Revolutia romana de la 1848

Revoluția Română de la 1848 a fost parte a revoluției europene din același an și
expresie a procesului de afirmare a națiunii române și a conștiinței naționale. Un factor
deosebit de important l-a constituit Revoluția Franceză din februarie 1848 care a avut
repercusiuni asupra întregii Europe. Deoarece Franța era un stat național unitar,
revoluția de aici a avut un predominant caracter social, pe când în celelalte țări a luat
diferite forme, după necesitățile locale. Astfel că, principiul libertăților cetățenești cerute
de revoluționarii francezi a evoluat și s-a transformat în libertăți naționale pentru
popoarele supuse, iar peste revendicările sociale s-a suprapus ideea de unitate
națională[1].
Revoluția Română de la 1848 s-a desfășurat în condițiile în care părți din teritoriul
național se aflau în stăpânirea imperiilor vecine (Transilvania, Bucovina, Basarabia), în
timp ce Moldova și Țara Românească erau constrânse să accepte protectoratul Rusiei
țariste și suzeranitatea Imperiului Otoman

În Moldova
În Moldova, mișcarea revoluționară a avut un caracter pașnic, ea mai fiind denumită în
epocă și revolta poeților și s-a concretizat printr-o petiție în martie 1848 și printr-un
program în august 1848. Petiția-proclamațiune cuprindea 35 de puncte și a fost
redactată, de către Vasile Alecsandri, la o întrunire a tinerilor revoluționari moldoveni
care a avut loc la hotelul Petersburg din Iași, cu știrea domnitorului Mihail Sturza, în
data de 27 martie. Această "petițiune a boierilor și notabililor moldoveni" avea un
caracter moderat datorită atitudinii rezervate a principelui Sturza, care era presat de
prezența trupelor ruse la graniță. Simțind pericolul unei mișcări și în Moldova, sub
influența celor de afară, domnitorul însuși le-a cerut petiția. Cu toate că memoriul lor nu
cuprindea decât reforme moderate, mai mult de ordin administrativ și cultural, în
conformitate cu Regulamentul Organic, domnitorul l-a folosit ca pretext pentru arestarea
capilor mișcării. Printre aceștia se aflau Alexandru Ioan Cuza, Lascăr
Rosetti, Răducanu Rosetti, Mitică Rosetti, Grigore Romalo, Manolache Costache
Epureanu, Alexandru Moruzi, Zaharia Moldovanu, Alexandru Miclescu, Nicolae
Catargiu, Vasile Canta și Dimitrie Filipescu. Aceștia urmau să fie trimiși în exil în Turcia,
însă unii dintre aceștia au reușit să-i cumpere pe cei care trebuiau să-i treacă Dunărea
(una dintre persoanele care au jucat un rol definitoriu a fost Maria Rosetti, care "mergea
pe talvegul Dunării cu copilul în brațe și cu pungile de galbeni" pentru a-i elibera pe cei
căzuți prizonieri), ajungând la Brăila. De aici au reușit să plece în Transilvania, de unde
au trecut în Bucovina [4].
În vara lui 1848 se aflau în Bucovina - și mai ales în Cernăuți - circa 50 de fruntași ai
tineretului revoluționar moldovean, printre care: Alexandru Ioan Cuza, Costache Negri,
D. Canta, Vasile Alecsandri, Alecu Russo. Acestora li s-a adăugat și Mihail
Kogălniceanu, care avusese un conflict cu fiul domnitorului. În august 1848 este
redactat un program în 36 de puncte, care a fost publicat de Kogălniceanu sub titlul
„Dorințele partidei naționale din Moldova”. Acest program se deosebea radical de petiția
din martie, fiind împotriva Regulamentului organic și a protectoratului țarist. Se cereau,
printre altele: egalitate politică și civilă, instrucțiune gratuită, împroprietărirea țăranilor și
se încheia cu o dorință arzătoare: unirea Moldovei cu Țara Românească, unirea fiind
considerată drept „cheia bolței fără care s-ar prăbuși edificiul național.”

