Academia Teologică din Moldova

CONSPECT
LA LITURGICA GENERALĂ
alcătuit de Arhim. Ermoghen Adam
după manualul Preot Prof. Dr. Ene Branişte

Chişinău 2002
 P artea întîia
INTRODUCERE ÎN STUDIUL LITURGICII

3
 Cap. 1
LITURGICA PRIVITĂ CA DISCIPLINĂ DE ÎNVĂŢĂMÎNT TEOLOGIC

1. Ce este Liturgica
Liturgica este disciplină a Teologiei practice, care se ocupă cu studiul
metodic şi sistematic al cultului divin public al Bisericii Creştine Ortodoxe.
Obiectul Liturgicii este cultul. Prin cult înţelegem totalitatea actelor, a formelor
şi a rînduielilor sfinte, prin care Biserica cinsteşte pe Dumnezeu şi împărtăşeşte
credincioşilor harul sfinţitor al lui Dumnezeu. Termenul tehnic care denumeşte
ştiinţa cultului divin public - Liturgica -derivă însă nu de la cuvîntul cult ci de la
cel de Liturghie. Astăzi prin cuvîntul Liturghie noi înţelegem serviciul divin în
timpul căruia se face sfinţirea Darurilor şi împărtăşirea credincioşilor cu ele.
Dar în Biserica creştină veche cuvîntul liturghie avea înţeles mult mai larg decît
cel de azi: el indica totalitatea actelor de cult ale serviciilor divine precum şi
administrarea lor, adică ceea ce înţelegem noi azi prin cult şi prin slujire
sacramentală (sfinţitoare) în general. în acest sens este întrebuinţat încă şi azi în
teologia apuseană. De altfel denumirea de Liturgică dată la noi disciplinei
teologice, care se ocupă cu studiul cultului, este justificată şi prin faptul că
S f Liturghie este cea mai importantă dintre slujbele cultului ortodox, este centrul
şi inima lui.

2. Obiectul şi împărţirea Liturgicii

Liturgica este deci nu numai studiul Liturghiei ci şi al cultului în general. Ea
studiază tot ceea ce se referă la cultul Bisericii Ortodoxe: originea, istoria şi
evoluţia lui, legile şi principiile lui de funcţionare, formele şi rînduielile lui din
trecut şi de astăzi, explicarea lui. Liturgica ne învaţă tot ce putem şti în legătură
cu întreg cultul Bisericii. Materia Liturgicii se împarte în 2 mari subdiviziuni:
Liturgica generală (teoretică) şi Liturgica specială (practică). Liturgica generală
expune esenţa cultului şi principiile generale (sau condiţiile externe) pentru
săvîrşirea cultului: persoanele liturgice, timpurile liturgice, locaşurile de cult,
obiectele _întrebuinţate în cult, formele de exprimare ale cultului. Liturgica
specială ke ocupă de istoria, descrierea şi explicarea serviciilor divine ale cultului
ortodox. Cultul altor confesiuni creştine este studiat pe larg în Liturgica
Comparată', dar unele informaţii scurte despre cultul Bisericilor necalcedoniene
(monofizite şi nestoriene) cît şi al celor Romano-catolice şi protestante se vor da
şi în manualul de Liturgică generală pentru a înţelege mai bine unele aspecte ale
cultului ortodox; informaţii care sînt mai importante şi din punct de vedere
ecumenist. Ca o disciplină mai nouă detaşată din Liturgică şi în parte din
Patrologie este socotită Imnografia (Imnologia) care se ocupă cu studiul poeziei
religioase creştine, adică al imnelor folosite în cultul bisericesc.

3. Locul Liturgicii în Teologie. Discipline înrudite şi auxiliare

Literatura liturgică scrisă în legătură cu cultul Bisericii a apărut încă de la
începutul literaturii creştine. Dar ca disciplină deosebită în cadrul învăţămîntului
teologic expusă metodic şi sistematic (ştiinţific) Liturgica s-a format pe la sfîrşitul

5
 sec. XVIII şi începutul sec. XIX. Pentru că cea dintîi şi cea mai însemnată datorie sinceră,
profesională a preotului este exercitarea funcţiei sacramentale sau sfinţitoare să şi înî
Liturgica este grupată de obicei în latura practică a Teologiei împreună cu Ap
Catehetica, Omiletica, Dreptul bisericesc şi Pastorala, cu care se află în strînsă formele
legătură, căci aceste discipline se ocupă cu studiul celorlalte două funcţii ale morală
preoţiei: cea didactică sau învăţătorească (Catehetica şi Omiletica) şi cea necesar
păstorească (de duhovnic) sau de conducere a turmei cuvîntătoare (Pastorala şi adevăra
Dreptul bisericesc). Cu Dreptul canonic şi bisericesc Liturgica are multe puncte de valo
comune căci unele din canoanele Sfinţilor Părinţi şi ale Sinoadelor se referă la înţelege
chestiuni de ordin liturgic. Cele mai strînse legături Liturgica are cu Dogmatica şi slujbele
Morala deoarece formele exterioare ale cultului sînt în cele mai multe cazuri în
transpunerea în practică a unor învăţături de credinţă şi unor reguli de viaţă învăţăte
religioasă. Legături strînse are Liturgica şi cu Istoria Bisericii Universale şi cu predici
Arheologia creştină de la care ia date privitoare la istoria şi dezvoltarea cultului în cult, să-
diferite epoci ale istoriei creştine. Multe puncte de contact are Liturgica şi cu să parti
Istoria artei religioase (creştine) întrucît cultul a pus totdeauna în serviciul său poată aj
toate formele de artă: arhitectura, pictura, sculptura, poezia, muzica. Utilă pentru
studiul Liturgicii poate fi întru cîtva şi Istoria religiilor căci ne poate ajuta a
înţelege originea şi sensul unor rituri şi ceremonii care sînt comune şi altor religii
(ca obiceiuri legate de sărbători practici străvechi legate de cultul morţilor sau de
cultul particular ş. a.)

4. Metoda de expunere a Liturgicii Izv

Deoarece cea dintîi preocupare a Liturgicii este descrierea cultului Bisericii Izv
Ortodoxe adică instituţiile noastre de cult în diferitele lor forme (locaşuri de cult, Izv
sărbători, servicii religioase, rituri, ceremonii, etc). şi cu diferitele lor reguli
pentru săvîrşirea cultului metoda principală folosită pentru expunerea materiei de L1
Liturgică este cea descriptivă sau expozitivă (fofosită mai ales în sectorul expunei
tipiconal). Pentru studierea originii şi evoluţiei formelor de cult în trecut se diferite
foloseşte metoda isterică. Pentru a pune în lumină elementele comune cît şi 1)«
deosebirile dintre diferite confesiuni creştine se foloseşte metoda comparativă. slujbelo
Pentru că în cult se manifestă viaţa interioară a Bisericii cînd este vorba să de apari
descoperim învăţăturile de credinţă sau ideile dogmatice şi simbolice mistice divine,
exprimate în formele cultului metoda de expunere a Liturgicii capătă un caracter importa
speculativ teologic. vechi ti]
ştiinţific
5. Folosul şi importanţa studiului Liturgicii 2)
Dintre cele trei chemări sau funcţiuni ale preoţiei (sacramentală, didactică şi (greacă
de conducere) cea mai importantă este cea sacramentală sau liturgică, adică anumite
misiunea de sfmţitor al credincioşilor şi de mijlocitor al harului divin. Această pot fi e
misiune îndeplinindu-se prin formele cultului, studiul Liturgicii este deosebit de Constau
important deoarece Liturgica învaţă tot ce trebuie să ştim despre cultul bisericesc. Diatoxa
Credincioşii văd în preot şi îl vor întîi de toate un bun săvîrşitor al cultului 3).
divin, şi ca preotul să devină un bun slujitor, pe lîngă calităţile naturale care se cer cult ne
unui slujitor bun (voce, înfăţişare fizică, ureche muzicală etc), şi pe lîngă pietate

6 i»
v
tă datorie sinceră, care trebuie să reiasă din tot ce face el în timpul slujirii, preotul va trebui
finţitoare să şi însuşească şi o bună pregătire liturgică.
reună cu Aprofundarea studiului Liturgicii ne ajută să cunoaştem sensul adînc al
ii strînsă formelor de cult, adică a slujbelor, spiritul şi rostul lor pentru viaţa religioasă
neţii ale morală a noastră şi a credincioşilor noştri. Prin urmare studiul Liturgicii este
> şi cea [ necesar pentru pregătirea profesională a viitorului preot; el formează pe slujitorul
itorala şi adevărat, respectuos faţă de regulile sacre ale cultului divin şi totodată conştient
e puncte de valoarea, sensul şi frumuseţea slujbei lui, dîndu-i acel orizont larg şi acea
referă la înţelegere superioară, care îl va feri de executarea maşinală şi formalistă a
natica şi slujbelor.
e cazuri în al doilea rînd studiul Liturgicii este necesar preotului şi în calitatea lui de
de viaţă învăţător, pentru că îl ajută la instruirea credincioşilor în tainele cultului prin
ile şi cu predici şi cateheze, în care să explice rostul şi semnificaţia religioasă a actelor de
iltului în cult, să-i facă pe credincioşi să înţeleagă adevăratul rost şi importanţa slujbelor şi
ca şi cu să participe la ele, cu interes cu dragoste şi în chip activ şi totodată ca ei să şi
ciul său poată apăra credinţa ortodoxă de toate obiecţiile ateiştilor şi neoprotestanţilor.
ă pentru
ajuta a
>r religii
r sau de Cap. II
IZVOARELE LITURGICII

Izvoarele Liturgicii se împart în două mari categorii:

Bisericii Izvoare directe (nemijlocite);
de cult, Izvoare indirecte (mijlocite).
r reguli
;eriei de I. Izvoare directe sînt acele opere (documente) scrise care au ca scop direct
sectorul expunerea unor informaţii privitoare la rînduiala, istoria sau explicarea cultului în
ecut se diferite faze ale dezvoltării lui:
e cît şi 1) Cărţile de cult (sau ritual). Ediţiile contemporane ne dau rînduiala de azi a
arativă. slujbelor sfinte, iar cărţile mai vechi ieşite din uz şi manuscrisele folosite înainte
orba să de apariţia tiparului ne ajută să reconstituim fluctuaţiile din trecut ale serviciilor
mistice divine. Ele constituie izvoarele de căpetenie pentru istoria cultului. Cele mai
caracter importante din ele au fost publicate în diferite colecţii şi ediţii de texte liturgice
vechi tipărite mai ales la Apus începînd cu sec. XVI pentru interese apologetice şi
ştiinţifice;
2) Rînduielile vechi bisericeşti şi toate scrierile din literatura artistică
ictică şi (greacă şi latină) bizantină, neo-greacă, veche slavă, consacrate cultului în
i, adică anumite epoci şi regiuni ale lumii creştine, explicarea slujbelor sfinte etc. Tot aici
Această pot fi enumerate şi rînduielile locale de slujbă formulate de unii patriarhi din
;ebit de Constantinopol sau de alţi ierarhi din lumea creştină ortodoxă, ca de exemplu
ricesc. Diatoxa (Rînduiala) liturgică a patriarhului Fotie IV din sec. XIV;
cultului 3) Practica veche şi generală a Bisericii sau tradiţia nescrisă în materie de
s se cer cult ne consemnate în cărţile de slujbă, dar consacrate printr-o veche şi unanimă
pietate

7
 întrebuinţare sau prin consimţămîntul tacit al Bisericii, mai ales în domeniul 1
slujbelor funerare şi ale cultului morţilor, precum şi al slujbelor arhiereşti; de for
4) Monumente arheologice şi antichităţi bisericeşti păstrate pînă azi sau 2
descoperite prin săpături şi cercetări (resturi de biserici, obiecte liturgice, vechi acelee
inscripţii, pietre funerare, picturi religioase etc). 3
II. Izvoare indirecte sînt toate acele scrieri documente sau texte literare care fa* sumar
n-au ca scop direct nici nevoile cultului şi nici descrierea cultului, dar conţin 4
referenţe întîmplătoare de interes liturgic-rugăciuni, citate indirecte sau veac.
interpretări în legătură cu serviciul divin: al Car
1) Sfînta Scriptură a Vechiului Testament (Levitic, Numeri, Psaltirea) în Ii
care găsim descrise instituţiile de cult ale Legii Vechi, dintre care unele s-au trei v<
păstrat şi în cultul creştin; ş\ o. Noului Testament (Fapte, I Corinteni, Apocalipsa), numir
care conţin cele mai vechi informaţii asupra cultului creştin şi al modului în care Mîntu
se oficia el în epoca Sf. Apostoli. De asemenea şi Epistola către Evrei; V, dar
2) Scrierile Sf. Părinţi şi ale scriitorilor bisericeşti şi ale altor teologi din lor ele
vechime care tratează despre chestiuni în legătură cu cultul creştin, ca ex. a
Apologia I a Sf. Iustin Martirul; Aposfc
3) Rînduielile vieţii monahale, care cuprind norme fixate de marii b
întemeietori şi organizatori de mănăstiri şi în care reglementează în amănunţime
A
c
viaţa călugărilor. In aceste reguli un loc important îl ocupă îndrumările în legătură Ir
cu rugăciunea şi cultul, care constituie îndeletnicirea de căpetenie a monahilor. Apost<
De exemplu, Regulile Sf. Pahomie cel Mare, Vasile cel Mare (Reguli mari şi unor s
mici), Ioan Cassian şi Benedict de Nursia, Teodor Studit şi Atanasie de la Aton. forma
Tot reguli monahale ale Sf. Sava cel Sfinţit stau şi la baza Tipicului Mare folosit lor în <
şi azi pe la mănăstiri (din sec. V-VI); . *
4) Canoanele S f Apostoli ale S f Părinţi şi ale Sinoadelor (ecumenice şi
locale) deoarece ele cuprind şi numeroase dispoziţii şi hotărîri privitoare la cult. Pi
Aşa sînt de exemplu canoanele Sinodului local de la Laodiceea din Asia Mică abia S]
(sec. IV) şi unele din canoanele Sinodului Quinisext sau Trulan (692 cele di
Constanţinopol). Aici se mai pot adăuga deciziile sinoadelor endemice divers*
(permanente) ţinute la Constantinopol de către patriarhii ortodocşi (din Ierusalim, conten
Antiohia, Alexandria) şi dispoziţiile ierarhilor locali, care reglementează felurite IV
amănunte secundare de ordin liturgic, valabile pentru eparhiile respective. pentru
mai în
V.-- . . . ■ i;
Cap. III-IV 2
LITERATURA LITURGICĂ 3;
... . . „ C
1. Scrieri de interes liturgic în literatura creştină din primele trei veacuri catehe
In primele trei veacuri, din pricina persecuţiilor cultul creştin, care se găsea jar ex,
atunci la începutul dezvoltării sale, nu s-a putut dezvolta liber. Din acea epocă n- tîlcuin
avem nici o expunere sistematică asupra cultului, nici o scriere care să se ocupe în Dionis
chip special cu probleme de ordin liturgic. în operele unora dintre Sf. Părinţi şi biseric
scriitori bisericeşti aflăm doar cîteva informaţii izolate şi incidentale asupra nematc
cultului de atunci scrise mai mult cu scop misionar sau apologetic:

8
>meniul 1) Didahia (învăţătura) celor 12 Apostoli de la sfîrşitul sec. I ne dă modele
de formule liturgice întrebuinţate la serviciul euharistie unit pe atunci cu agapele;
azi sau 2) Epistola I către Corinteni a Sf. Climent, episcopul Romei, cu aproape
vechi aceleaşi amănunte;
3) Apologia I a Sf. Iustin Martirul (mijloc, sec. II) conţine o descriere
tre care Ubp sumară a Liturghiei din timpul său, cea mai veche şi mai completă;
conţin 4) Menţiuni scurte şi adesea vagi despre rugăciunea publică de la sfîrşitul
te sau veac. II şi începutul veac. III găsim în scrierile lui Tertulian, Origen, Sf. Ciprian
al Cartagenei.
rea) în Indicaţii mai complecte şi mai preţioase asupra cultului creştin din primele
le s-au trei veacuri găsim în grupa scrierilor anonime şi pseudo-epigrafe cunoscute sub
alipsa), numirea generală de Rînduieli bisericeşti prezentate că ar proveni de la
în care Mîntuitorul şi Sfinţii Apostoli. Deşi redactate în forma lor de azi abia în sec. IV,
V, dar conţin şi prelucrează materiale din surse mai vechi aşa îneît după cuprinsul
jgi din , lor ele aparţin mai degrabă primelor trei veacuri:
ca ex. a) Rînduiala bisericească egipteană identificată astăzi cu Tradiţia
Apostolică a lui Ipolit Romanul (considerată mai înainte pierdută);
marii b) Constituţiile Apostolice sau Aşezămintele S f Apostoli;
unţime c) Testamentum Domini Noştri Jesu Christi de origine siriană,
îgătură în ele şi în altele mai puţin importante (ca de exemplu: Didascalia
ahilor. Apostolilor, Canoanele lui Ipolit) găsim reguli preţioase privitoare la rînduiala
nari şi unor servicii divine mai importante (Sfînta Liturghie, Botezul, Mirungerea), la
, Aton. forma locaşurilor de cult, disciplina în biserici, la slujitorii bisericeşti şi atribuţiile
folosit lor în cult, la sărbători şi posturi.

nice şi 2. în perioada Patristică (sec. IV- VIII)

a cult. Primele scrieri din literatura creştină, care au scop şi conţinut liturgic apar
l Mică abia spre sfîrşitul sec. IV, cînd cultul creştin se dezvoltă în voie. Acum apar şi
(692 i cele dintîi cărţi liturgice propriu-zise sub forma de colecţii de rugăciuni rostite la
lemice diverse slujbe, cum este Evhologhionul lui Serapion episcop de Thmuis (Egipt),
isalim, i contemporan Sf Atanasie cel Mare şi Antonie păstrat în copii mai tîrzii.
elurite Mai numeroase din epoca ceea sunt aşa numitele cateheze mystagogice
] pentru nevoile catehumenatului (catehumeni şi neofiţi) care explică cele trei Taine
mai însemnate-Botezul, Mirungerea şi Liturghia:
N 1) 5 cateheze mystagogice ale lui Chirii al Ierusalimului (+386);
2 ) Omiliile catehetice ale lui Teodor de Mapsuestia (+428);
3) Catehezele lui Ioan Gură de Aur (+407).
Cu dispariţia catehumenatului prin secolul V dispar şi comentariile
icuri s catehetice-omiletice pentru a face loc celor cu scop şi caracter teologic-scolastic,
gasea jar explicarea Sf. Liturghii să se facă după metoda alegorico-mistică. Prima
oca n- tîlcuire de acest gen este scrierea Despre ierarhia bisericească a lui Pseudo-
upe in Dionisie Areopagitul (circa an. 400) în care serviciul liturgic al ierarhiei
înţi şi bisericeşti este conceput şi înfăţişat ca o imitaţie sau copie terestră a cultului
isupra nematerial al ierarhiei cereşti, avînd ca scop unirea tainică a oamenilor cu

9
Dumnezeu. Pe urmele lui Pseudo-Dionisie merg aproape toţi comentatorii
bizantini ai liturghiei ortodoxe: Refc
1) Maxim Mărturisitorul (+633). cu a sa Mystagogia; temeliile.
2 ) Gherman I patriarhul Constantinopolului (+740) Descrierea bisericii şi şi la o n<
contemplaţie (explicare) mistică; tiparului,
3) Teodor Studit (+826). Explicarea Liturghiei Darurile mai înainte sfinţite. iniţiată d
întîi cato
în Apus interpretarea mistico alegorică se dezvoltă într-o măsură mai redusă: răsăritene
1) Ambrozie ep. Milanului (+397). De mysteriis (Despre Sfintele Taine); catolicii j
2) Peregrinatio ad Loca Sancta Egeriae adică memorialul de călătorie al doctrinei
pelerinei apusene Egeria, care ne dă bogate şi interesante amănunte asupra privitoare
locaşurilor sfinte şi asupra slujbelor sfinte oficiate la Ierusalim în acea vreme; Euharistii
3) Gherman ep. Parisului în sec. VI scrie o explicare scurtă şi simplă a ierurgiilo
liturghiei galicane din timpul său; cele mai
4) Izidor de Sevilla (+636) scrie o explicare a liturghiei spaniole. Graecoru:
1730) ret
3. în Bisericile Vechi Orientale Sf. Taine
Comentarii liturgice cu caracter alegoric au scris Iacob de Edessa (+708) şi Mun
Iacob (Dionisie) Barsalibi (+1171) la sirienii de Vest şi alţii. ales în do
a) SI
4. In Răsărit după epoca patristică (sec. VIII- IX) facă mai
După căderea Constantinopolului sub turci (1453) centrul de explicare a Care din
Liturghiei se mută la Tesalonic, unde au activat doi mari tîlcuitori: Nicolae catolică;
Cabasila (sec. XIV) şi Simeon al Tesalonicului (+1429). Primul a scris: b) sj
1 ) Tîlcuire a dumnezeieştii Liturghii; Liturghie:
2) Despre viaţa în Hristos (cu explicarea celor trei Taine).
Al doilea explică simbolismul locaşului şi rînduiala tuturor serviciilor divine
din timpul său (Liturghia Tainele şi unele ierurgii ca rînduiala tunderii în La j
călugărie şi înmormîntării). 1)
Gherman al Constantinopolului, Nicolae Cabasila şi Simeon al Tesalonicului dumnezei
au fost cel mai mult imitaţi, copiaţi, prelucraţi şi citaţi de către interpreţii de mai 1803;
tîrziu ai Liturghiei, dintre care cel mai cunoscut este Nicolae Vulgaris (Bulgarul) 2) С
din secolul XVII cu a sa «învăţătură Sfîntă". Alexandri
3)G.
5. In Apus in Evul Mediu 4) Pt
O mare importanţă pentru dezvoltarea şi direcţia ulterioară la literaturii 1935.
liturgice apusene a avut reforma liturgică a papei Grigore VII Hildebrant (sec. XI) 5 ) j)t
care a impus definitiv ritul liturgic de la Roma (cu caracter local pînă atunci) şi Litur
restului lumii catolice generalizîndu-1 mai ales în Italia, Franţa şi Spania. Din j^a r
punct de vedere aproape exclusiv doctrinar sau dogmatic au tratat despre cultul Î)~Ă
catolic marii teologi scolastici ca Toma din Aquino (+1274) şi Albert cel Mare explicare*
(+1280) cu al său Opus de mysterio Missae, una din cele mai solide lucrări bisericeşt
apusene de exegeză liturgică. 2) P
simbolică

