Participarea României la Primul Război Mondial 

cuprinde totalitatea măsurilor și acțiunilor de

ordin politic, diplomatic și militar desfășurate de statul român, singur sau împreună cu aliații, între
15/28 iulie 1914 și 29 octombrie/11 noiembrie 1918, în vederea atingerii scopului politic principal al
participării la război - realizarea statului național unitar român.
Din punct de vedere al statutului de beligeranță, România a fost pe rând: țară neutră în perioada
15/28 iulie 1914 - 14/27 august 1916, țară beligerantă de partea Antantei în perioada 14/27
august 1916 - 26 noiembrie/9 decembrie 1917, în stare de armistițiu în perioada 27 noiembrie/10
decembrie 1917 - 24 aprilie/7 mai 1918, țară necombatantă în perioada 24 aprilie/7 mai 1918 - 27
octombrie/9 noiembrie 1918, țară beligerantă de partea Antantei în perioada 27 octombrie/9
noiembrie 1918 - 29 octombrie/11 noiembrie 1918.
La izbucnirea Primului Război Mondial, pe plan intern, România era o țară în care chiar dacă
instituțiile regimului democratic erau prezente, funcționarea organismului statal era departe de
standardele occidentale. Economia avea o structură arhaică și anacronică, bazată pe o agricultură
de subzistență, tradițională și cu un nivel redus de productivitate.
Societatea era dominată de o aristocrație funciară (marii proprietari de terenuri agricole) care își
exercita dominația asupra unei mase mari de populație, preponderent rurală și în covârșitoare
măsură analfabetă.
Cu tot efortul făcut de elitele politice și intelectuale ale țării în a doua jumătate a secolului XIX,
România era încă departe de sincronizare cu Occidentul european. În ciuda neajunsurilor, România
rămâne cea mai productivă țară din Europa de Est datorită resurselor sale naturale si a potențialului
agricol.[6]
Sistemul internațional era marcat la sfârșitul secolului XIX și începutul secolului XX de rivalitatea
dintre marile puteri pentru controlul lumii extraeuropene. În Europa, Germania devenise principala
putere și comportamentul ei pe continent a determinat o extraordinară destrămare și recompunere a
alianțelor în raport cu deceniile anterioare.
România era ea însăși prinsă în aceste jocuri de putere. Pe de o parte ea era un obiect al rivalităților
imperiilor vecine, care aveau pregătite planuri anexioniste pentru diferite părți ale teritoriului său, pe
de altă parte România căuta să își creeze condițiile propice pentru îndeplinirea idealului național, de
adunare într-un singur stat a tuturor provinciilor istorice românești.
Din punct de vedere militar, România venea după o victorie fără glorie în Al Doilea Război Balcanic,
euforia victoriei făcând să se treacă cu ușurință peste lipsurile manifestate în domeniul conducerii
militare, organizării și instruirii trupelor și mai ales a înzestrării cu armament și tehnică de luptă
moderne.
Deși legată de Imperiul Austro-Ungar printr-un tratat secret de alianță, din 1883, România alege să
se declare neutră la izbucnirea ostilităților, în iulie 1914, prevalându-se de interpretarea clauzelor
relative la „casus foederis”. În anii neutralității, guvernul liberal condus de Ion I.C. Brătianu a adoptat
o atitudine de expectativă, în ciuda faptului că toate părțile implicate în conflict au făcut presiuni
asupra României combinate cu promisiuni, pentru a li se alătura.
În august 1916, România primește un ultimatum să decidă dacă dorește să se alăture Antantei
„acum ori niciodată”. Sub presiunea cererii ultimative, guvernul român acceptă să intre în război de
partea Antantei, deși situația de pe fronturile de luptă nu era una favorabilă.
După o serie de victorii tactice rapide în Transilvania asupra unor forțe austro-ungare copleșite din
punct de vedere numeric, armata română va suferi în toamna anului 1916 o serie de înfrângeri
zdrobitoare, ceea ce va forța autoritățile statului să se refugieze în Moldova, permițând inamicului să
ocupe două treimi din teritoriul național, inclusiv capitala București. Cauzele principale ale înfrângerii
Armatei României în campania anului 1916, de forțe germane și austro-ungare semnificativ
inferioare numeric, au fost ingerințele politice majore în actul conducerii militare, incompetența,
impostura și lașitatea unei părți semnificative a eșalonului militar de conducere, precum și lipsa de
adecvare a pregătirii și dotării trupelor pentru tipul de război purtat.
Forma geografică a țării de „L” va pune mari probleme armatei prin deschiderea unui front de 1200
de km pentru o armată operativă de doar 450.000 de soldați.[7]
În iarna lui 1916 și primăvara anului 1917, sub conducerea unui nou „leadership” militar
(generalii Prezan, Christescu, Grigorescu, Averescu, Văitoianu etc.) și cu sprijinul substanțial
al Misiunii Militare Franceze conduse de generalul Henri Berthelot, Armata României a fost
reorganizată și instruită pe baze moderne adaptate cerințelor războiului.
Campania din vara anului 1917 a fost una de succes, reușindu-se, în faza inițială, înfrângerea
trupelor Puterilor Centrale în bătăliile de la Mărăști, Oituz și Mărășești. Planificatorii militari români
intenționau ca în continuare să dezvolte această ofensivă pentru a începe eliberarea teritoriului
ocupat, dar izbucnirea revoluției în Imperiul Rus a dus la abandonarea acestor planuri și trecerea din
nou la defensiva strategică.
Situația pe frontul de est a evoluat într-un mod negativ, astfel încât după ce Rusia a încheiat pacea
de la Brest-Litovsk cu Puterile Centrale, România a fost nevoită să ceară armistițiul și apoi să fie
nevoită să iasă din război și să semneze o pace separată în condiții umilitoare, în primăvara lui
1918. Refuzul regelui Ferdinand, care a amânat la nesfârșit gestul formal de a semna acest tratat, a
făcut posibilă reînceperea ostilităților în ultimele două zile ale războiului, prezervând în acest mod
statutul României de stat beligerant la Conferința de Pace de la Paris.
La sfârșitul Primului Război Mondial, Imperiul Austro-Ungar a fost desființat; astfel a fost posibilă
formarea României Mari prin Unirea Banatului, Bucovinei și Transilvaniei cu România.[8]

