Biserica Apuseană în secolele XI—XIII.

Creşterea şi declinul puterii papale.

Cearta pentru învestitură *
tr-o lume dezbinată în clase sociale şi avidă de acaparare — după
ra concepţia feudală — papalitatea a ajuns să-şi făurească un
mijloace adecvate spre a se ridica deasupra tuturor — indivizi
misme statale — pe care se simţea chemată să le conducă
spre re. Ceea ce e mai semnifi cati v este faptul că această
teocraţie sală nu se exercita numai asupra statelor ca un
«super-principat toate împărăţiile lumii», cum zicea papa
Grigorie al VH-lea Hil-id (1073—1085), ci şi peste organismele
sinodale ale Bisericii ce-3. In cele 27 propoziţii Tapidare numite
«Dictatus Papae», în care
Capitol redactat de Pr. prof. T. Bodogae. '
 BISERICA IN SECOLELE XI-XV

şi-a precizat crezul acest fanatic «ecclesiasticae libertatis propugnator»,

se spune printre altele că «Biserica romano-catolică a fost Întemeiată
numai de Dumnezeu», că singur pontificele roman poate fi socotit ecu -
menic, că singur el are puterea de a depune, respecti v de a reconcilia
pe episcopi, că numai el e «papă» în lume şi picioarele lui trebuie să le
sărute toţi principii, că numai el are dreptul de a depune pe
împăraţi, că nici un Sinod ecumenic nu poate fi convocat fără
aprobarea lui, că pe el nu-1 poate judeca nimeni, pentru că Biserica
Romei n-a greşit şi nici nu va greşi vreodată.
Niciodată pînă atunci nu s-au mai formulat astfel de pretenţii, care
au schimbat pînă şi concepţia despre rolul Bisericii în lume şi despre
mijloacele ei de acţiune. Se resimt în aceste fraze, care, deşi redactate
de cardinalul Deusdedit (•{• 1099), totuşi reprezintă părerile papei Gri-
gorie al VII-lea, nu numai ecouri din falsele decretalii pseudo-isidorie-
ne de pe vremea papei Nicolae I (858—867), ci şi tonul şi duritatea lup -
telor pentru putere şi pentru acaparare, aşa cum se întîlnesc în societa -
tea feudală a timpului. într-o scrisoare din 1081 către arhiepiscopul Her-
man de Metz papa spunea că vrea condamnarea tiraniei regilor răi, care
nu urmăresc interese superioare, ci pe ale lor proprii, oprimînd pe mulţi
în loc să-i promoveze spre dreptate. Aceasta este adevărat pînă la un
loc. Anarhia feudală era exasperantă, crimele, imoralitatea şi exploata -
rea aproapelui au întunecat multe din paginile istoriei medievale, iar
Biserica Apuseană a desfăşurat acţiuni lăudabile pentru îmbunătăţirea
moravurilor, pentru ajutorarea celor nevoiaşi, pentru luminarea prin car -
te a conştiinţelor. Totuşi, năzuinţele universaliste ale papilor au creat
confl icte adînci şi au avut urmări, din care unele se resimt şi azi.
încă la scurtă vreme după moartea lui Grigorie al VII-lea (1085), s-
au auzit critici de felul celor formulate de marele teolog şi predicator
Bernard de Clairvaux (f 1153) : «praesis ut prosis, non ut imperes (eşti
pus în frunte ca să slujeşti , nu ca să comanzi), dacă eşti prooroc ţi-ar
trebui sapă ca să pliveşti buruienile păcatelor, iar nu sceptru ca să
domini. Despre Petru nu se şti a să fi fost împodobit în pietre scumpe
sau să fi umblat în haine de mătase pe cal alb de paradă însoţit de ca -
valeri... Insă, în astfel de podoabe, Sfinte Părinte, eşti urmaşul lui Con -
stantin (306—337), iar nu al lui Petru. Tu nu trebuie să fii stăpîn peste
episcopi, ci trebuie să fi i unul din ei». De aceea e cazul să spunem că
dacă, la început, papalitatea s-a ţinut pe o linie de principialitate cît de
cît morală, după 1200 ea s-a transformat mai mult într-o putere tempo -
rală, care va aduce după sine declin şi schismă.
Un prim început de ridicare a prestigiului papalităţii îl formează
decretul dini 1059 de pe vremea papei Nicolae al II-lea (1048—1054),
cind se hotărăşte ca pe viitor papa să fie ales numai de colegiul cardina
Iilor (7 episcopi, 27 preoţi şi 18 diaconi ; mai tîrziu numărul lor se va
ridica la 70), împotriva «privilegiului» din anul 963, care prevedea că
papa nu putea fi ales decît în prezenţa împăratului german.- Decretul
prevedea ca, în Roma sau în alt oraş, cardinalii episcopi să se sfătuiască
asupra celui mai potrivit dintre candidaţi, după aceea să comunice şi
cardinalilor-preoţi hotărîrea lor, cerîndu-le consimţămîntul, iar în al
treilea rînd să facă cunoscut faptul şi celorlalţi cardinali. Aceştia îl vor
 PERIOADA A PATRA

