti”20. A pictat
o serie de biserici şi din Piteşti şi din apropierea acestui oraş,
precum: Biserica Maica Precista (1861), Biserica Sf. Nicolae
(1867), Sf. Treime (1885) şi Biserica din Slătioare-Băbana
(1887)21.
Pasiunea pentru pictură şi talentul său l-a lăsat moştenire
şi celor doi fii ai săi, respectiv Gheorghe şi Constantin
(Costin), alături de care a pictat până în ultimele sale clipe
de viaţă, până în 1888.
Cel mai celebru pictor din perioada studiată rămâne
Costin Petrescu, născut într-o familie cu tradiţie în arta
36
decorativă, la 10
mai 1872 la Piteşti,
intrat în conştiinţa
publicului datorită
decorării Ateneului
român cu marea frescă
ce reprezintă istoria
românilor.
Costin Petrescu
a făcut şcoala primară
şi studiile liceale la
Piteşti. Rămânând
orfan de la 16 ani a
trebuit să-şi câştige
existenţa, lucrând
alături de fratele său Costin Petrescu
Gheorghe la decorarea
unor biserici din Piteşti şi din ţară. S-a căsătorit cu Bălaşa
Minescu, fiica protopopului Mihalache Minescu de la
Biserica Mavrodolu din Piteşti. Studiile superioare le-a
absolvit la Bucureşti, la Şcoala de Belle-Arte şi la Şcoala de
Arhitectură, unde i-a avut profesori pe marii maeştrii Mirea
şi Sterian. Fire practică, pentru a-şi putea întreţine familia,
Costin Petrescu a absolvit şi cursurile Şcolii de Ingineri
Hotarnici, cunoscându-se nevoia societăţii româneşti de
asemenea specialişti în domeniu.
După absolvirea studiilor, a fost angajat ca arhitect
la Ministerul Agriculturii şi Domeniilor (1897-1898), în
1900 fiind profesor de desen la Liceul „Mihai Viteazul” din
Bucureşti. Prima expoziţie personală este organizată în 1902,
la Ateneul Român. Recunoaşterea publică a talentului său va
prilejui expunerea operelor sale între 1903-1905 în saloane
din Viena, München şi Paris (aici va expune în salonul
permanent portretul în mărime naturală al diplomatului
Vasile Lascăr).
Întors în ţară, în 1908 va candida pentru o catedră la
Şcoala de Belle-Arte din Bucureşti, dar va continua să fie
şi un practician, realizând decorarea Bisericii Roznov din
Moldova, în 1912, iar în 1922 realizând pictura în frescă de
la Catedrala Unirii din Alba-Iulia.
Cunoaşterea tehnicii frescei şi prestigiul dobândit îl
vor recomanda pe Costin Petrescu pentru a ţine o serie de
cursuri în străinătate, precum cel dintre 1925-1926 de la
Lyon, despre frescele din ţara noastră, precum şi cel susţinut
la Paris în 1932, respectiv „Arta frescei”, în limba franceză.
În ţară, C. Esarcu dorea să se realizeze o frescă în
marea rotondă a Ateneului Român care să înfăţişeze
„fazele principale ale istoriei românilor”. Dintre mai multe
proiecte prezentate, a fost ales cel al lui Costin Petrescu.
Sub îndrumarea marelui nostru istoric Nicolae Iorga şi
după un studiu de 10 ani asupra acestei teme, proiectul lui
Costin Petrescu a fost acceptat, în 1933, de către Societatea
Ateneul Român. Execuţia frescei de 200 mp a durat patru
ani, fiind finalizată în mai 1937, rămânând o capodoperă în
domeniu.
Alte opere ale lui Costin Petrescu se regăsesc la
Casa Universitarilor din Cluj, respectiv panouri care
3 (57) 2012 document
 studii/documente

înfăţişează „Istoria apărută în 1899, o operă masivă, de 818 pagini de format

culturală a românilor din mare. Un gest nobil făcut de Gheorghe I. Ionescu-Gion a
Transilvania”, precum fost donarea vastei sale biblioteci, de peste 1.000 de volume
şi în clădirea redacţiei Bibliotecii Judeţene Argeş şi Colegiului Naţional „I. C.
ziarului „Universul”, Brătianu”. Generosul om de cultură lucra în 1904 şi la o
respectiv fresca „Munca monografie a localităţii sale natale, Piteştiul, care, din păcate,
de editare a unui ziar”. nu s-a păstrat şi astfel opera sa nu a putut fi cunoscută.
Frescele sale
împodobesc o serie de
biserici din Bucureşti,
precum Sf. Constantin,
Mihai Vodă (1940), din NOTE
apropierea Bucureştiului:
1
DEX, Dicţionarul explicativ al limbii române, ediţia a II-a, Editura Univers
Sf. Dumitru din
Enciclopedic, Bucureşti, 1998, p. 337.
Colentina, dar şi din 2
Mihai Sorin Rădulescu, Elita liberală românească (1866-1900), Editura All,
Transilvania; Biserica Bucureşti, 1998, p. 15.
Gheorghe I. Ionescu-Gion 3
Ibidem.
Sf. Nicolae din Scheii 4
Ibidem.
Braşovului, frescă realizată în ultimii ani ai războiului, 5
Inginerul Dimitrie Dima (1877-1923) a construit podurile de peste râurile
1944-1945. Doamnei şi Argeş, cu câte şase deschideri în arc de cerc, funcţionabile şi
Personalitate polivalentă în domeniul picturii, îmbinând astăzi.
6
„Mă doare tinereţea mea de ieri/Cu rustica şi vesela Trivale/Şi cu «grădina
tradiţia românească a realizării frescei cu noile tehnici de publică» din vale,/Prin care zborul primei rândunici/Vestea sosirea altei
pictură, Costin Petrescu a realizat o serie de portrete ale primăveri,/Şi cu aceleaşi porţii de duble neplăceri,/Când luam da capo şcoala,/Cu
unor personalităţi politice şi culturale, precum cele ale lui jocul de arşici/Şi cura medicală, cu zeamă de urzici”, apud Ion M. Dinu, Oameni
de seamă ai Argeşului de ieri şi de astăzi, Editura Tiparg, 2004, pp. 82-83.
Vasile Lascăr, Costică Arion, Grigore Cantacuzino, Spiru 7
Ion Minulescu, Corigent la limba română, română, 1928, Editura Ştefan,
Haret, mitropolitul Pimen şi generalul Pillat, dar a lăsat Bucureşti, 2004, p. 5.
posterităţii şi o serie de portrete sociale, precum „Jelbarul”,
8
Ibidem, p. 7.
9
Ibidem.
„Bătrânul Samsar”, „Ruxandra Găinăreasa”, „Moş Leiba”, 10
George Călinescu, Istoria literaturii române de la origini până în prezent,
„Proprietăreasa”, „Sergentul Tilică Alexandru” – erou din ediţia a II-a, revăzută şi adăugită, Editura Minerva, Bucureşti, 1986, p. 691.
Regimentul 4 Argeş Piteşti, în Primul Război Mondial,
11
Ibidem, p. 337.
12
Ibidem.
„Erou rus”, „Exodul”, „Mărăşti”, „Dacia”, „Conferinţa Păcii 13
Ibidem.
Balcanice de la Bucureşti din 1913”22 etc. 14
Ibidem.
Se spune că marile pasiuni îi ţin în viaţă pe marii artişti
15
Ion Dinu, Oameni de seamă, p. 37.
16
George Călinescu, Op. cit., p. 644.
şi le insuflă energii creatoare, astfel încât aceştia realizează 17
Ion Dinu, Op. cit., p. 35.
opere memorabile şi la vârste venerabile. Un exemplu în 18
Gheorghe I. Deaconu, Pictori argeşeni din nou acasă, în „Argessis – studii şi
acest sens este şi decorarea Holului de onoare al Palatului comunicări – istorie, muzeografie, cultură”, vol. VII, Muzeul Judeţean Argeş,
Piteşti, 1995, pp. 185-191.
Patriarhiei din Bucureşti, între 1950-1951, la vârsta de 78- 19
Ibidem.
79 de ani. 20
Ibidem.
O personalitate deosebită, care a activat însă mai mult
21
Ibidem.
22
Ibidem.
în Bucureşti, a fost Gheorghe I. Ionescu-Gion (1857-1904).
Acesta a fost numit de către regretatul Silvestru Voinescu,
fost director al Bibliotecii Judeţene Argeş „Dinicu Golescu”
şi autor al lucrării „Argeşeni în spiritualitatea românească”,
drept „cea mai aleasă personalitate pe care a dat-o Piteştiul CULTURAL ELITE FROM PITEŞTI
în secolul al XIX-lea”. IN THE MODERN AGE
O scurtă biografie a acestei personalităţi este relevantă
pentru locul pe care istoricul Gheorghe I. Ionescu-Gion îl ELENA ŞTEFĂNICĂ
ocupă în istoria culturii române. După şcoala primară urmată
la Piteşti, cursurile secundare le-a urmat în Bucureşti, la Abstract: The city Piteşti is related to the names
prestigioase instituţii, precum „Gheorghe Lazăr” şi liceul of a number of political and cultural personalities. The
„Sf. Sava”. La facultatea de litere din Bucureşti a avut literature and the painting had representatives that
in their works presented the army facts made by the
profesori renumiţi, precum B.P. Haşdeu, Al. Odobescu,
Romanian soldiers.
V.A. Urechia. Îşi ia doctoratul la Bruxelles şi va fi profesor de
limba franceză la Şcoala Normală de Institutori şi la Liceul
Keywords: Piteşti, Ion Minulescu, Ion Trivale, Petre
„Matei Basarab” din Bucureşti. În 1889, ca o recunoaştere a
Gheţulescu, Costin Petrescu
meritelor sale, devine membru corespondent al Academiei
Române. Capodopera vieţii sale este „Istoria Bucureşcilor”,

document 2012 3 (57) 37

studii/documente
CĂPITANUL GHEORGHE BĂGULESCU
– memorii de război –
Drd. Gelu DAE1
A nul de foc 1917 a rămas
în amintirea noastră
nu numai prin documentele de
arhivă păstrate cu grijă, ci şi prin
consemnările făcute de participanţii
la impresionantele momente. Am
ales să prezint cititorilor revistei
„Document” unele dintre cele mai
frumoase pagini dedicate eroismului
ostaşului român, cele ale căpitanului,
viitor general, Gheorghe Băgulescu.
S-a născut la 11 noiembrie
1890 la Bagdat-Deduleşti, plasa
Ianca, judeţul Brăila. A absolvit
Colonelul Gheorghe Băgulescu
Liceul „Nicolae Bălcescu” – „capul
promoţiei” şi Facultatea de Drept.
Pregătirea militară şi-o desăvârşeşte urmând cursurile
Şcolii Pregătitoare a Ofiţerilor Activi de Infanterie din Bucureşti
(1 octombrie 1910 – 1 iulie 1912), Şcolii Regionale de Alpinism
Briançon – Grenoble (1919-1920), Şcolii Superioare de Război
(28 octombrie 1921 – 26 septembrie 1923), Cursului de
informaţii – Marele Stat Major (10-22 mai 1927) şi al Cursului
de informaţii al geniului (1-10 septembrie 1930).
A urcat toate treptele ierarhiei militare: locotenent
la 1 august 1915 (Înaltul Decret Regal nr. 1867), căpitan la
1 aprilie 1917 (Înaltul Decret Regal nr. 485), maior la 1 aprilie
1920 (Înaltul Decret nr. 2966), locotenent-colonel la 10 mai
1930, colonel la 10 mai 1936 (Înaltul Decret nr. 1043), iar prin
Înaltul Decret nr. 3141 din 14 septembrie 1940 a fost înaintat
la gradul de general de brigadă în rezervă.
Pentru curajul dovedit în campania anului 1913 a fost
decorat cu medalia „Avântul Ţării” (Înaltul Decret nr. 6247 din
7 noiembrie 1913).
La 15 august 1916 a fost mobilizat la partea activă
a Regimentului 66 Infanterie (conform Înaltului Decret
nr. 2784). Comandantul unităţii evocă faptele sale de eroism
în cuvinte elogioase: „... a luat parte la luptele din Dobrogea;
la 3 şi 4 septembrie a reocupat poziţiile din sectorul Dealu
Mare, Balta Baciului, ce fuseseră evacuate. La 6 septembrie,
în acelaşi sector, fiind atacat de un batalion bulgar, l-a respins
dând două contraatacuri. La 7 octombrie în sectorul din stânga
(sud) a contraatacat desfăşurând o companie ce fusese prinsă
în cleşte. În ziua de 11 octombrie a apărat movila lui Moş
Oprea, dând timp artileriei grele să demonteze şi să se retragă.
După refacerea de la Ianca, în Muntenia, la 16 noiembrie, a
pus stăpânire pe satul Cătunul, luând prizonieri, cai şi material
de război; în luptele de la 17 noiembrie la Preajba, Afumaţi-
Buteşti. În seara de 17/18, în avanposturi la Flămânda a luat
bagajele Diviziei de Cavalerie Macedoneană încărcate pe
samare de 60 cai, 30 boi şi un automobil. La 18 noiembrie a
luptat pe Târnavele-Drăgăneşti, jud. Vlaşca unde a luat un tun
38
şi trei mitraliere şi în această luptă a fost rănit la cap luând parte
la luptă, rana neprezentând o mare greutate. În zilele de 19, 20,
21 şi 22 noiembrie a luptat în retragere la pădurea Cioflac-
Norpul Copaciul, la Glavancioc şi Chitila; în toate luptele
a condus prea bine”2. În baza Înaltului Decret nr. 329 din
10 noiembrie 1916 şi Ordinului de zi nr. 9 din 26 mai 1917 i
s-a acordat dreptul de a purta „semnul de rănit”3.
Comandantul Regimentului 1 Vânători „Regele Ferdinand”
notează referitor la participarea căpitanului Băgulescu la
campania anului 1917: „În timpul ofensivei de la Mărăşti a
fost locţiitor de comandant de batalion, în care calitate a arătat
energie şi pricepere, dobândind ascendent moral asupra trupei şi
ofiţerilor din unitatea sa. În luptele de la Răchitaşul, Negrileşti
şi N de satele Bodeşti, Spineşti, Păuleşti a defăşurat activitate
şi multă pricepere în aplicarea ordinelor Regimentului pentru
batalionul său”. În continuare arată „... ocupând poziţia ordonată
de Regiment, a organizat-o rezistând temeinic, împreună cu
compania 7-a, la numeroase contraatacuri. Având ascendentul
curajului a devenit în curând sufletul liniei de rezistenţă,
respingând în ziua de 3 august 1917, printr-un contraatac
îndrăzneţ, inamicul pătruns în flancul şi spatele poziţiunii ce
ocupa [...] Căpitanul Băgulescu Ghe. a fost pildă nu numai de
curaj şi destoinicie, dar şi muncă fără preget”.
Principele Carol, în calitatea sa de comandant al
Regimentului Vânătorilor de Munte consemna, „trecând la
Oituz îşi înscrie în carieră o nouă pagină de glorie [...] el prin
ascendentul moral ce-l are devine sufletul apărării şi contribuie
în mare parte la puterea de rezistenţă a luptei. În oct. şi
noiembrie 17 fiind la Cireşoaia organizează adesea sub focul
inamicului poziţia batalionului său”4. A fost demobilizat la 30
iunie 1918 (conform Înaltului Decret nr. 1010).
Pentru faptele de arme săvârşite în timpul Primului Război
Mondial i-au fost conferite înalte ordine şi medalii româneşti
şi străine, dintre care menţionăm: Ordinul „Mihai Viteazul”
clasa a III-a 1916 (Înaltul Decret Regal nr. 131 din 25 ianuarie
1918), Ordinul „Steaua României” cu spade în grad de cavaler
cu panglică de Virtute Militară (Înaltul Decret Regal nr. 691 din
26 mai 1917), Ordinul „Sfântul Stanislav” clasa a II-a (Înaltul
Decret nr. 4309 din 7 iulie 1918), Ordinul „Sfântul Vladimir”
clasa a IV-a cu spade şi fundă ((Înaltul Decret nr. 12742 din
23 februarie 1918), „Crucea de Război” cehoslovacă, Ordinul
„Coroana României” în grad de ofiţer (Înaltul Decret Regal
nr. 4768 din 14 noiembrie 1922), Medalia „Victoria” (Înaltul
Decret nr. 3182 din 5 ianuarie 1922), „Legiunea de Onoare”
în grad de cavaler (nr. 8556 din 25 iunie 1919) şi „Crucea de
Război” cu baretele Dobrogea, Mărăşti, Târgu Ocna, 1918,
1919 (Înaltul Decret nr. 3182 din 5 ianuarie 1922)5.
La 1 ianuarie 1935 a fost numit ataşat militar aero şi
naval al Regatului României în Imperiul Japonez (1935-1939)
şi apoi ambasador al României în Japonia, Manchuko şi China
(1941-1945)6. I s-a conferit Legiunea de Onoare şi Ordinul
3 (57) 2012 document
 studii/documente

japonez „Tezaurul sacru”, clasa a III-a, „ca recunoştinţă pentru Povestea Pădurii
serviciile eminente pe care [...] le-a adus relaţiunilor amicale
dintre România şi Japonia” (1939). A fost decanul ataşaţilor 7 octombrie 1917
militari din capitala niponă şi primul străin membru al Pădurea Varniţa, Cota 528
Academiei Naţionale a Japoniei.
Brr! ... Este frig. Un frig umed ce te pătrunde. Atmosfera
La încheierea misiunii generalul Gheorghe Băgulescu s-a
este încărcată de mici picături de apă, ce se rostogolesc continuu
stabilit în Franţa, decedând la 25 noiembrie 1963 în oraşul Menton7. într-o ceaţă deasă şi albă ca fumul. Colo în vale copacii din pădure,
A publicat Zile de energie. Impresii şi povestiri de pe front după ce şi-au plâns rând pe rând frunzele veştede, prin fiecare
1916 – 1917, Institutul de Arte Grafice C. Sfetea, Bucureşti, cracă plâng lacrimi reci, ce cad în picuri pe cavoul ruginiu.
1919, Antiquitas rediviva, roman istoric, Craiova, 1926, trilogia Aici sus, pe o adâncime de 800, pădurea e un cimitir. Pe
Yamato Damashii, iniţial în limbile franceză (Marele Premiu 800 m zac fagii albi, drepţi şi falnici, rupţi de iuţeală nebună a
pentru Literatură) şi engleză, tradus ulterior şi în limba română obuzelor distrugătoare.
cu titlul Suflet japonez (1939) şi japoneză (1943), Noua religie, Iei, colonade drepte ca o marmoră – trunchiuri rămase –
două volume (1947) şi Race de vipères; la vérité devant Dieu et sprijină partea cealaltă de trunchi şi coroană, retezate cu atâta
devant les hommes, Édition M.B., Paris, 1950. iuţeală de obuz, încât neavând timp să se rostogolească, au
Istoricul Nicolae Iorga notează elogios în prefaţa volumului căzut în picioare lângă propria lor rădăcină.
Zile de energie. Impresii şi povestiri de pe front 1916 – 1917 Alături, doi fagi rupţi, s-au sprijinit unul de altul, formând
„17 martie 1918. Scumpe domnule căpitan, a fost o bucurie o boltă gotică sub loviturile barbare ale obuzelor Ostrogotice.
pentru mine să citesc paginile d-tale, o bucurie înduioşată. Aşa au Dincolo, un stejar rămuros în lupta îndărătnică şi semeaţă
fost, desigur, lucrurile acelea mari despre care ne vorbeşti, aşa de cu un obuz, a căzut pe spate, după ce şi-a pus în joc toată puterea
simple, aşa de bune, Trupele române urcând Munţii Carpaţi lui. Acolo unde trunchiul
aşa de strălucite. a fost rupt, lemnul s-a
Nu ştiu ce vor scrie aşchiat în bucăţi subţiri
străinii – despre ce ca nişte fire de aţă.
au văzut la noi, ori Mesteacănii
despre ce au păţit dezrădăcinaţi, odihnesc
de la noi, cei puţini, aninaţi în ramurile câte
părăsiţi şi fără unui fag, ce ici colo a mai
noroc. Şi nu ştiu ce rămas în picioare.
vor scrie cei ce nu Jumătate din crăcile
au fost acolo, iar pe bătrânului au fost rupte şi
urmă, cei care n-au zeci de răni se pot număra
trăit astăzi. Dar pe trunchiul drept şi alb.
Ce nu a fost rupt
tot «meşteşugul» –
complet, a fost scos din
fiindcă d-ta vorbeşti
rădăcină; ce nu a fost scos
de dânsul – nu va
din rădăcină, a fost hăcuit
putea birui slava
bucată cu bucată.
dreaptă a sufletului La fiecare pas
d-tale tare. Va veni pământul este sfredelit, muşcat de guri lacome; la fiecare palmă
vremea când urmaşii, vor sta uimiţi înaintea acestor isprăvi de stau una lângă alta schijele omorâtoare. Pe marginea din înăuntrul
măreaţă împotrivire, faţă de răutatea oamenilor şi de cruzimea fiecărei gropi, capetele rădăcinilor – vinele copacilor – par nişte
naturii însăşi. Şi mult timp după cei nu vei mai fi dumneata, măruntaie ieşite din pântecele sfârtecate al pământului sfânt.
ei vor mulţumi aceluia care nu s-a mulţumit să facă numai, ci a Mlădiţele tinere sunt o mirişte secerată cu neorânduială;
pus lumii în pagini care nu vor pieri, ce a fost fapta sublimilor şi sub toate acestea câte o cruce cu faţa către apus şi braţele
şi smeriţilor săi ostaşi. Crede-mă al d-tale mişcat cititor, care întinse, arată cuibul atâtor eroi, a căror viaţă vrednică şi cinstită
demult nu a avut în mâini o carte ca a d-tale, o nobilă şi mândră s-a stins, al căror piept oţelit de focul sacru al dragostei de
carte ca această Biblie de ostaş”. Neam şi Ţară, a înfruntat oţelul maşinilor gotice. De pieptul
Căpitanul Gheorghe Băgulescu a dedicat cartea lor s-au lovit Diviziile lui Mackensen, de pieptul lor s-au lovit
„1) Fraţilor de arme ce au murit pentru Patrie şi copilaşilor obuzele lui Krupp, dar mai departe nu s-a putut trece.
orfani rămaşi; 2) Fraţilor de arme ce au sângerat pentru Neam şi Şi hoardele au spumegat de furie.
Ideal; 3) Fraţilor de arme ce şi-au făcut „Datoria”; 4) Bătrânilor S-a hăcuit pădurea bucată cu bucată, zile întregi fără de
din teritoriul ocupat, ce îndură cu stoicism martiriul, din partea răgaz, nopţi lungi fără de odihnă.
unor duşmani lipsiţi de inimă, suflet, credinţă şi dreptate: În A fost sfârtecată pas cu pas coaja pământului şi ţărâna
semn de pietate, dragoste, respect şi devotament”. muşcată de obuze grele, ridicându-se în aer ca nişte coloane de
Jurnalul său de război a fost realizat pentru „copiii celor gheizeri, a fost spulberată în vânt.
ce şi-au făcut până la capăt sfânta lor datorie, viitorii cetăţeni S-au stins vieţi de viteji, au fost străpunse piepturi de eroi, s-au
din Marea Românie de mâine - mare va fi, căci mare ne-a fost închis ochi ageri de vultur, dar ... mai departe nu s-a putut trece.
sacrificiul, mare ne este sufletul – vor dori poate să cunoască Şi hoardele teutone au turbat.
epopeea vremurilor de astăzi. [...] Sunt clipe trăite”. Flăcări şi obuze incendiare au fost aruncate asupra pădurii,
*** ca o grindină de foc într-un lan de grâu, gaze asfixiante au fost

document 2012 3 (57) 39

studii/documente

trimise asupra ostaşilor, ca nişte nori blestemaţi ce pătrund, dispar încetul cu încetul, se micşorează, îşi schimbă forma şi din
sugrumă, omoară fără a putea fi opriţi. Trăsnete şi pucioasă au dreptul fiecărui copac se îndreaptă spre mine ostaşi ce aleargă.
fost aruncate din înălţimile văzduhului, ce clocotea îngrozit de Din fiecare vâlcea, de după fiecare dâmb, noi grupuri vin
motoarele scorpiilor înveninate, ploi de plumb, aramă şi oţel au să se aşeze în jurul meu şi sunt aşa de mulţi, încât în curând
fost dezlănţuite de stropitorile mitralierelor cârcotaşe. cred că nu vor mai avea loc.
Din infernul pământesc, alte suflete au urcat spre Rai; alţi Toţi au faţa fină ca fildeşul, ochii scânteietori plini de raze
copaci au fost rupţi, altă fâşie de pădure distrusă, alte tresăriri mici, raze ce cu siguranţă pot străbate. Mă simt străbătut de
de pământ dar ... mai departe nu s-a putut trece. razele lor.
Şi hoardele teutone au Mă simt îngheţat de
amuţit! sufl area lor rece.
Cu botul pe labe îşi ling Faţa le este liniştită şi
rănile negre, din care picură în mersul lor, lucru curios,
păcura neagră a nelegiuirii. nu-şi mişcă nici mâinile nici
picioarele.
În apropierea mea, la
Fiecare din ei poartă
dreapta, un paltin tânăr, nu
câte un semn, unii la piept,
din cei mai înalţi, a dat lupta
alţii la cap. Parte din ei au
cruntă cu omorâtorii. capul strâns cu cercuri, altora
În jurul lui totul este benzi late le încinge pieptul;
pustiu. Un obuz vâjiind unii poartă brăţări la mâini,
năprasnic s-a năpustit asupra alţii la picioare.
lui şi braţul atins a căzut alături Şi din sute de brăţări şi
prinzându-se de trunchi. cingători nici una nu e la fel.
Fagul din dreapta lui, Fiecare ostaş poartă
scos din rădăcină, în căderea-i armă şi fiecare o ţine în
furtunoasă, şi-a rupt braţele altă poziţie. Cei mai mulţi
fragede. Post de observaţie în tranşee – Varniţa, 1917 au baioneta la armă, faţa
Un carpen nevrând să se despartă de trunchi, frânt de la brăzdată, fălcile încleştate, sprâncenele aduse, privirea aţintită
mijloc, ajunge cu vârful de pământ. spre un punct fix.
Dar paltinul cu braţele încrucişate, cu fruntea sus, înfruntă Minune! cunosc pe fiecare. Sunt ostaşii şi camarazii mei,
primejdia. Cu pieptul desfăcut luptă contra oţelului. vrednicii mei ostaşi, cu care am luptat, colo departe în pământul
La fiecare clipă trec pe lângă el obuze, ce turbând de necaz nisipos şi deluros al Dobrogei, prin văile Oltului şi Argeşului,
că nu şi-au ajuns ţinta, crapă în mii de bucăţi scuipând pământ, Neajlovului şi Glavaciocului, sau pe dealurile verzi şi munţii
schije, pietre şi aşchii de copac. păduroşi ai Vrancei, pe Putna, Suşiţa şi Oituz.
Roşu de mânie un obuz a plecat orbeşte din ţeavă şi Vreau să le vorbesc, să-i îmbrăţişez, dar nu pot deschide
sfredelind aerul în mii de învârtituri, izbeşte cu toată forţa în gura şi mâinile îmi sunt ca de plumb.
trunchiul paltinului îndrăzneţ. Iată-i! S-au format grupuri, grupuri. Rigiditatea a dispărut
O tresărire şi atâta tot. şi fi ecare se aşază pe cavoul de frunze, punând arma alături.
Obuzul redus la neputinţă, a rămas înfipt în trunchiul - Fraţii Nica să-şi spună povestea lor.
paltinului tânăr, ca un cuţit implantat în pieptul alb al unei - Începe tu serg. Nica ... de unde ai rămas.
fecioare. Da, să înceapă serg. Nica, murmură toţi.
La stânga mea pe tranşee un ostaş, legat la cap, cu ochi ce Un ostaş, înalt subţirel, tânăr la faţă, se ridică din mijlocul
unui grup numeros. Faţa lui este albă ca fildeşul, ochii negrii ca
sfredelesc ceaţa, observând înainte.
abanosul, glasul limpede ca un izvor de munte.
Paltin şi ostaş cântă acelaşi vers.
- Fraţilor! Era spre seară, soarele coborâse după dealurile
- Nici pe aici nu se trece!
Raşovei. Balta Cochirlenilor era roşie, părea o baltă de sânge,
Vântul a început să răscolească cu suflu-i răcoros frunzele stuful bălţii era de asemenea roşu şi raţele ce zburau din baltă
înroşite. Un freamăt cuprinde întreaga pădure. Sufletele aveau pene roşii. Dunărea părea de foc şi podul de la Cerna-
năbuşite gem în trunchiul copacilor. Vodă un fierăstrău enorm cu dinţii către cer.
- Tăcere! După luptele straşnice din ziua de 6 şi 7 octombrie –
Pădurea îşi spune povestea. Şi este atâta farmec în ce astăzi se împlineşte anul – după atacuri şi contraatacuri în
spune pădurea. care un Batalion bulgăresc şi unul nemţesc fusese măcinat de
- A fost odată o ţară mică locuită de un popor viteaz. Compania noastră, în după amiaza zilei de 7, bulgarii rupând
- Da! locuită de un popor viteaz, repetă fiecare copac. frontul la stânga, front părăsit de ruşi, apărat de nimeni şi
Vântul suflă rece, frunzele uscate foşnesc. ameninţând să ne înconjoare, am primit ordin de a pleca spre
- Şi din atâţia viteji plecaţi, din atâţia viteji ... Cochirleni. Eram atât de îndârjiţi, încânt ieşind din şanţuri
După fiecare cracă ce tremură picură lacrimi şi frunze fără ordinul Regimentului ne-am repezit peste bulgari, pe care
roşii. Fiecare copac îşi plânge cele din urmă frunze de duioşia nu i-am putut prinde, aşa fugeau.
poveştii. Se înserase şi rachetele se ridicau mereu în spatele nostru.
- Au fost trei fraţi viteji ... Ne venea aşa de greu să părăsim dealul, pe care-l apărasem
Tăcere! Pădurea spune o poveste. Şi e atâta farmec, în ce cu atâta străşnicie, pe care îngropasem atâţia camarazi.
spune pădurea, atâta freamăt, atâta duioşie. Cine a luptat mult pentru o poziţie ştie cât de mult se
O ceaţă groasă se ridică din fundul văilor, razele privirii se leagă sufletul ostaşului de fiecare bulgăre de pământ, pământul
scurtează din ce în ce, orizontul se întunecă, siluetele copacilor nostru sfânt.

40 3 (57) 2012 document

 studii/documente

Se înserase şi Nicolae Iorga pe frontul Primului Război Mondial Din porţiunea bătută, cei
noi încă nu părăsisem câţiva rămaşi, zăpăciţi de zgomot,
şanţurile. împroşcaţi de pământ, înecaţi de
Ordinul se fum, înspăimântaţi de grozăvia
dăduse de mult, toţi trupurilor rupte, se trag înapoi.
plecase, a trebuit Dar tocmai pentru aceasta
să plecăm şi noi. A obuzele şi şrapnelele s-au îndesit
trebuit să plecăm! mai rău. Unele scuipau de jos în
Comandam sus pământ şi schije, altele de sus
plutonul al doilea. în jos nori de fum negru învolte,
Pentru străş- amestecat cu sute de gloanţe. Şi ca
nicia cu care luptasem şi cum aceasta nu ar fi fost de ajuns
şi oboseala îndurată, Flota de Dunăre8, în loc să ne ajute,
am fost trimişi a bate tot în noi.
doua zi împreună cu Dreapta şi stânga se trag înapoi.
Compania a 10-a ca Bulgări de pământ amestecaţi cu
rezervă, la Divizia mâini, picioare, capete şi măruntaie
a II-a, ce se găsea în zburau în toate părţile.
satul Ivriez. - Ce faceţi fraţilor, unde plecaţi!
Am ajuns spre seară. Unde plecaţi fraţilor! Podul nostru cui rămâne!
Balta părea de foc şi raţele ce zburau din stufăriş aveau Din dosul fiecărei tufe ieşea câte un bulgar. Mitralierele
pene roşii. lor începuse să cârcăe în toate părţile.
În curând întunericul a învăluit pământul. - Să nu mişte nimeni, să nu tragă nimeni!
Balta părea o mare de plumb topit şi stuful era negru ca Lăsaţi-i să vină!
păcura. Eram aşa de necăjiţi. Toţi eram necăjiţi.
La 4 km înaintea frontului, trebuia ocupată o poziţie în Să plecăm noi de la Balta-Baciului din cauza ruşilor. Să
cursul nopţii. ne lăsăm noi locuşoarele noastre, să creadă ei că de frica lor am
Noaptea era neagră ca păcura şi ploaia rece ca gheaţa. Cele plecat. Să vină ei să ne ia podul.
două companii ale noastre înaintau tăcute, dar cu hotărâre, spre Ploua cu gloanţe! Bulgarii, ce înaintau cu trufie, ajunsese
Movila-Săpată. în albul ochilor.
- Unde vă duceţi băieţi, ce căutaţi înainte. O să vă prindă - Înainte! Înainte!
bulgarii, măi băieţi măi! Eu sunt colonel şi ştiu ce vă spun. Am auzit cornişti sunând, am văzut pe bulgari fugând şi
- Noi domnule colonel, suntem companiile de la Balta- într-o clipă, trecând valea, am ajuns pe dealul din faţă.
Baciului şi Pădurea Cinghinea. Gloanţele veneau din toate părţile, dar nimereau rar.
Noi ne cunoaştem marfa, domnule colonel. Bulgarii îşi pierduse sărita. Cârcăietorile fusese strânse de
- Să dea Dumnezeu, măi băieţi; să vă dea Dumnezeu mai gât.
mult noroc ca nouă. - Înainte băieţi! strigă domnul locotenent, domnul nostru;
Noaptea era neagră ca păcura şi ploaia rece ca gheaţa. deseară dormim în şanţurile noastre.
Companiile înaintau tăcute, dibuind prin negură. Obuzele scormoneau pământul, gloanţele fluierau prin
Stai! Opreşte! Comunică fiecare cap de secţie ordinul. aer. Artileria nemţească, neţinând seama, trăgea de zor, deşi
Ne oprim o clipă, căutând să ne dăm seama unde eram amestecaţi cu bulgarii lor; dar de data asta trăgea prost.
suntem. Un obuz crăpând din întâmplare lângă mine, mi-a rupt
Înainte! Înainte! ... fluierele picioarelor.
Aici trebuie să fie. Da, aici este. Într-o foaie de cort am plecat spre Ivrinez, însoţit de 4
Primele raze de lumină au început să mângâie coama camarazi, 2 sprijinindu-se în patul armei, 2 lungiţi pe targă.
dealurilor. Soarele încă nu ieşise, când obuzele hrăpăreţe au Pe dreapta şi stânga, trupele celelalte dezmeticite, soseau
început să rupă cu lăcomie din spinarea dealului. în valuri, valuri.
Culcaţi la pământ, aveam în faţa noastră doar câteva lopeţi - Înainte fraţilor! Înainte!
de ţărână, săpată în grabă. Dar balta părea o mare de plumb topit şi stuful era negru
Obuzele muşcau din pământ, şrapnelele scuipau gloanţe şi ca păcura. Bolta cerului ameninţa să se prăbuşească şi pântecele
fum negru. Într-o jumătate de oră doi comandanţi de pluton de norilor atingeau vârfurile copacilor.
la Compania mea şi unul de la a 10-a au fost scoşi din luptă. Feţele ostaşilor din grupul povestitorului, luminate o clipă,
Era puţină ceaţă şi stolurile de obuze şi-au schimbat se întunecă din nou.
zborul, bătând cu îndărătnicie pe flancurile noastre. Da! Balta părea o mare de plumb topit şi stuful era negru
- Băieţi! Dacă trecem peste dealurile din faţă, ajungem la ca păcura ...
tranşeele noastre! Şi acum frate Codine e rândul tău.
Trupele venite dinspre ziuă, la dreapta şi stânga noastră, Povestitorul îşi reia mulţumit loc, în mijlocul grupului.
au început să se clatine. Patru obuze cad în acelaşi timp, pe Feţele tuturor se îndreaptă spre cel de-al 2-lea frate.
un spaţiu de 30 m. Sub muşcăturile lor dealul se zguduie. Mai scund, cu mustaţa stufoasă şi faţa brăzdată mult de
Doi ostaşi sunt fărâmiţaţi în bucăţi şi zvârliţi la o parte. Alte nevoi şi numărul anilor.
obuze vin să trăsnească aproape în acelaşi loc, alţi soldaţi sunt Cumpănit la vorbă, rezemat de trunchiul unui fag, cu faţa
sfârtecaţi, alţi răniţi cer ajutor. şi privirea aţintită spre sud, caporalul Nica Constantin începe:

document 2012 3 (57) 41

studii/documente
Soldaţi în tranşee, Momâia - cota 625, mai 1917
Din Dobrogea venisem cu Regimentul la Ianca9, pentru
refacere. Era în dimineaţa zilei de 8 noiembrie când am auzit
îngânând copacii pădurii: A căzut Craiova, Craiova noastră s-a
dus.
Da fraţilor, Craiova noastră căzuse!
Satul nostru, satele voastre, copii mei, părinţii voştri,
căzuse în robia duşmanului hain.
Şi pădurea a început să murmure:
- Să mergem la Olt, să mergem la Craiova, să mergem la
Craiova, să mergem la Jiu.
Peste două ceasuri plecăm spre Craiova. Am mers cu
trenul, dar trenul mergea încet. De ce nu am ştiut că trenul
merge aşa de încet, am fi alergat pe picioare.
Fiecare din noi simţeam că aveam pieptul de oţel şi
pumnul de plumb.
Să ajungem, vrem să ajungem odată pe dealul de la Cârcea
şi din vârful dealului să ne prăvălim ca vârtejul în Craiova
noastră.
Dar trenul mergea încet şi inamicul înainta cu turbare. Ne-
am oprit la Piteşti. Am plecat pe jos, de cu dimineaţa. Într-o zi
am făcut 70 km şi am ajuns pe malul Oltului, la Dobroteasa-
Câmpul Mare, deasupra Drăgăşanilor.
Oltul nostru! Ştiţi voi cât de limpede este Oltul nostru.
Era galben de mânie!
- De ce ne ţine aici, de ce nu trecem odată Oltul.
- De ce ne ţine aici.
- Ne era teamă să nu sosim târziu.
Pe la miezul nopţii s-a zvonit de plecare. Plecam, dar nu
peste Olt, plecam spre Dunăre.
Inamicul trecuse pe la Zimnicea şi înainta spre Bucureşti.
La 3 dimineaţa am plecat, am mers ziua, am mers noaptea
şi a doua zi dimineaţa eram dincolo de Buzoieşti la gara Burdea.
Făcusem peste 100 km.
La gara Miroşi ne-am ciocnit cu automobilele blindate şi
cavaleria nemţească, fugărind-o.
Dar coloanele nemţeşti, bulgăreşti, turceşti şi austriece,
din Zimnicea prin Alexandria, luase drumul Bucureştilor, prin
Drăgăneşti.
Vremea era bună ca niciodată şi toamna aşa lungă nu
apucasem de copil.
- La Târnavele fraţilor! La Drăgăneşti!
Şi mânia creştea cu numărul km ce-i călcam.
Comandantul Companiei noastre mormăia, ca ursul,
de necaz. Din când în când se oprea locului, privindu-ne cu
încredere.
42
- Cine a luptat cu mine la Balta Baciului şi Movila lui
Moş Oprea, să ridice mâna sus!
Şi noi mândri de isprăvile făcute ridicam dreapta.
- Cine a fugărit pe bulgări la Ivrinez?
- Noi !!
- Aşa taică, aşa! Cu voi nu am teamă. Am să-i întorc pe
dos.
Apoi chipul i se luminează şi se apucă de glumit.
Şi doamne mult îl mai iubeam noi pe domnul
Locotenent.
Când trecea pe lângă alte trupe, striga la soldaţi.
- Măi băieţi! Cine din voi este leu să ridice mâna sus.
- Eu domnule locotenent răspundea, cu sfială, vreunul.
- Bun! Atunci ridică-te în patru picioare să te vadă
Compania.
Noi porneam pe râs, iar domnul locotenent îi părea rău
că poate l-a necăjit şi-l împăca dându-i ţigări. Nu fuma dar
totdeauna avea ţigări de dat.
- Aşa îmi place taică, aşa îmi place, nu te-ai supărat, nu
aşa; şi-şi continua drumul.
În lupte era întotdeauna cu noi şi noi nu aveam teamă de
nimeni. Parcă îl aud în Dobrogea.
- Umflă-l Triculescule!
- Atinge-l la dovleac taică!
- Dă-i la mâncătoare Nica!
- La foflingher taică!
Şi noi alergam înainte ca duşi de vânt.
Pe cât era de bun în tranşee cu noi, pe atât era de năprasnic
cu inamicul la atac. Ce ataca lua. Nu vrea să ştie de nimic şi de
nimeni. Ce zicea trebuia să se facă şi ne era ca un frate.
Când vrea să-ţi spună ceva, te privea drept în faţă şi
pricepeai ce vrea, înainte de aţi spune. Vorbea cu atâta foc, încât
ar fi sculat şi pietrele la luptă; iar soldatul care l-ar fi supărat cu
ceva, nu mai era în stare să stea în mijlocul nostru, aşa-l uram.
Când primejdia era mai mare, atunci era mai vesel. Ochii
îi scăpărau.
Şi cu cât se mărea primejdia cu atât mai mare creştea în
ochii noştri.
- Acum este de noi băieţi. Lucruri obişnuite face toată
lumea.
Râdeam la râsul lui şi încleştam pumnii gata de a lovi, la
o simplă încruntare de sprâncene. Avea ochi de vultur. N-avea
teamă de nimic. Dumnezeu îi ajută în toate.
Doamne, mi-aduc aminte.
Era seara. Toate trupele noastre plecase, numai domnul
locotenent sta sus pe movila lui Moş Oprea.
La lumina exploziilor depozitelor de gaz din Cernavodă
şi a rachetelor inamice din spate, îi vedeam faţa posomorâtă,
privirea pierdută spre sud şi lacrimile curgându-i în şiruri.
- Cui lăsăm podul băieţi, cui lăsăm noi podul.
Ce-o să zică lumea de noi, cum o să râdă bulgarii!
Se poate să ne înconjoare complet, cine vrea să plece, este
liber.
Şi nouă ni se rupea inima:
- Nu pleacă nimeni domnule locotenent, nu pleacă
nimeni.
Dar a venit ordine peste ordine şi a trebuit să plecăm.
Şi-a aşezat Companiile în formă de cruce, câte una la
fiecare colţ, baioneta la armă, patrule de jur împrejur şi am
plecat. Aşa mergea de câte ori era înconjurat şi în loc să ne
prindă, prindeam noi pe alţii. Era galben ca ceara, mugea de
necaz.
3 (57) 2012 document