Cuprins

 1România în anii premergători izbucnirii războiului

o 1.1Situația internă
o 1.2Relațiile externe
 1.2.1Relațiile cu Marile Puteri
 1.2.2Relațiile cu țările balcanice
 1.2.3Alianțe
o 1.3Nivelul de pregătire al Armatei
 2Perioada neutralității
o 2.1Acțiuni politico-diplomatice
o 2.2Pregătiri militare pentru război
 3Intrarea în război
o 3.1Negocierile cu Aliații
o 3.2Consiliul de Coroană
o 3.3Planul de campanie - Ipoteza „Z”
 4Campania anului 1916
o 4.1Operația ofensivă în Transilvania
o 4.2Operația de apărare pe frontul de sud
 4.2.1Bătălia de la Turtucaia
 4.2.2Operația de la Flămânda
 4.2.3Acțiunile militare din Dobrogea
o 4.3Operația de apărare a trecătorilor
 4.3.1Bătălia de la Sibiu
 4.3.2Bătălia de la Brașov
  4.3.3Bătălia de pe Valea Prahovei
 4.3.4Bătălia din zona Bran-Câmpulung
 4.3.5Bătălia pe Valea Oltului
 4.3.6Bătălia de pe Valea Jiului
 4.3.7Primele bătălii de la Oituz
o 4.4Operația de apărare a teritoriului Munteniei
 4.4.1Acțiunile militare din Oltenia
 4.4.2Operația de apărare a Bucureștiului
 4.4.3Replierea pe linia Râmnicu Sărat - Viziru
 4.4.4Stabilizarea frontului în Moldova
 5Campania anului 1917
o 5.1Reorganizarea Armatei
o 5.2Planul de campanie
o 5.3Marile bătălii
 5.3.1Bătălia de la Mărăști
 5.3.2A treia Bătălie de la Oituz
 5.3.3Bătălia de la Mărășești
o 5.4Defecțiunea rusă
o 5.5Armistițiul
o 5.6Situația umanitară
 5.6.1Situația din zona de ocupație
 5.6.2Situația refugiaților
 5.6.3Situația epidemică și a victimelor de război
 6Campania anului 1918
o 6.1Pacea de la Buftea
 6.1.1Aspecte politice interne și externe
 6.1.2Aspecte militare
o 6.2Reluarea luptelor
o 6.3Eliberarea teritoriului național
 7Urmări
 8Note
 9Bibliografie
 10Legături externe
 11Vezi și

România în anii premergători izbucnirii

războiului[modificare | modificare sursă]
Articole principale: România în anii premergători izbucnirii Primului Război Mondial și Participarea
României la Războaiele Balcanice.

Situația internă[modificare | modificare sursă]