ama pe cel ales, care trebuia să fie numai din Roma sau din g'ur. Ho-
îrea lor se comunica apoi împăratului, căruia i s-a rezervat numai
>ptul de confirmare. Această schimbare a trezit o mare tulburare în
rmania, a cărei politică se axase totdeauna pe linia lui Carol cel Mare
8__814), care stăpînise, pe lîngă Franţa şi Germania, aproape
întrea-
Italie. De aceea, în perioada aceasta vom întî lni multe cazuri cînd
• fi aleşi doi sau chiar trei papi, fi ecare avîndu-şi curte şi aderenţi
>prii şi creînd astf el tot felul de frămîntări în Biserică.
între cei care au regizat aceste schimbări sub cei trei papi
înaintea
a fost cardinalul Hildebrand, ca papă Grigorie al Vll-lea (1073—
S5), un fi u de ţăran din Toscana, crescut în disciplina aspră a şcolii
Cluny. El a fost ulti mul papă confi rmat de împărat, căruia îi scria
ar fi mai bucuros să nu fi e întărit de el, pentru că se teme că din
iza acestor confirmări au ieşit multe abuzuri.
■ Îndeosebi trei au fost acţiunile care au marcat punerea în aplicare
ilanului papei Grigorie al Vll-lea : 1. introducerea celibatului cleric al;
interzicerea simoniei şi 3. combaterea învestiturii laic e. După credin-
papei Grigorie al Vll-lea, buna rînduială în lume va putea fi asigu- ă
numai atunci cînd popoare şi indivizi se vor pleca în faţa Bisericii nano-
catolice. Unul din mijloacele care pot asigura acest lucru, spu- i
papa, este eliberarea clerului inferior de grijile pămînteşti şi de
ui legăturilor lumeşti , prin stricta aplicare a celibatului, şi elibera-
clerului superior de influenţa mirenilor. E drept că în Anglia, Ger-
nia, Ungaria şi alte ţări vor trece încă 2—3 veacuri pînă cînd se va
eraliza obligati vitatea celibatului. Lupta contra simoniei n-a fost
i ea uşoară, chiar dacă s-au luat unele măsuri, în schimb, faptul că
irhia şi mînăstirile puteau să aibă domenii întinse şi blazon nobi-
şi princiar a împiedicat purifi carea atmosferei creşti ne a vremii,
"ă şi cu urîte aspecte a fost însă cearta pentru învesti tură. Sinodul
ian din 1073 a decretat ca toţi preoţii, care vor accepta o demnitate
aricească din partea unui mirean sau vor consimţi să fie investiţi de
laic, să fie imediat depuşi, iar mireanul să fie excomunicat.
Papa Grigorie al Vll-lea propovăduia pe toate căile că Biserica ro- 10-
catolică este «mama Bisericilor şi a naţiunilor», veghind la mîn- ea
tuturor, căci ea e «slujitoarea dreptăţii, apărătoarea săracilor,
stolul păcii» ; de aceea recomanda statelor să se pună sub protecţia
unului roman. Suveranii statelor mai mari n-au fost mulţumiţi de
îrîrea lui Grigorie al Vll-lea, dar, de pildă, regele Filip I al Franţei ; 0
—1108) din prudenţă şi din calcul politi c a acceptat. Şi alţii i-au lat
exemplul. Aşa au ajuns vasale papei Principatul normand din a
de sud, Spania, Sardinia, Anglia, Ungaria, Polonia, ţările scandi- 5,
Croaţia şi Dalmaţia, regatul lituan, fără să le ceară în calitate de
Tan altceva decît un cens obişnuit sau un «dinar al Sfîntului Petru»
iră să se amestece prea mult în viaţa internă a lor, ci lăsîndu-le li-
ate de mişcare pe linie feudală. Uneori papa a reuşit să facă pace
s state, cum a fost cazul între Suedia şi Danemarca. Cu unii regi
i a avut chiar relaţii amicale. Singurul cu care a avut conflict, şi încă
 BISERICA IN SECOLELE XI-XV

