Nobilul

Cu siguranta, societatile din epoca feudala nu erau croite pe principiul egalitarismului. Insa nu
orice clasa dominant este o nobilime. Pentru a merita acest nume, ea trebuie sa reuneasca
doua conditii: “mai intai sa aiba un statut juridic propriu care sa confirme si sa materializeze
superioritatea la care are pretentia; in al doilea rand, ca acest statut sa se perturbeze prin legare
de sange, inafara din cazul cand se accepta, in favoarea unor familii noi, posibilitatea de a li se
permite accesul, dar in numar restrains si dupa norme riguros stabilite.”1 Nu exista nobil
autentic daca nu poate dovedi exercitarea atributelor nobiliare de catre stramosii lui. Primele
trasaturi ale institutiei au inceput sa apare abia in sec XII. In Anglia, incepand cu secolul al
IX-lea sau al X-lea numai apropiatii regelui pastrau dreptul la numele de “aetheling”2.

Intr-o vreme in care atatia oameni trebuiau sa accepte ca-si detin pamantul de la un senior,
pana si numai faptul de a scapa de aceasta aservire pare un semn de superioritaate. Numai si
posesia unui alodiu a fost considerata uneori ca o suficienta indreptatire la numele de “nobil”

A fi nobil inseamna sa nu numeri printre stramosi pe nimeni care sa fi fost supus la servitude.

Membrii clasei stapanitoare de pamanturi isi scoteau veniturile dintr-o stapanire exercitata
asupra solului. Trasatura rezida in forma exploatarii. Daca ogoarele, pravalia sau atelierul il
hraneau pe nobil, acesta se petrecea intotdeauna datorita muncii altor oameni. Adica el era un
senior. Desi nu toate personajele al caror mod de viata putea fi calificat drept nobiliar avea
sansa de a poseda seniorii. Dintre familiile senioriale, un anumit numar, fara indoiala
descindeau din aventurieri plecati de la nimic, militari profesionisti deveniti, pe seama averii
patronului, vasalii sai inzestrati cu fiefuri. Functia de razboinic, aceasta ultima trasatura, care
este esentiala, explica partea de contributie pe care au adus-o vasalii militari la formarea
aristocratiei medievala.

Pe timp de pace, nobili locuiau in centrele urbane. “Spre deosebire de Italia, spune
franciscanul Salimbene, care nascut la Parma, a vizitat regatul lui Ludovic cel Sfant, orasele
din Franta nu sunt locuite decat de burghezi, cavalerimea traieste aici pe pamanturile sale.”3
Treptat, datorita diferentierii claselor, mediile cavaleresti, din afara Italiei sau Frantei
Meridionale, au devenit aproape in intregime straine de viata populatiilor propriu-zis urbane.
Nobilul nu a renuntat cu totul sa frecventeze orasul, ci vine ocazionat sau chemat de placerea
sa ori de exercitarea anumitor functii. Casa nobililor se deosebeste de colibele din jur, nu doar
pentru ca e mai bine construita, dar mai ales pentru ca este aproape intotdeauna, organizata
pentru aparare. Cum o indica insasi natura resedintei sale, cavalerul traieste aici in stare de
continua alerta. “Baronul era inconjurat de insotitori, care- militari, servitorime, vasali fara
gospodarii proprii, tineri nobili dati in grija sa ca “hraniti” (nourris)4- il serveau, il pazeau,
stateau de vorba cu el si, la venirea orei de culcare, continuau sa-l protejeze cu prezenta lor