Carol I

Ionel Brătianu

Petre Carp

Viața politică
La izbucnirea Primului Război Mondial, România era o țară aflată la finalul unei etape, de mai bine
de 50 de ani, a unui proces de modernizare structurală. Acest proces a afectat toate domeniile vieții
sociale, dar în mod diferit, astfel încât în primii ani ai secolului XX societatea românească cunoștea
un nivel de dezvoltare diferit a segmentelor componente.
Aceste inegalități și discrepanțe își aveau originea în permanenta oscilare a societății românești în
alegerea modelului de dezvoltare socială, în care s-au confruntat două mari tendințe: un model
inspirat din experiența Europei Occidentale, bazat pe industrializare și urbanizare, menite să
determine schimbări radicale în fiecare aspect al societății românești, iar un al doilea model bazat
pe tradiția României de țară agricolă și care punea accentul pe menținerea structurilor sociale și
valorilor culturale tradiționale.[9]:pp 389-390
În viața politică, regele Carol I a jucat un rol-cheie, prin folosirea discreționară a atribuției sale
constituționale de a-l numi pe viitorul prim-ministru. „Rotativa guvernamentală” - bazată pe
alternanța la putere a Partidului Național Liberal și Partidului Conservator - a fost mecanismul politic
unic folosit de rege în această perioadă, atât ca modalitate de a trece peste crizele economice și
politice serioase, dar și de a-și păstra propria putere, prin determinarea celor două partide să se afle
în competiție pentru favorurile sale. Acest sistem nu a dat posibilitatea de a accede la putere pentru
alte partide.[10]:p. 400
În același timp, sistemul de vot cenzitar făcea ca mari segmente ale populației, cum ar fi mare parte
a țărănimii, să fie excluse de la procesul politic, făcând ca influența lor asupra deciziilor politice să fie
redusă.[11][12]
Izbucnirea războiului a găsit la putere guvernul Partidului Național Liberal, condus de Ion I. C.
Brătianu, instalat la începutul anului 1914, care succeda unei guvernări conservator-junimiste de
patru ani.[13]:p. 129
Viața economică
Perioada premergătoare Primului Război Mondial, a fost o perioadă hotărâtoare pentru dezvoltarea
economică și socială a României, în care industrializarea a luat avânt și a început să se dezvolte
elementele de infrastructură specifice unei economii avansate. Economistul Nicolae Xenopol o
caracteriza ca o „epocă excepțională”.[14]:p. 106
Avuția națională, în anul 1915, era apreciată, de Nicolae Xenopol la circa 21,5 miliarde lei aur, și
includea: terenul agricol - 13,5 miliarde lei; construcțiile urbane - 2 miliarde lei; investițiile industriale
și comerciale - 1,8 miliarde lei; capitalul mobiliar - miliarde lei; proprietățile statului - miliarde lei etc.
Această avuție era grevată de datoria externă de peste 2 miliarde lei și de valoarea capitalurilor
străine plasate în țară, de 700 milioane lei.[14]:p. 115
Producția materială a României înregistra în ajunul războiului o serie de parametri record: recoltele
de cereale sporesc de Ia media anilor 1896-1900 de 4,2 milioane de tone Ia 6,2 milioane de tone ca
medie pentru anii 1911-1915; producția industrială a întreprinderilor mari a crescut de Ia 230
milioane de lei la 584 milioane de lei; in același interval, 1900-1913, valoarea exportului urca de Ia
280 milioane de lei la 671 milioane de lei și a importului de la 217 milioane de lei Ia 590 milioane de
lei, iar balanța comercială a fost activă, cu excepția a doi ani, a avut un excedent total de peste
1.000 milioane de lei aur.[15]:p. 119
În același timp s-au perpetuat numeroase caracteristici ale unei țări subdezvoltate. România își
întemeia dezvoltarea pe resursele sale naturale, pe masa de forță de muncă rezultată din creșterea
demografică și pe mijloacele financiare si tehnice, în majoritate externe; ea era departe de
procesele de dezvoltare intensivă, bazată pe tehnici industriale, pe productivitate și eficiență
ridicate, caracteristice economiilor avansate.[16]:p. 206

La câmp

Uzina Cotroceni

Podul Cernavodă

Agricultura a continuat să fie ramura economică de bază, care ocupa marea majoritate a forței de
muncă. În pofida creșterii producției agricole, în 1914 agricultura rămăsese în esență în stadiul de la
aplicarea reformei agrare de către Alexandru Ioan Cuza, iar locuitorii satelor nu au beneficiat decât
în mică măsură de avantajele dezvoltării economice. Sărăcia era larg răspândită, rata mortalității
rămăsese ridicată, alimentația era precară, iar condițiile igienico-sanitare și nivelul asistenței sociale
erau necorespunzătoare.[17]:p. 162
Agricultura românească avea o structură de proprietate revolută și un sistem al relațiilor de muncă
ce nu încurajau productivitatea. Repartiția terenurilor și a veniturilor agricole era una extrem de
disproporționată. O statistică din anul 1903 din Vechiul regat arăta că 7.780 de mari proprietari cu
moșii mai mari de 50 de hectare dețineau 51% din suprafața agricolă a țării, în vreme ce peste
1.250.000 de familii de țărani dețineau restul de 49%. Alte 300.000 de familii țărănești nu dețineau
deloc pământ.[18]:pp 310-312[10]:p. 400
O altă statistică din anul 1909 a veniturilor din mediul rural reliefa aceeași discrepanță: 1.240.000
(98,3%) dintre proprietari aveau un venit mediu de 95 de lei pe an, în timp ce 2.200 (0,2%) de
proprietari aveau un venit mediu de 45.400 lei/an. Pentru comparație, salariu mediu al unui
funcționar de stat era în jur de 100 de lei/lună. Această repartiție - arăta Nicolae Xenopol - pune în
evidență structura economică a societății noastre, în care bogăția se găsește în mâna unei clase
foarte puțin numeroase, în care clasa mijlocie este excesiv de redusă și în care încă nu există o
tranziție naturală între marea masă de săraci și privilegiații sorții.[14]:p. 106.
La rândul său industrializarea, chiar dacă făcuse progrese impresionante, era inegală, având în
vedere că atât industria grea dar și ramurile industriale legate de agricultură se dezvoltau încet. Deși
avea cel mai mare număr de întreprinderi industriale din sud-estul Europei, România era încă
departe de țările dezvoltate. Vechiul Regat avea la începutul războiului un număr de 410 fabrici cu
un număr mediu de 75 de lucrători, în timp ce în Transilvania existau 379 de fabrici cu o medie de
peste o sută de lucrători.[19]
Legăturile economice cu marile puteri europene au devenit mai complexe, însă relațiile de schimb
nu se desfășurau pe picior de egalitate. Piețele străine pentru exportarea producției agricole,
furnizorii externi de produse manufacturiere pentru industrie și pentru piața de consum, precum și
capitalul extern au devenit indispensabile pentru sănătatea economică a României, ceea ce sporea
dependența țării de marile puteri din Europa Occidentală.[17]:pp 162-163