În Țara Românească
n Țara Românească, revoluția s-a bucurat de mai mult succes decât în Moldova,
deoarece tinerii revoluționari munteni, spre deosebire de cei moldoveni, au încercat
traducerea ideilor în fapte. În acest scop i-au atras în tabăra lor pe intelectualii mai de
seamă din acea vreme, precum și o parte a administrației și armatei.

 7 iunie 1848 Craiova: Gheorghe Magheru, Nicolae Bălcescu și Costache

Romanescu alcătuiesc, în ilegalitate, primul guvern provizoriu revoluționar.
 9 iunie 1848: De teama unor conflicte armate se hotărăște citirea proclamației
revoluționare la Islaz, un mic port la Dunăre din Romanați pentru că doi dintre
cei mai importanți membri ai clubului revoluționar craiovean conduceau
destinele în Romanați. Este vorba de Ioan Maiorescu (fusese numit prefectul
județului) și căpitanul Nicolae Pleșoianu ai cărui dorobanți primiseră ordin să
se deplaseze din Craiova la Islaz. Bibescu ordonase paza tuturor porturilor
pentru a aresta, imediat după debarcare, agitatori revoluționari veniți de la
Paris. Sub oblăduirea lui Ioan Maiorescu și Nicolae Pleșoianu va fi organizată
de către Popa Șapcă, o mare adunare populară la Islaz.
Guvernul provizoriu format la Islaz îi cuprindea pe ofițerii: Gheorghe Magheru și Nicolae
Pleșoianu, pe preotul Radu Șapcă, pe membrii clubului craiovean: Ștefan Golescu, Ioan
Maiorescu și ca secretar al guvernului provizoriu, pe Costache Romanescu. Acestora li
s-au alăturat Ion Heliade Rădulescu și Christian Tell.

 11 iunie 1848, București: Știind că a pierdut sprijinul armatei, Bibescu

semnează, la București, proclamația de la Islaz care va deveni
noua constituție. A doua zi, rușii au protestat prin consulul lor și au amenințat
că vor invada țara. În aceste condiții, Gheorghe Bibescu abdică. Guvernul
provizoriu revoluționar se deplasează întâi la Craiova pentru a înlătura grupul
care îl sprijinea pe Bibescu.
 13 iunie 1848: Craiova a fost ales ca loc de întrunire a guvernului provizoriu
și prima capitală a revoluționarilor pașoptiști, înainte ca aceștia să ajungă la
București.
Ioan Maiorescu a citit declarația de la Islaz în fața unei mulțimi în delir. A doua zi, în
zorii zilei, când străzile orașului erau amorțite iar craiovenii visau la idealurile revoluției,
reacțiunea craioveană încearcă contralovitura. Ion Heliade Rădulescu primește
delegația contrarevoluționarilor, soldații colonelului Ion Vlădoianu, cunoscut reacționar,
se strecoară, deghizați pe străzile aproape pustii la acea oră, împresoară sediul
guvernului revoluționar și arestează o parte a membrilor guvernului. Dar Gheorghe
Magheru, alături de Grigore Bengescu, Iancu Obedeanu, Nică Locusteanu și Ioan
Maiorescu adună în grabă dorobanții, mobilizează locuitorii Craiovei și înconjoară, la
rândul lor, partizanii contrarevoluției, despresurând sediul guvernului provizoriu.

 14 iunie 1848, Craiova. Guvernul adoptă ca steag național, tricolorul

revoluționarilor. Primul steag tricolor al pașoptiștilor, cel purtat la Islaz de
Popa Șapcă și după care au fost întocmite toate celelalte steaguri pașoptiste,
a fost cusut doar de mâinile domniței Maria Alexandrina, copila lui Gheorghe
Magheru, în amintirea steagului purtat de Tudor Vladimirescu și pentru ca
primul steag al revoluției să poarte simbolul neprihănirii.
 15 iunie 1848: Guvernul provizoriu se afla încă la Craiova. Însoțit de o oaste
alcătuită din dorobanții aflați sub comanda lui Nicolae Pleșoianu, cărora li se
alătură numeroși țărani, guvernul provizoriu revoluționar pleacă spre
București.
În aceeași zi, are loc o întrunire la vârf ruso-turcă la Istanbul. În timp ce turcii priveau cu
neutralitate evenimentele din Țara Românească, rușii care urmăreau cucerirea
strâmtorilor Bosfor și Dardanele și extinderea imperiului țarist în Balcani, găsesc în
revoluțiile române un bun prilej de reîncepere a ostilităților. Rușii declară că nu vor
tolera un focar revoluționar la granița imperiului lor.

