UNIVERSITATEA VALAHIA DIN TÂRGOVIŞTE

FACULTATEA DE TEOLOGIE ŞI ŞTIINŢELE EDUCAŢIEI

SPECIALIZAREA: TEOLOGIE PASTORALĂ
DISCIPLINA: DREPT BISERICESC

Lucrare de seminar
Congresul Pan-Ortodox de la Constantinopol
din 1923

Îndrumător :
Pr. Lect. Dr. Santi Cosmin

Susţinător :
Brezeanu Maria-Adelina

Târgovişte,
2019-2020

1
 Introducere

O prezentare succintă a contextului istoric în care a avut loc congresul – prima adunare
de acest gen din lumea ortodoxă.
Începutul secolului XX a constituit o perioadă extrem de tulbure pentru întreaga Biserică
Ortodoxă. Patriarhia Constantinopolului se afla într-o situaţie foarte dificilă după prăbuşirea
Imperiului Otoman, înfrângerea grecilor în Războiul Greco-Turc (1919-1923) şi izgonirea unui
număr însemnat de greci din Republica Turcă în urma schimbului de populaţie din 1923.
În urma înfrângerii forţelor greceşti în Asia Mică, pe 11 octombrie 1922 s-a încheiat
Armistiţiul de la Mudanya. În cursul negocierilor de pace încheiate în cele din urmă la Lausanne,
pe 24 iulie 1923, turcii au cerut cu insistenţă expulzarea Patriarhiei Ecumenice de pe teritoriul
turc. Ei socoteau că patriarhia şi conducătorii ei din acea vreme – mitropolitul Dorotei de
Prussa, locum tenens al scaunului patriarhal între anii 1919-1921 şi urmaşul său, patriarhul
Meletie Metaxakis (1921-1923) – au luat parte la eforturile de război ale grecilor. Oricum, turcii
considerau patriarhia una dintre instituţiile Imperiului Otoman pe care Republica Turcă dorea să
le desfiinţeze.
Puterile europene participante la tratativele de pace s-au opus mutării patriarhiei
Constantinopolului, dar aceasta nu a însemnat sfârşitul presiunilor făcute de turci asupra
ortodocşilor greci. ).1
De asemenea, prăbuşirea Imperiului Austro-Ungar a dus la înfiinţarea de noi state în
Europa de Răsărit, fapt care a fost urmat de acordarea autocefaliei de către Patriarhia
Constantinopolului Bisericilor Ortodoxe din ţările respective, printre care Serbia, Grecia şi
România. Aceste Biserici naţionale s-au desprins din trupul Patriarhiei Ecumenice, contribuind la
pierderea puterii ecleziastice pe care o avea.
Una din condiţiile cultului divin public este ca acesta să fie săvârşit la un anumit timp,
deci, Biserica nu face abstracţie de timp şi de derularea lui, ci se ocupă în mod special de studiul
sistematic a tot ce este legat de el şi de fiecare etapă a lui. Pe temeiul exemplului dat de
Mântuitorul, care se ruga atât în taină cât şi în public, precum şi moştenirii ebraice sau
universale, care în secolul I avea deja timpuri stabilite pentru rugăciune, creştinii şi-au alcătuit

1
Pr. prof. dr. Nicolae Necula, Tradiţie şi înnoire în slujirea liturgică, vol. I, Edit. Ep. Dunării de Jos,
Galaţi, 1996, 68.

2
propriul program de rugăciune pe care, pentru a-i da o anumită stabilitate l-au pus în relaţie cu
mersul aştrilor, cu viaţa Mântuitorului şi cu evenimentele Bisericii.