Şi acum, pentru a doua oară, în drumul spre Târnavele, îl
vedeam necăjit peste măsură.
După ocoliri mari şi marş, fără repaus, am ajuns la
Glavacioc. Aici am aflat că inamicul ocupă satul din faţa noastră,
satul Cătunul. Oboseala celor cinci poşte de drum a dispărut.
Compania noastră trecuse avangardă şi mergea mai mult
în pas de atac. Eu eram patrulă.
- Băieţi, de o săptămână decât alergăm după ei, cu băgare
de seamă să nu ne scape jarcaleţii. Şi nu ne-au scăpat.
Domnul locotenent cel dintâi prinsese 5 nemţi într-o
căruţă, ce era afară din sat.
Spurcaţii luase un moş cu căruţa, iar ei ascunşi în spatele
moşului, se vede că aşteptau să le cadă vânat vreo patrulă. Caii
îi aveau legaţi la spatele căruţei.
Comandantul nostru văzând pe moş în căruţă, a luat-o
fuga spre el, ca să întrebe de inamic.
Un foc de armă a plecat din căruţă scormonind praful
şoselei în faţa domnului locotenent. Un foc de carabină a plecat
din şosea şi minune, săreau nemţii din căruţă ca broaştele. Cu
mâinile în sus, strigau mereu, ei ştiu ce.
- Vedeţi voi, ăştia sunt tigrii ne spune râzând domnul
locotenent.
Noi aducem mulţumire lui Dumnezeu că l-a păzit de
ceasul rău.
Un neamţ rămăsese în căruţă. Glonţul îi străbătuse
pieptul. Nici nu se putea altfel. Ştiam noi că rupe firul de aţă
cu glonţul.
- Uite-l domnule locotenent, strigam în tranşee la Balta-
Baciului.
- Lasă-l!
Şi lăsat era, că nu se mai scula.
La 500 m, de sat am fost primiţi cu focuri. Noi patrulele,
înaintam cu străşnicie, îmbrăţişând satul pe lături. Şi cu cât ne
apropiem, cu atât mai prost trăgeau nemţii. Într-o clipă am
curăţat tot satul de lifte şi Doamne cum mai fugeau.
În sat după fiecare stog de fân găseam câte 3-4, în genunchi,
cu mâinile în sus şi gura căscată, blodogorind mereu.
Seara am dormit la o casă din marginea satului.
Semăna cu casa mea! În curte am găsit un moş cu plete
albe şi o femeie cu patru copii. Moşul seamănă cu tata săracul
şi copii erau patru: trei băieţi şi o fată.
Băiatul cel mic cum m-a văzut a început să ţipe.
- Nu plânge mamă, nu plânge!
Tata! ... Tata! ...
Şi copilul a încetat din plâns, iar pe femeie a năpădit-o
lacrimile.
- Nenea mamă, nenea.
- Nenea!
- Da nenea.
- Să mulţumim lui Dumnezeu că ne-a scăpat de mânie,
vorbeşte omul răspicat. Aseară pe vremea asta au sosit în sat.
Toată noaptea a fost numai ţipete şi jale.
- Tata a dormit în grădină şi eu cu copii după şirele cu
paie ...
Casa moşului seamănă cu a mea şi copii erau de seama
celor patru copii ai mei.
În jarul focului din vatră vedeam satul nostru pârjolit, pe
tata amărât. Îmi vedeam casa prădată, nevasta alungată, copii
plângând de foame şi de frig în dosul unui gard de mărăcini.
Câte o lacrimă strivită de gene alunecă pe furiş. Moşul privea
nemişcat în fundul străchinii, iar femeia sărmana, încremenise
cu bucătura în mână.
document 2012 3 (57)
studii/documente
Trupe române în defileurile Carpaţilor
- Mamă, observă copilaşul mic, cu sfială, aducând buza de
jos înainte şi clipind des din ochi – Nenea „pânge”.
- Ce apă curge pe aici moşule.
- Glavaciocul dragul moşului.
- La noi ... Curge Jiul ...
Toată noaptea nu am închis ochii. Prin casă jucau fel de
fel de vedenii. De toate îmi aduceam aminte: de când eram
copil şi până în ziua plecării. de satul tot, de moş Dascălul ce
ne cânta la Paşti, de pădure, de Jiu.
Sub icoană ardea pâlpâind să se stingă candela.
La mine n-are cine mai aprinde o candelă!
Dimineaţa am plecat spre vale. În raniţă aveam pâine
caldă, ouă fierte şi un pui fript. Dar cum am ieşit din sat au
şi început să curgă obuzele nemţeşti. Eram prea îndârjiţi ca
să ţinem seama de ele. Patrulele puternice, de câte un pluton,
alergau prin fundul văilor, prin păduri şi cădeau în spatele
artileriei lor.
Tunuri, mitraliere, camioane automobile, căruţe cu furaje
şi sârmă de telefon, am tot adunat mereu.
La fiecare margine de sat nemţii se încăpăţânau să reziste
şi după un ceas satul era al nostru, cu o nouă pradă de război, cu
noi prizonieri. Safteaua de la Cătunul fusese bună.
Aşa am trecut prin Preajba, Adunaţii-Buteşti, Buteasca,
Cosmeşti, Osebiţii-Blejeşti. Seara am intrat în Flămânda, după
40 km de goană. Pe marginea drumului am găsit depozite întregi
de obuze, căruţe pline cu sârmă de telefon şi automobile părăsite.
Flămânda este un sat mare, iar Compania noastră a petrecut
noaptea în avanposturi, călare pe şoseaua ce merge la Târnavele.
Era întuneric. Eram mulţumit în suflet.
După aşezarea avanposturilor, domnul locotenent m-a
luat pe mine cu 10 oameni şi am mers cam 400 m înaintea
santinelelor; aici ne-am aşezat sub un pod, ca post secret.
- De vin nemţii, îi lăsaţi să treacă, iar după ce au trecut,
ieşiţi de sub pod şi le închideţi calea. Aţi înţeles!
Pe când domnul locotenent se sfătuia cu noi, dinspre
Târnavele a început să se audă tropot de copite.
- Tăcere! Tu caporal Nica sub pod cu 7 oameni, voi 3 cu
mine şi agenţii de legătură, colea după movilele de pietre. Nica
tu nu ieşi de sub pod decât atunci când voi striga eu.
Un agent de legătură a fost trimis înapoi la santinelă.
- Nici o santinelă să nu strige, să-i lase să treacă înainte.
Postul mic să fie gata.
Jucam de bucurie sub pod, îmi venea să dau din picioare,
să strig, om bătrân ce mă aflam.
Din când în când mi se oprea răsuflarea în piept.
- Să vedeţi fraţilor ce o să iasă.
43
studii/documente

- Da, da, o să Cu escortă au fost

fie bine. trimişi în sat.
A f a r ă A doua zi dimineaţa
întuneric să-ţi obuzele cădeau cu nemiluita
scoţi ochii. Pe în Flămânda. Prin valea
şosea tropotul se din dreapta şoselei ne-am
apropie. strecurat şi-am intrat în
Se aude chiar Târnava de Sus, apoi în
vorbindu-se, dar cea de Jos. Aici am găsit
nu înţeleg nimic. femeile, plângând şi preotul
St! Picioarele satului legat de stâlp pentru
cailor au început ca să fie martor la siluirea
să tropăie pe pod. fetelor lui. Am alungat
Unul, nu ştiu ce inamicul ce se întărise
povesteşte, cu voce în marginea satului. Prin
tare, în limba lui. salturi repezi am început
Ceilalţi fac haz. înaintarea spre Drăgăneşti.
După vorbă par a În pădurea Grozea s-a
fi bulgari. Strâng Regele Ferdinand şi regina Maria decorează soldaţii ce s-au distins în luptele de la Cireşoaia, 1917 încins o luptă pe viaţă şi
puşca de parcă ar fi să o frâng şi deschid gura ca să aud cea mai pe moarte. Bulgarilor respinşi, le veneau trupe peste trupe, din
mică şoaptă, să pot prinde imediat comanda. Şi e întuneric de-ţi Drăgăneşti. Nemţii şi turcii veneau valuri, valuri.
dai cu degetele în ochi. Eram cei mai înaintaţi.
- Cine-i stai!! - Uitaţi tunul băieţi, ne strigă domnul locotenent,
O santinelă lăturaşă, până la care se vede nu avusese timp arătându-ne un tun într-o poiană din lăstăriş. Şi fără altă vorbă
să ajungă ordinul, strigase. s-a repezit spre el. Dar dumnealui s-a repezit năprasnic şi la
- Stai! tun nu am ajuns decât cinci ostaşi. Aici s-a încins o încăierare
O clipă s-a făcut linişte în mormânt, apoi o învălmăşeală pe tun şi bulgarii au fost zvârliţi înapoi.
nemaipomenită, pe şosea, însoţită de strigăte. - Trage Lica! Arde-l Nica! Trage Negreţ!
În întuneric am auzit glasul domnului locotenent ce părea Forţe noi inamice au intrat în linie şi gloanţele curg cu
că detună. nemiluita. Bulgarii amestecaţi cu turci şi nemţi se reped să reia
- Stai! apoi, Trage! tunul. Uşile chesonului băngănesc de gloanţe. Un obuz lovit se
De după movilele de piatră ţâşneau focuri dese şi eu de la aprinde şi scoate o bălbătaie galbenă. Sărim cu toţii în aer, mă
urechea podului trăgeam cu nădejde. gândesc, dar chesonul n-a explodat.
- Trage! Trage! Domnul locotenent în genunchi, sprijinit de roata tunului,
Escorta ce trecuse podul a intrat la apă. Cei din convoi trăgea cu nădejde şi folos.
zvârlind samarele, s-au pus pe fugă înapoi, urmăriţi de - Trage Lica! Trage Negreţ!
gloanţe. Dar Lica este lovit în umăr, Negreţ în genunchi.
Bulgarii din escortă căzuse, parte loviţi de gloanţe, parte - Trage!
trântiţi de cai. De după fiecare movilă de piatră şi din pârâu, Compania văzând cum vin Bulgarii şi Turcii prin pădure,
ostaşii aduceau de guler câte un bulgar. deschizând focul, se oprise la 150 metri înapoia tunului.
Un plutonier întrebat de domnul locotenent, care ştia Un glonţ trăsneşte pe şina de la roata tunului, domnul
puţin bulgăreşte, a spus: locotenent se clatină, pune mâna la faţă.
Că era un Escadron cu bagajele Diviziei Macedonene de De la urechea dreaptă şi din gât năpădise sângele.
Cavalerie şi că veneau să cantoneze în Flămânda. Nu ştiau că N-am ştiut ce mai fac.
suntem aici. Cavaleria lor este la Târnavele, cavaleria nemţească - Săriţi Compania, că la omorât pe domnul locotenent.
la Videle. De cavaleria turcească şi austriacă nu ştie să spună - Minţi ca un guguman, strigă necăjit la mine, m-a zgâriat
unde sunt. nu m-a omorât, de ce sperii soldaţii. Şi sare în picioare.
În buzunarele şi sacii bulgarilor, la cercetările făcute, s-au Dar eu nu mai ştiam ce fac, îmi ieşisem din minţi.
găsit lucruri furate din Craiova: - Săriţi că l-a omorât pe domnul locotenent.
Linguriţe de argint, ceasuri, legători de gât, salbe de galbeni, Compania când a văzut, curgându-i sângele, de pe faţă şi
inele şi fotografii pe care domnul locotenent le cunoştea. de la gât, a turbat. Într-o clipă a fost la tun şi peste tun. Toţi
Bulgarii tremurau parcă ar fi fost zgâlţâiţi de ele; se strigau, urlau, înjurau şi trăsneau în toate părţile.
închinau şi sărutau pământul. - Înainte! Înainte!
- Să ştiţi că ăştia mi-au luat mie cizmele, hainele şi cărţile, Baionetele intrau adânc, dinţii scrâşnesc, paturile de
spune râzând domnul locotenent. arme trosneau, topoarele de la centură, târnăcoapele şi lopeţile
Îmi aduceam aminte din Dobrogea, cum ţipau răniţii zburau după cei fugăriţi.
noştri înjunghiaţi de bulgari. Vroiam şi eu să strâng unul de Sergentul Triculescu icnea din greu, lovind cu necaz:
gât, să vadă este bine aşa, dar, când am ajuns la el, mi-a căzut - Pobrigania şi Rusciukul!
mâinile în jos. Sergentul Brănescu, în fugă împiedicându-se în tufe, căzu
Este păcat! Creştin şi el, om şi el săracul; o avea nevastă, peste doi bulgari şi-i mozolea cu amândoi pumnii.
o avea copii. - Grijania şi Bazargicul!
Păcătoasă inimă mai aveam noi românii ... Bazargicul şi Grijania!

44 3 (57) 2012 document

 studii/documente

Şi după fiecare cuvânt trăsnea câte una. Videle cobora o altă coloană şi dinspre Flămânda venea coloana
- Zăşto dă vi davam! cu care ne ciocnisem la Miroşi. Pe la Costeşti, Dragoslavele şi
Zăşto dă vi davam! Valea Prahovei înaintea inamicului. Patru popoare din patru
Şi turcii şi bulgarii au ridicat batiste albe! părţi veneau să ne sugrume. Uitaţi de Dumnezeu şi oameni,
- Predai bre! Predai! luptam înainte. Până la Neajlov, mai mult de 3 ori am fost
Dar trei mitraliere nemţeşti, aşezate într-un hăţiş la 200 înconjuraţi, mai mult de 3 ori am rupt la baionetă. La Neajlov
metri, au început să secere în grămadă, neţinând seama de am venit şi eu să vă găsesc.
scumpii lor aliaţi – tucănăglavă. - Şi eu tare aş vrea să ştiu ce a fost la noi, la Jiu, spune
Din spate, le venea o Companie de turci, strigând. vrednicul Pârcălabu, ostaş din Oltenia, căzut în Dobrogea.
Când ne-am uitat înapoi, am văzut că Regimentul nostru - La Jiu a căzut fratele meu Marin, răspunde caporalul Nica.
era departe în urmă; se retrăgea spre Târnavele. Când ne-om întâlni cu el trebuie să ne spună. Mă gândesc
Primise ordin să se rupă lupta şi să plece imediat spre la bietul tata, săracul. Din trei nu i-am mai rămas nici unul.
Neajlov. Soldatul trimis cu ordin la noi, căzuse pe drum. ... Trei obuze grele, vâjâie năprasnic. Muşcând pământ,
Alături îl văd pe domnul locotenent cu capul înbobolit scuipă în sus ţărână, pietre, rădăcini şi aşchii de copac.
în faşă. Un fag lovit în plin, se rostogoleşte la pământ şi braţele-i
- Ce ne facem domnule locotenent, ai noştri au plecat. Să fragede se frâng sub greutatea trunchiului de marmoră.
nu ne înconjoare inamicul. Picături mari cad de sus, peste cimitirul de copaci şi
În spatele nostru pe 700-800 m era şes; cam 100 metri lăstăriş ostaşi.
şi apoi câmp, gol arat. În aer pluteşte un murmur
- De nu luăm deosebit.
mitralierele, murim cu - Tăcere! Pădurea spune o
toţii, băieţi. poveste.
La mitraliere! La - A fost odată o Ţară mică
şanţ! locuită de un popor viteaz ...
Într-o clipă am fost De pe fiecare cracă ce tremură,
la şanţ şi cu mitralierele picură lacrimi şi frunze roşii.
în braţe. Fiecare copac îşi plânge
Turcii îngroziţi au cele din urmă frunze de duioşia
amuţit şi s-au oprit. Pe poveştii.
şosea înaintau trupe spre - Au fost odată 3 fraţi viteji:
spatele nostru. Ion, Constantin şi Marin.
- Domnule locote- Au fost 3 păduri surori:
nent, ne înconjoară Cinghinea, Târnava şi Varniţa ...
inamicul. În aer pluteşte un murmur
- Nu e nimic, acum tainic, un freamăt neînţeles.
Observatori din Regimentul 63 Infanterie la 400 metri de
putem pleca. Plutonul 1
Sufletele înăbuşite gem în
şi 3 foc repede. Patrulele de luptă pe flancuri. Doi şi patru,
trunchiul copacilor; vântul rece de toamnă dă glas frunzişului
înapoi spre Târnavele. La dunga verde vă opriţi.
ruginiu.
- Oricum, mormăia domnul locotenent necăjit, nu se făcea
Picături mari şi dese picură de pe crăcile copacilor, pârâiaşe
să ne lase de gât cu inamicul şi fără nici un sprijin.
repezi şi zgomotoase au început să alerge spre vale.
- Trage!
- Tăcere!
Trăgeam cu necaz şi din picioare.
Pădurea şi-a terminat povestea şi plânge cu hohot!
Văzând mişcarea noastră de retragere, duşmanul ne
încolţea din toate părţile. NOTE
Trăgeam din picioare, când un glonţ m-a lovit drept aici şi 1 Autoritatea Feroviară Română; doctorand al Universităţii „Ovidius” Constanţa.
caporalul Nica arată o tăbliţă aşezată în stânga pieptului. 2
Arhivele Militare Române, fond Direcţia Cadre şi Învăţământ/1974, dosar nr. crt. 1011, f. 21.
Am văzut pădurea verde că se învârteşte înainte-mi şi am căzut. 3
Ibidem, f. 20.
Din tufişul de alături veneau spre mine cei patru copilaşi 5 Ibidem, f. 23.
4

Ibidem, f. 5.
ai mei. 6
Pe larg vezi şi comandor dr. Marian Moşneagu, „Relaţii bilaterale româno-japoneze în
- Ce faci tată, dormi? secolul al XX-lea”, Revista Document-Buletinul Arhivelor Militare Române 14, nr. 2/52
(2011), pp. 15-26.
- Da tată, dorm! 7
Dobre Dumitru, Personalităţi ale exilului românesc, Bucureşti, Editura Militară, 2008, p. 19.
Aici a căzut domnul sublocotenent Mitrică mort şi Barbă- 8
Flota rusă.
Rasă rănit. 9
Judeţul Brăila.
Opt din cei 10 sergenţi ai Companiei şi jumătate din CAPTAIN GHEORGHE BĂGULESCU
soldaţi au fost scoşi din luptă. – WAR MEMOIRS –
Povestitorul încrucişează mâinile, privind îngândurat şi GELU DAE, PH.D. CANDIDATE
trist spre sud.
- Aşa a fost fraţilor! Abstract: In the war memoirs captain, future general Gheorghe
Şi după asta întreabă sublocotenentul Mitrică. Băgulescu has a distinguished place. “Zile de energie. Impresii şi
- De aici frate Mitrică, răspunde un ostaş scund, cu ochii povestiri de pe front 1916-1917” was appreciated in eulogistic
albaştri – locotenentul Florescu – de aici a fost tare greu. Tristă, words by Nicolae Iorga.
Keywords: Gheorghe Băgulescu, intelligence officer,
povestea-i tristă. Divizii peste divizii duşmane treceau zi şi
1916-1917, Cireşoaia, Japan
noapte, pe şoseaua Alexandria-Drăgăneşti, spre Neajlov. De la

document 2012 3 (57) 45

studii/documente
SERVICIUL DE INFORMAŢII POLITICE ŞI PROPAGANDĂ
ŞI ANALIZA SITUAŢIEI DIN BANAT (ÎNCEPUTUL ANULUI 1919)
Dr. Alin SPÂNU1
Î n urma referatului nr. 650 din 29 octombrie 1918
elaborat de Secţia Informaţii, Marele Stat Major
a aprobat înfiinţarea Serviciului de Informaţii Politice şi
Propagandă, a cărui activitatea s-a desfăşurat, cu precădere, în
Transilvania şi Bucovina. Noua structură a fost încredinţată
căpitanului Octavian Codru Tăslăuanu, unul dintre patrioţii
ardeleni care s-au dedicat cu trup şi suflet unirii cu România.
Octavian Codru Tăslăuanu2 s-a născut la Bilbor ca fiu al
preotului Ioan Tăslăuanu, a absolvit liceul la Blaj, facultatea la
Universitatea din Bucureşti (1902), a fost secretar la Consulatul
României din Budapesta (1902-1906), a condus revista
„Luceafărul” şi s-a implicat în conducerea societăţii ASTRA.
Este mobilizat în armata austro-ungară şi participă la
luptele din Galiţia (1915), apoi trece munţii pentru a se alătura
mişcării unioniste. În acest scop, încă de la intrarea României în
război de partea Antantei şi împotriva Imperiului austro-ungar
(15 august 1916), fiul preotului din Bilbor s-a oferit voluntar
armatei române să lupte contra opresorilor congenerilor săi
de peste munţi. Iniţial a fost utilizat ca civil în Regimentul 2
Infanterie Vâlcea, pentru traduceri de materiale şi translaţii. A
urmat apoi propunerea de a lupta „pe uşa din dos”, în spatele
inamicului, căruia să-i dezorganizeze transporturile, depozitele
şi comandamentele, dar această acţiune nu s-a mai finalizat.
Din octombrie 1916 a fost transferat la Divizia 7 Infanterie,
aflată la Comăneşti, comandată de generalul Ion Istrate (august-
noiembrie 1916) şi colonelul Aristide Lecca (noiembrie-decembrie
1916), unde a primit sarcina să se ocupe de interogatoriile
militarilor luaţi prizonieri pentru a-i exploata informativ.
De la începutul anului 1917, pe fondul reorganizării armatei
şi a evidenţierii competenţelor pe baza rezultatelor, a fost numit
şef al Biroului Informaţii din Corpul 4 Armată, aflându-se sub
comanda generalilor Eremia Grigorescu (ianuarie-august 1917),
Gheorghe Văleanu (iunie-august 1917) şi Artur Văitoianu
(august-decembrie 1917). Rezultatele obţinute în domeniul
informativ/contrainformativ nu au rămas nerecompensate, astfel
că la 17 iulie 1917 a devenit cetăţean român (Monitorul Oficial
nr. 72), iar în octombrie acelaşi an a fost primit în armata română
cu vechimea din noiembrie 1916.
Anul 1918 a fost unul plin de realizări pentru Octavian
Tăslăuanu: a fost avansat la gradul de căpitan (4 februarie
1918) şi a fost mutat în Corpul Românilor Ardeleni Voluntari,
tot cu misiuni informative/contrainformative. La conducerea
nou-înfiinţatului Serviciu de Informaţii Politice şi Propagandă
căpitanul Tăslăuanu a devenit un manager al datelor culese de
agenţii de informaţii militari, a coordonat activitatea acestora
şi a elaborat diferite materiale – note, rapoarte, buletine etc. –
către beneficiarii legali.
La sfârşitul Războiului de Întregire s-a înscris în gruparea
politică a lui Octavian Goga care s-a alăturat generalului
Alexandru Averescu în Liga Poporului. A deţinut portofoliul
Industriei şi Comerţului (martie-noiembrie 1920) şi Lucrărilor
Publice (noiembrie 1920-ianuarie 1921) în guvernul condus de
fostul comandant al Armatei 2. Ulterior a fost ales senator în
46
mai multe legislaturi, iar din 1932 îl părăseşte pe Goga şi se
înscrie în Partidul Naţional Ţărănesc.
La finalul anului 1918 situaţia cea mai dificilă a românilor
se înregistra în Banat, unde foştii aliaţi – sârbii – au ocupat
regiunea şi se comportau cel puţin la fel de urât ca şi predecesorii
lor, ungurii. Pentru o imagine reală şi obţinerea unor dovezi
ale samavolniciilor la adresa românilor, şeful Serviciului de
Informaţii Politice şi Propagandă a dispus ca agenţii acoperiţi
cu indicativele numerice 32, 39 şi 46 să efectueze trasee de
documentare şi observare directă prin care să confirme/infirme
datele existente.
Datele furnizate de agenţii de informaţii 32 şi 46 au
fost introduse în Buletinul de Informaţii din 3 ianuarie 1919,
care au confirmat că trupele sârbe au continuat „cu aceeaşi
vehemenţă atrocităţile”3 asupra populaţiei române şi au dat
ca exemplu bătaia administrată tuturor bărbaţilor din comuna
Nadăş sub pretextul stricăciunilor provocate în zilele Unirii cu
România. Preotul Bartolomeu din comuna Vraminţ a fost bătut
„crunt”4 pentru că a sfinţit tricolorul românesc, învăţătorul din
comuna Petrilova a primit ordin să predea copiilor români în
limba sârbă, iar dr. Cornel Ţeicu din Oraviţa, redactorul revistei
„Ţara”, a fost obligat să se refugieze la Sibiu pentru a nu fi
arestat. Un număr de 23 de intelectuali români din Cenad,
Câlnic, Jidovin, Şeica-Mare, Sarafolea, Oraviţa şi Serebenţi au
fost arestaţi şi întemniţaţi la Belgrad, în cazarma Regimentului
12 Infanterie, pentru că au participat la Adunarea de la Alba-
Iulia din 1 Decembrie 1918 şi au arborat steagul naţional
în localităţi. La nivel de zvon, a circulat informaţia că sârbii
aveau intenţia să oprească lucrul la fabricile din Reşiţa şi Anina
pentru a demonta utilajele şi a le transporta în Serbia.
O lună mai târziu, în Buletinul de Informaţii elaborat pe
baza datelor expediate de agenţii 39 şi 46 s-a concluzionat că
„cele mai mari mizerii”5 le îndură populaţia românească din
zona Reşiţa – Bocşa – Oraviţa – Seasca-Montană – Iam, unde
administraţia locală ungară şi armata sârbă au aplicat metode
de intimidare şi teroare. Ţăranii au fost spoliaţi de bani, fie
pentru cauze fictive, fie pentru a scăpa de arestare şi deportare,
fie pentru pretinse daune produse unor persoane sau societăţi
maghiare. Numai comuna Socolar din plasa Iam a plătit un
milion de coroane, iar un singur ţăran a fost obligat să plătească
40.000 de coroane pentru o cantitate de lemne care nu valora
mai mult de 1.000 de coroane.
Ziarele româneşti au fost interzise, atât tipărirea cât şi
distribuţia celor aduse din afara regiunii, cu excepţia cotidianului
„Înainte” din Timişoara, care a criticat situaţia din România
şi a promovat o politică antidinastică. Sediul redacţiei a fost
documentat ca un loc de întâlnire pentru adepţii ideilor social-
bolşevice. Trupa de teatru ungar din Timişoara a fost înlocuită
cu una sârbă, a fost înfiinţat un inspectorat minier pentru
regiunea Caraş-Severin, un inspector sârb a verificat didactic
şi administrativ şcolile româneşti, iar militarii sârbi din regiune
„iau în râs”6 ştirile despre evacuarea Banatului. Nu în ultimul
rând, românii erau desconsideraţi în ansamblu, fiind numiţi în
3 (57) 2012 document

mod „consecvent”7 ţigani. Abuzurile au continuat prin arestări
de români, trimişi la închisoare tocmai la Belgrad şi bătăi „până
la sânge”8 aplicate, în special, intelectualilor din mediul rural
sub pretexte din cele mai diverse.
În comuna Docnecea populaţia germană a denunţat
autorităţilor militare sârbe că românii ar avea arme ascunse. Deşi
la percheziţii nu s-a găsit nimic, ofiţerul care a condus acţiunea a
cerut soldaţilor să-i bată pe ţărani. Bătaia a fost „atât de straşnică”9
încât soldaţii, la un moment dat, au refuzat să continue. La Bocşa,
„celebrul”10 locotenent Mişici a organizat un spectacol în seara
de Crăciun, obligând românii să presteze un program naţional
sârb, sub ameninţarea cu deportarea la Elbasan.
Societatea sud-ungară a căilor ferate, sub pretextul unor
pagube de masă lemnoasă, a impus prin militarii sârbi „biruri
grele”11 asupra populaţiei locale. Conform analizei elaborate
de Serviciul de Informaţii Politice şi Propagandă această
societate, care a reprezentat până în 1918 „cea mai mizerabilă
unealtă politică în mâna tuturor guvernelor maghiare şi un
greu jug economic”12, a încercat să se răzbune asupra celor
care au visat şi au acţionat pentru a înfăptui România Mare.
În mod deosebit activitatea firmei s-a dovedit „duşmănoasă
şi păgubitoare”13 pentru toţi cetăţenii români din Banat.
Prin reintegrarea administraţiei ungare au revenit în funcţiile
deţinute toţi notarii alungaţi de români, care au iniţiat acţiuni
de răzbunare14. La polul opus s-a situat minoritatea şvabă din
Banat care s-a arătat favorabilă alipirii la România. Motivul
principal a fost antipatia faţă de sârbi, consideraţi „nemuncitori,
luxoşi şi, în genere, decadenţi”15, dar şi bogăţiile subsolului, care
le ofereau multiple posibilităţi de exprimare economică.
Nemulţumirile populaţiei româneşti care s-a văzut, din
nou, la cheremul funcţionarilor imperiali şi asuprită de armata
sârbă au fost aduse la cunoştinţa aliaţilor prin „Memoriul
românilor din cele trei departamente (comitate) bănăţene:
Caraş-Severin, Timiş şi Torontal către domnul general
Berthelot, în chestia abuzurilor comise de trupele de ocupaţie
sârbeşti contra populaţiei române din Banat”16, cu sprijinul
Secţiei Informaţii. Printr-o formulare plastică, semnatarii au
arătat că, în pofida unei lupte comune împotriva oprimării
austro-ungare până în 1918, după aceea „arma lor s-a prefăcut
aici în prietena duşmanilor ei şi a duşmanilor noştri de ieri şi în
duşmana noastră de astăzi”17. Memoriul nu a omis nici reacţiile
populaţiei româneşti care, sătulă de teroare şi nedreptăţi, a
început să-şi facă singură dreptate. Astfel, în comuna Vermeş,
judeţul Caraş-Severin, într-o duminică, locuitorii l-au ucis
cu pietre pe locotenentul Joţo Georgevici care, cu prilejul
unei cercetări efectuate în interesul unei familii de evrei din
Timişoara, „a maltratat pe săteni”18 cu cele mai josnice şi
barbare metode. Autorii petiţiei au cerut înlocuirea trupelor
sârbe cu cele ale Antantei, în vederea manifestării libere a
opiniilor şi exercitării drepturilor recunoscute legal.
Ulterior, într-un amplu material analitic al Secţiei
Informaţii,un capitol a fost intitulat „Abuzurile comise de trupele
sârbeşti”. Acesta cuprinde o sinteză a materialelor anterioare, cu
adăugirile de rigoare şi evidenţiază tendinţa sârbilor de a stăpâni
întreg Banatul, sens în care terorizează populaţia română,
maltratează şi arestează intelectualii, pe cei care au participat
la Adunarea de la Alba-Iulia, au promovat ataşamentul faţă
de regele Ferdinand sau au arborat tricolorul. Spre exemplu,
preotul militar Axente Ţăran din Hunedeoara, aflat în vizită
la Vârşeţ, a fost arestat pentru că „purta tricolorul românesc la
document 2012 3 (57)
studii/documente
pălărie”19. Un alt preot,
Frăţilă din Glinboca, „a
pomenit”20 la liturghie
de regele Ferdinand
şi drept pedeapsă
a fost pălmuit de
locotenentul Sveici,
fost calfă de zidar.
A n a l i z e l e
întocmite de analiştii
aflaţi în subordinea
căpitanului Tăslăuanu
au stat la baza unor
decizii politico-
militare prin care
Banatul a rămas, în
mare parte, României.
R e g l e m e n t a r e a Octavian Codru Tăslăuanu în grad de căpitan
situaţiei dintre România şi Regatul Sârbo-Croato-Sloven pe
tema Banatului s-a produs la masa tratativelor de la Paris, care
s-au finalizat cu semnarea unui act bilateral, la 13 iunie 1919,
prin care a fost stabilită frontiera dintre cele două state21.
Deşi Serviciul de Informaţii Politice şi Propagandă şi-a
dovedit viabilitatea atât prin acţiunile informative, cât şi prin
analizele întocmite, la jumătatea anului 1919 a fost desfiinţat.
După dispariţia acestei structuri activitatea specifică a înregistrat
un regres considerându-se, probabil, că atingerea obiectivelor
politico-militare nu mai impune o continuitate pe acest palier.
În 1920 a fost întocmită o analiză a rezultatelor obţinute de
Secţia Informaţii şi, printre altele, s-a constatat lipsa unui serviciu
al presei pentru propagandă în ţară şi în străinătate. Sarcinile pe
această linie de acţiune erau îndeplinite de două substructuri din
Biroul 2 Contrainformaţii: compartimentul 2 din Serviciul de
Spionaj, care avea în atribuţii obţinerea de informaţii generale şi
monitorizarea stării de spirit în diferite spaţii din afara României,
respectiv compartimentul 2 din Serviciul de Contraspionaj, cu
misiunile de a supraveghea starea de spirit internă, mişcările
sociale şi a efectua cenzura presei.
Conducerea intelligence-ului autohton, pe baza
învăţămintelor şi a necesităţilor, a luat în calcul înfiinţarea
unei structuri de propagandă şi contrapropagandă. În nota de
fundamentare a Secţiei a V-a Informaţii s-a luat în calcul că
„forţele morale sunt factorii cei mai puternici în propăşirea
individului ca şi a naţiunii, atât în viaţa de toate zilele cât, mai
cu seamă, în vremurile grele ale unui război. Ele învie mijloacele
materiale, domină hotărârile conducătorilor şi înflăcărează
faptele tuturora”22. Au fost avute în vedere, în primul rând,
moralul militarilor, urmat de cel al populaţiei, care să fie „cât
mai înălţat posibil”23. La îndeplinirea obiectivului trebuiau să
concureze educaţia primită în familie, în biserică, în şcoală, în
armată şi societate în general. Propaganda, la modul general,
era „un puternic stimulent”24 pentru educaţie şi se întindea
peste hotare, printre congeneri, „pentru menţinerea spiritului
de interes comun, precum şi pentru renaşterea şi dezvoltarea
acestui simţ acolo unde ar fi amorţit”25. Acţiunea peste hotare
mai avea ca scop şi susţinerea aspiraţiilor „încă nesatisfăcute”26
şi atragerea/câştigarea opiniei publice străine în favoarea
intereselor României.
Pe timp de război planul a prevăzut o propagandă în
rândurile inamicului. „Serviciul secret de informaţii – a
menţionat materialul – va mai avea şi scopul de a slăbi moralul
47
studii/documente

trupelor şi populaţiei inamice răspândind ştiri false şi exagerate, rândurile proprii,

care produc deprimare”27. Aici au fost încadrate formarea şi în colaborare cu
susţinerea unor curente pacifiste, acţiuni politice antirăzboinice Biroul 2 Contra-
sau favorabile încheierii ostilităţilor, penetrarea armatei pentru informaţii.
a difuza „germenul descompunerii”28 şi a încuraja dezertarea, 2. Serviciul de
defetismul, insubordonarea, rebeliunea etc. Contrapropagandă:
Noua structură – Biroul 4 Propagandă şi Contrapropagandă – a) Urmărirea
avea în subordine trei servicii, cu următoarele atribuţii: propagandei sub-
1. Serviciul Propagandei: versive în interior
a) Studiul situaţiei naţionale şi social-politice în interior şi şi propunerea
în străinătate, mai cu seamă în statele vecine; măsurilor de
b) Propuneri cu privire la propaganda ce trebuie făcută contrapropagandă;
prin viu grai şi prin scris în interior (armată şi populaţie) în amănunt se va
prin conferinţe, serbări, petreceri, şezători, articole în presă, urmări presa care,
manifeste, broşuri, filme etc.; elaborarea unor lucrări proprii sub masca libertăţii
în această direcţie sau răspândirea lucrărilor întocmite de şi dreptăţii, pro-
autori români sau străini; îndrumarea reprezentaţiilor teatrale pagă sentimente
şi cinematografice cu caracter patriotic, astfel ca ele să aibă antidinastice şi
loc mai ales în regiunile în care elementele străine sunt anarhice;
preponderente; b) Urmărirea
Octavian Codru Tăslăuanu
c) Propuneri cu privire la propaganda prin fapte, propagandei
semnalându-se factorilor competenţi administrativi (prin ostile României în străinătate şi propunerea măsurilor de
autoritatea militară superioară) felul şi locul unde se găsesc contrapropagandă;
lipsuri sau suferinţe pentru a le înlătura sau cel puţin a le c) În timp de război elaborarea de ordine pentru formarea
uşura; şi funcţionarea echipelor de propagandă şi contrapropagandă.
d) Propuneri cu privire la propaganda în străinătate pentru 3. Serviciul de pregătire a ordinelor şi instrucţiunilor necesare
susţinerea aspiraţiilor şi intereselor statului român; pentru organizarea şi funcţionarea serviciului de propagandă şi
e) În timp de război elaborarea de ordine pentru formarea şi contrapropagandă la comandamente, corpuri şi servicii.
funcţionarea echipelor speciale de propagandă la comandamente, Analizele preliminare au estimat că pentru a funcţiona la
corpuri şi servicii, care duc propaganda la duşman (în populaţie parametri normali Biroul 4 avea nevoie de un buget anual de
şi în armată); veghează la combaterea propagandei inamice în 300.000 lei.

