Slavii în istoria și civilizația europeană

Francis Dvornik

Analiză

Bratu Maria-Daniela
Studii Culturale Balcanice, anul II, 2019
Facultatea de Limbi și Literaturi Străine
Universitatea din București

“The Slavs in European History and Civilization” offers us a detailed perspective on the
complicated history of the Slavic nations inside of Europe, exposing a multitude of political,
historical and cultural factors, but also determining their development direction between the
thirteenth and eighteenth centuries. By pursuing his interest in Slavic studies and
collaborating with other experts with the intent of covering every single aspect of each Slavic
nation’s history, Francis Dvornik manages to create a sort of encyclopedia that exposes the
most difficult and problematic period of these populations. Furthermore, the autor identifies
the common features of the Slavic nations, exploring the concept of their unity and revealing
its importance in the European civilization context.

Keywords:Slavs, Europe, nations, history, civilization

Date despre autor

Francis Dvornik (14 august 1893 – 4 noiembrie 1975) a fost unul dintre cei mai
importanți experți în istoria slavilor și a Bizanțului. De asemenea, fiind preot, și-a manifestat
interesul față de relațiile dintre bisericile creștine ale Romei și Constantinopolului (cea
romano-catolică și cea ortodoxă). După terminarea Facultății de Teologie a Universității din
Olomouc în anul 1920 (unde și-a obținut doctoratul în teologie), și-a continuat studiile la
Universitatea Carolină din Praga, ca mai apoi să urmeze cursurile Universității Sorbona și să
își susțină cu succes teza de doctorat în Litere în anul 1926.

S-a întors în țara natală în 1927, la scurt timp după aceea devenind membru al
Comisiei de Studii Bizantine, adăugat Institutului de Studii Slave din Praga (1928), și,

1
totodată, cofondator al revistei Byzantinoslavica (1929). Cercul din care a făcut parte și-a
concentrat studiile în aria relațiilor bizantino-slave atât prin conferințe, cât și prin cercetare
pe teren, abordând acest subiect din diferite perspective și analizând cât mai mulți factori, de
la politică, drept și istorie ecleziastică la filologie, istoria artei și etnologie.1

În contextul izbucnirii celui de-al Doilea Război Mondial, Dvornik a emigrat în

Marea Britanie, apoi în Franța, predând la Collège de France și la Școala Superioară de Înalte
Studii în Științe Sociale. Începând cu anul 1948, el a predat istorie bizantină și istorie și
civilizație slavă la Universitatea Harvard (centrul Dumbarton Oaks, Washington) până la
pensionare (1964), fiindu-i oferită distincția de Profesor Emeritus. Pe parcursul a aproape
două decenii, Dvornik a avut un rol important în dezvoltarea bibliotecii universității,
dedicându-și întregul său timp examinării cărților vechi și îndreptându-și simultan atenția
către noile publicații. Astfel, a trezit interesul și a contribuit la formarea viitorilor specialiști
în studii slave. Mai mult, el a participat la nouă dintre simpozioanele anuale ale centrului
universității, contribuind cu lucrări axate pe civilizația slavă, pe cea bizantină și pe relația
dintre cele două (ex.: The Byzantine Mission to the Slavs: St. Cyril and St. Methodius).2

Menținând constant contactul cu aceste subiecte în cadrul cursurilor și conferințelor,

Dvornik a decis că este nevoie de o lucrare generală asupra istoriei națiunilor slave, începând
astfel să își extindă cursurile și să își completeze cercetările. Cu ajutorul a numeroși
specialiști în domeniu, Dvornik a colectat informații despre istoria, literatura și lingvistica
fiecărei țări slave, alăturându-le pe toate în cadrul aceleiași lucrări generale pe care o dorea.
Astfel, în anul 1956 apare studiul Slavii: Istoria și civilizația lor timpurie (Academia
Americană din Boston), urmat de Slavii în istoria și civilizația europeană (1962), ca un
studiu mai aprofundat realizat cu intenția de a clarifica „problemele slavilor din perioada cea
mai dificilă și adeseori greșit înțeleasă a istoriei lor, aceea dintre secolele al XIII-lea – al
XVIII-lea”.3