3
 Noţiuni generale despre calendar

Tot la începutul secolului XX, Biserica Ortodoxă Rusă a devenit prizoniera puterii

bolşevice, care s-a străduit din răsputeri să eradicheze creştinismul de pe teritoriul Uniunii
Sovietice. Armele de care au uzitat comuniştii au fost dintre cele mai crude: uciderea şi
întemniţarea unui număr foarte mare de clerici, monahi şi credincioşi, închiderea sau distrugerea
lăcaşurilor de cult, sfintelor moaşte, icoanelor şi a oricăror obiecte şi instituţii aparţinând
Bisericii.2
În mijlocul acestor frământări din lumea ortodoxă, domnia Patriarhului Meletie al IV-lea
al Constantinopolului era ameninţată de numeroasele activităţi politice întreprinse de el, care nu
erau văzute cu ochi buni de guvernul turc. În cursul negocierilor de pace, turcii au cerut, în
schimbul rămânerii Patriarhiei Ecumenice pe teritoriul Republicii Turce, ca patriarhul Meletie să
părăsească tronul patriarhal. În cele din urmă, în ianuarie 1923, s-a convenit ca patriarhul să se
retragă. Cu toate acestea, el şi-a amânat retragerea, afirmând că acţiunea sa ar stârni panică în
rândul populaţiei greceşti, provocând plecarea acestora în număr mare şi slăbirea şi mai mult a
prezenţei ortodoxe în Constantinopol.
Profitând de această amânare, pe 3 februarie 1923, patriarhul Meletie adresează o
scrisoare întâistătătorilor Bisericilor Ortodoxe ale Alexandriei, Antiohiei, Ierusalimului, Serbiei,
Ciprului, Greciei şi României, cerându-le opinia şi acordul pentru înfiinţarea unui ,,comitet
alcătuit din unul sau doi reprezentanţi din fiecare din ele, care, (…) să studieze în amănunt atât
problema calendarului, cât şi orice altă problemă pan-ortodoxă de natură urgentă”.
Problema calendarului este ridicată ca fiind una dintre cele mai importante şi presante în
epocă, fără însă a aduce argumente duhovniceşti şi a arăta care ar fi folosul mântuitor al
dezbaterilor şi modificării calendarului bisericesc. La invitaţia patriarhului ecumenic răspund
doar Bisericile Serbiei, Ciprului, Greciei şi României, care vor trimite reprezentanţi la această
întrunire ortodoxă.
Fără a aştepta discuţiile şi hotărârile comitetului, pe 15 februarie 1923, Sfântul Sinod al
Patriarhiei Constantinopolului introduce calendarul gregorian pentru a fi folosit în relaţiile civile

2
Arhim. Benedict Ghiuş, Izvoare liturgice şi pastorale, Editura Christiana, Bucureşti, 2000, p. 10

4
ale patriarhiei. Hotărârea a fost anunţată clerului arhiepiscopiei pe 15 februarie şi introdusă
începând de a doua zi, 16 februarie, care devine 1 martie 1923.
Pe 10 mai 1923 are loc deschiderea oficială a lucrărilor Comitetului Inter-Ortodox, care
îşi va schimba denumirea în Congresul pan-ortodox în timpul celei de-a treia sesiuni din 18 mai
1923. Lucrările congresului se vor încheia pe 8 iunie 1923.
Participanţii la congres
Cu greu s-ar putea socoti participarea la congres ca pan-ortodoxă. Patriarhiile tradiţionale
nu au trimis nici un reprezentant, iar documentele oficiale au fost semnate de doar 6 ierarhi, un
arhimandrit şi 2 mireni.3
Patriarhia Ecumenică a fost reprezentată de patriarhul Meletie Metaxakis (1871-1935),
Vasilios Antoniades (1851-1932) şi Kallinikos Delikanes (1855 sau 1860-1934).
Vasilios Antoniades a absolvit Şcoala Teologică de la Halki (1874), după care a studiat la
Heidelberg şi Gottingen, primind mai târziu un doctorat la Leipzig (1890). Între anii 1890-1926,
a fost profesor de teologie morală la Halki; a publicat diverse cărţi şi articole.
Ultimul membru al delegaţiei constantinopolitane, Kallinikos Delikanes a absolvit
Colegiul Sfântul Atanasie din Roma, după ce s-a convertit la romano-catolicism (1877-1884) şi a
fost hirotonit la Roma ca preot catolic. El a fost primit înapoi în Ortodoxie, ocupând diferite
poziţii în Constantinopol, inclusiv ca profesor la Seminarul Patriarhal, superintendent al şcolilor,
arhivar, şi editor al publicaţiei Adevărul ecleziastic. Ulterior a fost succesiv mitropolit de
Belgrad (1909-1911), Berroia (1911-1922), Cizic (1922-1932) şi Cezareea (1932-1934). În
timpul cât a fost mitropolit de Berroia, a publicat un studiu extins împotriva căsătoriei clerului şi
episcopatului căsătorit în periodicul Grigorie Palama, revista oficială a Bisericii din
Thessaloniki. În vremea congresului, el era mitropolit de Cizic.
Biserica Sârbă a fost reprezentată de Gavrilo Dozici (1881-1950), mitropolit al
Muntenegrului, ulterior patriarh al Serbiei (1938-1950) şi supravieţuitor al lagărului de
concentrare de la Dachau. În vremea congresului, mitropolitul deţinea un doctorat la Şcoala
Teologică din Atena (1909), studiase în Europa apuseană şi ocupase diferite funcţii bisericeşti,
printre care slujirea la Patriarhia Ecumenică înainte de primul război mondial. Din delegaţia