Relațiile externe[modificare | modificare sursă]

Articol principal: Politica externă a României în anii premergători izbucnirii Primului Război Mondial.
Scena internațională la începutul secolului XX a fost caracterizată ca fiind o luptă a tuturor împotriva
tuturor.[20]:p. 8
Relațiile cu Marile Puteri[modificare | modificare sursă]

Antanta

Triplica
În ultimul deceniu dinaintea declanșării războiului au început să se manifeste tendințele unei
încercări de reașezare a raporturilor României cu marile puteri europene. Din 1883, România era
membră a Triplei Alianțe și, pe cale de consecință, în majoritatea situațiilor a urmat linia de conduită
externă a acesteia, fără mari reușite în a reuși să o influențeze. Totuși, începând cu criza bosniacă
și războaiele balcanice, România a început să se distanțeze de pozițiile Triplicei, în special de cele
ale Austro-Ungariei. Are loc o reorientare în cadrul alianței tot mai mult spre Germania, ca partener
preferat, concomitent cu dezvoltarea unui proces de consultare și coordonare a pozițiilor naționale
cu Italia.[9]:p. 413
Concomitent începe și un proces de apropiere de țările Antantei, pe fondul interesului manifestat de
acestea pentru diferite aspecte ale situației din Balcani. Rusia își făcuse public obiectivul urmărit în
această zonă - stăpânirea strâmtorilor - „drepturi speciale” recunoscute ca legitime de Franța, prin
prisma sprijinului pe care Rusia i-l putea oferi într-un posibil război cu Germania. Deși făceau eforturi
pentru a determina ieșirea României din Tripla Alianță, nici Franța nici Marea Britanie, interesul lor
primordial era de a nu deranja Rusia, astfel încât nu erau dispuse să acorde garanții de securitate
României într-o astfel de eventualitate.[21]:pp 69-70
Contactele cu țările Antantei s-au intensificat după cele două războaie balcanice, luându-se în
discuțiile modalitățile în care acestea ar fi putut sprijini România în îndeplinirea obiectivelor sale
naționale.[22] Pe măsură ce probabilitatea izbucnirii unui conflict între cele două tabere devenea tot
mai evidentă, problema atragerii României de partea Antantei devenise una acută. Un document al
ministerului rus de externe sublinia acest imperativ arătând că „Această Românie trebuie să o
câștigăm cu orice preț, atât pentru ora prezentă, cât și pentru viitor”.[23]:p. 269
Relațiile cu țările balcanice[modificare | modificare sursă]

Modificări teritoriale în Balcani

Dezvoltarea relațiilor cu statele din Balcani a fost una dintre prioritățile politicii externe a României în
toată perioada care a urmat cuceririi independenței. Dinamica acestor raporturi nu a fost una
uniformă, fiind influențată de o serie de factori cum ar fi: evoluția intereselor politice, economice și de
securitate ale României, atitudinea guvernelor de la Atena, Belgrad, Istanbul și Sofia față de țara
noastră, raporturile acestor țări cu marile puteri precum și imixtiunile celor două blocuri militare
adverse în regiune.[21]:p. 74
România avea trei mari interese strategice de securitate în această regiune:

 apărarea lungii frontiere danubiene precum și a frontierei terestre dintre Dunăre și Marea

Neagră;
  menținerea deschisă a strâmtorilor Bosfor și Dardanele prin care se realizau 90% din
schimburile cu exteriorul
 evitarea izolării sau încercuirii politice a României prin menținerea deschisă a
comunicației Salonic-Niș-Dunăre, prevenirea blocării sale ca urmare a unor conflicte
locale sau preluării sub control strict de către una din marile puteri din regiune.[20]:pp 30-41
Pornind de la aceste considerente, politica externă adoptată de România în primii ani ai secolului XX
a fost una a „compensațiilor”, având ca principal obiectiv menținerea „balanței de forțe” existente, ca
instrument prin intermediul căruia se urmărea atât prevenirea ridicării unui stat hegemon regional,
cât și evitarea conflictelor care ar fi putut duce la modificarea statu-quoului în sudul Dunării.[17]:pp 154
După depășirea crizei din relațiile româno-turce din 1905, și a ruperii relațiilor diplomatice cu Grecia
din același an, guvernul român condus la acea vreme de Dimitrie A. Sturdza a făcut cunoscută
această politică balcanică, al cărei pilon principal îl constituia refuzul de a se angaja în nici o alianță
la nivel balcanic, concomitent cu menținerea opțiunii de a interveni în orice situație în care
modificarea echilibrului de forțe în Balcani ar fi amenințat interesele românești.[20]:p.41
Alianțe[modificare | modificare sursă]