------------------------------------------------------------------------------------------- .-----------.
----------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------1

greu, a fost împăratul Germaniei Henric al IV-lea (1056—1106), un ij

năr de 25 de ani, nestatornic şi uşuratic.
în iunie 1075, la o adunare a nobilimii saxone, Henric al IV-lea
ştiut să-şi impună părerea şi a deschis lupta contra papei, făcînd înt
altele şi numirea unui ti tular pentru postul de arhiepiscop al Milani
lui. In 24 ianuarie 1076, la Worms, într-un sinod al episcopatului ge
man, împăratul a reuşit să obţină din partea a 26 de episcopi germa:
depunerea papei, pe care-1 califica astfel «Hildebrand tiranul şi fals
monah». Un alt sinod din Italia aproba şi el cele hotărîte la Worms c
rîndu-i papei «să coboare de pe scaun». în Postul Paştilor anului 10'
papa a răspuns, sub forma unei rugăciuni adresată Sfîntului Petru, i
excomunică pe Henric, dezleagă pe toţi creştinii de jurămintul de supi
nere ce i l-au făcut, pe episcopii ce au ţinut cu el îi declară suspende
din serviciu, iar pe împărat îl invită să dea seama de cele făcute. Prii
cipii germani adunaţi la Tribur, în octombrie 1076, s-au declarat împ
triva lui Henric, hotărînd că, dacă pînă într-un an de zile nu rezob
confl ictul în dieta ce se va ţine la Augsburg, la care va fi de faţă
papa, atunci Germania îşi va alege alt suveran. Moartea subită a cîto
va din prietenii împăratului a fost socoti tă de popor ca o pedeapsă
lui Dumnezeu. Părăsit de toţi, împăratul Henric al IV-lea a plecat
plină iarnă, la 25 ianuarie 1077, peste munţi să ceară iertare papei,
ca se afla atunci în castelul din Canossa al contesei Matilda de Toscana,
sprijinitoare a papalităţii. Papa 1-a ţinut afară în frig trei zile descu'
cu capul gol, în haine de păr ca penitenţii, după care 1-a primit şi i
ridicat excomunicarea. Dar partizanii germani ai reformelor papale E
ales la 15 martie 1077 un alt suveran, pe Rudolf de Suabia, încoronîi
du-1 la Mainz. Un timp papa a rămas neutru, apoi a luat partea lui Ri
dolf. A proorocit că în anul 1080, la ziua Sfinţilor Petru şi Pavel va mu
un rege fals. Tot atunci a mai afurisit încă o dată pe Henric. Germar
s-au răzgîndit şi, într-o a treia luptă, l-au ajutat pe Henric, în timp ce r
valul lui ajunse să-şi piardă mîna dreaptă şi apoi viaţa. Răzbunarea 1
Henric al IV-lea a fost cruntă. în locul papei Grigorie al VH-lea a pus : fie
ales un antipapă, Clement al III-lea (1080—1110). Treisprezece cârd nali
au trecut de partea lui. Trei ani a ţinut Henric al IV-lea asedia Roma,
care pînă la urmă şi-a deschis porţile. Papa se refugiase într-v castel în
afara cetăţii. împăratul Henric al IV-lea a fost încoronat de no papă.
Roma a fost crunt jefuită de normanzii lui Robert Guiscard c Sicilia
(1015—1083), veniţi pentru despresurarea oraşului ; luat priz< nier,
papa Grigorie al VH-lea şi-a sfîrşit zilele în exil pe teritoriul no mand, la
Salerno, la 1 mai 1083, spunînd : «Delexi justiţiara et odi in quitatem,
propterea morior in exilio» = Am iubit dreptatea şi am ui nedreptatea ;
pentru aceea mor în exil.