1
Bloch Marc, Societatea feudala, traducere de Cristiana Macarovici, editura Dacia, Cluj-Napoca, 1998, p. 19.
2
 Termen folosit in Anglia anglo-saxona pentru a desemna principii dinastiei regale, care erau
eligibili pentru regie.
3
Bloch Marc, op.cit, p. 35.
4
Obiceiul feudal prin care cavalerul isi incredinta copilul seniorului spre crestere si educare, devenit „hranit” al
acestuia.
pana la marginea patului conjugal. Nu se convine ca un senior sa manance singur, se mai
spunea inca in Anglia secolului al XIII-lea”5 La nobili, cunostiintele erau transmise mult mai
putin prin intermediul cartii, cat mai ales prin lectura cu voce tare. Chiar daca traia la tara in
locuinta sa, nobilul nu avea totusi nimic dintr-un agricultor. Se se fi ocupat de sapat sau de
arat ar fi fost pentru el un semn de decadere. Practica jurisdictiei este, fara indoiala, una
dintre rarele ocupatii pasnice familiar cavalerului. Dar el nu se indeletniceste cu ea, in cele
mai multe cazuri, doar in cadrul clasei sale: fie ca hotaraste in procese ale propriilor sai vasali,
fie ca-si exercita activitatea ca judecator al egalilor sai(ses pairs) la curtea la care l-a convocat
seniorul sau de fief. Distractiile purtau amprenta unor deprinderi razboinice. Intr-o vreme in
care vitele, insuficient hranite si prost selectionate, nu furnizau decat niste jalnice produse de
macelarie, detinea in alimentatie, mai ales la cei bogati, un loc preponderant. Intrucat ramanea
astfel o activitate aproape necesara, vanatoarea nu era nici ea, la rigoare- un monopol de clasa.
Exista cazuri in care vanatoarea devine interzisa oamenilor de rand. Jocurile violente in evul
mediu erau un adevarat spectacol pentru nobilime dar totusi, loviturile mortale nu erau deloc
rare in cadrul lor.” Tocmai de aceea suveranii cei mai avizati nu favorizau aceste petreceri in
care se pierdea sangele vasalilor. Henric al II-lea Plantagenetul le interzisese categoric in
Anglia. Biserica fiind si ea impotriva lor, ajungand la cazuri in care cavalerul sa nu fie
inmormantat in pamant sfintit daca moare in cadrul acestor jocuri.” 6 Odinioara, cineva fusese
considerat nobil pentru ca era vasal. “In cursul secolului XIII, datorita unei rasturnari a ordinii
termenilor, va fi imposibil, in principiu sa fii vasal – astfel zis, sa detii un fief militar, sau fief
franc daca nu figurezi deja printre nobilii din nastere.”7 Fieful fiind cel mai des o seniorie,
puterile de comanda asupra oamenilor marunti tindeau, prin aceste derogari, sa se detaseze de
calitatea nobiliara. Vasalii militari, de mult timp fusesera carmuiti de un sistem de drept
diferit de regulile comune. Ei nu erau judecati de aceleasi tribunal ca alti dependenti. Fiefurile
lor nu se mosteneau ca restul bunurilor. Nobilul era protejat in mod special, ca persoana,
impotriva nenobilului, el este supus unui drept penal exceptional, cu amenzi de obicei mai
grele decat acelea ale oamenilor de rand . “Importanta neamului, ca purtator al privilegiului, s-
a manifestat in transformarea care, din vechile semene individuale de “recunoastere”, pictate
pe scutul cavalerului sau gravate pe sigiliul sau, a constituit “blazonul”, uneori transmis
impreuna cu fieful, mai des ereditar, chiar fara bun, din generatie in generatie.” 8 Nobilimea
va ramane intotdeauna o clasa si un de mod de viata.

Cavalerul
5
Ibidem, P. 38 .
6
Ibidem, P. 40 .
7
Ibidem, P. 64.
8
Ibidem, P. 66.
Începând cu secolul al XI-lea, diverse texte încep să menționeze, după cum spun ele,
„procesul de a face un cavaler”. Ritualul acesta se desfășura în mai multe acte. Un cavaler mai
vechi îi oferă noului barbat abia ieșit din adoleșcentă armele caracteristice viitoarei stări
sociale. În primul rând îi încinge spada. Apoi il loveste cu latul palmei pe ceafa sau pe obrazul
baiatului. Un act care avea ca scop sa-i pastreze in minte pe tot parcursul sau, angajamentul
facut. Aceasta lovitura fiind singura pe care un cavaler trebuie sa o primeasca vreodata fara sa
raspunda. O manifestare sportiva incheie deseori sarbatoarea. Noua cavaler se avanta calare,
si cu lancea strapungea sau dobora o armura fixata pe un țăruș: la quintaine9

La vechii germani, toti oamenii liberi erau razboinici. Deci cu totii aveau drept la initierea
„prin arme”. Usor, usor ceremonia incepea sa serveasca ca rit de acces in cadrul unei clase
sociale. Apoi pe masura ce mediile caveleresti isi dadeau seama de ceea ce le separa de
multimea „fara arme”, au inceput sa apara anumite caracteristici pe care trebuia sa le
dobandesti ca sa intri in aceasta clasa: fie baiatul tanar era nascut printre nobili. Fie era vorba,
mult mai rar, de vreun parvenit norocos pe care o putere dobandita recent, precum si forta sau
indemanrea sa pareau sa-l faca egal cu membrii vechilor familii.

