Oltenia sub stăpânire austriacă

Șerban Papacostea (n. 25 iulie 1928 și d. 6 aprilie 2018) a fost un istoric român, membru titular al
Academiei Române. Din 1995 este membru al Academiei Ligure de Științe și Litere din Geneva. Cartea
Oltenia sub stăpânire austriacă 1718-1739 este lucrarea prin care și-a obținut titlul de doctor în istorie, teza
fiind premiată trei ani mai târziu de Academia Română. Lucrarea de față se întemeiază pe materialul
documentar din arhivele vieneze editat de colecția Hurmuzaki, în volumele publicate de Constantin Giurescu
Material pentru istoria Olteniei supt austrieci, vol. I-III, București, 1913-1947, și de Nicolae Dobrescu Istoria
Bisericii Române din Oltenia în timpul ocupației austriece (1718-1739), București, 1906, și pe protocoalele
Administrației austriece din Oltenia păstrate în Arhivele statului din Sibiu. Autorul a tratat toate aspectele legate
de perioada stăpânirii austriece în Oltenia.
Lucrarea este tributară studiilor consacrate de înaintașii epocii stăpânirii austriece în Oltenia. De la
lucrarea lui Lugosianu O., „Oltenia sub ocupația austriacă 1717-1739”, București, 1889, la studiul sobru al
ofițerului austriac Jacubenz, la teza lui Al A. Vasilescu, „Oltenia sub austrieci 1716-1739”, vol. I, București,
1929, la capitolele consacrate de A.D. Xenopol și N. Iorga toate rezultatele dobândite din cercetarea anterioară
au fost încorporate în studiul de față.
În primul capitol este relatat faptul cum Imperiul Habsburgic în urma păcii de la Passarowitz (1718) a
anexat cele cinci județe ale Olteniei.
În capitolul II autorul prezintă cum a fost instaurată stăpânirea austriacă în Oltenia ca urmare a
neînțelegerilor dintre boierii din Țara Românească și domnitorii fanarioți.
După două campanii strălucite în cursul cărora superioritatea de organizare a armatei imperiale au fost
exploatate de geniul militar al lui Eugeniu de Savoia, care a cucerit Belgradul și a deschis drumul spre
expansiunea teritorială maximă în sud-estul Europei. În această perioadă elita societății grecești din Fanar se
oferea ca instrument al dominației otomane în țările române. La sfârșitul anului 1715, Imperiul Otoman l-a
transferat în grabă pe Nicolae Mavrocordat de pe tronul Moldovei pe cel al Țării Românești ca urmare a
implicării austriece în războiul turco-venețian. Cantacuzinii ale căror negocieri cu austriecii erau cunoscute au
fost înlăturați de la conducerea țării. Nicolae Mavrocordat, omul de încredere al Porții, a sosit la București la
sfârșitul lui ianuarie 1716 și a trebuit să ducă la îndeplinire cererile mari de bani și de produse venite din partea
Porții1 pentru a susține campania antivenețiană și conflictul cu Imperiul Habsburgic. Boierimea era nevoită să
facă mari sacrificii în folosul Imperiului. Politica fiscală a domnului fanariot era realizată cu mijloacele cele mai
aspre, arestarea și maltratarea boierilor și confiscarea moșiilor lor.
Războiul turco-venețian a început în luna aprilie 1726. Boierii nu vedeau altă soluție de a scăpa de
Nicolae Mavrocordat decât printr-o colaborare cu austriecii. Victoria armatei austriece la Petrovaradin a fost
semnalul cere i-a trezit pe boieri că turcii aveau probleme și că era momentul de a schimba domnitorul.
Mavrocordat i-a chemat pe boieri la București „pentru a le stoarce banii”, „supunându-i la arest”.2 Prin doi
1
Al A. Vasilescu, Oltenia sub austrieci, p. 13.
2
C. Giurescu, Material, I, p. 83.
1
trimiși ai boierilor, generalul Steinville a trimis în țară câteva unități militare austriece. Prima incursiune a avut
loc în Oltenia, intrând în țară pe la Orșova un detașament de 200 „cătane” austriece a pus pe fuga corpul de
oaste relativ însemnat trimis la graniță sub conducerea lui Petru Obedeanu. La sugestia boierilor, Mavrocordat
s-a refugiat la Giurgiu, dar a aflat de intenția boierilor și s-a reîntors la București. Au urmat represiuni mari
împotriva boierilor, prin execuții .
În octombrie 1716 Timișoara a capitulat și a făcut posibilă extinderea stăpânirii austriece până în Oltenia.
La 14 noiembrie 1716 unități de cătane sârbești și românești înaintează până la București. Domnul este surprins
în palatul domnesc și dus în captivitate în Transilvania. În noaptea aceleiași zile boierii din București îi vesteau
lui Gheorghe Cantacuzino – fiul lui Șerban Cantacuzino, cel căruia îi rezervau domnia, reușita loviturii.