 16 iunie 1848 București: Revoluționarii ajung la București în frunte cu

membrii guvernului provizoriu. Sunt întâmpinați cu entuziasm de populația
Bucureștiului. De teama represiunilor celor două imperii se retușează
guvernul provizoriu care va cuprinde nu numai aripa radicală a
revoluționarilor ci și o aripă moderată. Noul guvern provizoriu va fi condus
de mitropolitul Neofit și va avea ca membri pe: Ion Heliade
Rădulescu, Nicolae Golescu, Ștefan Golescu, Christian Tell, Gheorghe
Magheru, C.A. Rosetti, Nicolae Bălcescu și Ion C. Bratianu.
 19 iunie 1848 București: Reacționarii încearcă o contralovitura anihilată
imediat de revoluționari care cer sprijinul populației. În fruntea apărătorilor
guvernului se află Ana Ipătescu și Nicolae Golescu. Gheorge
Magheru primește conducerea armatei și sarcina constituirii bazei armate a
revoluției în Oltenia.
 19 iulie 1848 Giurgiu. Urmare a înțelegerii ruso-turce, rușii vor invada
Moldova iar turcii vor pătrunde în Țara Românească. Guvernul revoluționar
trimite o delegație la cartierul general al comandantului trupelor turce,
Soliman Pașa, asigurându-l de relațiile cordiale ale guvernului revoluționar
față de turci. Soliman cere dizolvarea guvernului care își schimbă denumirea
în locotenență domnească având în frunte pe Ion Heliade Rădulescu, Cristian
Tell și Nicolae Golescu, noua formulă păstrând membrii guvernului, dar
punând în față trei persoane considerate moderate pentru adormirea
vigilenței turcilor. Soliman este bine primit în București, nu intră cu armata, se
dau reprezentanții în cinstea lui iar acesta recunoaște locotenența
domnească drept guvern legal. Urmarea acestei recunoașteri va fi
recunoașterea legalității guvernului de către toate guvernele europene cu
excepția rușilor. Rușii reclamă mituirea lui Soliman și incapacitatea acestuia
 de a pricepe ce se întâmplă în țară și cer sultanului înlocuirea lui Soliman cu
Fuad pașa, omul măsurilor dure.
 13 septembrie 1848 București: În cursul intrării trupelor otomane, un incident
a dus la Bătălia din Dealul Spirii între turci și Compania de Pompieri condusă
de Pavel Zăgănescu, care s-a terminat cu un rezultat defavorabil
revoluționarilor români.
 30 noiembrie 1848: În ajunul intrării în Craiova a primei divizii otomane,
evaluată la 10 000 de ostași și comandată de Hussein-Pașa, sute de săteni
din jurul Craiovei și locuitori ai orașului, înarmați cu puști, sulițe, topoare și
coase, au întâmpinat trupele străine, neținând seama de superioritatea
numerică covârșitoare a acestora. Rezultatul a fost din nou defavorabil
românilor. Revoluția fusese învinsă.