3
Pr. Prof. Dr. Ioan Rămureanu, Istoria Bisericească Universală, vol. I, Ed. Institutului Biblic şi de
Misiune, Bucureşti, 1987, p.223.

5
sârbă făcea parte şi astronomul, matematicianul şi fizicianul Milutin Milankovici (1879-1958),
profesor din Belgrad a cărui principală lucrare la acea vreme se concentra pe radiaţia solară.4
Biserica Ciprului l-a avut ca reprezentant pe Vasilios Georgiades (1846 sau 1848-1929),
la acea vreme mitropolit al Niceei, ulterior patriarh ecumenic sub numele de Vasile al III-lea
(1925-1929). El a absolvit Universitatea din Atena (1867), a dobândit un doctorat în filozofie la
Universitatea din Munchen (1884) şi a fost cunoscut pentru studiile sale patristice, inclusiv
descoperirea şi publicarea unui fragment important al comentariului Sfântului Ipolit la Cartea lui
Daniil.
Atena a fost reprezentată de Iakovos Nikolaou (1878-1958), absolvent al Şcolii Teologice
de la Halki, care a fost mitropolit de Dyrrachion (1911-1925) şi ulterior de Mitilene (1925-1958).
El s-a distins prin calităţile sale diplomatice păstrând mitropolia sa din Albania, chiar fiind ales
vice-preşedinte al senatului albanez, însă în cele din urmă în 1917 a fost silit de austrieci să
plece. El a întreprins câteva misiuni diplomatice şi ecleziastice pentru Atena şi Constantinopol
până la numirea sa la Mitilene.
Delegaţia română a fost alcătuită din Dragomir Demetrescu (1852-1926), care a absolvit
Facultatea de Teologie din Atena (1874-1878), a făcut studii de teologie, filozofie şi literatură
clasică la Universităţile din Munchen, Leipzig, Halle şi Berlin (1887-1890), dobândind un
doctorat în filozofie şi litere la Universitatea din Leipzig (1891); ‘doctor honoris causa’ al
Facultăţii de Teologie din Atena (1887); profesor de studii biblice şi patrologice la Seminarul
Veniamin Costachi din Iaşi şi ulterior titular la catedra de Istorie bisericească universală a
Facultăţii de Teologie din Bucureşti; decan al facultăţii între anii 1915-1919; director în
Ministerul Cultelor şi Instrucţiunii (1895-1899); senator (1902-1905); delegat la Congresul
Alianţei mondiale pentru înfrăţirea popoarelor prin Biserică la Copenhaga (1922).5
Alt membru, arhimandritul Iuliu Scriban (1878-1949) a absolvit Facultatea de Teologie
din Bucureşti (1898-1902, cu licenţa în 1903 şi doctorat în 1920). A fost tuns în monahism la
Mânăstirea Neamţ (1904), hirotonit ieromonah, hirotesit protosinghel şi numit superior al capelei
ortodoxe române din Baden-Baden (1904-1909). În acest timp, el a frecventat cursuri la
facultăţile de teologie catolice şi protestante din Strasbourg şi la cea de filozofie din Heidelberg,
tot în această perioadă fiind hirotesit arhimandrit (1906). Rechemat în ţară, a fost numit director
al Seminarului Central din Bucureşti (1909-1919), apoi doar profesor de istorie bisericească şi
4
Earle E. Cairns, Creştinismul de-a lungul secolelor, Ed. Cartea creștină, Oradea, 1997, p. 117
5
Christos Voulgaris, Teologia istorică a Bisericii, Ed. Sf. Gheorghe Vechi, Bucureşti, 2001, p.335.