Imperiul Habsburgic nu dorea să mențină trupe în Țara Românească, astfel încât acestea au fost retrase în ciuda
insistențelor boierilor. Opt sute de boieri fug din București și se retrag la Târgoviște. Turcii recuceresc
Muntenia și-l înscăunează pe Ioan Mavrocordat care intră în București în 1717. S-a semnat o convenție la 24
februarie, la Sibiu care prevedea retragerea unităților imperiale și recunoașterea autorității lui Ioan Mavrocordat
în cele 12 județe ale Munteniei, care recunoștea autoritatea habsburgica în Oltenia. Totul se petrecea în
contextul în care după înfrângerea turcilor în fața habsburgilor și după pacea de la Pasarowitz din 1718, Oltenia
era cedată de Imperiul Otoman, Imperiului austriac.
În capitolul III se vorbește despre regimul austriac, programul boieresc și formula austriacă de organizare
a țării. Încă din primele luni ale războiului, boierimea a început să elaboreze formula politică de guvernare pe
care nădăjduia să o impună în eventualitatea eliberării țării de sub ocupația otomană și a încadrării în Imperiul
Habsburgic. Memoriile înaintate Curții din Viena de boieri și de clerul superior prin care se dorea ca Oltenia să
păstreze statutul de autonomie de care beneficiase și în raporturile cu Imperiul Otoman, iar autonomia urma sa
fie consacrată de „menținerea voievodatului” deci a suveranității” 1, „cerem cu toată umilința ca în locul acestuia
să-l numească pe Gheorghe Cantacuzino cu titlul de voievod”2.
Boierii au respins încadrarea țării într-o formulă administrativă comună cu Transilvania. Ei doreau să-și
pună sub ocrotirea unui pact nu numai viața ci și stăpânirile „iar domnul să nu aibă putere nici asupra vieții, nici
asupra bunurilor vreunui boier după cum se întâmpla prin vremea perfidei stăpâniri turcești” 3. „Boierii să-și
poată stăpâni toate satele, bunurile, viile și supușii lor, după cum le-au stăpânit până acum”. Dreptul la
autonomie era contestat, iar Oltenia era așezată sub autoritatea împăratului, el devenind domn al provinciei
cucerite. Regimul instituit de austrieci spulbera dorința boierimii de a-și impune propria ei forma de organizare,
conducerea imperiului a lăsat în primă fază administrația locală pe seama boierimii. Sub numele de
Administrație, un grup de 4 mari boieri consilieri, prezidați de banul Gheorghe Cantacuzino, urma să guverneze
Oltenia, în spiritul instrucțiunilor imperiale. Programul boierilor punea statul sub tutela marii boierimi limitând
autoritatea împăratului la o simplă suzeranitate iar programul austriac punea țara sub controlul efectiv al
conducerii imperiale căreia îi rezerva cea mai mare parte a veniturilor. Terenul pe care s-a dezvoltat conflictul a

1
C. Giurescu, Material, I, p. 161.
2
C. Giurescu, Material, I, p. 332.
3
C. Giurescu, Material, I, p. 161.
2
fost fiscalitatea. Dificultățile întâmpinate de reforma fiscală a dus la reorganizarea întregii structuri social-
politice a provinciei. Stăpânirea austriacă a făcut primul mare efort cunoscut din istoria Țării Românești de
statuare și îngrădire a privilegiilor boierimii. Ei au știut să obțină prima evidență serioasă a populației care
îngăduia cunoașterea potențialului uman al provinciei.
În capitolul IV este descrisă populația și așezările omenești.
Pentru Țara Românească, cele dintâi izvoare cu caracter statistic păstrate aparțin stăpânirii austriece,
mărturie stă efortul autorităților de a cunoaște numărul așezărilor și potențialul uman al provinciei pentru a-i
putea exploata cât mai sistematic resursele. Desfășurarea operațiunilor militare pe teritoriul Olteniei și mai ales
deportarea sistematică a locuitorilor de către turci și tătari aflați în retragere, au lăsat un gol de populație ale
căror urmări s-au făcut simțite mulți ani după încheierea păcii. „Țara s-a robit și peste Olt și dincoace de Olt,
însă mai mult 70, 80 mii suflete”. 1 La un an de la încheierea păcii un „dregător cameral constata „am cucerit o
întindere mare de pământ dar prea puțini locuitori”. 2Golul demografic lăsat de trupele turco-tătare în retragere a
fost una din preocupările autorităților austriece în concepția cărora în numărul populației se afla „avuția
principilor și a țării”. 3 Boierimea solicita scutirea provinciei de tribut pe un anumit interval de timp pentru a
permite întoarcerea celor care își părăsiseră așezările. Administrația cerea păsuiri la scadențe fiscale, întrucât
străinii veniți între timp în număr mare beneficiau de scutiri de dări pe doi ani și nu puteau fi impuși la
contribuție, succesul politicii de populare este incontestabil. Între 1722-1726 se așază în provincie 700 de
familii contribuabile.4
Configurația satului oltenesc, atât de diferita de aceea a satului german, i-a surprins pe slujitorii imperiali
care au încercat o descriere a așezării „țăranul nu este așezat aici în sate asemănătoare celor din Germania, ci în
grupuri risipite de cate trei, patru sau cinci case, mai mult sau mai puțin bine construite din împletituri lipite cu
lut... țăranul se așază departe de drumuri, în apropierea munților și a pădurilor, astfel încât să poată fi gata de
fugă de îndată ce zărește pe cineva apropiindu-se”. 5 Alți țărani locuiau în condiții și mai precare, în pădurile
întunecoase greu accesibile, în gropi săpate în pământ (bordeie). 6 Instrucțiunile înmânate în toamna anului 1719
prevedeau strângerea locuitorilor în sate cu biserici și le era interzis țăranilor să stea risipiți. Orașele oltene, mult
mai apropiate prin structura social-economică de viață rurală decât de cea urbană erau și ele sate sărăcăcioase
cu excepția Craiovei.7 Evoluția numerică a populației Olteniei a fost una reală și s-a datorat unui puternic curent
de imigrație dar și prin înlăturarea evaziunii fiscale ca urmare a politicii autorităților habsburgice de a îngrădi
privilegiile boierimii. Instabilitatea demografică s-a datorat fugii masive a populației înlăuntrul și în afara
granițelor țării din cauza exploatării fiscale. Administrația trimitea în toate județele câte un consilier pentru a-i
încuraja pe oamenii rămași cu câte un scăzământ. Deseori fuga unui sat antrena dislocarea altor sate învecinate.