10
entatorii 6. în Apus după Reformă pînă azi
Reforma religioasă protestantă reformată din sec. XVI atacă mai ales
temeliile, tradiţiile şi autenticitatea cultului catolic şi a adus ca urmare între altele
sericii şi şi la o nouă înflorire a literaturii liturgice. La aceasta a contribuit şi răspîndirea
tiparului, dar şi curentul cultural al umanismului şi contrareforma bisericească
finţite. iniţiată de Sinodul de la Trident. Aceasta a adus folos şi pentru Ortodoxie, căci
întîi catolicii, apoi şi protestanţii, au început să editeze colecţii de texte liturgice
redusă: răsăritene pentru interes apologetic şi ştiinţific în a căror vechime şi autoritate
ne); catolicii găseau preţioase arme noi de luptă şi argumente solide pentru susţinerea
îtorie al doctrinei adevărate şi pentru combaterea inovaţiilor dogmatice protestante
asupra privitoare la multe probleme de cult, ca de exemplu: caracterul de jertfa al Sf.
me; Euharistii, prefacerea Darurilor la Liturghie, valabilitatea Sfintelor Taine şi ale
implă a ierurgiilor ca mijloace de sfinţire şi de împărtăşire a harului divin etc. Una dintre
cele mai importante tipărituri de acest fel este Evhologhion sive. Rituale
Graecorum tipărit de dominicanul Iacob Goar la Paris în 1647 (ediţia II Veneţia
1730) retipărit la Graz 1960, cuprinde textul grecesc şi rînduiala Liturghiilor, a
Sf. Taine şi a ierurgiilor ortodoxe însoţite de note şi comentarii erudite.
1-708) şi Munca ştiinţifică a liturghiştilor apuseni din secolul nostru este orientată mai
ales în două direcţii:
a) Spre pătrunderea fiinţei sau esenţei istorice a liturghiei, ceea ce încearcă să
facă mai ales reprezentanţii curentului cunoscut sub numele de Mişcarea liturgică
licăre a care din 1910 s-a răspîndit mai ales în Belgia, Olanda, Franţa şi Germania
Nicolae catolică;
b) spre editarea critică a textelor de liturghie şi a izvoarelor pentru studiul
Liturghiei şi al cultului în general, cu care se ocupă alţi liturghişti.

r divine 7. Literatura liturgică la ortodocşi în ultimele două secole

ierii în La greci:
1) Dimitrie Darvaris (+1809). "Manual creştinesc" explicare a
micului dumnezeiescului locaş, a vaselor, veşmintelor, sfintelor slujbe şi Taine, Viena
de mai 1803;
ilgarul) 2) Constantin Kaliniku. Locaşul de cult şi cele ce se săvîrşesc într-însul,
Alexandria 1921;
3) G. Sotiriu. Arheologie creştină şi bizantină, Atena 1942;
4) Panaghiotis Trembela. Cele trei Liturghii după manuscrisele de la Atena
eraturii 1935;
iec. XI) 5) Dimitrie Moraitis. Liturghia Sf. Vasile (1937); Liturghia Sf. Iacob (1939);
anei) şi Liturghia Darurilor mai înainte sfinţite (1935).
ia. Din La ruşi:
: cultul 1) Arhiepiscopul Veniamin Krasnopievkov. Tabla Nouă (Novaia Scrijal)
;1 Mare explicarea mistică a locaşului a Liturghiei a tuturor slujbelor şi lucrărilor
lucrări bisericeşti (M. 1803);.
2) Prot. I. Dmitrievski. Explicarea Sf. Liturghii (istorică dogmatică şi
simbolică) (M. 1884);

11
 3) Prot. C. Nicolski. Ajutor pentru învăţarea rînduielii serviciului
dumnezeiesc al Bisericii Ortodoxe ( Peterburg 1862);
4) Petru Lebedev. învăţătură despre serviciul dumnezeiesc al Bisericii
Ortodoxe (M. 1881);
5) Monografii liturgice au mai scris: Rojdestvenski, Pavlov, Mansvetov,
Petrovski, Krasnoselţev, Bulgacov , Uspenski;
6 ) Arheologie şi artă creştină: Pocrovski, Kondakov, Uspenski, A.
Uspenski.
La români:
'■ A

1) Ieremia Cacavela. Traduce în prescurtare din greceşte «învăţătura sfîntă"

a lui Nicolae Vulgaris (Iaşi 1697);
2) Viitorul episcop al Rîmnicului Chesarie traduce toată opera
arhiepiscopului Simeon al Tesalonicului cu titlul "Voroavă de întrebări şi
răspunsuri"(1765), iar la 1865 6 6 se retipăreşte sub titlul "Tractat asupra tuturor
dogmelor credinţei noastre ortodoxe";
3) Dr. Badea Cireşeanu "Tezaurul liturgic al Sf. Biserici creştine Ortodoxe
de Răsărit" în 3 voi. (Bucureşti 1910-1912);
4) Dr. V. Mitrofanovici. Liturgica Bisericii Ortodoxe (curs universitar),
Cernăuţi, prelucrată de T. Tarnavschi (1909) şi de Nectarie Cotlarciuc (1929);
5) Pr. Petru Vintilescu ( 1974):
a) Liturgica generală;
b) Istoria Liturghiei;
c) Despre poezia imnografică din cărţile de ritual şi cîntarea bisericească
(1937);
d) Liturghiile Bizantine privite istoric (1943);
e) Liturghierul explicat (Bucureşti 1972).
Manuale de liturgică pentru seminarii au mai scris: Melhisedic episcopul
Romanului pr. Samuil Andrievici, Ilarie Teodorescu, ep. Ghenadie al Argeşului
(Bucureşti 1877).
Manuale de Tipic: Melhisedic ep. Roman, ep. Gherasim Sofirin al
Romanului, mitr. Silvestru Moraru, pr. D. Lungulescu (Craiova).

12
rviciului

Bisericii

nsvetov,

îski, A.

a sfîntă"

l opera
ebări şi
i tuturor

)rtodoxe

rersitar),
29);
Partea a doua
D ESPR E C U LT
(C ultul ca obiect de studiu al L iturgicii)
ricească

)iscopul
rgeşului

firin al

13
 Cap. I
CULTUL RELIGIOS, DEFINIŢIA Şl DIFERITELE LUI ASPECTE

1. Definiţia cultului. Esenţa sau fiinţa lui

Cuvîntul cult este de origine latină şi derivă de la forma de supin (cultum) a
verbului colo-ere, care însemnează a cultiva, a îngriji, a respecta, a adora.
în antichitate în domeniul religios cultul însemna teama şi respectul faţă de
zei, cît şi ceremoniile religioase, prin care oamenii cinsteau pe zei şi credeau că se
pun în contact cu ei. Pe teren creştin cultul înseamnă orice act religios menit să
pună pe om în legătură cu Dumnezeu, exprimînd pe de o parte cinstirea lui
Dumnezeu, iar pe de altă parte mijlocind sfinţirea omului prin împărtăşirea
harului dumnezeiesc.
Esenţa sau fiinţa cultului este sentimentul că ne aflăm în faţa lui Dumnezeu
şi că intrăm în legătură cu El prin invocarea numelui Lui, prin rugăciune sau prin
alte mijloace. Din punct de vedere subiectiv cultul este o însuşire naturală a
sentimentului religios. Oamenii totdeauna au avut tendinţa de a cinsti pe cei ce
sînt superiori lor prin vîrstă, cultură, putere, etc. , de a le mulţumi celor ce le fac
bine. Cu atît mai mult se cuvine mulţumire lui Dumnezeu, Care este Creatorul şi
Atotţiitorul lumii şi al nostru, Care are grijă de noi şi este infinit de mare, de bun,
de puternic, veşnic şi de a căuta să fim în legătură cu El, de a-I cere ajutor la
nevoie.

2. Cult intern şi extern

Cînd această atitudine de respect faţă de Dumnezeu rămîne ascunsă în suflet
sau se traduce în forme lăuntrice (admiraţie etc.) se numeşte cult intern, subiectiv
sau teologic.
Dar cultul nu poate rămînea mult în această stare. Ca orice idee el tinde să se
exprime prin forme exterioare văzute şi atunci el devine cult extern', rugăciune cu
cuvinte, facerea semnului crucii, punerea în genunchi etc. Sub formă externă
cultul capătă un caracter social colectiv, pentru că formele lui exterioare sunt sau
pot fi aceleaşi pentru toţi oamenii sau măcar pentru mai mulţi inşi, care pot forma
o societate sau grupare religioasă.
între esenţa cultului şi formele lui externe, adică între idee sau simţire
religioasă şi actele de cult trebuie să existe o legătură strînsă ca între rădăcina
copacului şi coroană, frunze şi flori. Cultul intern lipsit de forme exterioare de
manifestare se atrofiază sau degenerează în forme periculoase de viaţă religioasă:
misticism exagerat, fanatism religios.
Cînd formele externe sunt lipsite de suportul fondului sufletesc lăuntric, din
care ele trebuie să izvorască ca din izvor, ele capătă forme goale lipsite de
conţinut religios, care se îndeplinesc în virtutea tradiţiei din deprindere. Cultul
adevărat complet este format din cult intern + cult extern, adică sentiment religios
exprimat în forme externe.

3. Cult particular şi cult public

După persoanele care îl practică cultul poate fi de două feluri:

15
 1) Individual, particular sau personal atunci cînd este practicat de fiecare Ci
ins în parte independent de societatea religioasă din care face parte; ca între
2) Public, social sau colectiv cînd este practicat de grupuri întregi de aceasta
persoane încadrate în aceeaşi colectivitate religioasă prin identitatea concepţiei Cu
religioase şi prin aceleaşi forme de cult. Acesta din urmă este cultul oficial al deosebii
Bisericii, cultul divin public sau cultul bisericesc, de care se ocupă studiul din idei
Liturgicii. religii,
Cultul divin public se deosebeşte de cel particular prin aceea că: protesta
1) Se exercită prin mijlocirea clerului (sfinţiţilor slujitori) pe cînd cel sa, dar §
particular se face de fiecare credincios în parte fară nici un intermediar între el şi organic«
Dumnezeu; credinţă
2) în timpuri determinate în zile şi ceasuri anumite obligatorii pentru toată imnogra
obştea credincioşilor pe cînd insul religios se poate ruga cînd simte nevoia; constitu:
3 ) în locuri anumite (biserici) pe cînd rugăciunea particulară se poate face
oriunde;
4) După un anumit tipic, adică după rînduieli fixe şi stabile consfinţite de
practica Bisericii şi înscrise în cărţile de cult, pe cînd insul credincios se poate
ruga cu acele cuvinte, care îi vin pe buze la momentul dat aşa cum simte sau
găseşte mai nimerit.
NOTĂ: Unele din creaţiile personale ale cultului particular cu timpul pot
deveni generale, fiind adoptate de grupuri mai mari de credincioşi şi terminînd
Fac
prin a fi adoptate în întreaga colectivitate religioasă (religie, Biserică, confesiune
Dumnez
sau asociaţie religioasă) atunci cînd îndeplinesc condiţiile cerute pentru aceasta:
cultului
conformitatea cu doctrina religioasă a Bisericii respective, claritatea sau puterea
respect s
de expresie, satisfacerea unor cerinţe religioase reale şi generale resimţite de toată
aceste m
1colectivitatea etc. Aşa iau naştere formele cultului din pietatea populară.
Cultul particular şi cel public nu se exclud, ci se completează unul pe altul.
Întrucît omul este fiinţă individuală şi colectivă totodată, viaţa religioasă
Sub
completă se satisface prin echilibrul just, care trebuie să existe între obligaţiile
însă ca j
cultului social şi nevoile pietăţii personale a fiecărui ins în parte. In creştinismul
particula
ortodox (ca şi în cel catolic) întîietate se dă cultului divin public, pentru că
caracter
participarea la el este necesară pentru mîntuire. Rugăciunea particulară are rostul
adică ob;
ei foarte însemnat, dar nu poate înlocui cultul public.
de trăire
sentimen
4. Raportul dintre religie şi cult
şi daruri]
Care este raportul dintre religie şi cult? Noţiunea de religie este cu mult mai
sfinţiţii s
largă decît cea de cult. Ea cuprinde toate formele, pe care le poate îmbrăca religia
adică:
1) Dogma sau concepţia pe care o avem despre Dumnezeu şi raportul nostru Spr
cu El; care ador
2) Morala şi disciplina religioasă (regulile de viaţă şi de organizare a o treaptă
societăţii religioase), derivate din dogma respectivă; Sale, cît
3) Cultul religios (formele prin care obştea exprimă sau caută să realizeze faţă de <
legătura ei cu divinitatea). dumneze
atributele
16
 fiecare Cultul este deci o parte a religiei. între religie şi cult este legătură organică
ca între parte şi întreg. Cultul are o mare importanţă în viaţa religioasă, pentru că
•egi de aceasta se trăieşte şi se manifestă mai ales prin formele cultului.
icepţiei Cultul derivă din religie şi orice formă de cult are la origine idee religioasă
icial al deosebită. De aici şi diversitatea formelor de cult la fiecare religie care provine
studiul din ideile diferite ale oamenilor despre divinitate. Chiar şi în limitele aceiaşi
religii, ca cea creştină de exemplu, flecare confesiune (ortodoxă, catolică,
protestantă de diferite forme) se deosebeşte nu numai prin învăţătura de credinţă a
nd cel sa, dar şi prin forme deosebite de cult. însă nicăieri nu se vede mai bine legătura
re el şi organică dintre cult şi religie ca în ortodoxie, unde învăţătura ortodoxă de
credinţă a găsit admirabile formule de exprimare în formele cultului, mai ales în
u toată imnografia bizantină (canoane, tropare etc.). De aceea cultul Bisericii Ortodoxe
constituie o parte importantă a Sf. Tradiţii.
te face

ţite de
: poate
ite sau

A
Cap. INII
>ul pot
FACTORII SAU TERMENII CULTUL
■ninînd
Factorii sau termenii între care se mişcă acţiunea cultului în general sunt doi:
esiune
Dumnezeu.şi omul. Dumnezeu ca fiinţă supremă perfectă şi absolută este obiectul
:easta:
cultului nostru adică cel către Care se îndreaptă manifestările noastre de cinstire,
>uterea
respect sau venerare, iar omul este subiectul cultului, adică cel de la care pleacă
s toată
aceste manifestări.
; altul,
1. Subiectul cultului
gioasă
Subiectul cultului este omul creatura cea mai de seamă a lui Dumnezeu; luat
gaţiile
însă ca ins izolat omul este subiect numai al cultului individual, personal sau
îismul
particular. Dar în cultul divin public al Bisericii creştine Ortodoxe, care are
tru că
caracter social sau colectiv, adevăratul subiect al cultului public este Biserica,
rostul
adică obştea credincioşilor uniţi între ei prin unitatea de credinţă, de organizare,
de trăire religioasă şi prin identitatea formelor de cult. Biserica îşi., exprimă
sentimentele ei colective de adoraţie faţă de Dumnezeu şi primeşte de la El harul
şi darurile Sale prin intermediul reprezentanţilor ei legali şi consacraţi, care sunt
lt mai
sfinţiţii slujitori (membrii clerului).
religia
2. Obiectul cultului
nostru Spre deosebire de cultul patriarhilor şi al drepţilor din Vechiul Testament,
care adorau pe Dumnezeu în unitatea naturii Sale, cultul creştin, care se găseşte pe
^are a o treaptă mai superioară de revelaţie, cinsteşte pe Dumnezeu în unitatea fiinţei
Sale, cît şi mai ales în treimea persoanelor Sale, adică aşa cum S-a manifestat El
lizeze faţă de oameni. în imnele şi rugăciunile din slujbele ortodoxe fiecare dintre
dumnezeieştile persoane ale Sf. Treimi este invocată şi cinstită sau adorată cu
atributele legate de rolul ei specific în iconomia mîntuirii:
17
 a) în rugăciunile noastre ne adresăm lui Dumnezeu Tatăl ca principiu al strigă A
Dumnezeirii, ca Născător al Fiului şi Purcezător al Duhului. El este invocat ca moşteni
Părinte al tuturor, ca Creator, Atotţiitor şi Binefăcător al lumii şi al omului. Model creştină
de rugăciune către Dînsul avem Tatăl nostru; Dumnez
b) Dumnezeu Fiul este invocat şi slăvit în cultul creştin ca Răscumpărător şi Săi, rapc
Mîntuitor al Lumii. în această calitate El este ca obiect primitor cît şi ca copiii 1<
mijlocitor al cultului nostru şi prin El se împlinesc rugăciunile noastre. Odată cu îndrăzni
Dumnezeirea Fiului noi adorăm şi Sfîntul Trup al Domnului, care este unit rugăciur
inseparabil cu Dumnezeirea. Pe aceasta se întemeiază cultul Sfintei Euharistii. interpret
Fiul este cel mai apropiat de omenire dintre cele trei persoane ale Sf. Treimi şi cel sufletele
mai des pomenit, invocat şi slăvit. De aceea, cultul creştin poate fi numit cult robi pîr
hristocentric. Model de rugăciune către Fiul-Unul e născut... manifest
c) Dumnezeu Duhul Sfînt este sfinţitorul lumii şi continuatorul lucrării de
mîntuire realizată în principiu de Fiul; chiar şi întruparea Fiului s a făcut prin
Duhul Sfînt. în cultul Bisericii şi rugăciunile noastre către Dumnezeu se fac prin Ob
Duhul Sfînt şi sfinţirea Darurilor la Liturghie şi sfinţirea apei şi toate sfinţirile se in tnnita
fac prin Duhul Sfînt. către car
De aceea Dumnezeu Duhul Sfînt, a treia persoană a Sf. Treimi, este invocat adoraţia
şi adorat în cultul creştin ca izvor al harului dumnezeiesc, al sfinţirii şi unirii este m e
noastre cu Tatăl. Model de rugăciune către Sf. Duh-împărate Ceresc... Dar
Dar în imnele şi rugăciunile cultului creştin ortodox de astăzi cele trei obiective
Persoane dumnezeieşti sînt invocate, slăvite sau adorate foarte rar în rugăciuni Alţi
deosebite, adresate fiecăreia în parte. Mai des cele trei Persoane treimice sînt care staii
invocate şi adorate împreună în formulele finale ale vozglasurilor rugăciunilor, ca 1) ^
de ex. "Că Ţie se cuvine toată slava, cinstea şi închinăciunea Tatălui şi Fiului şi păcat. Ei
Sf. Duh...”; în cîntările Bisericii primare: "Slavă Tatălui şi Fiului şi Sf. Duh...” în slujitori
anaforaua sfinţirii Darurilor la Liturghie. Dar avem şi rugăciuni adresate Sf.
___ ___
pentru oî A

Treimi ca de ex.: "Preasfîntă Treime miluieşte-ne pre noi...” sau imnul cuv. are înger
Ioanichie: "Nădejdea mea este Tatăl, scăparea mea este Fiul, acoperemîntul meu 2) 5
este Duhul Sfînt, Treime Sfîntă slavă Ţie" din Miezonoptica de toate zilele. Avem viaîa l°r
şi o sărbătoare specială în cinstea Sf. Treimi la Duminica Mare. faptelor
consideri
3. Raportul dintre factorii (termenii) cultului în creştinism (In. 10, 1
în unele dintre rugăciunile şi imnele ortodoxe Dumnezeu este invocat ca urmat în
Stăpîn de către noi robii Săi. Limbajul acesta nu este specific creştin, ci mai 3) &
degrabă o reminiscenţă a concepţiei religioase iudaice şi păgîne din societatea Mîntuitoi
sclavistă, în care raportul dintre Dumnezeu şi om era conceput ca de la stăpîn la 4) Sj
slugă, de la tiranul despot la rob (sclav). Sentimentul pe care se baza cultul iudaic suntem n
şi cultul religiilor păgîne era teama de Dumnezeu. "Frica de Dumnezeu este 5) Sj
începutul înţelepciunii" (Sirah I, 14; Ps. 110, 10). în creştinism locul temerii îl ia 6) &
sentimentul superior de dragoste căci "Dumnezeu este iubire" (1 In. IV, 8 ) "Atît păstrează
de mult a iubit Dumnezeu lumea...”(In. III, 16). Sf. Ap. Pavel scrie: "Iar cînd a 7 ) Sj
venit plinirea vremii, a trimis Dumnezeu pe Fiul Său cel născut din femeie, născut minuni al
sub Lege, ca să răscumpere pe cei de sub Lege, ca să primim înfierea. Iar pentru 8) A
că sînteţi fii, a trimis Dumnezeu pe Duhul Fiului Său în inimile voastre, care biserica d

