Imperiul Otoman în timpul lui Abdul Hamid al II-lea

Perioada cuprinsă între 1876 și 1908 a fost profund marcată de personalitatea lui Abdul
Hamid al II-lea. Ascensiunea la tron a acestuia s-a produs în contextul în care, din cauza unor
probleme de sănătate, fratele său, Murad al V-lea nu era pregătit să conducă. Inițial, miniștrii l-au
solicitat pe Abdul Hamid pentru a ocupa funcția de regent, cerere pe care acesta o refuză, dorind
să devină conducător cu drepturi depline. Midhat Pașa i-a prezentat lui Abdul Hamid proiectul
unei constituții care fusese alcătuită cu ceva timp înainte în anul 1876. Astfel, în vederea
obținerii tronului, Abdul Hamid promite respectarea a trei lucruri, și anume, promulgarea
constituției, guvernarea prin intermediul unor consilieri responsabili și repunerea în funcții a
secretarilor lui Murad al V-lea. Namik Kemal, unul dintre aceștia, a cerut ca detronarea lui
Murad să fie amânată, însă cererea a fost ignorată. După o domnie de doar trei luni, Murad al V-
lea a fost detronat și transferat într-un palat de pe Bosfor, unde a murit la 29 august 19041.

În acest mod, conform promisiunii, în decembrie 1876, prima constitutie a Imperiului

Otoman a fost promulgată de către proaspătul sultan Abdul Hamid al II-lea, care în prealabil i-a
oferit lui Midhat Pașa, funcția de Mare Vizir. Totuși, între proiectul constituției propus de
Midhat și documentul final proclamat de sultan, existau discrepanțe considerabile. Aparent,
modificarile realizate de Abdul Hamid, nu corespundeau așteptărilor lui Midhat Pașa. Prin
modificările aduse actlui, sultanul pune accentul pe menținerea privilegiilor și a preogrativelor
proprii, ignorând anumite prevederi și reducând la termeni generali prevederi detaliate prezente
în schița documentului. Modificarile aduse de Abdul Hamid erau realizate în așa fel încât
drepturile sale erau apărate în detrimentul drepturilor oamenilor. Era clar că noul sultan nu avea
o părere foarte buna despre instituirea unui regim constituțional, acesta fiind un autocrat convins.
Încă din acest moment, se poate preconiza apariția unor dificultăți cu care avea sa se confrunte

1
Lord Kinross, The Ottoman Centuries The Rise and Fall of the Turkish Empire, New York, HarperCollins Publishers
Inc, 1979, p. 515
Imperiul Otoman în perioada ce va urma. Cu toate acestea, promulgarea unei constituții părea să
fie alegerea potrivită la acel moment, având în vedere faptul că în secolul XIX a fost un secol al
reformelor. Actul constituției reprezenta un mijloc eficient de dezvoltare a politicii Imperiului
Otoman și care avea ca fundament principiul conform căruia oamenii din cadrul statului aveau
dreptul de a fi consultați și auziți, constituția fiind la baza un act liberal. Constituția ar fi marcat,
conform viziunii lui Midhat Pașa, inaugurarea unei ere de prosperitate pentru toți locuitorii
Imperiului2.

Lăsând la o parte aceste aspecte, planurile lui Abdul Hamid se îndreptau în altă direcție.
Acțiunea de promulgare a constituției nu a reprezentat altceva decât o oportunitate în vederea
împiedicării intervențiilor puterilor europene în treburile interne ale Imperiului, Promulgarea
Constituției a coincis chiar cu prima ședință a Conferinței de la Istanbul la care au participat
reprezentantii puterilor europene și ai Imperiului Otoman. Aceasta fost inițiată de Marea
Britanie, obiectivul acesteia fiind îmbunătățirea situației creștinilor din Balcani care se aflau sub
stăpânire otomana prin instituirea unor reforme. Aparent, Imperiul Otoman a pus Europa în fața
faptului împlinit. Indiferent de faptul că exista un oarecare scepticism din partea puterilor
europene, în ianuarie 1877 Conferința este încheiată deoarece nu se ajunge la niciun numitor
comun3.

Imediat după încheierea ședințelor Conferinței, Midhat Pașa, omul care a inspirat
Constituția, a fost demis din funcția de Mare Vizir și exilat în Italia. Este rechemat mai târziu,
însă sfârșește prin a fi condamnat la închisoare pe viață, unde în 1884 va fi ucis. Abdul Hamid a
recurs la acest gest deoarece se temea ca cineva să-i amenințe prerogativele și în acest fel să-i
diminueze autoritatea. Considera că, un stat poate funcționa și progresa, doar atunci când
autoritatea este concentrată în mâinile une singure persoane4.

În continuare, în conformitate cu Constituția, au fost organizate primele alegeri

parlamentare din istoria Imperiului Otoman, chiar din istoria statelor Islamice. Parlamentul era
fromat din Senat și Camera Deputaților. Alegerile au avut loc sub presiune, însă, cuprindea, cum
a vizualizat și Midhat, reprezntanți ai creștinilor, evreilor, turcilor și arabilor5.