1
Radu Popescu, Istoriile domnilor Țării Românești, p. 252.
2
Constantin Giurescu, Material, I, p. 339.
3
C. Giurescu, Material, I, p. 589.
4
M. Popescu, Spicuiri, în „Arh. Olt.”, VI, 1927, nr. 31, p. 215.
5
C. Giurescu, Material, II, p. 289.
6
Hurmuzaki, VI, p. 310.
7
C. Giurescu, Material, I, p. 636.
3
Încă de la început boierii ceruseră înființarea unui corp de oaste autohton căruia printre altele se rezerva sarcina
de a împiedica fuga țăranilor.1
Capitolul V. Viața economică
La începutul veacului al XVIII-lea toți locuitorii Țării Românești își câștigau existența din cultura
pământului și din creșterea animalelor. Activitatea meșteșugărească se desfășura în special în preajma curților
boierești și a mănăstirilor. Agricultura era ocupația principală a celei mai însemnate părți a populației
provinciei. Cultura cea mai larg răspândită era cea a porumbului și a meiului „românii cultivau pentru hrana lor
puține grâne, în schimb foarte mult cucuruz sau grâu turcesc și mei”. 2 Meșteșugul se dezvolta și el și
beneficiază de măsuri de organizare ale Administrației, căreia îi datorăm cele mai vechi statute de breaslă
cunoscute în istoria Țării Românești.
Comerțul: Eugeniu de Savoia constata că exportul era către Imperiul Otoman și solicitate în primul rând
erau oile. Lâna oilor oltene era vândută și peste hotare, mai ales în Transilvania în cantități mari, Schwanz von
Sprinngfes consemna: „oile au cea mai fină lână din câte se găsește în regiunea aceasta, și anual livrează doar în
Transilvania multe mii de saci”.3 Exportul de grâne din Oltenia în părțile turcești s-a lovit de interdicțiile
austriece, controlul austriac s-a accentuat din ce în ce mai mult în al doilea deceniu al stăpânirii habsburgice.
Importul era și el dezvoltat, locurile de frunte îl ocupau pânzeturile, mătăsurile și țesăturile orientale din Persia,
Siria, Rumelia, Macedonia și Constantinopol. Schimburile de mărfuri era în cea mai mare parte concentrat în
târguri, iarmaroace și bâlciuri. Austriecii au promovat comerțul și au controlat activitatea comercială prin
intermediul Companiilor comerciale. Drumurile considerate militare și economice i-au determinat pe austrieci
să acorde o atenție deosebită rețelei de căi de comunicații pentru a ușura circulația oamenilor și a mărfurilor din
provincie. Circulația monetară și politica monetară austriacă a fost impusă odată cu cucerirea austriacă. Înainte
de ocupație în provincie se aflau în circulație peste 30 de monede de proveniență diferită. Monedele de argint
erau talerul și florinul. Împotriva monedei otomane care intră masiv în Oltenia, austriecii au luat măsuri încă
din primii ani de guvernare.
Capitolul VI. Boieri și țărani
Cea mai mare parte a locuitorilor provinciei își desfășura activitatea înlăuntrul domeniului. Dependența
economică față de stăpânul de moșie e caracteristică comună a tuturor locuitorilor domeniului.
Structura socială a populației. Clasa dominantă erau boierii și o parte din cler, al cărei număr nu este
înregistrat în cartografii, constituia aproximativ 1% din totalul populației. 4 Boierii dominau întreaga viață
socială a Olteniei. Politica de reformare în care s-au angajat austriecii i-au adus în repetate rânduri în conflict cu
boierimea ale căror privilegii s-au străduit să le îngrădească. Pentru austrieci boierimea însemna exclusiv
dregător, țara fiind lipsită de nobilime. Cuvântul boier însemna o persoană care ocupa una din dregătoriile de
curte cele mai însemnate sau ai cărei părinți sau strămoși au fost în posesiunea neîntreruptă a unor asemenea

1
C. Giurescu, Material, I, p. 340.
2
C. Giurescu, I, p 641.
3
Hurmuzaki vol. IX, p. 637 și 644.