Tratatul Triplei Alianțe

La 18/30 octombrie 1883 România a aderat la Tripla Alianță printr-un tratat bilateral cu Austro-

Ungaria. Tratatul prevedea ca aliații să-și acorde sprijin unul celuilalt în cazul unui atac din partea
Rusiei (deși aceasta nu era menționată în mod explicit) și au promis să nu se alăture unei alte
alianțe îndreptate împotriva unuia dintre ei. Germania a aderat la acord în aceeași zi, printr-un act
separat.[24]:p. 143
Alianța cu Puterile Centrale a fost piatra de temelie a politicii externe a României timp de treizeci de
ani, deoarece regele și conducătorii politici liberali și conservatori au perceput Puterile Centrale ca
fiind cea mai puternică forță militară și economică din Europa.[9]:p. 413
Prin încheierea acestei alianțe, România evită o izolarea diplomatică de care era amenințată, în
cazul realizării unei înțelegeri pe seama statului român între imperiile rus și habsburgic. Totodată
România primește anumite garanții de securitate, își consolidează poziția politică în sud-estul
Europei și reușește să primească o soluție convenabilă la „Chestiunea Dunării”.[24]:p. 143
O dată cu trecerea timpului, în alianța României cu Puterile Centrale au apărut numeroase fisuri.
Problema românească din Ungaria, în special. Opinia publică românească a devenit din ce în ce mai
ostilă față de Austro-Ungaria.
Războaiele balcanice au constituit testul cel mai sever al alianței României cu Austro-Ungaria. În al
Doilea Război Balcanic, acțiunile României nu au primit sprijinul scontat din partea Imperiului
Habsburgic, care avea ca obiectiv principal atragerea Bulgariei în Tripla Alianță. În același timp, s-a
produs o încălzire a relațiile oficiale dintre România și Franța după ce aceasta a susținut și aprobat
acțiunile României și a aprobat termenii tratatului de la București. Criza balcanică din 1912-1913 a
desăvârșit alienarea României față de Austro-Ungaria și Tripla Alianță. […] În primăvara anului
1914, apropierea dintre România și Tripla Antantă (Marea Britanic, Franța și Rusia) era un fapt real.
[17]:pp 157-161

Nivelul de pregătire al Armatei[modificare | modificare sursă]

Articol principal: Situația Armatei României la izbucnirea Primului Război Mondial.

Unitate de dorobanți

Starea Armatei României în anii premergători declanșării războiului era una precară, fapt care avea
să aibă repercusiuni grave în viitor, având în vedere că ea avea menirea de a materializa deciziile
factorului politic. Organismul militar românesc era la sfârșitul unei lungi perioade de pace, de
aproape patru decenii, rezultatul fiind că Armata României de la începutul secolului XX avea mai
mult caracteristicile unei miliții înarmate decât ale unei armate moderne.[25]:pp 7-8
Calitatea de membru în Tripla Alianță, apărea în ochii regelui și a decidenților politici ca fiind
suficientă pentru asigurarea securității, mai ales că evenimentele internaționale nu au evidențiat mult
timp iminența unui război, chiar și regional. Urmarea a fost că, armata nu a reprezentat un obiectiv
prioritar pentru guvernările care s-au succedat în acest timp, astfel că evoluția sa a fost una lentă.
[26]:p. 3

Pregătirea și dotarea armatei a fost unul dintre domeniile care au suportat cele mai semnificative
reduceri bugetare în această perioadă. Dimitrie A. Sturdza, care era și ministru de război în 1901,
justifica aceste reduceri, spunând că decât o mare oștire nepregătită, este mai bine să avem una
numai de 100.000 oameni, dar bine pregătită. Rezultatul după aproape 15 ani a fost doar că am avut
o mică oștire de 100.000 de oameni dar nepregătită și neechipată.[27]:p. 288
Trecuseră doar șapte ani de la răscoala din 1907, un eveniment care a avut un impact major asupra
elitei politice românești, prin reliefarea necesității ca bazele pe care statul român era construit
trebuiau reformate din temelii. Armata, ca garant al existenței statului român, nu putea face excepție.
„Pentru înlăturarea răului de care am suferit până la 1907, trebuie o acțiune hotărâtă pentru
aplicarea reformelor, completarea operei sociale și economice începute, operă atât de necesară
consolidării statului nostru. Nu trebuie să așteptăm ca o primejdie din afară unită cu o frământare
interioară să prindă statul nostru într-o situație mai grea decât aceea din 1907”.[28]
Totuși, după liniștirea răscoalei aceste intenții au fost trecute în plan secundar, astfel încât la
declanșarea crizei balcanice din 1912, percepția generală era că România nu avea instrumentul
adecvat pentru a-și îndeplini obiectivul politic propus. Nicolae Iorga aprecia că o acțiune militară era
dificilă, întrucât „noi nu puteam purta un război, neavând nimic în adevăr gata”.[29]
Deși s-au încercat niște eforturi paliative în anii 1912-1913, disfuncțiile structurale nu au putut fi
remediate, ele manifestându-se pe timpul campaniei din sudul Dunării, din 1913. Amalgamarea
unităților permanente și nepermanente, insuficiența armamentului, munițiilor și echipamentului,
slaba organizarea a serviciilor, inclusiv a celor sanitare, pregătirea modestă a unei părți din corpul
ofițeresc etc. sunt numai câteva din caracteristicile acțiunii militare la sudul Dunării.[26]:p. 3
Lecțiile identificate din participarea la cel de-Al Doilea Război Balcanic nu au fost urmate de o
analiză serioasă și responsabilă a tuturor aspectelor, iar măsurile întreprinse au fost departe de
necesități.
Sub impactul lecției severe primite în campania la sudul Dunării în 1913 și a izbucnirii în anul
următor a Marelui Război, reforma armatei române a intrat într-o cursă contracronometru pentru
recuperarea întârzierilor și pentru întărirea capacității de luptă. Condițiile erau mult mai dure,
deoarece, la „1 ianuarie 1914, armata se găsea în cea mai mare lipsă de tot ce-i era neapărat
trebuincios pentru a intra în campanie”. De asemenea, efectivul mobilizabil nu atingea cifra de 500
000 de oameni, rezervele nu erau organizate, iar în privința armamentului, munițiilor și
echipamentului existau mari deficite.[30]:p. 141
Acest lucru a avut repercusiuni grave în campania din anul 1916, care s-a soldat cu o înfrângere
militară de proporții. A fost, într-un fel, „darul otrăvit” al victoriei ușoare din vara anului 1913.[26]:p. 3

