Biserica ortodoxă a Greciei *

între Bisericile ortodoxe cu rang de arhiepiscopie, Biserica Grecii

este cea mai mare.
Istoria modernă a Bisericii ortodoxe de Răsărit este dominată ;
mare măsură de ideea şi de acţiunea de organizare a Bisericilor naţie
nale în Biserici autocefale. Privită din acest punct de vedere, acţiune
împăratului Leon I Isaurul (717—741) de a trece Iliricul bisericesc orien
tal, din care făcea parte şi Grecia, din secolul IV aflat sub jurisdicţi
Bisericii Romei, sub jurisdicţia Patriarhiei ecumenice de Constantino
pol, constituie un precedent îndepărtat. Biserica Greciei sau Eladei s-
aflat sub juridsdicţia Patriarhiei Ecumenice de la 732 pînă la 1833, cîm
ea a cerut autocefalia.
încă de pe vremea Imperiului latin de Constantinopol (1204—1260)
penetraţia latinilor şi mai cu seamă a veneţienilor în Grecia a avut c;
urmare imediată intensificarea propagandei romano-catolice, ierarhia
latină de improvizaţie nouă exercitînd o foarte serioasă presiune asupra
Bisericii ortodoxe greceşti locale.
Situaţia s-a înrăutăţit şi mai mult din a doua jumătate a secolulu
XV, cînd veneţienii împărţiră cu turcii stăpînirea asupra Greciei, pini
la 1718, şi cînd aceştia din urmă au fost siliţi să lase toată Grecia în stă-
pînirea turcilor. Veneţienii şi-au menţinut stăpînirea asupra insuleloi
din Marea Ionică pînă la 1797, anul dezmembrării Republicii Veneţie-
ne. Cu toată dubla presiune exercitată de turci şi de veneţieni în Gre -
cia, Biserica ortodoxă a supravieţuit.
Dar dominaţia turcească, în secolele XVII—XVIII, nu mai era de
suportat. Apăsător peste măsură, jugul turcesc a pregătit spiritele şi a
grăbit izbucnirea revoluţiei greceşti la 21 martie 1821.
La 1/13 ianuarie 1822, Grecia s-a proclamat independentă la Epidaur,
în Nerd-Estul Peloponezului, şi şi-a dat o constituţie democratică. Cu-
noscutul poet romantic englez, lordul G. Gordon Byron (1780—1824), a
venit în ajutorul răsculaţilor greci, găsindu-şi sfârşitul eroic la Misso-
longhi, pe ţărmul sudic al Greciei, la golful Corintului.
Episcopii, destul de numeroşi în Grecia, au fost alături de revolu-
ţionari pentru dobîndirea independenţei naţionale. Astfel, episcopul de
Patras, Ghermanos, a sfinţit steagurile întîilor răsculaţi greci.
Patriarhul ecumenic de atunci, Grigorie V (1797—1798 ; 1800—
1808 ; 1818—1821), silit de turci, a excomunicat pe răsculaţii din cler,
mitropoliţi, episcopi şi preoţi, dar, cu toate acestea, el însuşi a căzut
victimă răzbunării turcilor, fiind spînzurat în odăjdiile arhiereşti, la 10
* Capitol redactat de Pr. prof. Ioan Rămureanu.
488 PERIOADA A ŞASEA

aprilie 1821, în ziua de Paşti la poarta Patriarhiei din Constantinopol.