4
Hurmuzaki VI, p. 483.
4
slujbe de curte.5 Invitați să alcătuiască lista boierilor olteni, consilierii Administrației au fost siliți să-i împartă în
mai multe categorii: boierii de obște superioară, din neam vechi și în dregătorii de obște, boiernașii, de origine
veche dar cu slujbe secundare, alții care au fost primiți în starea de boieri pentru că stăpânesc bunuri.2
Boierimea era așadar clasa stăpânitorilor de moșii exploatate cu mâna de lucru a țăranilor dependenți,
înzestrată cu statut de privilegii și care deținea monopolul dregătoriilor, domina viața de stat. 3 Ei și-au asigurat
un întreg sistem de privilegii care le consacrau poziția în societate. Stăpânirea moșiei era factorul primordial ce
determina situația boierului în viața socială și în stat, pământul, țăranii dependenți și robii stăpâniți nu numai ca
alcătuiau baza economică a poziției sociale dar deschideau boierilor calea spre afirmare politică spre dregătorii. 4
Instaurarea stăpânirii austriece părea să le ofere boierilor prilejul de a realiza dezideratele lor majore: scutirea
totală de dări. Memoriul din 27 feb. 1717 cerea acest lucru.5
Un grup restrâns de latifundiari și mari dregători alcătuiau categoria marilor boieri sau boieri de gradul 1:
„noi cei care aparținem familiilor de treapta întâi suntem în cea mai mare parte înrudiți prin sânge și căsătorii și
abea dacă mai putem să ne căsătorim între noi”.6 Boiernașii alcătuiau un grup restrâns cu o condiție economică
mai modestă, în întreaga provincie erau 200 de persoane. Lor le erau rezervate dregătoriile inferioare; în timpul
stăpânirii austriece cei mai mulți dintre ispravnicii plăieșilor se recrutau din rândul lor.
Structura economică a domeniului
Două produse ale domeniului asigurau cea mai mare parte a veniturilor bănești ale stăpânilor de moșii și
ale țăranilor: animalele și vânzarea cerealelor. Stăpânii de moșii își îndreptau atenția spre acele sectoare ale
agriculturii care le permiteau să întrețină turme și cirezi și să obțină cantități mari de băuturi alcoolice.
Problema fundamentală a domeniului era forța de muncă. Propunerile Administrației din 23 iunie 1731
preconizau încadrarea țăranilor dependenți în trei categorii: prima categorie sunt cei care locuiesc pe moșiile
mănăstirilor și ale boierilor și au pământ; a doua categorie sunt cei care locuiesc pe pământuri de întindere
mijlocie; a treia categorie sunt cei care locuiesc pe moșii mai mici și posedă mai puține animale.
Rumânia continuă să furnizeze domeniului o parte însemnată a forței de muncă. Ca și legarea de glie
rumânirea în masă a țăranilor imigranți așezați pe moșiile boierești și mănăstirești și a celor proveniți din
provincie, a fost răspunsul stăpânilor de pământ la fuga în masă a țărănimii. Ei sunt menționați în vânzările de
moșii și în actele de danie.7 Austriecii au cerut boierilor și mănăstirilor să-și justifice titlurile de drept pe care își
întemeiau pretențiile de stăpânire asupra rumânilor iar ei invocau lipsa de documente provocate de războaie și
pustiiri. Eugeniu de Savoia a institut o comisie care urma să colecteze plângerile rumânilor, supuși de boieri și
mănăstiri unui regim despotic, pentru a le înainta instanțelor judecătorești. Robia cu caracter domestic este o
trăsătura caracteristică a societății feudale europene, care a folosit forța de muncă a sclavilor.

1
C. Giurescu, Material, I, p. 594, 595.
2
Arh. St. Sibiu L 1-5\354.
3
Nicolae Iorga, Rostul boierimii noastre, în „Istoria românilor în chipuri și icoane”, II p. 1.
4
Arh. St. Sibiu L 1-5\354.
5
C. Giurescu, Material, I, p. 162.
6
Hurmuzaki, VI, p. 426-427.