18
cipiu al strigă Avva (Părinte); aşa că nu mai eşti rob, ci fiu; iar de eşti fiu, eşti şi
/ocat ca moştenitor al lui Dumnezeu prin Iisus Hristos" (Gal. 4, 4-7). Aşa că în religia
i. Model creştină adevăratul raport dintre cei doi termeni ai cultului, adică dintre
Dumnezeu şi om, este raport de filialitate, adică raportul dintre un tată bun şi fii
arător şi săi, raport întemeiat pe sentimentul de dragoste şi de respect al părinţilor faţă de
ît şi ca copiii lor şi al copiilor buni faţă de părinţii lor. De aceea la Liturghie noi
)dată cu îndrăznim să-L numim pe Dumnezeu Tatăl nostru. Dacă şi astăzi uneori în
ste unit rugăciunile noastre îl numim pe Dumnezeu Stăpîn, aceasta nu trebuie să fie
haristii. interpretată în sensul Vechiului Testament. Domnul S-a făcut pe Sine "Stăpîn" al
ai şi cel sufletelor noastre prin aceea că, întrupîndu-Se şi luînd chip de rob, a slujit foştilor
nit cult robi pînă la cruce şi moarte, cîştigîndu-le astfel inimile şi'voinţele prin
manifestarea supremă a iubirii Sale faţă de ei.
rării de
;ut prin 4. Obiective secundare ale cultului ortodox
fac prin Obiectivul principal al cultului nostru este deci Sf. Treime, adică Dumnezeu
ţirile se în trinitatea persoanelor Sale. El este scopul ultim al cultului nostru sau termenul
către care se îndreaptă, direct sau indirect, toate actele noastre de cult. împletind
invocat adoraţia şi mulţumirea pe care Biserica le aduce lui Dumnezeu, cultul Bisericii
i unirii este în esenţa lui teocentric.
Dar în cultul Bisericii creştine ortodoxe afară de Dumnezeu mai avem şi alte
île trei obiective, către care se îndreaptă cinstirea noastră.
găciuni Alţi termeni secundari ai cultului sînt îngerii şi sfinţii şi unele lucruri sfinte
ce sînt care stau în nemijlocită legătură cu aceştia sau cu Dumnezeu însuşi.
ilor, ca 1) îngerii sînt aproape de Dumnezeu şi sînt chipul ideal al făpturii fară de
iului şi păcat. Ei veşnic slăvesc pe Dumnezeu în ceruri (Is. 6 , 1-7; Ape. 5, 11-12), sînt
h...” în slujitori ai lui Dumnezeu (Mt. 4, 11) vestitorii voii Lui şi ai poruncilor divine
ate Sf. pentru oameni (înger=vestitor ex. arhng. Gavriil), ocrotitori ai noştri (fiecare om
ll cuv. are înger păzitor-Mt. 18, 10), ajutătorii noştri în realizarea mîntuirii (Evr. 1, 14);
al meu 2) Sfinţii sînt oamenii care au bine plăcut lui Dumnezeu încă pe pămînt prin
Avem viaţa lor curată şi exemplară, prin moartea mucenicească sau prin săvîrşirea
faptelor deosebite în istoria Bisericii (ex. Ap. Pavel) şi pe care după moarte îi
considerăm încununaţi în ceruri pentru meritele lor ca prieteni ai lui Dumnezeu
(In. 10, 14). Ei sînt rugători pentru noi înaintea lui Dumnezeu şi pilde vrednice de
>cat ca urmat în viaţă;
ci mai 3) Sfînta Euharistie, Trupul şi Sîngele Domnului, aşa numite de însuşi
ietatea Mîntuitorul (Mt. 26, 26, 28);
ipîn la 4) S f Cruce este sfinţită cu Sîngele Mîntuitorului prin moartea Lui pe cruce
iudaic suntem mîntuiţi şi a devenit simbol al creştinătăţii;
u este 5) S f Evanghelie conţine cuvintele mînţuitoare ale Domnului;
ii îl ia 6 ) Sf. Masă (Prestolul) pe dînsa se aduce Sf. jertfa a Euharistiei şi se
>"Atît păstrează Sf. Trup şi Sînge;
sînd a 7) S f moaşte trupurile proslăvite de Dumnezeu cu nestricăciune şi facerea de
născut minuni ale sfinţilor;
pentru 8 ) Alte obiecte rămase de la sfinţi-brîul şi omoforul Maicii Domnului din
, care biserica de la Vlahema şi altele;

19
 9) Icoanele pe care sînt înfăţişate chipurile sfinţilor, persoana dumnezeiască- b) C
omenească a Mîntuitorului, simbolurile celorlalte două persoane ale Sf. Treimi estetică; i
(Dumnezeu Tatăl în chip de bătrîn şi Sf. Duh în chip de porumb) le cinstim aşa Dumneze
cum în viaţa de toate zilele cinstim chipurile (foto) celor dragi nouă. Şi dacă ne greceşte)
rugăm în faţa lor, ne rugăm celor desemnaţi, iar nu chipului (Sinodul VII e) E
ecumenic), adică persoanelor zugrăvite pe dînsele. mărturisii
Deci
5. Cult absolut (de adorare) şi cult relativ (de venerare) euharistie
Cu toate că în practică atît cinstirea lui Dumnezeu cît şi a sfinţilor se
exprimă prin aceleaşi forme externe, totuşi din punct de vedere dogmatic este
deosebire esenţială între cultul, pe care îl dăm lui Dumnezeu (cult suprem sau Al
absolut), şi cel dat îngerilor, sfinţilor, moaştelor şi lucrurilor sfinte (cult credincio:
subordonat sau relativ). Pentru a se face o distincţie în această privinţă cultul dat credincio;
lui Dumnezeu se numeşte cult de latrie sau de adorare, iar cultul dat îngerilor, realizată <
sfinţilor, moaştelor şi lucrurilor sfinte se numeşte cult de dulie sau de venerare Dumneze
sau simplu cinstire. dumnezei
Cinstirea deosebită dată Sfintei Fecioare, care este mai presus decît toţi Acestea s
sfinţii după vrednicie, se numeşte iperdulie, supravenerare sau preacinstire. Aşad
Pe Dumnezeu îl cinstim pentru El însuşi, pe cînd pe îngeri, pe sfinţi şi lui Dumn
lucrurile sfinte le cinstim nu pentru ei (ele) înşişi, ci pentru legătura pe care o au mîntuirii
cu Dumnezeu, Care S-a preamărit prin aceste persoane şi lucruri sfinte. Aşadar, în sînt strîns
fond, prin Sfinţi noi cinstim şi slăvim tot pe Dumnezeu însuşi. celălalt, p
Aşa că Dumnezeu în Sf. Treime este obiectul adevărat (propriu zis) şi scopul inseparab
ultim al cultului nostru. Cultul creştin porneşte de la Dumnezeu şi se sfîrşeşte în Euharistie
Dumnezeu.

în af
Cap. IV vorbi şi c
SCOPURILE SAU FUNCŢIILE CULTULUI DIVIN ORTODOX catehetic
credincio?
Doi sînt factorii cultului divin public: Dumnezeu şi omul (Biserica). Două ' religioase
sînt şi funcţiile cultului divin public ortodox: creştine,
mijloace <
1. Scopul latreutic un mijloc
Cel dintîi scop al cultului divin public ortodox este cel latreutic, adică frumuseţe
adorarea lui Dumnezeu şi exprimarea sentimentelor noastre de evlavie, de respect, putere de
recunoştinţă, admiraţie şi dragoste faţă de El şi de persoanele şi lucrurile sfinte, Sf. Treim
pe care le cinstim în raport cu El. Ad<?rarea lui Dumnezeu poate să capete diferite caacuv. ]
forme de exprimare: Fum
a) De admiraţie (sentiment de încîntare şi, totodată, de adînc respect faţă de catehumei
I
cineva sau ceva considerat ca ideal) pentru atotputernicia şi mărirea lui i Mîntuitor
Dumnezeu, precum vedem în rugăciunea de sfinţire a apei de la botez: "Mare eşti predica şi
Doamne şi minunate sînt...”. Din admiraţie izvorăşte slăvirea lui Dumnezeu, ca de i mai ales
ex. doxologia; imnele şi

20
ezeiască- b) Contemplarea (a se uita lung şi cu plăcere la ceva ce produce satisfacţie
f. Treimi estetică; a privi admirînd cufundat în visare) bunătăţii, dragostei şi milostivirii lui
istim aşa Dumnezeu faţă de făpturile Sale, din care izvorăşte mulţumirea (euharistia-
i dacă ne greceşte) ca în textele liturgice;
odul VII c) Recunoaşterea slăbiciunii şi a păcătoşeniei noastre, care dă naştere
mărturisirii (pocăinţei) noastre în faţa lui Dumnezeu.
Deci, scopul cultului ortodox din punct de vedere subiectiv este latreutic-
euharistic. El se exprimă, mai ales, prin Sf. Liturghie şi cele 7 Laude.
nţilor se
atic este 2. Scopul harismatic, sacramental sau sfinţitor
>rem sau Al doilea scop al cultului divin public ortodox este de a împărtăşi
ite (cult credincioşilor harul sfinţitor, darurile şi binefacerile lui Dumnezeu, necesare
ultul dat credincioşilor pentru progresul spiritual şi pentru mîntuire, adică roadele mîntuirii
ngerilor, realizată de Fiul lui Dumnezeu prin jertfa crucii: iertarea păcatelor, împăcarea cu
venerare Dumnezeu, moştenirea vieţii de veci, ajutorul, binecuvîntarea şi harul
dumnezeiesc în tot ce facem, dobîndirea diferitelor bunuri materiale ş. a. m. d.
ecît toţi Acestea se realizează mai ales prin serviciul Sf. Taine şi ierurgiilor.
're. Aşadar, după latura subiectivă scopul cultului este preamărirea şi mulţumirea
sfinţi şi lui Dumnezeu, iar după latura obiectivă în acelaşi timp este mijlocirea sfinţirii şi
are o au mîntuirii credincioşilor. Aceste două scopuri (latreutic-euharistic şi harismatic)
şadar, în sînt strîns unite între ele şi ele alternează (se rînduiesc), ieşind cînd unul, cînd
celălalt, pe primul plan, iar uneori se întîlnesc laolaltă fuzionînd (contopindu-se)
fi scopul inseparabil* în una şi aceiaşi formă de cult, slujbă sau rugăciune, ca de ex. Sf.
rşeşte în Euharistie.

3. Scopul didactic (catehetic)

în afară de aceste două scopuri fundamentale ale cultului divin se mai poate
vorbi şi de al treilea scop, secundar sau indirect, şi anume scopul didactic sau
K catehetic (pedagogic-educativ), prin care se urmăreşte atît instruirea
credincioşilor în învăţătura de credinţă ortodoxă, cît şi promovarea vieţii
.). Două religioase-morale, adică susţinerea, întărirea şi răspîndirea credinţei şi a virtuţiilor
creştine. Formele cultului şi rînduielile sfintelor slujbe sunt, adică, nu numai
mijloace de exprimare a credinţei şi de împărtăşire a harului divin, ci şi o şcoală,
un mijloc de educaţie, un inspirator şi generator de viaţă creştină. Prin strălucirea,
adică frumuseţea şi bogăţia doctrinară a formelor sale, cultul ortodox dispune de o mare
respect, putere de înrîurire asupra celor ce iau parte la el. De ex ., doctrina ortodoxă despre
; sfinte, Sf. Treime este exprimată simplu şi de o limpezime neîntrecută în aşa rugăciune
diferite ca a cuv. Ioanichie cel Mare de la Pavecerniţă. "Nădejdea mea este Tatăl...”.
Funcţia didactică a cultului este evidenţiată, mai ales, în Liturghia
faţă de catehumenilor, în care se reînnoieşte simbolic lucrarea învăţătorească a
rea lui Mîntuitorului. Lecturile biblice (Catismele, Paremiile, Apostolul, Evanghelia),
[are eşti predica şi cateheza sînt elementele de căpetenie, prin care cultul îşi îndeplineşte
u, ca de mai ales misiunea sa didactică, la care contribuie, de altfel, toate rugăciunile,
imnele şi actele de cult prin forţa lor de sugestie şi impresionare.
 4. Ordinea (ierarhia) funcţiilor cultului în Ortodoxie 4uh şi în c
şi în celelalte confesiuni creştine curăţia inii
a) în concepţia şi practica Bisericii Ortodoxe accent se pune mai ales pe altfel, n-au
scopul sfinţitor al cultului, şi creştinul ortodox totdeauna a văzut în cultul în mod fun
Bisericii mai întîi un mijloc de sfinţire şi de mîntuire a sufletului. Aşa că, dacă ar pe riturile
fi să stabilim o ordine exactă a celor trei scopuri ale cultului divin după evlavia ade
importanţa, pe care se dă lor în practica ortodoxă, atunci pe primul loc ar sta Piatra
scopul harismatic, pe al doilea cel latreutic, iar pe al treilea cel didactic. moartea Sa
b) în concepţia şi practica Bisericii Romano-catolice pe primul loc ar sta jertfa Sa de
scopul latreutic, pe al doilea cel harismatic, pe al treilea cel didactic. De aici a iubirii Sai
provin şi sărbătorile lor în cinstea Inimii lui Iisus, a Sf. Taine etc. instituirea !
c) în cultul confesiunilor protestante şi al celor derivate de la ele pe primul legătura Sa
loc stă scopul didactic, pe al doilea cel latreutic, iar cel harismatic este în general dar fixează
negat. După ei, formele externe ale cultului nu ajută la mîntuire, care se capătă noului cult
numai prin credinţă. La ei Sf. Taine sînt numai simboluri, nu mijloace de foame, secur
comunicare ale harului. Mîntui
taine: Bote;
copiilor (Ml
Cap. V-VI (Lc. 22, , 4
INSTITUIREA Şl DEZVOLTAREA CULTULUI CREŞTIN m

1. Originea şi instituirea cultului creştin

Ca evreu după trup, Mîntuitorul a practicat formele cultului iudaic din Sfinţii
*

vremea Sa. El ţine sărbătorile şi datinile religioase ale părinţilor (Paştele), adăugat şi
cinsteşte templul de la Ierusalim, pe care îl socoteşte "casa Tatălui", '"casă de dezvoltarea
rugăciune", Singur sau cu ucenicii frecventează templul de la Ierusalim şi Cincizecime
sinagogile, mai ales sîmbăta ca să predice; se roagă îndelung, uneori nopţi întregi, lîîrotoniţi, a
Singur, dar şi în comun; recomandă rugăciunea particulară şi postul ca mijloace funcţiei lor s
de împotrivire la ispite ş. a. m. d. Totodată Mîntuitorul se străduieşte să reformeze Ca şi î
şi spiritualizeze cultul iudaic, condamnînd moravurile formaliste de cult ale aproape toţi
fariseilor, profanarea templului. şi cultul lor i
Dar El este nu numai un practicant al cultului iudaic şi un reformator al ceasurile III,
acestuia, ci, totodată, şi întemeietorul unui nou cult: cultul creştin. Şi deoarece Dar ei iau
religia cea nouă propovăduită de El era cu totul deosebită de cea veche în spiritul particulare, c
ei şi cultul cel nou trebuia să fie fundamental deosebit de cel al Legii vechi. Frîngerea pî:
Avînd în vedere strînsa legătură, care există între ideea sau concepţia religioasă şi lauda lui Di
formele sale de cult, noua credinţă în Dumnezeu trebuia să se exprime în forme acestea erau
noi de cinstire a lui Dumnezeu. Sentimentul nou, care leagă pe om de Dumnezeu manifestările
este iubirea, dragostea, care ajunge pînă la jertfă. Jertfă, mai întîi, din partea Adunări
Fiului lui Dumnezeu, Care atît a iubit pe oameni, că a îndurat întruparea, patimile j îi^iaspora, <
şi moartea pe cruce, iubire la care creştinii vor răspunde şi ei, la nevoie, cu j ce a înlesnit
sacrificiul vieţii lor, murind pentru Hristos şi pentru credinţa lor, cum au făcut "prima zi sl
mulţimile de martiri, începînd chiar cu sfinţii Apostoli. creştinilor în
în convorbirea Sa cu samariteanea de la fîntîna lui Iacob, Mîntuitorul i Tot atun
formulează, mai întîi, principiul fundamental al cultului celui nou închinarea în la început ca

22
 4uh şi în adevăr (In. IV, 23-24), adică cinstirea lui Dumnezeu îţi sinceritatea şi
curăţia inimii, din care trebuie să izvorască formele externe ale cultului, care
i ales pe altfel, n-au nici o valoare. Principiul acesta trebuia să deosebească cultul cel nou
n cultul în mod fundamental de cultele păgîne şi cel iudaic, care puneau accentul mai mult
, dacă ar pe riturile şi formele externe, decît pe cel lăuntric, adică simţirea religioasă,
in după evlavia adevărată.
>e ar sta Piatra de temelie a cultului nou a pus-o Mîntuitorul cu puţin înainte de
moartea Sa în seara Cinei celei de Taină, cînd prefigurează în chip nesîngeros
)c ar sta jertfa Sa de pe cruce la Golgota, ce avea să o aducă în curînd ca expresie supremă
De aici a iubirii Sale pentru oameni, care sînt neputincioşi de a se mîntui singuri. El, prin
instituirea Sfintei Euharistii, care trebuia să perpetueze amintirea morţii Sale şi
3 primul legătura Sa permanentă cu credincioşii, nu numai pune temelia cultului creştin,
general dar fixează şi materia ei (pîinea şi vinul), instituind şi formele principale ale
e capătă noului cult (ritul euharistie), din care se vor dezvolta mai tîrziu toate celelalte
oace de forme secundare ale sale.
Mîntuitorul dă un prototip ideal de rugăciune - Tatăl nostru; instituie şi alte
taine: Botezul (Mt. 28, 19), preoţia şi pocăinţa (In. 20, 20-23), binecuvîntarea
copiilor (Mt. 19, 15), punerea mîinilor peste bolnavi (Mrc. 16, 18), îngenuncherea
(Lc. 22, , 41) şi ridicarea ochilor (In. 17, 1), cîntarea de imne sau laude (Mt. 26,
30),

2. Cultul creştin în epoca apostolică

aic din Sfinţii Apostoli păstrează cu sfinţenie cele primite de la Mîntuitorul, dar au
'aştele), adăugat şi alte forme noi, crescute din cele vechi, cerute de progresul şi
casă de dezvoltarea tinerei Biserici. Ca început al cultului creştin se socoteşte
alim şi Cincizecimea, cînd sfinţii Apostoli investiţi cu puterea preoţiei dinainte sînt
întregi, ■hirotoniţi, adică primesc direct din cer harul Sfmtului Duh pentru exercitarea
îijloace funcţiei lor sacerdotale.
'ormeze Ca şi sfinţii Apostoli, membrii primei comunităţi creştine din Ierusalim
:ult ale aproape toţi sînt recrutaţi dintre iudei, şi era şi firesc, ca ei să ţină şi legea veche
şi cultul lor era un cult mixt iudeo-creştin. Ei mergeau la templul din Ierusalim la
lator al ceasurile III, VI şi IX (Fapte II, 15; X, 9; III. 1), care au intrat şi în cultul creştin.
şoarece Dar ei iau parte şi la cultul specific creştin cu frîngerea pîinii, prin case
spiritul particulare, ca în foişorul mamei lui Ioan Marcu -cea mai veche biserică creştină.
vechi, Frîngerea pîinii era centrul cultului creştin, la care se mai adaugă rugăciunea,
oasă şi lauda lui Dumnezeu, citirile din cărţile sfinte, predica şi cîntările religioase;
i forme acestea erau unite cu agapele (adică mesele frăţeşti), colectele pentru săraci şi
nnezeu manifestările harismelor.
partea Adunările liturgice ale primilor creştini aveau loc, cum în Ierusalim, aşa şi
atimile în diaspora, după uzul iudaic sîmbătă seara spre duminică, uneori şi pînă în ziuă,
}ie, cu ce a înlesnit trecerea, pe nesimţite, de la sîmbăta iudaică la duminica creştină
i făcut "prima zi săptămînii" sau "ziua Domnului", devenită apoi zi de odihnă a
creştinilor în loc de sîmbăta iudeilor.
uitorul Tot atunci, apar şi primele sărbători creştine anuale Paştile şi Cincizecimea,
irea în la început ca prelungiri ale sărbătorilor iudaice respective. Ierarhia instituită de
Mîntuitorul, prin taina preoţiei, apare acum în trei trepte: diaconatul, preoţia şi mystag
episcopatul. Afară de Euharistie, în acel timp se practicau şi alte taine tot botez
instituite de Mîntuitorul: Botezul, punerea mîinilor (Fapte VIII, 14), dar şi prin Teodoi
ungere (I In. II, 20), Maslul (Iac. V, 14), căsătoria (Ef. V, 31-33). deprinc
Despărţirea deplină a cultului creştin s-a făcut întîi în diaspora, unde nu era frumus
templul, dar şi la Ierusalim după persecuţiile iudeilor după sinodul Apostolic (anii creştini
49-50) de la Ierusalim şi, mai ales, după dărîmară Ierusalimului şi a templului în ceremo
anul 70. Răsărit şi crescut în umbra celui iudaic, cultul creştin se vâ dezvolta Li
independent de acesta pe căi proprii. după n
naştere
\3; Cultul creştin în epoca persecuţiilor rituri şi
în perioada post-apostolică şi în cursul primelor trei veacuri din pricina ! Ac
prigoanelor cultul creştin nu s-a putut dezvolta prea mult şi a rămas în simplitatea j comple
formelor externe de pînă atunci. Dar amintirea vieţii şi activităţii Mîntuitorului, a ; Utrenia
sfinţilor Apostoli, a Sfintei Fecioare şi a evenimentelor extraordinare de la Ceasul
începutul creştinismului erau încă vii în inimile creştinilor şi trezeau sentimente Vasile c
puternice religioase, întărite de darurile Sfîntului Duh din belşug, revărsate de pe]
sus, necesare pentru alimentarea şi susţinerea rîvnei misionare a credinţei şi pe ciouă
răbdării credincioşilor în persecuţii. La aceasta contribuia, într-o largă măsură, şi 1)
ideea Parusiei, adică credinţa în venirea grabnică a Mîntuitorului pentru a scăpa cultului
creştinii de persecuţii şi a întemeia împărăţia de 1 0 0 0 de ani. cjţjţ
în această perioadă ierarhia îşi împarte încă funcţiile sale liturgice cu profeţii 2)
şi didascalii, care vizitau bisericile locale şi le însufleţeau. Ei aveau dreptul de a adunări]
sluji Sfînta Liturghie alături de clericii permanenţi ai comunităţilor. vechi d
în ciuda condiţiilor grele, cultul creştin, totuşi, capătă o oarecare dezvoltare. canoane
Astfel, rînduiala Liturghiei se fixează, limitîndu-se treptat dreptul liturghisitorilor Gherma
de a improviza liber rugăciunile liturgice şi, totodată, se îmbogăţeşte cu forme Teodor
noi, adăugate celor vechi. La sfîrşitul veacului III apar aşa numitele Rînduieli j 0ţ
bisericeşti, dintre care cea mai veche pare să fie Tradiţia Apostolică a lui Ipolit sacru al
Romanul (+235), identificată cu Rînduiala bisericii egiptene. Se generalizează slujbă, î
sărbătorile vechi: duminica, Paştile, Cincizecimea. încep a fi prăznuite şi sărbători jn sec
noi - Naşterea Domnului şi Epifania ca o sărbătoare. Evholog
Pentru adunări liturgice se folosesc de case particulare, de catacombe, unde On
se îngropau morţii, dar apar şi primele biserici creştine de la suprafaţă. în această cinstea 1
epocă se dezvoltă cultul martirilor, care stă la baza cultului sfinţilor în general. locurile
deosebit
^ Cultul creştin după încetarea persecuţiilor adaugă
După anul 313 creştinismul începe să se dezvolte în toate domeniile în mari fac
acelaşi număr şi al cultului. Se construiesc biserici măreţe şi încăpătoare, începînd q c
cu cele zidite de Constantin cel Mare şi de mama lui la Ierusalim, Betleem, trej maj
Constantinopol şi Roma şi în alte locuri, unde se slujesc slujbe solemne şi pline sărbători
de strălucire. Se naşte şi se dezvoltă o artă bisericească creştină: arhitectura (stil no|
bazilican, apoi cel bizantin) pictura, sculptura, muzica şi poezia. Mulţi păgîni Întîmpin
primesc creştinismul şi se organizează învăţământul catehetic în cadrul depostir
serviciului divin din biserici, se scriu şi se pronunţă omilii catehetice cu scop