2
Lord Kinross, op. cit., p. 515-516
3
Ibidem, p. 517-518
4
Robert Mantran, Istoria Imperiului Otoman, București, BIC ALL, 2001, p. 446
5
Lord Kinross, op. cit., p. 529
 Tocmai această diversitate a condus spre ridicarea anumitor probleme și comunicarea
nemulțumirilor. Discursurile ținute de reprzentanții Parlamentului aveau ca țintă miniștrii, aceștia
fiind acuzați de abuzuri și corupție. Considerau că era nevoie de realizarea unor reforme în
cadrul guvernului. Drept răspuns, sultanul dizolvă adunarea după o sesiune de trei luni
Parlamentul a mai fost convocat o dată, după 6 luni, la 13 decembrie 1877, dar acțiunile
deputaților l-au determinat pe Abdul Hamid sa-l dizolve, de aceasta dată pe termen nedeterminat.
Parlamentul nu s-a mai întalnit timp de 30 de ani. Sultanul a comunicat unui comitet format din
senatori și deputați, părerea sa despre felul în care el considera că trebuie realizate reformele.
Dând exemplul bunicului său, Mahmud al II-lea, care a dus o politică autoritară, și
contraexemplul tatălui său, care a instituit reforme doar cu permsiunea anumitor instituții de
ordin liberal, Abdul Hamid susține că doar realizarea reformelor prin intermediul forței este
ideală pentru dezvoltarea Imperiului. Din acest moment, constituția, deși nu a fost desființată, a
trecut în umbră, puterea supremă aparținându-i sultanului care va conduce pe baza unui sistem
care poate fi denumit drept un „absolutism constituțional”6.

Astfel, Imperiul Otoman aflat sub conducerea lui Abdul Hamid al II-lea avea să fie diferit
de perioada Tanzimatelor care a dominat secolului al XIX-ea. Un aport important l-a avut
caracterul sultanului. Abdul Hamid al II-lea a fost caracterizat ca fiind un om trist, temător și un
sultan crud. Unii oameni spuneau despre acesta că, în urma pierderii mamei sale la vârsta de 7
ani, nu a mai iubit pe nimeni niciodată. Încă de mic a fost o fire introvertită, nu era în totalitate
izolat, dar nici nu se situa foarte des în mijlocul oamenilor. Aparent, aceste caracteristici persistă
și pot fi observate atunci când sultanul a ales să locuiască în Palatul Yildiz, situat pe colinele
Bosforului, din intimitatea căruia a condus, devenind noul centru al puterii. Palatul, având
aspectul unei fortărețe, putea fi considerat și un centru al fricii, frică determinată de teama pentru
propria singuranță și totodată de neîncrederea în oameni a sultanului7

Temerile lui Abdul Hamid s-au intensificat în urma inițierii a două acțiuni de ordin liberal
care aveau ca scop detronarea acestuia în favoarea revenirii lui Murad al V-lea. Cele două
tentative au loc în primavara și respectiv vara anului 1878, ambele fiind înăbușite de sultan8.

6
Ibidem, p. 530
7
Ibidem, p. 533-534
8
Robert Mantran, op. cit., p. 446
 În lumina acestor evenimente, sultanul devine din ce în ce mai suspicios, încăt a ordonat
transformarea Palatului Yildiz într-o adevărată fortăreață, dotată cu o gardă imperială menită să-l
protejeze de orice posibil pericol. Tot din aceste motive, avea și un grup de spioni pe care îi avea
aproape permanent, o poliție secretă și chiar un grup de informatori neoficiali în întregul
Instanbul care l-ar fi informat în cazul în care existau alte conspirații împotriva sa. Un avantaj de
care sultanul s-a bucurat a fost telegraful, introdus pentru prima data în timpul războiului
Crimeii. La palat, înafară de consilierii sulltanului, diferiți prin origine și posturi, locuiau, de
asemenea și un număr de oaspeți9.

Astfel, sultanul controla absolut tot, se ocupa singur de toate problemele importante ale
Imperiului, neavând încredere nici măcar în proprii miniștrii. Ordinele le erau transmise prin
intermediul unor secretari personali ai sultanului10.

Totodată, în această perioadă, autoritatea Marelui Vizir este diminuată considerabil.

Acesta nu mai reprezenta ca în trecut o funcție cu o mare importanță în cadrul statului, ci un
simplu pion al sultanului. Caracteristica principală a postului de Mare Vizir la acel moment, era
instabilitatea, Abdul Hamid schimbând Marele Vizir de 17 ori în timpul domniei sale. Cu toate
că unii dintre ei s-au remarcat prin realizarea unor reforme importante, nici unul nu a reușit să
câștige încrederea deplin[ sultanului, mai mult, existau momente când se temeau pentru viața
lor11.