7
N. Iorga, Istoria românilor, VII, p. 77-78.
5
 Decretul din 1719 a suprimat dreptul stăpânilor de moșii de a-și judeca rumânii și a asimilat cu crima
uciderea rumânilor. Rumânia le dădea stăpânilor de moșii dreptul de a-i stăpâni și readuce în eventualitatea
fugii lor de pe moșie. Forța de muncă a rumânilor era folosită de stăpânii de moșii la muncile agricole. Claca
însemna munca agricolă prestată în comun de către țărani. Moșnenii sau megieșii sunt țăranii stăpâni de
pământ, țăranii liberi.1 Ei se grupează în zona de munte unde țăranii s-au apărat eficient împotriva cotropirii
feudale. Tendința boierimii de a pune pe umerii moșnenilor greul sarcinilor fiscale și de a-și proteja țăranii
dependenți, s-a manifestat încă de la începutul negocierilor cu austriecii pentru reglementarea regimului fiscal
al provinciei. Agentul cameral Koch constata ca „satele libere de megieși care alcătuiesc partea cea mai
însemnată a contribuabilității au fost cu totul ruinați și mai mult de o treime din satele moșnenești au trecut sub
protecția boierilor dregători”.2 Restaurarea libertății moșnenilor aserviți a devenit unul din punctele de seamă a
programului austriac de reorganizare a provinciei. Deși anevoioasă și de durată, operațiunea de eliberare a
moșnenilor de sub protecția marilor boieri a dat rezultatele urmărite. Moșnenii ca și țăranii dependenți
răspundeau la exploatare prin fugă, o deosebire se constată între cele două categorii de țărani, mobilitatea
moșnenilor era mai redusă decât cea a locuitorilor domeniului, chiar dacă fugeau moșnenii, ei aveau
preocuparea înapoierii.
Capitolul VII. Organizarea fiscală
Principalul izvor de venituri al locuitorilor provinciei era reprezentat de creșterea animalelor, temelia
întregului sistem fiscal. Puternic ierarhizată sub raport economic și juridic, societatea românească a sec. al
XVIII-lea punea tot greul sarcinii fiscale pe umerii masei contribuabililor de rând din care se desprinseseră un
grup de privilegiați, scutiți de dări.3 Din cauza dărilor foarte mari, care făceau ca populația să fugă, Imperiul
austriac credea de cuviință că implementarea unui nou tip de organizare a sistemului fiscal va pune capăt
acestor acțiuni ale țărănimii, însă reglementarea problemei fiscale propunea o confruntare a puterii de stat cu
boierimea care va reprezenta principalul obstacol în atingerea scopurilor austriece. Una din inovațiile cele mai
remarcabile ale reorganizării fiscale austriece a constat în fixarea cuantumului de contribuție pe familie adică pe
gospodărie. Pentru a compensa paguba fiscului alte sate erau încadrate cu mai mulți contribuabili decât aveau în
realitate, cota suplimentara cădea pe locuitori și era unul din factorii care provocau fuga țărănimii.
Pe baza documentelor lăsate de Administrația austriacă, autorul rezuma ideea principală a acestei
reorganizări a fiscalității, aceea a aplicării unei contribuții plătindu-se o data pe an la anumite intervale și a doua
ca boierii să nu participe la încasări.4 Aplicarea acestor măsuri au întâmpinat opoziția marii boierimi care
controla pozițiile cheie în viața socială. Nu era un proiect de reformă unic, el fiind inspirat de cel al lui
Constantin Brâncoveanu în 1701 prima măsură reformatoare fiind în ambele fixarea unui cuantum anual global
numit contribuție. Această contribuție era încasată sub doua denumiri: Contribuția obișnuită care consta din
tributul provinciei și Contribuția extraordinară care însemna cheltuielile provinciei și întreținerea aparatului

1
C. Giurescu, Despre boieri, „Studii de istorie socială”, p. 348.
2
C. Giurescu, Material, II 185-186.
3
Arh. St. Sibiu, L 1-5\354, f. 5-6.
4
Hurmuzaki, VI, p. 347.
6
administrativ. În acest capitol înțelegem faptul ca administrația austriaca voia sa limiteze puterea boierilor, care
exploatau poporul după bunul lor plac.
Capitolul VIII. Organizarea Administrativa și Judecătorească
Aici se explică faptul că statul nu era așa cum se credea unul autoritar și puternic centralizat ci avea unele
limite. De aceea s-a încercat transformarea puterii dintr-una care satisfăcea interesele boierilor într-una fidelă și
sub stricta autoritate a Curții de la Viena. Administrația a devenit instrumentul fidel al autorității centrale. Ea
îndeplinea funcția de primă instanță pentru pricini lumești ale membrilor clerului și ale boierilor, cei care se
declarau nemulțumiți se adresau direct reprezentanților de la Sibiu apoi Curții de la Viena. Era alcătuită din
patru consilieri sub conducerea unui ban sau președinte, fiind controlată de autoritatea supremă a
comandamentului austriac, iar în final a fost germanizată. Unul din aspectele cele mai importante ale reformei
judecătorești a fost introducerea unei ierarhii de instanțe care a încadrat întreaga provincie într-un sistem
judiciar uniform. La sate pârcălabii judecau pricinile mărunte, abaterile de ordin moral, imediat după ei urmau
ispravnicii care judecau pricinile de gravitate mai mare, iar în vârful ierarhiei se afla vornicul având doar drept
de sentință capitala și referitoare la stăpânirea bunurilor.
În cadrul capitolului IX studiat de mine (Viața bisericească și cultura), autorul analizează un
moment din istoria Bisericii și a culturii Olteniei în timpul celor 21 de ani de stăpânire austriacă în Oltenia.