„Se zicea „cavaler” pentru ca individul se lupta calare, cu echipament complet. Se spunea
„cavalerul cuiva” atunci cand individul detinea de la acel personaj un fief, ce-l obliga sa-l
serveasca astfel inarmat.”10 Ansamblul cavalerilor inarmati constituie un ordin. Interventia
bisericii si-a facut prezenta mai intai prin binecuvantarea spadei, tot ce era important omul de
pe atunci trebuia pus la adapost fata de capcanele diavolului. Astfel taranul punea sa ii se
blagosloveasca recoltele, turma, fantana, proaspatul casatorit. Viitorul cavaler isi depunea un
moment sabia pe altar iar apoi urmau rugaciunile. Chiar daca de cele mai multe ori tanarul era
inarmat de tatal sau, ori de seniorul sau, s-a intamplat ca acesta sa fie inarmat chiar de un
prelat. In 846 papa Sergius ii incinsese centura Carolingianului Ludovic al II-lea. Dupa doua
secole in Franta, rolul prelatului nu este doar de a incinge sabia, acesta chiar da si lovitura
rituala. „Elementul religios a exercitat de asemenea o puternica actiune asupra legii morale a
grupului. Inainte ca viitorul cavaler sa-si fi reluat spada de pe altar, obiceiul ii cerea sa
presteze un juramant, care-i preciza obligatiile”11. Cavalerul trebuia sa mearga la litrughie „in
fiecare zi” sau cel putin deseori; trebuia sa se spovedeasca vinerea. Acesta razboinic din fire,
avand o spada sfintita, trebuia sa fie si eficienta. Astfel nimeni nu se gandeste sa-i interzica
folosirea, la nevoie, impotriva inamicilor personali sau a acelora ai unui stapan. Dar cavalerul
a primit-o pentru a o pune in slujba cauzelor drepte. De aceea dupa secolu X-lea se pune
accentul pe aceasta tema.”Cu aceasta sabie, cavalerul va apara Sfanta Biserica, indeosebi
impotriva paganilor. El ii va proteja pe vaduva, pe orfan si pe sarac. El ii va urmari pe
raufacatori. La aceste porunci generale, textele laice adauga deseori recomandari mai speciale
care privesc conduita in lupta: sa nu omoare un invins fara aparare;- practica tribunalelor si a
vietii publice: sa nu participe la o judecata mincinoasa ori la o tradare; daca nu le poate
impiedica adauga cu modestie l’Ordene de Chevalerie, sa paraseasca locul;- in fine,

9
Quintaine= manechin folosit ca tinta la exercitiile de lupta
10
Bloch Marc, Ibidem, p. 51 .
11
Ibidem, p. 54.
incidentele vietii zilnice: sa nu dea sfaturi rele unei doamne, sa-l ajute, „daca poate” pe
aproapele, sau la incurcatura”12. Biserica incepe sa arate o bunavointa semnificativa fata de
toti aceia care, din lumea laica, ar fi acceptat sa-si puna priceperea militara si curajul in slujba
ei. Acum dobindirea sfinteniei era posibila si prin slujirea Bisericii cu arma in mina.
Sacralitatea specifica profesiei de cavaler era diferita si eventual mai buna si mai placuta
Domnului decit cea conferita de preoti. Asa se prezinta, de exemplu, atmosfera ce pare sa
predomine in scenele, destul de frecvente, in care „cavalerii raniti si aflati pe punctul de a
muri se spovedesc si-si iarta pacatele intre ei, sau chiar se impartasesc unul pe celalalt,
folosind drept ostie un fir de iarba cules de pe cimpul de lupta.”13

In evul mediu timpuriu, orice om calare si bine echipat putea fi numit cavaler. Primii cavaleri
au aparut in timpul domniei lui Carol Cel Mare in secolul XIII. In timp ce dinastia
Carolingiana progresa, francii erau constant in atac si un numar mare de luptatori au pornit
calare alaturi de rege in campaniile acestuia de cucerire. In acest timp, francii luptau calare
ajutati de descoperirea sauai.