O altă caracteristică a statului hamidian este aplicarea cenzurii. Sunt supravegheate în de-
aproape toate publicațiile, fie că sunt redactate local sau venite din afara Imperiului. Se ajunge la
punctul în care este interzisă utilizarea anumitor termeni, cuvinte cum ar fi libertate, Constitutie,
revolutie, patrie. În afara subiectelor ce țineau de politică, locuitorii Imperiului Otoman se
bucurau de accesul la infromații din alte domenii, cum ar fi, literatura sau știința12.

Totuși, în ciuda imaginii pe care Abdul Hamid o avea în cadrul statelor europene,
imagine a tiranului, distrugător de libertăți, acesta nu s-a opus politicii reformelor. Chiar a reușit

9
Lord Kinross, op. cit., p.534
10
Ibidem, p.535
11
Robert Mantran, op. cit., p. 449
12
Ibidem, p. 451
să materializeze o serie de proiecte puse în discuție în perioada Tanzimatelor, dar care nu au fost
niciodată puse în aplicare13.

În vederea dezvoltării rapide a birocrației, dar și pentru a menține o relație de pace cu

Europa, sunt făcute demersuri în vederea dezvoltării sistemului învățământului. Sultanul își
dorea să fie înconjurat de oameni educați corespunzător, capabili să servească statul. În acest
scop, are loc reorganizarea Școlii de Adminsitarție. Este dezvoltat și procesul prin care are loc
recrutarea angajaților statului, prin instituirea unor concursuri și examene. Datorită îmbunătățirii
învățământului, numărului funcționarilor crește, ajungțnd la sfîrșitul secolului al XIX-lea la
100.000. Tot în timpul lui Abdul Hamid al II-lea, sunt fondate 18 noi școli, acoperind diverse
domenii, cum ar fi, finanțe, drept, arte, comerț, culminând cu fondarea în 1900, a Universității
din Istanbul, care era menită să țină departe oamenii de Universitățile Occidentale. Tot sub
Abdul Hamid, este pusă în aplicare legea din 1869, iar din 1878 întreg Imperiul este dotat cu un
număr de școli primare și secundare14.

Cât despre departamentul finanțelor, situația Imperiului pe plan financiar nu era una prea
fericită, datoriile statului otoman erau destul de mari. Problema respectivă este pusă în discuție în
cadrul Congresului de la Berlin, unde au avut loc negocieri între guvernul otoman și
reperezentanții europeni. În continuare, este promulgat în 1881 ,,decretul din Muharem”,
conform căruia se produce o eșalonare și o diminuare a datoriilor. Imperiul Otoman a beneficiat
de pe urma acestui aranjament, datoria fiind redusă la jumătate. Exista și un aspect negativ
deoarece erau afectate anumite venituri ale statului. Astfel, este creat o nouă institușie,
Adminsitrația Datoriei Publice care se va ocupa cu administrarea acestor venituri și care era
condusă de reprezentanții creditorilor europeni. Acest lucru a afectat oarecum suveranitatea
Imperiului Otoman, dezvoltarea economică a statului fiind finanțată majoritar de investitorii
străini15.

Ceea ce diferențiază cel mai mult stadul hamidian de perioada anterioară este maniera în
care Abdul Hamid abordează religia. Sultanul, în calitatea de calif, folosește Islamul în vederea
mobilizării tuturor musulmanilor din Imperiu. Temându-se de intensificarea sentimentului
naționalist care ar putea cuprinde arabii, kurzii sau albanezi, sultanul face apel tot la elemntul
13
Ibidem, p. 448-449
14
Ibidem, p. 450-451
15
Lord Kinross, op. cit., p. 537-538
religios pentru a menține o relație strânsă cu celelalte state musulmane, în special cu provinciliile
arabe. Pentru a consolida legăturile cu provinciile arabe, Abdul Hamid recurge la mai multe
acțiuni. Mai întai, facilitează apropierea de acestea prin favoritismul pe plan politic și economic,
Le sunt alocate o o mare parte din fondurile publice, ceea ce va contribui la dezvoltarea generală
a acestora. În prmul rând, au fost construiți 2350 de kilometri de cale ferate în Siria și Hedjaz, de
asemenea, Damascul este iluminat și sunt introduse tramvaiele electrice în 1906. Se fac
demersuri și în domeniul învățămantului. Un număr cât mai mare de arabi sunt incluși în viața
politică a statului prin acordarea de către sultan a unor posturi importante. Această politică arabă
dusă de Abdul Hamid duce la îndeplinirea scopului sultanului, apropierea de zona arabă. În afara
acestor scopuri, Islamul nu a jucat un rol la fel de important ca în perioada anterioară. Totuși, au
fost construite moschei, se pune mai mult accent pe religie în învățământ. Chiar și sultanul a fost
o persoană religioasă, fiind înconjurat în permanență la palat de funcționari din domeniul
religie16.

Bibliografie

Lord Kinross, The Ottoman Centuries The Rise and Fall of the Turkish Empire, New
York, HarperCollins Publishers Inc, 1979

Robert Mantran, , Istoria Imperiului Otoman, București, BIC ALL, 2001

16
Robert Mantra, op. cit., p. 451-454