Lupta pentru investi tură a conti nuat ; ba, pe lîngă aspectul polit
s-a mai adăugat şi unul publicisti c. Dezvoltarea oraşelor şi contact
cu Orientul lărgea orizontul acestor confruntări. Pînă la o vreme, m
apăreau şi de o parte şi de alta oameni care recunoşteau că o
ati tudir mai moderată şi mai puţin principială este poate singurul
profit şi pei tru unii şi pentru alţii.
 PERIOADA A PATRA

•ban al II-lea (1088—1098), organizatorul primei cruciade, şi-a

ama că prin clemenţă se poate face mai mult ca prin
putere, aii «colaboraţionişti», adică cei ce susţinuseră punctui
de vedere al nu trebuie socoti ţi ereti ci, ci doar schismatici,
afi rma suve-ponti f. Cei care doreau să-şi păstreze demnităţile
trebuiau să-1 iscă pe Clement al III-lea. Aşa a cîştigat rînd pe rînd
papa Urban alcitranţi.
ipăratul Henric al V-lea (1106—1125) a urmat aceeaşi politică
igentă ca şi tatăl său, lăsînd ca toate scaunele episcopale germa-
[ie ocupate de «oamenii lui». La 1111 a trecut Alpii silind pe
3
ascal al II-lea (1099—1118) să-1 încoroneze. în convenţia de la
papa Pascal al II-lea a declarat că Biserica renunţă la toate bu-
feudale primite de la Imperiu dacă şi împăratul renunţă la inves-
episcopilor şi abaţilor. La auzul acestor veşti prelaţii germani au
at, cerînd anularea hotărîrii. Pascal al II-lea a trebuit să cedeze,
săratul, văzînd că nu-1 încoronează, 1-a aruncat în temniţă. După
ni papa a recunoscut dreptul de învesti tură al monarhului,
în i şi împăratul a declarat că acceptă ca alegerea episcopilor să
fie fără simonie.
1122_ prin aşa numita «tranzacţie calixtină», semnată în concor-
ie la Worms de împăratul Henric al V-lea şi de papa Calixt al
(1119—1124), se rezolvă controversa, în sensul că împăratul re-
pentru totdeauna Ia învesti tura cu cîrjă şi inel, lăsînd libertate
ii să-şi aleagă personalul superior şi restituind toate bunurile
romane. In schimb papa îşi ia angajamentul ca toate
alegerile i să se facă în prezenţa împăratului de către
demnitari biseri-:iber şi fără simonie. Noul ales primea de la
Biserică semnele
şi puterii bisericeşti : cîrja şi inelul, iar de la împărat : sceptrul,
jl înzestrării cu feudă seniorială. Drept mulţumire, papa a
con-:el de «al IX-lea Sinod ecumenic», în martie 1123 la Roma,
pen-ace cunoscută împăcarea.
:pii ajunseseră conducători şi judecători fără apel. Pe lîngă săru-
oiciorului, li se mai făcea şi aşa numitul «offi cium stratonis»,
erviciul de valet, ţinîndu-li-se scara şeii cînd încălecau pe cal. Din
al XII-lea aparatul administrati v al papei a primit numele de
Romană». Afacerile mai importante se rezolvau în Consistoriu,
e alegeau, începînd cu papa Grigorie al Vll-lea, şi legaţii papali
îgati a latere», însărcinaţii cu afaceri ai papalităţii. In semn de
izare mai mare, orice arhiepiscop trebuia să ceară personal «pal-
de la papa, depunînd jurămînt de obedienţă. Tot de la papa
Gri-il Vll-lea s-a introdus şi apelul pentru «causae majores»,
moti v
care s-au înregistrat destule abuzuri, cum observă şi Bernard de
iux (f 1153).
^niturile Curiei constau dintr-un census (bir) anual, din taxele
«pallium», din vizitaţii, la care dacă mai adăugăm sistemele de
ită, de expectati ve sau de rezervaţii pentru anumite însărcinări
5Şti, toate rămase la latitudinea papei, atunci ne explicăm de ce
urnirile provinciilor, se ţineau lanţ. Tiara papală avusese înainte
 BISERICA IN SECOLELE XI-XV