Adeziunea clerului superior din Țara Românească la mișcarea antiotomană în timpul războiului turco-austriac a
dus la o contribuție importantă la crearea solidarității împotriva Imperiului Otoman și domnitorului Constantin
Mavrocordat. Două personalități ale vieții clericale, Mitropolitul Antim Ivireanul și Damaschin al Râmnicului
„au dat girul bisericii la lupta antiotomană și la politica pro imperiala”. Cererea fundamentala a clerului era
respectarea nealterată a confesiunii ortodoxe și a fost acceptată de Curtea de la Viena. Absența încercărilor de
catolicizare a populației, în timpul celor două decenii de stăpânire austriacă în Oltenia a scutit provincia de
tensiuni confesionale grave. Raporturile între statul austriac și Biserica Ortodoxă a Olteniei au fost încordate
din cauza politicii de îngrădire a privilegiilor clerului oltean și de controlul asupra bunurilor bisericii și a
gestiunii economice a egumenilor.
a) Organizarea și viața bisericească
Paralel cu efortul boierimii de a dobândi autonomia politică a provinciei s-a desfășurat și cel al clerului
oltean de a obține autonomia bisericii prin transformarea scaunului episcopal de la Râmnic în scaun
mitropolitan. Se urmarea scoaterea bisericii din Oltenia de sub dependența Mitropoliei Țării Românești
condusă de domnitorul Ioan Mavrocordat și subordonarea față de mitropolia sârbă de la Belgrad, soluție
preconizată de austrieci și acceptată de Viena. Austriecii au subordonat episcopia de Râmnic mitropoliei sârbe a
Belgradului pentru a evita orice influență pe filiera bisericească până la sfârșitul stăpânirii austriece. Viena își
rezerva dreptul de a-l desemna pe episcop dintr-o listă de trei candidați propuși de Adunarea electivă alcătuită
din reprezentanți ai clerului și ai boierimii oltene. Autoritatea imperială exercita control permanent asupra
bisericii, controla averea mănăstirilor care stăpâneau pe un vast domeniu funciar și erau deținătoare de venituri

7
și privilegii. Lupta pentru controlul asupra mânăstirilor avea să fie factor de tensiune între Biserica olteană și
autoritatea imperiala.
În 1719 episcopul Damaschin și patru egumeni preconizau stricta subordonarea a mănăstirilor față de
puterea episcopală și de sinodul provinciei; egumenii își desfășurau activitatea sub supravegherea episcopului
care putea să-i destituie pe cei vinovați de proasta gestiune iar împăratului i se aducea la cunoștință doar faptul
împlinit. Autoritatea habsburgică avea control direct asupra mănăstirilor rezervându-și dreptul de a-i numi și
destitui pe egumeni și de a le verifica gestiunea economică. Împăratul și-a subordonat încă de la început, prin
decret de organizare a provinciei, mănăstirile neînchinate și închinate patriarhiilor pe teritoriile aflate sub
stăpânire otomană. Alegerea egumenilor de la mănăstiri trebuia să se facă numai cu acordul Curții Imperiale.
Patriarhilor orientali li se ia dreptul de a-i numi pe egumenii mănăstirilor închinate, precum și de a primi
veniturile de la aceste mănăstiri sau de a purta corespondența cu clerul oltean. Episcopul Ioanichie și apoi
Clement nu au încetat să protesteze până la sfârșitul stăpânirii austriece. S-a trecut la verificarea gestiunii
mănăstirilor unde s-au descoperit „grave neorânduieli comise de egumeni” în chivernisirea bunurilor și a
veniturilor mânăstirești. Viața monahală însăși a început să constituie obiect de reglementare și supraveghere
din partea Administrației. Egumenii arendau în mod nejustificat moșiile mănăstirilor, pe unele le înstrăinau
chiar definitiv, își însușeau veniturile comunității, vindeau odoarele la conducerea căreia fuseseră orânduiți.1
Austriecii au elaborat în al doilea deceniu de ocupație în Oltenia, un sistem de stabilire al bunurilor
mănăstirești și a gestiunii lor care îngrădea libertatea de acțiune a egumenilor și punea capăt abuzurilor comise
de ei. Zadarnice au fost protestele episcopului care își vedea amputată autoritatea prin pierderea controlului
asupra mânăstirilor „iar dacă acest drept va fi confiscat și cedat exclusiv Administrației, eu la ce am mai fost
făcut episcop”.2 Relațiile dintre stareți și călugări, drepturile și îndatoririle lor, până și calitatea alimentelor
oferite la masa de obște deveniseră obiect de preocupare și intervenție din partea autorităților. 3 Clerul de mir a
intrat și el din considerente fiscale în centrul atenției Administrației. Sporește numărul preoților și al diaconilor
deoarece erau scutiți de dări. În 1731 episcopul Ioanichie a dat dispoziție protopopiatelor să fie un singur preot
în biserica iar hirotoniile peste hotar declarate nule. Aceste măsuri au provocat o adâncă nemulțumire a clerului
de mir și a mănăstirilor față de regimul austriac.
b) Catolicismul
Catolicizarea rapidă a populației nu a intrat în programul politic al conducerii imperiale, dar confesiunea
catolică a înregistrat un însemnat progres prin afluxul catolicilor străini. Principalele centre ale catolicilor au
fost locurile de așezare ale bulgarilor: Craiova, Râmnic, Brădiceni. Formula convertirii lente prin infiltrarea
catolicilor străini nu a dat roade, fiind de durată, cazurile de convertire fiind izolate și irelevante. Conștiința
imposibilității convertirii la catolicism într-un termen scurt a unei provincii majoritar ortodoxe, a determinat
autoritățile austriece, în timpul stăpânirii în Oltenia să confirme vechile drepturi ale Bisericii Ortodoxe.
c) Tiparul bisericesc

1
Hurmuzaki, VI, p. 279.