6
omiletică până în 1928. Din 1928 va fi profesor de omiletică şi pastorală la noua Facultate de
Teologie din Chişinău (1928-1941), transferat apoi la catedra de Omiletică şi Catehetică a
Facultăţii de Teologie din Bucureşti (1941-1943).
Arhimandritul Iuliu Scriban a fost un propovăduitor fervent al ecumenismului, îndeosebi
al colaborării dintre Biserici pentru pacea lumii şi al apropierii de Biserica Anglicană,
participând la diferite întruniri ecumeniste: Congresul pan-ortodox de la Constantinopol (1923),
Conferinţa mondială a creştinismului practic de la Stockholm (1925), Conferinţa şi Congresul
Internaţional al Alianţei mondiale pentru înfrăţirea popoarelor prin Biserică de la Praga (1928) şi
unele conferinţe regionale ale acestei Alianţe (Sinaia 1924, Cambridge 1931, Bucureşti 1933),
Congresul profesorilor de teologie ortodoxă de la Atena (1936) şi altele.
Ultimul membru al delegaţiei române era Petre Drăghici (1857-?), economist, jurist şi
senator.
Pe lângă delegaţii menţionaţi mai sus, congresul a recunoscut doi reprezentanţi ruşi, pe
Arhiepiscopii Alexandru Nemolovski al Americii (1875-1960) şi Anastasie Gribanovski al
Chişinăului (1873-1965), care ulterior a condus Biserica Ortodoxă Rusă din Diaspora (1936-
1964). Aceasta s-a petrecut în ciuda faptului că Bisericii Ortodoxe Ruse nu i-a fost trimisă nici o
invitaţie oficială pentru a participa.6
Congresul pan-ortodox din 1923 a fost o premieră în istoria Bisericii Ortodoxe din multe
puncte de vedere. În primul rând, Biserica a întrunit Sinoade Ecumenice sau locale, nu congrese,
nici conferinţe, nici alt gen de adunări pentru a dezbate diferitele probleme cu care s-a confruntat
de-a lungul veacurilor. În al doilea rând, mai mult de jumătate din Bisericile Ortodoxe locale nu
au fost reprezentate, ceea ce înseamnă că titulatura de ’congres pan-ortodox’ nu are nici un
temei. Este demn de remarcat şi faptul că cei care au participat la această întrunire de sorginte
străină au avut opinii şi convingeri neortodoxe: majoritatea dintre ei au studiat la universităţi
apusene, împărtăşindu-se de curentele ideologice ale timpului; despre unii dintre ei se ştie cu
certitudine că au fost masoni (patriarhul Meletie Metaxakis, Vasilios Georgiades, care va fi mai
târziu patriarhul Vasilie al III-lea, Iakovos Nikolaou, mitropolit de Dyrrachion şi ulterior de
Mitilene, arhimandritul Iuliu Scriban); au fost oameni iscusiţi, capabili să manipuleze situaţii şi
conjuncturi spre a le face favorabile scopurilor lor – într-un cuvânt, apostaţi.