În Transilvania
În Transilvania mișcarea românească a avut un caracter preponderent național. O parte
din români au aderat la revoluția burgheză maghiară. Dieta de la Cluj a avut în
componența ei și câțiva români, iar apoi cea de la Debrețin ceva mai mulți. Burghezia
maghiară revoluționară, care a pus pe picioare o armată bine organizată, a căutat să-și
impună controlul asupra întregului Ardeal. În acest context au fost reprimate toate
mișcările de împotrivire ale românilor, sașilor și ungurilor rămași fideli Casei de
Habsburg. La 29 mai 1848, Dieta de la Cluj a proclamat unirea Transilvaniei cu Ungaria,
fapt care a nemulțumit deopotrivă părți importante ale românilor transilvani, ale sașilor și
maghiarilor. Însuși poetul Sándor Petőfi se ridicase împotriva hotărârii
unirii Transilvaniei cu Ungaria, argumentând că în Dieta care luase decizia se aflaseră
din 300 reprezentanți numai 3 români și 24 de sași. În martie 1848 izbucnise revoluția la
Viena, mișcare care a pătruns mai apoi în Ungaria, unde intelectualitatea liberală
maghiară dorea să impună stat național independent de Austria. Ideea de libertate și de
unitate națională era înțeleasă de burghezia maghiară în sensul formării unei națiuni
civice maghiare după modelul preconizat de Revoluția franceză, adică neținând seama
de componența etnică eterogenă a țării, ba tocmai prin asimilarea etniilor diferite de cea
maghiară și omogenizarea forțată a specificului diferitelor regiuni și prin impunerea unei
singure limbi oficiale, adică maghiarizare. Liderii românilor din Transilvania nu au
împărtășit ideea creării unui stat național maghiar de acest tip unde românii ardeleni,
majoritari în Ardeal, ar fi urmat să rămână mai departe fără drepturi politice egale cu ale
maghiarilor, minoritari în Transilvania și au convocat o adunare proprie în care să
discute problemele care îi preocupau. Adunarea românilor transilvăneni a avut loc la
Blaj pe 15 mai 1848, fiind cunoscută istoriografic, ca Adunarea de la Blaj. Se formează
în Munții Apuseni o armată de voluntari români condusă de avocatul Avram Iancu.
Aceștia reușesc două victorii importante împotriva armatelor revoluționare maghiare,
la Abrud și Mărișel. Pe lângă români, se ridicaseră la luptă în Croația și croații, fiindcă
nici ei nu doreau să facă parte din statul național ungar, preconizat de revoluționarii
maghiari ai lui Kossuth. Nicolae Bălcescu s-a dus chiar la Budapesta pentru a încerca
aplanarea conflictului revoluționar româno-maghiar, dar Kossuth și membrii nobilimii
maghiare au refuzat în context să acorde drepturi egale românilor transilvani, încercând
doar să câștige timp trimițându-l pe Bălcescu să negocieze pacea cu moții lui Avram
Iancu în numele revoluționarilor unguri și încercând să îl convingă pe acesta din urmă
să se alăture defensivei maghiare împotriva forțelor austro-ruse. În lupta de
la Șiria lângă Arad, armatele revoluționare ungurești au fost cu totul zdrobite de ruși, iar
Ungaria și Transilvania (Ardealul) vor fi predate de ruși austriecilor potrivit prevederilor
Sfintei Alianțe.
La întrunirea organizată de revoluționarii munteni pentru a discuta participarea lor la
Adunarea de la Blaj, cei mai mulți fruntași și-au exprimat dorința de a participa la
reuniunea programată de revoluționarii români transilvăneni. Unii revoluționari munteni
ca Dumitru Brătianu au reușit să ajungă la Blaj înainte ca autoritățile să impună măsuri
restrictive. Lui Nicolae Bălcescu și celor care au solicitat eliberarea unui pașaport li s-a
refuzat acest lucru. Al. Papiu-Ilarian spune că la interesul mare manifestat de românii
munteni pentru Adunarea de la Blaj, autoritățile au răspuns prin ridicarea unui zid
polițienesc. Totuși unii revoluționari munteni au reușit să ajungă la Blaj. Mai favorizați de
evenimente au fost românii moldoveni care au avut un număr mare de lideri la
Blaj: Alexandru Ioan Cuza, Gheorghe Sion, Alecu Russo, Lascăr Rosetti, Petrache
Cazimir, Nicolae Ionescu, Vasile Alecsandri, Costache Negri.
Liderii mișcării din Transilvania: Avram Iancu, Alexandru Papiu Ilarian, Ioan Axente
Sever, Simion Bărnuțiu, Timotei Cipariu, August Treboniu Laurian, Eftimie
Murgu, Andrei Șaguna, Simion Balint, Ioan Buteanu, Petru Dobra, Ioan Dragoș, Ioan
Sterca-Șuluțiu, David Urs de Margina.