NOTE
1
Centrul de Studii Euroatlantice. 11
Ibidem.
2
Octavian Codru Tăslăuanu (n. 1 februarie 1876, Bilbor – 23 octombrie 1942, 12
Ibidem.
Bucureşti) a fost căsătorit cu Adelina Olteanu, soră cu viitorul general Marcel 13
Ibidem.
Olteanu, dar care a decedat la scurt timp din cauza unei boli incurabile. Cea 14
Pe larg despre asemenea acte antiromâneşti ale funcţionarilor unguri, în
de-a doua soţie a fost Fatma Sturdza, cu care a avut o fată, Dafina, aceasta ff. 80-82.
fiind mama lui Gelu Voican-Voiculescu. Tăslăuanu este considerat unul dintre 15
Ibidem, f. 80.
primii romancieri de război, el publicându-şi experienţele de pe frontul galiţian 16
Ibidem, dosar 2950, ff. 29-31.
înainte de intrarea României în război (Hora obuzelor, scene şi icoane din 17
Ibidem, f. 29.
război, Bucureşti, 1916). Mai multe despre viaţa şi activitatea sa, în: Octavian 18
Ibidem, f. 31.
C. Tăslăuanu, Spovedanii (ediţie îngrijită de Gelu Voican-Voiculescu), Editura 19
Ibidem, dosar 2895, f. 79.
Minerva, Bucureşti, 1976; Idem, Din vârtejul războiului vol. I-III (ediţie îngrijită
de Gelu Voican-Voiculescu), Editura Rao, Bucureşti, 2001; Ilie Şandru, Pe
20
Ibidem, f. 80.
urmele lui Octavian C. Tăslăuanu, Editura Nico, Târgu-Mureş, 2012.
21
Mai multe despre revenirea Banatului la România, în: Teodor Pocol,
3
Arhivele Militare Române (în continuare se va cita A.M.R.), fond Marele Instaurarea administraţiei româneşti în Banat, în revista Clio an VIII, nr.
Cartier General (în continuare se va cita M.C.G.), dosar 2895, f. 136. 3/2008, p. 34.
4
Ibidem, f. 36.
22
AMR, fond MCG, dosar 2895, f. 260.
5
Ibidem, f. 80. 23
Ibidem.
6
Ibidem, f. 79. 24
Ibidem.
7
Ibidem, f. 70. 25
Ibidem.
8
Ibidem, f. 79. 26
Ibidem, f. 261.
9
Ibidem. 27
Ibidem.
10
Ibidem, f. 80. 28
Ibidem.
POLITICAL INTELLIGENCE AND PROPAGANDA SERVICE AND THE SITUATION ANALYSIS
FROM BANAT (THE BEGINNING OF THE YEAR 1919)
ALIN SPÂNU, PH.D.
Abstract: At the proposal of the Intelligence Section from General Staff, in 1918, was created the Political Intelligence and
Propaganda Service that had as chief captain Octavian Codru Tăslăuanu. Its main activity was to analyze the situations of the Romanians
from Banat and Transylvania on which was based the decision of the Peace Treaty from Paris that Banat should belong to Romania.
Keywords: Political Intelligence and Propaganda Service, Captain Octavian Codru Tăslăuanu, Banat, Romanians, ethnic
discrimination

48 3 (57) 2012 document


IULIE 1931 – EFECTELE CRIZEI ECONOMICE
ÎN RÂNDURILE ARMATEI ROMÂNE
M area criză economică izbucnită în toamna anului
1929 în Statele Unite ale Americii s-a răspândit
în anii următori în întreaga lume, subminând nu numai
economiile ţărilor capitaliste, dar şi fundamentele doctrinare
ale liberalismului economic şi democraţiei parlamentare.
În perioada 1929-1934, producţia în principalele ţări
industrializate a scăzut cu aproape 40% pe plan mondial şi cu
cca 50% în SUA şi Germania. Numărul şomerilor a crescut
dramatic. În SUA, şomajul a crescut de la 3,2% din forţa
de muncă în 1929 la 24,9% în 1933 şi 26,7% în 19342. În
Germania numărul şomerilor a crescut de la 13% în 1929 la
33,7% în 1931, iar în anul 1932 a atins un maxim de 43,7%.
În iarna 1932-1933, peste 6 milioane de germani s-au aflat
permanent în şomaj3.
Volumul comerţului internaţional a scăzut de la 68 la 25
de miliarde de dolari-aur între 1929 şi 1934, la o treime, multe
state apelând la măsuri protecţioniste4.
Efectele crizei economice mondiale au fost resimţite din plin
şi în România. Producţia industrială a scăzut cu 53% în anul 1932
faţă de 1929. Indicele general al preţurilor produselor industriale
reprezenta în 1933 doar 58,1% din valoarea anului 1929.
Agricultura, domeniul cu cea mai mare pondere în
economia românească, a fost afectată de prăbuşirea preţurilor
la produsele agricole pe plan mondial, prăbuşire cauzată de
supraproducţia înregistrată în SUA şi de exportul de cereale la
preţuri de dumping al URSS. Ponderea cerealelor în valoarea
totală a exportului românesc a scăzut de la 39,4% în 1931 la
23% în 1933, iar ponderea exportului de animale vii şi produse
animaliere a scăzut de la 10,7% în 1931 la 5,4% în 1933. În
raport cu anul 1928, în anul 1932 preţul grâului românesc a
scăzut căzut cu aproape 60% în 1932, iar cel al porumbului cu
peste 70%5.
Pentru bugetari şi pensionari, anii 1929-1933 au fost anii
„curbelor de sacrificiu” – reduceri ale salariilor şi pensiilor în
cote care au variat între 10% şi 20% – instituite în ianuarie 1931,
septembrie 1932 şi ianuarie 1933. Pe lângă scăderea drastică
a veniturilor, bugetarii şi pensionarii României interbelice
se confruntau şi cu neplata la timp a salariilor şi pensiilor,
întârzierea plăţilor fiind de ordinul lunilor.
În dorinţa de a creşte veniturile la buget, au fost instituite
noi taxe pe actele juridice, pe produsele petroliere, precum
şi un timbru special de 1 leu pe pâine. În aprilie 1932 a fost
promulgată o lege privind conversiunea datoriilor agricole, prin
care datoriile gospodăriilor ţărăneşti sub 10 ha au fost reduse cu
50%, iar restul de 50% a fost convertit în creanţe amortizabile
în 50 de ani, cu o dobândă de 30%6.
Chiar şi cu veniturile bugetare drastic diminuate,
România nu a încetat plata datoriilor externe, datorii create, în
principal, prin împrumuturile „de stabilizare” (februarie 1929)
şi „de dezvoltare” (martie 1931) contractate de statul român cu
marile bănci internaţionale. Totuşi, în pofida situaţiei precare
a finanţelor statului român, în „fondurile secrete” la dispoziţia
guvernului se găseau bani pentru cheltuieli mai mult sau mai
document 2012 3 (57)
studii/documente
Lucian DRĂGHICI1
puţin justificate, precum achiziţionarea unei vile în Italia în
valoare de 30 de milioane de lei pentru principesa Elena, fosta
soţie a regelui Carol al II-lea, sau cumpărarea unui colan de
briliante în valoare de aproape 3 milioane de lei drept cadou de
nuntă pentru principesa Ileana, sora suveranului României7.
Deşi în retorica oficială Armata era întotdeauna apreciată
ca „supremul reazem” al edificiului statal românesc, efectele
crizei economice nu au ocolit nici instituţia militară. Problemele
cu care se confruntau militarii în perioada de apogeu a crizei
economice interbelice, probleme care afectau grav prestigiul
Armatei române, sunt prezentate în documentul de arhivă pe
care îl punem la dispoziţia cititorilor.
***
Marele Stat Major
Secţia a II-a
NOTĂ INFORMATIVĂ8
din 23.VII.1931
Situaţia precară a corpurilor de trupă din Oradea, provenită
din cauza neachitării la timp a mandatelor de plată de către
Administraţia Financiară Bihor, s-a accentuat în ultimul timp
şi mai mult, îngreunând administraţia corpurilor şi producând
mari nemulţumiri în corpul ofiţeresc.
În ceea ce priveşte administraţia Corpurilor de trupă, nu
s-au încasat:
a) Hrana trupei, din luna februarie 1931.
b) Întreţinerea trupei, din luna aprilie 1931.
c) Solda trupei din, luna mai 1931.
d) Solda ofiţerilor, din luna iunie 1931.
e) Furajul cailor, din luna mai 1931.
Acesta este cazul cel mai bun, al unui regiment de infanterie.
La regimentele de artilerie situaţia furajelor este şi mai
rea, neprimindu-se drepturile de furaj din luna ianuarie 1931
sau primindu-se numai unele avansuri ridicole. Din cele de mai
sus se constată că Corpurile de trupă s-au întreţinut de aproape
5-6 luni numai din datorii, ajungând azi la situaţia că, în total,
Divizia 17 datorează, fie pe piaţă, fie în drepturi neachitate
trupe şi ofiţerilor, suma de aproximativ 30.000.000 lei.
În situaţia grea economică în care se zbate întregul comerţ,
furnizorii care au dat alimente, furaje, materiale, pe datorie
armatei, din cauză că nu îşi pot încasa drepturile lor, au ajuns
în pragul falimentului şi refuză a mai furniza ceva până nu li
se achită cumpărăturile, iar Corpurile de trupă nu se mai pot
aproviziona cu nimic din cauză că nu au bani, nici nu au credit.
Rezultatul acestei stări de lucruri este:
1) Soldatul este rău hrănit şi pe viitor nici nu se mai ştie
cum va putea fi hrănit, din lipsă de bani sau credit.
2) Caii slăbesc, cei mai bătrâni se vor pierde din cauza
mizeriei fiziologice în care vor ajunge.
3) Trupa nu-şi primeşte nici solda de lei 0,75 pe zi, ceea
ce face să slăbească disciplina şi încrederea în instituţia armatei,
care nu-i poate hrăni, nici plăti.
49
studii/documente

4) Starea igienică a Ele se achitau conform dispoziţiunilor

soldatului, întreţinerea cazăr- în vigoare dintr-un procent de 50–70%
milor, echipamentului şi din încasările zilnice, însă cei interesaţi
materialelor, care se făceau din intervin prin oameni politici, cunoştinţe
fondul de întreţinere, care nu etc. direct la Ministerul de Finanţe şi obţin
s-a mai primit din luna aprilie, acreditive speciale şi cu precădere, ridicând
nu se mai pot face şi se ajunge sume foarte mari şi împiedicând astfel a
la pierderea unui mare procent se mai putea face o repartiţie imparţială a
de echipament, harnaşament şi încasărilor zilnice.
materiale, care nu se mai pot Armata, care nu poate recurge la astfel
de procedee, este aceea care suferă cel mai
repara la timp, iar soldatul va
mult faţă de alte instituţii, Magistratura,
fi lipsit şi de săpunul necesar
Corpul didactic, Primăria etc., ajungându-se
curăţeniei sale corporale sau azi la acea limită arătată în raport, la ce nu
curăţeniei rufelor. Regele Carol al II-lea şi principele moştenitor Mihai trecând
trebuia să se ajungă, fiind în joc prestigiul
Dar cele semnalate mai sus în revistă o unitate de vânători de gardă (cca 1935). Dincolo de Armatei şi al ţării în general.
nu rămân numai în interiorul fireturile şi ceaprazurile uniformelor de paradă, Armata Română
se confrunta cu dificultăţi majore în realitatea cotidiană În situaţia în care ne găsim la
unei cazărmi, ele au ajuns de frontieră, în imediata apropiere a Ungariei,
notorietate publică prin aceea că: unde sumele cuvenite Armatei se dau precis la 1 ale fiecărei
a) Corpurile de trupă au fost nevoite, pentru nevoile lor luni, în mijlocul unei populaţiuni minoritate ostile care
urgente, a se împrumuta la bănci particulare pentru a obţine exagerează intenţionat situaţia, considerând Armata română
ceva sume de bani strict necesare. în plin faliment, unde începe să se piardă respectul cuvenit
b) Furnizorii neplătiţi ameninţă cu procese şi îşi reclamă faţă de ofiţeri şi Armată, în general, şi unde ofiţerii români au
zgomotos banii ce au de primit. început să fie consideraţi uşor de cumpărat pentru serviciul de
c) Casierii Corpurilor staţionează zilnic în faţa, cerşind spionaj maghiar din cauza nevoilor financiare în care dezbat,
aproape avansuri cât de mici (10-20.000 lei) din drepturile de este absolut necesar ca să se găsească soluţia ca această stare de
milioane ce au de primit şi sunt văzuţi de publicul civil minoritar. lucruri să înceteze.
În ceea ce priveşte situaţia ofiţerilor ea este o consecinţă a Soluţia nu mai poate fi cea obişnuită de a se achita
celor semnalate mai sus. drepturile Armatei de către administraţiile financiare din
Neprimind solda la timp şi cu întârziere de 1-2 luni şi încasările zilnice. Suma datorată din trecut a ajuns prea mare
cu intervale chiar de 60 de zile de la o soldă la alta, ei s-au (30 milioane) şi în cel mai bun caz s-ar ameliora trecutul
dezechilibrat cu totul în ceea ce priveşte bugetul lor lunar. nu şi viitorul, dacă am presupune că sabotarea prin sistemul
1) Ofiţerii nu dispun de sumele necesare plăţii chiriei, acreditivelor speciale şi cu precădere nu ar mai avea efect pentru
întreţinerii familiilor lor, achitării datoriilor în restanţă şi alte achitări decât cele pentru Armată.
Este necesar ca chestiunea să fie pusă în Consiliul de
sunt nevoiţi a face noi datorii, implorând băcanii, măcelarii,
Miniştri, în toată forma ei tristă, pentru că să se găsească
proprietarii de case să fie amânaţi cu plata datoriilor.
creditele necesare în afară de sistemul încasărilor zilnice ale
2) Ofiţerii nu au putut pleca în concediu pentru recreere Administraţiei Financiare, deoarece toate intervenţiile necesare
şi îngrijirea sănătăţii familiilor lor din lipsă de bani şi au rămas ierarhice sau directe la Ministerul Armatei, care a intervenit şi
pe loc, cu totul demoralizaţi şi cu grija zilei de mâine. la Ministerul de Finanţe, nu au produs roade.
3) Cunoscut fiind că Statul nu-i poate plăti, nimeni nu le În zona frontierei nu este numai o chestiune de gospodărie
mai acordă niciun credit şi toţi se feresc a avea chestiuni băneşti a Corpurilor de trupă, ci o chestiune de prestigiu a forţei
cu ofiţerii, fie chiar şi aceia de-a avea chiriaşi ofiţeri. Armatei, care, în timp de pace, numai prin prestigiu impune
Neachitarea la timp a sumelor de care are nevoie armata respectul datorat ţării, înăuntru şi în afară.
pentru întreţinerea şi plata soldelor, dacă constituie o mare Rezoluţie: La acte confidenţiale/M.S. Regele a luat
greutate pentru administraţiile financiare, este şi mai îngreunată cunoştinţă de acest raport
prin noul sistem de achitare a acreditivelor ce s-a întronat de Secretar [General al Ministerului Armatei]
puţin timp. (ss) General Ilie Partenie
NOTE
1
Serviciul Istoric al Armatei. 7
Detalii la Constantin Argetoianu, Memorii. Pentru cei de mâine amintiri din vremea
2
Paul Johnson, O istorie a lumii moderne, Editura Humanitas, Bucureşti, 2003, p. 245. celor de ieri. Volumul al IX-lea. Partea a VIII-a (1930-1931), Editura Machiavelli,
3
Ibidem, p. 277. Bucureşti, 1997, capitolul al XIX-lea. Înştiinţat de ministrul de finanţe, Constantin
4
Serge Berstein, Pierre Milza, Istoria Europei, volumul 5, Institutul European, Iaşi, p. 78. Argetoianu despre dorinţa regelui Carol al II-lea ca guvernul să ofere un cadou de
5
*** Istorie economică , coordonator prof. univ. dr. Nicolae Marcu, Editura Didactică nuntă în valoare de 2.800.000 de lei, primul ministru Nicolae Iorga a exclamat în
şi Pedagogică, Bucureşti, 1979, p. 318. şedinţa Consiliului de Miniştri: „Ei, dragă, dar asta nu se poate, dar de unde furăm
6Ioan Scurtu, Gheorghe Buzatu, Istoria românilor în secolul XX (1918-1948), Editura noi banii ăştia?”.
Paideia, 1999, p. 237.
8
Arhivele Militare Române, fond Ministerul de Război–Secretariatul General, dosar
nr. 1075, ff. 525-527.

JULY 1931 – THE ECONOMIC CRISIS EFFECTS ON THE ROMANIAN ARMY

LUCIAN DRĂGHICI
Abstract: The interwar economic crisis reached all levels of the Romanian society. Although during the official ceremonies the army was
proclaimed the mainstay of the state, in the daily life the military men in and out of the barracks enduring the same problems like the majority of the
population. In the summer of 1931, when the economic crisis was at his height, an informative report of the Romanian military counterintelligence
service revealed that the effects of the economics privation among the military men endangered the security of the Romanian state.
Keywords: interwar period, economic crisis, army and society, taxes, money funds

50 3 (57) 2012 document

 studii/documente

POZIŢIA ŞI MĂSURILE GUVERNULUI ION ANTONESCU

FAŢĂ DE ÎNCERCĂRILE DE PENETRARE A SISTEMULUI
MILITAR DE CĂTRE MIŞCAREA LEGIONARĂ
Locotenent-colonel (r) dr. Marin VOICU

R ezultat al refuzului venirii la guvernare al celor înlăturarea generalului Ion Antonescu din fruntea statului
două principale partide istorice – Partidul şi implicit la preluarea puterii depline. În acest scop, au fost
Naţional Liberal şi Partidul Naţional Ţărănesc – cooptarea create „cuibuşoarele de zi” în fabrici şi secţia „motorizată”
exclusivă a Mişcării Legionare în cadrul guvernului format la cu „spărgători de fronturi” în cadrul Corpului Muncitoresc
14 septembrie de generalul Ion Antonescu şi declararea Legionar, înfiinţându-se în acelaşi timp şi următoarele structuri:
României stat naţional-legionar a marcat întreaga viaţă politică Administraţia patrimoniului Mişcării Legionare; Ajutorul
internă şi socială printr-o continuă luptă de acaparare totală Legionar; Serviciul de editură şi colportaj legionar; Consiliul
a puterii în stat de către Horia Sima şi subminarea autorităţii superior economic legionar; Comandamentul materiilor prime14.
şefului statului, generalul Ion Antonescu. Acesta, pus în faţa unei Mişcarea Legionară alături de care generalul Ion Antonescu
situaţii economico-sociale haotice1, având în guvern membrii dorea să reformeze statul îşi pierduse caracterul pur naţional,
unei mişcări politice pe care nu a reuşit niciodată să o aducă fiind percepută din ce în ce mai mult ca o organizaţie teroristă
sub controlul său2, a încercat timp de patru luni să tempereze ce dorea să se impună prin violenţă15. Datorită caracterului
dorinţa Gărzii de Fier de a-şi atinge interesele prin violenţă şi naţionalist îmbinat cu cel religios, iniţial Mişcarea Legionară era
haos, fără succes. Partenerii de guvernare nu mai erau aceeaşi o mişcare a intelectualilor şi tineretului exaltat, fapt apreciat de
din perioada codrenistă. Mişcarea se transformase radical după generalul Ion Antonescu, însă, în timp, eliminându-se criteriul
dispariţia Căpitanului3, în modul de acţiune nemairegăsindu-se selectiv la accederea în organizaţie, precum şi dispariţia fizică
nimic din doctrina şi principiile trasate de acesta. Drept dovadă a elitelor16, s-a ajuns ca în rândurile Mişcării, în 1940-1941 să
a denaturării raţiunii politice a Legiunii au pătrundă o serie întreagă de oportunişti, indivizi de
stat numeroasele facţiuni existente în 1940- calitate îndoielnică, precum şi membri ai partidului
19414, perioadă în care, în condiţiile eliminării comunist, aceasta în scopul creşterii cantitative,
fizice a elitelor legionare, accederea în rândul afectându-se grav, însă, nivelul calitativ al
legionarilor a devenit mai laxă, pătrunzând astfel membrilor17. În această idee nu trebuie minimalizată
şi o seamă de indivizi de calitate îndoielnică, aderenţa pe care o câştigase Mişcarea în rândul
atraşi de oportunitatea unor avantaje materiale militarilor, aderenţă care se diminuase drastic
şi financiare proprii, aceasta constituind baza pe măsură ce violenţa şi terorismul îşi puseseră
derapării ideologice a Mişcării. amprenta pe caracterul acţiunilor legionare.
Legiunea Arhanghelului Mihail, mişcare În perioada imediat de după preluarea
politică menită să creeze „un om nou, un om puterii, Ion Antonescu nu a pedepsit sentimentele
cu calităţi de erou”5 şi care este considerată anterioare prolegionare ale militarilor, sperând
de întemeietorul legionarismului ca fiind „o într-o colaborare sinceră şi constructivă cu
6
înlănţuire de argumente, o trăire , o stare de partenerii de guvernare, care, însă, s-au dovedit în
7
spirit” mai degrabă decât o organizaţie politică, foarte scurt timp a fi neloiali şi duplicitari.
îşi are sâmburele ideologic şi organizatoric Paradoxal, între Mişcarea Legionară, pe care
Corneliu Zelea Codreanu istoricul Neagu Djuvara, de altfel simpatizant, în
în Mişcarea „Garda Conştiinţei Naţionale” a
tinereţe, al legiunii, o consideră o „eroare politică”18, şi
muncitorului C. Pancu, al cărui membru era, în 1919 Corneliu
stat, chiar dacă se afla la guvernare, nu mai exista niciun raport
Zelea Codreanu, mişcare transformată în Partidul „Socialismul
de drept, de subordonare; Legiunea avea legile ei, tribunalele
Naţional Creştin”8. ei, politica ei19. Caracterul anarhic al mentalităţii legionarilor,
Având un caracter mistico-religios, şi fără un program desconsiderarea de către aceştia a interesului naţional în
politic9, Legiunea s-a bazat pe disciplina legionară în sens de faţa interesului legionar este prezentat şi de C.I.C. Brătianu
credinţă şi devotament liber consimţite, conducătorul ei, Corneliu conducătorului statului, după înăbuşirea rebeliunii legionare,
Zelea Codreanu, având mai degrabă „profilul unui profet religios la 2 februarie 1941, în următorii termeni: „De aceea nu poţi
decât acela al unui şef de partid. Cei care-l urmau îl venerau ca conta pe acei pe care îi introduci în viaţa politică, socială sau
pe un sfânt”10, cum declara istoricul Walter Hogen11. economică a ţării, pentru că, peste datoria lor în instituţii,
Încă de la înfiinţare, Legiunea a adoptat un sistem peste conştiinţa individuală domneşte obligaţia ce au luat prin
de organizare12 apropiat de cel militar, cu care Corneliu jurământ că vor executa ordinele ce le primeau de la centrele
Zelea Codreanu era familiarizat din timpul studiilor liceale, lor de conducere”20.
parcurgând până în ianuarie 1941 trei etape organizatorice, În momentul în care a ales alternativa aducerii la putere a
astfel: 1927-1937; februarie 1938-septembrie 1940; septembrie Gărzii de Fier, Ion Antonescu cunoştea foarte bine fenomenul
1940-ianuarie 194113. legionar pe care îl studiase în urmă cu şapte ani21, când, în
Adusă la guvernare în 14 septembrie 1940, Mişcarea calitate de subşef al Marelui Stat Major, ordonase structurilor
Legionară se reorganizează prin înfiinţarea unor noi structuri de informaţii întocmirea unui studiu al Mişcării Legionare
necesare transpunerii în practică a dorinţei de a-şi asigura un „pentru estimarea efectelor pe care le putea avea aceasta asupra
control total al vieţii economice şi sociale, fapt ce ar fi dus la militarilor şi a securităţii naţionale”22.

document 2012 3 (57) 51

studii/documente
Aşa cum afirmase
în acelaşi an, pe timpul
întrevederii cu regele Carol
al II-lea înaintea numirii în
fruntea Marelui Stat Major,
generalul Ion Antonescu
recunoştea patriotismul şi
ideologia Gărzii de Fier, însă
nu era de acord cu metodele
de impunere a acesteia, cu
violenţa şi dezordinea şi, ca
urmare, în septembrie 1940,
prin cooptarea la putere a
Legiunii, a urmărit aducerea
acesteia sub ascultare în
scopul suprimării paşnice a
tendinţelor de alunecare pe
Generalul Ion Antonescu panta anarhiei23 şi impunerii
prin violenţă a ideologiei
legionare, scop care nu a putut fi atins, disensiunile dintre şeful
statului şi Mişcare făcându-se simţite încă din primele zile de
existenţă a statului naţional-legionar. Debutul l-a constituit
încercarea lui Horia Sima de a acredita, prin redactarea unui
manifest, ideea că abdicarea lui Carol al II-lea s-a datorat
unei „revoluţii legionare”24 fapt ce îndreptăţea, în viziunea sa,
formarea unui guvern pur legionar.
Neînţelegerile dintre generalul Ion Antonescu şi
conducerea Mişcării Legionare au fost întreţinute într-un ritm
ascendent prin declararea nemulţumirii legiunii de modul cum
au fost împărţite portofoliile, de întărirea poziţiei legionarilor
prin acapararea Ministerului de Interne, prin înarmarea
detaşamentelor create („Răzleţii”, „Vestitorii”, „Ajutorul
Legionar” etc.) constituirea poliţiei legionare, atingând apogeul
prin crimele săvârşite în scop de răzbunare din noaptea de
26/27 noiembrie 194025, când opunerea conducerii Mişcării
Legionare faţă de conducătorul statului a devenit făţişă,
căpătând caracterul unui conflict deschis, situaţie datorată şi
unei neîncrederi reciproce „care s-a amplificat până la un dispreţ
plin de ură. Antonescu vedea Garda de Fier un pericol pentru
ţară; Garda, dimpotrivă îl considera frâna care o împiedica
să-şi îndeplinească sarcina sa istorică”26.
Întărirea poziţiei în faţa generalului Ion Antonescu prin
alegerile pe care, conform afirmaţiilor lui Vasile Blănaru-
Flamură27, Horia Sima le dorea a se desfăşura în vara anului
1941, impunea ca primă măsură atragerea societăţii civile şi
refacerea Gărzii de Fier întrucât „ca organizaţie de masă, la
6 septembrie 1940, Garda de Fier nu reprezenta decât o epavă,
o umbră a ceea ce fusese odinioară”28. Drept urmare, debutând
în 7 septembrie cu parastasul organizat la Casa Verde (centrul
legionarilor) pentru sufletele morţilor legiunii, toamna anului
1940 a fost marcată de ceremoniale religioase şi manifestaţii
legionare menite a demonstra existenţa, încă, a forţei legionare,
culminând cu marea manifestaţie din 6 octombrie 1940
organizată în Bucureşti pentru sărbătorirea a 30 zile de la
biruinţa din 6 septembrie29.
În paralel cu ofensiva propagandistică dusă în scopul
atragerii diferitelor categorii socio-profesionale, Garda de
Fier a prezentat un interes aparte pentru penetrarea sistemului
militar şi subordonarea Armatei intereselor legionare. Miza
era extrem de mare, întrucât, în cazul încercării de preluare
prin forţă a puterii în stat, Legiunea nu putea rezista în cazul
intervenţiei armate, aşa cum, dealtfel, s-a demonstrat pe timpul
52
rebeliunii din ianuarie 1941. Pe de altă parte, Armata constituia
principala posibilă sursă de aprovizionare cu armament, muniţie
şi material exploziv, necesare înarmării legionarilor.
Istoriografia problematicii arată un succes relativ mare
al Mişcării Legionare în rândul ofiţerilor inferiori şi trupei,
propaganda legionară fiind susţinută constant chiar şi în rândul
premilitarilor prin intermediul instructorilor, aşa cum afirma
Armand Călinescu în însemnările sale30. Horia Sima, afirma că
„toată trupa, marea masă a soldaţilor, era formată din legionari
sau simpatizanţi ai Mişcării în proporţie covârşitoare. Tinerii
ofiţeri, locotenenţi şi sublocotenenţi erau în număr impunător
afiliaţi spiritului Mişcării Legionare. Elita liceelor militare, a
şcolilor militare de toate armele era încadrată în Frăţiile de
Cruce”31. Acelaşi lucru afirma şi Raczynski, ministrul polonez
la Londra, în privinţa ofiţerilor tineri32.
Având în vedere propaganda legionară ofensivă în rândul
militarilor cei mai vulnerabili, amintind aici trupa, elevii liceelor
şi şcolilor militare, tinerii ofiţeri şi subofiţeri, putem admite o
marjă destul de însemnată a numărului de militari legionari sau
simpatizanţi ai Legiunii, însă afirmaţia lui Horia Sima este greu de
crezut, iar evenimentele anului 1941 ne dau dreptate în acest sens.
Dacă la început Garda de Fier dădea speranţe omului de
rând, din care provenea, de altfel, soldatul român, că problemele
existenţiale ale lui, în fapt cele legale de asigurarea unui trai mai
bun, vor fi rezolvate (să ne amintim de lozinca legionară „omul
şi pogonul”) ţinând cont şi de caracterul religios al doctrinei
legionare, cu timpul, din cauza mijloacelor violente întrebuinţate,
Garda de Fier s-a distanţat de românul simplu căruia violenţa îi
repugna şi îl făcea să se teamă. Este de ajuns să amintim metodele
demne de evul mediu întunecat, barbar, care provocau teroare
în rândul oamenilor, precum „stâlpul infamiei”, instalat în faţa
primăriilor, de care erau legaţi şi bătuţi, uneori până la moarte,
cei ce luau atitudine împotriva legionarilor33.
De asemenea, corpul ofiţeresc începe să se distanţeze de
Garda de Fier, ajungându-se la sentimente de ură cauzate atât de
atitudinea legionară faţă de corpul de comandă al Armatei Române
şi interesele legionare, care loveau şi erau în contradicţie totală
cu poziţia şi rolul ofiţerilor, atât în ierarhizarea militară, cât şi cea
socială. Erodarea până la transformarea în resentimente a acestor
relaţii este sesizată şi raportată Berlinului, în 16 decembrie 1940,
de către ataşatul militar german la Bucureşti, care punctează câteva
exemple ce definesc, atât poziţia adoptată de legionari faţă de corpul
ofiţeresc, cât şi sentimentele antiofiţereşti ale acestora34. Mai mult
decât atât, în scrisoarea generalului Ion Antonescu către Horia
Sima, datată 16 octombrie 1940, acesta aminteşte despre „arestarea
şi maltratarea ofiţerilor”, cu alt prilej afirmând şi că „ofiţerii sunt
urmăriţi şi arestaţi de dumneavoastră şi poliţia legionară”35.
Crimele din noiembrie 1940, printre ale căror victime s-au
aflat şi ofiţeri, precum şi istoricul Nicolae Iorga36, profesorul
de la Şcoala Superioară de Război a unor promoţii întregi
de ofiţeri, ingerinţa legionarilor în viaţa internă a sistemului
militar în încercarea de a îl subordona, crearea şi înarmarea
poliţiei legionare, care era pusă în slujba, nu a autorităţilor
statale, ci a intereselor de clan legionare, au produs ruptura
definitivă dintre Armată şi Garda de Fier, urmarea acestui fapt
fiind şi funcţionarea fără defectare a operaţiunii de anihilare a
rebeliunii legionare de către unităţile Armatei Române.
Dacă în primii ani ai ascensiunii politice Corneliu Zelea
Codreanu afirma că „a instiga ofiţerii din armată, cel din urmă
legionar socoteşte că este un act criminal”37, la sfârşitul deceniului
patru, în revista „13 Jilava” era lansată teoria conform căreia
„soldaţii trebuie să-şi aleagă ofiţerii”38. Apărut în primul număr
3 (57) 2012 document

al revistei amintite, articolul specifica: „Ofiţerii nu mai trebuie
să se preocupe de toate problemele sociale, politice, economice,
culturale, care frământă sufletul naţiunii. Armata trebuie să fie
a poporului. Ofiţerul nu mai trebuie să fie un şef impus prin
ordin şi regulament. El trebuie să fie ales sau să fie socotit ca ales
de oştenii de sub comanda lui”39. Propagarea acestui principiu
anacronic, singular în istorie, nu urmărea decât să provoace o
ruptură între trupă şi ofiţeri pentru slăbirea disciplinei militare,
defectarea sistemului militar, singurul garant, la data aceea, a
ordinii sociale, ce se urmărea a fi substituit, dacă nu se reuşea
a fi subordonat, cu structurile paramilitare legionare, respectiv
poliţia legionară. Şeful statului, odată cu proclamarea statului
naţional legionar40, a acţionat pentru păstrarea unui echilibru
între Armată şi Garda de Fier41, conştient că declanşarea unui
eventual conflict între cele două entităţi organizaţionale, având
în vedere tensiunea la care se ajunsese, „ar ameninţa însăşi
ordinea în stat”42.
Elocvent în acest sens este conţinutul Ordinului General
nr. 1936 din 18 decembrie 1940 prin care generalul Ion
Antonescu cerea armonie şi înţelegere reciprocă între Mişcarea
Legionară şi Armată, amândouă fiind „animate de acelaşi
crez al patriotismului până la sacrificiu, al muncii, demnităţii
şi ordinii”43, aceasta neînsemnând însă o imixtiune a uneia în
domeniul celeilalte. În consecinţă, şeful Statului cerea „niciun
amestec legionar în Armată şi niciun amestec al Armatei în
Mişcarea Legionară”44. Pentru aceasta, odată intraţi în Armată
legionarii trebuiau să abdice de la orice fel de activitate politică,
supunându-se integral şi necondiţionat legilor şi obligaţiilor
militare, în timpul serviciului sub arme neexistând „decât o
singură ierarhie şi disciplină: cea militară; o singură preocupare;
pregătirea de război”45.
Formula conducerii duale a statului a fost sortită eşecului
de la început datorită scopurilor diferite urmărite de cei doi –
generalul Ion Antonescu şi Horia Sima – precum şi metodele
de acţiune alese. Generalul, aşa cum îi scria lui Horia Sima,
a adus Garda de Fier la putere pentru că voia să-şi asigure „o
echipă de guvernare omogenă şi unitară, ca să pot salva statul”46.
A dorit astfel temperarea manifestării legionare şi încadrarea
acţiunii ei în anumite limite rezonabile sub supravegherea
şefului Statului47. Fără aceste precauţii, acţiunea „revoluţionară”
a Gărzii de Fier ar fi dus la anarhie şi ar fi provocat haos într-un stat
zdruncinat din temelii, care căuta să-şi regăsească stabilitatea
politică şi economică. „Interesat fundamental în problema
puterii politice”48, Horia Sima s-a exclus singur din locul pe
care conducătorul statului îl prezervase, din cauza metodelor
violente, de clan, folosite în totală contradicţie cu poziţia
conservatoare a generalului Ion Antonescu, care, cu autoritatea
ce îl caracteriza dorea ca reaşezarea statului pe temelii noi să fie
făcută într-un cadru strict legal şi nu după bunul plac şi interese
personale sau de partid meschine. Pe când preocuparea lui Ion
Antonescu era de a salva statul, Horia Sima dorea preluarea
totală a puterii pentru atingerea intereselor legionarismului. În
mijlocul acestei dispute exista Armata ca factor de stabilitate
şi garant al succesului celui care o controla: generalul Ion
Antonescu, care îndeplinea şi funcţia de ministru al Apărării
Naţionale.
Drept urmare, concomitent cu „ofensiva” Gărzii de Fier de
a se infiltra în rândurile militarilor în scopul preluării controlului
Armatei la un moment dat, s-a desfăşurat o acţiune continuă din
partea comenzii Armatei de contracarare a acesteia, de curăţare a
sistemului militar de elementele legionare existente şi menţinerea
acestuia cât mai departe de influenţele Gărzii de Fier.
document 2012 3 (57)
studii/documente
Acţiunea s-a
declanşat încă de la
începutul guvernării, însă
trecându-se cu vederea
manifestările de simpatie
sau participarea militarilor
la manifestările legionare
de până la momentul apa-
riţiei Ordinului nr. 11063
din 20 septembrie 1940,
care stopa categoric această
stare de lucruri.
Conducătorul statului
admitea, dar numai la timpul
trecut, ca fapt deja consumat, Generalul Iacobici Iosif
participarea unor militari la
manifestările legionare, catalogată ca fiind „explozia idealistă a
unor tineri care au fost atât de prigoniţi”49, „o perioadă romantică,
care a trecut”50, drept urmare gestul acestora „trebuie uitat şi
iertat”51. Mai mult, prin nota de serviciu din data de 7 octombrie
1940 a Direcţiei Personalului din Ministerul Apărării Naţionale,
generalul Ion Antonescu a reabilitat şi repus în drepturi pe ofiţerii
care, în trecut, au fost sancţionaţi pentru aderarea sau simpatizarea
cu Mişcarea Legionară52. De asemenea, prin Ordinul nr. 144 din
25 octombrie 1940 au fost anulate toate pedepsele disciplinare
care fuseseră aplicate ofiţerilor în intervalul 4 iulie-6 septembrie
194053.
Omniprezenţa legionară în toate sectoarele economice şi
sferele vieţii sociale şi politice a fost percepută, în prima fază, de
către Armată, ca având girul conducătorului statului, fapt care ar
putea justifica, în parte, atitudinea de expectativă a comandanţilor
diferitelor eşaloane în faţa imixtiunii legionarilor în interiorul
Armatei. O atare stare de fapt raportată de comandanţii unităţilor
militare nu a fost negată de Horia Sima, care, în schimb, a
încercat să o explice prin faptul că legionarii acţionau astfel
pentru ”masele populare în suferinţă şi atunci, în zelul lor de a-i
ajuta pe fraţii aflaţi în mizerie, adeseori treceau peste cadrul legal
sau se amestecau în treburile altor funcţionari”54. Această stare
de confuzie a fost amplificată şi de înfiinţarea Poliţiei Legionare
care, prin Ordinul nr. 69756 al Direcţiei Generale a Poliţiei
servea ca auxiliari ai poliţiei de stat, „dacă sunt împuterniciţi
cu acte în regulă, poliţia putând face apel la cadrele legionare
oricând era necesar”55.
În realitate, componenta paramilitară legionară s-a
substituit încă de la înfiinţarea poliţiei statului, operând
arestări ilegale şi intervenind cu brutalitate după bunul plac56,
iar tocmai această libertate de mişcare nestingherită, în pofida
forţării şi încălcării cadrului legal, a creat acea confuzie şi lipsă
de reacţie a ofiţerilor în situaţiile prezentate anterior.
Toleranţa ofiţerilor faţă de amestecul vădit agresiv al
legionarilor în pofida ordinelor repetate care interziceau
legionarilor orice fel de amestec în treburile Armatei57, a
determinat dezbaterea problemei raporturilor dintre Armată
şi Legiune în cadrul convocării comandanţilor de mari unităţi
desfăşurată în data de 28 noiembrie 1940, la o zi de la consumarea
oribilelor asasinate legionare, care au îngrijorat conducerea
statului şi au îndepărtat Legiunea de societatea românească.
Prin ordinele date privind interzicerea amestecului
legionar în Armată, generalul Ion Antonescu cerea, în scopul
neradicalizării resentimentelor militarilor faţă de legionari, o
reacţie fermă din partea ofiţerilor, dar „cu tact şi omenie”58,
53
studii/documente
acreditând ideea că legionarii n-ar încălca ordinele impuse; ca
urmare „acei ce înfrâng aceste dispoziţii nu sunt legionari, şi
ca atare ei trebuie imediat arestaţi şi predaţi Parchetului, chiar
dacă ar avea asupra lor acte în regulă”59.
Evenimentele politice şi sociale din toamna anului 1940,
ulterioare actului din 14 septembrie, acreditau ideea că Garda
de Fier câştiga teren în plan politic, ceea ce explica „ofensiva”
acesteia pentru timorarea corpului de comandă al Armatei şi
preluarea controlului în unităţile militare.
Metodele folosite erau diverse, plecând de la manifeste,
acuzaţii privind tratamentul diferenţiat şi pedepsele aplicate
pe criteriul apartenenţei legionare60 şi până la răspândirea
de afirmaţii de genul: „un legionar mai repede întinde mâna
evreilor decât unui ofiţer”61 şi acţiunea poliţiei legionare
împotriva ofiţerilor.
Toate acestea, coroborate cu comportamentul terorist
soldat cu asasinatele din noaptea de 26/27 noiembrie, au
constituit un semnal de alarmă perceput corect de comandanţii
militari participanţi la convocarea din 28 noiembrie, unde,
prin cuvântul generalului Ciupercă îl asigurau pe conducătorul
statului de loialitatea Armatei, în următorii termeni: „Noi
vedem că este ameninţată fiinţa statului şi a neamului şi, cum
noi suntem naţionalişti prin definiţie, vă rog să vă bizuiţi cu
toată convingerea pe concursul neprecupeţit şi necondiţionat
al oştirii. Noi nu putem vedea cu ochi buni această situaţie care
poate duce la dezagregarea statului. Când veţi simţi nevoia,
vă rog să apelaţi la Armată, care va şti să-şi facă datoria”62. În
acelaşi timp au solicitat intervenţia generalului Ion Antonescu
pentru stoparea denigrării Armatei Române şi amestecului
poliţiei legionare „în destinele ei de administraţie”63. La aceeaşi
dată a fost adoptat Decretul nr. 3912 prin care se încerca
stoparea acţiunilor teroriste ale Gărzii de Fier prin pedepsirea
celor care violau sau uzurpau proprietatea, delapidau sau erau
acuzaţi de omor cu premeditare64.
Studiul documentelor demonstrează faptul că ziua de
28 noiembrie reprezintă sfârşitul perioadei de acalmie, de admitere
tacită şi înţelegerea sentimentelor prolegionare existente în rândul
unor militari, discursul generalului Ion Antonescu la convocarea
amintită reprezentând declanşarea procesului de curăţire a Armatei
şi securizarea acesteia împotriva influenţelor legionare.
În cuvântul său, şeful statului preciza: „Cât priveşte
amestecul legionarilor în treburile Armatei, de acum înainte
nu mai doresc plângeri despre ceea ce se întâmplă ci vreau
rapoarte asupra sancţiunilor şi măsurilor luate de comandanţi.
Nu Mişcarea Legionară, ci Generalul Antonescu conduce acest
stat şi, dacă interesele Ţării vor cere, fără ei şi chiar împotriva
lor, dacă va fi nevoie. Mişcarea Legionară trebuie să ştie că
fără Generalul Antonescu ea nu poate face nimic. Generalul
Antonescu însă poate fără Mişcarea Legionară”65. Mesajul era
foarte clar atât pentru structurile de conducere a Armatei, cât
şi pentru conducerea Gărzii de Fier.
Prin Ordinul General nr. 166 din 29 noiembrie 1940,
generalul Ion Antonescu a interzis cu desăvârşire ofiţerilor,
subofiţerilor şi funcţionarilor civili ai Armatei să fie înscrişi în
cuiburi legionare. Celor care făceau obiectul acestui ordin le-a fost
acordat un termen de 10 zile să aleagă între politică şi Armată66.
În pofida asigurării liderilor Mişcării Legionare, după
oribilele asasinate din 26/27 noiembrie, că vor respecta
principiile privind rolul justiţiei şi Armatei în stat, precum
şi că vor contribui la asigurarea ordinii sociale67 cerând, prin
vocea ministrului Iasinschi, generalului Ion Antonescu să aibă
mai multă încredere în ei68, acţiunile de destabilizare internă
54
a Armatei şi încălcarea legilor în teritoriu de către comisarii
legionari au continuat cu intensitate mărită.
O notă a Secţiei a II-a (Biroul 2) din Marele Stat Major,
trimisă Armatei I în 30 noiembrie 1940, făcea cunoscut
faptul că în gările Timişoara, Lugoj şi Braşov, indivizi, prezen-
tându-se drept legionari „acostează ostaşii – de obicei în gară
– le cer biletele de voie pe care le rup şi îi îndeamnă să meargă
acasă, iar efectele militarilor să le trimită prin poştă, la unităţi”69.
În acelaşi timp, acţiunile şi comportamentul extrem
de abuziv al reprezentanţilor Legiunii în teritoriu indigna şi
îngrijora, nu numai societatea civilă ci şi pe unii din liderii
Mişcării. Comisarii de românizare70, membri ai Gărzii de Fier,
căpătând puteri discreţionare71, au recurs la şantaj şi la aplicarea
legii bunului plac, compromiţând astfel şi mai mult Legiunea
şi determinând impunerea de către şeful statului a unor măsuri
de limitare a puterii de decizie a acestor comisari şi înscrierea
competenţelor într-un anumit cadru72.
În şedinţa Consiliului de Miniştri, din 29 noiembrie
1940, generalul Ion Antonescu impune, făcând responsabili
pe ministrul de Interne şi subsecretarul de stat pentru Poliţie
şi Siguranţă sub rezerva suportării consecinţelor, intrarea în
legalitate a Poliţiei Legionare, încetarea violărilor de domiciliu,
arestărilor, a retragerii pazei legionare din gări, de la sediile
autorităţilor, Radio, Poştă, Telefoane etc., limitându-se doar
la îndeplinirea scopului pentru care a fost creată: executarea
serviciilor şi a menţinerii disciplinei în interiorul Mişcării
Legionare73. De asemenea, a fost restrâns portul armei de către
legionari numai la cazurile în care aceştia erau încadraţi în
unităţi constituite aflate sub comandă74.
Asemenea măsuri de impunere a legalităţii interne în stat
s-au dovedit a fi dificil de transpunere în practică, întrucât, cele
două componente ale administraţiei centrale, care asigurau
ordinea socială internă în stat – Siguranţa şi Poliţia – se aflau
sub controlul total al Mişcării Legionare prin cei doi membri
numiţi în fruntea acestora: Radu Mironovici şi Alexandru
Ghika. De altfel, stenogramele şedinţelor Consiliului de
Miniştri din ultimele luni ale anului 1940 surprind o atmosferă
tensionată în cadrul Ministerului de Interne şi refuzul făţiş al
şefilor legionari de a se subordona şi conforma ordinelor şi
dispoziţiilor subsecretarului de stat pentru Poliţie şi Siguranţă
din cadrul acestui minister, locotenent-colonel Alexandru
Roşianu, singurul om de încredere aflat în structura de
conducere a ministerului, al generalului Ion Antonescu.
Eradicarea violenţelor şi abuzurilor legionare s-a finalizat
prin înlăturarea de la guvernare a Gărzii odată cu înăbuşirea
rebeliunii din ianuarie, însă este remarcabilă atitudinea
categorică a generalului faţă de Mişcarea Legionară, într-o
perioadă în care situaţia internă a ţării degenera, iar el era lipsit
de orice autoritate legală în interior la care să fi putut apela75.
Ascendenţa sa, în pofida încercărilor potrivnice76, asupra
conducerii Legiunii, datorându-se calităţilor recunoscute,
caracterului său neşovăielnic şi impunător şi ce era cel
mai important temei conducerii Mişcării Legionare de o
confruntare cu Armata, loială generalului.
Conducătorul statului mai spera însă, la sfârşitul anului
1940, la o menţinere la un nivel acceptabil al tendinţelor
anarhice şi dorinţei de putere a Mişcării, luând în acelaşi timp
în calcul modul de întrebuinţare a Armatei într-o probabilă
acţiune de restabilire şi menţinere a ordinii interne în capitală,
evident împotriva unor posibile mişcări legionare77.
Tranşarea definitivă a conflictului deschis dintre
Antonescu şi Garda de Fier a fost amânată în aşteptarea
3 (57) 2012 document