Perioada neutralității[modificare | modificare sursă]

Articol principal: România în perioada neutralității în Primul Război Mondial.

Nicolae Filipescu, liderul curentului pro-Antantă

Constantin Stere liderul curentului pro-Triplică

Imediat după izbucnirea ostilităților ambele tabere solicită României să intre în război de partea sa.
Astfel, Germania, prin intermediul împăratului Wilhelm al II-lea și cancelarului T. von Bethmann-
Hollweg, cereau regelui Carol I să pună în aplicare tratatul de alianță și să-și facă datoria de aliat. La
rândul său, Antanta, avansa României prin intermediu ministrului plenipotențiar al Rusiei Stanislas
Poklewski-Koziel propunere de intrare în acțiune de partea sa, în schimbul recunoașterii drepturilor
asupra teritoriilor locuite de români din cadrul Imperiului Habsburgic.[24]:p. 157
Țara a întâmpinat criza departe de a fi unită. Existau dezacorduri politice serioase între rege și un
mic grup de germanofili pe de o parte și majoritatea politicienilor si opinia publică, favorabile
Antantei, pe de altă parte. Dar ambele părți erau de acord că era imperativ necesar să se evite
războiul.[9]:p. 415
În fața acestei situații regele decide convocarea unui Consiliu de Coroană, pentru a decide poziția
pe care trebuia adoptată. Consiliul de Coroană a avut loc la castelul Peleș din Sinaia, la data de 3
august 1914. Consiliul a analizat două posibile opțiuni. Prima – susținută de regele Carol I și liderul
conservator Petre Carp – cerea intrarea imediată în război de partea Puterilor Centrale, pentru
îndeplinirea prevederilor tratatului de alianță. Cea de-a doua – susținută de marea majoritate a
celorlalți lideri politici – cerea rămânerea în neutralitate, prin neîndeplinirea condițiilor pentru „casus
foederis” prevăzute de art. 2 din tratat.[31]:pp 51-66
După dezbateri aprinse au prevalat opțiunea celor care pledau pentru respingerea solicitărilor
Puterilor centrale și păstrarea neutralității, pornind de la următoarele considerente sintetizate astfel
de primul ministru Ionel Brătianu: „Un stat ca al nostru, care in alianță a intrat ca stat suveran și pe
picior de egalitate, nu poate fi tratat în așa chip. […] Pe de altă parte, Romania nu ar putea admite
să ia armele într-un război a cărui cauză este tocmai nimicirea unei națiuni mici. […] Sentimentul
public este aproape în unanimitate împotriva războiului. […] Soarta Românilor de peste munți,
idealul național al românismului, sunt chestiuni pe care nici un guvern român nu le poate nesocoti”.
[31]:pp 57-58

Regele Carol I a fost profund afectat de această decizie, pe care a considerat-o ca un gest de
nerecunoștință din partea țării față de tot ce el făcuse de-a lungul domniei sale. Cu toate acestea a
acceptat decizia luată.
„Constat că reprezentanții țării aproape în unanimitate au cerut neutralitatea României. Ca rege
constituțional mă supun votului dumneavoastră, mi-e frică însă că prestigiul țării va ieși micșorat din
ședința de azi și mă tem că ați luat o hotărâre de care România se va căi în viitor.”[31]:p. 62
Carol I, Discurs la Consiliul de Coroană din 3 iulie 1914
Comunicatul oficial dat publicității după desfășurarea lucrărilor consiliului preciza următoarele:
„Cu aproape unanimitate de voturi Consiliul a decis ca România să ia toate măsurile spre a păzi
toate fruntariile sale, adică expectativa armată.”[13]:p. 78