de sec. al Xl-lea diademă cu o singură coroană de pietre preţioase cu

fl ori, în sec. al XH-lea s-a adăugat a doua coroană, în sec. al XlII-lea a
treia, simbolul acelui triregnum care întrunea puterea cerului, a pă-
mîntului şi a celor de dedesubt.
în Friederich I Barbarossa (1152—1190), resturatorul strălucit al
puterii imperiale, monarh străbătut de conştiinţa măreţiei şi neatîrnării
înaltei sale poziţii, a găsit papalitatea un rival care n-a vrut să se plece.
După înscăunare el a comunicat că a ajuns la tron «din voinţa lui Dum -
nezeu», iar prin faptul că a numit la Magdeburg ca episcop pe un prie -
ten al său (împotriva hotărîrilor de la Worms), dădea papei să înţeleagă
că s-a terminat cu supunerea în faţa tronului papal. Deşi în formă se
silea să respecte tranzacţia calixtină, totuşi iniţiativa numirilor de epis-
copi o lua el. Spre deosebire de vremea papei Grigorie al VH-lea, cînd
se observa teoria contractuală a regalităţii, potrivit căreia orice suve -
ran se obliga în faţa supuşilor să aplice dreptatea, Friederich I Barba -
rossa şi cercul din jurul lui afi şau principiul că ceea ce place princi -
pelui este legea supremă în stat. De aceea el a anulat toate concesiile
făcute Curiei de către antecesorii săi. Papa Adrian al IV-lea (1154—
1159), avînd nevoie de ajutorul împăratului, atît ca să-1 apere de nor -
manzi, cît şi ca să liniştească mişcarea revoluţionară din Roma, desfă -
şurată de Ârnold de Brescia (1100—1155), în Lombardia, 1-a încoronai
pe Friederich I Barbarossa în 1155. împăratul nu a putut satisface toate
angajamentele luate, iar papa s-a aliat cu cetăţile italiene şi cu lom-
barzii. Pînă la urmă, după războaie purtate fără succes, împăratul a fost
nevoit să facă serviciul de valet atît lui Adrian al IV-lea (1154—1159), în
1155, cît şi lui Alexandru al III-lea (1159—1181) în 1177. Idealul acelui
«imperium mundi», în genul lui Carol cel Mare (768—814), n-a putut fi
realizat niciodată de el, deşi era un spirit generos. La 1190, îm păratul
Friederich I Barbarossa muri, înecîndu-se în rîul Selef (Kaby-kadnus), în
Cilicia, în timpul cruciadei a IlI-a.
^ ^^Culmea puterii papale e legată de păstorirea papei ("Tnocenţiu al IH-
lea_fI198—I^TŞ) , care avea credinţa că e «mai mic decîT Dumnezeu! dar
mai mare decit omul» şi că «prin el vorbeşte şi acţionează Dumne zeu».
Papei, zicea el, i s-au dat ambele săbii (Luca, 22, 38), atît a împă răţiei
spirituale, cît şi a celei lumeşti. De aceea, precum primeşte luna lumina
de la soare, tot aşa trebuie să-şi primească şi împăraţii şi regii pămîntului
puterea de la papă, pentru că trebuie să ascultăm mai mult de
Dumnezeu decît de oameni. Cînd slujeşte, papa stă în picioare, pe
cînd împăratul îngenunche. Idealul lui se cuprinde în cuvintele «domi-
nium orbis christiani», «dominium mundi», avînd el singur «plenitudo
potestatis» = «deplinătatea puterii».
«Eu am primit — spunea Inocenţiu — ■ de la Roma mitra : semn al
funcţiei mele religioase, precum şi tiara : care-mi conferă puterea pă-
mîntească». în timpul lui aproape toate ţările Europei ajunseseră sub as -
cultarea lui. în 1205, regele Angliei, Ioan fără Ţară (1199—1216), om
capricios şi lacom, ajunsese să impună la dări grele poporul, provocînd