Pe parcursul secolului al XII-lea, cavaleria a devenit un rang social, facand-use o distinctie

intre cavalerii care nu sunt nobili si cei cavalerii adevarati.” Pe masura ce termenul de
„cavaler” a devenit din ce in ce mai limitat la notarea unui rang social, rolul cavalerului
adevarat, complet blindat, a devenit „man-at-arms”. Desi orice cavaler medieval care se duce
la razboi ar servi automat ca „man-at-arms” nu totii „man-at-arms” erau cavaleri.”14 Primele 2
ordine de cavaleri au fost infiintate odata cu prima cruciada in 1099 . Urmate de ordinul
Sfantului Lazar(1100), cavalerii Templieri(1118) si cavalerii Teutonici(1190). In momentul
infiintarii lor acestea erau destinate drept ordine monastice, ai caror membri ar actiona ca
simpli soldati care protejau pelerinii. Abia in secolul urmator, odata cu cucerirea Tarii Sfinte
si ascensiunea statelor cruciate, aceste ordine au devenit puternice si prestigioase. Marile
legende europene ale razboinicilor paladini si legendele regelui Arthur, au popularizat
notiunea de cavaler in randul clasei razboinice.

Un cavaler trebuia sa fie nascut in nobilime, in general fiii cavalerilor sau lorzilor, dar uneori
se intampla ca si oamenii obisnuiti sa devina cavaleri. Copilul la varsta de 7 ani era plasat
intr-un regim de antrenament. Erau invatati de preoti. Acestia deveneau mai tarziu asistenti ai
cavalerilor mai in varsta, transportand si curatand armuri, avand grija de cai si de bagaje,
acestia aveau sa-i insoteasca pe cavaleri in expeditii. Cand baiatul a implinit varsta de 15 ani,
acesta devine un ucenic. „Ucenicii trebuiau sa fie experti la cele 7 tipuri de abilitati - calaritul,
inotul, scufundarea, tragerea cu diferite tipuri de arme, cataratul, participarea la turnee,
wrestling, sarituri lungi, scrima si dans- acestea fiind cele mai importante abilitati al unui
cavaler. Toate acestea fiind facute chiar si in armura.”15

Pe timp de pace, cavalerii isi demostrau abilitatile in turnee care de obicei aveau loc in
interiorul cetatii. Cavalerii isi aratau armura si armele la inceputul turneului. Unul dintre
12
Ibidem, p. 55.
13
Jacques Le Goff, Omul Medieval, traducere de Ingrid Ilinca si Dragos Cojocaru, editura POLIROM, Iasi, 1999, p.
71.
14
Ibidem, p. 78.
15
https://en.wikipedia.org/wiki/Squire, accesat la data de 20.02.2020.
concursurile cavalerilor era lupta corp la corp in care grupuri mari de cavaleri se bateau pana
ramanea doar unul victorios. Cel mai popular concurs era „joust-ul”, un turnir in care
cavalerii se lansau unul spre altul calare cu o lance de lemn, iar cel care pierde este nevoit sa-
si predea armura si calul celuilalt.

Pe la sfarsitul secolului XVI cavalerii devin invechiti, pe masura ce tarile au inceput sa-si
creeze propriile armate bine antrenate, care erau mult mai ieftine si usor de mobilizat.

