Sinoadele ortodoxe din : Iaşi (1642), Constantinopol (1643)

şi Ierusalim (1672). Mărturisirile de

credinţă. Raporturi cu anglicanii*
Impresia pe care a produs-o drama patriarhului Kiril Lukaris (162
—1623 ; 1623—1633 ; 1633—1634 ; 1634—1635 ; 1637—1638) atît întn
catolici şi protestanţi, cît şi în Biserica ortodoxă, a fost atît de puternică
îneît a zguduit tot secolul al XVII-lea. Propaganda apuseană exploats
pe de o parte, nenorocirea Bisericii greceşti, ajunsă jucărie în mîna sul
tanului, iar pe de altă parte căuta să atragă privirile ortodoxe spre «sin
gura salvare» care mai putea veni prin unirea cu Roma, mai ales că în
tre aceste două Biserici ar fi existat o «concordie» şi «un consens per
petuu», cum scriau în cărţile lor Petru Arcudius în 1619, Leo Allati u
în 1648 şi — după 1650 •— chiar janseniştii şi galicanii francezi în ce
lebrele lor cărţi precum cea despre Perpetuitatea' credinţei, de Nicola
Arnauld. în acelaşi timp însă protestanţii a f irmau că episodul cu privir
la Kiril Lukaris a fost o încercare greacă de apropiere de calvinism, cee
ce este, desigur, fals. Ambele tabere căutau deci să atragă Biserica or
todoxă de partea lor. Războiul de 30 de ani nu se terminase ; în domeniu
cultural el a durat mult peste anii 1648. De aceea se cerea neapăra
luarea unei atitudini ortodoxe.
Capitol redactat de Pr. prof. M. Şesan.
 A CIJN(JEA

a. Sinodul de la Constantinopol (1638). Prima condamnare a

•turisirii atribuite lui Kiril Lukaris s-a-făcut în sinodul ţinut la Con-
iti nopol, la 24 septembrie 1638, sub preşedinţia patriarhului
lati no-
t Kiril II Kontaris (1633 ; 1635—1636 ; 1638—1639), de faţă fiind şi
•iarhii : Mitrofan Kritopulos al Alexandriei şi Teofan al Ierusali-
ui, împreună cu - 2 0 de mitropoliţi şi 20 de arhimandriţi, egumeni
iari demnitari bisericeşti . Sinodul a condamnat atî t opera, cît şi pe
>r, mai ales că preşedintele sinodului îi fusese rival. De notat este
ui că la această condamnare s-a asociat însuşi prietenul şi succeso-
său la Alexandria, Mitrofan Kritopulos (1636—1639).
Se observă deci că lucrurile nu erau precizate deplin : unii dintre
rhii ortodocşi erau de părere că, sub influenţa iezuiţilor şi a presiu-
duşmănoase făcute de Kiril II Kontaris, sinodul din 1638 mersese
i departe atunci cînd a condamnat şi persoana lui Kiril Lukaris, pe
\ cei mai mulţi îl şti au ortodox. Iar pe de altă parte, defecţiunile
copului ucrainean, Meletie Smotriţki, ca şi faptul că papaliştii răs-
leau între ruteni un catehism catolic (1632), iar în Ardeal calviniş-
ipăreau, la 1640, un catehism calvinesc, l-au îndemnat\pe patriarhul
;enie de Constantinopol să convoace în mai 1642, la Constantinopol,
iinod de 45 ierarhi şi alţi clerici, care au condamnat numai «Mărtu-
ea» atribuită lui Kiril Lukaris, capitol cu capitol. Sufl etul sinodu- a
fost marele predicator Meletie Sirigul (1586—1664). în redactarea
•esului verbal al şedinţei sinodului sînt înşirate, pe lîngă cele 32 de
iituri greceşti , şi 5 ale delegaţilor români şi 8 ale delegaţilor
ucrai-, ierarhi şi dascăli, care au participat apoi, în toamna aceluiaşi
an, inodul de la Iaşi. Dar, întrucît aderaseră toţi la hotărîrile
redactate Meletie Sirigul, acesta le-a intitulat, în gramata tipărită,
în numele elor sinoade.
b. Sinodul de Ia Iaşi (1642) pregătit prin înţelegerea dintre mi-
olitul Petru Movilă (1633 — -j- 22 dec. 1646) şi domnitorul Vasile
u (1634—1653) s-a întrunit în toamna anului 1642 (6 sept. — 27 oct.)
iserica «Sfi nţii Trei Ierarhi». Parti cipau şi acum reprezentanţii ce-
trei ramuri ortodoxe europene pentru condamnarea
«Mărturisirii
do-lukariene» — patriarhul Kiril Lukaris fi ind scos din cauză —
nurne : dintre greci, mitropolitul Porfirie de Niceea şi «dascălul»
îtie Sirigul (1586—1664), predicatorul Marii Biserici, socotit cel
de seamă teolog grec din secolul său ; dintre ucraineni, rectorul
iţei Academii teologice din Kiev, însoţit de Iosif Kononovici Gar- i,
Isaia Trofimovici Kozlovski şi Ignatie Xenovici Staruşici, egumeni nor
mînăsti ri ; din partea Bisericii Moldovei, rectorul colegiului i :
Sofronie Pociaţki.
Menţionăm că unii istorici şi teologic români şi străini contestă
iciparea mitropolitului Varlaam al Moldovei (1632—1653) şi a
:opilor de Roman, Rădăuţi şi Huşi la sinodul de la Iaşi din 1642.
i se exclude participarea ierarhilor moldoveni la sinodul de la Iaşi
1642, într-adevăr el n-ar mai putea fi socoti t «sinod», deoarece,
în t caz, printre parti cipanţi nu se va fi afl at decît un singur
ierarh : ii mitropolit Porfirie al Niceei, delegatul Patriarhiei
Ecumenice, iar
 BISERICA IN SECOLELE XVI—XVIII