Acțiuni politico-diplomatice[modificare | modificare sursă]

„Oferte” pentru România

În cei doi ani care au urmat ambele tabere vor depune eforturi intense pentru atragerea
României de partea lor. Pe de altă parte, nici noul rege Ferdinand nici primul-ministru Ion I.C.
Brătianu – ale cărui simpatii înclinau spre Antantă - nu aveau vreo intenție de a abandona starea
de neutralitate până în momentul în care cursul războiului devenea clar și ei puteau fi siguri că-și
vor realiza obiectivele naționale.[17]:p. 295
La 1 octombrie 1914 la Sankt Petersburg a fost semnat un acord secret ruso-român – Convenția
Sazonov- Diamandy. Prin aceasta, Rusia garanta integritatea teritorială a României și
recunoștea drepturile acesteia asupra provinciilor din Austro-Ungaria locuite de români, urmând
ca România să le ocupe când va considera oportun. În ce privește Bucovina, principiul
naționalităților urma să servească drept bază în delimitarea teritoriilor între cele două state.[24]:p.
158

Articol principal: Acordul secret româno-rus (1914).

La rândul său, la 29 iunie 1915 ministrul Austro-Ungariei la București, contele Ottokar
Czernin prezenta oferta guvernului său care prevedea recunoașterea drepturilor României
asupra Basarabiei, retrocedarea integrală a Bucovinei și o serie de concesii privind regimul
populației române din Transilvania.[24]:p. 159
Acest balet diplomatic avea să dureze până la intrarea României în război, câștigarea de timp
fiind linia de conduită principală a guvernului român în această chestiune. După cum arăta Ion
G. Duca „dacă tratativele nu mergeau mai repede aceasta se datora și faptului că aveam
interesul să le tărăgănăm. Brătianu insista deci asupra condițiunilor sale, Aliații refuzau să i le
încuviințeze, iar lucrurile stăteau în loc”.[31]:p. 160

   Vezi și articolele Acordul româno-italian, 1914 și Acordul româno-italian, 1915.

Pregătiri militare pentru război[modificare | modificare sursă]

Arsenalul Armatei

Nave ale Diviziei de Dunăre

Scut de tranșee construit la Atelierele CFR

 Timbru pentru ajutorul de război

La izbucnirea războiului, Armata României, din punct de vedere al nivelului capacității de luptă,
nu putea asigura instrumentul de forță la îndemâna conducerii politice a țării pentru atingerea
scopurilor unei eventuale participări la ostilități. Această stare de fapt se datora unei neglijări
permanente a armatei de către decidenții politici. După cum arăta istoricul Constantin
Kirițescu „Evenimentele politice din ultimul timp arătaseră că armata noastră avea lipsuri care-i
micșorau puterea de luptă. Considerații de ordin politic - legăturile noastre cu puterile Triplei
Alianțe – o făceau să pară inutilă; considerații de ordin financiar o făceau să pară imposibilă”.
[32]:p. 206
 La rândul său, Ion G. Duca arăta că „Expediția din Bulgaria din anul precedent ne
dovedise că puterea noastră militară era fictivă, că armata noastră n-avea cadre suficiente, că
rezervele ei nu erau organizate, că lipseau echipamentul, munițiile, armamentul, artileria grea,
serviciile dinapoi, medicamentele”.[31]:p. 110
Sub impactul acestor lecții identificate, noul guvern liberal instalat la începutul anului 1914 a
decis demararea unui program masiv de recuperare a întârzierilor și întărirea capacității de luptă
a armatei, aflată într-o situație critică pentru că, după cum arăta generalul Dumitru Iliescu, sub-
șef al Marelui Stat Major, „la 1 ianuarie 1914 armata se găsea în cea mai mare lipsă de tot ce-i
era neapărat trebuincios pentru a intra în campanie”.[30]:p. 141
În acest context, Ministerul de Război - al cărui titular era chiar premierul Ion I.C. Brătianu - și
Marele Stat Major au elaborat patru planuri de reformă a armatei având ca obiectiv general
creșterea capacității combative a acesteia: 1) „Planul de completare, transformare și reparare a
armamentului, munițiilor și materialelor de război”; 2) „Planul pentru completarea echipamentului
de toate categoriile și acela pentru hotărârea subzistențelor oamenilor și animalelor la toate
eșaloanele de luptă și studierea înființării centrelor mari de aprovizionare de nutriment si
echipament”; 3) „Planul sanitar al armatei”; 4) „Planul efectivelor trebuincioase armatei de
operații și serviciilor ei”.[30]:p. 12
Pentru punerea în practică a acestor planuri au fost alocate fonduri importante, atât prin buget
cât și prin credite extraordinare. Bugetul Ministerului de Război a crescut de la 73.000.000 lei în
1913 la 115.000.000 lei (18% din bugetul de stat) în 1916. În același timp, până în toamna
anului 1916 suma creditelor pentru armată a atins 700.000.000 lei, iar până la intrarea României
în război la 838.841.215 lei.[2]:p. 34[33]
Conform planului de mobilizare, România putea mobiliza cinci corpuri de armată (15 divizii,
dintre care zece active si cinci de rezervă), două divizii de cavalerie și cinci brigăzi de călărași;
în total, o forță de 301 de batalioane (cu 260 de mitraliere); 99 de escadroane (cu 22 de
mitraliere) si 227 de baterii (din care două de obuziere grele și nouă de asediu), cu un efectiv
total de 630.000 de oameni, dintre care 488.000 formau armata de operații.[2]:pp 35-36
In privința completării armamentului și echipamentului militar, responsabilii militari au fost nevoiți
să facă față la două situații critice: lipsa unui personal și a mijloacelor calificate pentru producția
internă de război și restrângerea surselor de aprovizionare externe, cele două coaliții aflate în
luptă fiind reticente atunci când era vorba de onorarea comenzilor statului român. De asemenea,
diversitatea de tipuri de calibre a armamentului a avut un impact negativ asupra instruirii
trupelor, nepermițând o uniformizare a instrucției și a adus greutăți în aprovizionarea cu muniții
în timpul războiului mondial.[34]:pp 112-125
Rezultatul eforturilor din anii neutralității au avut ca efect transformarea armatei române într-un
real instrument de luptă, având însă două mari limitări: o inferioritate a înzestrării tehnice - ca
rezultat al greutăților în asigurarea cu armament și muniție ca urmare a izbucnirii războiului – și
o lipsă de pregătire și instruire privind noile metode, tactici și procedee de ducere a luptei
utilizate pe fronturile de război.[32]:pp 211-212