Clerul

După o lungă perioadă în care creștinii au fost persecutați întrucât se opuneau cultului
imperial, religia creștină a fost legalizată de împăratul roman Constantin cel Mare. Următorul
pas în promovarea noii religii a fost făcut de către împăratul Teodosie, care a declarat
creștinismul singura religie acceptată în imperiu. În secolele următoare, s-au definitivat
dogmele și ritualul, iar creștinismul s-a răspândit și în afara teritoriilor înglobate în Imperiul
roman. După prăbușirea Imperiului Roman de Apus și „barbarizarea” treptată a tuturor
domeniilor vieții, nivelul de alfabetizare a societății a scăzut dramatic. Oamenii Bisericii au
vegheat la păstrarea moștenirii culturale a antichității, dar au supus-o unei selecții și au
reinterpretat-o în sens creștin. Din această poziție, clericii au activat ca funcționari și consilieri
ai conducătorilor politici. Cultura a devenit un monopol al Bisericii și s-a menținut astfel până
spre sfârșitul Evului Mediu. “În Occident, printre cei mai importanți autori creștini îi amintim
pe sfântul Augustin, sfântul Grigore cel Mare sau sfântul Toma din Aquino. În Răsărit, de o
influență deosebită s-au bucurat sfinții Vasile cel Mare, Grigore de Nazianz, Ioan Gură de Aur
ori Grigore Palama.”16 Chiar și la nivelul comunităților locale, personajul cel mai influent era
preotul. Nu numai că oficia slujbele religioase și administra sacramentele, dar îi consilia și îi
îndruma pe enoriași în probleme dintre cele mai diverse. „Dogma creștină, întemeiată pe
mesajul biblic, a fost definitivată pe parcursul celor șapte sinoade ecumenice. Acestea s-au
întrunit pentru a oferi replici punctuale unor învățături considerate eronate, numite din această
cauză erezii. Astfel, s-a stabilit că Dumnezeu este întreit, că Iisus Hristos a fost om și
Dumnezeu în același timp, sau că icoanele se cuvine să fie cinstite. Creștinul trebuia să
respecte cele 10 porunci, moștenite din Vechiul Testament. De asemenea, el avea credință în
învierea lui Iisus Hristos și în puterea mediatoare a Bisericii. Aceasta se materializa prin
intermediul celor șapte sacramente sau taine: botezul, spovedania, împărtășania, preoția,
căsătoria, mirungerea și maslul.”17 Cu timpul, unele centre bisericești vor dobândi o
importanță deosebită. În Apus, Roma va fi sediul episcopal prin excelență, în vreme ce în
Răsărit Constantinopolul își va afirma poziția prioritară. În Occidentul Europei, creștinismul
se răspândește în rândul popoarelor germanice, iar în Răsărit, în rândul celor slave.” Tonul a
fost dat de Clovis, regele francilor”18. În Evul Mediu timpuriu, în afara mediilor specializate,
creștinismul era mai degrabă superficial și formal. Spovedania era colectivă și publică, iar în
contul păcatelor erau prevăzute tarife de răscumpărare. Pentru marea majoritate a oamenilor, a
fi creștin însemna să participi la o liturghie neînțeleasă, să iei parte la ritualuri și ceremonii și
să receptezi pasiv, dar cotidian, mesajul și reprezentările transmise de Biserică. Un eveniment
cu consecințe dramatice a fost Marea Schismă, în urma căreia se vor separa cele două Biserici
creștine tradiționale: cea ortodoxă în Răsărit, respectiv cea catolică în Apus. Între ele se
acumulaseră câteva diferențe doctrinare. Apusenii recunoșteau primatul papei de la Roma și
spuneau că Duhul Sfânt purcede de la Tatăl și de la Fiul. Tot ei susțineau că împărtășania
trebuie să se facă cu pâine nedospită. Din dorința de a-L sluji cât mai bine pe Dumnezeu, dar
și datorită convingerii că lumea este coruptă, unii creștini au ales să se retragă din societate.
„Astfel se pun bazele monahismului, adică a vieții solitare consacrate divinității. Monahii
adoptă fie modelul anahoretic, al sihăstriei, fie cel cenobitic, al vieții în comun, într-o
mănăstire. Noua formă de viață religioasă apare în Răsărit, dar va înflori în întreaga Europă.
Monahul, fie că este răsăritean sau apusean, pustnic sau trăitor într-o comunitate, se distinge
16
Brown Peter, Cultul sfintilor, Timisoara: Amarcord, 1996, p. 24.
17
https://en.wikipedia.org/wiki/Ecumenical_council, accesat la data de 20.02.2020.
18
Alexandru-Florin Platon et al., O istorie a Europei de Apus în Evul Mediu. De la Imperiul Roman târiu la marile
descoperiri geografice, Iași: Polirom, 2010.
prin depunerea celor trei voturi sau jurăminte: sărăcia, castitatea și ascultarea. Monahii se
remarcă de asemenea prin respectarea postului, păstrarea tăcerii și cultivarea umilinței.”19 În
secolele IX-XI, numărul mănăstirilor a crescut vertiginos, multiplicându-se și ordinele
călugărești. „Ordinul de la Cluny, care a îmbrățișat regula benedictină, s-a constituit într-o
adevărată rețea și s-a implicat în afacerile politice ale vremii. Din rândul acestuia au provenit
papi care au reformat creștinătatea și au sporit autoritatea Sfântului Scaun.”20 Într-o lume în
care miza supremă era mântuirea, orice sprijin în această direcție era binevenit.