6
Pr. Prof. George Remete, Contribuţii la studiul bisericeşti universale, vol. I., Alba-Iulia, 2000, p. 83

7
 Calendarul este un sistem convenţional de măsurare a timpului care indică durata şi
subdiviziunile lui. Etimologic, cuvântul provine de la latinescul calendae care, la rândul său
provine din gr. καλαω = a chema, a convoca, prin care la romani se denumea prima zi a fiecărei
luni când cetăţenii erau convocaţi şi li se comunicau chestiuni de interes public.
După unii cercetători calendarele au apărut din motive agricole (semănat, recoltat, etc.).
Chestiunea, cel puţin teoretic, nu pare contrazisă de Sfânta Scriptură: «Luminătorii au fost puşi
ca să fie semne şi ca să se deosebească anotimpurile, zilele şi anii». Cert este că omul a stabilit o
relaţie de coincidenţă între sărbători şi mersul aştrilor. Cu toate acestea cel mai probabil apariţia
calendarelor trebuie să fi avut o motivaţie religioasă: stabilirea cu exactitate a datelor sărbătorilor
religioase.
Arbitrar sau nu, timpul calendaristic apare ca o perioadă temporală între două evenimente
ciclice, de aceea era nevoie de o măsură cât mai precisă. Luând în calcul mersul celor mai
vizibili aştri civilizaţiile pământului şi-au alcătuit calendare în funcţie de Soare sau de Lună
(calendar lunar sau calendar solar).7 Deoarece mersul şi, mai ales variaţiile Lunii erau mai
vizibile, cele mai frecvente calendare folosite în antichitate erau cele lunare. (Un astfel de
calendar au folosit egiptenii, grecii şi romanii.)
Astăzi ştim că o zi nu are fix 24 ore. (De fapt acest sistem de măsurare a zilei, care
cuprinde ore şi subdiviziuni, aparţine epocii moderne.) Diferenţa aceasta, greu calculabilă pentru
cei vechi ducea la anumite erori. Astfel, deoarece în calendarul lunar era luat ca punct de
referinţă o evoluţie complectă a Lunii în jurul Pământului (Luna lunară sau sinodică=29 zile, 12
ore, 44 de minute şi 2,9 sec), anul avea doar 354 de zile. Acest reper putea da erori privind
începutul anotimpurilor care stau în strnsă legătură cu mişcarea revoluţie a Pământului
(mişcarea acestuia în jurul Soarelui) şi care are o durată mai mare de 354 de zile (Anul solar,
tropic sau astronomic=365 de zile, 5 ore, 48 minute, 45-46 secunde). Din acest motiv, şi mai ales
datorită unui sistem de măsură cu o precizie mai mare, se căutau periodic modalităţi de corectare
prin introducerea unor zile sau chiar a unor luni suplimentare.8