Capitole
1
http://www.slu.cas.cz/ - Byzantinoslavica: A short history and contemporary focus – accesat la
9.01.2019
2
Dumbarton Oaks, Trustees for Harvard University, Dumbarton Oaks Papers, Vol. 27, 1973
3
Francis Dvornik, Slavii în istoria și civilizația europeană, Editura All Educational, București, 2001, Prefață

2
 Capitolele analizate în cadrul acestei lucrări (alături de Introducere) sunt: Capitolul I
– Europa până în secolul al XIII-lea, Capitolul al V-lea – Al doilea Imperiu Bulgar,
ascensiunea Serbiei, Capitolul al XIII-lea – Renașterea și slavii, Realizări culturale ale
slavilor în secolele al XV-lea și al XVI-lea.

Introducerea

Autorul pune accent pe complexitatea Evului Mediu și a începutului epocii moderne

(sec. XIII – sec. XVIII) din istoria Europei centrale și estice, considerând-o o justificare
pentru lipsa studiilor asupra acestei perioade. El afirmă că una dintre principalele cauze ale
acestei complexități o reprezintă contextul dezvoltării elementului predominant, cel slav,
simultan cu evoluția mai multor popoare de alte origini, observând că, în comparație cu
parcursul înfloritor al națiunilor latine și germane, dezvoltarea regiunii estice a Europei a fost
una haotică – o caracteristică amintită și acum în majoritatea comparațiilor Est – Vest și
observată în cadrul oricărei încercări de a identifica o bază unică pentru această regiune.

Cu toate acestea, trăsăturile comune între națiunile slave există, dovadă fiind atât
predominanța lor în zona respectivă, cât și afinitățile dintre ele manifestate pe parcursul a
secole întregi, atât în politică, cât și în cultură. Mai mult, ideea unității slavilor a fost
exploatată și răspândită chiar și în momente riscante (ex.: ocupația turcească), păstrându-se
astfel până în perioada modernă. În mod evident, istoria dezvoltării națiunilor slave este
strâns legată de istoria celorlalte națiuni ale Europei, acestea influențându-se reciproc.

Conceptul de „Europa de Est” a primit de-a lungul timpului diverse încadrări, acestea
fiind determinate mereu de subiectivitatea istoricilor care au studiat-o. Dvornik susține că, în
ciuda acestei variații, exactitatea poate fi găsită în factorii proeminenți; unul dintre aceștia
este reprezentat de influența Imperiului Bizantin, ea persistând (mai mult sau mai puțin) de-a
lungul întregii perioade în toate națiunile slave. Dincolo de acești factori au existat momente
fatale pentru unitatea culturală a slavilor, precum Marea Schismă (1054), care a încurajat
izolarea politică a Rusiei – cu toate acestea, Rusia devine mai târziu un punct de reper pentru
slavii din sud.

3
 În ciuda restrângerii studiului la această perioadă, Dvornik reamintește și analizează
într-un scurt prim capitol istoria Europei până în secolul al XIII-lea, urmând să dedice
ultimul capitol influenței Rusiei imperiale asupra lumii slave, pentru a reuși să schițeze
diferitele tipuri de evoluție politică și influențele legate între ele. Astfel, el ține să se bazeze
pe metoda cronologică, indiferent dacă această abordare impune tratarea literaturilor și
sistemelor de organizare ale diferitelor națiuni în capitole separate.