2
Hurmuzaki, VI, p. 457-458.
3
Hurmuzaki, VI, p. 295.
8
 Sub îndrumarea lui Damaschin și a succesorilor săi, tipografia de la Râmnic a continuat acțiunea de
substituire a limbii slavone prin cea româna în slujba bisericească. Episcopul Damaschin lupta pentru
introducerea limbii române în cult, latura reprezentativă a activității sale de ierarh la Vâlcea a fost cea de
traducător în română a cărților de cult și lupta sa pentru săvârșirea slujbelor în limba româna. Spre sfârșitul
păstoriri sale tipărește un Ceaslov și „Învățături despre cele 7 taine” în 1724. Teama autorităților austriece a fost
ca nu cumva cărțile românești să împiedice uniația din Ardeal. Tipografia de la Râmnic a editat și răspândit în
Oltenia și dincolo de hotarele ei numeroase cărți românești care au însemnat faza finală a slavonismului în
biserica româna.1
d) Școala
Se știe puțin despre organizarea învățământului în această perioadă. Cert este că a funcționat o școală
latină la Craiova. Se cerea instituirea unei forme superioare de învățământ în limba română. În 1733 o diplomă
imperială anunța un vast program de întemeiere de școli în latină și germană.
e) Limba română în actele Administrației austriece
Stăpânirea austriacă a prilejuit un experiment lingvistic, raportul dintre dominațiile străine și fondul de
cuvinte al limbii române. Terminologia administrativă a fost firește cea mai îmbogățită cu neologisme.
Fiscalitatea a oferit și ea teren prielnic de primenire a lexicului „contrebuționul” împărțit între o dajde
ordinarium și o dajde ecstraordinarium era o realitate mult prea apăsătoare pentru populație ca termenul să nu
fie cunoscut. „Fișicus imperial” știa să-și apere interesele când contribuabilii nu-și achitau darea la timp,
trimitea „execuție”. „Confiscația” era una din sancțiunile cele mai grele care îi loveau pe cei ce se făceau
vinovați de încălcarea legilor. Dar cele mai multe cuvinte sunt folosite în textele românești ale Cancelariei.
Prezenta trupelor imperiale și-a adus contribuția la îmbogățirea vocabularului.
Capitolul X. Sfârșitul stăpânirii austriece
Imperiul Otoman, Rusia și Austria au fost implicate din nou într-un război care avea să modifice simțitor
perspectiva problemei orientale.2 În iunie 1737 Austria intră în războiul antiotoman alături de Rusia.
Contraofensiva otomana i-a determinat pe austrieci să nu reziste la asediul Vidinului, punct cheie al sistemului
defensiv otoman în Peninsula Balcanică (nov. 1737). Prin pacea de la Belgrad 1738, austriecii renunță la
Bosnia, Serbia și Oltenia pe care le pierduseră în cursul războiului. Stăpânirea austriacă nu reușește să câștige
adeziunea niciunei pături a populației. Boierii erau dezamăgiți de formula de guvernare instituită de habsburgi.
Ea aspirase să obțină un stat autonom a cărui viață internă să fie lăsată în întregime la bunul ei plac, iar
austriecii i-au anihilat autonomia. În timpul contraofensivei oștilor otomane și tătărești, cuprinzând cea mai
mare parte a Olteniei, episcopul Clement care își asumase și rol de căpetenie politică, a fost nevoit să
părăsească reședința și să se refugieze în munții Lotru. Sfătuit de domnitorul Constantin Mavrocordat, a coborât
din munți făcând act de supunere față de tătari și turci ca să scape țara de jafuri. La 15 februarie 1738 adresa o
proclamație către clerul și toți locuitorii din partea de nord a județului Vâlcea, îndemnându-i să se supună
turcilor ca să evite actele de răzbunare ale acestora.
1
A. Sacerdoțeanu, Tipografia Episcopiei Râmnicului 1705-1825, în „Mitropolia Olteniei”, XII, 1960, nr. 5-6, 316-319.
2
Al Vasilescu, Oltenia sub austrieci, 1716-1719, vol. I, p. 165-222.