mari nemulţumiri. Inocenţiu a intervenit. Supărat că regele nu 1-a as -
cultat atunci cînd a vrut să numească un arhiepiscop la Canterburyi
 3a a aruncat asupra regelui anatema şi interdictul, spre a-1
detrona, acest sens a dezlegat pe supuşi de jurămîntul de
fi delitate faţă de e şi a însărcinat pe regele francez Filip August (1180
—1223) să ocu-Anglia, spre a sili pe Ioan fără Ţară să predea
tronul fratelui său i mare,' Arthur. Laş cum era, regele a cedat,
încă în anul 1213, şi ele şi ţara lui au devenit vasali ai papei, plătind
tribut. Victoria papei ost şi rnai evidentă din clipa în care a ajuns
educator şi protector al arului împărat Friederich al II-lea (1215—
1250), nepotul lui Frie-ich I Barbarossa.
După moartea papei Inocenţiu, Friederich al II-lea a început şi el
uptă înverşunată împotriva papilor Grigorie al IX-lea (1227—1241)
nocenţiu al IV-lea (1243—1254). Ambii l-au excomunicat în mai mul-
rînduri, înfierîndu-1 ca eretic, pervers şi fur al celor sfinte, ajungînd
ă acolo că s-a predicat şi cruciadă împotriva lui, pentru că nu re-
îţa la planurile lui imperialiste în legătură cu Italia şi pentru că nu- Î
sau expulza pe clerici contrar înţelegerilor anterioare. După moar-
lui Friederich al II-lea (1250), papa a confi scat toate posesiunile
iene ale împăraţilor germani şi se părea că, după stingerea casei de
îenstaufen (1254) şi după urcarea pe tron a lui Rudolf de Habsburg
13—1291), planurile papilor pentru realizarea monarhiei universale
mai întîmpină nici o rezistenţă. în realitate, spiritele se schimbaseră
Europa ; lumea se săturase de amestecurile papilor în problemele
îînteşti, în vreme ce luxul ierarhilor devenise îngrijorător, fiscalita-
apăsătoare, iar nepotismul de nesuferit. Papa Urban al IV-lea (1261—
4) numea într-un singur an 6 cardinali francezi. Spiritul de parti-
începea să se facă simţit tot mai mult, asaltî nd tot mai impetuos
ra papală». Francezii au ajuns să se ia la întrecere cu aristrocaţia
lană (A Fliche).
Declinul papalităţii a început cu papa Bonifaciu al VlII-lea (1294— 3).
Cînd papii credeau mai mult în reuşita lor, Franţa le-a dejucat toa-
ilanurile. Bucuroşi că au scăpat de «protecţia» împăraţilor germani,
ii încredinţară Sicilia lui Carol de Anjou (1226—1285), fratele re- i
francez Ludovic al IX-lea cel Sfînt (1226—1270), care jucase multă ne
şi un rol de arbitru în confl ictele europene ale vremii. Carol de DU
nu-i semăna însă deloc fratelui său. El ori punea numai fran- pe
scaunul papal, ori îl lăsa vacant cu anii. Văzînd că s-a înşelat, 3,
împreună cu împăratul bizanti n Mihail al VlII-lea Paleologul 1—
1282), a încurajat pe ascuns revolta sicilienilor — ■ numită «ves- le
siciliene» din 31 marti e, în lunea Paşti lor 1282 — împotriva
cezilor din Palermo şi Sicilia. Dar nici noii patroni, regii spanioli
familia de Aragon, nu s-au arătat mai buni decît francezii, datorită
ului că regatul Neapolului rămăsese tot la francezi, iar aceşti a îşi
ăreau interesele lor de independenţă politi că fără să se arate
prea-işi papei. Regii dinainte de Ludovic al IX-lea cel Sfî nt, precum
şi ta, prin aşa numitul «recursus ad principem», au restrîns dreptul
pate a se amesteca în viaţa statului francez. De la 1438 acest punct
de
 BISERICA IN SECOLELE XI—XV