7
Alexander Schmemann,, Introducere în teologia liturgică, Editura , Bucureşti, 2002, p.
51.
8
Astfel în secolul I, cam în vremea Mântuitorului, evreii introduc pentru a corecta calendarul o
lună suplimentară, astfel ca data Paştilor să fie la vremea potrivită cu unele activităţi obişnuite
(fătatul mieilor, coacerea grâului, etc.).apud Dionisio BOROBIO (editor), La celebrazione nella
Chiesa, vol. III, ed. Elle Di Ci, Torino, 1994, p. 106
8
 Cei dintâi care au întrebuinţat un calendar bazat pe mişcarea de revoluţie a Pământului au
fost egiptenii. Calendarul acestora a fost îmbunătăţit de către romani în sec. I î. H. prin adoptarea
calendarului iulian.
Calendarul Iulian
În sec. I înainte de Hristos, când Imperiul Roman cuprindea întreaga Europă centrală şi
de sud, cu nişte regiuni din Africa şi Asia, se impunea o singură numărătoare în tot Imperiul.
Conştient de valoarea calendarului alexandrin, în anul 46 înainte de Hristos împăratul Iulius
Caesar a poruncit învăţatului Sosigene din Alexandria Egiptului să întocmească un calendar care
să fie valabil pentru tot Imperiul. Calendarul elaborat a primit numele împăratului care l-a
comandat (iulian). Acesta a fost alcătuit de astronomul alexandrin Sosigene, pe baza datelor
ştiinţifice cunoscute de către astronomii alexandrini.
Cunoscând durata exactă a anului astronomic, Sosigene a stabilit mai întâi coincidenţa
dintre anul civil cu cel astronomic (365 zile). Apoi, datorită împosibilităţii practice de a atribui
cele 5 ore, 48 de min. şi 46 de sec. vreunei zile, Sosigene a introdus la fiecare patru ani o zi în
plus. Aceşti ani au fost numiţi ani bisecţi.
Totodată Sosigene a păstrat pe mai departe împărţirea anului în 12 luni, dar aceste
diviziuni sunt cu totul şi cu totul arbitrare întrucât nu mai corespund evoluţiei exacte a lunii.
Astfel în timp ce unele luni au 30 de zile altele au 31 iar luna februarie are doar 28 de zile. Fiind
luna cea mai scurtă ei i se adaugă în anii bisecţi câte o zi.
În calendarul iuian coincidinţa dintre anul civil şi cel astronomic era dată de echinocţiu
(aequus “egal”+nox, -tis “noapte”) care era stabilit atunci la 24 martie. Din vechiul calendar
roman sau păstrat atât denumirile lunilor cât şi ale zilelor săptămânii. (Excepţie face sâmbăta a
cărei provenienţă este ebraică).
Calendarul iulian a fost întrebuinţat în lumea creştină până în anul 1582 când a fost
corectat de cel gregorian.
Calendarul gregorian
Deoarece Sosigene rotunjise cele 5 ore, 48 de minute şi 46 de sec la 6 ore, plusul de 11
minute şi 2-3 secunde, adunat pe parcursul a 128 de ani ducea la un avans al anului civil faţă de
cel astronomic cu o zi, la 384 de ani cu trei zile ş.a.m.d.9

9
Arhim. Ilie Cleopa, Cuvânt de lămurire în legătură cu îndreptarea Calendarului, Edit. Inst. Biblic,
Bucureşti, 1955, p. 97.

9
 Diferenţa aceasta a fost observată pe vremea Sinodului I ecumenic-325, când diferenţa
era de trei zile, încât echinocţiu nu mai cădea la 24 martie cum stabilise Sosigene ci la 21 martie.
Neluându-se măsuri de corecţie pentru viitor, (singura măsură luată atunci a fost reaşezarea datei
echinocţiului la cea “de facto”-21 martie), după alţi 128 de ani echinocţiul era la 20 martie.
Deşi această diferenţă a mai fost sesizată mai apoi de învăţaţi apuseni şi răsăriteni (Roger
Bacon, Nichifor Gregoras, Isaac Arghiros, Ghiorgios Gemistos Pleton, Nicolae cusanus ş.a.)
nimeni nu a luat măsuri de corectare până în anul 1582. Atunci, din dispoziţia papei Grigore
XIII, astronomul italian Luigi Lilio a pus la punct un nou sistem de calcul al calendarului menit
să aibă o stabilitate mult mai mare.10 Astfel pentru a evita acumularea unor diferenţe dintre anul
astronomic şi cel civil s-a luat hotărârea ca pe viitor dintre anii seculari bisecţii să rămână bisecţi
doar acei care se divid exact la patru sute. Cât priveşte corectarea echinocţiului, s-a procedat prin
suprimarea celor 10 zile cu care anul civil rămăsese în urmă faţă de anul astronomic, (conform
calendarului civil, echinocţiu apărea la 21 martie, deşi în realitate egalitatea dintre zi şi noapte se
putea obserava doar 10 zile mai târziu, adică pe 31 martie).
Noul sistem de calcul, implicit noul calendar, a intrat în uz din anul 1582, fiind denumit
“calendarul gregorian”. Reforma gregoriană a calendarului a fost adoptată, treptat de toate ţările
creştine din apusul Europei (catolice şi protestante) şi chiar de unele ţări necreştine (Japonia-
1873, China-1912, Turcia-1926; Egipt-1928 etc.).