momentului prielnic în care aceasta va fi total compromisă în
faţa opiniei publice. Conform relatărilor lui Gheorghe Barbul,
ruptura era soluţia dorită de corpul ofiţeresc care-i cerea lui
Ion Antonescu „să se decidă între uniforma armatei şi cămăşile
verzi”78. Această informaţie explică emiterea celor două
Ordine Generale – nr. 173 din 12 decembrie, respectiv 179 din
19 decembrie ale ministrului Apărării Naţionale – prin care s-a
dorit ţinerea sub control a atitudinii antilegionare a ofiţerilor şi
dezamorsarea condiţiilor preconflict existente în rândul Armatei,
până la momentul oportun, sub masca necesităţii îmbunătăţirii
raporturilor dintre cele două structuri şi colaborarea acestora,
având în vedere că „statul Naţional Legionar în opera de
organizare şi renaştere pe care a început-o se reazemă deopotrivă
pe Mişcarea Legionară şi pe Armată”79. Armata, având în
comun cu Mişcarea Legionară caracterul naţionalist din punct
de vedere conceptual şi sentimental, era de dorit ca acesta să
constituie o punte de legătură în iniţierea efortului de eliminare
a diferendelor existente pentru a se realiza „cât mai neîntârziat o
înfrăţire între ei şi noi, iniţiativa aparţinând Armatei, ca oameni
mai experimentaţi şi mai în vârstă”80. Evident că referirea se
adresa corpului de comandă al Armatei.
În cele două ordine se făcea apel la tact, bună credinţă,
simpatie şi conlucrare activă şi efectivă, noţiuni total străine
Mişcării Legionare a anului 1940, fără a se abdica însă de la
principiul neamestecului reciproc. „Această conlucrare” se
specifică în Ordinul General nr. 179 din 19 decembrie 1940
„nu înseamnă însă o imixtiune a uneia în domeniul celeilalte.
Ele trebuie să lucreze pe planuri diferite, păstrându-şi fiecare
organismul, disciplina, legile şi sfera de activitate proprie”81. S-a
reiterat interdicţia militarilor activi precum şi celor concentraţi
de a se înscrie, a activa sau menţine legătura cu Mişcarea
Legionară, cerându-se în acelaşi timp tinerilor legionari
supunere totală faţă de legile şi obligaţiile militare, odată intraţi
în Armată82.
În paralel, conducerea Gărzii de Fier, în scopul destinderii
relaţiilor cu Armata, a emis şi comunicat în teritoriu
organizaţiilor locale, mai multe ordine circulare prin care
se cerea legionarilor adoptarea unei atitudini de respect şi
acordarea unei atenţii deosebite Armatei, evitarea cu orice preţ
a incidentelor în care sunt implicaţi militari, respectarea cu
sfinţenie a disciplinei şi ordinelor date de Armată şi respectarea
corpului ofiţeresc, amintindu-se legionarilor că însuşi căpitanul
Corneliu Zelea Codreanu şi-a început educaţia în mediul
cazon, la Liceul Militar „Mănăstirea Dealu” şi că onoarea
Armatei a fost onoarea Legiunii83.
Referitor la acelaşi subiect, Marele Stat Major, prin
Ordinul nr. 221200 B din 19 decembrie 1940, specifica:
„pentru a se înlătura acţiuni tendenţioase, adesea de natură
subversivă, în caz de conflict, elementele legionare în cauză
vor fi identificate prin organizaţia legionară locală, singura în
măsură a face identificări autorizate”84.
Se pare că aceste „chemări” la ordine şi la respectarea
neinterferenţei dintre cele două organisme – militar, respectiv
politic – şi-au atins într-o oarecare măsură scopul, fapt reieşit
din cuprinsul buletinelor informative ale unităţilor militare din
luna ianuarie 1941, care prezentau o scădere semnificativă a
cazurilor privind amestecul legionarilor în viaţa internă din
cazărmi, dar şi o îmbunătăţire a raporturilor dintre oştire şi
legionari. Mai mult, cu ocazia sărbătorilor de sfârşit de an
organizaţiile legionare au distribuit în unităţi cadouri, iar la
serbările din cazărmi şi la mesele festive au fost, de asemenea,
invitaţi membri şi lideri ai Mişcării Legionare85.
document 2012 3 (57)
studii/documente
Foarte interesant este punctul de vedere privind relaţia
Legiune – Armată, desprins dintr-o scrisoare nesemnată,
(care aparţine cu siguranţă, după stil şi conţinut, unui membru
aflat în vârfurile ierarhiei Mişcării), adresată generalului Ion
Antonescu, a cărui rezoluţie sună lapidar: „Dl. Horia Sima”,
datată 20 decembrie 1940. Autorul, conştient de draparea
ideologică a Mişcării, pe lângă faptul că propunea o reformă, o
regândire a criteriilor de accedere în funcţiile, atât administrative
cât şi în cele din interiorul Mişcării Legionare în scopul de a
recâştiga adeziunea şi încrederea maselor, recunoaşte „despărţirea
sufletească” dintre Legiune şi Armată, identificând drept cauză
a acestei realităţi comportamentul unor „elemente răzleţe ale
mişcării, le-aş numi periferice (care) au uitat respectul şi dragostea
cu care trebuie înconjurată armata care este a Ţării şi numai a
Ţării”86. Având în vedere faptul că „adevăratul legionar are un
cult pentru armată”, se precizează în document, „şi oricât de sus
ar fi pus, dacă şi-l calcă fie datorită inconştienţei, fie, ceea ce ar
fi mai greu, dintr-o nejustificată mândrie”87, acesta trebuie să se
autoexcludă sau să fie exclus urgent din rândurile legionarilor.
În final, în scopul îndepărtării cauzelor care au dus la
nemulţumirile sociale faţă de Mişcarea Legionară şi recâştigarea
adeziunii „tuturor românilor în jurul României Legionare”
s-a propus ca regimul legionar, să procedeze la îndepărtarea
elementelor ce au compromis Mişcarea, indiferent de poziţia
acestora, verificarea aptitudinilor şi capacităţii fiecărui demnitar
începând cu primarul satului, iar criteriul vechimii şi al suferinţei
în prigoană să fie determinant numai în măsura în care i se adaugă
productivitatea muncii şi capacitatea, iar „forţele creatoare ale
românismului curat, neîncadrat încă în Legiune, să fie integrate
în rândurile legionarilor pe şantierul de muncă comun”88.
În pofida acalmiei impuse de ambele tabere, disensiunile
existente între Armată şi Mişcarea Legionară au asigurat
loialitatea militarilor faţă de generalul Ion Antonescu şi
funcţionarea fără sincope, cu foarte puţine excepţii89 a
dispozitivului de reprimare a rebeliunii legionare şi reinstaurarea
ordinii sociale şi administrative90.
În identificarea unităţilor militare care au trecut în tabăra
legionarilor sau au simpatizat cu aceştia, istoricul Larry Watts
citează ca sursă Legaţia Britanică la Bucureşti, care informa
Foreign Office-ul că, Corpul 4 Armată comandat de generalul
Coroană, Regimentul 38 Infanterie din Brăila, unităţi de aviaţie
din Tecuci, navele din Constanţa şi unităţile aflate sub comanda
generalului Dragalina au trecut de partea Mişcării Legionare91.
Nu numai Armata, dar şi poporul întreg era chemat în ziua
de 22 ianuarie, printr-un manifest al conducătorului statului cu
o puternică încărcătură emoţională şi patriotardă să facă front
comun „împotriva anarhiei distrugătoare” şi pentru realizarea
unui regim „legionar al oamenilor vrednici”: „Români din toată
ţara, am încredere în voi; să aveţi încredere în mine; nu rămâneţi
nepăsători la sforţările pe care le fac numai pentru voi. Apăraţi-vă,
strângeţi-vă peste tot în jurul autorităţilor statului; faceţi zid
lângă ostaşii ţării, lângă drapelul ţării, lângă REGELE ţării
fără şovăire. Inimă lângă inimă. Comand tuturor adunarea”92.
Înfrântă şi adusă sub ascultare93,pentru Mişcarea Legionară
începea astfel o nouă perioadă, cea a fiinţării şi acţiunii în
clandestinitate, a reorganizării în interiorul structurilor militare
în scopul creării condiţiilor pentru declanşarea acţiunilor în
vederea preluării puterii în stat. În urma eliminării Mişcării
de la guvernare, în 27 ianuarie 1941 este format un nou guvern
compus în mare parte din militari94, este reintrodusă pedeapsa
cu moartea, iar la 14 februarie 1941, prin Înaltul Decret nr. 314
Statul Naţional Legionar este abrogat.
55
studii/documente
În noile condiţii, în mod exponenţial cu „ofensiva”
Legiunii asupra organismului militar, s-a intensificat acţiunea
de supraveghere, contracarare şi anihilare a acesteia. O notă
informativă din 24 ianuarie 1941 atesta deja debutul mişcărilor
de reorganizare şi de pregătire a acţiunilor subversive din partea
Gărzii de Fier. Astfel existau informaţii că la Vila Albă din
Băneasa se organiza un depozit de armament şi muniţii şi că
Mişcarea va încerca să se organizeze cu ajutorul studenţilor,
ţăranilor şi muncitorilor95.
În privinţa Armatei existau informaţii că, odată cu
încorporarea recruţilor, urmau să fie declanşate acţiuni legionare,
recruţii legionari având misiunea să paralizeze activitatea
comandanţilor. Că atenţia se îndrepta cu preponderenţă spre
dezorganizarea Armatei prin paralizarea actului de comandă
o demonstrează şi misiunea şoferilor legionari cu maşini de
piaţă (viitoarele taxi-uri) care aveau ordinul de a aştepta în
faţa autorităţilor militare şi în cazul solicitării lor de „ofiţeri, în
special superiori şi generali, să-i ducă cu maximum de viteză la
sediul legionar”96. Mai mult, ofiţerii concentraţi legionari ar fi
primit ordin de asasinare a ofiţerilor activi şi personalităţilor. De
asemenea, s-a ordonat suprimarea trădătorilor şi urmau să se
desfăşoare acţiuni teroriste în punctele nevralgice ale societăţii
urbane (infectarea apei, întreruperea alimentării cu energie
electrică şi aruncarea în aer a depozitelor de gaz aerian).
Chiar dacă multe din informaţiile primite au rămas la
stadiul de intenţie, acestea arătau starea de spirit explozivă
existentă în rândul legionarilor, dornici de răzbunare cu orice
preţ, fapt ce a impus, la nivelul Armatei şi nu numai, o stare de
alertă contrainformativă permanentă.
Instaurarea acestui climat de insecuritate socială a stat
probabil la baza reinstaurării pedepsei cu moartea şi schimbarea
de atitudine a generalului Ion Antonescu faţă de viitoarele
acţiuni legionare provocatoare de dezordine internă.
Dacă pe timpul rebeliunii din 21-23 ianuarie acesta a
interzis executarea rebelilor prinşi cu arma în mână, preferând
pentru pedepsirea lor hotărârea justiţiei, prin comunicatul
Ministerului Apărării Naţionale nr. 200744 din 2 februarie
1941, s-a adus la cunoştinţa societăţii civile că „fiind interpretul
fidel al tuturor românilor conştienţi şi simţind în spatele său
întreaga ţară cinstită şi întregul neam românesc, Generalul
Antonescu a luat decizia de a se trage în viitor fără milă în acei
care nu-şi dau seama de dezastrul istoric, iremediabil şi total, pe
care-l poate provoca starea de continuă agitare a Ţării pe care o
întreţine, conştient sau inconştient o mână de criminali”97.
Concentrările şi încorporarea contingentului 1941,
efectuate ulterior înăbuşirii rebeliunii, au permis pătrunderea
în Armată a unui număr important de legionari participanţi
direct la confruntările de la sfârşitul lunii ianuarie, care,
conform informaţiilor existente, în cazul reizbucnirii
conflictului urmau să execute asasinate împotriva ofiţerilor şi să
treacă de partea rebelilor. Astfel de informaţii creau o stare de
timorare şi nesiguranţă permanentă a militarilor „manifestate
prin indolenţă sau prin teama de a se comporta în mod
complect conştiincios, pentru a nu fi chemaţi la răspundere
într-o eventuală reuşită a rebelilor”98. Informaţiile de acest gen,
transmise de Serviciul Special de Informaţii au impus măsuri
urgente pentru supravegherea acestora, şi anihilarea propagandei
legionare în rândul militarilor, prin intensificarea acţiunilor
contrainformative şi reorientarea educaţiei trupei şi a ofiţerilor
de rezervă, categoriile militare cele mai vulnerabile, „destinând
pentru aceasta, ofiţeri calificaţi. Ofiţerii vor fi prezenţi cât mai
mult în mijlocul trupei, îngrijindu-se îndeaproape de viaţa
ostaşului şi păzind aplicarea legalităţii şi dreptăţii”99.
56
Avându-se în vedere pericolul real, pentru urgentarea
identificării militarilor care au activat în Mişcarea Legionară,
Marele Stat Major, prin Secţia a II-a Informaţii, a solicitat
Direcţiei Generale a Poliţiei Statului şi Corpului de Jandarmi,
„să semnaleze direct unităţilor şi comandamentelor militare pe
toţi cei ce au activat ca legionari şi în mod special pe cei ce au luat
parte la rebeliunea din 21-24 ianuarie 1941”100. Conform celor
stabilite, Jandarmeria urma să anunţe direct unităţilor legionarii
proveniţi din mediul rural, pentru cei din mediul urban sarcina
fiind repartizată Poliţiei prin intermediul comenduirilor de piaţă
sau garnizoanele din capitalele de judeţ101.
Temerile conducerii Armatei erau pe deplin justificate,
întrucât informaţiile primite au fost confirmate prin numărul
relativ mare de legionari identificaţi. Spre exemplu, conform
situaţiilor întocmite, în Şcoala de Ofiţeri de Aviaţie, existau şase
ofiţeri şi unsprezece elevi simpatizanţi ai Legiunii, în Flotila
1 Aerostaţii existau opt ofiţeri, iar în cadrul Regimentului 9
Călăraşi, şase ofiţeri, în Inspectoratul General al Jandarmeriei,
23 ofiţeri (4% din efectivul total) şi 158 subofiţeri (1,5% din
total). În acest din urmă caz, întrucât majoritatea subofiţerilor
simpatizanţi legionari erau şefi de posturi în mediul rural,
s-a dispus înlocuirea lor imediată102. De asemenea, în cadrul
Diviziei de Mare a Comandamentului Marinei Regale,
conform raportului din 13 februarie 1941, existau atât cadre
militare, cât şi trupă, care simpatizau cu Mişcarea Legionară,
în special fiind vorba de echipajul distrugătorului „Ferdinand”,
„unde majoritatea ofiţerilor şi trupei sunt legionari”103.
Din documente reiese că propaganda legionară a câştigat
aderenţă cu preponderenţă la unităţile aparţinând aviaţiei şi
marinei, şi ceea ce demonstrează că adeziunile erau în mare
parte rodul propagandei din interiorul unităţilor şi nu aderării
la ideologia legionară înainte de intrarea în rândurile militarilor
este existenţa acestora oarecum grupaţi în anumite unităţi
militare, şi nu eclectică la nivelul întregii Armate.
Numai în aviaţie numărul militarilor activi simpatizanţi
ai Legiunii reprezenta 5% din totalul de ofiţeri şi 3% din
cel al subofiţerilor, la care se adaugă şi 11 elevi ai Şcolii de
Aviaţie (37 ofiţeri, 26 subofiţeri şi 11 elevi)104. Ca urmare,
pentru contracararea răspândirii ideologice legionare în rândul
militarilor, s-a hotărât, prin Ordinul Marelui Stat Major
nr. 229820 din 31 martie 1941, slăbirea nucleelor existente prin
mutarea disparată în alte unităţi a simpatizanţilor legionari şi
supravegherea lor permanentă, astfel încât în nicio unitate să nu
existe mai mult de doi simpatizanţi, dispunându-se în acelaşi
timp, trimiterea în judecata Tribunalului Militar a cadrelor
dovedite ca fiind membri ai Gărzii de Fier, chiar dacă între
timp renunţaseră la această calitate105.
Destructurarea acestor nuclee se impunea urgent, întrucât
ele constituiau osatura viitoarelor „cuiburi militare”, ce urmau
să fie constituite din ofiţeri şi cărora urma să li se stabilească
misiuni precise într-o viitoare confruntare a Legiunii cu
Armata, considerată ca fiind foarte probabil a izbucni într-un
viitor apropiat, având în vedere termenul de o lună stabilit de
conducerea Mişcării Legionare pentru penetrarea Armatei şi
organizarea din interiorul acesteia106.
După modelul ofiţerilor legionari, subofiţerii şi soldaţii
concentraţi au primit misiunea de a lua contact cu camarazii
lor activi şi de a constitui „cuiburi militare secrete”107, care,
împreună cu celelalte cuiburi din unitate urmau să constituie
grupul legionar militar din acea unitate plasat sub comanda
ofiţerului cu cel mai mare grad militar, şef de cuib, legătura
dintre grupurile militare urmând a fi asigurată de curieri
legionari devotaţi108.
3 (57) 2012 document

Pentru a întări rândurile prin infiltrarea a cât mai multor
legionari în mijlocul cadrelor militare active, tinerii legionari au
primit ordin să intre voluntari în Armată în scopul reangajării109.
De asemenea, în fabricile de armament a continuat
organizarea structurilor legionare prin constituirea de
„cuiburi de mitralieră”, „puşcaşi mitraliori” şi „carabinieri”, iar
pe lângă fiecare garnizoană şi fabrică de armament urma să
existe şi un „cuib de şoferi tanchişti”110. „Când armata va fi
chemată să reprime din nou pe rebeli – moment ce se speră
de autorii instrucţiunilor a fi apropiat – legionarii încadraţi
în unităţi – profitând de momente favorabile (busculadă,
ciocnire, semnal dat de rebeli etc.) – vor împuşca pe ofiţerii
comandanţi. Concomitent cu această acţiune se va duce o
acţiune de asasinare în incinta cazărmilor contra ofiţerilor
rămaşi, vizându-se în special ofiţerii superiori în grad (de la
căpitan în sus). Această acţiune se va executa fie de elemente
îndrăzneţe de sacrificiu, fie de legionari care au reuşit să
primească însărcinări în apropierea ofiţerilor (santinelelor,
furieri, popotari etc.)”111, se specifica în Dispoziţia Marelui
Stat Major nr. 226267/B din 18 februarie 1941.
În scopul îndepărtării oricărui fel de suspiciuni, pentru
reuşita acţiunilor, legionarilor li s-a recomandat să adopte, până
la declanşarea conflictului, o atitudine corectă, disciplinată şi un
fals devotament faţă de comandanţii lor. În cazul declanşării unor
viitoare acţiuni violente, libertatea de mişcare şi punerea în aplicare
a planurilor stabilite, în centrele urbane urmau să fie asigurate prin
întârzierea pe cât posibil a intervenţiei armate, fapt posibil numai
prin paralizarea şi dezorganizarea comenzii unităţilor. Pentru
aceasta comandantul regimentului urma să fie imobilizat în biroul
său de către un ofiţer legionar înarmat, izolarea completă urmând
să fie finalizată cu concursul telefonistului şi plantonului de la
cabinet, ambii, de asemenea, legionari”112.
Concomitent cu organizarea şi elaborarea modului de
acţiune, Mişcarea Legionară a declanşat o campanie agresivă de
denigrare a Armatei, în special a corpului ofiţeresc prin lansarea
de acuze şi încercarea intimidării acestora prin ameninţări
directe, pentru succesul impactului psihologic amintindu-se
asasinarea ofiţerilor închişi la Jilava, în noiembrie 1940, amintire
dureroasă încă în mentalul colectiv al ofiţerilor. În cercurile
studenţeşti, ale elevilor de liceu şi ale celor nemulţumiţi,
Armata Română era acuzată de francmasonerie, „iar ofiţerii
sunt acuzaţi că sunt jidoviţi”113, iar pentru pedepsirea lor au
fost întocmite aşa numite „liste negre”.
În paralel, propaganda legionară, acţionând pe aceleaşi
coordonate cu recent înfiinţata organizaţie subversivă „Munca
antimilitară”114, s-a axat pe teme, uşor abordabile, ce interesau
pe militari, precum tratamentul, hrana, echipamentul şi cazarea
soldaţilor, concentrările îndelungate, soldele insuficiente,
compararea tratamentului aplicat trupelor germane, pe care
legionarii îl prezintă ca ideal, cu acela al ostaşilor români,
apologia rebeliunii de la 21-24 ianuarie 1941 şi lansarea de
zvonuri cu scopul de a se întreţine în rândul soldaţilor o stare
de spirit defavorabilă conducerii115.
De asemenea, pentru nevoile viitoare ale Legiunii s-a
hotărât specializarea a cât mai multor legionari ca „şoferi
tanchişti” (prin înrolarea voluntară în unităţile de tancuri) şi
piloţi (prin intermediul cursurilor de pilotaj din cadrul Şcolilor
Aviaţiei Civile)116.
Activitatea legionară subversivă era coordonată de
„Comandamentul nr. 1 pentru prigoană” înfiinţat în capitală,
imediat după represiunea rebeliunii şi depăşirea perioadei de
derută şi confuzie.
document 2012 3 (57)
studii/documente
Noul organ de conducere, avându-i în frunte pe Grozea
Dumitru şi Viorel Trifa, conform datelor deţinute de serviciile
de informaţii „şi-a fixat sediul conspirativ în Bucureşti, activând
în deplină clandestinitate sub ordinele şi dispoziţiile primite de
la Horia Sima”117.
Pentru îndepărtarea pericolului reprezentat de mijloacele
alese de Mişcarea Legionară pentru a se redresa din punct de
vedere politic şi de a prelua puterea, s-a impus o politică de
prevenire şi reprimare a legionarismului, prin care s-a propus:
interzicerea Mişcării Legionare şi eliminarea diferenţelor dintre
rebeli şi legionari (această departajare era folosită de legionari
pentru a scăpa de suspiciunile privind participarea la rebeliune);
interzicerea lucrărilor şi materialelor legionare tipărite, care
pot servi ca propagandă; verificarea funcţionarilor publici, din
punct de vedere al posibilei apartenenţe la Mişcarea Legionară;
păstrarea secretului asupra anchetării legionarilor participanţi
la rebeliune; introducerea informaţiilor în instituţiile militare,
acestea fiind în majoritate „puternice focare legionare” şi
colaborarea mai strânsă între Armată şi Poliţie; declanşarea
unei ample acţiuni de reducere a tineretului; cooptarea corpului
profesoral pentru îndepărtarea influenţei legionarismului în
şcoli şi crearea de responsabilităţi în acest scop şi părinţilor,
chiar sub folosirea unor măsuri coercitive ale statului împotriva
lor: îndepărtarea din universităţi a studenţilor care participă
la acţiuni subversive şi internarea în lagăre de concentrare
speciale, a profesorilor suspectaţi de acelaşi lucru; urmărirea
activităţii legionarilor care activează în administraţie şi nu în
ultimul rând desfăşurarea unui puternice acţiuni de propagandă
antilegionară în interiorul armatei118.
Toate aceste măsuri demonstrează importanţa acordată de
structurile de conducere ale statului împiedicării revitalizării Mişcării
Legionare şi destructurarea acesteia ca organizaţie politică.
În manifestarea lor furibundă, existau informaţii că
legionarii pregăteau acţiuni teroriste, cărora urmau să le cadă
victime, pe lângă personalităţi, magistraţi, funcţionari superiori,
etc., şi generali şi ofiţeri superiori, fapt pentru care s-a dispus
înarmarea permanentă a acestora, evitarea situaţiilor în care
s-ar afla izolaţi, precum şi luarea unor măsuri de precauţie pe
timpul aflării la domiciliu119.
În pofida eforturilor, în sinteza informativă pe luna martie
1941, Secţia a 2-a Contrainformaţii a Marelui Stat Major
atrăgea atenţia asupra existenţei încă, în unităţile militare, a
unui număr destul de important de legionari şi simpatizanţi
ai acestora, cu precădere în rândurile concentraţilor şi mai ales
printre ofiţerii de rezervă tineri, avansaţi în urma absolvirii
cursului redus de două luni, care „ţin mai mult la jurământul
depus unui partid politic, decât la jurământul depus Regelui
şi Patriei”120. Departe de a reprezenta doar cazuri singulare,
rezistenţa opusă de legionarii concentraţi şi nivelul de
îndoctrinare al acestora, care-i transformau, în caz de nevoie, în
executanţi fideli ai ordinelor Legiunii121, constituiau un serios
semnal de alarmă, care a determinat reiterarea, prin Ordinul
General nr. 267 din 22 martie 1941, a interzicerii cu desăvârşire
a oricărui amestec în politică al militarilor, precum şi a oricăror
discuţii politice122.
Pentru asigurarea succesului propagandei legionare în
rândurile militarilor, Comandamentul Nr. 1 pentru Prigoană a
emis o serie de „Dispoziţii” în care, printre altele se precizează:
„Renunţaţi la ofiţerii de rezervă pentru serviciile de legătură,
deoarece aceştia sunt urmăriţi şi percheziţionaţi. Daţi aceste
însărcinări numai şi numai camarazilor noştri de mare încredere
„ofiţeri activi”. De altfel, din comunicările ce le-aţi făcut
57
studii/documente
săptămâna trecută s-a văzut că aţi trecut la executarea acestui
punct şi că avem foarte multe elemente de mare credinţă, de
mare spirit de jertfă şi mare camaraderie în rândul ofiţerilor
activi. Fiţi atenţi şi nu-i descoperiţi”123.
De asemenea, legionarilor militari li se recomanda să-şi
creeze legături de prieteni, câte „doi-trei prieteni dintre foştii
sau actualii duşmani”, având pregătite, pentru a fi raportate,
datele de identificare şi adresa acestora. În acelaşi timp, se cerea
acestora să nu identifice Armata cu duşmanii din interiorul ei,
întrucât „armata este a ţării, nu este a unei persoane sau a unei
clase sociale sau a unei idei; de aceea trebuie iubită”124.
În primăvara anului 1941 asistăm la o acutizare a
pregătirilor de acţiune a Mişcării Legionare, dar şi la adâncimea
procesului de divizare a acesteia în două mari tabere, chiar dacă
numărul facţiunilor era destul de mare125. Prima era constituită
din legionarii rămaşi fideli lui Horia Sima şi care se declarau
pentru un război total împotriva guvernării antonesciene. De
altfel, de teama pierderii controlului în interiorul Legiunii,
Horia Sima a ameninţat cu moartea pe oricine ar fi încercat să
medieze o apropiere între Mişcare şi guvernul Ion Antonescu,
preferând să meargă spre sinucidere politică, motiv pentru care
din ce în ce mai mulţi comandanţi legionari s-au desolidarizat
de acesta, încercând de a reorganiza Mişcarea pe alte baze,
cu implicarea directă a generalului Ion Antonescu, care,
prin eliberarea legionarilor cu pedepse mai mici de cinci ani,
considerau ei, că acesta a deschis calea spre reconciliere126. În
acest sens, conform Raportului Siguranţei Iaşi, în Mişcare
exista informaţia conform căreia fruntaşii legionari Ion Dobre,
Spiridon Poleacu şi Alexandru Ventonică au fost chemaţi la
Bucureşti de către Conducătorul Statului, scopul, fiind evident,
legat de situaţia Gărzii de Fier127.
Aceştia făceau parte din tabăra moderată, potrivnică
întrebuinţării terorii pentru atingerea scopului lor, făcând front
comun împotriva metodelor violente ordonate de Horia Sima
şi coordonate de Comandamentul Nr. 1 de Prigoană.
În timp ce, în consens naţional, pregătirea Armatei
Române se desfăşura într-un ritm alert pentru desăvârşirea
capacităţii combative în contextul unei stări de spirit exaltate
din punct de vedere al patriotismului, al dorinţei de uitare şi
revanşă pentru umilinţele din Basarabia şi Bucovina, Garda de
Fier a concentrat, dar în acelaşi timp a şi diversificat metodele
atât teroriste cât şi propagandistice, care aveau drept ţintă
Armata Română.
Modul de acţiune era preconizat a se desfăşura în
două planuri. Primul îl constituia atacul permanent asupra
corpului de comandă ostil Mişcării Legionare, mergându-se
de la intimidare şi denigrare până la anihilarea fizică a ofiţerilor
care se menţineau pe poziţii antigardiste. S-a recurs la acţiuni
compromiţătoare pentru corpul ofiţeresc, executate de legionari
echipaţi în uniforme de ofiţeri128, s-au făcut investigaţii printre
militarii desconcentraţi sau aflaţi în permisie pentru identificarea
ofiţerilor şi subofiţerilor care participaseră la înăbuşirea rebeliunii
în scopul pedepsirii lor129, s-au trimis manifeste legionare130
prin poştă ofiţerilor şi s-au executat pregătiri intense pentru
declanşarea unor acte de sabotaj, inclusiv în zona petroliferă a
văii Prahovei şi pentru asasinarea unor personalităţi politice,
pentru finalitatea acestora fiind pregătite din timp echipe ale
morţii formate din legionari fanatici131.
Cel de-al doilea palier al acţiunii legionare asupra
Armatei îl constituia dezvoltarea interesului faţă de ideologia
legionară şi câştigarea de noi adepţi, chiar în interiorul
sistemului militar pentru atragerea unei atitudini binevoitoare
58
asupra Mişcării Legionare. Pentru cunoaşterea stării de spirit
în interiorul unităţilor militare ofiţerii de rezervă simpatizanţi
sau foşti legionari au primit instrucţiuni din partea conducerii
Legionare de a întocmi buletine informative în acest sens,
precum şi situaţii cu „numele ofiţerilor informatori din unităţi
[...] şi numele acelora care sunt contra mişcării legionare”132.
Atenţia propagandei legionare se îndrepta cu predilecţie
spre şcolile militare, unde se spera să se dezvolte adevărate
pepiniere ale Legiunii, fapt confirmat prin informaţiile
dezvăluite cu ocazia anchetării unui elev al Şcolii de Ofiţeri
de Administraţie, arestat pentru propagandă legionară. Cu acel
prilej s-a descoperit faptul că în toate şcolile militare au fost
răspândite de către conducerea legionară instrucţiuni prin care
se urmărea organizarea nucleelor legionare în rândul elevilor şi
stabilirea activităţii legionare pe care aceştia urmau să o depună
în timpul vacanţelor. De asemenea, studierea cărţilor legionare
era repartizată pe şcoli, infanteria trebuind să studieze „Cranii
de lemn” a lui Ion Moţa, aviaţia – „Căpitanul” de Ion Badea,
etc., şi elevii erau îndemnaţi „a întări legăturile cu militarii şi
cu cei cari nu ne-au înţeles încă”133.
În faţa tuturor acestor semnale care evidenţiau intensificarea
„ofensivei” Mişcării Legionare au fost luate măsuri sporite de
securizare internă a unităţilor militare. Ofiţerilor li s-a ordonat
să fie tot timpul înarmaţi, chiar şi atunci când erau îmbrăcaţi
în civil; ofiţerii superiori şi generalii au fost obligaţi să-şi ia
măsuri de siguranţă la domiciliu, având permanent asigurate
legătura cu unitatea din care fac parte, precum şi cu cea
mai apropiată unitate militară sau post de poliţie în scopul
solicitării de ajutor în caz de nevoie şi verificarea personalului
avut în serviciu (inclusiv ordonanţele) în ceea ce priveşte
orientarea politică şi sentimentele faţă de ofiţer134. Totodată,
comandamentele şi unităţile militare trebuiau să-şi asigure o
pază eficientă a cazărmilor; să execute o verificare continuă
a întregului personal, dar cu preponderenţă a militarilor
concentraţi; împiedicarea introducerii de arme sau material
exploziv în unităţi; verificarea legăturilor personalului militar, în
afara programului; intensificarea activităţii contrainformative,
precum şi asigurarea prezentării la unităţi a personalului în cel
mai scurt timp, în cazul izbucnirii unei rebeliuni135.
În privinţa propagandei legionare în rândul militarilor,
generalul Ion Antonescu, ca urmare a Notei informative din
5 martie 1941, a dispus că „toate elementele dubioase trebuie
înlăturate fără întârziere, mai ales din posturile din care pot
sabota sau pot informa. Acei cari continuă, oriunde s-ar
găsi, activitatea lor legionară, trebuie îndepărtaţi şi, în cazuri
încadrate în legi, să fie sancţionaţi prin justiţie”136.
Intrarea României în război la data de 22 iunie 1941 a făcut
ca interesul şi atenţia populaţiei indiferent de vederile politice
(exceptând comunicaţii) să fie canalizată spre susţinerea fără
echivoc a acţiunilor duse de trupele române pentru izgonirea
sovieticilor din provinciile româneşti, disensiunile interne
trecând în plan secund.
Deplasarea unităţilor celor două Armate (3 şi 4) spre
front, precum şi mişcările de redislocare în interiorul graniţelor
au determinat destructurarea reţelelor legionare din interiorul
Armatei, îngreunându-se astfel foarte mult coordonarea
unor posibile acţiuni legionare, fapt datorat fără îndoială
şi intensificării măsurilor de siguranţă specifice, de altfel
perioadelor de conflict armat.
Venită la putere într-un moment prielnic pentru ea, dar
nefast pentru ţară, Mişcarea Legionară nu s-a abătut niciun
moment de la atingerea ţelului său – câştigarea puterii depline
în stat – evaluând însă greşit posibilităţile ascendenţei pe
3 (57) 2012 document