24
ireoţia şi mystagogic pentru explicarea Liturghiei şi a tainelor de iniţiere ale candidaţilor la
taine tot botez şi ale neofiţilor: ale Sf. Chirii al Ierusalimului, Sf. Ioan Gură de Aur,
r şi prin Teodor de Mopsuestia, Ambrozie al Milanului. Chiar şi unele amănunte din
deprinderile şi riturile necreştine de cult, pe care Biserica le-a acceptat pentru
e nu era frumuseţea lor, dîndu-le sens spiritual şi haină creştină, au contribuit la
>lic (anii creştinarea masivă a păgînilor şi la sporirea solemnităţii şi fastului extern al
plului în ceremoniilor de cult.
dezvolta Liturghia uniformă se diversifică în forme mai mult sau mai puţin diferite
după marele regiuni ale creştinătăţii şi din Liturghia Sf. Iacob în sec. V iau
naştere Liturghiile bizantine ale Sf. Ioan şi Sf. Vasile, îmbogăţindu-şi rînduiala cu
rituri şi ceremonii noi.
pricina Acum se complectează şi fixează întîi în Răsărit, apoi şi în Apus, numărul
iplitatea complet al celor 7 Laude sau slujbe ale serviciului divin zilnic. Vecernia şi
orului, a Utrenia cu Ceasurile III, VI, IX din epoca postapostolică se completează cu
e de la Ceasul I, Pavecemiţa şi Miezonoptica, cum se vede din Regulile monahale ale Sf.
itimente Vasile cel Mare, de unde vor trece şi în bisericile de enorie.
rsate de Pentru combaterea ereziilor, care ameninţă unitatea Bisericii, se iau măsuri
linţei şi pe două căi:
asură, şi 1) Se folosesc măsuri canonice şi disciplinare pentru fixarea formelor
a scăpa cultului, a rînduielii serviciilor divine şi a textului sau formularului rugăciunilor
de citit la slujbă;
profeţii 2) Se introduc imne noi (cîntări în formă de poezie) la procesiunile şi
tul de a adunările de slujbă, care să apere doctrina creştină corectă; se adaugă la formele
vechi de origine biblică (psalmii) poezia imnografică: tropare, condace, stihiri,
.voltare. canoane compuse de mari poeţi creştini - Roman Melodul, Andrei Criteanul,
sitorilor Gherman al Constantinopolului, Ioan Damaschin, Cozma de Maium, Iosif şi
a forme Teodor Studitul şi alţii.
înduieli Tot din nevoia de a sistematiza şi fixa în scris rînduielile de cult şi textul
ii Ipolit sacru al rugăciunilor, încep să apară încă din sec. IV cele mai vechi cărţi de
îlizează slujbă, începînd cu Tipicul (atribuit Sf. Hariton Mărturisitorul sec. III, continuat
ărbători în sec V de Sava cel Sfinţit) şi cu Liturghierul-Molitfelnic de felul
Evhologhionului lui Serapion din sec. IV.
>e, unde O mare dezvoltare ia acum cultul sfinţilor, mai ales prin cultul moaştelor, în
această cinstea lor se zidesc biserici măreţe anume pentru ele; se înmulţesc pelerinajele la
;ral. locurile sfinte din Palestina şi la mormintele sfinţilor. Capătă o dezvoltare
deosebită cultul Maicii Domnului, mai ales, după Sinodul III de la Efes (431). Se
adaugă şi cultul altor categorii de sfinţi: mărturisitori, pustnici, cuvioşi ierarhi şi
niile în mari făcători de minuni.
icepînd Ciclul anului liturgic se complectează şi se definitivează prin stabilirea celor
etleem, trei mari perioade: Triod, Penticostar, Octoih; prin fixarea şi uniformizarea
şi pline sărbătorii Paştilor, prin înmulţirea treptată a sărbătorilor sfinţilor, prin instituirea
ira (stil de noi sărbători în cinstea Mîntuitorului şi a Maicii Domnului (Crăciunul,
păgîni Intîmpinarea, Bunavestire, Adormirea, înălţarea Sf. Cruci), prin fixarea regulilor
cadrul de postire din cursul anului.
:u scop
 ^5, Cultul creştin după epoca iconoclasmului ' eu jei
O scurtă încetinire în cursul acestui proces de rapidă şi bogată dezvoltareadică
a
cultului creştin o promovează iconoclasmul (sec. VIII şi IX) ale cărui repercusiuni dlltul
se resimt mai ales în arta creştină şi, în primul rînd, al picturii bisericeşti. După practi
înfrîngerea lui definitivă (la Sinodul de la Constantinopol 842-843) asistăm însă Deci,
la fixarea definitivă a cultului Sf. icoane, care acum ia un avînt deosebit, protes
favorizînd dezvoltarea artei iconografice creştine şi stabilirea unui program doctri
iconografic al bisericilor, adică a unor reguli pentru felul cum trebuie zugrăvite
bisericile.
Odată cu încheierea perioadei patristice sau cu ultimul sinod ecumenic (787)
se încheie şi evoluţia cultului Bisericii Ortodoxe în formele lui esenţiale şi
fundamentale. în tot cazul la sfîrşitul mileniului I şi înainte de ruptura cu
catolicismul în 1054 cultul ortodox se poate considera definitiv constituit şi ÎNC
dezvoltat aproape în formele pe care le are azi. Puţine sînt elementele noi, care se
vor adăuga după aceasta pînă prin sec. XIV - XV. Aşa calendarul se îmbogăţeşte
cu sfinţi noi, mai ales după creştinarea slavilor (sec. IX) şi cărţile de cult capătă J
forma de azi: Ceaslovul, Octoihul, Triodul, Penticostarul şi Mineele. fundai
Mîntu
6. Cultul Bisericilor vechi din Orient creştir
Bisericile vechi din Orient necalcedonene s-au despărţit în sec. V şi VI şi au evoluf
păstrat formele vechi de cult. Puţin s-au îmbogăţit sub influenţa cultului ortodox Dumn
şi al celui catolic. harul u
nu se
7. Cultul Bisericilor Apusene constii
(Catolice) urmele
Cultul Bisericii Apusene, încă din sec. V-VI, a început să se dezvolte într-o împrej
direcţie mai deosebită decît cel ortodox, care este mai conservatoare şi mai ataşată traven
formelor originare ale cultului, şi n-a introdus nici o schimbare esenţială, ci numai A
a dezvoltat pe cele vechi sau preexistente în germene. roman
Biserica de Apus, dimpotrivă, a inovat nu numai în domeniul învăţăturii de
credinţă, decretînd dogme noi (Filioque, Immaculata Conceptio, primatul papal şi
a.), dar şi-a creat forme noi de cult, corespunzătoare acestor inovaţii doctrinare. C
Astfel a permis întrebuinţarea sculpturii monumentale în biserici şi a muzicii actuali
instrumentale în cult, întrebuinţarea azimei în locul pîinii dospite la Sf. săvîrşe
Euharistie, exagerarea cultului spectaculos al Sf. Euharistii (procesiuni cu Sf. 3 trept
Euharistie, sărbători speciale ale Sf. Specii, cultul Inimii lui Iisus), reformarea Taină:
Liturghiei pînă la ruperea oricărei legături cu Liturghia Bisericii primare.

8. Cultul confesiunilor protestante şi neo-proteştante C

Spiritul inovator şi reformator în domeniul cultului se manifestă şi mai admise
puternic decît la catolici la protestanţi şi neo-protestanţi. Sub pretextul întoarcerii ortodo
la simplitatea celui din Biserica primară ei aşa au simplificat cultul, că l-au adus credinj
la o sărăcie exagerată a formelor de expresie, care n-are nimic comun nici cu aceasta
cultul Bisericii primare, nici cu cel ortodox de azi. Ei nu acceptă în cultul lor care o
instituţia sacerdoţiului creştin şi ideea de jertfă a Euharistiei, tăgăduind legătura ei

26
 cu jertfa de pe Golgota. După ei unica jertfa? admisă în cult este cea spirituală,
/oltare a adică rugăciunea, virtuţile morale şi cîntarea religioasă. Ei au strămutat centrul
Tcusiuni cultului în "propovăduirea cuvîntului". După concepţia protestantă mentalitatea şi
ti. După practica sacrificială ar reprezenta un stadiu înapoiat în istoria cultelor religioase.
:ăm însă Deci, fiecare dintre cele trei mari confesiuni creştine (ortodoxia, catolicismul şi
leosebit, protestantismul) îşi are cultul ei propriu, cu o formă deosebită, izvorîtă din
program doctrina şi spiritul confesiunii respective.
ugrăvite

ic (787) Cap. VII

iţiale şi TRĂSĂTURILE CARACTERISTICE ALE CULTULUI ORTODOX
itura cu Şl CARACTERELE SALE SPECIFICE
tituit şi ÎN COMPARAŢIE CU CULTUL CELORLALTE CONFESIUNI CREŞTINE
, care se
3găţeşte
1. Vechimea formelor şi rînduielilor de cult
t capătă Legătura lui strînsă, trainică şi neîntreruptă cu trecutul în formele sale
fundamentale, dintre care unele provin din cultul Legii vechi, altele de la
Mîntuitorul, altele de la Sf Apostoli; aşa că ele sînt tot aşa de vechi ca şi
creştinismul însuşi. Biserica Ortodoxă n-a inovat şi n-a schimbat nimic, ci a
^1 şi au evoluat strict pe linia tradiţiei sănătoase, ca un arbore uriaş din sămînţa sădită de
A

ortodox Dumnezeu însuşi în cultul Legii Vechi şi crescută apoi în lumina şi căldura
A

harului Legii noi. In totalitatea formelor sale de astăzi cultul Bisericii Ortodoxe
nu se deosQbeşte prea mult de cultul Bisericii primare şi din secolele următoare,
constituind un monument venerabil al tradiţiei creştine, care poartă încă pecetea şi
urmele vieţii religioase a primilor creştini; precum şi preţioase vestigii ale unor
e într-o împrejurări istorice, condiţii şi situaţii demult dispărute, pe care Biserica le-a
ataşată traversat de-a lungul veacurilor.
i numai Această trăsătură caracteristică deosebeşte fundamental cultul ortodox de cel
romano-catolic şi, mai ales, de cel al confesiunilor protestante.
turii de
)apal şi 2. Caracterul sacrifîcial şi ierarhic
trinare. Cultul ortodox se întemeiază pe jertfa răscumpărătoare a Mîntuitorului,
muzicii actualizată în Biserică sub forma nesîngeroasă a Sfintei Liturghii, care se
la Sf. săvîrşeşte prin mijlocirea ierarhiei bisericeşti, adică a slujitorilor sfinţiţi din cele
cu Sf. 3 trepte ale clerului, care au fost investiţi de Mîntuitorul Hristos la Cina cea de
rmarea Taină şi la Cincizecime.

3. Uniformitatea şi stabilitatea
Cultul ortodox este guvernat de reguli sau norme precise şi fixe, unanim
şi mai admise, în forme definitiv stabilite, care sînt aceleaşi pentru toţi credincioşii
►arcerii ortodocşi din orice parte a lumii n-ar fi. Aceasta contribuie la păstrarea unităţii de
iu adus credinţă şi duh dintre Bisericile ortodoxe naţionale sau autocefale, care prin
îici cu aceasta se simt o singură comunitate rugătoare, sub puterea aceluiaşi Duh Sfînt,
tul lor care o însufleţeşte.
itura ei
4. Bogăţia varietatea şi frumuseţea formelor exterioare
27
 In comparaţie cu simplitatea, care caracterizează în general cultul
se re>
confesiunilor protestante şi al sectelor, cultul ortodox se destinge prin bogăţia,
Dumr
varietatea şi frumuseţea elementelor de artă puse în serviciul său, prin
solemnitatea, fastul şi strălucirea formelor sale externe, a riturilor şi a
ceremoniilor, care alcătuiesc rînduiala sfintelor slujbe şi care sunt, de fapt,
expresia văzută şi mărturia abundenţei simţirii religioase a evlaviei credincioşilor care j
şi a spiritualităţii ortodoxe în general. Calităţile acestea se pot vedea mai ales, experi
acolo, unde sf. slujbe pot fi săvîrşite în condiţii optime (la catedrale, mănăstiri ei de
mai mari biserici urbane). sărbăt
L
5. Caracterul eclesiologic (comunitar)
protes
Cultul ortodox se destinge prin caracterul său eclesiologic sau comunitar. El
Ortod
promovează rugăciunea cu caracter social sau colectiv, care are în vedere nu
viaţa
numai nevoile personale ale unui individ aparte, ci nevoile religioase ale întregii harulu
Biserici, ale obştei religioase. Cultul ortodox este o rugăciune a comunităţii
B
credincioşilor uniţi într-un cuget, în duhul păcii, al iubirii fraterne şi al mai n
solidarităţii sau comunităţii de credinţă, care îi face pe toţi să se simtă ca unul în
Biseri
aceiaşi rugăciune mai presus de deosebirile de vîrstă, de cultură, de stare socială,
A # t

de naţionalitate, de limbă, de rasă, dintre cei ce se roagă. In biserică ne rugăm toţi

pentru nevoile tuturor: "Tatăl nostru...”"Să zicem toţi...”.

6. Simbolismul (caracter epifanic şi eshatologic)

Atît faţă de cultul catolic, cît şi faţă de cel protestant, cultul ortodox se
distinge prin substanţa sa teologică şi prin simbolismul său bogat, adică prin
mulţimea, profunzimea şi frumuseţea ideilor doctrinare, formulate în textele
liturgice şi prin sensurile sau semnificaţiile simbolice, istorice şi eshatologice,
legate de formele sale externe. Mai toate imnele şi rugăciunile sale exprimă într-o
formă simplă şi uşor de înţeles o mare bogăţie de idei şi adevăruri de credinţă, o
întreagă teologie popularizată, iar riturile şi ceremoniile sale ne înalţă cugetul la
fapte şi persoane din istoria sfîntă a mîntuirii, la lucruri şi realităţi din Biserica
cerească sau din eshatologie ş. a. m. d., pe care formele externe ale cultului le
sugerează, le preînchipuie, le amintesc şi le comemorează sau le exprimă intuitiv
într-un mod mai mult sau mai puţin lămurit. Datorită lor slujbele noastre divine
nu sînt simple amintiri sau simboluri ci acţiuni misterioase, care ne fac să retrăim
cu adevărat, mai ales la sărbătorile mari ale anului bisericesc, evenimentele din
istoria mîntuirii pe care ele le comemorează.

7. Caracterul universal (cosmic)

Trăsătură specifică a cultului ortodox este universalismul sau
pancosmismul său. în rugăciunile sale el cuprinde nu numai întreaga viaţă a
omului în momentele şi împrejurările cele mai felurite şi cu nevoile sale spirituale
şi materiale cele mai variate, ci şi lucrurile şi animalele, de care el are nevoie
pentru viaţa sa gospodărească, şi natura neînsufleţită, în care trăieşte. Rugăciunea
ortodoxă cuprinde în sfera ei toată lumea şi întreaga natură, asupra căreia vrea să

28
il cultul
se reverse harul lui Dumnezeu pentru a o sfinţi şi a o pune astfel în slujba lui
bogăţia,
Dumnezeu şi a omului.
ău, prin
lor şi a 8. însemnătatea cultului în viaţa religioasă ortodoxă
de fapt, Ortodoxia se caracterizează înainte de toate şi se defineşte prin cultul ei,
ncioşilor care joacă un rol predominant în viaţa religioasă ortodoxă. Esenţa Ortodoxiei se
nai ales, experiază şi se trăieşte prin participarea la formele, tradiţiile, datinile şi instituţiile
nănăstiri ei de cult (botezul, cununia, spovedania, împărtăşirea, cultul morţilor, marile
sărbători creştine etc.).
La catolici predomină organizaţia bisericească (unitatea cu papa), la
protestanţi are întîietate cuvîntul învăţăturii şi activitatea practică (morală). în
nitar. El
Ortodoxie cultul reprezintă însăşi tradiţia vie a Bisericii, adică spiritualitatea sau
îdere nu viaţa ei religioasă în necontenita trăire şi mişcare sub călăuzirea şi adumbrirea
: întregii
harului Sfintului Duh.
nunităţii Bisericile răsăritene separate (necalcedonene) au păstrat într-o măsură încă
e şi al mai mare chiar decît cultul ortodox multe din caracterele arhaice ale cultului
i unul în
Bisericii din primele 4-5 veacuri.
socială,
găm toţi

odox se
ică prin
textele
ologice,
îă într-o
idinţă, o
getul la
Biserica
Itului le
intuitiv
3 divine
retrăim
tele din

ti sau
viaţă a
)irituale
nevoie
ăciunea
vrea să

29
 Partea a treia
PERSOANELE LITURGICE
(Slujitorii cultului)

31
 Cap. I
CLERUL CREŞTIN Şl FUNCŢIILE LUI LITURGICE
ÎN BISERICA PRIMARĂ

1. Consideraţii generale despre slujitorii cultului

în toate religiile au existat anumite persoane orînduite pentru îndeplinirea
obligaţiilor rituale, adică slujitori ai cultului. Şi funcţia lor principală era de a
şluji la altarele de jertfa oricum s-ar fi numit ei: ctişti, polisţi, magi, druizi etc.
Aşa că preoţia a fost instituită pentru îndeplinirea actelor şi a ceremoniilor
cultului public şi preotul era considerat ca un mijlocitor între om şi divinitate prin
ceremoniile sacrificiilor religioase "Orice arhiereu, spune Ap. Pavel, fiind luat
dintre oameni, este pus pentru oameni, spre cele ce privesc spre Dumnezeu, ca să
aducă daruri şi jertfe pentru păcate" ( Evr. 5, 1 ). Chiar dacă preoţii unor religii
îndeplineau şi alte funcţii cu caracter social, politic sau cultural, menirea lor
esenţială era cea sacramentală, adică de a face legătura între om şi divinitate,
indiferent de modul cum a fost concepută aceasta.