10
Pr. Prof. Petre Vintilescu, Principiile şi fiinţa cultului creştin ortodox – Curs de Liturgică Generală
(manual dactilografiat), Bucureşti, 1940, p. 72.

10
 Îndreptarea calendarului şi Bisericile Ortodoxe

Pentru motive confesionale Bisericile Ortodoxe n-au acceptat evidenţele ştiinţifice,

considerând îndreptarea calendarului o „disimulată unealtă a propagandei catolice“. Din acest
motiv ele au continuat să folosească pe mai departe calendarul iulian care a fost denumit în
limbaj uzual „calendarul pe stil vechi“ în opoziţie cu cel îndreptat, gregorian numit „calendarul
pe stil nou“.
Motiv de adâncire a diferenţelor confesionale, chestiunea calendarului a început să creeze
serioase probleme ţărilor care, deşi majoritar ortodoxe, au adoptat noul calendar: Bulgaria şi
fosta U.R.S.S. în 1918, România şi Serbia 1919 şi Grecia 1923. Din această cauză Bisericile
Ortodoxe au fost nevoite să reflecteze asupra noii situaţii şi să ia anumite măsuri de corectare,
mai ales datorită faptului că decalajul ajunsese la 13 zile.
La Congresul Interortodox ţinut la Constantinopol în anul 1923 s-a luat hotărârea ca şi
ţările Bisericile Ortodoxe să îndrepteze calendarul, acesta nefiind o chestiune de ordin doctrinar.
Totodată s-a pus la punct un sistem de calcul care asigura stabilitatea calendarului pe o perioadă
mult mai mare (44.0000 de ani, faţă de 3.400 de ani cf. Calendarului gregorian. 11). Din motive de
tact pastoral s-a luat hotărârea ca fiecare Biserică naţională să introducă noul calendar atunci
când consideră de cuviinţă. Până acum au acceptat calendarul îndreptat:
Patriarhia Ecumenică
Biserica Greciei;
Biserica Ortodoxă din Albaniei;
Arhiepiscopia Ciprului;
Biserica Ortodoxă din Polonia;
Patriarhia Antiohiei;
Patriarhia Alexandriei;
Biserica Ortodoxă din Cehia şi Slovacia;
Biserica Ortodoxă din Finlanda;
Biserica Ortodoxă din Bulgaria;
Biserica Ortodoxă Română.

Pr. Conf. Dr. Ghe. I. Drăgulin, Era creştină. Metoda calculării şi posteritatea ei ştiinţifică¸în “B.O.R.”
11

CXII (1994), nr. 7-12, pp. 309-321..

11
 Până acum nu au acceptat noul calendar, rămânând „pe stil vechi“:
Patriarhia Ierusalimului;
Bisericile din fostele ţări U.R.S.S. (Rusia, Ucraina, Bielorusia etc.);
Biserica Sârbă;
Muntele Athos.
Pentru a nu părea că se creează o ruptură în sânul bisericilor Ortodoxe, ca o concesie
făcută celor „tari la cerbice“, Bisericile care au adoptat noul calendar au hotărât să abordeze pe
mai departe un calendar mixt: sărbătorile cu dată fixă se vor prăznui „pe stil nou“ iar cele cu dată
schimbătoare după „pe stil vechi“ 12. Deşi nenumăratele întruniri pregătitoare a Marelui şi
Sfântului Sinod Ortodox au discutat problema calendarului de mai multe ori, nu s-a putut lua nici
o nouă hotărâre. Din această cauză, în problema calendarului creştinătatea rămâne pe mai departe
divizată în trei grupe: a) care au adoptat calendarul nou; b) care au rămas la vechiul calendar; c)
care au adoptat un calendar mixt.