un sinod nu se poate întruni doar cu un singur ierarh care şi acela,

cazul de faţă, nu era titular activ ci în retragere.
După părerea D-lui Prof. Al. Elian, «Nu a asistat la lucrări n
unul dintre ierarhii moldoveni (de la Iaşi, Roman, Rădăuţi, Huşi), ci
greşit mai cred unii cercetători ( ! ) —■ spune Domnia sa — pentru
nu a fost vorba ,decît de ceea ce am numi azi o reuniune de expe
în probleme de care erau direct interesate numai cele două părţi :
Kie\ şi Constanti nopolul. Izvoarele contemporane, de altf el, nu lasă
nici fel de îndoială în această privinţă». Era, de fapt, «o conferinţă
teologic (Prof. Alex. Elian, Cuvînt înainte la traducerea «Mărturisirea
de ci dinţa a Bisericii ortodoxe» (1642), Bucureşti, 1981, p. 7).
Cu toate acestea, D-l Prof. Al. Elian însuşi, într-un studiu anteri<
afirmase că «va numi această reuniune sinod, motivat de importanţa ]
reală în istoria mai nouă a Bisericii Răsăritene» (Contribuţia greceas
la Mărturisirea Ortodoxă», în «Balcania», V (1947), p. 82).
Nouă însă ni se pare incredibil şi imposibil faptul ca ierarhii mc
doveni, care erau şi gazde, să nu fi parti cipat —• măcar din politeţe
la această aşa-zisă «conferinţă teologică», cel puţin în şedinţele pi
na;re — cum am zice noi astăzi — cînd se vor fi inaugurat şi apoi
vor fi încheiat lucrările, arătîndu-se motivele întrunirii şi apoi, la sfîrş
prezentîndu-se concluziile şi hotărîrile. Pe de altă parte este greu ■
admis că în discutarea acestei Mărturisrii şi a problemelor ei er.
«direct interesate numai cele două părţi : Kievul şi Constanti nopolu
iar românii n-ar fi fost interesaţi, mai ales că un român, Petru Mov:
era autorul ei, în versiune lati nă. Fără îndoială deci, această întruni
poate fi considerată şi numită un adevărat sinod panortodox, chiar da
documentele vremii nu vorbesc de aşa ceva.
De altfel cei mai mulţi istorici şi teologi admit participarea iera
hilor moldoveni la Întrunirea de la Iaşi din 1642 alături de ceilalţi del
gaţi ai Patriarhiei Ecumenice — printre care se afla fostul mitropo
Porfirie al Niceei — şi de delegaţii mitropoliei Kievului, care nu ave;
rangul de episcopi dar îl reprezentau pe mitropolitul Petru Movilă,
felul acesta întrunirea poate fi considerată sinod.
Biserica Ungrovlahiei n-a parti cipat, raporturile politi ce nefi ii
atunci favorabile. Nu se cunoaşte moti vul pe-tru care Petru Movi
nu a parti cipat, deşi fusese la Iaşi mai înainte şi a mai venit şi du;
aceea (la nunta fiicei lui Vasile Lupu), mai ales că el alcătuise aceas
Mărturisire şi o discutase la Kiev cu sinodul mitropoliei sale la 8 seţ
1640. Sinodul de la Iaşi a dezbătut şi a tradus în acelaşi timp aceas
Mărturisire în greceşte prin Meleti e Sirigul care fi xă temeinic punct
de vedere al Bisericii Ortodoxe, atî t faţă de Protestanti sm cît şi fa
de Catolicism.
Delegaţii au căzut de acord asupra punctelor controversate din Mă
turisire, hotărînd, potrivit învăţăturii ortodoxe, că nu există un 1
intermediar, echivalent purgatoriului catolic, chiar lipsit de focul c
răţitor, pentru sufletele trecute din viaţă. Cu privire la momentul <
prefacere a Darurilor în Sfî nta Euharisti e, au hotărît că aceasta a
loc prin rosti rea rugăciunii de invocare a Duhului Sfî nt, adică pr
epiclesa euharistică.
 PERIOADA A CINCEA