care credea că o va avea asupra generalului Ion Antonescu,
Conducătorul Statului.
Horia Sima a conştientizat rapid că instaurarea unei
conduceri duale a statului era imposibilă datorită tipului de
„dictatură cezariană” instalată de Ion Antonescu în care, aşa
cum preciza unul din oamenii de încredere ai acestuia, generalul
Constantin Pantazi „toate puterile, şi, deci, şi responsabilităţile
în faţa ţării erau deţinute exclusiv de generalul Antonescu şi el
le exercita după cea mai desăvârşită formă a Cezarismului”137,
membrii guvernului fiind doar simple elemente de execuţie.
Urmarea a fost transformarea luptei politice a Mişcării
Legionare în acţiuni violente făţişe şi recurgerea la acte de
terorism, care, în final, au dus la ruptura totală dintre generalul
Ion Antonescu şi Horia Sima şi, inevitabil, la sinuciderea
politică a Mişcării Legionare.
În toată această perioadă, Armata s-a „bucurat” de o atenţie
deosebită din partea Legiunii, întrucât aceasta, ca expresie a
forţei şi demnităţii naţiunii, constituia cheia de boltă a izbânzii
în cazul confruntării directe cu generalul Ion Antonescu,
însă eşecul politicii gardiste de convertire a militarilor la
ideologia legionară, s-a datorat tocmai îndepărtării Legiunii
de la perceptele ideologice iniţiale prin care Garda de Fier
era identificată ca mişcare pur naţionalistă şi transformarea ei
într-o organizaţie teroristă.
NOTE
1
Larry Watts, O Cassandră a României. Ion Antonescu şi lupta pentru reformă.
1918-1941, Editura Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, 1993, p. 299.
2
Ibidem, p. 328.
3
Corneliu Zelea Codreanu (Căpitanul) şeful Mişcării Legionare s-a născut la data de
13 septembrie 1899 la Iaşi. În perioada 1911-1916 a urmat cursurile Liceului Militar
Mănăstirea Dealu. În august 1916 îşi urmează tatăl pe front, iar în perioada 1917-1918
a fost elev al Şcolii Militare de Infanterie din Botoşani. A fost student al Facultăţii
de Drept din cadrul Universităţii din Iaşi între anii 1919-1922. În anul 1919 aderă la
Garda Conştiinţei Naţionale, organizaţie anticomunistă condusă de muncitorul ieşean
Constantin Pancu. În perioada 1921-1922 a fost preşedinte al Societăţii Studenţilor în
Drept din Iaşi, iar în data de 10 mai 1922 înfiinţează Asociaţia Studenţilor Creştini.
În anul 1922 pleacă la studii în Germania, însă se întoarce şi participă la mişcările
studenţeşti din decembrie 1922. Împreună cu profesorul A.C.Cuza fondează, în
martie 1923 Liga Apărării Naţional-Creştine, fiind şeful tineretului. Este acuzat în
cazul complotului studenţesc din octombrie 1923 împotriva bancherilor evrei şi
marilor corupţi, fiind achitat în martie 1924, an în care, la 8 mai, împreună cu Ion I.
Moţa înfiinţează Frăţiile de Cruce. În aceeaşi zi înfiinţează prima tabără de muncă
din Europa în Iaşi, la Rîpa Galbenă (Căminul Cultural Creştin). În octombrie 1924
îl împuşcă pe prefectul de poliţie Manciu din Iaşi, faptă pentru care este judecat şi
achitat în mai 1925. Se căsătoreşte în iunie 1925 cu Elena Ilinoiu, în Focşani. In
perioada 1925-1927 studiază la Grenoble dreptul şi economia politică. În 24 iunie
1927, împreună cu Ion I. Moţa, Ilie Gîrneaţă, Radu Mironovici şi Corneliu Georgescu
înfiinţează ”Legiunea Arhanghelul Mihail”. La 13 aprile 1930 constituie organizaţia
de tineret Garda de Fier. Este ales de două ori deputat în Parlamentul României (de
Neamţ-în 1931 şi de Cahul-Basarabia-în 1932). Este acuzat în procesul asasinării
primului ministru I.G.Duca, însă este achitat în anul 1934. Iniţiază tabere de muncă
şi educaţie, fiind conducătorul taberei de muncă legionare de la Carmen Sylva (1935-
1936), unde scrie cartea ”Pentru legionari”. În martie 1935 întemeiază partidul ”Totul
pentru Ţară”- expresie politică a Mişcării Legionare, sub conducerea generalului
Gheorghe Cantacuzino Grănicerul (după moartea acestuia, în 1937, conducerea
i-a fost încredinţată inginerului Gheorghe Clime). În anul 1936 întemeiază Corpul
Muncitoresc Legionar şi Asociaţia ”Prietenii Legiunii”. Partidul Totul pentru Ţară
obţine, la alegerile din decembrie 1937, locul II pe Bucureşti şi locul III pe ţară,
având dreptul la 66 locuri în Parlament. Este arestat în noaptea de 16-17 aprilie
1938 pentru ultrajul adus unui consilier regal (Nicolae Iorga) şi condamnat la 6 luni
închisoare, fiind închis la Jilava. În luna mai 1938 i se intentează un nou proces şi
este condamnat la 10 ani de muncă silnică. În noaptea de 29/30 noiembrie 1938
este asasinat împreună cu alţi 13 legionari (nicadorii şi decemvirii) de jandarmii
din escortă, în pădurea Tîncăbeşti, înscenându-li-se o tentativă de evadare, se pare,
la ordinul regelui Carol II. (Apud Corneliu Zelea Codreanu, Doctrina Mişcării
Legionare - prezentare concisă - Restituiri istorice, Editura Lucman, Bucureşti, f.a.,
pp. 191-197). Vezi şi Corneliu Ciucanu, Dreapta românească interbelică. Politică
şi ideologie, Editura TipoMoldova, Iaşi, 2009, pp. 128-132.
4
După înăbuşirea rebeliunii, din Garda de Fier s-au desprins mai multe grupări, astfel:
Gruparea simistă - erau partizanii lui Horia Sima. Era cea mai numeroasă grupare
şi păstra vechea organizare, în acelaşi timp fiind şi cea mai radicală. Aceasta nu
document 2012 3 (57)
studii/documente
admitea niciun fel de compromis politic, scopul fiind, chiar şi în ilegalitate, acapararea
conducerii statului prin orice mijloace;
Gruparea codrenistă - cuprindea partizanii profesorului Ion Zelea Codreanu şi era
condusă de preotul Dumitrescu Borşa, soţia lui Ion Moţa şi soţia lui Corneliu Zelea
Codreanu, având ca element activ pe Dumitrescu Zăpadă. Membrii acestei grupări
tindeau spre moderaţie şi aveau legături cu conducerea statului;
Gruparea dr. Augustin Bideanu - Victor, Medrea - Noveanu şi cei 200 de
„memorandişti” - constituiau elementele moderate, care nu fuseseră de acord cu
declanşarea rebeliunii. Aceştia militau pentru o împăcare a Mişcării Legionare cu
generalul Ion Antonescu;
Gruparea Găvănescu - Budişteanu - era, de asemenea, o grupare moderată şi era
privită, în interiorul Legiunii, ca element de legătură între Horia Sima şi conducerea
Statului. Puţin numeroasă, gruparea era privită cu neîncredere (Arhiva C.N.S.A.S.,
fond documentar, dosar 12309, ff. 178-180).
5
Corneliu Zelea Codreanu, op. cit., p. 33. Vezi şi Corneliu Ciucanu, op. cit.,
pp. 121-128, 138, 146.
6
Ibidem, p. 25.
7
Ibidem, p. 35. Vezi şi Mircea Eliade, De ce cred în biruinţa Mişcării Legionare în,
„Buna Vestire”, anul I, nr. 244, decembrie 1937, pp. 1-2.
8
Arhiva C.N.S.A.S., fond documentar, dosar 12309, f. 116.
9
Corneliu Zelea Codreanu, op. cit., p. 25. În privinţa stabilirii orientării politice
a Mişcării Legionare, Vasile Marin, unul din fruntaşii legionari, afirma: ”Dar noi
nu putem fi nici la dreapta nici la stânga, pentru bunul motiv că mişcarea noastră
îmbrăţişează întregul plan al vieţii naţionale nediferenţiată în structura ei; mişcarea
noastră organizează în aceeaşi măsură atât autoritatea cât şi liberatatea” (Vasile
Marin, Crez de generaţie, ediţia IV, f.e., Bucureşti, p. 25).
10
xxx, Dosarul Mişcării Legionare, Editura Elisavaros, Bucureşti, 2002, p. 38.
11
Istoricul Walter Hagen combate ideea că Legiunea”Arhanghelul Mihail” ar fi fost
o copie a fascismului şi naţional-socialismului. ”Legiunea”, afirmă acesta, ”nu poate
fi, pur şi simplu, comparată cu ceea ce s-a produs, în vremea ei, în Germania şi Italia.
(...) Ea nu era totalitară ci autoritară, ceea ce este cu totul altceva; nu era agresiv-
naţionalistă, ci conservativ-naţională, chiar şi pe tărâmul cultural; nu era de extremă
dreaptă în sensul unei politici reacţionare sau chiar de susţinere a capitalismului, ci era
social-reformatoare; ea nu se întemeia, ca fascismul şi naţional-socialismul, pe mica
burghezie, pe funcţionărime şi pe moşierii de după primul război mondial, ci, înainte
de toate, pe ţărănimea română şi pe tineretul intelectual, pe studenţime” (Ibidem).
12
Vezi şi Corneliu Ciucanu, op. cit., pp. 150-172.
13
Arhiva C.N.S.A.S., fond documentar, dosar 12309, f. 143.
14
Ibidem, f. 150.
15
Începând cu octombrie 1938, conform datelor obţinute de autorităţi, Mişcarea
Legionară, sub conducerea lui Horia Sima, a organizat şi executat următoarele
atentate:20.10.1938 Bucureşti-descoperirea planului loviturii de stat legionare
proiectată pentru data de 6.01.1939; 1/2.11.1938 Beiuş-incendierea depozitelor de
lemne din Beiuş; 04.11.1938 Cluj-atentat cu bombe la cantina studenţilor; 05.11.
1938 Cluj-atentat cu petarde la uzina de gaz aerian; 12.11.1938 Lugoj-atentat
asupra fabricii de textile; 16.11.1938 Reşiţa-atentat la sinagoga din localitate;
16.11.1938 judeţul Câmpul Lung Bucovina-atentate la fabrica de cherestea din
comuna Pojorâta, la fabrica de cherestea”Vogel Singel” şi la fabrica de cherestea
”Moltz” din comuna Vama; 16.11.1938 Rădăuţi-atentat la fabrica de perii ”Cohn”;
17.11.1938 judeţul Rădăuţi-incendierea şurelor de paie a trei evrei din comuna
Straja; 19.11.1938 Câmpulung Bucovina-incendierea mai multor clădiri evreieşti
din localitate; 20.11.1938 judeţul Severin-atentat la depozitul Societăţii Forestiere
”Lomaş” din comuna Zăvod; 20.11.1938 Alba-Iulia-atentat la sinagogă; 26.11.1938
Timişoara-atentat cu grenade la Teatrul Comunal; 27.11.1938 Cluj-atentat cu
petarde la cafeneaua ”Metropol”; 28.11.1938. Cluj-atentat împotriva rectorului
Ştefănescu Goangă şi a agentului Gruia; 29.11.1938 Caransebeş-incendiu provocat
la fabrica de butoaie şi parchete din localitate; 29/30.11.1938 Bucovina-incendii
provocate în regiuneaCernăuţi; 01.12.1938 Reşiţa-atac la depozitul de explozibili
al uzinelor ”Reşiţa”; 01.12.1938 judeţul Hunedoara-dinamitarea farmaciei evreieşti
din localitatea Cristiol; 05.12.1938 Cernăuţi-atentat asupra colonelului magistrat
Cristescu Gheorghe; 12.12.1938 Bucureşti-descoperirea planului de atac al Băncii
Naţionale, în care se menţionau oamenii şi armamentul necesar pentru blocarea
tezaurului general al B.N.R.; 12.12.1938 Bucureşti-descoperirea planului de ocupare
a postului naţional de radio-difuziune; 15.12.1938 Bucureşti-descoperirea proiectului
de ocupare a Tribunalului Militar al Corpului II Armată; 03.01.1939 Bucureşti-
descoperirea planului de atentat împotriva regelui Carol II la Şcoala Pregătitoare
de Ofiţeri de Infanterie Bucureşti; 26.01.1939 Bucureşti-descoperirea depozitului
legionar de petarde din strada General Oarcă; 08.02.1939 Bucureşti-descoperirea
depozitului de arme şi muniţii al Mişcării Legionare din strada Pretorienilor nr. 8;
13.02.1939 Iaşi-descoperirea unui proiect de complot împotriva Ministerului de
Interne şi descoperirea depozitului de armament legionar din Iaşi. (Arhiva C.N.S.A.S.,
fond documentar, dosar 12309, ff. 153-156).
Vezi în acest sens referatul Curţii Marţiale a Comandamentului II Teritorial, Cabinetul
6 Instrucţie, privind evenimentele din Constanţa. (A.N.I.C., fond Ministerul de
Război/Cabinetul ministrului, dosar 15, ff. 12-15).
16
Din această cauză, noua conducere a Mişcării Legionare, aşa cum susţine şi Eugen
Weber, ”se ridicase din persoane de rândul al doilea” (Apud Corneliu Ciucanu,
op. cit., p. 57).
17
Vezi: Dana Beldiman, Legionarii la putere în, „Document”, anul I, nr.2, 1998,
pp. 27-34; Larry Watts, op. cit., p. 352.
59
studii/documente
18
Liviu Vălenaş, Memorialul Apocalipsei. România între anii 1940-1948, Editura 44
Ibidem
Saeculum I.O., Bucureşti, 2002, p. 119. Pe timpul vizitei din 14 ianuarie 1941, 45
Ibidem.
generalul Ion Antonescu i s-a adresat lui Hitler astfel: ”Mişcarea Legionară şi-a 46
Apud Lector. univ. dr. Florin Müller, op. cit., p. 38.
pierdut adevăraţii conducători în lunga şi eroica sa luptă împotriva vechiului regim, 47
Generalul Ion Antonescu, consecvent principiilor sale, şi-a asumat total
iar acum făcea greşeala de a nu primi elita ţării, admiţând în acelaşi timp elemente responsabilitatea guvernării statului, deci, implicit, şi responsabilitatea actelor
inferioare ale populaţiei” (Apud, Larry Watts, op. cit., p. 352). membrilor de guvern legionari, aşa cum reiese din următoarea afirmaţie: ”Când veţi
19
Mişcarea Legionară respecta legile cuibului, care aveau întâietate în faţa celorlalte, fi chemaţi să răspundeţi de ceea ce aţi făcut, eu sunt acela care va răspunde pentru
acestea fiind: legea disciplinei; legea muncii; legea tăcerii; legea educaţiei, legea dumneavoastră. De aceea pretind să ştiu tot ce faceţi în sectoarele dumneavoastră de
ajutorului reciproc; legea onoarei;(Arhiva C.N.S.A.S., fond documentar, dosar 12309, activitate. Pentru că numai eu guvernez în ţara asta.” (Mircea Vulcănescu, Ultimul
f.139-141). Vezi şi Corneliu Zelea Codreanu, op. cit., pp. 49-130; Poliţia Legionară, cuvânt, Editura Humanitas, Bucureşti, 1992, p. 34).
organ represiv al Mişcării Legionare, a fost înfiinţat în data de 23 septembrie 1940. 48
Lector. univ. dr. Florin Müller, op. cit., p. 38.
În data de 28 septembrie, prin Ordinul nr. 69756 al Direcţiei Generale a Poliţiei, se 49
A.M.R., fond 332, dosar 55, f.23 (vezi anexa nr. 5).
prevedea că legionarii servesc ca auxiliari ai poliţiei de stat, dacă sunt împuterniciţi cu 50
Ibidem.
acte în regulă; poliţia de stat poate face apel la cadrele legionare oricând este necesar. 51
Ibidem.
(Dana Beldiman, Legionarii la putere în, „Document”, anul I, nr.2, 1998, p. 27). 52
Dana Beldiman, Armata şi Mişcarea Legionară (1927-1947), Institutul Naţional
20
Ion Ardelean, C.I.C. Brătianu, Carol II, Ion Antonescu. Amintiri. Documente. pentru Studiul Totalitarismului, Bucureşti, 2002, p. 89.
Corespondenţă, Editura Forum S.R.L., Bucureşti, 1992, p. 122. 53
Ibidem, p. 91.
21
Vezi Dana Beldiman, Armata şi Mişcarea Legionară (1927-1947), Institutul 54
Apud Ibidem, p. 94.
Naţional pentru Studiul Totalitarismului, Bucureşti, 2002, p. 68. 55
Idem, Legionarii la putere în, „Document”, anul I, nr.2, 1998, p. 29.
22
Larry Watts, op. cit., p. 169. Studiul a fost realizat în 11.11.1933 de Secţia II 56
În sprijinul existenţei dorinţei morbide de răzbunare a legionarilor amintim
Informaţii din cadrul Marelui Stat Major în cooperare cu un birou al Siguranţei şi cazul maiorului Alexandru Blebea din Regimentul 61 Infanterie, arestat ilegal
condus de viitorul şef al SSI, Eugen Cristescu. Pe prima pagină a studiului generalul de legionari, se pare la data de 13 octombrie 1940 şi găsit mort prin împuşcare în
Ion Antonescu a făcut următoarea adnotare: ” Serviciul Secret va urmări şi stabili cât închisoarea militară Jilava, la 27 noiembrie 1940, motivul asasinării fiind includerea
mai urgent care sunt militarii care s-au înregimentat în această organizaţie. Secţia ofiţerului în completul de judecată al Tribunalului Militar al Corpului 6 Armată, care
II va primi instrucţiuni verbale de ceea ce trebuie să facă cu această chestiune”. judecase mai multe cazuri în care fuseseră implicaţi membri ai Mişcării Legionare.
(Larry Watts, op. cit., p. 171). (Idem, Armata şi Mişcarea Legionară (1927-1947), Institutul Naţional pentru Studiul
23
Iosif Constantin Drăgan (coordonator), Antonescu. Mareşalul României şi războaiele Totalitarismului, Bucureşti, 2002, p. 94). Un alt caz este cel al locotenent colonelului
de reîntregire, Centrul European de Cercetări Istorice Veneţia, 1991, p. 198. magistrat Dumitru Negulescu, preşedintele Curţii Marţiale a Corpului 6 Teritorial,
24
Vezi A. Simion, op. cit., p. 198. fost preşedinte al Tribunalului Militar al Corpului 6 Armată, răpit la 01 octombrie
25
Vezi: Arhiva C.N.S.A.S., fond documentar, dosar 12309, ff. 175-176; Buzatu, 1940. (Ibidem, pp. 95-96).
Gheorghe, Cheptea, Stela, Cîrstea, Marusia, op. cit., pp. 373-374; Larry Watts, op. cit., 57
Vezi A.M.R., fond 4, dosar 71, f. 537.
pp. 334-343; A. Simion, op. cit., pp. 196-244; Josif Constantin Drăgan (coordonator), 58
Ibidem.
op. cit., pp. 239-240; Constantin Pantazi, op. cit., pp. 106-107; Marcel-Dumitru 59
Ibidem.
Ciucă, Aurelian Teodorescu, Bogdan Florin Popovici, op. cit., vol. I (septembrie- 60
În ziua de 04. 11. 1940, la comanda Regimentului 1 Artilerie Călăreaţă s-a prezentat
decembrie 1940), pp. 523-527. Referitor la asasinatele din noiembrie, mareşalul Ion un membru al Gărzii de Fier pentru a verifica reclamaţia primită la sediul legionar,
Antonescu declară că atunci a fost primul mare incident între el şi Horia Sima, căruia în care se arăta că ”Regimentul 1 Artilerie Călăreaţă a oprit de la desconcentrare
i-a spus: ”Dumneata ai închiriat firma şi epoleţii mareşa... generalului Antonescu, pe toţi legionarii şi că toţi aceştia sunt ţinuţi numai la carceră” (Ibidem, fond 23,
care a fost un om de onoare toată viaţa lui. Venind la guvern a garantat libertatea, dosar 949, f. 446).
viaţa şi avutul fiecăruia şi acum aţi început voi cu omorurile.”( Marcel-Dumitru 61
Ibidem.
Ciucă, Aurelian Teodorescu, Bogdan Florin Popovici, op. cit., vol. I (septembrie- 62
Gheorghe Buzatu, Stela Cheptea, Marusia Cîrstea, editori, op. cit., p. 377.
decembrie 1940), p. 193). 63
Ibidem.
26
Generalul Ion Gheorghe, op. cit., p. 146. 64
Lector. univ. dr. Florin Müller, op. cit., p. 37.
27
xxx, Dosarul mişcării legionare, Editura Elisavaros, Bucureşti, 2002, p. 134. 65
Gheorghe Buzatu, Stela Cheptea, Marusia Cîrstea, editori, op. cit., p. 378.
28
Apud A. Simion, op. cit., p. 68. 66
A.M.R., fond 332, dosar 55, f.32.
29
Ibidem, p. 77. 67
În acest sens, în comunicatul Consiliului de Miniştri, dat imediat după consumarea
30 Armand Călinescu, Însemnări politice, Editura Humanitas, Bucureşti, 1990, p. 368. asasinatelor, se specifica: ”Mişcarea Legionară a hotărât încadrarea strictă şi riguroasă
31
Apud Cristian Troncotă, Eugen Cristescu, asul serviciilor secrete româneşti. Memorii în ordinea de stat a tuturor membrilor ei şi sancţionarea exemplară a acelora care se
1916-1944, Editura Roza Vânturilor, Editura B.A.I., Bucureşti, f.a., p. 66. vor abate de la ordinea legală.” („Universul” din 29 noiembrie 1940).
32
Larry Watts, op. cit., p. 330. Vezi şi pp. 344-346. 68
Şedinţa Consiliului de Miniştri din data de 27.11.1940, reconstituită după notele
33
Lucreţiu Pătrăşcanu, Sub trei dictaturi, Editura 100H Gramar, Bucureşti, 1996, p. 151. generalului Gheorghe Dobre, subsecretar de stat al Înzestrării Armatei în, Marcel-
34
În discursurile unor fruntaşi legionari, dându-se ca exemplu cazul prefectului legionar
Dumitru Ciucă, Aurelian Teodorescu, Bogdan Florin Popovici, op. cit., vol. I
de la Râmnicu-Vâlcea, se cerea destituirea generalilor şi ofiţerilor din Marele Stat Major,
(septembrie-decembrie 1940), p. 524.
pe motiv că acolo se ascundea majoritatea francmasonilor, în acelaşi timp incitându-se
În această şedinţă reprezentanţii Mişcării Legionare în Guvern au încercat să
legionarii împotriva ofiţerilor. De asemenea, au fost aduse insulte, în special ofiţerilor
justifice asasinatele prin expunerea tezei psihozei (Horia Sima) şi a sentimentului de
de cavalerie, care ”n-ar fi decât nişte marionete, nişte maimuţe gătite”, insultă ce revoltă datorită întârzierii pronunţării sentinţelor judecătoreşti în privinţa autorilor
”a lezat în cel mai profund mod armata”. (Valeriu Florin Dobrinescu, Ion Pătroiu, asasinării lui Corneliu Zelea Codreanu şi a celor 13 legionari în toamna anului 1938
Gheorghe Nicolescu (coordonatori), Relaţiile militare româno-germane, 1939-1944,. (Corneliu Georgescu, Mihail Sturdza, Vasile Iaşinschi) (Ibidem).
Documente, Editura Europa Nova, Bucureşti, 2000, p. 83). 69
A.M.R., fond 23, dosar 916, f.138 (vezi anexa nr. 8).
35
Lucreţiu Pătrăşcanu, op. cit., p. 192. 70
Vezi: A. Simion, op. cit., pp.113-115, Dana Beldiman, Armata şi Mişcarea Legionară
36
În cadrul şedinţei Consiliului de Miniştri din 27 noiembrie, generalul Ion Antonescu (1927-1947), Institutul Naţional pentru Studiul Totalitarismului, Bucureşti, 2002, p. 29.
i-a atras atenţia lui Horia Sima despre pericolul în care era informat că se afla şi 71
Decretul-lege nr. 3361, publicat în 05 octombrie 1940, preciza că ”toate actele
Nicolae Iorga, cerând imperios să fie luate măsuri în interiorul Legiunii pentru a nu de dispoziţie ale întreprinderilor pe lângă care s-au numit asemenea comisari sunt
i se întâmpla nimic acestuia. (Marcel-Dumitru Ciucă, Aurelian Teodorescu, Bogdan supuse aprobării prealabile şi nemotivate a comisarului de românizare, care va
Florin Popovici, op. cit., vol. I (septembrie-decembrie 1940), p. 525). exercita totodată şi controlul şi supravegherea tuturor actelor de administraţiune.
37
Corneliu Zelea Codreanu, op. cit., p. 139. Actele de dispoziţie făcute fără aprobarea comisarului de românizare sunt nule de
38
Arhiva C.N.S.A.S., fond documentar, dosar 12309, f. 127. plin drept” („Monitorul Oficial”, partea I, nr. 233 din 05 octombrie 1940).
39
Apud Lucreţiu Pătrăşcanu, op. cit., p. 264. 72
A. Simion, op. cit., p.115.
40
Înaltul Decret nr. 3151 prevedea: 73
Marcel-Dumitru Ciucă, Aurelian Teodorescu, Bogdan Florin Popovici, op. cit., vol.
1. Statul Român devine Stat Naţional Legionar. I (septembrie-decembrie 1940), p. 530. Vezi şi Larry Watts, op. cit., p. 331.
2. Mişcarea Legionară este singura mişcare recunoscută în noul stat, având ca ţel 74
Ibidem.
ridicarea morală şi materială a poporului român şi dezvoltarea puterilor lui creatoare 75
Larry Watts, op. cit., p. 344.
(...). Horia Sima a fost numit vicepreşedinte al Consiliului de Miniştri. (Apud Dana 76
Vezi Ibidem, pp. 344-349.
Beldiman, op. cit., p. 29). 77
În acest sens, în data de 23 decembrie 1940, Comandamentul Militar al Capitalei
41
În privinţa demersurilor generalului Ion Antonescu în scopul stabilirii unor relaţii a emis Directivele nr. 33177.
mai bune între instituţia armatei şi Mişcarea Legionară vezi şi Dana Beldiman, 78
Apud A. Simion, op. cit., p. 222.
Armata şi Mişcarea Legionară (1927-1947), Institutul Naţional pentru Studiul 79
A.M.R., fond 332, dosar 55, f. 40.
Totalitarismului, Bucureşti, 2002, pp. 91-92. 80
Ibidem, fond 26, dosar 297, f. 45.
42
Marcel-Dumitru Ciucă, Aurelian Teodorescu, Bogdan Florin Popovici, op. cit., 81
Ibidem, fond 332, dosar 55, f. 40.
vol. I (septembrie-decembrie 1940), p. 524. 82
Ibidem. Vezi şi Marcel-Dumitru Ciucă, Aurelian Teodorescu, Bogdan Florin
43
Apud Cristian Troncotă, op. cit., p. 66. Popovici, op. cit., vol. I (septembrie-decembrie 1940), p. 543 (În şedinţa Consiliului

60 3 (57) 2012 document

 studii/documente
de Miniştri, din 03 decembrie 1940, generalul Ion Antonescu a cerut generalului Legionar pentru ca în cadrul acestei cooperări nepolitice să se încerce dirijarea
Şteflea să emită un ordin circular pe armată ”în care să se spună ca toată lumea să legionarismului aproape de vederile comuniste. Cele două organizaţii erau legate
aibă înţelegere şi să caute să facă înfrăţire cu Mişcarea Legionară”). prin identitatea scopurilor antisociale, având ca obiectiv limitat răsturnarea ordinii
83
A.N.I. C., fond Inspectoratul General al Jandarmeriei, dosar 85/1940, f. 51. Ordinul în stat şi acapararea puterii politice prin orice mijloace.” (Arhiva C.N.S.A.S., fond
Circular din 12 decembrie 1940 trimis tuturor cuiburilor legionare şi semnat de documentar, dosar 12309, f. 181).
vicepreşedintele Consiliului de Miniştri, Horia Sima,era intitulat sugestiv: ”Purtarea 116
Direcţia Motomecanizată a primit dispoziţie ca toţi militarii, activi şi rezervişti, din
legionarului în Armată”. unităţile motomecanizate, identificaţi ca simpatizanţi legionari să fie mutaţi imediat
84
Ibidem. în alte unităţi. De asemenea, existau informaţii conform cărora fosta organizaţie
85
A.N.I.C., fond Ministerul de Război/Marele Stat Major, dosar 156, ff. 124, 242-243. legionară Prahova încerca să recruteze voluntari pe care să-i introducă în armată
86
Autorul prezintă gestul unui legionar care, la primirea regelui în oraşul Deva, s-a (A.M.R., fond 1, dosar 143, f. 85.
adresat ireverenţios ofiţerilor superiori, spunându-le să se alinieze în front, fapt ce a 117
Arhiva C.N.S.A.S., fond documentar, dosar 12309, ff. 178 - 179. Vezi şi A.M.R.,
determinat o replică perfect legitimă a colonelului Dumitrescu, comandantul Grupului fond 1, dosar 143, f. 69.
IV Grăniceri, ”determinând, în acelaşi timp, şi un curent de răceală pronunţată între 118
Ibidem, ff. 182-185.
ofiţeri şi mişcare” (Arhiva C.N.S.A.S., fond documentar, dosar 6877, f. 288). 119
A.M.R., fond 332, dosar 55, f. 58 (vezi anexa nr. 10).
87
Ibidem. 120
Ibidem, fond 1, dosar 143, f. 83.
88
Ibidem. 121
Un exemplu al nivelului de îndoctrinare legionară îl reprezintă şi cazul unui ofiţer
89
Vinovaţi pentru defecţiunile produse pe timpul evenimentelor, precum şi pentru de rezervă din Regimentul 39 Artilerie, fost prefect legionar, care, în faţa ajutorului
dezertare, au fost, conform situaţiei întocmite de Secţia Operaţii: un ofiţer superior, comandantului regimentului a afirmat, fără teamă de consecinţele afirmaţiilor
45 ofiţeri inferiori, 111 grade inferioare şi trupă. (Dana Beldiman, Legionarii la putere sale: ”am fost şi voi fi legionar” (Ibidem). De asemenea, în Regimentul Centrului
în, „Document”, anul I, nr. 2, 1998, p. 33). Pentru recompensele acordate ofiţerilor, de Instrucţie Motomecanizată, un soldat a scris pe ghereta santinelei: ”Legiunea
subofiţerilor şi soldaţilor care au participat la acţiunile din 21-23 ianuarie 1941, mai C.Z.Codreanu va birui în curând căci nimeni nu poate să se ridice biruitor peste
multe amănumte vezi în, Dana Beldiman, Armata şi Mişcarea Legionară (1927-1947), mormintele legionarilor martiri. Acela care va spune astăzi că guvernează ţara
Institutul Naţional pentru Studiul Totalitarismului, Bucureşti, 2002, pp. 126-127. după normele legionare se înşeală, legiunea nu o poate forma decât ”omul lăsat de
90
Vezi: ”Darea de seamă asupra situaţiei referitoare la ordinea internă la Căpitan”. Trăiască Legiunea şi Căpitanul”. (Ibidem, f. 84).
22.01.1941, ora 8.00, după rapoartele telefonice şi telegrafice ale Marilor Unităţi 122
Ibidem, fond 26, dosar 631, f. 19. Vezi şi fond 332, dosar 55, f. 74.
şi garnizoanelor” (A.M.R., fond 333, dosar 267, ff. 13-16); ”Jurnalul de operaţii. 123
Textul acestei dispoziţii legionare care purta nr. 3 a fost primit în ziua de 24 martie
Desfăşurarea evenimentelor în Capitală în timpul de la 20 ianuarie seara până la 1941 la Direcţiunea Generală a Poliţiei într-un plic expediat din Sibiu. (Ibidem,
24 ianuarie dimineaţa” (Apud Gheorghe Buzatu, Stela Cheptea, Marusia Cîrstea, editori, fond 1, dosar 143, f. 85).
op. cit., pp. 380-388 . Vezi şi A. Simion, op. cit., pp. 244-272). 124
Ibidem.
91
Apud Larry Watts, op. cit., p. 358. Ulterior generalul Coroamă şi-a dat demisia, iar 125
Vezi nota nr. 211 (Arhiva C.N.S.A.S., fond documentar, dosar 12309,
generalul Dragalina şi-a declarat fidelitatea faţă de şeful Statului (Ibidem). ff. 178-180).
92
A.N.I.C., fond Ministerul de Război / Marele Stat Major, dosar 156, f. 131. 126
Ibidem, dosar 8888, f. 44.
Generalul Ion Antonescu îi considera pe executanţii acţiunilor legionare din 21-23 127
Ibidem.
ianuarie 1941 ca fiind ”rătăciţi, în mare parte copilandri neştiutori şi comunişti 128
A.M.R., fond 332, dosar 55, f. 73.
notorii” (Ibidem). 129
Ibidem, fond 1, dosar 143, f. 85.
93
În cursul anului 1941 au fost condamnaţi 6766 legionari (A.M.R., fond Direcţia 130
Ibidem, dosar 143, f. 127.
Justiţiei Militare, dosar 2417, f. 193-197), iar prin Ordinul ministrului apărării naţionale 131
Nota nr. 205355/17 mai 1941 a Secţiei a II-a / Marele Stat Major către Armata
nr. 121 din 14.05.1941 au fost trimişi în faţa Curţii Marţiale de Casaţie şi Justiţie: 4 informa că majoritatea legionarilor folosiţi pentru ducerea la îndeplinire a actelor
Horia Sima, Vasile Iaşinschi, Nicolae Petraşcu, Dumitru Grozea, Colonelul Georgescu, teroriste proveneau din rândul macedonenilor. De asemenea, se preciza în document,
Ştefan Zăvoianu, Mihail Sturdza, ş.a. (Apud Dana Beldiman, Legionarii la putere în, scopul sabotajelor din zona petroliferă era constrângerea, în acest fel, a Germaniei,
„Document”, anul I, nr.2, 1998, p. 34. Vezi şi Larry Watts, op. cit., p. 367). Un lot de de a reîncepe colaborarea cu Mişcarea Legionară şi aducerea acesteia la putere
şapte legionari, în frunte cu colonelul Ştefan Zăvoianu (executat la data de 28 iulie (Ibidem, fond 26, dosar 981, ff. 233-234).
1941), a fost condamnat la moarte pentru asasinatele de la Jilava, iar la 13 iunie 1942, 132
Sinteza contrainformativă pe luna aprilie 1941, a Secţiei a II-a / Marele Stat Major
la penitenciarul din Sibiu s-a desfăşurat procedura de degradare a fostului ministru de (Ibidem, fond 1, dosar 143, f. 127).
interne, general de divizie în rezervă Constantin Petrovicescu (Ibidem). 133
Ibidem.
94
Vezi lista miniştrilor guvernului Ion Antonescu în perioada 01 ianuarie - 31 martie 134
Ibidem, fond 26, dosar 981, f. 51.
1941 în, Marcel - Dumitru Ciucă, Aurelian Teodorescu, Bogdan Florin Popovici, 135
Ibidem.
op. cit., volumul II (ianuarie - martie 1941), pp. XIII - XIV. 136
Ibidem, fond 1, dosar 143, f. 68.
95
A.M.R., fond 333, dosar 267, f. 154. 137
Constantin Pantazi, op. cit., p. 86.
96
Ibidem.
97
Ibidem, fond 26, dosar 209, f. 51.
98
Ibidem, fond 333, dosar 247, f. 784 (vezi anexa nr. 11).
99
Ibidem, fond 1, dosar 143, f. 3.
THE POSITION AND THE MEASURES
100
Ibidem, f. 4. OF ION ANTONESCU’S GOVERNMENT
101
Ibidem. REGARDING THE MILITARY SYSTEM
102
Ibidem, fond 333, dosar 264, f. 19.
103
Ibidem, fond 375, dosar 4, f. 234.
PENETRATION TESTS
104
Ibidem. MADE BY THE LEGIONARY MOVEMENT
105
Ibidem, ff. 19-20.
106
Ibidem, fond 1, dosar 143, f. 7.
107
Ibidem.
LIEUTENANT-COLONEL (R.)
108
Ibidem. MARIN VOICU, PH.D.
109
Ibidem, fond 23, dosar 918, f. 441. Este şi cazul tânărului Stanciu Gheorghe din
comuna Conduratu, judeţul Prahova, care, conform Buletinului Contrainfiormativ al
Secţiei II / Marele Stat Major, nr. 227149/26.02.1941, a primit ordin de la organizaţia
Abstract: The national and international crisis and
legionară de a se prezenta voluntar în armată, ca reangajat. also the refuse of the historical parties to government
110
Ibidem, fond 1, dosar 143, f. 6. determined Ion Antonescu to accept the offer of
111
Ibidem, ff. 6-7.
112
Ibidem, fond 1740, dosar 42, f. 16.
Legionary Movement to form the government installed
113
Ibidem, f. 15. on September 14, 1940. The religious and nationalist
114
Conform informaţiilor furnizate de Secţia a II-a / Marele Stat Major, această character of the Legionary Movement at which many
organizaţie era înfiinţată de comunişti având drept scop:
- atragerea de simpatizanţi printre militari;
intellectuals and young people adhered degenerated to
- discreditarea armatei prin propagandă în cazarmă şi prin sistemul ”de la om la om”; opportunism, fanaticism and radical extremism.
- specularea oricărei nemulţumiri, denaturându-le şi precizându-le sub o înfăţişare
care să atragă cât mai mulţi militari de partea comuniştilor (Ibidem).
115
Ibidem; După înfrângerea rebeliunii ”Comitetul Central al Partidului Comunist
Keywords: Legionary Movement, Ion Antonescu,
a dispus crearea de ”comitete orăşeneşti de protest” împotriva scumpirii şi lipsei de Horia Sima, Corneliu Zelea Codreanu, Iron Guard
alimente, cu menţiunea specială de a fi cooptaţi şi legionarii din Corpul Muncitoresc