Odată cu el au suferit aceeaşi soartă membrii Sfî ntului Sinod şi 30.000
de greci din Grecia şi Imperiul turc.
Răscoala din insula Kios, izbucnită în 1822, a fost urmată de un
măcel îngrozitor din partea turcilor : 23.000 de persoane au fost ucise,
iar 47.000 de tinere fete au fost vîndute ca roabe sau băgate în haremu -
rile turcilor.
Cu toată teroarea exercitată de turci, pentru a înlătura
amestecul lor în treburile interne ale Greciei eliberate, răsculaţii s-au
declarat dezlegaţi de obligaţia de a mai recunoaşte jurisdicţia
patriarhului ecumenic de Constantinopol, atitudine manifestată practic
prin nerecunoaşte-rea patriarhului ecumenic Evghenie II (1821—1822),
precum şi prin respingerea episcopilor trimişi de Patriarhia Ecumenică în
scaunele formal vacante.
Luptele dintre greci şi turci au conti nuat din 1821 pînă în 1828.
Grecia a fost ajutată să-şi dobîndească independenţa de diplomaţia ţă
rilor europene, îndeosebi Anglia, Franţa şi Rusia. Flota engleză, fran
ceză şi rusă a dat un preţios ajutor grecilor distrugînd fl ota turcească
în 1827, la Navarin. "
în urma acestei înfrîngeri, Turcia a fost obligată să încheie pace.
Independenţa Greciei a fost recunoscută pe plan politic internaţio -
nal prin pacea de la Adrianopol din 2/14 septembrie 1829. în 1830 s-a
consti tuit statul grec modern, care în 1832 s-a declarat regat, cel din-
tîi rege al Greciei moderne fiind Ott o I (1832—1862), de origine ger -
mană, în 1834, Atena a redevenit capitala Greciei independente, avînd
atunci cel mult 5.000 de locuitori.
începînd din 1828, Ioan Capo d'Istria (1776—1831), preşedintele
guvernului Greciei între anii 1827—1831, a început să se ocupe şi de
problemele bisericeşti. Pentru a detaşa Biserica Greciei eliberate de Pa -
triarhia Ecumenică, pentru ca turcii să nu mai găsească prilejul de a
se amesteca în treburile bisericeşti şi civile ale Greciei, el a instituit o
comisie de trei episcopi, învesti ţi cu autoritatea necesară, pentru a se
ocupa de toate interesele spirituale ale Greciei eliberate. Un sinod com -
pus din 33 de episcopi, întruniţi la Nauplia, la 15/27 iulie 1833, declară
la 23 iulie/4 august 1834 că Biserica din regatul Greciei este indepen -
dentă faţă de Patriarhia Ecumenică de Constanti nopol şi că credincio -
şii ei vor fi conduşi de un sinod bisericesc sub preşedinţia regelui ele -
nilor.
Aşezămintele naţionale bisericeşti au fost rînd pe rînd reorganiza -
te ; numărul episcopilor a fost redus la zece, iar pe lîngă Universitatea
din Atena, înfi inţată în 1837, a fost înfi inţată o Facultate de teologie.
Paralel, însă, cu această acţiune de ridicare şi afi rmare a Bisericii,
un grup de bărbaţi de stat au întreprins o operă negativă, împiedicînd
sistematic orice încercare de statornicire a unui regim de autonomie bi-
sericească în Grecia eliberată. Aşa s-a întîmplat cu «eteria ortodoxă»,
care, la 1839, a încercat să repună Biserica grecească sub jurisdicţia
Patriarhiei de Constantinopol. Ceva mai tîrziu, în 1850, prin mijlocirea
Rusiei, s-a ajuns la împăcarea Bisericii Greciei cu Patriarhia Ecume -
nică.
 BISERICA IN EPOCA MODERNA ŞI CONTEMPORANA