De aceea, prin aprobarea pe care o primi apoi în sinodul din Con- inopol, din 11 mai 1643, sub
conducerea patriarhului Partenie I Dnstantinopolului (1639—1644), Mărturisirea
mitropolitului Petru lă al Kievului a primit în traducerea grecească ti tlul : 'Op665o|?o yta
T7j? xaOoXixfj? xai âitosToXix'yj? 'ExxXiaîa? TTJ? 'AVOCCOXTJC, fiind socotită itoare pentru tot creştinul ortodox.
Sotărîrea a fost semnată în anii următori de cei trei patriarhi ai ritului : Ioanikie al
Alexandriei (1645—1657), Makarie al Antiohiei —1672) şi Paisie al Ierusalimului (1645—1660),
astfel încît ea de-
ofi cial Mărturisirea de credinţă a Bisericii Răsăritului. în sinodul Constanti nopol din 11 mai
1643 s-a condamnat doar Mărturisirea
persoana lui Kiril Lukaris.
:. Sinodul de la Ierusalim (1672). Dar protestanţii continuau să
problema. Tipăriseră în traducerea neogreacă. Noul Testament, pe îl răspîndeau printre
ortodocşii greci săraci, reuşind chiar să con- ască pe unii. Chiar ambasadorul catolic al Franţei,
Olier de Nointel )logii anglicani i-au presat pe patriarhii greci cu fel de fel de în- ri, mai ales
despre chestiuni controversate (prefacerea euharistică, îsă, primat etc.). De aceea patriarhii
orientali, împreună cu alţi 40 de ierarhi, au
în ianuarie 1672 un alt sinod la Constantinopol, în care la fel au amnat Mărturisirea zisă
lucariană şi răspunsul patriarhilor a fost is mai apoi ruşilor şi anglicanilor împreună cu
Mărturisirea in-ată Pavăza Ortodoxiei a patriarhului Dositei al Ierusalimului, sta mai
ţinu, în 26 marti e 1672, un sinod la Ierusalim, cu ocazia rii bisericii Naşterii Domnului în
Betleem la care au parti cipat s episcopi, printre ei şi cei patru patriarhi ai Răsăritului,
spre a î răspuns nedumeririlor exprimate de polemica jansenisto-calvinista i'ranţa, polemică în
care era amestecată şi credinţa ortodoxă. Con- ând punct cu punct cele 18 arti cole ale
Mărturisirii pseudo-luca-, prin lucrarea originală a patriarhului Dositei, intitulată «Pavăza
loxiei» : 'Aoicl? 'Op6ooo£ta<;, sinodul întărea iarăşi, prin cele 69 de turi ale sale, poziţia
ortodoxă.
5-a mai ţinut în prima săptămînă a postului Paştelui din 1691, la tantinopol, ■ de către
patriarhul Kalinic II (1689—1693) încă un sinod ire a fost condamnată învăţătura protestantă
care circula printre t ortodocşi din Constantinopol şi din alte părţi, anume : credinţa cal- antă
despre prefacerea euharistică atribuită pe nedrept teologului
Kariofi l (f 22 sept. 1692) care şi-ar fi însuşit-o în ti mpul şederii
1625 în oraşul Helmstedt, în Germania.