2. Originea clerului creştin. Preoţia Mîntuitorului şi a Sf. Apostoli

Religia creştină nu putea face excepţie în această privinţă. Şi ea a avut de la
început slujitoriLcultului ei,, adică clerul sau ierarhia bisericească. Dar spre
deosebire de celelalte religii, în care calitatea de slujitor al cultului era dobîndită
fie prin alegerea comunităţii religioase (ca la romani, vechi mexicani), fie prin
moştenire din tată în fiu (ca la evrei)^preoţia creşţină este de instituire divină şi
nelegată de nici.uii.neam, trib sau clasă socială. Ea este întemeiată de Mîntuitorul
însuşi, care după cuvîntul psalmistului este "preot în veac după rînduiala lui
Melhisedec" (Ps. 109,4).
a) Mîntuitorul este preot sau arhiereu veşnic, uns încă din clipa zămislirii;
El continuă preoţia lui Melhisedec. Este născut din seminţia lui Iuda şi n-are nici
o legătură cu preoţia lui Aaron, rezervată exclusiv seminţiei lui Levi. El Şi-a
îndeplinit oficiul de mare preot şi arhiereu, mai ales prin jertfa de pe Cruce, care
constituie centrul şi punctul culminant al activităţii Sale răscumpărătoare.
Sacrificiul Său este unic şi nerşpetabil, dar preoţia Lui este veşnic lucrătoare: sus
în ceruri ea se exercită în "cortul cel nefacut de mînă", unde mijloceşte veşnic
pentru oameni (Evr. 7, 24-25), iar pe pămînt preoţia Lui continuă în Biserică.
Acest "ArhiereLL-sfînt. fără prihană şi mai înalt decît cerurile", cum îl
numeşte Sf. Ap. Pavel (Evr. 7, 26) este preotul suprem, prin care se aduce lui
Dumnezeu întreg cultul Bisericii# fără de Care nuseface nimic în lucrarea celor
sfinte. El este liturgul, adică săvîrşitorul de fapt al tuturor lucrărilor sfinte,
oficiate de preoţii, care slujesc în numele-Lui şi al Bisericii.
b) In calitatea Sa de mare preot sau arhiereu suprem şi veşnic Mîntuitorul nu
numai a întemeiat cultul Legii celei Noi, ci a orînduit şi persoanele, care să-l
săvîrşească după înălţarea Sa la ceruri, învestindu-le cu dreptul şi puterea harică
necesară jjentru aceasta. Intr-adevăr, la Cina cea de Taină, cînd întemeiază Sf.
Euharistie, Mîntuitorul a dat totodată mandatul de a o săvîrşi neîncetat „Sfinţilor
Apostoli: "Aceasta să faceţi spre pomenirea Mea" (Lc. 22, 19). Prin această

33
poruncă El orînduieşte pe Sfinţii Săi Ucenici ca preoţi ai religiei celei noi,
înfiinţată de El; împutemicindu-i să săvîrşească jertfa euharistică. Le dă apoi se de
puterea şi harul iertării păcatelor (Ioan 20, 22-23), dreptul de a învăţa şi a boteza Ap. I
(Mat. 28, 19-20). Aşa că primii preoţi sau slujitori ai cultului creştin au fost deci ceată
Sf. Apostoli. "Aşa să ne socotească pe noi orice om, ca pe nişte slujitori ai lui prest
Hristos şi iconomi ai tainelor lui Dumnezeu" (1 Cor. 4, 1). credi
Hirotonia sau investirea lor definitivă cu puterea harică a slujirii celor sfinte ungă
a avut loc în ziua Cincizecimii, cînd Sf. Duh Se coboară asupra lor în chip văzut
al limbilor de foc şi cînd putem socoti începutul slujirii preoţeşti în Biserica
creştină. gradi
în prima comunitate creştină din Ierusalim, ca şi în comunităţile din curîn
diaspora, înfiinţate şi păstorite temporar de către Sf. Apostoli, ei săvîrşesc toate
tainele şi ceremoniile: oficiază Sf. Euharistie şi prezidează agapele (Fapte 2 0 , 7- ongii
11), botează şi îşi pun mîinile peste cei botezaţi, săvîrşind deci Mirungerea de azi Aces
(Fapte 2, 41; 14-17; 10, 44-48; 16, 33) hirotonisesc diaconi, preoţi şi episcopi nume
(Fapte 6 , 6 ; 2 Tim. I, 6 ), se roagă împreună cu fraţii, prezidînd adunările de Uneo
rugăciune (Fapte 20, 36; 21, 5 ş. a.) acordă prin punerea mîinilor diferite haruri supra
duhovniceşti sau harisme (Fapte 19, 5-6), primesc mărturisirea păcatelor (Fapte trepte
19, 18) ş. a. m. d. Ceva mai mult, ei reglementează cele privitoare la cultul tinerei prefe:
Biserici dînd dispoziţii şi reguli în legătură cu săvîrşirea Sf. Euharistii şi a ajutoi
agapelor (1 Cor. 11, 20), a Sf. Maslu (Iac. 5, 14), a adunărilor de rugăciune în Ierusi
general (1 Cor 11; 1 Tim. 2, 1) ş. a. deose
La rîndul lor, în virtutea Harului primit direct de la Mîntuitorul însuşi (Ioan din ti
20, 21-23) şi apoi de la Sfîntul Duh, Sfinţii Apostoli transmit drepturile şi puterile sfinţi
lor harice prin hirotonie altor persoane vrednice, alese întîi din rîndul celor 70 de sau c
ucenici. Aceştia sînt episcopii (arhiereii), preoţii şi diaconii, adică cele trei trepte toţi e
(grade) ale clerului sau ale ierarhiei bisericeşti. A p.J
Pavel
3. Vechimea clerului creştin. Tit. I
Cele 3 trepte ale clerului slujitor în Biserica veche de a !
(epoca apostolică şi post apostolică) se mi
a) La început tuturor celor aleşt de Sf. Apostoli pentru păstorirea primelor şi ep
comunităţi creştine li se dădea denumirea generală de presbiteri {de la grecescul denui
7tpea|3D£= bătrîn) pentru că aceştia prezentau garanţia maturităţii, a înţelepciunii, a repre:
experienţei necesare pentru conducerea comunităţilor. Dar ei nu erau nişte simpli biseri
bătrîni, cum înţeleg unii dintre protestanţi, că ar fi îndeplinit funcţii onorifice de şi era
natură administrativă, gospodărească sau economică. Din Fapte 14,23 se vede, că locali
presbiterii erau instituiţi de Sf. Apostoli prin hirotonie şi rugăciuni după o vreme Toţi (
de post. Ei erau persoane alese şi consacrate, consfinţite printr-o ceremonie către
liturgică, erau înzestraţi cu har special în vederea îndeplinirii misiunii lor şi Cezai
formau ierarhia Bisericii primare. Ierusi
Caracterul sacru al presbiteratului Bisericii primare reiese clar atît din modul Tit în
sacramental al instituirii lui, cît şi din funcţia principală, pe care ei o îndeplineau - k<
săvîrşirea lucrărilor sfinte ale cultului. Presbiterii aceştia erau de fapt preoţi şi cea condi
dintîi dintre funcţiile lor era cea liturgică. Pentru că încă multă vreme şi după

34
lei noi, Apostoli întreaga viaţă religioasă a comunităţilor creştine se concentra în cult şi
A

dă apoi se dezvoltă în strînsă legătură cu el. împreună cu Apostolii ei alcătuiau ceea ce Sf.
i boteza Ap. Pavel numeşte 7tp<jpDT£ptov (ITim. 4, 14), adică un fel de colegiu sacerdotal,
DSt deci ceată preoţească, care îi ajutau pe Sf. Apostoli. Funcţia liturgică a acestor
'i ai lui presbiteri (preoţi) se vede clar din Epistola Sf. Ap. Iacob (5, 14) care îndeamnă pe
credincioşi să cheme pe presbiterii Bisericii ca să se roage pentru bolnavi şi să-i
r sfinte ungă cu untdelemn.
p văzut b) Alături de denumirea generală şi unică de presbiter, care se dădea la
biserica început tuturor membrilor ierarhiei Bisericii primare din Ierusalim, indiferent de
gradul sau de funcţiile pe care le îndeplineau ei în sînul comunităţii, apar foarte
ile din curînd chiar în cărţile Noului Testament şi celelalte două denumiri ale clerului
c toate bisericesc de azi: de episcop şi diacon. Termenul de episcop (eteiokotuo?) este de
: 20, 7- origine grecească şi înseamnă supraveghetor (e7ci-axo7cco = a cerceta, a vizita).
t de azi Acest termen în Noul Testament se întîlneşte de 5 ori, fiind întrebuinţat la început
piscopi numai în comunităţile din diaspora, dar nu numai în înţelesul restrîns de azi.
rile de Uneori .presbiterii sînt îndemnaţi să păstorească turma lui Dumnezeu,
haruri supraveghind-o ca episcopi (Fapte 20, 17-28). Amestecul de numire al acestor
(Fapte trepte se datorează faptului, că pe atunci atît episcopii, cît şi preoţii se recrutau de
tinerei preferinţă dintre bătrîni; dar şi faptului, că episcopii conduceau bisericile cu
ii şi a ajutorul "colegiului bătrînilor", adică presbiterilor; Sf. Iacob episcopul
une în Ierusalimului era înconjurat de un astfel de colegiu (Fapte 21, 18). Totuşi
deosebirea de grad şi de funcţie dintre aceste 2 trepte începe să devină clară încă
i (loan din timpul Apostolilor. Astfel, termenul de presbiter se foloseşte pentru rolul de
uterile sfmţiţor al preotului în mediul evreiesc, iar cel de episcop pentru rolul de păstor
•70 de sau conducător administrativ şi spiritual al comunităţilor din mediul păgîn. Şi nu
trepte toţi episcopii erau aleşi numaidecît dintre bătrîni. De exemplu Timotei, pus de
Ap. Pavel episcop în Efes (1 Tim. IV, 12). Din epistoliile pastorale ale Sf. Ap.
Pavel se vede, că episcopii aveau dreptul şă hirotonisească preoţi (1 Tim. 5, 22;
Tit. I, 5), de a răsplăti pe cei vrednici şi a pedepsi pe vinovaţi (1 Tim. 3, 17-20),
de a supraveghea cultul şi învăţătura (2 Tim, 2, 2) şi din aceea, că episcopiilor li
se mai dădea uneori şi numirea onorifică de apostoli. Deosebirea dintre presbiter
Imelor şi episcop sa accentuat şi prin unitatea episcopului. în această primă epocă
cescul denumirea de episcop se dădea urmaşilor direcţi ai Sf. Apostoli sau
unii, a reprezentanţilor lor la conducerea bisericilor locale înfiinţate de ei. Or în fiecare
simpli biserică putea fi numai un reprezentant al Sf. Apostoli, pe cînd presbiteri puteau fi
îce de şi erau mai mulţi. Despre aceasta scria în sec. II Sf. Ignatie Teoforul că biserica
;de, că locală este o comunitate euharistică, grupată în jurul unui episcop şi al unui altar.
vreme Toţi episcopii bisericilor locale înfiinţate de către Sf. Apostoli au fost numiţi de
rnonie către aceştia şi hirotoniţi de ei. De aceea exista la Hegesip şi redată de Eusebiu al
lor şi Cezareei lista episcopiilor, începutul căreia se arătau Sf. Apostoli. De exemplu, la
Ierusalim episcop a fost Sf. Iacob fratele Domnului, urmat de fratele său Simeon;
modul Tit în Creta, Timotei în Efes.
neau - Spre deosebire de presbiteri episcopul mai putea fi numit păstor, întîistătător,
şi cea conducător (Fapte 20, 28; 1 Tes. 5, 12; Fapte 4,22).
după

35
 Întrucît slujitorii bisericeşti din treapta cea mai de jos a ierarhiei au dobîndit
denumirea de diaconi, iar din treapta cea mai înaltă de episcopi, pentru denumirea
slujitorilor din treapta a doua a rămas termenul de presbiter (preot). După cum
primii episcopi au fost urmaşii direcţi ai Apostolilor la conducerea bisericilor
înfiinţate de ei, tot aşa primii preoţi, socotiţi ca urmaşi ai celor 70, se socoteau
ajutători ai episcopiilor ori delegaţi ai lor, dar stînd totdeauna în strînsă legătură
cu episcopul şi în dependenţă de el.
c) Deci şi treapta (funcţia) de diacon, cît şi denumirea, apare ca şi celelalte
două trepte şi denumiri ale clerului încă din epoca apostolică în cărţile N. T.
Termenul SidKovog înseamnă în origine slujitor, servitor. Cei dintîi diaconi
amintiţi nominal în Noul Testament (Fapte 6 , 1-7) în număr de 7 sînt: Ştefan,
Filip, Prohor, Nicanor, Timon, Parmena şi Nicolae. Ei au fost instituiţi de Sfinţii
Apostoli prin hirotonie în vederea unei mai bune organizări a ajutorării săracilor
şi a meselor frăţeşti (agapelor), adică aveau rolul de simpli ajutători ai Sf.
Apostoli în organizarea operei de asistenţă socială. După părerea majorităţii
exegeţilor şi ei faceau parte din numărul celor 70 de ucenici ai Mîntuitorului, care
au alcătuit şcoala şi pepiniera, dintre care Sf. Apostoli au ales şi au hirotonit pe
cei dintîi membri ai ierarhiei creştine din toate treptele, începînd cu apostoli (ca
Matia) şi pînă la diaconi. Se pare însă că au mai existat mai înainte şi alţi diaconi
aleşi dintre evrei şi care aveau atribuţii liturgice.
După părerea unor exegeţi biblici cei 7 constituiau o grupă aparte în cadrul
treptei diaconilor, avînd la început atribuţia precisă de a îngriji de săraci, văduve
şi bolnavi, dar şi ei au fost hirotoniţi de Sf. Apostoli. Avînd în vedere acest lucru
şi faptul, că agapele erau strîns unite cu serviciul Sf. Euharistii, chiar şi cei 7
diaconi au căpătat curînd funcţii şi atribuţii în legătură cu săvîrşirea cultului.
Astfel, din Fapte (cap. 8 ) vedem pe Filip, că predica şi boteza în Samaria şi a
botezat pe famenul dregător al reginei Candachia a Etiopiei, iar mai tîrziu predica
Evanghelia-în Cezareea (Fapte 21, 8 ). încă din primii ani ai sec. II Părinţii
Apostolici (Ignatie Teoforul în Ep. către Tralieni) scriau, că diaconii nu. sînt
simpli servitori ai meselor, ci slujitori ai tainelor lui Iisus Hristos.
Aşadar, preoţia creştină este o instituţie de origine dumnezeiască. începutul
şi puterea ei slujitoare şi sfinţitoare vin prin Sf. Apostoli de la Mîntuitorul însuşi,
care este izvorul sfinţeniei şi al preoţiei creştine, iar existenţa ei se poate constata
neîntrerupt de la întemeierea Bisericii şi pînă azi. încă Sf. Ap. Pavel în Ep. I către
Timotei 3, 1-12 vorbeşte despre episcopi şi diaconi, iar în cap. 5 , 17-20 despre
preoţi. Spre sfîrşitul sec. I Sf. Climent Romanul în Ep. I către Corinteni compară
preoţia creştină cu cea a V. T. şi pe episcop îl numeşte arhiereu, pe preoţi - preoţi,
iar pe diaconi - leviţi. Sfîntul Ignatie Teoforul numeşte numele unor arhierei
preoţi şi diaconi din timpul său.
Aşezămintele Sf. Apostoli (Constituţiile Apostolice) redactate în sec. IV, dar
pe baza materialelor mai vechi (sec. III) în cartea a opta (cap. 28) foarte precis şi
amănunţit reglementează funcţiile liturgice ale celor 3 trepte ale clerului:
"Episcopul binecuvintează, nu se binecuvântează; hiroteseşte, hirotoneşte,
jertfeşte, primeşte binecuvîntare de la episcopi, iar nicidecum de la preoţi;

36
iobîndit Preotul binecuvîntează, nu se binecuvîntează, primeşte binecuvîntare de la
lurmfea episcop şi de la un alt preot, asemenea şi dă binecuvîntare altui preot. Hiroteseşte,
ipă com nu hirotoneşte;
sericilor Diaconul nu binecuvîntează, nu dă binecuvîntare, primeşte însă de la episcop
ocoteau şi de la preot. Nu botează, nu aduce, jertfa. Cînd liturghiseşte episcopul sau
legătură preotul, el dă (Sf. împărtăşanie) poporului nu ca preot, ci ca cel ce slujeşte
preoţilor".
:elelalte
s N. T. 4. Cler şi harismatici în Biserica primară
diaconi în epoca apostolică şi cea posţ-apostolică se pare că ierajchia bisericească
Ştefan, (clerul) |i-a împărţit atribuţiile liturgice cu aşa numiţii profeţi, si învăţători
; Sfinţii (didascăli), pe care Sf. Ap. Pavel îi enumără între haristmaticii epocii apostolice
aracilor (1 Cor. 12, 28), punîndu-i uneori între diferitele categorii de slujitori ai Bisericii
ai Sf. primare: apostoli, prooroci, evanghelişti, păstori şi învăţători (Efes 4, 11-12).
jorităţii Faptele (13, 1-4) redau numele unor prooroci şi învăţători, care erau în Biserica
ui, care "Ăntiohiei: Simeon Niger, Lucius Cirineanul şi Manain, care din porunca Duhului
onit pe Sfînt şi-au pus mîinile peste Saul şi Varnava după ce postiră în vederea trimiterii
toii (ca lor la predîcarea Evangheliei. Un alt prooroc Agav prooroceşte lui Pavel lanţuri la
diaconi Ierusalim (Fapte 21, 11). învăţătura celor 12 Apostoli (cap. 10, 6 ) acordă
profeţilor oarecare drepturi de favoare în săvîrşirea Euharistiei: "Profeţilor, însă,
cadrul îngăduiţi-le să mulţămească atît cît vor". Pastorul lui Herma enumera pe
văduve didascali.(învăţători)jalături de apostoli, episcopi şi diaconi (vedenia 3, 13).
st lucru Profeţii şi didascalii erau misionari plini de zel şi de inspiraţie, înzestraţi cu
i cei 7 harisma profeţiei şi al învăţăturii, dar probabil şi consacraţi prin hirotonie (comp.
ultului. Fapte 19, 5-6). Ei faceau parte ori din numărul celor 70 de ucenici ai Domnului,
ria şi a ori din colaboratorii de misiune ai Sf. Apostoli. Spre deosebire de clerici, care
predica aveau stabilitate în sinul comunităţilor păstorite de ei, profeţii şi didascalii nu
Părinţii erau legaţi în chip permanent de vre-o comunitate şi rătăceau de la una la alta,
iu. sînt şederea lor fiind temporară. Pe la mijlocul sec. II ei dispar, căci documentele nu
mai pomenesc despre ei.
seputul
însuşi, Cap. II
onstata ROLUL Şl FUNCŢIILE LITURGICE ALE CELOR TREI TREPTE
I către ALE CLERULUI ÎN BISERICA VECHE
•despre Şl ÎN CULTUL ORTODOX DE AZI
Dmpară
preoţi, 1. Rolul arhiereului în cult
irhierei Toţi arhierii din punct de vedere liturgic sînt absolut egali ca putere
harismaţieă, indiferent de funcţiile administrative sau rangurile onorifice, pe care
[V, dar le pot avea: vicari (locotenenţi), eparhioţi, arhiepiscopi, mitropoliţi, exarhi,
*ecis şi patriarhi etc. Ei sînt urmaşii Sf. Apostoli prin succesiune şi au dreptul de a săvîrşi
toate tainele, şi a transmite prin hirotonie această putere întreagă sau parţială altor
uneşte, persoane vrednice (arhiereilor, preoţilor, diaconilor). Ca deţinător al puterii '
depline arhiereul dintru început a fost centrul în jurul căreia gravita toată viaţa
religioasă a obştii creştine din fiecare biserică locală. El săvîrşea toate serviciile

37
 religioase mai importante: Liturghia, Botezul, Mirungerea, Mărturisirea, sfinţirea
bisericilor, hirotonia etc. Cu timpul cînd comunităţile creştine s-au înmulţit, unele
funcţii au fost trecute preoţilor prin hirotonie şi cu delegaţie, ca: Botezul, funct9

.Mărturisirea etc. Arhierii şi-au păstrat pentru sine numai cele fundamentale ca episc
/sfinţirea Sfîntului Mir, hirotonia, sfinţirea bisericilor şi a antimiselor/Dar de vj

sfinţirea bisericilor azi cu delegaţie în anumite cazuri se pot face şi de preoţi sau îriipăi
arhimandriţi. Pentru sine arhiereii şi au păstrat şi formula "Pace vouă" chiar şi Liturţ
cînd numai asistă. în exerciţiul funcţiei liturgice, adică cînd slujeşte, arhiereul citeat
reprezintă pe Mîntuitorul ca mare arhiereu şi de aceea slujirea lui se face cu fast şi ordin»
solemnitate, numai cu sobor de preoţi, diaconi şi cler inferior. morm
Dar în cazuri excepţionale, ca deţinător a puterii slujitoare depline, el poate Canoi
sluji şi singur şi chiar a săvîrşi tainele acordate treptelor subordonate (în călătorie, diacoi
Ia război, în chilie)./feinecuvîntează cu amîndouă mîinile şi se pomeneşte la de ac«
anumite locuri în slujbe în eparhia sa totdeauna şi, numai cînd slujeşte sau asistă, Const
în altă eparhie. Arhiereilor - individual sau în sinoade - le aparţine dreptul de a anulat
supraveghea săvîrşirea corectă a cultului şi a lua hotărîri privitoare la rînduiala biseri<
serviciilor divine în eparhiile respective. Arhiereul e hirotonit de mai mulţi funcţii
arhierei (doi sau mai mulţi). la hise
C
2. Preotul ca persoană liturgică sluji n
La început preoţii erau consideraţi ca urmaşi ai celor 70 de ucenici ai este n<
Domnului şi simpli ajutători ai episcopiilor. Dar din sec. II - III înainte cînd s-a protos.
înmulţit numărul comunităţilor şi episcopii nu mai puteau satisface nevoile protos
credincioşilor, preoţii cu delegaţia şi binecuvîntarea episcopiilor au devenit Rolul ]
înlocuitori permanenţi ai lor, întîi în parohiile dinăuntrul oraşelor, apoi şi în Îngeri.
parohiile şi bisericile din afara oraşelor, săvîrşind cele sfinte în numele şi în locul Lt
episcopiilor. în parohia sa, în virtutea hirotoniei şi a delegaţiei permanente, dînşîi,
primite de la episcop, preotul poate săvîrşi toate slujbele şi lucrările de cult, se ocu
necesare în viaţa religioasă a parohiilor, cu excepţia celor ce alcătuiesc dreptul nici o 'c
exclusiv al arhiereului (hirotonia, sfinţirea bisericilor, a antimiselor, a Sf. Mir).
A