După tratative îndelungate şi obositoare, care s-au prelungi

ani, Patriarhia de Constanti nopol a recunoscut în cele din urmă,
«tomosul sinodic» din 29 iunie/11 iulie 1850, acordat ei de patria
Antim IV (1840—1845 ; 1848—1852), autocefalia Bisericii Greciei. '.
fost întărită apoi de noul stat grec prin Legea promulgată la
9/2: 1852.
Inspirindu-se după organizarea sinodală a Bisericii ruse, dat
Petru cel Mare (1682—1725) la 25 ianuarie 1721, Sinodul Bisericii
ceşti se compunea din cinci membri, mitropolitul Atenei fiind preş'
te, iar ceilalţi patru erau numiţi anual, după vîrstă şi vechime. Ui
misar regal înlocuia pe ober-procurorul rus, făcînd legătura dintre
tul Sinod grec şi regele Eladei.
Biserica Greciei eliberate s-a mărit la 1864 prin anexarea în
lor ionice. Acestea s-au aflat pînă la 1797 sub dominaţia Veneţiei,
1797—1814 sub dominaţia Franţei, iar din 1814 sub dominaţia An
care le-a cedat regatului Greciei în 1864. Cele cinci mitropolii şi
episcopii din aceste insule s-au încadrat din 1866 sub jurisdicţia
ricii Greciei.
In urma războiului ruso-româno-turc din 1877-—1878, încheiat
pacea de la Berlin din 1/13 iulie 1878, Tesalia şi Epirul de Sud
unit, în 1878, cu Grecia. Cele cinci mitropolii şi cinci episcopii
aceste două provincii au trecut, în 1881, sub jurisdicţia Bisericii
ciei. Reforma administrativ-bisericească din 1882 a împărţit Grec
40 de eparhii, adică o mitropolie, cu reşedinţa la Atena, 17 arhieţ
pii şi 22 de episcopii. în decursul anilor, împărţirea aceasta a fost
difi cată după necesităţi, iar episcopiile au fost toate ridicate la
de mitropolii pentru a opri rivalităţile dintre ti tularii lor.
Prin acordul încheiat la 8/21 marti e 1908 între guvernul Grec
Patriarhia de Constantinopol, Biserica Greciei şi-a extins juris>
asupra comunităţilor greceşti din Europa şi America, cu excepţia
ricii greceşti din Veneţia, care a rămas mai departe sub jurisdicţia
triarhiei din Constantinopol, precum şi asupra comunităţilor din
cele două Americi.
Cele două părţi au renunţat, însă, la acest acord la 1/14
1922, cînd patriarhul ecumenic Meletie IV Metaxakis (1921—1
supus din nou comunităţile greceşti din ţările Europei, din . cele
Americi, din Australia şi Noua Zeelandă, sub jurisdicţia Patrii
Ecumenice, sub care acestea se află pînă azi.
Insula Creta a obţinut, în 1898, o autonomie politică în cadru
periului otoman, iar în 1913 a fost anexată la statul Greciei, din
face parte pînă astăzi. Din punct de vedere bisericesc, însă, Bu
insulei Creta a rămas mai departe sub jurisdicţia Patriarhiei de
stantinopol. La 28 februarie 1967, Sfîntul Sinod al Patriarhiei de
stantinopol, în frunte cu patriarhul Atenagora I (1949—1972), pri
cizia nr. 283, i-a acordat autonomia bisericească.
în urma războiului balcanic din 1912—1913, care s-a încheiat
pacea de la Bucureşti din 28 iulie/10 august 1913, Greciei i-a
sudul Macedoniei şi vestul Traciei. Cu toate că aceste două provii» 1
 PERIOADA A ŞASEA