document 2012 3 (57) 61

studii/documente
EXECUTAREA DE CĂTRE STATUL ROMÂN A OBLIGAŢIILOR
STABILITE DE ARTICOLELE 8-11
DIN CONVENŢIA DE ARMISTIŢIU LA 23 IANUARIE 1945
Drd. Teodora GIURGIU1
V om continua prezentarea stadiului de îndeplinire a
obligaţiilor prevăzute de Convenţia de Armistiţiu, la
23 ianuarie 1945, din numărul anterior, 2(56)/2012, al Revistei
„Document” – Buletinul Arhivelor Militare Române.
Potrivit prevederilor art. 8 din Convenţia de Armistiţiu
bunurile aparţinând Germaniei, Ungariei, naţionalilor lor sau
persoanelor cu reşedinţa aflată pe teritoriile lor sau teritoriile
ocupate de acestea urmau să fie conservate de statul român în
condiţiile fixate de către Înaltul Comandament Aliat (Sovietic)2.
În aplicarea acestei clauze, Comisia Română pentru
Aplicarea Armistiţiului, în cadrul sarcinilor sale legale, a urmărit
modul de aplicare atât în principiu, cât şi în fapt a măsurilor de
conservare care cădeau în sarcina Guvernului român.
I. Aplicarea de principiu
Având ca bază răspunsurile prezentate în scris de către
Comisia Aliată de Control, cât şi discuţiile care s-au purtat
între delegaţii acesteia şi delegaţii Comisiei Române pentru
Aplicarea Armistiţiului s-au putut elabora directive referitoare
la modul în care statul român trebuia să execute obligaţia de
conservare a bunurilor inamice.
În nota Comisiei Aliate de Control din 14 noiembrie 1944
se sugera promulgarea unei legi „care să garanteze păstrarea
bunurilor aflătoare în România ale persoanelor” care trăiau pe
teritoriul german sau ungar sau pe teritoriile ocupate de acestea.
Se preciza că pentru orice fel de risipire a bunurilor şi valorilor,
răspunderea materială cădea asupra guvernului român3.
Au mai intervenit norme date de către delegaţii Comisiei
Aliate de Control în discuţiile privind chestiunea mărfurilor
din vămi cu care Comisia Română nu se putea declara de acord,
precum şi nota Comisiei Aliate de Control din 17 noiembrie
1944 relativă la bunurile şi valorile aparţinând persoanelor de
naţionalitate evreiască supuşi germani şi unguri sau acelora
care locuiau pe teritoriile acestor ţări sau ţărilor ocupate de
germani şi unguri4.
În afară de aceste recomandări, delegaţii Comisiei Aliate
de Control au făcut numeroase observaţii cu caracter critic
asupra măsurilor luate de guvernul român în scopul aplicării
art. 8. Aceste observaţii puteau fi rezumate în lipsa de calificare
personală a administratorilor numiţi şi de capacitatea acestora,
lipsa sancţiunilor pentru neaducerea la îndeplinire a obligaţiilor
în legătură cu conservarea bunurilor inamice şi mai ales lipsa sau
necompleta întocmire a situaţiilor de inventariere şi tablourilor
referitoare la întreprinderile care intrau sub prevederile art. 8.
Se putea observa că guvernul român mai înainte de
încheierea Convenţiei de Armistiţiu luase măsuri de conservare
a bunurilor prin Legea nr. 443 din 2 septembrie 1944 care
extindea aplicarea prevederilor Legii nr. 448 din 1942 „în toate
cazurile în care România se găseşte sau se va găsi cu un stat
străin în stare de război” şi prin Legea nr. 453 din 11 septembrie
1944 prin care se interzicea supuşilor inamici accesul la casetă
(safe-uri)5.
62
Era de remarcat că aceste legi, în lipsa prevederilor art. 8
din Convenţia de Armistiţiu care nu era încheiată, organizau
modul de administrare şi obligaţia de conservare, în primul
rând numai în ceea ce privea bunurile aparţinând supuşilor
inamici şi în al doilea rând în condiţiile derivând din principiile
de drept internaţional.
Astfel, după data de 12 septembrie 1944, Comisia Română
pentru Aplicarea Armistiţiului a socotit necesar elaborarea
unui proiect de lege care să conţină normele generale de
conservare şi administrare a bunurilor inamice, lege care să
reflecte condiţiile stabilite de Înaltul Comandament Aliat cu
privire la aceste bunuri.
Proiectul întocmit de către Comisia Română a fost supus
analizei delegaţiilor Comisiei Aliate de Control, care au arătat
că nu-şi permit să dea consimţământul decât după ce erau în
posesia materialului de inventariere a acestor bunuri.
Delegaţii Comisiei Aliate de Control s-au opus de la
început asupra utilităţii unei noi legi. Mai jos sunt redate
chestiunile asupra cărora nu se stabilise la momentul încheierii
memoriului un acord, fiind prezentate punctele de vedere
al delegaţilor Comisiei Aliate de Control şi al delegaţiilor
Comisiei Române6:
1. Art. 5 din proiectul menţionat, care dădea dreptul
creditorilor gagişti privilegiaţi, ipotecari şi chirografari de
a proceda la realizarea creanţelor lor conform principiilor
generale de drept.
Delegaţii Comisiei Aliate de Control nu au acceptat
ca creditorii să treacă la realizarea drepturilor lor, conform
principiilor de drept consacrate în această materie, susţinând
că Naţiunile Unite au drept de prioritate asupra oricărui
creditor fără a ţine seama că creanţele românilor grevau aceste
patrimonii înainte de 23 august 19447.
În ceea ce privea creditorii gagişti, au acceptat ca aceştia să
poată păstra gajul, fără a avea însă dreptul de a păşi la executarea
lui, urmând a aştepta lichidarea generală care se producea la
încheierea păcii.
2. Art. 8 al proiectului permitea societăţilor a căror acţiuni
sau participaţii erau deţinute în proporţie de peste 20% de către
persoanele intrând în prevederile art. 8 al convenţiei să facă, cu
aprobarea administratorului sau a persoanelor autorizate de el,
toate actele normale de exercitare a comerţului, de funcţionare a
întreprinderii, precum şi toate actele de administrare şi conservare8.
Delegaţii Comisiei Aliate de Control, deşi au admis
principiul că întreprinderile supuse prevederilor legii să-şi poată
continua activitatea, au declarat că nu înţeleg să se irosească
substanţa în ceea ce privea întreprinderile şi bunurile care
intrau în cadrul art. 8 al convenţiei; în consecinţă, au cerut ca
în proporţie cu cota de participaţie inamică să fie conservate
bunurile, guvernul român fiind responsabil de înstrăinarea
acestor bunuri atât în trecut cât şi în viitor.
Delegaţii Comisiei Aliate de Control susţineau acest punct
de vedere pe considerentul că derularea executării comerţului
3 (57) 2012 document

presupunea înstrăinarea mărfurilor şi în condiţiile economiei
româneşti, acestea fiind greu de înlocuit, nu înţelegeau, ca în schimbul
lor, să primească o monedă care putea fi supusă deprecierii.
Delegaţii Comisiei Aliate de Control au admis, la
insistenţa delegaţiilor Comisiei Române pentru Aplicarea
Armistiţiului, că acest regim urma să nu se aplice la bănci şi
întreprinderi industriale.
Punctul de vedere al delegaţilor Comisiei Aliate de Control
asupra acestei chestiuni era de natură a aduce grave perturbări în
viaţa economică a ţării, deoarece scotea din circuitul economic
o serie întreagă de bunuri9 care putea paraliza activitatea a
numeroase întreprinderi. Fără a aştepta o nouă legislaţie,
reprezentanţii Comisiei Aliate de Control au dat şi dispoziţii
directe administratorilor de a sista orice vânzări10.
Cu privire la punctele de vedere divergente semnalate
în cursul discuţiilor, Comisia Română pentru Aplicarea
Armistiţiului a redactat o Notă în atenţia Comisiei Aliate de
Control care a fost înmânată în ziua de 6 ianuarie 1945.
În timpul discuţiilor prezentate mai sus, din iniţiativa
Ministerului Economiei Naţionale, a apărut Legea nr. 664 din
19 decembrie 1944 – care a extins dispoziţiile Legii nr. 498 din
3 iulie 1942 şi asupra persoanelor cu reşedinţa în Germania,
Ungaria sau în teritoriile ocupate de ele – în scopul de a se
completa legislaţia în vigoare cu măsurile care se impuneau
prin aplicarea art. 8 din Convenţia de Armistiţiu11.
Până la momentul redactării memoriului nu s-a putut
ajunge la un acord pentru elaborarea unei legi unitare cu privire
la aplicarea art. 8.
II. Aplicarea în fapt
Aplicarea în fapt a măsurilor de conservare a bunurilor
inamice a revenit Ministerului Economiei Naţionale12.
La 3 decembrie 1944, Ministerul Economiei Naţionale a
înfiinţat printr-un decret-lege un organ supus controlului său:
Comisariatul general pentru prelucrarea, conservarea, controlul,
administrarea şi lichidarea unor întreprinderi şi bunuri.
Până la momentul întocmirii memoriului, nu se
prezentaseră date complete cu privire la bunurile care intrau
în prevederile art. 8.
Comisia Română pentru Aplicarea Armistiţiului a făcut
demersuri pe lângă Comisia Aliată de Control pentru ca
societăţile din România cu capital sau participaţie cehoslovace,
deţinute de persoane aflate în teritoriul cehoslovac ocupat, să
fie exceptate de la prevederile art. 8.
Comisia Aliată de Control a răspuns că nu se pot introduce
schimbări în art. 8, în privinţa bunurilor şi valorilor aparţinând
persoanelor de mai sus13.
În legătură cu exceptarea de la internare a cetăţenilor
germani şi unguri de origine evreiască, prevăzută la anexa A
la art. 2, Comisia Română pentru Aplicarea Armistiţiului a
intervenit pe lângă Comisia Aliată de Control în sensul că
bunurile acestei categorii de cetăţeni să fie şi ele exceptate
de la regimul conservării prevăzut de art. 8 al Convenţiei de
Armistiţiu.
Comisia Aliată de Control a răspuns că, în principiu,
dispoziţiile art. 8 nu puteau fi schimbate în ceea ce priveau
bunurile şi valorile aparţinând persoanelor de naţionalitate
evreiască şi care erau cetăţeni supuşi germani şi unguri sau
locuiau pe teritoriul acestor ţări sau ţărilor ocupate de germani şi
unguri. În cazuri separate privitoare la bunuri şi valori aparţinând
persoanelor sus citate, Comisia Aliată de Control putea
document 2012 3 (57)
studii/documente
prezenta problema Înaltului
Comandament Aliat
(Sovietic) pentru eliberarea
permiselor necesare prevăzute
de art. 8 al Convenţiei de
Armistiţiu.
În executarea art. 9,
comisii mixte lucrau încă
din decembrie 1944,
în condiţiile tehnice stabilite
de comun acord cu Comisia
Aliată de Control la
întocmirea formelor de
remitere către Înaltul Coman-
Generalul Ivan Susaikov,
dament Aliat (Sovietic), a
tuturor vaselor aparţinând preşedintele Comisiei Aliate de Control
Naţiunilor Unite14.
De operaţia remiterii vaselor prevăzute de acest articol se
legau două chestiuni importante şi anume: chestiunea vaselor
greceşti aflate în apele noastre teritoriale şi criteriul de apartenenţă
al vaselor care trebuiau socotite ale Naţiunilor Unite.
Comisia Aliată de Control a comunicat că vasele greceşti
nu urmau să fie remise Înaltului Comandament Aliat, ele fiind
exploatate de statul român în folosul acestui Înalt Comandament.
Comisia Română pentru Aplicarea Armistiţiului a
comunicat Comisiei Aliate de Control punctul său de vedere,
propunând ca vasele în chestiune să intre în acelaşi regim cu
toate vasele aparţinând Naţiunilor Unite sau să fie lăsate libere
la dispoziţia proprietarilor particulari.
Întrucât de stabilirea criteriului apartenenţei depindea
situaţia vaselor italiene, cehoslovace, croate, slovace şi iugoslave,
Comisia Română pentru Aplicarea Armistiţiului a intervenit
pe lângă Comisia Aliată de Control pentru a se preciza acest
criteriu şi a propus ca să se adopte proprietatea vasului, şi nu
pavilionul, deoarece s-ar fi putut ca vase proprietate românească
să arboreze un pavilion al Naţiunilor Unite, fără ca prin aceasta,
ele să poată fi considerate ca intrând în dispoziţiile art. 9.
Obligaţiile decurgând din art. 10 erau complexe. Ele
cuprindeau toată seria de prestaţii pe care le presupunea
colaborarea militară şi prezenţa pe teritoriu a unei armate în
plin efort de război15.
Aceste obligaţii se executau prin: plăţi directe în numerar
către Comisia Aliată de Control; contravaloarea rublelor şi
leilor sovietici retraşi din circulaţie (operaţiune închisă la
1 decembrie 1944); plăţi în numerar şi în natură necesare
întreţinerii Comisiei şi Subcomisiilor Aliate de Control şi
pentru întreţinerea trupelor sovietice în trecere şi a spitalelor;
livrări de materiale pentru reparaţii şi întreţinere; livrări de
alimente şi mărfuri pentru aprovizionarea trupelor de pe front;
plata de rechiziţii (imobile – mână de lucru); livrările de petrol
pentru front; livrările de lemn de construcţie şi foc.
1. Plăţi directe în numerar către Comisia Aliată de Control
s-au făcut în valoare de 21 miliarde lei16.
2. Plăţi pentru retragerea leilor sovietici şi rublelor: ruble
488.335.489, lei sovietici 1.156.139.290; contravaloarea în lei
54.614.245.35017.
3. Plăţi pentru întreţinerea Comisiei Aliate de Control, a
trupelor sovietice în trecere şi a spitalelor.
Asupra acestui capitol nu se obţinuse încă o statistică la
zi a cheltuielilor la data întocmirii memoriului. Cifra dată de
Ministerul Finanţelor era de 1.058.700.000 lei, ceea ce însemna
cam 250.000.000 lei lunar18.
63
studii/documente

Pentru plăţile necesare acestor cereri, au fost puse la în valoare de circa 41 de miliarde
dispoziţia prefecturilor de judeţ, primăriilor din ţară şi a de lei, din care se efectuaseră livrări
Primăriei Municipiului Bucureşti sumele necesare. de circa 22 miliarde lei, rămânând
Ca exemplificare în privinţa cuantumului şi întrebuinţării de livrat încă circa 19 miliarde lei,
lor, se citau sumele atribuite Primăriei Municipiului Bucureşti ceea ce reprezenta o executare de
ca necesare. Astfel, din 210.000.000 lei puse la dispoziţie până peste 50%21.
la momentul întocmirii memoriului se cheltuiseră: mobilier Se observa că, în general,
100 milioane; combustibil 40 milioane; lenjerie şi îmbrăcăminte se cereau cote prea mari faţă de
35 milioane; diverse 5 milioane; reparaţii imobile şi diverse resursele noastre. Aceasta făcea cu
30 milioane; total 210 milioane19. atât mai necesară organizarea pe
Din lipsa fixării unor norme precise, cheltuielile pe tot baze cât mai serioase a evidenţei
cuprinsul ţării sub acest capitol, au fost făcute foarte disparat statistice, spre a se putea arăta
şi uneori exagerate. Prefecturile nu s-au putut opune la astfel Comisiei Aliate de Control
de plăţi. posibilităţile de livrare, cât şi Generalul Vladislav Vinogradov,
Întreţinerea trupelor sovietice din ţară şi în trecere se cauzele care împiedicau livrările locţiitorul preşedintelui
făcea prin cantine sau predări de alimente, care se preparau de sau executarea comenzilor cerute. Comisiei Aliate de Control
bucătăriile de campanie ale trupelor sovietice. Se mai constata că serviciile
Neputându-se fixa de la început timpul şi locul pe unde de intendenţă ale Armatei Române, însărcinate cu aceste
vor trece aceste trupe, organizaţiile judeţene nu au putut fi în operaţiuni, erau încărcate cu comenzi mai mari decât
măsură să facă aprovizionări rapide, ceea ce a cauzat reclamaţii. posibilităţile normale de colectare şi din această cauză se
Aprovizionarea cu alimente făcută direct de trupele sovietice era produceau întârzieri şi uneori abuzuri în rechiziţii forţate.
pusă pe socoteala unor astfel de deficienţe pe timpul trecerii. Cauza era lipsa un organ central care să repartizeze comenzile
S-a intervenit la Comisia Aliată de Control pentru a în regiuni în aşa fel încât să se permită colectări normale.
se fixa normele privitoare la aceste cheltuieli, cerându-se să 6. Asupra plăţii rechiziţiilor de imobile, nu se cunoşteau
se stabilească: numărul membrilor subcomisiilor judeţene şi încă cifrele obligatorii de plată la data redactării memoriului.
al funcţionarilor subalterni de care aveau nevoie (translatori, 7. Livrările de petrol s-au făcut în mod masiv. Nu se
şoferi), precum şi fixarea unei diurne în numerar pentru cunoştea însă valoarea lor, deoarece nu se reuşise să se facă
întreţinere. La data redactării memoriului se aştepta răspunsul discriminarea între cantităţile livrate pentru aprovizionarea
promis de către Comisia Aliată de Control. armatelor sovietice pe baza art. 10 şi cele făcute pe baza art. 11,
4. Livrări de materiale pentru reparaţii şi întreţinere. în contul despăgubirilor.
Valoarea materialelor cerute până la data întocmirii memoriului În privinţa livrărilor de lemne de construcţie şi de foc
era de 51 miliarde lei, din care se livraseră circa 18 miliarde lei, nu se deţineau încă datele necesare la momentul redactării
rămânând de livrat circa 33 miliarde lei, ceea ce însemna că memoriului.
s-au executat aproape 36% din comenzi20. Din cele prezentate mai sus, rezulta că cifra totală
În general, livrările de materiale s-au efectuat cu greutate, a plăţilor, la capitolele la care exista o evidenţă, era de circa
deoarece pe de o parte se ducea lipsă de materii prime, iar pe 116 miliarde lei22.
de altă parte, unde se găseau asemenea materii prime, nu se La aceasta se adăuga cifra prelevărilor directe, care după
puteau transporta din cauza lipsei de mijloace de transport. datele cu totul parţiale, se ridica la circa 38 miliarde lei23.
Industriaşii se plângeau că, din lipsa de combustibil, se
vedeau obligaţi să întrerupă producţia. SITUAŢIA SUMARĂ RECAPITULATIVĂ
Comisia Aliată de Control adresa cereri urgente, care nu a prestaţiilor în cadrul art. 1024
dădeau posibilitatea de cercetare imediată a posibilităţilor de Procent de
livrare. Era necesar ca autorităţile de execuţie a comenzilor Cerut Livrat
executare
stabilite (Ministerul Aprovizionării şi Ministerul de Război) Lei
să ţină evidenţe contabile mai bine organizate, pentru a face 21 21
Plăţi directe în numerar 100%
posibilă o orientare rapidă, care să permită, în momentul în care miliarde miliarde
se produceau cererile din partea Comisiei Aliate de Control, o Contravaloarea rublelor
54,5 -//- 54,5 -//- 100%
explicaţie şi o documentare de natură a provoca diminuarea retrase din circulaţie
numărului cererilor. Întreţinere comisii,
subcomisii, spitale, 1 -//- 1 -//- 100%
În categoria acestor materiale erau unele, care prin natura
trupe în trecere
lor, aveau caracter de dotaţie, nu de întreţinere, chestiune care
urma să fie lămurită de acord cu Comisia Aliată de Control Livrări materiale pentru
51 -//- 18 -//- 35,29%
pentru a se obţine o compensare, deşi era preferabil ca această reparaţii şi întreţinere
discriminare să se facă, aşa cum ceruse Comisia Română, Livrări alimente şi mărfuri
41 -//- 22 -//- 53,65%
înainte de încheierea convenţiei art. 11, în contul căruia puteau pentru aprovizionare trupe
fi imputate livrările care depăşeau limitele art. 10. Livrări de petrol
- - -
(nu se cunosc cifrele)
5. Livrări de alimente şi mărfuri pentru aprovizionarea
trupelor de pe front. Livrările de alimente şi mărfuri se făceau Livrări de lemn construcţie şi
- - -
foc (nu se cunosc cifrele)
pe bază de planuri lunare prezentate de Comisia Aliată de
Plata rechiziţii imobile
Control. Se efectuaseră livrări de acest fel şi prin comenzi - - -
(nu se cunosc cifrele)
suplimentare, comenzi directe şi prelevări directe. Total 168,5 -//- 116,5 -//- 69,13%
Conform planurilor de livrări lunare, rezulta că s-au cerut, Valoarea prelevărilor
38 miliarde lei
până la momentul redactării memoriului, alimente şi subzistenţe (date cu totul parţiale)

64 3 (57) 2012 document

 studii/documente

Aplicarea art. 11 din Convenţia de Armistiţiu a fost dificilă Cu ocazia semnării

din cauza preţurilor la care urmau să fie estimate bunurile de convenţiei, s-a predat gene-
livrat Uniunii Sovietice pentru plata despăgubirilor prevăzute ralului Vinogradov, locţiitorul
în acest articol25. preşedintelui Comisiei Aliate
Prin Nota din 22 noiembrie 1944 către Comisia Aliată de Control, o adresă prin
de Control, Comisia Română pentru Aplicarea Armistiţiului a care Comisia Română pentru
arătat că textul Convenţiei de Armistiţiu nu stabilea în nici un Aplicarea Armistiţiului re-
fel preţurile la care trebuiau evaluate aceste mărfuri. amintea rezervele care au fost
Faptul că în Convenţia de Armistiţiu din 12 septembrie făcute de către comisie sau de
1944 s-a definit numai dolarul SUA, prin conţinutul aur, şi experţii săi în cursul discuţiilor
nu s-a făcut nicio menţiune la preţurile la care se vor calcula cu reprezentanţii Comisiei
mărfurile, nu putea fi interpretat decât ca o consolidare a Aliate de Control, în primul rând Mareşalul Rodion Malinovski
preţurilor existente la data semnării Convenţiei de Armistiţiu, în ceea ce privea posibilitatea de
adică la 12 septembrie 1944, deoarece în cazul în care ar fi executare a angajamentelor luate pentru livrările de produse
urmat ca evaluarea mărfurilor să se facă pe baza preţurilor din petroliere şi cai. În ceea ce privea produsele petroliere s-a
1938, definiţia dolarului S.U.A. prin conţinutul aur ar fi fost cu relevat că posibilitatea de executare a contingentelor depindea
totul de prisos. În plus fixarea preţurilor din 1938 concomitent de menţinerea producţiei în funcţie de zăcămintele petrolifere
cu precizarea conţinutului aur al dolarului, ar fi constituit o şi în acelaşi timp de restituirea materialelor ridicate în cantităţi
contradicţie logică. importante de la societăţile petroliere.
În şedinţa din 22 noiembrie 1944, când s-a predat nota Cu această ocazie s-a mai arătat că toate materialele care
menţionată mai sus, Comisia Aliată de Control a comunicat au fost livrate sau toate lucrările care au fost făcute la cererea
Comisiei Române pentru Aplicarea Armistiţiului că Guvernul Armatei Sovietice şi care au caracterul unei dotări, împreună
Uniunii Sovietice nu putea accepta ca mărfurile de livrat în cu instalaţiile industriale ridicate precum şi prelevările directe,
cadrul art. 11 să fie evaluate la alte preţuri decât cele practicate nu puteau fi încadrate în art. 10, ci trebuiau decontate în contul
pe pieţele internaţionale în anul 1938. despăgubirilor.
În acelaşi timp, Comisiei Române i s-au comunicat şi Pentru acoperirea sumei de 300 milioane dolari SUA,
cantităţile globale pentru diferite categorii de bunuri de livrat. reprezentând cuantumul despăgubirilor pe care, conform
Ca urmare a acestui fapt, prin Nota din 27 noiembrie Convenţiei de Armistiţiu din 12 septembrie 1944, România
1944, Comisia Română pentru Aplicarea Armistiţiului a trebuia să le plătească în perioada de timp de la 12 septembrie
arătat Comisiei Aliate de Control că faţă de cererea categorică 1944-12 septembrie 1950, s-a prevăzut livrarea următoarelor
a Guvernului URSS, guvernul român se vedea obligat „a se produse27:
înclina” şi a primi condiţiile mai sus fixate, exprimându-şi
rezervele în ceea ce privea legitimitatea adoptării preţurilor din Valoarea Valoarea pe
anul 1938, posibilitatea livrării cantităţilor fixate pentru unele totală pe 6 ani primul an
Denumirea produselor (12 sept.1944- (12 sept. 1944-
sectoare, dificultăţile de transport şi, în sfârşit, legătura care 12 sept.1950) 12 sept. 1945)
exista între livrările efectuate pe baza dispoziţiilor art. 10 şi
cele făcute în contul despăgubirilor. În mii dolari
Discuţiile dintre delegaţi şi experţi, începute în ziua de I. Mărfuri
28 noiembrie 1944, referitoare la preţuri, termene şi cantităţile Produse petroliere 150.000,0 21.074,6
mărfurilor de livrat au dus la rezultate consemnate în procese- Cereale 16.002,5 11.087,7
Animale (bovine, porcine, ovine) 8.971,8 1.297,3
verbale. Cabaline 10.830,0 1.140,0
Convenţia care stabilea principiile generale şi care îngloba Material lemnos 18.000,0 2.000,0
rezultatele tehnice prevăzute în procesele verbale, a fost semnată 203.804,3 36.581,6
în ziua de 16 ianuarie 1945. S-a observat că în intervalul de II. Produse industriale
Vase fluviale şi maritime:
timp dintre semnarea proceselor verbale şi semnarea convenţiei,
- din existent 7.813,6 7.583,7
s-au mai adus unele modificări pe bază de negocieri faţă de cele - din producţie 11.843,2 172,5
stabilite iniţial. 19.656,8 7.756,2
Maşini şi produse indus-
Convenţia din 16 ianuarie 1945 cuprindea următoarele26:
triale
1. Convenţia propriu-zisă publicată în presă, care stabilea - din existent 3.062,2 3.062,2
principiile generale: fixarea preţurilor şi a modalităţilor de predare; - din producţie 24.972,6 -
28.034,8 3.062,2
modalitatea stabilirii datei livrărilor; penalitatea de 5% lunar pentru
Material de cale ferată:
întârzierea livrărilor; controlul executării livrărilor prin Direcţia de - din existent 2.690,0 2.600,0
Livrări, înfiinţată în România de guvernul sovietic. - din producţie 45.814,0 -
2. Anexa I, care cuprindea planul general de livrări pe 48.504,0 2.600,0
6 ani (12 septembrie 1944-12 septembrie 1950). Total general 300.000,0 50.000,0
3. Anexa II, care cuprindea planul amănunţit de livrări pe Notă: Repartiţia anuală a livrărilor era cuprinsă în anexa acestui
primul an (12 septembrie 1944-12 septembrie 1945). articol.

document 2012 3 (57) 65

studii/documente

Ţinând seama de repartizarea pe diferitele produse pentru Total pe 6 ani Total pe primul an
Denumirea
acoperirea sumei de 300 milioane dolari, structura livrărilor era (12 sept. 1944 - (12 sept. 1944 -
produselor
12 sept. 1950) 12 sept. 1945)
următoarea28:
Material de cale
Denumirea produselor Procente faţă de total ferată:
I. Mărfuri a) din existent:
Produse petroliere 50,00% Locomotive bucăţi 150 150
Cereale 5,33% Locomotive cale -//- 40 20
Animale (bovine, porcine,
2,99% îngustă
ovine)
Cabaline 3,61% b) din producţie
Material lemnos 6,00% Locomotive -//- 300 --
67,93% Vagoane de marfă -//- 6.000 --
II. Produse industriale Vagoane cisternă -//- 1.200 --
Vase fluviale şi maritime 6,55% Osii pentru roţi tone 16.000 --
Maşini şi produse industriale 9,35% Ramificaţii -//- 16.000 --
Material de cale ferată 16,17%
Forme pentru poduri -//- 6.000 --
32,07%

Cantităţile fixate pentru livrare erau29: Preţurile mărfurilor de livrat trebuiau stabilite, conform
Total pe 6 ani Total pe primul an
principiului fixat de Comisia Aliată de Control, pornind de
Denumirea la preţurile mondiale din 1938, majorate cu 15% pentru vase,
(12 sept. 1944 - (12 sept. 1944 -
produselor
12 sept. 1950) 12 sept. 1945) materialul de cale ferată, produse industriale şi cu 10% pentru
I Mărfuri celelalte mărfuri31.
tone
Produse petroliere 10.195,8 1.715,8 Pentru stabilirea preţurilor mărfurilor de livrat s-au avut
(mii)
Cereale: în vedere preţurile mondiale din 1938, precum şi preţurile
Grâu -//- 370,0 250,0 de export ale produselor româneşti din acelaşi an. Trebuie
Porumb -//- 277,7 189,3 subliniat că pentru produsele agricole (cereale, animale, cai şi
Orz -//- 35,0 35,0 lemn) preţurile fuseseră stabilite cu mari dificultăţi, mai mult
Animale: prin negocieri decât prin procedee tehnice pe bază de cotaţii
Bovine capete 200.000 30.000
(care pentru unele sectoare lipseau complet).
Porcine -//- 100.000 15.000
Experţii sovietici au înlăturat din calcul cotaţiile
Ovine -//- 500.000 40.000
mondiale pe motivul că produsele noastre nu erau cotate pe
Cabaline -//- 190.000 20.000
mii piaţa mondială şi că între produsele româneşti şi cele cotate
Material lemnos 1.967,5 249,7
m.c. pe această piaţă existau diferenţe de calitate; preţurile noastre
II Produse indus- de export au fost de asemenea, înlăturate ca nereprezentative
triale30
Vase fluviale şi
pentru piaţa mondială. Din această cauză cotaţiile mondiale nu
maritime: au fost întrebuinţate decât ca un mijloc de orientare.
a) din existent: Pentru petrol preţurile se stabiliseră luând media între
Vase maritime unităţi 4 cotaţiile fob Constanţa şi fob Golf Mexic32.
livrabile în anul
Vase fluviale -//- 160 Pentru maşini, produse industriale şi material de cale
I şi II
Instalaţii portuare -//- 23 ferată s-au luat, în general, ca bază preţurile americane. Aceleaşi
b) din producţie: preţuri au fost aplicate vaselor maritime şi fluviale atunci când
23 completarea
construcţiei nu s-a putut lua ca bază însuşi preţul plătit de noi pentru
Vase noi diverse
cabotoarelor unitatea respectivă.
(inclusiv un doc -//- 168
construite Preţurile pentru produsele care urmau să se livreze erau
plutitor)
de şantierul
următoarele33:
„România”
Maşini şi produse
industriale: I. Mărfuri Dolari
a) din existent:
Produse petrolifere:
Laminorul de 14 ţoli Benzină de aviaţie per tonă 37,19
al Fabricii Malaxa Benzină de turism -//- 18,28
8329 tone ţagle toate livrabile în Petrol lampant -//- 14,26
4 maşini Fourcault anul I Motorină -//- 12,43
Păcură -//- 6,58
Turbogeneratorul Ţiţei brut -//- 10,50
Fioni Parafină -//- 67,79
b) din producţie: Cocs de petrol -//- 15,60
Cereale:
Utilaj pentru indus- Grâu per tonă 24,75
tone 28.901 --
tria petroliferă Porumb -//- 22,00
Utilaj divers: Orz -//- 21,00
Animale:
Poduri rulante Bovine per tonă vie 83,00
Aparate de sudură Porcine -//- 138,00
etc. (menţionate -- Ovine -//- 62,00
în anexa I din Cabaline per cap 57,00
convenţie) Lemn:

66 3 (57) 2012 document

 studii/documente

I. Mărfuri Dolari II. Produse

industriale
Lemn rotund de
per m.c. 5,50 Vase:
răşinoase
Cherestea de răşi-
-//- 11,00
noase a) din existent
Cherestea de fag -//- 14,15
Preţurile pentru cherestea reprezintă o medie între preţul diferitelor Vase maritime unităţi 8 4
sortimente de livrat, cu o toleranţă de 6% în plus pentru livrări de
calitate superioară. Vase fluviale -//- 169 160
II. Produse Instalaţii
industriale -//- 30 23
portuare
Vase maritime, Preţuri fixate în dolari
fluviale şi instalaţii per unitate b) din
portuare din existent (menţionate anexa I producţie:
şi producţie nr. 6 din convenţie)
Vase diferite -//- 343 168
Maşini şi produse
industriale:
Maşini şi
a) din existent: produse
Laminorul de 14 ţoli al industriale:
2.460.000
Fabricii Malaxa
Maşini industriale din existent în valoare de
8.329 tone ţagle a) din 10.000.000 dolari:
524.727
(63 dolari/tonă) existent:
Fabrica de ţevi Malaxa; Laminorul Hunedoara;
4 maşini Fourcault 15.000 Laminorul de tablă de la Reşiţa, maşini pentru
Turbogeneratorul tras sârmă şi fabricat cuie de o capacitate totală
62.500 de 10.000 tone anual; 6 maşini Fourcault pentru
Fioni
fabricat geamuri; laminorul Fabricii „Malaxa” de 14
b) din producţie
ţoli plus 8.329 tone ţagle; 4 maşini Fourcault;
Menţionate anexa I 1 turbogenerator (Fieni); Fabrica de ciorapi şi
Utilaj divers
nr. 7 din convenţie tricotaje G.B.L. Sebeş – Alba; 500 maşini de tricotat
Utilaj pentru industria cilindrice pentru ciorapi, fără ace; 5.000 fuse pentru
per tonă 725,39 lână; 300 bucăţi războaie late pentru lână;
petrolieră
7.000 fuse pentru vigogne; 8.000 fuse pentru
Materiale de cale
bumbac; 2.000 războaie pentru bumbac; 2 tipografii
ferată:
(„Cultura Românească” Bucureşti; „Eminescu”
a) din existent: Bucureşti); 1 fabrică hârtie şi 2 maşini pentru
150 locomotive 2.510.000 dolari fabricat hârtie, separat; 3 maşini pentru parchete;
40 locomotive de cale Fabrica de ciment Portland din Braşov (capacitate
180.000 -//- 180.000 tone anual); Fabrica de ciment de la
îngustă
Comarnic (capacitate 48.000 tone anual) sau
b) din producţie:
Fabrica de la Azuga (capacitate 38.000 tone
Locomotive per tonă 450,0 -//- anual); un cuptor pentru ciment de la fabrica din
Vagoane şi cisterne -//- 177,5 -//- Brăila de 38.000 tone anual; 621 maşini unelte,
prese şi ciocane
Osii pentru vagoane -//- 115,0 -//-
b) din
Ramificaţii -//- 103,5 -//- Menţionate în anexa I nr. 7 din convenţie
producţie
Forme pentru poduri -//- 97,75 -//- Material
feroviar
Pentru a preciza evoluţia discuţiilor între experţii celor
a) din
două ţări, mai jos sunt redate poziţiile respective din cursul
existent:
acestor discuţii34:
Locomotive bucăţi 200 150+40 cale îngustă
Cereri
Rezultatul final pe Vagoane -//- 400 -
A. Cantităţi iniţiale pe
6 ani
6 ani b) din produc-
I. Mărfuri
ţie:
Petrol mii tone 10.195,8 10.195,8
Cereale: Locomotive -//- 300 300
Grâu -//- 330,0 370,0
Vagoane
Porumb -//- 200,0 277,0 -//- 6.000 6.000
marfă
Orz -//- 35,0 35,0
Cisterne -//- 1.500 1.200
Animale:
Bovine capete 200.000 200.000 Osii tone 16.000 16.000
Porcine -//- 100.000 100.000 Ramificaţii -//- 16.000 16.000
Ovine -//- 500.000 500.000
Cai -//- 200.000 190.000 Forme pentru
mii -//- 6.000 6.000
Lemn 4.000 1.967,5 poduri
m.c.cca.

document 2012 3 (57) 67

studii/documente

B. Valori
Cereri în cursul
Denumirea Cereri iniţiale mil. $ Rezultat final mil. $
discuţiilor mil. $
I. Mărfuri
Petrol 150,0 150,0 150,0
Cereale 14,0 16,0 16,0
Animale inclusiv cai 17,0 20,4 19,8
Lemn 18,0 36,0 18,0
199,0 222,4 203,8
II. Produse industriale
Vase:
a) din existent 9,5 neevaluat 7,8
b) din producţie 8,0 neevaluat 11,9

Maşini şi produse industriale:

a) din existent 10,0 circa 15 3,0

b) din producţie 26,0 circa 48 25,0
Material feroviar:
a) din existent 12,0 10 2,7
b) din producţie 36,0 47 45,8
101,5 120 96,2
Total general 300,5 342,435 300,0

NOTE

1
Serviciul Istoric al Armatei. 18
Ibidem.
2
Arhivele Militare Române (în continuare A.M.R.), Fond Structuri 19
Ibidem, f. 259.
militare române care au lucrat pentru aplicarea Convenţiei de Armistiţiu 20
Ibidem.
şi a Tratatului de Pace, dosar nr. crt. 162, f. 252. 21
Ibidem, f. 260.
3
Ibidem. 22
Ibidem, f. 261.
4
Ibidem. 23
Ibidem.
5
Ibidem, f. 253. 24
Ibidem, f. 262.
6
Ibidem. 25
Ibidem, f. 263.
7
Ibidem, f. 254. 26
Ibidem, f. 264.
8
Ibidem. 27
Ibidem, f. 265.
9
Mai ales când procurarea lor devine foarte dificilă. 28
Ibidem, f. 266.
10
A.M.R., Fond Structuri militare române care au lucrat pentru 29
Ibidem.
aplicarea Convenţiei de Armistiţiu şi a Tratatului de Pace, dosar 30
Pentru maşinile şi produsele industriale din producţie, livrările
nr. crt. 162, f. 255. începeau în al doilea an de aplicare, adică de la 12 septembrie 1945.
11
Ibidem. 31
A.M.R., Fond Structuri militare române care au lucrat pentru
12
Ibidem. aplicarea Convenţiei de Armistiţiu şi a Tratatului de Pace, dosar
13
Ibidem, f. 256. nr. crt. 162, f. 268.
14
Ibidem, f. 257. 32
Ibidem.
15
Ibidem, f. 258. 33
Ibidem.
16
Ibidem. 34
Ibidem, f. 270.
17
Ibidem. 35
Fără vase.

THE EXECUTION OF THE ROMANIAN STATE OBLIGATIONS SETTLED

BY THE ARTICLES 8 TO 11 FROM THE TRUCE CONVENTION AT JANUARY 23, 1945
TEODORA GIURGIU, PH.D. CANDIDATE

Abstract: By signing the Truce Convention, Romania had to respect a number of economical, political and
military obligations to some Allied and Associated Powers. The study presents a memoir that was elaborated by
the president of the Romanian Committee for the Application of the Truce, in which is analyzed the stage of the
convention execution at January 23, 1945 with references regarding articles 8 to 11.