In exerciţiul funcţiei sale liturgice preotul ortodox îndeplineşte un rol dublu:

pe de o parte, în virtutea harului sfînt, primit de la episcop prin hirotonie, el este
un slujitor al lui Dumnezeu/ un reprezentant sau continuator al preoţiei
Mîntuitorului, iar, pe de altă parte, el este interpret,purtător de cuvînt şi delegat al
Bisericii, adică al obştei credincioşilor, pe care îi păstoreşte, fiindcă el slujeşte şi
se roagă nu numai în numele său personal, ci şi în numele credincioşilor şi pentru Bi
ei. Ca reprezentant al credincioşilor, el prezintă lui Dumnezeu cuvenita ofrandă a episcop
acestora, adică darurile, închinarea şi rugăciunile lor, iar ca vas ales al harului el presbite
transmite credincioşilor ceea ce vine de la Dumnezeu: harul dumnezeiesc, iertarea despre
păcatelor, viaţa veşnică şi în general toate darurile spirituale şî materiale. Preotul credinc
este ca o verigă de legătură între Dumnezeu şi om, între cer şi pămînt. ce în ce
Ca semn, că n-are deplinătatea puterii sacramentale preotul binecuvintează funcţiih
cu o singură mînă (dreaptă). mai mi
imediat
slujitori
38
sfinţirea 3. Diaconul ca slujitor al cultului în vechime şi azi
It, unele Condiţiile specifice ale vieţii creştine din primele veacuri au făcut ca
iotezul, funcţiile diaconilor să se înmulţească treptat. Astfel ei ajutau pe preoţi şi pe
itale ca :episcopi la toate serviciile divine, începînd cu slujba Sf. Euharistii. Ei aveau grijă
)r/D a r de vasele şi odoarele sfinte, primeau de la credincioşi ofrandele, ajutau la
;oţi sau împărtăşirea credincioşilor, duceau Sf. Euharistie celor ce nu puteau lua parte la
:hiar şi Liturghie (boală, închisoare), ajutau la instruirea catehumenilor, rosteau ecteniile,
hiereul citeau în biserică Sf. Evanghelie, cu învoirea episcopilor predicau, supravegheau
i fast şi ordinea şi disciplina în biserică. în unele locuri, diaconii aveau grijă de
mormintele martirilor şi de notarea actelor martirice, de înmormîntarea săracilor.
1 poate Canonul 15 al Sinodului local de la Neo-Cesareea (sec. IV) stabilea, că numărul
lătorie, diaconilor într-un oraş nu putea fi mai mare de 7. Cu timpul nu s-a ţinut socoteală
eşte la de aceasta şi numărul diaconilor a crescut considerabil. La Marea Biserică din
asistă, Constantinopol la anul 612 ajunsese la 150, la Roma 100. Canonul 15 a fost
îl de a anulat de canonul 16 al Sinodului Trulan. Dispariţia unor dintre vechile instituţii
iduiala bisericeşti (agapelor, catehumenilor, botezul adulţilor etc.) a dus la împuţinarea
mulţi funcţiilor liturgice ale diaconilor şi la scăderea numărului diaconilor, aşa că astăzi
la bisericile de la ţară aproape nu mai sînt diaconi.
Ca cel ce n-are deplinătatea darului slujirii de cele sfinte diaconul nu poate
sluji niciodată singur, ci numai cu arhiereul sau cu preotul. La slujbele arhiereşti
îici ai este nelipsit, iar la cele săvîrşite de un sobor de preoţi este la dispoziţia preotului
nd s-a protos, stînd aproape de el şi îndeplinind anumite acte rituale, care revin pe drept
evoile protosului (purtarea şi citirea Sf. Evanghelii, ^purtarea discosului la Liturghie)/
evenit Rolul principal al diaconilor astăzi este rostirea ecteniilor şi ei închipuiesc pe sf.
• yv
Şl in Îngeri.
locul La Romano - Catolici dispariţia ecteniilor a dus la dispariţia diaconilor la
nente, dînşîi, iar la protestanţi pastorul-diacon (al 2-lea sau al 3-lea dacă sînt mai mulţi)
cult, se ocupă cu probleme de administraţie bisericească şi asistenţă socială şi n-are
reptul nici o atribuţie liturgică.
r).
lublu:
1 este Cap. III
eoţiei PERSOANELE AJUTĂTOARE ALE CLERULUI SLUJITOR
ga^al
şte şi 1. Originea şi vechimea clerului inferior
entru Biserica creştină primară a cunoscut numai trei trepte (grade) ale ierarhiei:
ndă a episcopatul, presbiteratul (preoţia) şi diaconatul. Cu excepţia diaconiţelor şi a
lui el presbiterelor nici Sf. Scriptură şi nici scrierile bărbaţilor apostolici nu pomenesc
tarea despre alţi clerici sau slujitori bisericeşti în serviciul altarului. Dar numărul
eotul credincioşilor a crescut şi cînd formele cultului au început să ia o dezvoltare din
ce în ce mai mare, treapta diaconatului n-a mai putut satisface toate trebuinţele şi
tează funcţiile noi ale cultului. De aceea a trebuit ca unele dintre sarcinile iniţiale de
mai mică importanţă ale diaconilor să fie preluate de alţi slujitori bisericeşti,
imediat subordonaţi acestor. Aşa a luat naştere cu timpul o serie întreagă de noi
slujitori ai cultului ca persoane ajutătoare ale clerului, menite să îndeplinească

39
serviciile mai mărunte şi mai modeste ale cultului. Toţi aceştia erau instituiţi prin pîn
hirotesie şi socotiţi că fac parte din cler, fiind înscrişi în canon, adică în listele erai
personalului bisericesc. Ei alcătuiau ceea ce în Dreptul bisericesc se numeşte cler adă
inferior. Unele din treptele! clerului inferior s-au născut încă în timpul cătr
persecuţiilor, altele după aceasta în sec. IV-VI. Mai importante sunt 3 trepte: pref
ipodiaconul, psaltul (cîntăreţul) şi anagnostul (citeţul). loca

2. Treptele clerului inferior în Biserica veche şi funcţiile lor în cult ener

a) în ordinea cronologică cel dintîi serviciu inferior, care este menţionat şi în harii
Noul Testament (Rom. 16, 1), este acela al diaconiţelor. Ele nu trebuiesc preg
confundate nici cu văduvele, nici cu presbiterele tot amintite în SF. Scriptură (1 dispj
Tim 5, 9; Tit 2, 3) şi în documentele din grupa Rînduielilor bisericeşti pseudo-
epigrafice, şi nici cu fecioarele menţionate de aceleaşi documente vechi. Ele prin
primeau un fel de consacrare prin hirotesie şi afară de vizitarea şi îngrijirea rol ii
femeilor bolnave şi sărace, mai îndeplineau următoarele funcţii: serveau la agape, încej
păzeau uşile bisericeşti prin care umblau femeile, supravegheau ordinea şi liniştea de oc
în locurile rezervate femeilor din biserică, pregăteau femeile de botez şi ajutau la
botezarea lor, duceau împărtăşania femeilor ce nu puteau veni la Liturghie, făceau supra
toaleta funebră a femeilor după moarte şi ajutau la înmormîntarea lor. în timpul ca ui
serviciului divin purtau orarul ca şi diaconii şi aveau dreptul să se împărtăşească creşti
în rîndul clerului inferior. legăti
Documentele au păstrat numele unor diaconiţe: Olimpia, Procula şi Pentada - adres;
colaboratoare ale Sf. Ioan Gură de Aur, Macrina - sora Sf. Vasile ş. a. în legătură t
cu împuţinarea botezului femeilor adulte în Apus încă din sec. V-VI diaconiţele ca şi
încep să dispară, iar la Răsărit ele se menţin pînă în sec. XII - XIII, mai ales în corpo;
Bisericile necalcedoniene. întreţi
b) Ipodiaconul sau subdiaconul despre care amintesc unele documente încă de mo
din sec. III, iar Rînduielele bisericeşti ne transmit chiar rugăciunile hirotesiei lor
şi atribuţiile în adunările de cult: păzeau uşile bisericii, liniştea în biserică, aveau
grijă de Sf. vase, ajutau la îmbrăcarea arhiereului şi în general ajutau pe diaconi la A
slujba altarului. Uneori primeau împreună cu diaconii darurile credincioşilor, îngriji]
aveau grijă de mormintele martirilor, de iluminaţia bisericilor şi de toate cele trecut
necesare pentru serviciul divin. Dar unii ipodiaconi îşi permiteau abuzuri şi ca ajut
sinoadele au fost nevoite să-i cheme la ordine. Ir,
c) Anagnostul, lectorul sau citeţul ca importanţă vine imediat după clerulu
ipodiacon, deşi ca vechime este anterior acestora. Documentele.pomenesc de ei de psalţilt
la sfîrşitul sec. II. Sarcina lor principală era citirea şi uneori cîntarea lecturilor institui
biblice (afară de Evanghelii) la serviciul divin şi ale altor lecturi: acte martirice premer
sau vieţi de sfinţi, epistole pastorale etc.; în timpul persecuţiilor păstrau cărţile de primeşl
cult, aprindeau luminările, purtau sfeşnicile la procesiunile solemne, însoţeau pe To
episcopi, purtau cărţile de cult; la unele biserici ajutau învăţămîntul catehetic. curăţen
Prin sec. IV-V numărul lor era foarte mare şi multe persoane vestite, ca de ex. aducere
Ioan Gură de Aur, şi-au început cariera bisericească în calitate de anagnost. paznici,
d) Psaltul, cantorul sau cîntăreţul este posterior lectorului, un fel de La
dedublare a lui, căci la început funcţia cîntăreţului era îndeplinită de către lector; dintre ti

40
:ituiţi prin pînă în sec. VII-VIII toţi credincioşii din biserică luau parte la cîntare; melodiile
în listele erau mai puţine şi mai simple şi de aceea putea conduce lectorul. Psalţii s-au
aeşte cler adăugat mai tîrziu, cînd după diversificarea glasurilor şi sistematizarea lor de
n timpul către Ioan Damaschin a devenit necesară prezenţa cîntăreţilor de profesie anume
3 trepte: pregătiţi şi instruiţi. Despre psalţi prima dată se pomeneşte în canoanele sinodului
local de la Laodiceea (362) şi în Constituţiile Apostolice. ,
e) Exorciştii sînt amintiţi în documente din sec. III şi aveau grijă de
t cult energumeni şi de izgonirea duhurilor necurate. La început exorcismul era o
onat şi în hârismă. Prin sec. IV-V exorcismele din rînduiala botezului şi o mare parte din
trebuiesc "pregătirea candidaţilor la botez o săvîrşeau exorciştii de profesie şi numai după
iptură (1 dispariţia lor acestea le îndeplinesc preoţii.
i pseudo- f) Acolutul sau acolytul se întîlneşte numai la Apus în Roma şi Cartagena de
echi. Ele prin sec. III şi îndeplineau funcţiile ipodiaconilor din Răsărit. Acoluţii aveau un
îngrijirea 'rol important mai ales în Roma la slujbele solemne săvîrşite de papi. De aceea
la agape, începînd cu sec. VI la Apus ei au preluat funcţiile cîntăreţilor şi pe ale exorciştilor
;i liniştea de odinioară.
ajutau la g) Ostiarii, portarii sau uşierii pomeniţi în documente din sec. IV. Ei erau
e, faceau supraveghetorii uşilor bisericeşti în timpul serviciilor divine. Portarii sunt priviţi
n timpul ca urmaşii vechilor curieri sau alergători, care în timpul persecuţiilor indicau
rtăşească creştinilor locul şi timpul adunărilor liturgice din catacombe şi care faceau
legătura între diferite Biserici ca oameni de încredere ai episcopiilor. Lor le
‘entada - adresau diaconii strigarea: "Uşile, uşile... " din rînduiala Liturghiei credincioşilor.
legătură h) Grâparii sau înmornuntătorii. Pe vremea prigonirilor:, cînd serviciul divin
iconiţele ca şi înmormîntarile se faceau aproape numai în catacombe, groparii alcătuiau o
i ales în corporaţie (breaslă) aparte, care avea în grijă săparea galeriilor din catacombe,
întreţinerea şi decorarea lor, repartizarea locurilor de înmormîntare şi purtau grijă
:nte încă de morminte, îndeosebi de cele ale martirilor.
esiei lor
ă, aveau 3. Clerul inferior în Biserica de azi
iaconi la Astăzi toate serviciile bisericeşti inferioare de odinioară în legătură cu
cioşilor, îngrijirea sfîntului locaş şi buna desfăşurare a cultului la catedrale şi mănăstiri a
ate cele trecut de prin sec. XIV asupra eclesiarhului, ales dintre monahii clerici, care are
uzuri şi ca ajutor pe paraclisiarh (pălămar).
In Biserica Ortodoxă astăzi se păstrează numai două dintre vechile trepte ale
it după cleruluTInferior şi anume cîntăreţii, care îndeplinesc atît funcţia citeţilor, cît şi a
de ei de psalţilor de odinioară, şi pe la catedrale chiriarhale - ipodiaconii. Ei nu mai sunt
cturilor instituiţi prin hirotesie. Hirotesia lor a rămas obligatorie numai ca trepte
lartirice premergătoare spre diaconie: înainte de a fî hirotonit diacon orice candidat
irţile de primeşte întîi hirotesia de citeţ şi apoi pe cea de ipodiacon.
iţeau pe Toate celelalte servicii mărunte în legătură cu nevoile cultului, ca întreţinerea
itehetic. curăţeniei în biserică, aprinderea candelelor şi a luminărilor, tragerea clopotelor,
l de ex. aducerea celor necesare pentru slujbă sînt îndeplinite astăzi de către pălămari,
paznici, staroste, măturătoare, care nu mai sînt hirotesiţi.
fel de La romano-catolici s-au păstrat pînă azi ipodiaconii, (care acum fac parte
lector; dintre treptele clerului propriu-zis), ostiarii, lectorii, exorciştii şi acoluţii.

41
 mei
Cap. IV din
CREDINCIOŞII LAICI CA FACTORI Al CULTULUI sluj
(Rolul laicilor în cult) înd<
Cea
1. Cler slujitor şi credincioşi laici în cult în general
Rolul important pe care îl au persoanele liturgice(clericii) în cult nu exclude
prezenţa şi participarea credincioşilor laici la săvîrşirea cultului divin public al
Bisericii. Credincioşii laici sînt plinirea trupului Bisericii. Clerul şi credincioşii
alcătuiesc laolaltă Biserica: nici clerul fară credincioşi nu înseamnă Biserica Bise
deplină, după cum nici credincioşii fară clerici. Cler şi credincioşi şînt, deci, părţi istoi
constitutive şi indispensabile ale organismului bisericesc; ele se întregesc şi, t
reciproc, se complectează şi una fără de alta e de neconceput în Biserica înţel
luptătoare. Credincioşii laici sunt, deci, factori activi ai cultului, alături de clerici, conc
iar nu simpli beneficiari ai efectelor acestora. Ei nu profită, adică, numai de harul fapt,
sfinţitor, care li se împărtăşeşte îndeosebi, prin sfintele taine şi prin ierurgiile (cani
săvîrşite de membrii clerului, ci prin însăşi calitatea lor de creştini au şi dreptul şi şi di
datoria de a participa activ la viaţa liturgică a Bisericii în general. în calitatea lor ecck
de membri ai Bisericii şi în virtutea strînsei uniri cu Hristos, dobîndită prin taina deosi
botezului, a mirungerii şi cea a împărtăşirii, ei participă oarecum la preoţia exist
Mîntuitorului ca mădulare ale trupului Său mistic, ceea ce face pe Sf. Ap. Petru şi laici,
pe Sf. Ev. loan, să vorbească de preoţia universală a laicilor (1 Petru 2; Apoc. 20, între
6 ), care, totuşi, nu exclude harul special al preoţiei, transmis prin hirotonie, ci adică
colaborează cu sacerdoţiul Bisericii în cadrul vieţii liturgice a obştei creştine. şi m£
atunc
2-4. Rolul credincioşilor la slujbele Sf. Liturghii', S f Taine, ierurgii şi 1
Laude lor la
Participarea laicilor la cultul public al Bisericii poate fi pasivă, cînd erau
credincioşii beneficiază doar de roadele cultului oficiat de clerici pentru ei şi Liturţ
activă, cînd cooperează în diverse moduri la însăşi săvîrşirea cultului. dusă i
2. Astfel, în S f Liturghie ei participă la aducerea Sf. Jertfe prin însăşi a con!
calitatea lo r:de_meqibri m .Bisericii luptătoare. Ei pot conlucra prin participarea de int
activă fa cîntarea bisericească, prin participarea la jertfa liturgica,' ăducînd ca I
jertfă prin preot fiinţa lor sufletească şi trupească, simbolizată prin darurile de credir
pîine şi vin, aduse de ei pentru Sf. Euharistie, iar apoi participă şi la Taina Sfîntă şînt n
împărtăşindu-se cu Sf. Trup şi Sînge. atribu
3. La slujbele Sf. Taine şi ale ierurgiilor ei participă atît în mod pasiv, ca slujbe
subiecte sau primitori ai Sf. Taine, cît şi în mod activ. Astfel, în cazuri catehe
excepţionale, cînd preotul lipseşte, botezul poate fi săvîrşit şi de laici ortodocşi. slujito
Un rol activ au naşii, atît la botez, cît şi la cununie. La hirotonie şi la hirotesii A
credincioşii participă prin aprobarea celui ales cu formula "Vrednic este". La protesi
Taina Mărturisirii credincioşii cooperează cu preotul duhovnic prin mărturisirea folosir
personală a păcatelor. restabi
cîntăre

42
 4. La slujbele serviciului divin zilnic credincioşii participă în calitatea lor de
membri al Bisericii putînd lua parte la rugăciuni, la citirile biblice şi la cîntările
din rînduiala sfintelor slujbe. Atunci, cînd nu pot participa prin prezenţa fizică la
slujbele serviciului divin zilnic din biserică, cei mai zeloşi dintre credincioşi îşi
îndeplinesc obligaţia de rugăciune zilnică, citindu-şi singuri acasă Psaltirea şi
Ceaslovul.

exclude 5. Participarea credincioşilor laici în cultul public al Bisericii în trecut şi

ublic al azi
iincioşii Participarea deplină şi adevărată a credincioşilor mireni în cultul liturgic al
3iserica Bisericii s-a realizat în chip ideal mai ales în trecut. în primele 7-8 secole ale
ci, părţi istoriei creştine toţi credincioşii frecventau regulat şi permanent adunările de cult
itregesc şi, tocmai prin aceasta se realiza, de fapt, Biserica ca societate religioasă în
biserica înţelesul ei de societate religioasă, vizibilă, închegată pe baza unităţii de
clerici, conducere, de credinţa şi de adorare. Absenţa de la aceste adunări însemna, de
le harul fapt, ruperea din unitatea Bisericii şi cea mai mare pedeapsă era excomunicarea
rurgiile (canonul 80 trulan). Tocmai prin frecventarea regulată a adunărilor de rugăciune
aptul şi şi de cult se forma şi se întreţinea conştiinţa apartenenţei credincioşilor la
itea lor ecclessia, adică la o societate religioasă, căreia ei aparţineau şi care era nouă şi
n taina deosebită de restul lumii păgîne. La aceasta contribuia şi faptul, că la început nu
preoţia existau cîntăreţii, care s-au ivit mai tîrziu şi s-au interpus treptat între slujitori şi
Jetru şi laici. De aceea slujba se desfăşura ca un continuu dialog sau schimb de răspunsuri
oc. 2 0 , între clericii slujitori, de o parte, şi credincioşi, de alta. Catehizarea mystagogică,
nie, ci adică iniţierea catehumenilor şi a neofiţilor în tainele cultului în epoca de rapidă
c*
şi masivă răspîndire a creştinismului (secolele IV-VI) a făcut, ca credincioşii de
atunci să fie şi mai conştienţi de rolul lor activ în cult.
ii şi Această participare integrală a credincioşilor la cult culmina cu împărtăşirea
lor la Sf. Euharistie, împărtăşire, care era generală şi regulată, căci aceia, care nu
, cînd erau opriţi de vreun impediment moral sau canonic, se împărtăşeau toţi la
i ei şi Liturghia din fiecare sărbătoare. Celor bolnavi şi deţinuţi Sf. împărtăşanie era
dusă de către diaconi. De aceea tăria şi profunzimea spiritului eclesiologic, adică
însăşi a conştiinţei de comunitate în Biserica creştină a stat totdeauna în raport cu gradul
iparea de intensitate, în care membrii ei laici s-au integrat în viaţă liturgică a Bisericii.
nd ca Din sec. VIII - IX se observă un treptat regres din acest punct de vedere,
ile de credincioşii devenind din ce în ce mai puţin conştienţi de rolul lor în cult. Cauzele
Sfîntă sînt multe: slăbirea zelului credincioşilor pentru împărtăşirea regulată, lărgirea
atribuţiilor cîntăreţilor în dauna poporului, dezvoltarea excesivă a unor dintre
iv, ca slujbele divine şi în deosebi, a cîntărilor bisericeşti, slăbirea învăţămîntului
cazuri catehetic, folosirea în slujbă a limbilor moarte, căderile şi lipsurile unora dintre
iocşi. slujitorii bisericeşti, iar în timpurile modeme răspîndirea spiritului ateist şi sectar.
otesii Astăzi se iau măsuri de îndreptare, cît la ortodocşi, aşa şi la Apus. La
". La protestanţi există Mişcarea liturgică. Conciliul II Vatican a permis traducerea şi
isirea folosirea textelor liturgice în limbile naţionale. La ortodocşi se tinde spre
restabilirea drepturilor laicilor în participarea la cîntare sub conducerea
cîntăreţilor de strană.