Sfinții se remarcă mai întâi în circumstanțe excepționale, ca apropiați ai lui Dumnezeu,

capabili să intervină în favoarea semenilor lor, ulterior înmulțindu-se modelele de sanctitate.
Ei constituie dovada că mântuirea se poate obține și oferă garanția că Dumnezeu veghează în
continuare asupra credincioșilor. „Primul model de sanctitate creștină este reprezentat de
martiri. În vremea persecuțiilor, aceștia au plătit cu prețul vieții refuzul de a-și lepăda
credința. Mormintele lor au devenit locuri de adunare și în jurul lor s-a sudat solidaritatea
primelor comunități creștine. Ulterior, cultul a fost organizat de episcopi, sfântul fiind văzut
ca un patron spiritual. O categorie aparte este reprezentată de sanctitatea dinastică.”21 Capetele
încoronate și membrii familiei regale au fost venerați pentru buna lor guvernare și pentru
exemplele de pietate pe care le ofereau. Sfântul Wenceslau, ducele Boemiei, sau regele Ștefan
cel Sfânt al Ungariei exemplifică această paradigmă. Deosebit de apreciate și râvnite erau
rămășițele materiale ale existenței sfinților, așa-numitele relicve sau moște. Ele reprezentau
fie trupul sau fragmente din trupul sfântului, fie obiecte cu care acesta a intrat în contact.
Despre acestea se credea că dețin puteri supranaturale, oferind protecție indivizilor sau
comunităților și vindecând boli trupești sau probleme spirituale. Anul 1000 constituie un
moment de cotitură: amânarea sfârșitului lumii preconizată la această dată a fost interpretată
ca o nouă șansă pe care Dumnezeu o oferă oamenilor. Astfel, sentimentul religios a cunoscut
o revigorare fără precedent. Aceasta s-a manifestat atât la nivel devoțional, cât și prin
sprijinirea morală și materială a proiectelor Bisericii. Pe de altă parte, noile tendințe nu au fost
lipsite de ambiguitate și riscuri. Una dintre consecințele stării de spirit ce a cuprins
creștinătatea apuseană după anul 1000 au fost cruciadele. Descoperirea locurilor în care a trăit
și a murit Mântuitorul, precum și a numeroase obiecte care ar fi intrat în contact cu El a
declanșat o revoluție în spiritualitatea occidentală. Hristos se revelează ca om, al cărui
exemplu poate fi și trebuie urmat. Imitarea lui Hristos și a apostolilor a însemnat întoarcerea
la o viață simplă, redescoperirea iubirii față de semeni și repudierea avuției lumești. „Un nou
ordin monastic, Ordinul cisterician, s-a constituit ca un protest față de bogăția și luxul clerului
și monahismului tradițional. În Evul Mediu târziu își face loc un nou tip de spiritualitate, care
se adresa unui număr tot mai mare de laici, atestând creștinarea lor din ce în ce mai temeinică.
Aceasta presupunea construirea unei relații personale cu Dumnezeu, examenul periodic al
conștiinței, dar și practicarea carității.”22 Spre sfârșitul Evului Mediu presiunea dinspre
comunitățile locale determină Biserica să ia în considerare noi achiziții în materie de practici
devoționale. Au prins contur noi culte, au fost instituite noi sărbători, s-au încetățenit noi
19
https://ro.orthodoxwiki.org/Monahism, accesat la data de 20.02.2020.
20
Alexandru-Florin Platon et al, loc.cit, p. 211.
21
Bloch Marc, loc.cit, p. 84.

22
https://ro.wikipedia.org/wiki/Ordinul_cistercian , accesat la data de 20.02.2020.
rugăciuni. Sfinții comunitari erau propuși spre canonizare Sfântului Scaun, localnicii
depunând mărturii în favoarea sanctității lor. După ce de-a lungul Evului Mediu Biserica
catolică reușise să oprească mai multe mișcări contestatare, criticile lansate de Martin Luther
au generat o ruptură ireversibilă. Au luat astfel naștere bisericile protestante, care vor imprima
un nou curs religiei europene. Potrivit acestuia, mântuirea se obține numai prin credință și
prin har divin, respectiv prin respectarea cuvântului lui Dumnezeu, prezent doar în Sfânta
Scriptură. Pe de altă parte, reacția Bisericii catolice confirmă poziția sa de păstrătoare a
tradiției. Luther susținea că mântuirea se obține prin credință, care este un dar divin, faptele
bune fiind insuficiente pentru a-l răscumpăra pe om. Cultul sfinților și al relicvelor a fost
denunțat ca superstiție și abandonat. De asemenea, reprezentările sacre au fost declarate
idolatre și eliminate din biserici. Calendarul a fost și el revăzut, renunțându-se la numeroase
sărbători. Poziția Bisericii catolice s-a afirmat prin conciliul de la Trento. Au fost
reconfirmate cele șapte sacramente, iar latina a fost menținută ca limbă de cult. Toate formele
tradiționale de pietate au rămas în funcțiune: cultul sfinților și al relicvelor, pelerinajele etc.