Keywords: Truce Convention, Romanian Committee for the Application of the Truce, obligations, Allied and
Associated Powers, Romanian army

68 3 (57) 2012 document


GENERALUL PAUL (PAVEL) TEODORESCU – TESTAMENTUL.
OMAGIUL COLABORATORILOR ŞI SUBORDONAŢILOR
M ilitar desăvârşit, cum puţini a avut Armata României
între cele două Războaie Mondiale, cu o carieră cu
totul remarcabilă şi un destin cu urcuşuri şi coborâşuri, pe care
şi le-a asumat cu demnitate, generalul Paul (Pavel) Teodorescu3,
s-a pregătit din timp pentru trecerea în nefiinţă, regizându-şi
cu minuţiozitate impresionantă ceremonia înmormântării.
În vara anului 1967, în vârstă de 79 de ani s-a adresat
Episcopiei Râmnicului şi Argeşului solicitând aprobarea unui
loc de veci în cimitirul Mănăstirii Dintr-un Lemn, pe care
a restaurat-o, cu sprijinul ostaşilor şi ofiţerilor din Aviaţie şi
Marină, între anii 1938-1940. Episcopia a aprobat la 1 august
1967 cererea venerabilului general. Împreună cu Maica Stareţă
Epiharia Diaconeasa, generalul Paul (Pavel) Teodorescu a ales
locul de veci în cimitirul Bisericuţei Dintr-un Lemn, pe partea
stângă, cum se urcă spre intrarea în sfântul lăcaş.
La 28 iunie 1979, generalul Paul (Pavel) Teodorescu ce
intrase în cel de-al 91-lea an de viaţă, şi-a întocmit testamentul
desemnând pe unul dintre cei mai apropiaţi colaboratori,
generalul-maior (r) aviator Ion Di Cezare, legatar. Documentul
poartă titlul „Ultimele Dorinţi ale gen. R. Paul Gh.Teodorescu”4.
Cum cititorul va putea constanta parcurgând textul, suntem în
faţa unui Testament impresionant, ce dezvăluie personalitatea
şi caracterul generalului, riguros, extrem de precis şi eficient
în tot cea planifica şi realiza, atent la detalii şi mai ales în
îndeplinirea lor întocmai.
Testamentul olograf, pe care îl redăm, în continuare, în
integritatea sa se compune din trei părţi şi o anexă:
***
Bucureşti, 28 Iunie 1979
CUVÂNT ÎNAINTE
Omul se naşte cu două certificate: unul de naştere, cu dată
certă: şi altul de moarte cu dată necunoscută.
Cum nu se poate şti niciodată, când va fi momentul fatal, cum
„mâine este întotdeauna nesigur“, şi în acelaşi timp, ca măsură de
prevedere, m-am hotărât astăzi 28 iunie 1979, la vârsta de 91 de
ani, când mai sunt stăpân pe facultăţile mele intelectuale să scriu şi să
semnez cu mâna mea ultimele mele dorinţe şi testamentul meu (aici
alăturat), cu rugămintea de a fi ambele integral îndeplinite, de rudele
şi prietenii mei – mai jos notaţi – în care am deplină încredere..
Aceştia sunt:
Nepoţii mei:
1. Teodorescu Paul Dan – Bucureşti, telefon 45.94.29.
2. Teodorescu Paul Nicolae – Bucureşti, telefon, 51.38.02.
Prietenii mei:
3. General Ionescu T. Ion, din Bucureşti, strada Aviator Petre
Creţu, nr. 47, telefon 65.18.29.
4. Colonel Mastacan Grigore, strada Dr. Marinescu, nr. 20,
telefon 71.14.52.
5. Colonel (r) Ionescu Gheorghe din Filiaşi-Dolj, telefon
6.12.23 sau în Bucureşti, strada Moldoviţa, nr. 8, telefon
84.65.33.
document 2012 3 (57)
studii/documente
Prof. univ. dr. Valentin CIORBEA1
Maica Stareţă Stavroforă Emanuela OPREA2
6. Arhitect Gheorghe
Ţurcanu, strada Lucreţiu
Pătrăşcanu, nr. 9, bl. Y-2,
apartament 62, telefon
43.90.85.
7. Comandor aviator (r)
Popescu Ion Oiţă, strada
Alexandrina, nr. 10, telefon
17.53.98.
8. Comandor aviator (r)
Pavlovschi G. Mihail, strada
Dezrobirii, nr. 16, Bl. 25/26,
telefon 27.71.73.
9. Comandor aviator (r) Generalul Paul (Pavel) Teodorescu
Ion Di Cezare, strada Elev
Ştefănescu Ştefan, nr. 67, telefon .35.08.94.
10. Colonel (r) Stănculescu Nicolae, bulevardul Macaralei,
nr. 53, apartament 50, telefon 30.18.75.
11. Comandor aviator (r) Circa Ştefan, strada Fetiţelor,
nr. 10, telefon 20.91.25.
12. Comandor aviator (r) Capbătut Boris, strada Oltarului,
nr. 8, telefon 11.37.60.
13. Aviator inginer Ilie V. Stan, strada Dorobanţi, nr. 82,
telefon 11.50.12.
14. Aviator Marinescu Nicolae, strada Dealul Ţugulea,
bl. 12, apartament 105, telefon 18.91.64.
15. Aviator Cândea G. Nicolae, bulevardul Dimitrie
Cantemir, nr. 45, etaj 5, apartament 34, telefon 23.29.23.
16. Aviator Holca Ion, intrarea Colonel Stoenescu, nr. 6,
telefon 49.99.50.
17. Locotenent-colonel (r) Zlate Ion, strada Câmpina, nr. 13,
telefon 65.16.88.
18. Locotenent-colonel (r) Condurache Paul, strada Luterană,
nr. 5, scara E, apartament 52, telefon 16.36.93.
19. Comandor marină (r) Gheorghe Mocanu, bulevardul
Ana Ipătescu, nr. 24-26, scara A, etaj I, apartament 20, telefon
50.60.08.
Distinsul meu camarad şi prieten, generalul (r) Ionescu T. Ion,
este rugat să primească conducerea şi organizarea înmormântării
mele la Mănăstirea Dintr-un Lemn, judeţul Vâlcea, unde a fost
aprobat de Sfânta Episcopie de Râmnic, cu adresa nr. 8748 din
1 august 1967 (anexat în copie), un loc pentru mine, ales împreună
cu Maica Stareţă Epiharia Diaconeasa, în cimitirul Mănăstirii, pe
care s-a realizat o criptă funerară concepută de mine şi construită
de arhitectul Gheorghe Ţurcanu.
De asemenea, rog pe Prea Cuvioasa Maică Stareţă, să dea tot
binevoitorul său concurs, rudelor şi prietenilor mei, ca să îndeplinească
regulile şi obiceiurile creştine, pe care le cunoaşte Prea Cuvioşia Sa.
Numărul de persoane citate mai sus este mult prea mare pentru
o înmormântare sobră, aşa cum sincer o doresc, totuşi am socotit că
este util ca măsură de prevedere, pentru a înlocui pe cei care vor fi
indisponibili, bolnavi, ocupaţi sau lipsă din Bucureşti.
Cunoscând foarte bine comportamentul fiecăruia şi zelul ce
vă caracterizează, sunt pe deplin încredinţat că va fi între Dvs. o
69
studii/documente

perfectă înţelegere şi desăvârşită colaborare, pentru ca ultimele mele Franceză (ca unul care am posedat trei grade ale Ordinului francez –
dorinţe să fie realizate întocmai. „Legiunea de Onoare” – în cel mai important grad de „Mare Ofiţer
Exprimându-vă scuze, pentru indiscreţia comisă de a vă cu placă”).
deranja în momente aşa de dureroase, vă mulţumesc tuturor (sic). Aş dori să participe câţiva din foştii copii de trupă şi câţiva din
rezervişti, ostaşi subofiţeri şi ofiţeri, cari au făcut serviciul militar
General-colonel (r) Paul Teodorescu
în fostul Regiment de Gardă „Mihai Viteazul” din Bucureşti în
*** semn de recunoştinţă pentru devotamentul inegalat şi munca cu
care au contribuit la faima acestui Regiment.
ULTIMELE MELE DORINŢE
6. Se va aduce sicriul cu garnitura respectivă.
Rog cu totul stăruitor, ca cei aleşi de mine, citaţi de mine la 7. Ziua a doua: să fiu aşezat în sicriu, acoperit peste corp şi faţă
capitolul „Cuvânt înainte” să-mi facă o înmormântare aşa cum am cu o pânză. Pe această pânză, se va prinde – în dreptul inimii – panglica
dorit, adică să fie cât mai sobră, cât mai modestă, îndeplinindu-mi tricoloră a scumpei mele Patrii şi panglica tricoloră franceză a doua
ultimele dorinţe ori unde ar fi locul sfârşitului meu, la Bucureşti, mea patrie. Pe această pânză, la locul obişnuit se va aşeza icoana de
Mănăstirea Dintr-un Lemn, într-o altă localitate din ţară sau argint, din dormitor, primită de la devotata mea mamă.
în străinătate, ţinându-se seama cu orice preţ ca rămăşiţele mele 8. Astfel fiind pregătit coşciugul, să fie transportat la biserica
pământeşti să zacă în vecii vecilor în străbunul pământ românesc. Boteanu pentru serviciul religios, care va fi oficiat de către distinsul
Distinsul meu prieten generalul (r) preot Grigorescu – cu care am vorbit în
Ionescu T. Ion, este rugat să conducă şi prealabil – însoţit de cei doi cântăreţi ai săi.
să organizeze realizarea fidelă a tuturor Dacă credeţi că o strajă ar fi adecvată,
dorinţelor în una din cele patru variante s-ar putea rândui una din reprezentanţi ai
posibile expuse mai sus, astfel: Aviaţiei, Marinei şi ai fostului Regiment de
Gardă „Mihai Viteazul”. Tot dintre aceştia
Varianta – decesul la Bucureşti: – cei care doresc – ar putea purta, pe braţe
sicriul din biserică până la carul funerar.
1. În prealabil să fiu împărtăşit de 9. Dacă se vor aduce flori se vor aşeza
preotul Grigorescu parohul bisericii Boteanu, în ordine pe treptele catafalcului sau în vase
sau în lipsă de preotul Manta de la biserica şi nu pe sicriu. Acestea vor fi transportate cu
Caşin, preotul Munteanu de la biserica carul funerar la mănăstire şi aşezate corect
Sfântul Ion şi la nevoie de orice alt preot. pe mormintele din cimitir, până la uscarea
2. Să fiu îmbălsămat de organele lor. Pe mormântul meu, nu se va pune nici
sanitare locale şi înmormântat creştineşte, o floare.
după cum scrie la Cartea Cea Mare „Din 10. Dacă cineva va dori să vorbească,
pământ eşti şi în pământ te vei întoarce”. rog să fie scurt şi moderat, fără expresii de
Nicicum incinerat, afară de forţă majoră – laudă, nepotrivite cu realitatea, dorinţa şi
decesul în străinătate. firea mea, fiindcă în definitiv eu nu mi-am
3. În prima zi, să fiu îmbrăcat în făcut decât datoria faţa de ţară şi ostaşii mei.
cele mai modeste haine, care cu atributele 11. După aceia, va avea loc
respective, se află în dulapul din dormitor. transportul sicriului, de la biserica Boteanu
Mi se va pune cravata tricolor din dulap. la Mănăstirea Dintr-un Lemn – Vâlcea,
Să fiu lăsat pe pat până a doua zi şi să nu Colaboratorii şi executorii testamentari deplasarea persoanelor care au maşini
fiu pus nici în sicriu, nici pe masă. ai generalului Paul Teodorescu proprii şi doresc să asiste la ceremonie.
4. În acelaşi timp, să se obţină tot ce Pentru transportul persoanelor fără
este necesar adică: maşini, se va angaja un autobuz.
- Actul de constatare a morţii de către medicul de la policlinica Serviciul religios se va oficia de personalul mănăstirii, după
teritorială. tipicul călugăresc, în una din cele două biserici sau afară, în raport
- Actul de deces de la Consiliul Popular al sectorului, unde se cu vremea bună sau rea, folosindu-se corul maicilor.
va preda buletinul de identitate. Se va trage numai clopotul dăruit de mine.
- Apoi, se va încasa de către nepotul meu Dan Paul Teodorescu, Pregătirea mormântului se va face sub îndrumarea arhitectului
telefon 45.94.29, sumele legale cuvenite ca ajutor de înmormântare Gheorghe Ţurcanu, ca unul care a construit cripta funerară, şi a
calculate după dispoziţiile în vigoare, de la Centrul Militar al colonelului (r) Ionescu Gheorghe din Filiaşi, devotatul meu adjutant
Municipiului Bucureşti şi de la Casa de Ajutor Reciproc, cotizaţiile care locuieşte cel mai aproape de Mănăstire. Aceştia trebuie să plece la
depuse la această casă a pensionarilor pe baza carnetului de membru Mănăstire din ziua întâia, fiindcă, acolo va fi mult de lucru, adică:
nr. 21304/1969. ridicarea cu atenţie a celor trei plăci de marmură; săpatul gropii cu
- Se va publica în ziarul „România Liberă” ferparul obişnuit grijă ca groparii să nu spargă bordura, cu obiceiul lor de a scutura
cu următorul conţinut: „Familia îndurerată aduce la cunoştinţă uneltele de părţile tari; pentru a evita orice stricăciuni, recomand
încetarea din viaţă a generalului-colonel (r) Paul G. Teodorescu. un jug de scânduri, scoborârea coşciugului în groapă în mod normal,
Serviciul religios va avea loc la biserica Boteanu (data...), iar să nu se răstoarne, cum s-a întâmplat la înmormântarea fratelui
înhumarea la Mănăstirea Dintr-un Lemn – Vâlcea (data...)”. meu, la Arad; repunerea definitivă a celor trei plăci de marmură
- Vor fi anunţaţi telefonic rudele şi prietenii. exact la locul iniţial, apropiate perfect una de alta şi bine fixate
5. Se va anunţa, numai cu titlul de informaţie, fără a se între ele cu ciment.
formula vreo cerere: Patriarhia, Episcopia de Râmnic, Ministerul Apoi se va aşeza pe crucea mormântului tricolorul românesc, care
Apărării Naţionale, Aviaţia, Marina, Academia Militară (ca va sta acolo trei zile, după aceia va fi ridicat şi aşezat în Pronausul
unul care am lucrat în aceste instituţii), în acelaşi timp Ambasada bisericuţei de lemn, prin grija administraţiei Mănăstirii.

70 3 (57) 2012 document

 studii/documente

Icoana de argint, ANEXĂ LA ULTIMELE MELE DORINŢI

care a servit pentru
serviciul religios va Care cuprinde numele foştilor mei colaboratori, care să
fi aşezată în camera mă urmeze şi să ducă mai departe tradiţia bunei colaborări cu
memorială. administraţia Mănăstirii Dintr-un Lemn, denumită de către
Se va îndepărta Ministerul Cultelor „Lăcaş de odihnă şi închinăciune pentru
din cimitir, pământul de aviatori şi marinari”.
prisos scos din groapă, AVIATORI
precum şi alte resturi. Ion Popescu Oiţă
Să fie câţiva Ştefan Circa
ghizi, care la sosire Ion Di Cezare
să orienteze asistenţa Ilie V. Stan
informând-o despre Mihail Pavlovschi
desfăşurarea programului Boris Capbătut
înmormântării, iar la Nicolae Marinescu
terminare să se ocupe de Nicolae G. Cândea
plecarea lor. MARINARI
Dacă se vor ivi unele Horia Măcellariu
chestiuni neprevăzute Gheorghe Mocanu
Paul Teodorescu
sau altele care ar merita Ion Bănică
ceva schimbări, generalul Ionescu T. Ion, împreună cu colaboratorii Ion Rădescu
săi, va analiza şi va aduce completările sau modificările impuse de Mişu Petrovici
situaţia ivită, cu condiţia de a păstra caracterul modest. DE LA REGIMENTUL „MIHAI VITEAZUL”
12. Înmormântarea terminându-se către ora 15, li se va aduce Gheorghe Ionescu Filiaşi
Maicilor şi asistenţei multe mulţumiri de către generalul (r) Ionescu Grigore Mastan
T. Ion, după care li se va servi o gustare în trapeza Mănăstirii şi în Nicolae Stănculescu
alte locuri improvizate. Gheorghe Oprişescu
13. La preţurile de astăzi, am estimat că cheltuielile necesare Ion F. Zlate
pentru această ceremonie de înmormântare s-ar ridica la suma de General-colonel (r) Paul Teodorescu
lei 20.000 (douăzeci mii lei), în care scop încredinţez prietenului
meu, generalul (r) Ionescu T. Ion, libretul nr. 60-1-164336 cu ***
specificaţia „la purtător cu parolă” – emiţătoare fiind Filiala C.E.C.
Sfânta Mănăstire Dintr-un Lemn
sector 7.
Comuna Frânceşti, Jud. Vâlcea
Dacă va mai rămâne vreo sumă nefolosită se va preda cu
Nr. 100
forme Maicii Stareţe a Mănăstirii pentru nevoile Mănăstirii.
Din 15 martie 1979
În cazul când, suma de mai sus nu va fi suficientă se va cere
nepotului meu Paul Dan Teodorescu să acopere diferenţa.
Stimate Domnule General,
14. În cazul celorlalte trei ipostaze, cei aleşi de mine sunt rugaţi
a cumpăni cum vor crede cuviinţă asupra tuturor problemelor ce Ca urmare a vizitei – din ziua de 15 februarie a.c. a
s-ar ivi în aceste situaţii, dar în orice caz să fiu înmormântat la domnului arhitect Gh. Ţurcanu – la această Sfântă Mănăstire
Mănăstirea Dintr-un Lemn. şi ca urmare a discuţiilor purtate cu Domnia Sa, Vă facem
cunoscut următoarele:
PRIVITOR LA CAMERA MEMORIALĂ
Organele noastre superioare au recomandat ca vitrina cu
Ca urmare a adresei Sfintei Mănăstiri Dintr-un Lemn obiectele dăruite de Dvstră şi aşezate în muzeu, unde sunt în
nr. 100 din 15 martie 1979 (anexată în copie), prin care mi se majoritate obiecte de cult, să fie mutată în camera din Palatul
face cunoscut că organele superioare ale Mănăstirii, au stabilit voievodal, care este destinată în vederea amenajării în memoria
şi destinat o încăpere în Palatul Stăreţiei în vederea amenajării Dvstră.
acesteia în memoria mea, rog pe Maica Stareţă şi pe prietenii mei Camera este aceea în care Dvstră sunteţi găzduit, când
arătaţi mai sus, ca după încetarea mea din viaţă, să monteze pe uşă veniţi la Sfânta Mănăstire. Dealtfel, aşa cum s-a mai discutat,
o plăcuţă de alamă cu numele meu. aceasta a fost şi dorinţa Dvstră.
De asemenea, mai rog conducerea Mănăstirii, ca mobilierul În acest sens considerăm că, este necesar ca Dvstră ajutat de
şi toate obiectele donate de mine şi aşezate în această „Cameră colaboratorii cei mai apropiaţi, împreună cu noi, să luăm măsurile
Memorială” să nu le fie schimbată destinaţia deoarece consider, cele mai potrivite în vederea înfăptuirii sarcinii arătate.
că legătura mea spirituală cu acest Sfânt Lăcaş începând cu anul Aşa cum aţi făgăduit şi aţi stabilit urmează să mobilaţi
1938, precum şi activitatea din toată viaţa mea pe acest pământ, se această viitoare cameră memorială şi să aşezaţi în ea, după
văd în aceste lucruri şi documente aşezate după dorinţa mea. părerea şi plăcerea Dvstră, obiectele mai de preţ legate de viaţa
Vă aduc anticipat calde mulţumiri pentru osteneala prilejuită Dvstră.
de realizarea frumoasă a ULTIMELOR MELE DORINŢE, care Cu această ocazie, vă mai relatăm că, în conformitate cu
desigur, dat fiind atenţia ce întotdeauna mi-aţi arătat rezultatul Legea Nr. 63/1974, toate obiectele donate de Dvstră şi prietenii
va fi aşa cum l-am dorit. Dvstră, în cei peste 40 de ani de când sunteţi ctitor al acestei
La revedere şi cât mai târziu! căci nu de moarte mă cutremur Sfinte Mănăstiri – aşezare voievodală – au fost inventariate
ci de veşnicia ei. de o comisie de specialişti şi declarate Patrimoniului Cultural
General-colonel (r) Paul Teodorescu Naţional.

document 2012 3 (57) 71

studii/documente
Paul Teodorescu la Mănăstirea Dintr-un Lemn
Ca întotdeauna, noi împreună cu întreg soborul de Maici,
ne rugăm pentru sănătatea Dvstră, urându-vă în continuare viaţă
cât mai lungă şi plină de mulţumiri.
DOAMNE AJUTĂ!
***
Cuvântările ţinute la Mănăstirea Dintr-un Lemn
în cadrul ceremonialului ce a precedat înhumarea
generalului Paul (Pavel) Teodorescu – 17-21 ianuarie 1981
Mănăstirea Dintr-un Lemn, 17-21 Ianuarie 1981.
„Viaţa celor morţi se află/În amintirea celor vii”.
Cicero
„Philippica 9,35“
Prea Cucernice Părinte Vicar,
Prea Cuvioasă Stareţa Epiharia,
Prea Cuvioase, blânde şi bune Maici şi surori ale Mănăstirii,
Prea Cuvioase Părinte Duhovnic Nicodem,
Prea Cuvioase Părinte Arhimandrit Chesarie,
Prea Cuvioşi Părinţi Arhimandriţi şi Părinţi,
Prea Cuvioşi Monahi şi Fraţi, şi Prea Cuvioase Monahii
şi Surori,
Onoraţi Reprezentanţi ai Armatei şi Aviaţiei Civile,
Domnilor Generali,
Bravi camarazi ai Armatei, Aviaţiei şi Marinei,
Prieteni, Fraţi şi Surori creştini,
Onorată Familie a generalului adjutant Paul Teodorescu,
Se duc miniştrii Marinei româneşti în formaţia: „linei de
şir”. După comandorul inginer Radu Mihai Irimescu (care a
ajutat acest Sfânt Locaş) au urmat: contraamiralul Gheorghe
Koslinski, viceamiralul Nicolae Păiş, generalul Iacobici,
comandorul aviator Gheorghe Jienescu, generalul Nicolae
Şova, viceamiralul Georgescu, amiralul Petre Bărbuneanu şi
inginerul Nicolae Caranfil; astăzi a sosit ziua de 17 ianuarie
când la ora 09:30, s-a stins lumina FARULUI şi generalul
adjutant Paul Teodorescu, al treilea ministru al Aerului şi
Marinei şi ctitor al Sfântei Mănăstiri Dintr-un Lemn, a pornit
pe drumul CUNOAŞTEREI. Această cifră 17 este între cifra
15 a Marinei şi cifra 20 a Aviaţiei zugrăvite în imaginile de
72
pe frontalul primei porţi de intrare în curtea mănăstirei,
părând să ne înfrăţească şi mai mult, Aviaţia şi Marina,
în urma sa. Era şi timpul, căci timpul este mai lung decât
noi şi o viaţă nu pare să ajungă ca să desăvârşească un
destin. O poezie chinezească spune: „Toate florile cad şi
nimeni nu poate opri căderea lor”. În această clipă, toate
navele româneşti ar trebui să coboare pavilioanele lor în
bernă, în semn de onor funebru pentru fostul ministru al
Aerului şi Marinei, generalul adjutant Paul Teodorescu.
Este o îndrăsneală, din partea mea să aduc ultimul
elogiu, în ultima clipă a despărţirii de generalul adjutant
Paul Teodorescu, în numele marinarilor, însuşirile mele
nu mă ajută, iar emoţiile omeneşti copleşesc, dar respectul
ce i-am purtat acestui mai mare camarad, şi mai mult
decât amic, frate, admiraţia ce i-am păstrat-o totdeauna
şi sinceritatea vorbelor mele mă vor ajuta a o face.
Când, în luna mai 1980, l-am însoţit de la Bucureşti
până aici, cu domnii comandor aviator Popescu-Oiţă,
inginerul Stamatescu şi arhitectul Gheorghe Ţurcan,
nu ne-am gândit că acel drum este retragerea definitivă
din lumea activă şi obositoare, în acest loc de linişte
şi reculegere, de spiritualitate, şi meditaţie, de absolut.
Generalul adjutant Paul Teodorescu, ctitorul Paul, a
simţit nevoia să se tragă, în acest loc, pe care l-a ctitorit din toate
puterile şi din tot sufletul său. Deopotrivă moldovean şi oltean
din strămoşi, dar având în cele din urmă aşezări familiale în
Moldova, moldoveanul, os din os domnesc, după mamă, a ţinut
să adoarmă de veci în pământ oltenesc, de care s-a legat, şi prin
viaţa sa şi prin opera sa, cea mai de preţ, cu toată dorinţa mamei
sale de a-l păstra în pământ moldovenesc, subliniind astfel: că
Moldova şi Muntenia sunt una şi înseamnă ROMÂNIA.
Generalul adjutant Paul Teodorescu a făcut parte din
generaţia fericită, care a participat şi a luptat pentru înfăptuirea
IDEALULUI NOSTRU NAŢIONAL, şi, în care noi,
bătrânii, am fost crescuţi şi învăţaţi de bunicii şi părinţii noştri,
precum şi de învăţătorii şi profesorii noştri. Noi speram în acel
IDEAL NAŢIONAL, AL UNITĂŢII ROMÂNILOR, DE
LA NISTRU PÂNĂ LA TISA.
Acest vis milenar al străbunilor noştri s-a înfăptuit şi
transformat în realitate cu eforturile şi sacrificiile generaţiei
generalului adjutant Paul Teodorescu şi cu participarea sa.
Format în şcoala militară română, şi-a desăvârşit instrucţia
în şcolile militare superioare ale Armatei franceze şi a
aplicat-o în Primul Război Mondial, care ne-a adus „Întregirea
Neamului”. În acel război, Misiunea franceză de pe lângă
Armata română a fost condusă de generalul francez Berthelot.
Ţara şi Neamul, în semn de recunoaştere, după câştigarea
războiului şi a Transilvaniei, a dăruit generalului francez
Berthelot o sabie de onoare şi o proprietate în Transilvania.
Sabia aparţinea familiei Macellariu, pe care tribunul poporului
Ilie Macellariu o luase de la unguri, în revoluţia de la 1848 şi
pe care aceştia o cuceriseră de la turci, din bătălia de la Mohaci.
Când generalul Berthelot a revenit în România pentru a-şi primi
onorurile, a fost ataşat pe lângă persoana sa, domnul profesor
universitar Marinescu, de la Cluj, care studiase în Franţa şi
care, acum, în vârstă, trăieşte la Paris. Generalul Berthelot l-a
întrebat: „Cunoaşteţi pe colonelul Paul Teodorescu?”. „Da!”. „Vă
rog să-i spuneţi, din partea mea, că s-a prezentat, la examenul
de ieşire din Şcoala Superioară de Război de la Paris, cel mai
bine, dar noi nu puteam să-l clasificăm primul, acesta trebuind
să fie un francez şi de aceea i s-a acordat locul doi”.
În afara studiilor militare în Franţa, generalul adjutant
Paul Teodorescu a urmat cursuri de istorie la Sorbona şi,
3 (57) 2012 document

în 1936, urma să-şi susţină teza de doctorat cu titlul „Opinia
publică în Europa despre războiul român din 1877-1878
pentru independenţă”. Comisia instituită atunci din profesori
apreciase elogios lucrarea sa. Înaintea datei susţinerei, a fost
promovat general, chemat în ţară şi însărcinat cu funcţia de
subsecretar de Stat în Ministerul Apărărei Naţionale şi apoi
numit ministrul Aerului şi Marinei. Apoi războiul şi alte
evenimente l-au împiedecat să mai ajungă a se prezenta la
Sorbona. Iar acum, când se reuşise să se reia formalităţile, boala
l-a împiedecat să mai meargă la Paris, spre marea sa părere de
rău, ca şi a noastră a tuturor.
Desăvârşit militar, apreciat de subalterni, camarazi şi
şefi, patriot intransigent, credincios în DUMNEZEU şi-a
servit Ţara şi Neamul cu eroism şi dezinteresare, dăruindu-se
fără preget onoarei şi demnităţei naţionale. Destinul îl aşează
în puncte de mare răspundere, cărora le-a făcut faţă cu un
excepţional curaj şi cu o experienţă puţin comună. Comportarea
sa în armată a fost, în ansamblu, o epopee, ştiind să se ridice cu
spiritul la nivelul gravelor evenimente, pe care le-a cunoscut şi
le-a înfruntat.
În carierele noastre ne-am întâlnit în serviciu şi am
colaborat. Primul nostru contact oficial a fost în 1920, când eu,
căpitan fiind, comandam Şcoala Copiilor de Marină de Pilotaj
şi Hidrografie pe Dunăre. A fost înfiinţată acum o sută de ani,
în 1881, suspendată în timpul Primului Război Mondial al
Întregirii Neamului şi reînfiinţată în 1920 – eu fiind primul
comandant al ei. Şcoala funcţiona cu copii orfani din război,
la vârsta de 11 ani. Li se dădea o instrucţiune de specialitate
şi un program de 3 clase de gimnaziu pentru a deveni maiştri
militari. Unul dintre elevii şcolii a fost, actualul scriitor, domnul
Geo Bogza. Atunci, generalul adjutant Paul Teodorescu avea
gradul de maior [şi] era instructorul Principelui Nicolae, cu
care a venit la Şcoala Copiilor de Marină s-o viziteze şi a
participat la audierea cursurilor. Prinţul Nicolae fiind atunci,
el însuşi un copil.
În vara aceasta, plimbându-ne între Mănăstirea de Piatră
şi Palatul Voievodal, generalul adjutant Paul Teodorescu mi-a
spus: „Eu nu voiam să fiu om figurant şi un reprezentativ, ci
voiam să fac carieră şi am cerut să plec de la Palat. Aceasta
a nemulţumit pe Regele Ferdinand”, căci pe vremea aceea
Suveranul îşi alegea aghiotanţii şi nu încetai serviciul decât
când hotăra Regele. Când s-a prezentat în mare ţinută,
după formula prezentării de plecare, Regele Ferdinand, vădit
nemulţumit, s-a apropiat de aghiotantul Paul Teodorescu, l-a
apucat cu ambele mâini de umeri şi împingându-l în spate i-a
răspuns: „Şi acum du-te unde vrei!”
Comandant al Şcolii de Război (pe care a şi realizat-o) a
pregătit şi format pe toţi comandanţii de mari unităţi şi şefii de
stat major, care au condus armata ţării, în cel de-al Doilea Război
Mondial, acel al graniţelor sfărâmate ale Ţării, insuflându-le
doctrina de război franceză, pentru gloria armelor române.
A fost primul ministru al Aerului şi Marinei care a alcătuit
un program de construcţii navale bazat pe o idee de luptă şi
le-a contractat şi pe care, noi, cei ce am luptat în Marea Neagră
le-am întrebuinţat în război, precum puitorul de mine „Amiral
Murgescu”, submarinele „Marsuinul” şi „Rechinul” şi altele.
În aceeaşi calitate, de ministru al Aerului şi Marinei, a
asistat, reprezentând guvernul, la Sulina, ambarcat la bordul
distrugătorului N.M.S. „Regina Maria” (al cărui comandant
eram) la coborârea pavilionului Comisiei Europene a Dunărei şi
la ridicarea pavilionului României, marcă a suzeranităţii noastre
naţionale teritorială. Şi tot în calitate de ministru al Marinei,
reprezentând pe suzeranul şi guvernul român, a asistat de la
document 2012 3 (57)
studii/documente
bordul aceluiaşi distrugător N.M.S. „Regina Maria”, comandat
tot de mine, la funeraliile înmormântării preşedintelui Turciei
Atatürk, nava noastră făcând parte din flota internaţională de
onoare.
Generalul adjutant Paul Teodorescu, în calitatea sa de
ministru al Marinei a împânzit porturile şi gările cu silozuri
pentru depozitarea grânelor, realizare efectuată de tehnicienii
Marinei, de mare importanţă pentru economia Ţării.
Drept, integru şi onest în conştiinţa sa şi-a avut preţul său.
S-a privit în oglinda vieţii, fără a întoarce capul. Deviza sa a fost
„Munca! Realizarea! Armata! Credinţa şi Patria!”. Ca ofiţer de
carieră şi şef a susţinut tradiţiile forte ale şcolii militare, toate
având un sens, cărora le-a rămas fidel.
Generalul adjutant Paul Teodorescu a pus înaintea vieţii,
onoarea şi a acceptat pericolul. A fost un conducător de oameni,
un comandant cu imaginaţie, cu simţul răspunderii, un şef, un
exemplu, un realizator. A dat totul Patriei!
Marina română se poate mândri că avea, în trecutul ei un
asemenea şef, iar noi marinarii avem credinţa şi speranţa că
în viitor o navă va purta numele de „Generalul adjutant Paul
Teodorescu” – fost ministru al Marinei.
Dar, generalul adjutant Paul Teodorescu, os din os
domnesc, după mamă, nu putea să lipsească de la tradiţiile
domneşti, româneşti şi creştineşti. Din fondurile ministerului
său şi ale altor instituţii şi oameni de bine şi ajutat de Prea
Cuvioasele Maici Stareţe Arhimandrite Paisia Vasilescu,
Epiharia Diaconeasa şi de întregul sobor de maici şi surori
a hotărât şi s-a străduit să refacă Mănăstirea. O mare operă
morală şi de credinţă, pe care au dus-o până la capăt din
răsputeri, pentru care biserica noastră i-a decernat ctitoria,
numindu-l „PAUL CTITORUL”.
În 1940, generalul Paul Teodorescu a fost schimbat
de la conducerea Ministerului Aerului şi Marinei şi cum eu
m-am aflat, în acel an, secretar general în Ministerul Aerului
şi Marinei, DUMNEZEU m-a învrednicit să pot să aloc şi să
aprob fondurile de refacere şi întreţinerea Mănăstirii.
Am rămas puţini din generaţia fericită şi foarte curând
nu vom mai fi nici noi. Opera generalului adjutant Paul
Teodorescu, a bunelor maici şi surori de la Mănăstirea
Dintr-un Lemn trebuie continuată. Fac apel la actualii aviatori
şi marinari să se alăture, în acest scop, Prea Cuvioasei Maicii
Stareţe şi soborului care se roagă, în mod special pentru aviatorii
şi marinarii români.
Generalul adjutant Paul Teodorescu a plecat, pe drumul
CUNOAŞTEREI, dar ne-a lăsat un Testament pe care l-a
săpat pe lespedea ce-i acoperă trupul. Iată-l:
„Trăiască în veci în graniţele străbune ROMÂNIA
Făurită eroic de bravul şi înţeleptul ei popor
Călăuziţi de flacăra vie a conştiinţei naţionale
Apăraţi şi ridicaţi mereu mai sus frumoasa ţară strămoşească.
Aici odihneşte fratele vostru
PAUL
1888-1981
Care cu pioasa recunoştinţă a cinstit amintirea voastră
Cei adormiţi întru Domnul, ctitori şi veghetori
Ai acestui sfânt locaş, precum şi smerita osârdie
Acelor de acum închinata izbăvirii lui de la
Pieire spre a-l încredinţa pilduitor viitoarelor
Generaţii ca nestemată din scumpa zestre a Neamului
românesc.
Rămâi cu bine
Veghind veşnic iubita mea ţară”
73
studii/documente
Suntem creştini şi ştim că viaţa nu sfârşeşte prin moarte
şi mai ştim că adevăratul mormânt al morţilor este inima
viilor. Noi l-am aşezat şi-l păstrăm pe generalul adjutant
Paul Teodorescu în inima noastră cât vom trăi, dar PAUL
CTITORUL, din acest moment nu ne mai aparţine, el este al
Mănăstirii. Prea Cuvioasă Maica Stareţă Epiharia Diaconeasa
vi-l predăm şi mai ţinem de a noastră datorie să vă exprimăm
admiraţia şi recunoştinţa pentru mila, grija şi alinarea cu care,
l-aţi înconjurat şi l-aţi iubit tot soborul, în tot timpul bolii sale,
iertându-i în special Maica Anastasia toate greşalele! AMIN!”
Contraamiral (r) Horia Macellariu, 87 ani,
În numele marinarilor foşti subalterni
***
Prea Sfinţite Părinte Arhimandrit delegat Patriarhal,
Prea Sfinţite Părinte delegat Episcopal,
Îndurerată Familie,
Prea Cucernici Părinţi,
Prea Cuvioasă Maica Stareţă,
cu credinciosul Sobor al acestui Sfânt Locaş,
Mult întristată asistenţă,
A plecat dintre noi, pe calea cea fără întoarcere, prea iubitul
şi mult veneratul nostru general colonel (r) Paul Teodorescu,
cel neîntrecut în marile realizări, în folosul ţării şi al instituţiei
Armatei, pe care le-a iubit deopotrivă cu pasiune şi le-a servit
cu devotament, pentru a le ridica prestigiul şi a fi la înălţimea
cerinţelor moderne, din vremea cât a fost în cadrele active ale
armatei.
Niciun general din vechiul anuar al Armatei nu l-a egalat
în realizări pe ilustrul nostru decedat, care a servit în chip
deosebit instituţia noastră, pentru ridicarea prestigiului ţării
noastre, atât în interior, cât şi peste hotare.
Personalitatea iubitului nostru decedat a strălucit prin
inteligenţă, caracter, înţelepciune, muncă armonios organizată,
capacitate economică, vederi democratice, valoare morală,
cu prestigiu deosebit şi aptitudini de adevărat şef. A muncit
stăruitor cu modestie şi a fost adversar al reclamei efemere.
Ca fruntaş al promoţiei şi-a menţinut acest apanaj şi, încă
de la gradul de sublocotenent, s-a ilustrat prin calităţi ieşite din
comun, cu inovaţii şi realizări, care au sporit tot mai mult cu cât
a urcat pe scara ierarhiei militare, fără să fie depăşit de vreun alt
contemporan al său.
La toate gradele şi în funcţiile pe care le-a îndeplinit s-a
gândit să creeze tot mereu ceva nou pentru folosul armatei şi al
neamului românesc. A fost omul care a strălucit prin opere de
pionierat, la care alţi semeni nu se gândise. Ca fruntaş absolvent
al Şcolii Superioare de Răsboi din Paris, a scos, în 1923, prima
lucrare de tactică generală, după care s-a instruit toată ierarhia
comandanţilor de mari unităţi, după Primul Război Mondial.
În luna august 1921, pe când se găsea ca stagiar în Statul Major
al Corpului 14 Armată francez la Lyon, cu învoirea generalului
comandant, a plecat cu trei ofiţeri francezi, să urce pe vârful
Mont Blanc la 4.307 m altitudine, cel mai înalt munte din
Europa. Din cauza dificultăţilor acestei ascensiuni, cei trei ofiţeri
francezi, au abandonat acţiunea şi a rămas numai maiorul Paul
Teodorescu cu ghidul, care, prin mersul pe gheţari şi depăşirea
crăpăturilor de gheaţă, a ajuns pe vârful cel mai înalt al Europei.
Despre această acţiune temerară se vorbeşte în cartea de aur a
Clubului Alpin „Claude Maillard”. Iar comandantul Corpului
14 Armată – generalul Margoulet – a scris în memoriul
personal: „Maiorul Paul Teodorescu a reuşit ascensiunea pe
Mont Blanc, singurul din cei trei ofiţeri francezi care l-au
74
însoţit parţial, dovedind prin această performanţă rezistenţa
românească”. La 80 de ani, generalul Paul Teodorescu a urcat şi
pe vârful OMUL cu altitudine de 2.504 m.
Începând din 1923, când avea gradul de locotenent-
colonel şi era şeful de stat major al Inspectoratului Aviaţiei,
a fost primul profesor la Şcoala Superioară de Război de
tactica aviaţiei, adaptată la mijloacele de aviaţie de atunci. Tot
în calitate de şef de stat major, a iniţiat şi a înfruntat multe
greutăţi, până a reuşit să realizeze Fabrica de Avioane Braşov
şi cartierul muncitoresc al acestei fabrici. Eram printre primele
ţări din Europa, care aveam fabrică de avioane. Tot ca şef de
stat major al acestei arme noi, a stăruit şi a înfiinţat toate şcolile
de aeronautică pentru ofiţeri, subofiţeri şi mecanici, precum şi
trimiterea de tineri ingineri în Franţa pentru specializare în
construcţii de avioane.
La gradul de colonel a comandat Regimentul de Gardă
„Mihai Viteazul” care a fost o unitate model nu numai ca
instrucţie, cât şi ca educaţie, făcând din ostaşi cetăţeni valoroşi
ai ţării şi niciun analfabet nu s-a eliberat fără un certificat
de ştiutor de carte. Iluştrii vizitatori ai acestui regiment, ca
generalul MacArthur – şeful stat major al Armatei americane
şi generalul francez Gouraud – guvernatorul Parisului, au scris
în cartea de aur a regimentului că: „Regimentul de Gardă
«Mihai Viteazul» este unul din regimentele cele mai frumoase
din Europa”.
În anii 1932-1936, a fost ataşat militar la Paris, Bruxelles şi
Madrid desfăşurând o activitate prodigioasă, sporind legăturile
de amiciţie şi reprezentând cu cinste ţara noastră.
După sugestia marelui nostru istoric Nicolae Iorga, a
întocmit o lucrare de doctorat în istorie cu subiectul: „Opinia
publică în Europa despre războiul român din 1877-1878
pentru independenţă”. Lucrarea a fost depusă la Sorbona în
luna februarie 1936. Pentru această lucrare s-a servit de 3.067
fişe, care azi sunt depuse la Biblioteca Academiei Române.
Aceste fişe, sunt produsul cercetărilor făcute în bibliotecile şi
arhivele din cele peste 15 ţări ale Europei. Este cea mai veridică
lucrare despre acest război.
La gradul de colonel, ca director al Şcolii Superioare
de Război, a iniţiat şi realizat frumosul local al Academiei
Militare, cu cele trei blocuri, pe 10.000 mp construcţii, situat
pe dealul unde, în 1821, a poposit Tudor Vladimirescu cu
pandurii lui. Prin ingeniozitate financiară şi metode ieşite
din comun, această măreaţă clădire a fost realizată, prin regie
proprie, numai cu 162 milioane în loc de 450-500 milioane
lei cât cereau antreprenorii civili. Localul a fost inaugurat în
decembrie 1939. În calitate de comandant al acestei instituţii
a dat o nouă concepţie pentru o mai bună pregătire a ofiţerilor
de stat major.
În toamna anului 1936, avansat general şi numit ministru
adjunct la Ministerul Apărării Naţionale, a intensificat dotarea
armatei cu armament şi echipament, dând atenţie sporirii
aviaţiei şi carelor de luptă.
Din toamna 1937 şi până la 6 septembrie 1940 a fost
ministrul Aerului şi Marinei, unde a pus accentul pe crearea de
noi unităţi corespunzătoare progresului şi pe lansarea fabricaţiei
de avioane în serie. A dotat marina cu noi şi moderne vase
pentru apărarea coastelor. A sporit numărul de muncitori la
Fabrica de Avioane Braşov, de la 2.000 la 4.000 oameni. Cu
grija din totdeauna de a nu împovăra bugetul ministerului, a
redus preţul la unele contracte încheiate de miniştri predecesori
ai lui şi a realizat o economie în favoarea ministerului de peste
380 milioane lei. A sporit timbrul aviaţiei la 1.800.000.000 lei.
A achiziţionat terenuri de aterizaj pentru avioane fără plată.
3 (57) 2012 document