Capitolul I – Europa până în secolul al XIII-lea

În cadrul istoriei europene, națiunile slave și-au făcut apariția târziu și au avut parte
de o dezvoltare lentă – se răspândesc către Marea Neagră, la Dunăre și mai departe în secolul
VI, însă invadatorii le distrug formele de organizare; acest tip de incident va ajunge să le
caracterizeze istoria, diverse condiții și evenimente spulberându-le posibilitățile de evoluare.
Cu mult înaintea slavilor, popoarele germanice au reușit să devină un factor important al
Occidentului creștin, ele acceptând mult mai ușor credința creștină și chiar folosind-o ca bază
în construirea propriilor sisteme. Prin comparație, croații, sârbii, bulgarii, slovenii și cehii au
primit creștinismul cu brațele complet deschise abia în secolul al IX-lea, pierzând în fața
Germaniei șansa de a deveni o putere politică și culturală (întrucât dezvoltarea lor din acest
punct de vedere a întâmpinat diverse piedici) și ajungându-se la o relație conflictuală între
cele două tipuri de popoare. În timp ce germanii își întăreau pozițiile printre slavi cu noi
așezări, aceștia ajungeau să fie divizați – astfel, croații și slovenii evolueaza în cadrul lumii
latine, iar bulgarii și sârbii urmează drumul lumii bizantine, cu toate că relațiile dezvoltate nu
erau foarte bune. Rușii, noul punct de oprire convertit de bizantini, au profitat de împărtășirea
reciprocă spirituală și culturală, creându-și propria organizare și ajungând la un grad de
civilizație înalt – cu toate acestea, scena politică europeană nu le-a mai aparținut timp de
două secole, libertatea lor politică fiind anihilată de mongoli.

De la îmbunătățirea relațiilor dintre papalitate și puterea laică (sec. XIII) se ajunge la

conflicte dezastruoase între împărați și papi, în urma cărora regatul german suferă mari
pierderi din punct de vedere al domeniilor regale. În ciuda unui parcurs tulbure al situației
politice, Germania înregistrează, alături de Italia, progres economic, acumulând bogății și

4
susținând un comerț înfloritor. Apare progresul cultural, secolul XIII începe să fie construit
având în vedere fundamentele renascentiste ale secolului XII – Franța înregistrează de
asemenea progrese. Dezvoltarea culturală, spirituală, urmată de dezvoltarea educației, ajunge
până la evoluția literaturii și a spiritului laic, manifestat din ce în ce mai puternic. Cu toate că
această evoluție generală ajunge să formeze o competiție cu Bizanțul, acesta își recapătă
statutul și își continuă dezvoltarea după 1261, când Mihai al VIII-lea Paleologul recucerește
Constantinopolul și o mare parte a imperiului de la latini.

În contextul tuturor situațiilor politice problematice, slavii trebuie să își construiască

viața (politică, culturală și economică), iar aceste evenimente exterioare le influențează
treptat istoria și evoluția, în special cehilor și polonezilor, ei fiind cei mai expuși în fața
puterii occidentale și a tuturor întâmplărilor aferente.

Capitolul al V-lea – Al doilea Imperiu Bulgar, ascensiunea Serbiei

După ce timp de două secole Bulgaria nu a mai existat decât ca provincie bizantină
(din cauza distrugătorului primului imperiu bulgar, împăratul bizantin al dinastiei
macedonene, Vasile al II-lea, numit și Bulgaroktonos – omorâtorul de bulgari)4, secolul al
XIII-lea vine cu ascensiunea ei și a Serbiei, doua state slave independente. Evoluția Serbiei a
fost de asemenea întreruptă de principala putere politică din estul Europei, imperiul bizantin,
aceasta anexând ținuturile regatului slav Dioclea5 în secolul XI.

Ambele națiuni slave și-au calculat cu atenție parcursul: Nemanja 6 a dezvoltat cât mai
multe alianțe atât cu statele slave, cât și cu marile puteri din Occident, relațiile formate
ajungând să pună o presiune masivă asupra potențialelor amenințări (precum autoritatea
papalității); deși a păstrat o atitudine aparent binevoitoare față de Roma și de Occident, toate
ctitoriile sale au ajuns să fie destinate Bisericii Ortodoxe. Ioniță Caloian 7 a încercat să
mentina o relație stabilă cu papalitatea – văzând însă că acestea nu aduc niciun beneficiu și
4
Obiectivul lui Vasile al II-lea era refacerea marelui Imperiu Bizantin. În urma unor confruntări care durează
mai multe decenii (991-1014), el îi înfrânge pe bulgari în Struma, supunând apoi prizonierii de război la torturi
groaznice.
5
La început regiune vasală imperiului bizantin, apoi parte a Principatului Sârbesc.
6
Domnitorul Serbiei între anii 1165 și 1195, canonizat drept Sfântul Simeon.
7
Țar Valaho-Bulgar între anii 1196 și 1207, restaurator al statului bulgar după Petru si Asan.