12
Ibidem, p. 320.

12
 Concluzii

Este adevărat că, din punct de vedere al tradiţiei Bisericii şi având în vedere unele
prevederi liturgice şi tipiconale, stilul vechi are mai multe avantaje şi este mai simplu atât în
calcul, cât şi în aplicare. Tot în favoarea calendarului vechi se aduce şi argumentul ciclicităţii (3
ani comuni / un an bisect (fără excepţii), iar aceasta a fost văzut de unii ca un simbol al Sfintei
Treimi, unică în Fiinţă şi întreită în Persoane).
La Conferinţele teologice care au avut loc în ultimii ani şi la cele programate pe viitor,
problema calendarului (stilului) rămâne încă una importantă. Pe de altă parte, unii credincioşi şi
chiar ierarhi absolutizează aceste lucruri considerându-le drept dogme. Calendarul este ceva
important, dar nu esenţial în Biserică, de aceea, în duhul Sfinţilor Părinţi, trebuie mai degrabă de
a lucra la păstrarea unităţii Bisericii Ortodoxe decât la accentuarea unor diferenţe minore.
Desigur, atunci când este o problemă dogmatică – situaţia este cu totul alta. Se greşeşte dogmatic
în privinţa Calendarului doar atunci când Paştile este sărbătorit înaintea Paştilor iudaice sau
odată cu acesta13, ceea ce ar contraveni adevărului biblic, chiar dacă astăzi şi evreii au rămas în
urmă faţă de Calendarul tropic, iar noi (într-un fel) suntem nevoiţi să aşteptăm mai întâi Paştile
lor, greşind din punct de vedere astronomic, căci ajungem tocmai în a doua lună plină după
echinocţiul de primăvară, dar păstrând adevărul dogmatic. De aceea este nevoie de multe
cunoştinţe teologice şi mult discernământ duhovnicesc pentru a deosebi esenţialul de secundar şi
pentru a proceda corect, fără a face vreo dezbinare în Biserică.13
Astăzi există diverse tendinţe inovatoare în sânul Bisericilor Autocefale – unele ca o
vădită lucrare a diavolului care doreşte cât mai multe dezbinări.

13
Pr. prof. dr. Ene Branişte, Liturgica Generală, Edit. Inst. Biblic, Buc., 1993, p. 218.

13
 Bibliografie

1. ***, Biblia sau Sfânta Scriptură, tipărită cu binecuvântarea Prea Fericitului Părinte
Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, cu aprobarea Sfântului Sinod, Editura
Institutului Biblic şi de Misiune Ortodoxă, Bucureşti, 2013.
2. Branişte, Pr. prof. dr. Ene, Liturgica Generală, Edit. Inst. Biblic, Buc., 1993.
3. Borobio, Dionisio (editor), La celebrazione nella Chiesa, vol. III, ed. Elle Di Ci, Torino,
1994.
4. Cleopa, Arhim. Ilie, Cuvânt de lămurire în legătură cu îndreptarea Calendarului, Edit.
Inst. Biblic, Bucureşti, 1955.
5. Drăgulin, Pr. Conf. Dr. Ghe. I., Era creştină. Metoda calculării şi posteritatea ei
ştiinţifică¸în “B.O.R.” CXII (1994), nr. 7-12.
6. Ghiuş, Arhim. Benedict, Izvoare liturgice şi pastorale, Editura Christiana, Bucureşti,
2000.
7. Necula,  Pr. prof. dr. Nicolae, Tradiţie şi înnoire în slujirea liturgică, vol. I, Edit. Ep.
Dunării de Jos, Galaţi, 1996.
8. Schmemann, Alexander, Introducere în teologia liturgică, Editura , Bucureşti,
2002.
9. Vintilescu, Pr. Prof. Petre, Principiile şi fiinţa cultului creştin ortodox – Curs de Liturgică
Generală (manual dactilografiat), Bucureşti, 1940.

14