77

vedere va fi consfinţit în aşa-numita «sancţiune pragmatică», care a

devenit normativă pentru raporturile Franţei cu scaunul papal.
Pe la sfrîşitul secolului al XHI-lea, regele Franţei Filip al IV-lea | cel
Frumos (1285—1314) se afla în luptă cu Eduard I, regele Angliei! (1272
—1307) ; papa Bonifaciu a cerut lui Filip să facă pace cu regele] englez,
care era vasalul lui. Filip însă a refuzat. în 1296, Bonifaciu emis bula
«Clericis laicos», prin care interzicea puterii politice să impună la
contribuţii băneşti Biserica şi clerul fără avizul şi autoritatea papei.
Drept răspuns, regele Franţei a interzis ieşirea de aur şi argint din
ţară pentru Roma. Cu toate că cei doi suverani s-au împăcat, lăsînd pe
papă să joace rol de arbitru, totuşi Filip al IV-lea cel Frumos şi-a
văzut'de treburi în interesul statului său. In 1301, papa a trimis la Pa-
ris o delegaţie să invite pe rege să plece într-o cruciadă. Regele în loc
să verse banii pentru cruciadă i-a folosit la înarmarea ţării. Conducăto-
rul delegaţiei, deşi francez, a ajuns în conflict cu regele, care 1-a arestat.
Papa a protestat, invitînd pe prelaţii francezi la un sfat la Roma şi în
decembrie acelaşi an a emis o nouă bulă, «Ajiaciiita-Jiili», prin care soma
pe rege să se prezinte înaintea lui spre a da socoteală de purtarea sa.
Papa voia să imite pe Grigorie al VH-lea, dar nu era omul care s-o facă,
iar Filip al IV-lea cel Frumos nu era Henric al IV-lea. Cînd bula a ajuns în
Franţa, a fost arsă şi, în locul ei, a fost pusă în circulaţie una falsă.
Regele ameninţă pe fiii săi cu blestem şi cu dezmoştenire dacă ar în-
drăzni să recunoască alt stăpîn spiritual în afară de Dumnezeu. Aduna-
rea naţională a interzis prelaţilor francezi participarea la sinodul pro-
iectat de papă.
Rezultatul sinodului a fost concretizat în bula «Unam Sanctam»
(18 noiembrie 1302), în care se expune concepţia suveranităţi
absolute a papalităţii. «Dacă grecii sau alţii spun că nu se supun lui
Petru şi urmaşilor lui, se spunea în bulă, atunci trebuie să mărturisească
cum că nu fac parte din numărul oilor lui Hristos. Papa mînuieşte două
săbii, una spirituală şi alta lumească, una pentru Biserică, cealaltă de către
Biserică. Potrivit acestei concepţii papa poate acorda regilor şi
împăraţilor puterea, dar le-o şi poate lua înapoi». Cardinalul care a
dus bula în Franţa a trecut de partea regelui. Atunci Filip al IV-lea cel
Frumos s-8 folosit de parlament pentru a hotărî că oricine ar consimţi la
pretenţiile papale să fie socotit trădător. Vice-cancelarul regelui,
Guillaume de No-garet, a ţinut în faţa acestui prim parlament francez o
înflăcărată cu-vîntare de acuzare a papei şi s-a cerut întemniţarea
«sceleratului». LE obiecţiunea că papa nu poate fi judecat de nici un
muritor, cum se spusese în «Dictatus Paipae», s-a răspuns că Bonifaciu al
VUI-lea în realitate nu e papă. Filip se baza pe unitatea sufletească a
întregii ţări. Vice-cancelarul francez s-a dus în Italia, unde s-a aliat cu
angevinii din Neapo-le şi, însoţit de 100 de călăreţi şi pedestraşi, a intrat
în zorii zilei de septembrie 1303, în oraşul Anagni, unde se refugiase
papa, 1-a aresta' şi 1-a maltratat pălmuindu-1 cu o mănuşă de zale.
După 3 .zile papa fost eliberat de compatrioţii săi, dar a murit în 11
octombrie 1303 ea tremore cordis = infarct miocardic sau stop
cardiac, cum zicema no astăzi. Odată cu dispariţia lui Bonifaciu al VUI-
lea s-a prăbuşit şi P ' palitatea de pe culmea puterii sale.
 PERIOADA A PATRA