ntrat în componenţa statului grec, Patriarhia Ecumenică şi-a menţinut

urisdicţia bisericească asupra celor 40 de mitropolii din Macedonia şi
bordul Greciei pînă la 1928, cînd, printr-un nou acord, aceste
mitropo-ii au trecut definitiv sub jurisdicţia Bisericii Eladei.
Sfî ntul Munte Athos a fost încadrat în 1913 la teritoriul Greciei,
iar cele 20 de mînăsti ri, care consti tuie un centru monahal inter-orto-
ox, au rămas mai departe sub jurisdicţia Patriarhiei Ecumenice.
Insulele Dodecanezului — e vorba de cele 12 insule situate lingă
armul de sud-vest al Asiei Mici, ocupate de Italia în timpul războiului
;aio-turc din 1911—1912, au revenit Greciei, prin pacea de la Paris din
0 februarie 1947. Cele patru mitropolii din aceste insule : Rodos, Le-:>s-
Calymnos, Cos şi Carpatos-Cassos au intrat sub jurisdicţia Bisericii ;reeiei.
In timpul primului război mondial (1916—1918), Grecia s-a alăturat,
n 1917, Puterilor Antantei — Franţa, Anglia şi Rusia.
Prin tratatul de pace de la Sevres (în Franţa), din 10 august 1920,
n irna , cu terit oriu l d in jur şi ma lu l e urope an a l Da rda nelelor au
-st atribuite Greciei, care a luptat alături de Puterile Antantei.
Războiul greco-turc din 1919—1922, cîştigat de Turcia, sub condu-'
rea lui Kemal Ataturk (1881—1938), creatorul Turciei contemporane,
făcut ca Grecia să piardă teritoriile atribuite ei prin tratatul de
pace ■ la Sevres din 1920.
Tratatul de pace de la Lausanne, din 24 iulie 1923, dintre Grecia
Turcia, semnat şi de Franţa, Anglia şi Italia, a lăsat Greciei configu- ţia
teritorială de astăzi.
In urma înfrîngerii Greciei, în 1922, de către Turcia, s-a procedat,
1922, la un schimb masiv de populaţie între grecii din Asia Mică şi
-cii din Macedonia şi Tracia. Peste un milion şi jumătate de greci au
;t ucişi şi expulzaţi, aceşti a din urmă fi ind colonizaţi de statul grec,
Tesalia, Macedonia şi Tracia.
Din 1922, Biserica Greciei a fost condusă de arhiepiscopul Hrisos-
n Papadopulos (1922—1938), unul dintre marii erudiţi în materie de
)rie bisericească ai Greciei contemporane. In ti mpul păstoriei lui,
tul grec a promulgat, la 31 decembrie 1923, noul Statut religios al Bi-
icii Eladei, care, cu unele modificări făcute la 24 decembrie 1939/3
uarie 1940, a rămas în vigoare pînă la publicarea Legii 590 din 31 i
1977. S-a ajuns, după primul război mondial, ca Biserica Greciei să ă
81 de eparhii, toate cu titlu de mitropolii, dar există tendinţa de a
micşora numărul lor.
Sfîntul Sinod al Bisericii Greciei se compune din toţi mitropoliţii ;
ducerea administrati vă o are arhiepiscopul Atenei cu un sinod re-
is, format din şase mitropoliţi.
Ca toate statele moderne, Grecia a secularizat averile bisericeşti şi
ăstireşti.
Traducerea operelor lui Fr. M. Arouet Voltaire (f 1778) în greceşte
Eugen Vulgaris (f 1806) şi Ad. Korais (f 1833), a contribuit la
tarea spiritului monastic în Grecia. In raport cu numărul populaţiei,
830 erau trei călugări la 1000 de locuitori, iar după 1919, 7 călugări
 BISERICA IN EPOCA MODERNA ŞI CONTEMPORANA

la 10.000 de locuitori. în 1833 existau peste 3.000 de călugări şi 280

călugăriţe.
Se cunosc şi în Grecia încercări de prozelitism susţinute de age
Bisericii romano-catolice şi protestante. Rezultatele lor însă n-au j
nicicînd îngrijorătoare. îndată ce autorităţile bisericeşti au cunoscut
desubturile lor, încercările acestea au devenit inoperante.
Şcoala englezului King (1822—1869) a reuşit totuşi să converte
că la protestantism cîţiva greci, dar şcolile şi bisericile lor au fost a
desfiinţate.
învăţămîntul teologic universitar grec are peste 100 de ani de e
tentă, la Atena funcţionînd o Facultate ele teologie din 1837. Acest
văţămînt a fost oarecum influenţat de spiritul protestant, dar tendi
conservatoare, inspirată de teologia rusă, a ţinut echilibrul, temper
alunecarea pripită a unor teologi greci spre influenţe protestante
anglicane.
în cursul secolelor XIX şi XX Biserica greacă a dat literaturii t
logice universale teologi şi reprezentanţi de seamă, de incontestab
valoare teologică şi istorică, cu un pronunţat caracter ortodox.
în ceea ce priveşte orientarea spirituală a Greciei moderne, treb
să observăm că libertatea de cugetare şi anume latura ei speculaţi
este una dintre cele mai caracteristice însuşiri chiar şi ale grecului
azi. De aceea nu-i de mirare faptul că în Grecia modernă s-au întîl
în viaţa spirituală unele direcţii liberale, unele opinii personale teoli
gice — teologumene.
Au existat, desigur, controverse aprinse în secolul XIX între Teoc
Farmachides (f 1860) şi Neofit Vamvas (f 1855) de o parte, şi Constant
Oiconomuos (f 1857) de alta, în legătură cu autocefalia greacă sau
/justificarea secularizării averilor bisericeşti şi mînăstireşti, care au di
generat, uneori ajungînd la încordări şi lupte aprinse. Farmachidei
Vamvas şi alţii de mai tîrziu susţineau introducerea reformelor bis
riceşti pe baza progresului ştiinţific : traducerea Bibliei în limba ne<
greacă, actualizarea interpretării Sfintei Scripturi, un rol social m
efectiv din partea Bisericii etc, pe cînd conservatorii, în frunte c
C. Oiconomuos, susţineau rămînerea mai departe la tradiţia Sfinţilo
Părinţi. Pînă la urmă a biruit viziunea progresiştilor.
In 1903 însuşi arhiepiscopul Procopie al Atenei a trebuit să-şi de
demisia, pentru că mişcarea studenţească nu a aprobat traducerea
Bi bliei în limba neo-greacă.
Toate acestea nu formează pericole pentru Biserica ortodoxă greacă
adînc înrădăcinată în credinţa evanghelică, apostolică şi patristică. Unei
rele provin şi din starea de sărăcie a clerului, pentru care, în ultimi
50 de ani, s-a făcut mult, introdueîndu-se salarizarea după gradul d
studii făcute.
în prezent, Biserica ortodoxă greacă are peste 9 milioane de ere
dincioşi.
Mitropolia Cretei se bucură de autonomia pe care a obţinut-o
ă> la Patriarhia Ecumenică la 28 februarie 1967.
Mişcarea misionară din timpul nostru, Zoi (Viaţa), condusă de pro-
fesorul mirean Panaghiotis Trembelas, care numără sute de mii
de
 92 PERIOADA A ŞASEA