43
 Partea a patra
TIMPURILE LITURGICE
(Anul bisericesc şi subdiviziunile lui)

45
 Cap. I
SCURTE NOŢIUNI DESPRE CALENDAR

1. Introducere. Timpul ca dimensiune a vieţii Bisericii

Viaţa omului se scurge în timp, între cele două termene sau momente mai
însemnate: naşterea şi moartea. Ca şi spaţiul, timpul este o dimensiune a
A

existenţei, cadru firesc al vieţii omului. In concepţia creştină timpul a fost creat
odaţă cu lumea.; Lumea n-a fost făcută în timp, ci odată cu timpul, zice fericitul
Augustin. Din punct de vedere teologic Hristoa Mîntuitorul este nu numai
întemeietorul şi capul nevăzut al Bisericii, ci şi axa timpului, centrul istoriei
religioase a omenirii. înainte de El istoria se îndrepta spre Dînsul, era timpul de
aşteptare a Lui, era orientat mesianic spre El. După întruparea Lui a început
vremea plinirii. El dă adevăratul conţinut al istoriei şi este veşnic mezentiatimp.
Deoarece El este veşnic prezent în Biserică şi istorie, memorialul liturgic din
cadrul cultului bisericesc nu este numai amintirea trecutului. în marile sărbători
ale Mîntuitorului (de ex. Crăciun, Paşti etc.) noi devenim nu numai un fel de
martori oculari ai evenimentelor comemorate, ci contemporani cu ele. Fiecare act
divin din iconomia mîntuirii, care a avut loc o singură dată, într-un anumit
moment al istoriei, devine continuu prezent în taine, în misterul liturgic. "în
vremea aceea" de la începutul fiecărei pericope evanghelice citite reprezintă
timpul sfinţit, veşnic prezent din dimensiunea liturgică a timpului. Deşi timpul
este o noţiune abstractă, fiind indivizibil, omul a simţit nevoia să-l concretizeze şi
să-l măsoare, în care să se încadreze atît viaţa sa gospodărească (materială), cît şi
cea religioasă. Aceasta s-a făcut prin calendar.

2. Ce este calendarul
Calendarul este un sistem de măsurare a timpului, care indică durata şi
subdiviziunile lui. Termenul provine de la cuvîntul latinesc calendae (de la
calare sau calere = a chema, a convoca), prin care romanii indicau prima zi a
lunii, cînd toţi cetăţenii erau convocaţi în adunarea publică din forum.
Primele calendare au luat naştere din nevoia, pe care au simţit-o oamenii de
a-şi introduce o regularitate periodică în ocupaţiile lor din viaţa zilnică şi a-şi fixa
în timp sărbătorile religioase. Ele se întemeiau pe mişcarea astrelor, lunii şi
soarelui pe bolta cerului. Cea mai potrivită măsură a timpului a fost aleasă ziua,
care are şi ea multiplii şi submultiplii ei: orele împărţite în minute şi secunde,
săptămîna, luna (sinodică sau lunară din 29, 5 zile, mai exact 29 zile 12 ore 44
minute 2, 9 secunde), anul tropic, solar sau astronomic are 365 zile 5 ore 48
minute 45-46 sec. De aceea că anul n-are un număr exact de zile s-a adoptat ca
unitate de măsură anul civil sau calendaristic. Dar el nu coincide cu cel tropic şi
au fost încercări de a restabili coincidenţa lor. Aşa s-a născut problema
calendarului. Cele mai vechi popoare cunoscute în istorie aveau calendare lunare.
Egiptenii aveau primul calendar lunar de 354 zile (12 luni a 29, 5 zile). Grecii şi
romanii tot aveau la început calendare lunare. Aşa calendar folosesc şi astăzi

47
musulmanii din Asia şi Africa. Evreii aveau calendar mixt. Egiptenii primii au
folosit calendar solar.
CI
3. Originea calendarului creştin şi structura lui f
Calendarul de care se foloseşte astăzi toată lumea creştină, cît şi multe din |
popoarele necreştine civilizate, este de origine romană (păgînă). El e alcătuit la
anul 46 î. H. de astronomul alexandrin Sosigene pe vremea împăratului roman J pri
Iuliu Cezar, pentru care a şi fost numit calendar Iulian. Sosigene a întocmit acest [ suf
calendar solar, bazat pe mersul aparent al soarelui pe bolta cerească, conform | nui
datelor ştiinţei astronomice, care atunci era în floare la Alexandria. El a stabilit i difi
durata anului de 365 zile şi 6 ore. Iar cele 6 ore, care în 4 ani fac aproape 1 zi, el a I mo
hotărît să se adauge la fiecare al patrulea an, aşa că acela trebuia să aibă 366 zile, 1 Bu]
numit an bisect (de la lat. bissectilis). Sosigene a păstrat împărţirea anului în 12 | nev
luni, dar ca simple diviziuni arbitrare (convenţionale), căci durata lor nu avea I inte
nimic comun cu mersul lunii pe cer, unele a cîte 30 zile, altele a cîte 31 zile, iar i prir
februarie, ca ultima lună din an pe atunci, avea 28 zile, în an bisect - 29 zile. I celi
Echinocţiul de primăvară cădea pe vremea lui Sosigene la 24 martie, iar I un
începutul anului era la 1 martie, fiind mutat apoi peste puţin timp la 1 ianuarie. I gre£
Calendarul acesta întocmit de Sosigene şi întrebuinţat în imperiul roman f peri
începînd cu anul 46 p. H. a fost moştenit şi de creştini, care au introdus în el | orto
sărbătorile specifice creştine şi sistemul de împărţire a lunilor în săptămîni (grupe | opoi
de cîte 7 zile), moştenit de la evrei, înlocuind astfel octada romană a cîte 8 zile şi | calei
sistemul romanilor de numerotare inversă a zilelor lunii prin împărţirea lor în I urm*
calende, ide şi none. I

4. Defectul originar al calendarului iulian.

/\

îndreptarea lui în Apus

Calendarul lui Sosigene, împrumutat şi de creştini de la romani, era cel mai
bun dintre calendarele folosite, dar nu era şi el absolut perfect. Căci lungimea
exactă a anului ceresc sau tropic, adică a intervalului de timp de la un echinocţiu
de primăvară pînă la altul era nu de 365 zile şi 6 ore, cum pusese Sosigene, ci de
365 zile 5 ore 48 min. şi 46 sec. , adică cu 11 miri. şi 14 sec. mai scurt. In 128 ani 1951
aceasta dădea o zi diferenţă. La Sinodul I de la Niceea în anul 325 diferenţa era de
> >

3 zile şi echinocţiul cădea la 21 martie în loc de 24 martie, data numită de

Sosigene. Părinţii de la Sinodul Niceian, care s-au ocupat cu uniformizarea datei
Paştilor, au hotărît, ca ziua echinocţiului să fie socotită la 21 martie.
In sec. XVI diferenţa dintre anul tropic şi calendarul iulian era de 10 zile
(echinocţiul cădea la 1 1 martie) şi din iniţiativa Sinodului din Trident sub papa
Grigorie XIII cu concursul astronomului italian Luigi Lilio calendarul a fost
îndreptat prin suprimarea celor 10 zile (în loc de 5 oct. s-a socotit 15 oct. 1582) şi
echinocţiul s-a întors la 21 martie. De asemenea s-a hotărît, ca de atunci înainte
toţi anii bisecţi seculari (1700, 1800, 1900 etc.), care nu se împart exact la 4, să
rămînă comuni (adică de 365 zile) şi prin aceasta se asigura pe 3400 ani
coincidenţa anului civil cu cel astronomic. Calendarul îndreptat a fost numit
"Grigorian" după numele papei.

48
imii au tn s.ec. XVI - XVIII au primit calendarul îndreptat toate bisericile catolice şi
protestante şi toate statele creştine şi chiar unele ne creştine, ca Japonia (1873),
China (1912), Turcia (1926), Egipt (1928) şi a.

alte din 5. îndreptare* calendarului în R isiri

ătuit la Bisericile ortodoxe n-au primit reforma grigoriairâ a calendarului şi una din
roman pricini era şi aceea, că catolicii foloseau calendarul îndreptat ca mijloc de a
it acest supune Bisericile ortodoxe papei. Calendarul Bisericilor ortodoxe a început a se
onform numi stil vechi sau ortodox, iar cel îndreptat stil nou sau catolic. După anul 1900
stabilit diferenţa dintre cele două calendare ajunsese la 13 zile. După primul război
zi, el a mondial şi multe state cu populaţie ortodoxă au primit calendarul îndreptat:
66 zile, Bulgaria şi URSS în 1918, Serbia şi România în 1919, Grecia în 1923. Aceasta şi
ii în 12 nevoia de a uniformiza calendarul au adunat în 1923 la Constantinopol Congresul
iu avea inter-ortodox, la care s-a hotărît îndreptarea calendarului şi în Bisericile ortodoxe
sile, iar prin suprimarea diferenţei de 13 zile, cu care calendarul iulian rămăsese în urma
ai
✓- celui îndreptat, şi asigurîndu-se coincidenţa anului civil cu cel astronomic printr-
•tie, iar un sistem de calculare (suprimare) a anilor bisecţi mult mai bun decît cel
irie. gregorian, deoarece el asigura coincidenta anului calendaristic cu cel solar pe o
roman perioada de timp mult mai mare (circa 244. 000 ani), urmînd ca fiecare Biserica
is în el ortodoxa autocefala în parte să aplice recomandările Congresului la momentul
(grupe oportun, adică atunci cînd împrejurările vor fi favorabile aplicării îndreptării
: zile şi calendarului. De aceea pîna acum au admis şi întrebuinţează calendarul îndreptat
lor în următoarele Biserici:
a) Patriarhia ecumenică din Constantinopol; • ~~: T \
b) Bisericile din Grecia şi Albania; . • ' . .»-ma \
c) Arhiepiscopia Ciprului; \ "r - > r \
d) Biserica ortodoxa din Polonia;
iei mai e) Patriarhia Antiohiei; \ ^
igimea f) Biserica Romana; \ “
inocţiu g) Patriarhia Alexandriei (1928); : '
î, ci de h) Mitropolia ortodoxa din Cehoslovacia (autocefală de la 8 decembrie
.28 ani 1951);
era de i) Biserica ortodoxa din Finlanda (adoptase stilul nou încă din 1917);
îită de j) Biserica din Bulgaria (la 20 dec. 1968).
a datei Cu stilul vechi, (calendarul iulian neîndreptat) au rămas: Biserica Rusă,
Biserica Sîrbă, Biserica de la Ierusalim si mănăstirile de la muntele Athos.
10 zile Dar ca toate Bisericile ortodoxe să poată serba împreuna marea sărbătoare a
b papa Paştilor, Bisericile ortodoxe, care au adoptat calendarul îndreptat, au hotărit, prin
a fost consens comun, să serbeze Paştile şi sărbătorile legate de Paşti după Pascalia
582) şi veche, adică odată cu Bisericile rămase la calendarul iulian neîndreptat.
înainte
a 4, să 6. Situaţia actuală a creştinătăţii
30 ani din punct de vedere al calendarului bisericesc
numit Din punctul de vedere al calendarului, pe care îl întrebuinţează, lumea
creştină se afla deci astăzi împărţită în trei mari grupe:

49
 1) Bisericile ortodoxe, care întrebuinţează încă stilul vechi sau calendarul
iulian neîndreptat, eronat, rămas cu 13 zile în urma - Patriarhia Ierusalimului,
Patriarhia Moscovei şi Patriarhia Belgradului; '
2) Bisericile apusene (catolice şi protestante), care întrebuinţează stilul nou
sau calendarul îndreptat prin reforma grigoriană aplicată. integral (atît pentru
sărbătorile cu date fixe cit şi pentru cele cu date variabile);
3) între acestea o situaţie intermediară o au Bisericile ortodoxe, care au
adoptat calendarul îndreptat după recomandările Conferenţei interortodoxe~de la
Constantinopol 1923, dar folosesc un calendar mixt, adică stilul nou pentru
sărbătorile cu date fixe şi Pascalia pe stil vechi pentru sărbătorile cu date mobile
ca o concesie făcută Bisericilor ortodoxe ramase la stilul vechi.
Uniformizarea creştinătăţii ortodoxe în această privinţă nu se va putea face
decît atunci, cînd cele trei Biserici ortodoxe autocefale rămase cu stilul vechi se
vor hotărî si ele să adopte calendarul îndreptat conform datelor exacte ale ştiinţei
astronomice, calendar folosit acum nu numai de tot restul lumii creştine, ci de
aproape toată lumea civilizată.

Cap. II
ANUL BISERICESC (LITURGIC) Şl SUBDIVIZIUNILE LUI

1. Comemorarea iconomiei mîntuirii în cursul timpului

şi al diferitelor lui subdiviziuni
înainte de înălţarea Sa la cer Mîntuitorul a făgăduit sfinţilor Săi ucenici: "Iată
Eu cu voi sînt în toate zilele pînă la sfîrşitul veacului" (Mt 28, 20). şi Biserica s-a
stăruit să asigure şi să facă simţită prezenţa spirituală şi nevăzută, dar reală a
Mîntuitorului în mijlocul credincioşilor, căutînd să întreţină mereu vie amintirea
vieţii, a învăţăturii şi a faptelor Domnului, precum şi a sfinţilor în mintea şi viaţa
de toate zilele a credincioşilor prin comemorarea periodică a acelor fapte. Scopul
acesta Biserica l-a atins prin întocmirea minunată a anului bisericesc (liturgic) cu
slujbele bisericeşti, sărbătorile, posturile, pomenirile morţilor şi diferitele
momente din cursul anului, importante din punct de vedere religios. Totodată,
prin întocmirea calendarului ei în cursul fiecărui an liturgic Biserica caută să
încadreze în curentul harului divin şi să sfinţească prin rugăciune continuă toate
subdiviziunile calendaristice ale timpului: ziua cu diferitele ei împărţiri (seara,
dimineaţa, ceasurile etc..), săptămîna, luna şi anul, iar prin acestea viaţa noastră
întreagă, în împrejurările şi momentele ei cele mai importante.

2. Ziua liturgică
începe nu cu miezul.nopţii .sau dimineaţa în calendarul civil, dar cu seara
(Fac. I, 5, 8 ). Fiecare zi din cursul anului, este consacrată amintirii sau
comemorării unui eveniment din istoria mîntuirii,, din viaţa pămîntească a
Mîntuitorului, a Sf. Fecioare, a .Sf, Apostoli sau a altui sfînt. Din punctul de
vedere al importanţei lor în viaţa religioasă zilele liturgice, se împart în două: zile
de rînd (lucrătoare) - cele mai numeroase - şi zile de sărbătoare (nelucrătoare) mai
ndarul puţine, dar mai importante din punct de vedere religios. Cele mai importante zile
mului, liturgice din cursul anului bisericesc sînt: Vinerea Patimilor, Duminica Paştilor,
Duminica Mare, apoi vin celelalte din viaţa Mîntuitorului, a Sf. Fecioare, a altor
ni nou sfinţi. Din cultul iudaic Biserica creştină a moştenit şi împărţirea zilelor în
pentru ceasuri: ceasul Lciţpţînzîiid primele trei ore ale dimineţii(aproximativ între orele
<P9); Ceasul III (9-12); Ceasul VI (12-15); Ceasul IX (15-18). Fiecare zi liturgică
ire au cuprinde toate cele 7 Laude bisericeşti.
r de la
pentru 3. Săptămîna liturgică
nobile Fiecare grup sau ciclu de şapte zile liturgice alcătuieşte o săptămînă
liturgică. Ea începe cu duminica (cu vecernia de sîmbătă seara) şi se sfîrşeşte în
a face sîmbăta următoare dimineaţa.
chi se Fiecare săptămînă se foloseşte de cîte un glas (mod de cîntare) din cele opt
tiintei glasuri ale Octoihului.
5

ci de . în cărţile de slujbă toate cele 52 săptămîni ale anului bisericesc au denumiri

prin numărul lor de ordine de la Paşti şi de la Rusalii (în Postul Mare au alte
denumiri). Fiecare zi a săptămînii este închinată în serviciul liturgic pomenirii
unuia (unora) dintre persoanele sau momentele de seamă ale istoriei sfinte, toate
în directă legătură cu persoana şi activitatea Mîntuitorului: Duminica - învierii
Domnului, Luni - îngerilor, Marţea - Sf. Ioan Botezătorul^ Miercurea şi,Vinerea -
Sf. Patimi şi Sf. Cruci, Joi - Sf. Apostoli şi Sf. ierarh Nicolae, Sîmbăta - Tuturor
Sfinţilor şi pomenirii morţilor.

: "Iată 4. Luna ca subdiviziune a anului bisericesc

ca s-a în cadrul anului bisericesc luna are mai puţină importantă din punct de
îală a vedere liturgic, şirul lunilor în cursul anului se începe nu cu ianuarie, ca în
ntirea calendarul civil, ci cu septembrie, căci anul bisericesc se începe la 1 septembrie.
viaţa în calendarul creştin fiecare zi liturgică, socotită după numărul ei de ordine
copul din cadrul lunii respective, este închinată amintirii, comemorării sau sărbătoririi
ic) cu unui anumit fapt (eveniment sau moment) din istoria mîntuirii sau a unei (unor)
;ritele anumite persoane sfinte, care se serbează o singură dată pe an şi pe care ni le arată
• t t A

udată, calendarele bisericeşti şi sinaxarele din cărţile de slujbă. împărţirea anului

iţă să bisericesc în luni a dat naştere celor 12 minee lunare, care cuprind slujbele
toate sfinţilor din fiecare zi a lunilor.
* i *

seara,
5. Anul bisericesc şi cele trei mari perioade ale sale
Dastră
Anul bisericesc începe la 1 septembrie şi nu la 1 ianuarie, ca cel ciyil, şi se
termină la 31 august După tradiţia moştenită din Legea Veche, la 1 septembrie s-
a început creaţia lumii şi evreii tot la 1 septembrie încep anul. La romano-catolici
seara anul bisericesc se începe cu prima duminică din Advent, adică duminica cea mai
i sau apropiată de 30 noiembrie, deci cu aproximativ patru săptămîni înainte de
scă a Crăciun.
ul de în centrul anului bisericesc stau Paştile sau sărbătoarea învierii cu săptămîna
i: zile Sf. Patimi dinaintea lor. Anul bisericesc după cărţile de slujbă de la strană se
) mai poate împărţi în trei perioade: friodului, Penţicoştarului şi Octoihului.

51

d
 Perioada Triodului începe în Duminica Vameşului şi a fariseului şi ţine
pînă în sîmbăta Patimilor, în total 10 săptămîni, dintre care 3 de la început sînt
pregătitoare de Postul Mare. Această perioadă comemorează sau reînnoieşte
activitatea de mare preot sau arhierească a Mîntuitorului, îndeplinită mai ales prin
Jertfa Sa de pe Cruce în yinerea Patimilor - ziua cea mai -însemnată din această
perioadă.
Perioada Penticostarului începe în ziua de Paşti, şe încheie în Duminica
Tuturor Sfinţilor şi ţine 8 săptămîni. Comemorează pe Mîntuitorul ca împărat şi
întemeietor al Bisericii, adică slujirea Lui împărătească. în centru stau Paştile şi
Pogorîrea Sf. Duh.
Perioada Octoihului ţine de luni după Duminica Tuturor Sfinţilor şi pînă la
Duminica Vameşului şi a fariseului. Comemorează evenimentele dinaintea venirii
Mîntuitorului, adică reînnoieşte activitatea Lui profetică. Centrul este la Crăciun
şi Botează.
Anul bisericesc ortodox este alcătuit prin combinarea a 2 cicluri concentrice
deosebite de sărbători sau zile liturgice:
1) Unul mobil legat de Paşti - ciclul Hristologic au pascal;
2) Altul stabil sau fix, care comemorează şirul sfinţilor pomeniţi în fiecare zi
sau a evenimentelor din viaţa pămîntească a Mîntuitorului, începînd cu 1
septembrie şi terminînd cu 31 august.

Cap. III
DESPRE SĂRBĂTORI ÎN GENERAL

1. Ce sînt sărbătorile
Cuvîntul sărbătoare ( euprr] , feria, festum, festivitas, solemnitas, prazdnic)
este de origine latină (servatorio de la servo-are, a păstra, a conserva, a respecta),
în înţeles creştin ortodox numim sărbători acele zile liturgice mai importante din
cursul anului bisericesc, care sînt închinate comemorării faptelor sau momentelor
de căpetenie din istoria mîntuirii (Naşterea Domnului, învierea etc.) şi a
principalelor persoane sfinte (Mîntuitorul, Preasf. Fecioară, Sf. Nicolae ş. a.).
în enorii zilele de sărbătoare se deosebesc de restul zilelor anului (lucrătoare)
prin aceea, că în biserici se oficiază serviciul divin, la care credincioşii iau parte
şi astfel cinstind şi comemorînd evenimentul sau sfîntul sărbătorit, şi în al doilea
rînd, prin repaos sau odihnă, adică prin.întreruperea lucrului, a ocupaţiilor şi
îndeletnicirilor obişnuite şi înlocuirea lor cu activităţi şi preocupări de natură
religioasă, spirituală. în mănăstiri şi catedrale, unde serviciul divin se săvîrşeşte
zilnic, sărbătorile se deosebesc prin aceea, că slujbele se oficiază mai solemn. In
calendar sărbătorile se scriu cu roşu sau cu anumite semne tipicale.