Luptele dintre papi şi împăraţi au adus nu numai martiri, ca Thomas

:et, arhiepiscopul de Canterbury (f 1170), ci şi învrăjbiri între po-
e decăderea moravurilor şi mai ales compromiterea misiunii bise-
tî . Ele au provocat indirect depărtarea multora de rînduielile Bi-
ii şi au pregătit terenul care a favorizat apariţia Reformei. Papii au
convocat în perioada aceasta nu mai puţin de 10 sinoade are le-
au numit ecumenice. Ele însă au avut caracterul unor adu- care
executau ordinele papilor.
La Sinodul I din Lateran, socotit ca al IX-lea ecumenic, din 1123,
ocat de papa Calist al II-lea (1119—1124), s-a confi rmat «Concor- 1
de la Worms» din 1222 şi s-au dat canoane împotriva simoniei, a
igamiei (căsătoriei clerului) etc.
Sinodul II din Lateran socotit al X-lea ecumenic, convocat de papa
enţiu II (1130—1143) şi ţinut în 1139, a condamnat pe Arnold de
ciâ (1100—1155) şi a combătut simonia, desfrîul, luxu] preoţilor,
irea armistiţului impus cavalerilor feudali (treuga Dei), duelurile
Sinodul al IlI-lea Lateran socoti t al Xl-lea ecumenic, convocat în
de papa Alexandru al IlI-lea (1159—1181), a decis că numai atunci
ilidă alegerea papei cînd se întruneşte majoritatea de cel puţin
2/3 cardinali.
Sinodul al IV-lea Lateran, socoti t al XH-lea ecumenic, convocat în i
de papa Inocenţiu al Ilî-lea (1198—1216), cel mai numeros (412
;opi, 300 de abaţi şi alţi delegaţi), a întrunit reprezentanţi imperiali
Germania şi din Constanti nopol ai regilor Franţei, Angliei, Arago-
li, Ungariei ş.a. S-au dat decrete cu conţinut dogmati c, liturgic şi
al, care exprimau gîndirea papei Inocenţiu al IlI-lea cu privire la
nizarea unei Biserici tipic feudale. Totodată a condamnat erezid lui
:ngar de Tours (998—1088), care nu accepta «transsubstanţierea»
lentelor euharistlce.
Sinodul I de la Lyon, din 1245, socoti t al XHI-lea ecumenic, con- t
de papa Inocenţiu al IV-lea (1243—1254), s-a ocupat de cazul
porta rii sca nda loase a îm păratu lu i german Fried erich al II-lea
5—1250) şi de căutarea mijloacelor de a salva posesiunile cruciaţi-
iin Orient.
Sinodul II de la Lyon, socoti t al XlV-lea ecumenic, convocat în de
papa Grigorie al X-lea £1271—1276), s-a ocupat de «unirea» în-atâ
la 6 iulie 1274 la Lyon cu grecii, care n-a fost primită în Răsări-
artodox.
în 1311 la Vienne, în Franţa, s-a ţinut aşa-zisul al XV-lea sinod
nenic, convocat de papa Clement al V-lea (1305—1314), într-o vre-
în care papii îşi aveau reşedinţa în Avignon. S-au discutat probleme
egătură cu desfi inţarea ordinului «cavalerilor templieri» şi cu
în-'tarea moralităţii clerului.

Sinodul de la Constanz, socoti t al XVI-lea ecumenic, s-a ţinut în-

^4H—1418 şi a fost convocat pentru curmarea schismei papale,
reia Bisericii «in capite et membris» şi examinarea ereziei lui
Hus iulie 1415).
 Sinodul de la Ferrara — Florenţa (1438—1439), mutat la Roma (1439—1445), socotit al
XVII-lea ecumenic, a fost convocat de papa Eugen al IV-lea (1431—1437), în care s-a încheiat
unirea cu grecii la 6 iulie 1439, în catedrala din Florenţa. Unirea a fost respinsă în 1443 de
patriarhii de Ierusalim, Alexandria şi Antiohia, întruniţi în sinod la Ie- j rusalim, care au declarat
fără valoare cele făcute la Florenţa.
Sinodul al XVIII-lea ecumenic s-a ţinut în 1512—1514 sub papa Iulhj al II-lea (1503—1513)
pentru confirmarea interdictului aruncat asuprr Franţei şi condamnarea sancţiunii pragmatice
din 1438 dată de regele Carol al Vll-lea (1422—1461) prin care se restrîngea autoritatea papei în
Biserica Franţei.