9
 Capitolul XI. Regimul austriac și reformele fanariote
Reintegrarea teritorială a Olteniei în Țara Românească, de îndată ce austriecii au părăsit provincia, s-a
realizat fără dificultăți majore. Regimul fanariot a continuat politica de guvernare austriacă, fiind izvor de
inspirație pentru activitatea de reorganizare. În 1740 Constantin Mavrocordat a generalizat în Țara Românească
și apoi în Moldova regimul fiscal experimentat pentru prima dată de austrieci în Oltenia. El a înțeles ca reforma
fiscală să dea roade trebuie să se sprijine pe o evidența riguroasă a populației contribuabile. Contemporanii au
observat severitatea cu care domnul, altădată blajin și chinuit de scrupule morale și religioase a urmărit
realizarea evidenței demografice.
Ioan Neculce colaborator al domnului fanariot în realizarea măsurilor ce propuneau sa reînnoiască
instituțiile țării cunoștea îndârjirea marilor boieri în a-și apăra unul din cele mai de seama izvoare de venituri. 1
Ca și austriecii Constantin Mavrocordat a înțeles că reforma fiscală nu avea șansa de reușită decât în
schimbarea socială a țării. Austriecii au început prin a exclude de la beneficiul privilegiului treptele mărunte de
privilegiați care se desprindeau din marea masa a contribuabililor, la fel a procedat și Mavrocordat care a
încercat să statueze regimul boierilor și al privilegiaților lor, accesul la privilegiu era controlat de stat. În Țara
Românească boierii erau împărțiți în două trepte: boierii mari (veliți) - scutiți de dări și descendenții lor sub
titlul de neamuri, și boierii mici, de treapta a doua numiți mazili, supuși la plata birului, dar scutiți de unele
dijme. În Moldova, încă din 1734, domul reorganizase după aceleași criterii statutul boierimii: boierii de treapta
întâi de la vel la logofăt erau scutiți de dări iar a doua treaptă boierii mazili care se bucurau de scutiri parțiale.
Scutirile de dări acordate boierimii, riguros restrânse urmau a fi răscumpărate de către aceștia cu grele sacrificii.
Era firesc ca boierii să apere cu înverșunare ceea ce considerau a fi unul din privilegiile esențiale ale clasei lor.
Soluția radicală a austriecilor care a lichidat toate scutirile era foarte atrăgătoare pentru vistieria domnească.
Incapabil să aplice până la final soluția austriecilor, Constantin Mavrocordat a oferit boierilor o compensație
parțială pentru sacrificiul impus prin desființarea poslușnicilor, boierii au știut să recâștige dreptul de a ține
poslușnici, fără a renunța la scutelnici.
Concluzii:
Odată ajunși la conducerea provinciei (1718), austriecii au desființat drepturile și autonomia de care
Oltenia se bucura sub otomani. Era prima dată când un teritoriu românesc intra în contact cu instituțiile
occidentale. Boierimea dorea să obțină un stat autonom a cărei viață internă să fie lăsată în întregime la bunul ei
plac, iar austriecii au anihilat treptat autonomia Olteniei. Succesivele reforme fiscale, sociale, administrative și
judecătorești introduse de austrieci în provincie s-au străduit sa îngrădească puterea politica a clasei dominante
(boierimea), să-i limiteze privilegiile și să rezerve statului principalul beneficiar al exploatării populației. Oltenii
nu au putut fi integrați pe deplin în sistemul austriac așa cum habsburgii și-au dorit. Faptul că boierimea a
rămas un oponent al stăpânirii austriece a dus la pierderea controlului în Oltenia. Ocupația a fost un eșec nu
doar prin prisma diferențelor culturale sau religioase, ci mai ales datorită sistemului pe care austriecii au
încercat să-l implementeze și care nu a fost deloc pe placul boierilor români. Pe tot parcursul ei stăpânirea

1
Ioan Neculce, Letopisețul Țării Moldovei, p. 383.
10
austriacă nu a reușit să câștige adeziunea nici unei părți a populației. Principala problemă era fuga de pe moșii
care determina o migrație masivă și rapidă a țăranilor de la câmpie la munte în păduri și văi ascunse, care
permitea boierimii să nu declare numărul exact de țărani și să falsifice valoarea producției.
Dezamăgirea bisericilor a fost și ea mult prea mare pentru a manifesta vreun atașament față de formula de
guvernare instituită de regimul habsburgic. Subordonarea Eparhiei Râmnicului față de mitropolitul sârb și
neridicarea eparhiei la rang de mitropolie, impunerea episcopilor și a clericilor la taxe, amestecul fiscului în
administrarea avutului mănăstirii, excluderea episcopului de la alegerea egumenilor, neconfirmarea
privilegiilor, vor produce nemulțumiri și în cadrul Bisericii.
După pacea de la Belgrad (septembrie 1739), când austriecii s-au retras din teritoriile ocupate, a existat o
nemulțumire generală în întreaga Oltenie. După douăzeci și unu de ani de ocupație habsburgică, și-au dat
seama cu toții, boieri, țărani, negustori și clerici, că era mult mai bună vechea stăpânire, decât administrația
împărăteasca cu taxele și impozitele ei. Reforma începută de austrieci a fost continuată de fanarioți și poartă
amprenta fazei de început a absolutismului luminat care și-a găsit, pe teritoriul oltean, unul din cele mai
timpurii terenuri experimentare.

11