5
neputând renunța la perspectiva bizantină, și-a întors atenția către greci, care la rândul lor se
revoltau împotriva dominației latine, și a încheiat o alianță cu ei. Succesorii lui Caloian și-au
urmărit interesele și au mentinut stilul împăraților din Constantinopol în cadrul politicii
ecleziastice, în ciuda intervențiilor papalității – era prea târziu, căci bulgarii au înțeles că
Roma nu le este de folos, așa că s-au reorientat către idealurile bizantine.8

Atitudinea sârbilor și bulgarilor față de Bisericile naționale era diferită de evoluția

creștinătății în Occident, susținerea puternică a stilului bizantin explicând eșecurile
încercărilor de reunire a celor două Biserici între secolele al XIII-lea și al XV-lea – acest
lucru a atras multe antipatii din exterior și reticențe în a încheia alianțe cu cele două națiuni
răzvrătite. Complicațiile generate au forțat însă menținerea unor legături strânse între ele (ex.:
relațiile dintre Asan al II-lea9 și Sava10).

Capitolul al XIII-lea – Renașterea și slavii, Realizări culturale ale slavilor în secolele

al XV-lea și al XVI-lea

Emanciparea individuală a țărilor europene găsește treptat noțiuni noi, un exemplu

important fiind Italia: fie că urmărim (pe atunci) noile metode în literatură ale lui Dante,
Petrarca și Boccacio, fie că ne îndreptăm atenția către Pomponazzi și școala raționalistă din
Padova, putem spune clar că această națiune a luptat pentru reafirmarea dreptului de a gândi
și de a acționa individual, pentru autoemancipare. La rândul lor, Țările de Jos urmează o
nouă direcție, susținând reforme religioase și sociale în cadrul creștin (ex.: umanistul
Erasmus din Rotterdam și ediția critică a Noului Testament). Plecând de la aceste realizări,
alte țări încep să le urmeze exemplul: francezii renunță treptat la arta lor gotică tradițională în
favoarea stilului renascentist italian, scriitorul umanist Francois Rabelais urmează modelul
lui Erasmus și, totodată, ține cont de raționalismul lui Pomponazzi, unul dintre cei mai
importanți filosofi francezi; influențele italiene și olandeze au ajuns și la Michel de
Montaigne care, prin Eseurile sale, a ajuns un precursor al lui Voltaire.11

8
Francis Dvornik, Slavii în istoria și civilizația europeană, Editura All Educational, București, 2001, pag. 80-
86
9
Domnitor al taratului romano-bulgar din sudul Dunarii intre anii 1218 si 1241
10
Primul arhiepiscop al Bisericii Ortodoxe Sarbe independente si creatorul literaturii si legislatiei sarbe

6
 Nu este surprinzător faptul că o mișcare ce presupune răspândirea dorinței de progres
în cunoaștere și de exprimare liberă a gândirii individuale va influența și progresul cultural al
națiunilor slave. Condițiile economice au fost un factor important – în timp ce Germania
centrală privește decăderea comerțului său internațional, slavii primesc prin relațiile
comerciale un stimulent puternic pentru Renașterea culturală. Poziția geografică însemna, de
asemenea, foarte mult în această privință: cehii erau mai aproape de centrele Renașterii decât
polonezii sau rușii. Astfel, teologul reformator Jan Hus contribuie la modernizarea limbii
literare și a ortografiei, dar și la dezvoltarea muzicii religioase cehe. Treptat, Cehia își
deschide tot mai mult brațele către spiritul renascentist, de la lumea literară la cea științifică,
de la arhitectură și pictură la lucrările medicale și la cărțile geografice.12