Intrarea în război[modificare | modificare sursă]

Articol principal: Intrarea României în Primul Război Mondial.

Poster de propagandă britanic legat de intrarea României în război

Poziționarea sa strategică la flancul celor două alianțe aflate în conflict, precum și o armată de
600.000 de oameni au fost motivele pentru care ambele tabere au depus eforturi intense pentru
a atrage România de partea lor. Se credea că intrarea României de partea Antantei va avea un
impact decisiv asupra războiului. Mareșalul Paul von Hindenburg a exprimat cel mai bine
această convingere: „judecând după situația militară consideram că era suficient ca România să
intre în acțiune pentru a decide soarta războiului mondial”.[35]:p. 27
Cu toate acestea România nu a ales cel mai favorabil moment pentru a intra în război.
Neîncrederea cvasigenerală a liderilor politici și militari români în Rusia, l-a determinat pe primul
ministru Ionel Brătianu să amâne alăturarea României puterilor Antantei, până în momentul în
care Rusia a fost de acord să recunoască în scris revendicările României. S-au pierdut în acest
fel două luni prețioase, astfel că România a intrat în război când Ofensiva Brusilov și Bătălia de
pe Somme practic încetaseră. „Tragismul situației a fost că România, tărăgănând lucrurile pe
problema alăturării Aliaților, a lăsat luarea unei decizii până când a fost prea târziu, și în loc să
participe la consolidarea unui mare succes în iunie ea s-a oferit pe sine însăși în august unei
impetuoase răzbunări germane.”[36]:pp 115-116

Negocierile cu Aliații[modificare | modificare sursă]

 Revendicarile teritoriale ale Romaniei din tratatul cu Antanta

Nedorind să fie pus în situația în care s-a găsit tatăl său, Ion C. Brătianu la sfârșitul Războiului
de Independență, când România a pierdut sudul Basarabiei în favoarea fostului aliat Imperiul
Rus, primul-ministru Ion I. C. Brătianu a negociat cu mare atenție și precauție condițiile pentru
intrarea în război de partea Antantei, urmărind în special recunoașterea drepturilor României
asupra teritoriilor locuite de români din Imperiul Austro-Ungar.[37]:pp 262-263
Precauția lui Brătianu s-a dovedit a fi justificată, la sfârșitul războiului făcându-se publice
documente care arătau că Puterile Antantei nu aveau de gând să își respecte promisiunile
făcute României. Astfel la 11 august 1916, Franța și Rusia semnaseră un acord secret destinat
să împiedice participarea României cu drepturi depline la viitoarea conferință de pace.
În iulie 1916 se încheiase o altă înțelegere secretă între Franța și Marea Britanie care prevedea
că România nu trebuia să beneficieze de ajutorul armatei de la Salonic, decât dacă ataca
simultan și Bulgaria.[21]:p. 345[38]
La 4/17 august 1916, în casa lui Vintilă Brătianu, s-au semnat în secret documentele prin
care România intra în război de partea Antantei. În memoriile sale, I.G. Duca scria că „nu au fost
de față la iscălirea tratatelor decât cinci persoane: Brătianu, Poklevski, Diamandi, Vintilă
Brătianu și cu mine. Poklevski a sosit cel din urmă, cu cele cinci originale destinate Rusiei,
Franței, Angliei, Italiei și României. (...) Prin aceste acte declaram război numai Austro-Ungariei
(...) Când cetirile au fost terminate a venit rândul iscălirii (...) Vintilă Brătianu pregătise în mijlocul
mesei o călimară frumoasă și un condei destinat a fi păstrat în amintirea acestei scene
istorice.”[31]:p.257