nembri, reprezintă un corectiv faţă de tradiţionalismul lipsit de ma- ^abilitate şi actualitate

al unor teologi şi mitropoliţi care nu voiau Siblia în limba poporului, nici conferinţe sau
meditaţii în afară de Userică. Spiritul grec are totdeauna această elasti citate în cugetare,
izibilă în opiniile teologice personale — teologumene, susţinute nu turnai de profesorii
laici de teologie, ci şi de unii credincioşi mireni, are totuşi sînt buni sprijinitori ai Bisericii.
In 1961, ti nerii din mişcarea «Syndesmos» au creat la Atena un entru misionar
interortodox, sub numele de «Porevthentes» = [opsoOevcsS = «Mergînd», (învăţaţi
toate neamurile Matei, 28, 19). ifîntul Sinod al Bisericii Greciei a înfiinţat, în 1867, o Secţie
pentru ■lisiune, iar în 1970, în colaborare cu Facultatea de Teologie din Atena, înfiinţat un
Institut on mission studies. Din decembrie 1981, publică evista «Ilâvra xa. "SOVTJ» (= AU
Nations — «Toate neamurile»). ,
Ca în toafe Bisericile, au apărut şi în Biserica Greciei unele mişcări isidente, dar fără
importanţă. Astf el, pe la 1839, învăţatul T. Kairis, n preot întors de curînd de la studii din
Apus, susţinea deismul, con-amnînd tot ce trecea dincolo de credinţa în Dumnezeu, de
predestinaţie i nemurirea sufletului. El nega tot ceea ce e vizibil în Biserică, răstăl- - îăcind
creşti nismul, pe care-1 reducea la un gen de teofi lantropie. A :ist un mare predicator şi
organizator — făcuse aziluri şi orfelinate —, atras pe mulţi care criticau păcatele oamenilor
Bisericii şi ale poli-icienilor, care se lăudau cu suferinţele şi meritele Bisericii greceşti , ar nu
făceau nimic din punct de vedere practi c. Mişcarea a degenerat î erezie, iar el însuşi a fost
închis.
După el s-au ivit şi alţii : pozitivişti, budişti, teosofi, francmasoni, are şi-au predicat
crezurile, înstrăinînd pe unii intelectuali şi credin-ioşi de Biserică. Scriitorul Lascaratos, de
pildă, a ridiculizat Biserica i aşezările ei ; călugărul Papoulakis a dat naştere la unele
tulburări nistice ; mireanul Makrakis a format, spre finele secolului XIX, chiar sectă cu vreo
5000 de aderenţi, pretinzînd că introduce o adevărată eformă a moravurilor, iar Nifon
Dimopulos a propagat un raţionalism xagerat.