Datorită lipsei conflictelor religioase între secolele XIV și XV, Polonia a fost una
dintre națiunile influențate de Renaștere, primind impulsuri culturale mai ales din direcția
Franței, Belgiei și Italiei. Umaniștii străini stabilesc primele centre literare ale perioadei pre-
renascentiste în Polonia, însă apogeul acestui transfer cultural are loc în 1518, atunci când
regele se căsătorește cu prințesa italiană Bona Sforza, cea care își va transforma curtea într-
un centru al societății umaniste și care va introduce principiile renascentiste în viața politică,
lăsând apoi cale unei perioade de aur, de înflorire a artei și literaturii. Chiar și teoria politică
ia forma unui amestec de idei republicane romane cu individualismul umanist, luând naștere
astfel o constitutie nemaivăzută în Europa.13

Rusia aproape ca rămâne neatinsă de curentul transformator din Occident, însă

Renașterea începe să își arate influențele în artă, în special în arhitectură – dornici să se
lepede de consecințele stăpânirii mongole asupra artei rusești, tot mai mulți arhitecți încep să
se reîntoarcă la stilul tradițional, dând naștere la noi forme arhitecturale în Rusia (ex.:
catedrala Arhanghelilor din Kremlin, unde întâlnim combinația de stil tradițional moscovit cu
noile caracteristici renascentiste). Prin menținerea contactului cu Occidentul între secolele
XIV și XVI (mulțumită Venetiei, sârbilor, bulgarilor și școlii italo-cretane), arta decorativă,

11
Francis Dvornik, Slavii în istoria și civilizația europeană, Editura All Educational, București, 2001, pag. 250-
262
12
Ibidem, pag. 250-262
13
Ibidem, pag. 262-273

7
pictura rusească începe să cunoască Renașterea – stil nou, narativ, în arta icoanei, tehnica
filigranului caracteristică emailurilor rusești etc.14

Croații și sârbii, mai aproape de Occident, au mai multă expunere față de influențele
umanismului italian și ale Renașterii. Regiunile Croației de astăzi au avut parte de protecția
Veneției în contextul amenințărilor otomane, însă chiar și în momentul recunoașterii
supremației turce, ele au continuat să rămână autonome și să se dezvolte, grație schimburilor
comerciale cu cele două părți. Acest tip de schimburi a permis dezvoltarea altor tipuri de
schimburi, precum cele culturale. Cercuri de umaniști s-au format și s-au intersectat, apărând
un mediu favorabil pentru progresul literar inspirat de poezia lirică clasică latină și greacă.
Deși pericolul amenințării turcești împiedica dezvoltarea acestui mediu favorabil în unele
orașe dalmate, spiritul eliberator s-a remarcat în literatură și în dorința de reformare a vieții
creștine. Prima dramă originală croată, Robinja, este creată în același context al amenințării
otomane. Ragusa15, adăpostul culturii și literaturii pe durata celei mai dificile perioade a
istoriei lor, le dă șansa croatilor și sârbilor ca, chiar și după evenimente care aparent
distruseseră complet acea viață culturală, să o poată reconstrui, având bazele solide create de
școala literară ragusană.16

Concluzie

14
Francis Dvornik, Slavii în istoria și civilizația europeană, Editura All Educational, București, 2001, pag. 273-
281
15
Republică maritimă centrată în orașul Dubrovnik
16
Francis Dvornik, Slavii în istoria și civilizația europeană, Editura All Educational, București, 2001, pag. 281-
288

8
 În cadrul lucrării Slavii în istoria și civilizația europeană, Francis Dvornik studiază
parcursul națiunilor slave din Europa de Est în relație cu celelalte națiuni europene,
conturând un amplu context istoric, politic și culturală; astfel, printr-o analiză detaliată a
influențelor deja observate dintre aceste națiuni și prin interconectarea a numeroase detalii
istorice relevante, autorul reușește să expună o imagine de ansamblu a unei perioade
complexe și problematice pentru slavi, clarificând felul în care au evoluat în această
civilizație europeană și valorile pe care le-au preluat.

Bibliografie

9
 Dumbarton Oaks, Trustees for Harvard University, Dumbarton Oaks Papers, Vol. 27, 1973

DVORNIK, Francis, Slavii în istoria și civilizația europeană, Editura All Educational,

București, 2001

Resurse web

http://www.slu.cas.cz/ - Byzantinoslavica: A short history and contemporary focus – accesat

la 9.01.2019

10