Pentru valoroasa contribuţie adusă în sporirea şi întărirea
relaţiilor cu Franţa, această ţară l-a recompensat pe ilustrul
dispărut, acordându-i Ordinul „Legiunii de Onoare” în gradele
de ofiţer, comandor şi mare ofiţer cu placă.
Fiindcă ilustrul nostru decedat avea renumele de bun
organizator a fost delegat de Consiliul de Coroană din acea
vreme să construiască 76 silozuri, pentru îmbunătăţirea calităţii
cerealelor pentru export. Lucrarea a fost executată la termen,
datorită măsurilor organizatorice luate de regretatul nostru
dispărut şi cu preţuri mult reduse faţă de alte proiecte.
Printr-o restructurare financiară, el a creat un fond de
aproape 5 miliarde lei pe care l-a folosit integral pentru aviaţie,
marină şi artileria antiaeriană. Tot în calitate de ministru al
Aerului şi Marinei şi prin impulsul ancestral şi credinţa
strămoşească s-a gândit, încă din anul 1938, să se facă reparaţii
capitale ale acestui sfânt locaş, ctitorie a lui Matei Basarab.
După cuvenitele formalităţi oficiale de acum 42 de ani s-a reuşit
a se da aspectul de azi al acestei mănăstiri, dedicând acest sfânt
locaş aviatorilor şi marinarilor, conform deciziei de atunci dată
de veneratul domn profesor universitar pensionar Constantin
Tomescu, care în anii 1938-1939 era ministrul Cultelor.
Încă de la gradul de colonel, pe baza activităţii intelectuale
şi ca autor de lucrări de mare valoare pentru armată, renumitul
savant profesor Emil Racoviţă, în calitatea sa de academician,
l-a propus şi a fost ales membru corespondent al Academiei
Române, unde a ţinut mai multe comunicări valoroase. În
această postură a propus o nouă organizare a Academiei,
adică dintr-o instituţie teoretică să devină o instituţie practică.
Propunerea a fost aprobată de plen şi, în această formă, ea
funcţionează şi azi.
Pe baza aceloraşi considerente ale activităţii de ordin
intelectual, veneratul nostru decedat a fost ales şi membru activ
al Academiei de Ştiinţe din România, unde a funcţionat, până
la începerea războiului din 1941.
La 6 septembrie 1940 veneratul nostru dispărut a
demisionat din armată pentru că nu a voit să conlucreze cu
regimul Antonescu, care se apropiase de ideile legionare,
infiltrate de hitlerism. A solicitat generalilor Sănătescu şi
Rădescu, ca după 23 august 1944, să i se acorde comanda unei
mari unităţi pe front contra hitlerismului, însă a cules numai
promisiuni fără a i se da comanda solicitată.
În situaţia lui de pensionar, mulţi dintre cei apropiaţi lui se
întrebau ce va face el acum, ştiindu-l ca un neobosit om de acţiune,
rămas fără ocupaţie la 52 ani. După o temeinică chibzuială
şi pregătire intelectuală, în iarna 1940-1941, s-a hotărât să
creeze o orezărie în comuna Joiţa, jud. Ilfov, pe malul drept al
Dâmboviţei. Dintr-o mocirlă care nu producea decât ţânţari,
broaşte şi malarie a reuşit ca în primul an să recolteze 7.000 kg
orez la hectar. A lucrat la această orezărie, cot la cot cu sătenii
angajaţi şi care timp de 8 ani, a dat recolte record nemaiîntâlnite
în România, motiv pentru care a fost ales preşedintele onorific al
sindicatului cultivatorilor de orez pe întreaga ţară.
Pe lângă preocupările orezăriei şi din veniturile recoltelor
a donat comunei Joiţa, 3 milioane lei, cu care s-a adus lumină
electrică în sat. Tot din banii lui a reparat şcoala, biserica şi
cimitirul din sat. A întreţinut în spitale sătenii bolnavi. A
distribuit gratuit medicamente oamenilor. În anii 1941-1945,
împreună cu alţi proprietari din regiune a întreţinut o cantină
pentru copiii săraci. A introdus cultura de orez dând gratuit
sămânţă şi răsaduri sătenilor. Şi multe alte binefaceri, fără
să aştepte vreo compensaţie de la săteni. Pentru tot ajutorul
dezinteresat dat, neprimind absolut nimic din partea lor, a fost
răsplătit cu denumirea ce i s-a dat de: „Tăticul nostru”.
document 2012 3 (57)
studii/documente
În treimea ultimă a vieţii, regretatul nostru dispărut
a îndurat multe suferinţe, însă nu şi-a pierdut speranţa că
binele va fi biruitor şi a păstrat totdeauna în suflet încrederea
şi mulţumirea sufletească că şi-a făcut pe deplin datoria către
Ţară cu instituţiile ei, precum şi către semenii lui. A fost un
mare iubitor al OMULUI în adevăratul sens al cuvântului.
Noi cei de faţă, precum şi toţi foştii tăi elevi, colaboratori
şi prieteni îţi spunem cu durere ADIO! prin plecarea de lângă
noi şi te asigurăm mult iubitul nostru general-colonel Paul
Teodorescu că îţi vom păstra în suflete icoana vie a personalităţii
deosebite pe care ai manifestat-o în viaţă, servind Ţara cu
demnitate, cinste, abnegaţie şi multă pasiune. Vei rămâne un
exemplu deosebit pentru generaţiile viitoare. Ne plecăm cu
smerenie în faţa rămăşiţelor tale pământeşti, iar sufletul tău să
fie aşezat în lumea drepţilor, aşa cum a fost dreaptă calea pe
care ai străbătut-o în viaţă.
Îndureratei familii, prezentăm sincerele noastre
condoleanţe şi să fie sigură că luăm parte cu tot sufletul la
durerea ce încercaţi, cu dispariţia acestui gigant pionier din
trecutul apropriat al ţării.
Adio iubitul nostru dispărut!
General-maior (r) Ion T. Ionescu
***
Îndoliată familie şi îndurerată asistenţă,
În numele veteranilor aviatori – foşti subalterni – sunt
delegat să exprim familiei, rudelor şi celor de faţă, toată
compasiunea noastră şi un ultim cuvânt la despărţirea de
distinsul ostaş general-colonel în retragere Paul Teodorescu.
Ofiţer de infanterie la origine a fost atras de tânăra şi nobila
armă a aviaţiei, fiind primul şef de Stat Major din Inspectoratul
Aviaţiei, apoi şef de catedră la Tactica Aeronauticii din Şcoala
de Război.
A fost numit membru în comisia pentru proiectarea şi
ridicarea „Monumentului Aviatorilor”, drept recunoştinţă a
patriei pentru sacrificiul suprem al tinerei generaţii de aviatori.
A fost însărcinat să aleagă terenul şi aerodromul pentru
construirea primei Fabrici de Avioane din Braşov etc.
Noi, muritorii de rând, vom dispărea fără urme, dar numele
generalului Paul Teodorescu va rămâne la nesfârşit pentru tot
ce a făcut şi în special pentru construirea Academiei Militare,
pentru instruirea şi pregătirea cadrelor armatei noastre.
Graţie capacităţii sale militare şi organizatorice, precum
şi atracţiei sufleteşti faţă de zburători, între anii 1938 şi 1939,
a deţinut cea mai înaltă funcţie de ministru al Aerului şi
Marinei.
Pentru a ilustra ataşamentul marelui dispărut faţă de
aviatori, reamintesc o frază de pe o placă memorială pentru
aviatorii căzuţi la datorie „Voi cei care dintr-un început şi fără
şovăire, aţi acceptat jertfa supremă, pentru izbânda aripilor
româneşti, pentru apărarea gliei strămoşeşti şi a gloriei
străbune”.
Absolvent al Şcolii Superioare de Război de la Paris,
apoi ataşat militar în Franţa şi Anglia, a fost distins cu cele
mai înalte ordine şi decoraţii româneşti şi străine, dintre care
menţionez Ordinul francez „Legiunea de Onoare” în grad de
mare ofiţer cu placă.
Militar convins, cu aleasă educaţie, caracter statornic şi
demn, muncitor neobosit cu spiritul datoriei prezent în toate
situaţiile, drept şi bun cu subalternii, în special cu cei mici, a
fost iubit şi unanim apreciat.
75
studii/documente
Mormântul generalului Paul Teodorescu
la Mănăstirea Dintr-un Lemn
Din anul 1938 s-a ocupat, cu dăruire, de restaurarea acestei
Sfintei Mănăstiri, de care a rămas ataşat definitiv. Aici, departe
de viaţa cotidiană a Capitalei, a găsit liniştea şi îngrijirea
necesară, unde a petrecut ultimele luni ale vieţii şi locul unde se
va odihni pe veci, la umbra acestor stejari seculari.
Pentru îngrijirea deosebită de care s-a bucurat în ultimul
timp, sub directa îndrumare a Stareţei Epiharia Diaconeasa,
aducem, pe această cale, sincerele noastre mulţumiri.
Aviaţia Română de astăzi, personalul Comandamentului
Aviaţiei Militare şi al Departamentului Aviaţiei Civile, veteranii
aviatori sunt recunoscători pentru tot ce a făcut. Cuvintele sunt
prea sărace pentru a glorifica personalitatea şi măreţia faptelor
sale.
Şi după cum i-a fost ultima dorinţă, să fiu scurt, închei aici
aducând ultimul nostru salut, distinsului dispărut, care a fost
generalul-colonel Paul Teodorescu.
Îţi vom păstra pioasă amintire!
Comandor aviator (r) Mihail Pavlovschi
***
Îndurerată familie, întristată adunare,
Vestea plecării dintre noi a unuia dintre fiii de seamă ai
ţării ne-a umplut inimile de durere. Soldat cu merite deosebite
în ierarhia militară, om de cultură şi mare iubitor al aviaţiei,
generalul Paul Teodorescu rămâne pentru noi şi generaţiile
viitoare exemplu de dăruire totală pentru cauza naţiunii.
Reprezentând cu cinste armata ca ataşat militar în
străinătate, organizând şi conducând cu înţelepciune şi
competenţă aviaţia şi marina română, aplecându-se cu grijă şi
76
migală asupra unor nenumărate izvoare documente române şi
străine pentru dovedirea adevărurilor istorice despre Războiul
de Independenţă, ne-a dat o strălucită pildă de muncă şi pasiune
în slujba patriei pe care a iubit-o din adâncul sufletului.
Departamentul Aviaţiei Civile, care l-a avut oaspete de
seamă în trecutul foarte apropiat, a avut şi cu această ocazie
privilegiul de a aprecia încă odată omul, scânteia gândirii sale
înaripate, optimismul, generozitatea şi dorinţa fierbinte de a fi
odată în plus folositor semenilor săi.
Făcându-mă, ecoul şefului Departamentului Aviaţiei
Civile, generalul-maior aviator Aurel Răican, a întregului
personal al aviaţiei civile, aduc aici un ultim omagiu aceluia
care ne părăseşte, care lasă în urma sa regrete adânci, înalte
sentimente de preţuire precum şi un covor de purpură.
Exemplul său luminos de viaţă pe care ne invită să călcăm mai
departe în existenţa noastră, a tuturor, spre a fi urmaşi demni,
de folos patriei şi poporului român.
Locotenent-colonel aviator comandant de aeronavă Ercan
Delegatul Departamentului Aviaţiei Civile
NOTE
1
Universitatea „Ovidius” din Constanţa.
2
Mânăstirea Dintr-un Lemn.
3
Pentru viaţa şi activitatea generalului Paul (Pavel) Teodorescu, vezi articolele
publicate în numerele 3(53)/2011, pp. 46-64; 1(55)/2012, pp. 81-95 şi
2(56)/2012, pp. 38-40 ale revistei „Document” – Buletinul Arhivelor Militare
Române.
4
Ultimele Dorinţi ale gen. Paul Gh. Teodorescu (Testamentul olograf păstrat
în camera memorială a Gen Paul (Pavel) Teodorescu din Palatul Brâncovenesc
al Mănăstirii Dintr-un Lemn.
GENERAL PAUL (PAVEL) TEODORESCU –
THE WILL.
AN HOMAGE
OF THE CO-WORKERS
AND THE SUBORDINATES –
PROF. UNIV. VALENTIN CIORBEA, PH.D.,
REVEREND MOTHER EMANUELA OPREA
Abstract: Remarkable personality, General Paul
Teodorescu expressed his opinion regarding the way on
how the burial ceremony would be held and the place
where he would rest in peace at Dintr-un lemn Monastery.
The evocations that were spoken at the ceremony showed
his exemplary activity in service of the army and the
people.
Keywords: General Paul Teodorescu, burial
ceremony, grave, will, Dintr-un lemn Monastery
3 (57) 2012 document
 studii/documente

Interimar la şefia Marelui Stat Major

GENERALUL-COLONEL NICOLAE EFTIMESCU

Comandor dr. Marian MOŞNEAGU1

F iul Cleopatrei „ofiţerul a dat dovada unei temeinice pregătiri profesionale

şi al lui Vasile şi de specialitate, prin rezultatele bune avute la cursuri şi prin
Eftimescu, Nicolae Efti- conferinţele ţinute în cadrul pregătirii de comandament a
mescu, s-a născut la ofiţerilor. A prezentat întotdeauna conspecte bine întocmite,
1 martie 1927, în municipiul studiate şi cu o deosebită acurateţe, constituind în repetate
Bucureşti. rânduri exemplu pentru ceilalţi profesori. Deşi ofiţer tânăr,
A absolvit Şcoala şedinţele de topografie şi tactică pentru eşalonul inclusiv
primară nr. 16 Bucureşti companie sunt predate cu multă competenţă, seriozitate şi
(1938), Liceul Militar exigenţă. Are tăria convingerilor sale, este dotat cu o mare
3
Cernăuţi (Anul I şi II), putere de muncă, conştiinciozitate şi iniţiativă” .
respectiv Câmpulung În cursul anului de învăţământ 1951-1952 a predat
Muscel (Anul III şi IV, la două serii de ofiţeri cursanţi comandanţi de companie
1947), Şcoala de Ofiţeri de cunoştinţele de tactică, topografie şi cunoaşterea celorlalte
Infanterie (1949), Cursul arme. „Este dotat cu o memorie şi inteligenţă foarte bune,
de perfecţionare comandanţi de companie infanterie-moto are o mare putere de muncă şi iniţiativă. Este perseverent şi
(1950), Cursul de perfecţionare comandanţi de batalioane foarte hotărât în acţiunile ce le întreprinde. Foarte ordonat în
tancuri (1951), Academia Militară Generală, Facultatea lucrări, poate fi dat ca model în modul de comportare atât la
Blindate de serviciu,cât şi în afara serviciului.Este exigent cu subordonaţii.
Tancuri şi „ Militar de profesie, temeinic format, colonelul Eftimescu Nicolae Prin dragostea
Mecanizate a muncit cu foarte multă pasiune, obţinând rezultate foarte bune în şi perseverenţa
(1956) şi activităţile ce le-a organizat şi condus atât ca şef al Biroului 1 Operaţii, cu care lucrează
Cursul post- cât şi ca principal organizator şi realizator al lucrărilor Consiliului arată devotament
Apărării. Exigent, receptiv şi preocupat de introducerea formelor şi faţă de regimul
academic,
metodelor de lucru noi, a imprimat un stil de lucru biroului ce-l conduce de democraţie
Grupa arme
ştiinţific, de perspectivă, eficient şi temeinic. […] Ofiţer cu profil populară” 4
.
întrunite şi intelectual pronunţat, dedicat trup şi suflet carierei militare, colonelul
tancuri (eşalon Eftimescu aprofundează cu multă asiduitate arta militară şi nu rămâne cu În perioada
8 mai-27 noiembrie
front, 1975). nimic în afara preocupărilor artistice şi culturale interne şi internaţionale .
A fost
“ 1953 a activat ca
avansat la General-maior Marin Dragu, ajutor cu evidenţa
gradul de Şeful Secţiei Operaţii din Marele Stat Major pregătirii tactice la
sublocotenent (9 mai 1949), locotenent (30 decembrie Comandamentul
1949), locotenent major (1 mai 1952), căpitan (23 august Trupelor Blindate de Tancuri şi Mecanizate. În Foaia de
1954), maior (13 octombrie 1956), locotenent-colonel notare pe anul 1953, maiorul Anton Andronescu, şeful
(30 decembrie 1961), colonel (25 octombrie 1964), general- Secţiei Pregătire Generală remarca: „A dat ajutor efectiv
maior (7 mai 1977), general-locotenent (30 decembrie în muncă, în toate problemele legate de Secţia pregătirii
1982) şi general-colonel (11 ianuarie 1990)2. generale, atât pentru instrucţia tactică de infanterie cât şi
pentru celelalte discipline, şi anume instrucţia de front,
Un debut de carieră promiţător regulamente, cunoaşterea armelor etc., lucrând şi la
întocmirea programelor de instrucţie pentru unităţile de
După absolvirea Şcolii de Ofiţeri de Infanterie, a tancuri, infanterie moto, cercetare, batalionul de instrucţie
activat în calitate de comandant de pluton (9 mai 1949- tancuri, pentru anul de instrucţie 1953/54, dovedind că
16 mai 1950), comandant de companie (16 mai-1 iulie posedă temeinice cunoştinţe profesionale în toate ramurile
1950), comandant de pluton la Şcoala Divizionară (1 iulie pregătirii de luptă, privind disciplinele legate de pregătirea
1950-1 mai 1951), respectiv adjutant superior (1 mai- generală. Posedă cunoştinţe temeinice, făcând dovada unei
4 august 1951) la Brigada 11 Tancuri. pregătiri generale solide, ce i-a uşurat şi pregătirea militară
În perioada 4 august 1951-8 mai 1953 a fost profesor de de specialitate în tancuri, pe care o posedă de asemenea la
tactică la Centrul de Instrucţie Tancuri. În această funcţie, un înalt nivel”5.

document 2012 3 (57) 77

studii/documente
Un deceniu de activitate didactică
Ca ofiţer-elev în Academia Militară s-a remarcat ca un
foarte bun ofiţer din toate punctele de vedere şi cu frumoase
aptitudini de dezvoltare. Ca urmare, după absolvire, la
1 noiembrie 1956 a fost numit lector adjunct la Catedra
de tactică generală şi artă operativă din Academia Militară,
unde a activat timp de un deceniu, până la 6 septembrie 1966,
ca lector şi respectiv lector superior. În această onorantă
postură de instructor şi mentor „a întocmit lecţii şi aplicaţii
variate şi de bună calitate. A întocmit o aplicaţie combinată
cu tema «Lupta ofensivă a regimentului de infanterie» şi o
aplicaţie de examen şi a participat la întocmirea unei aplicaţii
de comandament şi de stat major. În funcţia de conducător
tactic s-a ocupat permanent şi cu bune rezultate de ofiţerii-
elevi din grupa sa. Predă bine la clasă, conduce degajat şi cu
bune rezultate şedinţele de pregătire practică. Este exigent
faţă de elevi”6.
În anul şcolar 1958-1959 „a întocmit cinci aplicaţii
pentru eşaloanele batalion, regiment şi brigadă de tancuri,
primind pentru aceasta foarte puţin ajutor din partea
catedrei – sublinia în foaia calificativă şeful catedrei de
tactică şi artă operativă, colonelul Constantin Şerbu. În
aplicaţiile întocmite a reuşit să redea foarte bine specificul
luptei moderne şi lupta trupelor de tancuri. A creat situaţii
tactice interesante. Redactează concis şi clar şi lucrează
foarte bine pe hartă atât ca fond cât şi ca formă”7.
În anul şcolar următor a predat ore de tactică la anul I al
Secţiei de Tancuri. De asemenea, „a întocmit lecţia de luptă
de întâlnire a brigăzii de tancuri, aplicaţia pentru examenul
de stat şi aplicaţia cu tema «Lupta de apărare a batalionului
mecanizat» în bune condiţii de fond şi formă şi la timp. Cu
perseverenţă şi metodă a îndrumat întocmirea lucrărilor
de curs de către ofiţerii-elevi, asigurând însuşirea de către
aceştia a metodei de întocmire a unei aplicaţii. Are o cultură
militară şi generală în continuă dezvoltare. A publicat în
«Buletinul pregătirii de luptă» un articol bun, studiat şi
folositor pe teritoriu despre lupta ofensivă a regimentului
de tancuri”8 – remarca locţiitorul şefului Catedrei de Tactică
şi Artă Operativă colonelul Petru Constantinescu.
Tactul său pedagogic nu a trecut neobservat de
superiori. Astfel, în notarea pe anul 1962, şeful Catedrei de
tactică şi artă operativă, generalul-maior Spirea Stănescu
remarca: „Şedinţele practice de pregătire cu ofiţerii pe care le
desfăşoară sunt atractive, pline de conţinut şi învăţăminte. Se
pregăteşte cu multă grijă pentru aceste şedinţe şi urmăreşte
cu exigenţă ca ofiţerii-elevi să-şi îndeplinească temeinic şi pe
bază de raţionament problemele care li se predă. Lucrările
pe care le-a întocmit – o lecţie la eşalon armată şi corector
la aplicaţia «Operaţia de apărare a armatei» – reflectă just
principiile teoretice respective şi aplicarea în practică a
acestora. Lucrează îngrijit şi clar pe hartă, fapt ce-i permite
să elaboreze documente care răspund cerinţelor lucrului în
statele majore. A participat cu bune rezultate la întocmirea
lucrărilor de cercetări ştiinţifice «Urmărirea de către Divizia
mecanizată (Regimentul mecanizat)»”9.
Şi în anii următori s-a evidenţiat prin performanţe
notabile atât ca lector superior, cât şi individual, prin
78
colaborarea la întocmirea unor aplicaţii tactice şi operative
şi a lecţiilor „Organizarea şi executarea urmăririi la eşalon
divizie/regiment în condiţiile luptei moderne”, tipărită
pentru nevoile trupelor şi „Lupta ofensivă a diviziei de
tancuri”. În notarea pe anul 1965, şeful Catedrei, colonelul
Ion Şuţa evidenţia faptul că „Lucrările de învăţământ
întocmite în această perioadă se evidenţiază prin acurateţea
şi claritatea lor. Remarc în special aplicaţiile «Ofensiva
diviziei de tancuri» şi «Operaţia de apărare a armatei»,
lucrări bine studiate şi lucrate îngrijit. Ofiţerul se distinge
ca un foarte bun şi talentat lucrător de stat major. Lucrează
expeditiv, clar, precis, deosebit de îngrijit. Foarte valoroase
sunt lucrările grafice întocmite de ofiţer. Lecţiile le expune
foarte frumos, clar, atractiv, bine documentat. De asemenea,
este foarte talentat în conducerea şedinţelor practice din
cadrul aplicaţiilor în clasă dar mai ales la cele din teren.
Urmăreşte cu atenţie desfăşurarea dezbaterilor, sesizează
problemele esenţiale cu uşurinţă, relevând întotdeauna
învăţăminte preţioase pentru ofiţerii-elevi. A participat la
aplicaţia operativă din teren din luna mai 1965 condusă de
Marele Stat Major, ca şef al Secţiei Operaţii în statul major
al unui corp de armată, unde a muncit foarte conştiincios şi
s-a achitat foarte bine de sarcini. În concluzie, ofiţer foarte
bine pregătit, un foarte bun lector, talentat ofiţer de stat
major”10.
În Direcţia Operaţii a Marelui Stat Major
La 6 septembrie 1966, colonelul Eftimescu a fost numit
locţiitorul şefului Secţiei Operaţii în Direcţia Operaţii
a Marelui Stat Major, unde şi-a desfăşurat activitatea
timp de aproape 25 de ani. În perioada 1 octombrie 1967-
30 martie 1968 a efectuat un stagiu, prin detaşare, ca şef de
stat al Diviziei 2 Mecanizate, contribuind la pregătirea
ofiţerilor din comandamentul diviziei, pregătirea antrena-
mentelor de stat major, respectiv întocmirea şi actualizarea
planului de mobilizare.
Revenit în Marele Stat Major, s-a remarcat printr-o
mare putere de muncă şi rezistenţă la efort îndelungat,
modestie, principialitate, exigenţă faţă de sine şi perseverenţă
în îmbogăţirea şi perfecţionarea pregătirii de specialitate.
Locţiitorul şefului Direcţiei Operaţii, generalul-maior
Constantin Petcu menţiona în notarea de serviciu pe anul
1971: „Inteligent, posedă o frumoasă cultură generală pe
care şi-o îmbogăţeşte continuu. Are putere de analiză şi
discernământ, ceea ce îl ajută să ajungă la soluţii cât mai
bune în rezolvarea problemelor”11. Un an mai târziu, acelaşi
şef nemijlocit aprecia: „În întocmirea lucrărilor manifestă
capacitate de concepţie, analiză şi sinteză, iar în lucrul de
stat major acurateţe şi expresivitate. Principial, dă dovadă
de multă exigenţă în activitatea sa personală, meticulos în
munca de control şi îndrumare. Este un ofiţer disciplinat,
cu o mare putere de muncă şi cu un dezvoltat spirit critic şi
autocritic, fiind un exemplu pentru subordonaţi”12.
În notarea de serviciu pe anul 1974, şeful Secţiei
Operaţii, generalul-maior Marin Dragu remarca: „Militar
de profesie, temeinic format, colonelul Eftimescu Nicolae
3 (57) 2012 document

a muncit cu foarte multă pasiune, obţinând rezultate foarte
bune în activităţile ce le-a organizat şi condus atât ca şef
al Biroului 1 Operaţii, cât şi ca principal organizator şi
realizator al lucrărilor Consiliului Apărării. Exigent, receptiv
şi preocupat de introducerea formelor şi metodelor de lucru
noi, a imprimat un stil de lucru biroului ce-l conduce ştiinţific,
de perspectivă, eficient şi temeinic. […] Ofiţer cu profil
intelectual pronunţat, dedicat trup şi suflet carierei militare,
colonelul Eftimescu aprofundează cu multă asiduitate
arta militară şi nu rămâne cu nimic în afara preocupărilor
artistice şi culturale interne şi internaţionale”13.
Ca urmare a calităţilor sale de excepţie şi a
performanţelor notabile obţinute, la 4 august 1975 colonelul
Nicolae Eftimescu a fost numit şef al Secţiei Operaţii din
Direcţia Operaţii a Marelui Stat Major, iar la 7 mai 1977 a
fost avansat la gradul de general-maior. În notarea de serviciu
pe anul 1978, primul locţiitor al şefului Marelui Stat Major
şi şeful Direcţiei Operaţii, generalul-locotenent Ion Şuţa
sublinia: „Este un ofiţer cu mare capacitate organizatorică
şi multă putere de muncă. Analizează temeinic toate
implicaţiile anumitor situaţii şi le soluţionează cu toată
răspunderea. Este un ofiţer cu un foarte dezvoltat simţ al
datoriei. În cadrul secţiei a creat un climat optim de muncă
cu pasiune şi dornic pentru îndeplinirea sarcinilor de ordin
operativ. Duce o luptă hotărâtă pentru combaterea rutinei
şi promovarea noului”14. Un an mai târziu, şeful Direcţiei
Operaţii evidenţia faptul că „A elaborat personal lucrări
operative de mare importanţă, care au făcut obiectul
activităţilor din Consiliul Militar al Forţelor Armate Unite,
din Comitetul Miniştrilor Apărării, precum şi alte lucrări de
importanţă pentru conducerea ministerului. S-a preocupat de
perfecţionarea activităţii de pregătire operativă a teritoriului,
de amplasarea judicioasă a obiectivelor economice, de
menţinerea în stare de operativitate a obiectivelor de apărare.
A muncit cu perseverenţă şi a colaborat cu ofiţerii din alte
direcţii pentru realizarea sistemului informatic privind starea
de operativitate a armatei. A condus întreaga activitate a
secţiei cu competenţă. Este un ofiţer valoros”15.
Şi în anii următorii, generalul-maior Eftimescu s-a
remarcat prin contribuţii deosebite la îndeplinirea sarcinilor
operative, la reuşita aplicaţiei operativ-strategice din anul
1981, verificarea capacităţii de luptă a unor comandamente şi
mari unităţi, conducerea unor inspecţii, convocări şi aplicaţii
ş.a. Evidenţiind calităţile personale ale ofiţerului, şeful său
nemijlocit sublinia în notarea de serviciu pe anul 1982: „Cu
putere de analiză şi sinteză. Dinamic şi operativ. Sesizează cu
uşurinţă problemele noi. Inteligent, ager şi receptiv. Dovedeşte
stăpânire de sine, acţionează calm şi cu rapiditate în situaţii
deosebite. Putere de concentrare în a rezolva problemele
dificile, fiind în măsură de orice sacrificiu”16.
Prim locţiitor al şefului Marelui Stat Major
La 6 ianuarie 1983, generalul-locotenent Nicolae
Eftimescu a fost promovat prim locţiitor al şefului Marelui
Stat Major şi şef al Direcţiei Operaţii, în notarea de
serviciu, prim adjunctul ministrului Apărării Naţionale
şi şef al Marelui Stat Major, generalul-colonel Vasile
document 2012 3 (57)
studii/documente
Milea subliniind: „Perseverenţa şi fermitatea cu care s-a
angajat în muncă i-au permis o conducere competentă,
în mod deosebit a acelor secţii cu care înainte a cooperat.
De asemenea, a obţinut rezultate bune şi foarte bune în
organizarea principalelor activităţi ce revin direcţiei în
domeniul operativ-strategic şi de ridicare a capacităţii de
luptă a comandamentelor şi unităţilor, în desfăşurarea
activităţilor din planul unic al M.Ap.N. […] Având multă
experienţă în munca didactică, s-a preocupat de îndrumarea
învăţământului tactic-operativ din Academia Militară, de
conducerea comisiei ce verifică şi analizează învăţământul
din academie şi centrele de instrucţie, prezentând propuneri
eficiente de îmbunătăţire a acestuia”17.
În calitate şi de preşedinte al Consiliului ştiinţific pe
Marele Stat Major, a acordat o atenţie deosebită alegerii şi
propunerii unor teme de cercetare de maximă actualitate în
domeniul strategic şi tactic-operativ.
În perioada 18 decembrie 1985-25 septembrie 1986,
baza ordinului verbal al ministrului Apărării Naţionale, a
asigurat funcţia de şef al Marelui Stat Major18. Astfel, în
Ordinul de Zi nr. 295 din 19 decembrie 1985 se menţiona
faptul că „Începând cu 18 decembrie 1985, generalul-
locotenent Eftimescu Nicolae, şeful Direcţiei Operaţii şi
prim locţiitor al şefului Marelui Stat Major asigură funcţia
de şef al Marelui Stat Major”19.
În această calitate, a primit o serie de delegaţii militare
oficiale, printre care reprezentantul Forţelor Armate Unite
la Bucureşti, generalul-colonel V.K. Makarov (17 decembrie
1985, 19 martie 1986, 3 iunie 1986), grupul de 12 membri
ai Colegiului Naţional al Apărării din Pakistan, condus de
comodorul Syed Rishad Hussain (26 martie 1986), grupul
de cadre şi studenţi ai Colegiului Naţional al Apărării din
Thailanda, condus de contraamiralul Yodyouth Kuptavanich
(13 mai 1986), delegaţia militară franceză a navei
„Montcalm”, condusă de comandorul Renoux Philippe,
comandantul Divizionului de Corvete, comandantul
marşului (29 mai 1986), delegaţia militară a Academiei
Militare a Republicii Democrate Germane, condusă de
generalul-maior Schulze Werner (3 iunie 1986), delegaţia
militară a Armatei Republicii Populare Ungare, condusă
de colonelul Buk Anntal, şeful Direcţiei Topografice
Militare şi grupul de cursanţi ai Colegiului Regal de Studii
în Domeniul Apărării din Marea Britanie, condus de
generalul-maior Gordon Lennon (12 septembrie 1986),
generalul-locotenent Volosko, şef de direcţie în Direcţia
Principală de Operaţii a Statului Major al Armatei URSS
(17 septembrie 1986), generalul-maior E.D. Goncearov,
şeful delegaţiei statului major al Forţelor Armate Unite
(19 septembrie 1986)20 ş.a.
În notarea de serviciu pe anul 1985, ministrul Apărării
Naţionale, generalul-colonel Vasile Milea a fost de acord
cu acordarea calificativului „Foarte Bine” propus de comisia
superioară de notare întrucât „Are experienţă în munca de stat
major, este expeditiv în elaborarea documentelor operative
şi a celor privind pregătirea de luptă a comandamentelor
şi marilor unităţi. Şi-a adus o contribuţie importantă la
elaborarea concepţiilor, organizarea şi conducerea aplicaţiilor
79
studii/documente

«Tomis-85», «Granit-85» şi «Carpaţi-85», precum şi a
documentelor organizatorice privind pregătirea strategică,
operativă, tactică şi de luptă a armatei în perioada 1986-
1990. Cunoaşte foarte bine organizarea, dotarea şi modul
de acţiune al celorlalte componente ale sistemului naţional
de apărare şi acordă atenţia necesară cooperării acestora
cu unităţile armatei la toate eşaloanele. A participat la
activităţile de colaborare cu armatele statelor membre ale
Tratatului de la Varşovia şi cu alte armate”21. S-a preocupat
constant de creşterea capacităţii de luptă a comandamentelor,
marilor unităţi şi unităţilor armatei, precum şi a competenţei
cadrelor nou numite în funcţii de conducere, în organizarea
operaţiei şi luptei, a capacităţii trupelor de a acţiona conform
cerinţelor doctrinei naţionale.
În perioada 23 iunie 1990-4 ianuarie 1991 a fost
comandantul Academiei Militare.
Prin Decretul nr. 3 din 4 ianuarie 1991 a fost trecut în rezervă.
A fost distins cu Medalia „Meritul Militar” clasele a
II-a (1954) şi I (1957), Medalia „Virtutea ostăşească” clasa
I (1964), Ordinul „Meritul Militar” clasa a III-a (1964),
a II-a (1969) şi I (1974), Ordinul „Steaua R.S.R.” clasa a
V-a (1971), Medalia „A 25-a aniversare a eliberării patriei”
(1969), Medalia „25 de ani de la proclamarea Republicii”
(1972), Medalia „30 de ani de la eliberarea României de sub
dominaţia fascistă” (1974), Medalia „A XXX-a aniversare a
armatei R.S.R.” (1974) şi Medalia comemorativă cubaneză
„A 30-a aniversare a Forţelor Armate Revoluţionare” (1986).
S-a stins din viaţă la 6 ianuarie 2006.

NOTE
1
Serviciul Istoric al Armatei. COLONEL-GENERAL
2
Arhivele Militare Române (în continuare se va cita A.M.R.), Fond Direcţia NICOLAE EFTIMESCU
Cadre şi Învăţământ/1996, Dosarul personal al generalului-colonel Eftimescu
Nicolae, nr. crt. 54, f. 1. CAPTAIN (N.) MARIAN MOŞNEAGU, PH.D.
3
Ibidem, f. 21.
4
Ibidem, f. 23. Abstract: Colonel-General Nicolae Eftimescu
5
Ibidem, f. 25. was distinguished in the military academic learning
6
Ibidem, f. 31.
(1956-1966) and as chief of Military Academy
7
Ibidem, f. 32.
8
Ibidem, f. 35. (1990-1991) and of Operations Directorate of General
9
Ibidem, f. 39. Staff (1983-1990).
10
Ibidem, f. 47. Between February 16, 1985 and September 25,
11
Ibidem, f. 59.
1986 he fulfilled, by cumulating, the function of chief of
12
Ibidem, f. 61.
13
Ibidem, f. 63. General Staff.
14
Ibidem, f. 68. From this position he had a major contribution
15
Ibidem, f. 69. at the development of the conception, organization
16
Ibidem, f. 72.
and management of some troop’s applications, as well
17
Ibidem, f. 73.
18
Statul Major General, Serviciul Secretariat, Registrul istoric pe anii as of documents management regarding the strategic,
1973-2000, nr. crt. 183, f. 79. operational, tactic and army battle preparation between
19
Arhivele Militare Române, Fond Direcţia Secretariat, Registrul ordine de zi 1986 and 1990.
pe anul 1985, nr. crt. 9, f. 288 verso.
Keywords: Nicolae Eftimescu, tank general, chief
20
Statul Major General, Serviciul Secretariat, Registrul istoric pe anii
1973-2000, nr. crt. 183, f. 79, verso. of staff, professor, interim management of General Staff
21
A.M.R., Fond Direcţia Cadre şi Învăţământ/1996, Dosarul personal al 1985-1986.
generalului-colonel Eftimescu Nicolae, nr. crt. 54, f. 76.

CONTENTS

The Message of General Staff Chief at the Celebration of the Military Archive Day Land Forces Academy
“NICOLAE BĂLCESCU” – 165 Years of Existance – Cosmin Roman, Ph.D. Colonel David Urs Marginea Baron
– the Hero from Lissa – Lieutenant-colonel Gabriel Pătraşcu The Endowment of the Romanian Army during the
Organic Regulation (1830-1856) – Cornel I. Scafeş Physical Education in the Romanian Army – Historical Refer-
ences – Colonel (Physical Education) Ioan Armanu, Ph.D. Cultural Elite from Piteşti in the Modern Age – Elena
Ştefănică Captain Gheorghe Băgulescu – War Memoirs – Gelu Dae, Ph.D. candidate Political Intelligence and
Propaganda Service and the Situation Analysis from Banat (the Beginning of the Year 1919) – Alin Spânu, Ph.D.
July 1931 – the Economic Crisis Effects on the Romanian Army – Lucian Drăghici The Position and the Measures
of Ion Antonescu’s Government regarding the Military System Penetration Tests made by the Legionary Movement -
Lieutenant-colonel (R.) Marin Voicu, Ph.D. The Execution of the Romanian State Obligations settled by the Articles
8 to 11 from the Truce Convention at January 23, 1945 – Teodora Giurgiu, Ph.D. candidate General Paul (Pavel)
Teodorescu – the Will. An Homage of the Co-workers and the Subordinates – Prof. Univ. Valentin Ciorbea, Ph.D.,
Reverend Mother Emanuela Oprea Colonel-general Nicolae Eftimescu – Captain (N.) Marian Moşneagu, Ph.D.

80 3 (57) 2012 document