2. Vechimea şi universalitatea sărbătorilor

Instituţia sărbătorilor este tot aşa de veche ca şi religia. Sărbătorile sînt forme
* A

sociale ale vieţii religioase la toate popoarele. In toate religiile există sărbători,
adică zile consacrate cultului public al divinităţilor respective. Evreii afară de

52
 sabat mai aveau şi alte sărbători: Paştile, Cincizecimea, Corturilor, împăcării,
şi ţine
Curăţirii, Purim şi altele. Alte popoare din antichitate aveau sărbători fixe sau
»ut sînt
noieşte mobile, dintre care unele cu caracter naturist (anul nou, lună nouă), agrar (roadei),
istorico-social (aniversări ale unor evenimente din viaţa publică), altele cu
es prin
caracter grivaţ sau familial (strămoşilor la romani). ,
iceastă
Imperiul roman, .în cadrul căruia, s-a născut creştinismul, avea sărbătorile
sale. Aşa că nu este de mirare, că şi creştinii au avut încă de la început sărbătorile
minica
sale, care au apărut ca o formă necesară de manifestare a cultului public al religiei
)ărat şi
celei noi.
ştile şi
3. Instituirea sărbătorilor creştine ,
pînă la
La început creştinii, recrutaţi dintre iudei, continuă să respecte sărbătorile
venirii
iudaice, cu care fuseseră obişnuiţi, aşa cum făceau şi Sf. Apostoli (Fapte II, 1;
!răciun
XX, 16 şi a.). De aceea cele mai vechi sărbători creştine apar ca prelungiri (într-
un nou spirit) a celor mai mari sărbători iudaice, pe lîngă care ele se juxtapun la
sntrice
început, cu care coexistă o bună bucată de vreme şi pe care apoi le înlocuiesc
definitiv. Acestea sînt: duminica (în locul sabatului iudaic), Paştile şi Rusaliile
(în locul celor mari sărbători iudaice). Abia în sec. III apare al treilea praznic
care zi
împărătesc Epifania sau Teofania, o sărbătoare comună a naşterii şi botezului
cu 1
Domnului. Dar încă din sec. II, fiind prilejuite de persecuţiile religioase, apar, la
început cu caracter local, sărbători în cinstea martirilor şi mărturisitorilor, care
sînt şi cele dintîi sărbători de origine pur creştină.
încetarea persecuţiilor în sec. IV a înlesnit .apariţia unor noi sărbători,
începînd cu cele ale Mîntuitorului. La sfîrşitul sec. IV apar primele sărbători în
cinstea Maicii Domnului (Bunavestirea şi Adormirea), ale Sf. îngeri, ale sfinţilor
mai importanţi din Vechiul şi Noul Testament. Tot în sec. IV a avut loc înmulţirea
sărbătorilor prin schimbul reciproc de sărbători dintre Apus şi Răsărit, dintre
zdnic)
diversele Biserici locale, ceea ce a dus la transformarea unor sărbători locale în
secta),
sărbători universale ale Bisericii. Nu puţin au ajutat la această generalizare şi
ite din
mutarea şi fărîmiţarea de moaşte ale martirilor, precum şi pelerinajul la
întelor
mormintele lor şi la locurile sfinte.
i şi a
De ex. sărbătorile Sf Ioan Botezătorul, Sf. Cruci şi Sf. Ştefan erau de origine
)• palestiniană, a Sf. Ap. Petru şi Pavel din Roma. în sec. V apar alte sărbători în
itoare)
cinstea Maicii Domnului (Naşterea şi întrarea în biserică) şi ale sfinţilor pustnici,
i parte
călugări şi asceţi. Aşa că prin sec. VI calendarul creştin este aproape definitiv
doilea
format în ceea ce priveşte sărbătorile mari de peşţ$ an. El s-a format la început
ilor şi
sub influenţa celui iudaic, apoi reprezintă o dezvoltare proprie a vieţii religioase
natură
creştine. Calendarul păgîn n-a exercitat decît cel mult o influenţă indirectă asupra
îrşeşte
'—;- /v
celui creştin. N-a fost adoptată în creştinism nici o sărbătoare păgînă.
mn. In
Reminiscenţe păgîne supravieţuiesc doar în folclor, legate mai ales de vechile
sărbători păgîne cu caracter naturist, înlocuite de cele creştine. Dintre centrele
creştine, la formarea calendarului creştin rolul principal l-au avut Ierusalimul,
forme Roma şi Constantinopolul.
bători,
ară de
53
 4. Cele mai vechi liste de sărbători creştine
(minologhii, heortologhii, martirologhii, sinaxare, calendare)
Sinaxarul ortodox daţi
Cine a instituit sărbătorile? Rolul principal în crearea şi fixarea sărbătorilor
în faza lor locală, precum şi în generalizarea lor mai tîrziu, l-a avut în Răsărit Paş
pietatea populară, adică mulţimile credincioşilor, iar uneori mănăstirile. Biserica
prin conducătorii ei legali (episcopi şi sinoade) n-a făcut altceva, decît să le
recunoască şi să le consacre cu autoritatea ei oficială, consemnîndu-le în listele de sărt
sărbători (calendarele de mai tîrziu). Uneori împăraţii bizantini consfinţesc şi
generalizează unele sărbători locale prin decretele lor (Iustinian, Iustin etc.) ori
fixează data lor variabilă pînă la ei.
încă din sec. III au existat liste cu sărbători, care aveau numiri diferite:
calendare, heortologhii, martirologhii, minologhii, jsinaxam^ Cele mai vechi liste
de acest fel le găsim în lucrările lui Ipolit din Roma (sec. III), în Constituţiile
Apostolice şi în alte Rînduieli bisericeşti redactate în sec. III - IV. La început
fiecare Biserică locală avea calendarul său propriu. Din combinarea diverselor
calendare locale (mai ales ale marilor metropole, care în sec. IV încep să se
influenţeze reciproc), au rezultat martirologiile cu caracter regional şi apoi
general.
în sec. X Simeon Metafrastul (Logofătul), din combinarea calendarului de la
Constantinopol cu al altor calendare locale, a alcătuit un sinaxar complect al A

Bisericii Răsăritene de atunci şi care stă ia baza calendarului ortodox de azi. In

sec. XVIII acest calendar a fost revizuit fundamental şi complectat de către
Nicodim Aghioritul de la muntele Aton. El a fost revăzut în sec. 19 de către alt
atonit Vartolomeu de Cutlumus şi adăugit de unele Biserici ortodoxe autocefale
(mai ales cea rusă) şi care este pînă astăzi în uz în toată creştinătatea ortodoxă.

5. Care este rostul (funcţia) sărbătorilor

în viaţa noastră religioasă
1) Sărbătorile au un rost comemorativ sau aniversar a evenimentelor din
istoria mîntuirii şi a persoanelor sfinte. Unele sărbători (Lăsatul secului de carne)
ne amintesc, că va fi judecata de apoi (are sens eshatologic);
2) Au rost latreutic, adică sînt prilejuri de adoraţie şi de veneraţie sau
mijloace de a preamări pe Dumnezeu şi pe sfinţi;
3) Au rost pedagogic, instructiv sau educativ, căci personajele sfinte, pe care
le sărbătorim sînt pentru noi pilde, modele sau exemple şi imbolduri spre virtute
şi spre desăvîrşirea noastră în viaţa religioasă-morală;
4) Au rost soteriologic prin întreruperea lucrărilor zilnice obişnuite şi
reculegerea pentru suflet. Prin participarea la sf. slujbe şi împărtăşirea cu Sf.
Daruri primim har dumnezeiesc şi ajutor.
A

6. împărţirea sărbătorilor Bisericii Ortodoxe

Sărbătorile se pot împărţi în mai multe grupe şi din mai multe puncte de
vedere.

54
 a) După date:
Sărbători cu date fixe sau neschimbătoare ale Mineului, care cad la aceeaşi
dată a lunii în fiecare an;
orilor Sărbători cu date schimbătoare, care se schimbă în fiecare an împreună cu
ăsărit Paştile;
serica b) După obiectul şi însemnătatea lor:
să le Sărbătorile Mîntuitorului şi Maicii Domnului, care formează ciclul celor 12
sie de sărbători împărăteşti;
;sc şi Sărbătorile sfinţilor.
;.) ori Din punct de vedere liturgic sau tipiconal, adică după solemnitatea lor,
Tipicul bisericesc împarte sărbătorile de obicei în trei categorii: mari, mijlocii şi
îerite: mici.
i liste La cele mari se numără sărbătorile împărăteşti şi două ale Sf. Ioan
;uţiile Botezătorul (Naşterea şi Tăierea capului) şi sărbătoarea comună a Sf. Ap Petru şi
ceput Pavel. în practica Bisericii Ruse cele dintîi se numesc împărăteşti, iar celelalte
rselor mari. Slujbele din această categorie au la Utrenie numai canoanele sărbătorii. în
să se sinaxar ele au ca semn o cruce între două paranteze sau într-un cerc (+).
apoi Cele mijlocii se împart în două: cu priveghere, care au ca semn o cruce cu o
paranteză +) şi cu polieleu, care au semn o cruce +. La slujbele din această
de la categorie la Utrenie se adaugă canonul Născătoarei de Dumnezeu.
;ct al
A
Cele mici sînt şi ele de două feluri: cu Doxologie mare, care au semnul x),
zi. In la Utrenie stihiri la Laude şi Doxologia se cîntă şi pe şase cu semnul x, au 6
către stihiri la Doamne strigat-am... şi canonul pe 6 . Restul slujbelor n-au nici un semn
re alt tipiconal, se slujesc în zilele de rînd şi au la Vecernie 3 stihiri şi canonul pe 4.
:efale
L
Cap. IV
DUMINICA - SĂRBĂTOAREA SĂPTĂMÎNALĂ A CREŞTINILOR

r din L Temeiurile instituirii duminicii ca sărbătoare săptămînală

arne) Duminica este ziua săptămînală de odihnă şi de sărbătoare religioasă a
creştinilor. Temeiurile consacrării acestei zile a săptămînii ca zi de sărbătoare sînt
; sau următoarele:
a) Duminica a înviat Domnul din morţi - evenimentul cel mai însemnat din
î care istoria sfîntă şi piatra de temelie a credinţei creştine (comp. 1 Cor 15, 1 2 );
irtute b) Este ziua întîia a creaţiei lumii, precum sublinia încă Sf. Iustin Martirul,
iar Sf. Vasile cel Mare o numeşte "începutul zilelor";
te şi c) A avut loc Ppgorîrea Sf. Duh peste Sf. Apostoli şi întemeierea Bisericii.
u Sf. Aşadar, duminica este zi de bucurie, în care prăznuim comoara tuturor
harurilor date nouă de Dumnezeu, adică zidirea lumii de către Dumnezeu - Tatăl,
răscumpărarea ei prin Dumnezeu - Fiul şi sfinţirea ei prin Dumnezeu - Sf. Duh.
Aşa că duminica ar putea fi numită şi sărbătoare a S f Treimi, care recapitulează
te de şi comemorează în fiecare săptămînă trei din cele mai importante momente ale
istoriei sfinte, datorite celoV trei persoane ale Dumnezeirii.

55
 2. Vechimea sărbătorii
Duminica este cea dintîi şi cea mai veche sărbătoare a creştinătăţii. Este
adevărat, că nu există text în Sf. Evanghelie, unde Mîntuitorul ar fi rînduit
duminica ca zi de odihnă, dar ea a devenit sărbătoare în chip firesc foarte
devreme, în urma unor fapte întîmplate duminica între învierea şi înălţarea
Domnului Ia ceruri:
a) In duminica învierii seara Mîntuitorul S-a arătat prima dată ucenicilor Săi,
.. . - ___ /V

care erau adunaţi în foişorul Cinei, cînd lipsea numai Toma (In 20, 19-25);
b) A doua oară El S-a arătat Sf. Apostoli tot duminica, pe&te opt zile, cînd era
şi Toma de faţă (în 20, 26-29);
c) Tot duminica s-au adunat în foişor Sf. Apostoli în ziua, cînd asupra lor S-a
pogorît Sf. Duh;
d) Duminica creştinii se adunau la frîngerea pîinii şi la aşteptarea Parusiei în
aceiaşi zi, în care înviase Domnul.
Astfel, duminica a devenit ziua săptămînală de adunare a primilor creştini în
aşteptarea Mîntuitorului şi totodată, ca zi a lor de cult, adică de adunare liturgică
pentru frîngerea pîinii, iar mai pe urmă şi ca zi de odihnă, cum scrie Sf. Ignatie
Teoforul: "Aşadar, cei care au trăit în rînduielile cele vechi (adică evreii), şi au
venit la nădejdea cea nouă, să nu mai ţină sîmbăta , ci duminica, în care şi viaţa
noastră a răsărit, prin El şi prin moartea Lui" (Epistola către Magnezieni, cap IX).
După recunoaşterea libertăţii creştinismului sub Constantin cel Mare,
duminica în anul 321 a fost recunoscută ca zi de odihnă săptămînală chiar pentru
necreştini.

3. Numirile sărbătorii
La evrei săptămîna gravita în jurul sabatului (a sîmbetei). De aceea zilele
săptămînii erau numite de ei după raportul lor numeric faţă de sabat: prima zi a
sabatului, a doua ş. a. m. d.
Aşa că şi primii creştini recrutaţi dintre evrei au păstrat la început denumirea
evreiască a zilelor săptămînii: "prima zi a săptămînii", cum găsim în Sf.
Evanghelie (Mat. 28, 1), precum şi în Fapte (20, 7) şi în Epistola I către Corinteni
(16,2).
A

In această zi Sf. Ap. Pavel a predicat îndelung la Troia (Fap. 20, 7) şi rînduia
să se facă colecte pentru săraci (1 Cor 16, 2 ). Foarte curînd, creştinii au schimbat
denumirea evreiască cu una creştină - Ziua Domnului sau Duminica (dominica
Dies), întîlnite chiar în Sf. Scriptură (Apoc. I, 10) şi în cele mai vechi scrieri
creştine, ca Didahia celor 12 Apostoli.
Această denumire creştină la început alterna cu cea păgînă de ziua soarelui,
pe care o foloseşte şi Constantin cel Mare pentru a fi înţeles şi de păgîni, care
constituiau încă marea majoritate a populaţiei imperiului roman de atunci.
Această numire o foloseau şi creştinii proviniţi dintre păgîni, căci ea era înlesnită
şi de asemănarea dintre soare ca izvor al luminii şi Hristos - lumina lumii (In 9,
5). însă la 325 Părinţii adunaţi la Sinodul I ecumenic folosesc în canonul 2 0
exclusiv numai numirea creştină de duminică, cum făcuse la Apus în 305 şi
Sinodul de la Elvira prin canonul 21. Aşa că încă în prima jumătate a sec. IV,

56
 numirea creştină de duminică a biruit şi a scos din circulaţie pe cea păgînă, care s-
ii. Este a păstrat numai la popoarele de limbă germană, creştinate mai tîrziu: germ.
rînduit Sonntag, engl. Sunday, oland. Zondag, sued. şi daneză Sondag, norv. Sunnudagr.
foarte Ca numiri poetice ale duminicii, mai întîlnim în literatura patristică "Ziua a
îăiţarea opta", "Ziua pîinii" (adică a frîngerii pîinii), "împărăteasa zilelor", "începutul
zilelor", "Ziua întîia" şi totodată "A opta" etc.
lor Săi,
4. Caracterul sărbătorii şi modul sărbătoririi îrt vechime
:înd era Evenimentul învierii Domnului reînsufleţise toate speranţele şi entuziasmul
misionar al ucenicilor Săi şi al primilor creştini. De aceea duminica, sărbătoarea
lor S-a săptămînală a învierii, era zi de bucurie, de jubilare, sărbătoarea triumfului vieţii
asupra morţii, a luminii asupra întunericului, a adevărului asupra minciunii şi a
usiei în răutăţii. "De aceea, sărbătorim cu bucurie ziua a opta (care vine) după sîmbătă, în
care şi Hristos a înviat... " - scrie între anii 100-130 autorul epistolei atribuite Sf.
iştini în Bamaba.
turgică Acest caracter jubiliar al sărbătorii duminicii în primele comunităţi creştine
Ignatie explică de ce duminica a fost totdeauna exceptată de la orice manifestări sau acte
), şi au rituale, care exprimă întristare şi pocăinţă. Astfel, în duminici era oprit postul,
şi viaţa îngenuncherea (metaniile mari). "Noi socotim o fărădelege să postească cineva
tp IX)'. sau să îngenuncheze duminica", - scria Tertulian. De aceea sînt numeroase
Mare, canoanele sinoadelor şi ale Sf. Părinţi, care interzic atît postul cît şi
pentru îngenuncherea în zi de duminică. Duminica creştinii îmbrăcau haine curate şi de
culoare alb|i, ca simbol al bucuriei şi al dispoziţiei sărbătoreşti pe care o trăiau.
în ceea ce priveşte modul sărbătoririi, primul lucru pe care-1 făceau creştinii
era participarea lor la slujba Sf. Liturghii, de la care nu-i putea împiedica, în
a zilele epoca prigoanelor, nici cruzimea persecutorilor, nici teama de moarte.
na zi a Canoanele pedepseau pe clerici cu caterisirea, iar pe laici cu excomunicarea,
dacă absentau de la biserică trei duminici la rînd. Celor bolnavi şi reţinuţi în
lumirea închisori li se ducea Sf. Euharistie de către diaconi.
în Sf. La început duminica er^arbătoarea săptămînală a creştinilor numai ca zi de
>rinteni cult, fără întreruperea ocupafptor zilnice. Cu timpul, însă, ea devine treptat şi ziua
săptămînală de odihnă a creştinilor, înlocuind şi din acest punct de vedere sabatul
rînduia iudaic, iar împăratul Constantin cel Mare la 3 martie 321 o face zi de repaos
ihimbat săptămînal prin lege pentru întreg imperiul. Deşi nu aprobă străşnicia cu care era
>minica ţinut sabatul iudaic, Sf. Părinţi recomandă totuşi întreruperea lucrului şi a
scrieri obişnuitelor îndeletniciri zilnice. Era oprită chiar călătoria în zi de duminică, afară
de cazuri de mare nevoie. Din ordinul statului se suspendau exerciţiile militare,
tarelui, activitatea tribunalelor şi a oricăror instanţe de judecată, precum şi lucrul
ii, care neguţătorilor şi al meseriaşilor, muncile agricole etc. Creştinii se fereau de
atunci, petrecerile, jocurile şi luptele din circuri şi arene, de spectacolele profane din
îlesnită teatre, obişnuite lumii păgîne, pe care le combat unii dintre Sf. Părinţi şi chiar unii
i (In 9, dintre împăraţii creştini, ca Teodosie I şi Teodosie II. în schimb, duminica
'nul 20 creştinii se îndeletniceau cu acte de pietate şi milostenie.
305 şi
ec. IV,
57
 5. Şirul duminicilor din cursul anului
A

Anul bisericesc are 52 (mai rar 53) duminici. In calendare şi în cărţile de

slujbă ordinea şi numărătoarea lor este identică cu aceea a săptămînilor din cursul
anului liturgic, iar datele lor lunare se schimbă în fiecare an în dependenţă de data
Paştilor şi, deci, duminicile pot fi socotite sărbători cu date schimbătoare.
Duminicile din cursul anului bisericesc pot fi împărţite în trei grupe, după
cele trei mari perioade ale anului: a Penticostarului, a Octoihului şi a Triodului.
I. Perioada Penticostarului. împărţirea aceasta se începe cu perioada
Penticostarului de aceea, că fiecare duminică este o repetare săptămînală a
sărbătorii învierii Domnului şi prima duminică după Paşti este însuşi Paştile. De
la Paşti pînă la Pogorîrea Sf. Duh avem 8 duminici şi fiecare din ele, afară de
numărul de rînd de la Paşti, mai are şi numire proprie, după pericopele
evanghelice citite la Liturghie, care amintesc de evenimentele din viaţa
Mîntuitorului, petrecute în acea vreme:
Duminica l-a după Paşti - învierea Domnului, Paştile
2 -a - a Tomei
3-a . - a Sf. Femei Mironosiţe
)

4-a - a Slăbănogului
5-a - a Samarinencii
6 -a - a Orbului
7-a - a Sf. Părinţi de la Niceea
*

8 -a - a Pogorîrii Sf. Duh sau a Rusaliilor.

în această perioadă săptămînile urmează duminicilor cu acelaşi număr de la
Paşti şi ele slujesc ca un fel de dupăprăznuire pentru duminica corespunzătoare cu
evenimentul evanghelic citit la Liturghie: toată săptămîna se repetă troparul
duminicii, condacul, conţinutul stihirilor, canonul, prochimenul de la Apostol,
chinonicul.
II. Perioada Octoihului o formează duminicile din cursul anului bisericesc,
începînd cu prima duminică după Pogorîrea Sf. D ^ , numită a Tuturor Sfinţilor,
şi ţine pînă la duminica Vameşului şi a Fariseuţw^ cu care se începe perioada
Triodului din anul următor. Numărul duminicilor <pjjjjj^ceastă perioadă variază de
la 28 la 38, în dependenţă de data Paştilor. Fiecare duminică poartă numărul de
rînd de la Pogorîrea Sf. Duh şi duminica a 33-a coincide cu duminica Vameşului
şi a Fariseului.
Şase duminici din această perioadă precedă şi urmează celor trei mari
praznice creştine: înălţarea Sf, Cruci, Naşterea Domnului şi Botezul Domnului, şi
afară de numărul de rînd de la Pogorîrea Sf. Duh poartă şi denumiri speciale -
duminica dinaintea (sau de după) înălţarea Sf. Cruci, duminica dinaintea (sau de
după) Naşterea Domnului, duminica dinaintea (sau de după) Botează.
în perioada Octoihului, spre deosebire de cea a Penticostarului, întîi merg
săptămînile şi apoi duminicile cu acelaşi număr de rînd de la Pogorîrea Sf. Duh şi
între ele nu este nici o legătură de slujbă: în fiecare zi a săptămînii se sărbătoreşte
unul sau cîţiva sfinţi, iar duminica se reaminteşte învierea Domnului şi adăugător
se serbează sfîntul, care cade în acea zi; glasul Octoihului de duminică continuă în
săptămîna următoare, care are alt număr de rînd de la Pogorîrea Sf. Duh.

58
 III. Perioada Triodului este formată din 10 duminici, dintre care primele trei
arţile de sînt pregătitoare de Postul Mare şi denumite de obicei după pericopele
n cursul evanghelice citite la Liturghie:
i de data a) Duminica Vameşului şi a fariseului ( a 33-a după Rusalii);
b) Duminica Fiului risipitor (a 34-a după Rusalii
>e, după c) Duminica înfricoşătoarei judecăţi sau a Lăsatului sec de carne (a 35-a
lului. după Rusalii);
>erioada d) Duminica Lăsatului secului de brînză (a 36-a după Rusalii).
tînală a Următoarele 6 duminici (ale Postului) sînt indicate prin numărul de ordine
tile. De din cursul Postului şi în flecare din ele se aminteşte şi careva sfînt sau eveniment
ifară de din istoria mîntuirii:
'icopele 1) Duminica l-a a Postului, numită şi a Ortodoxiei în legătură cu restabilirea
1 viata> definitivă a cultului sf. icoane, prin Sinodul din Constantinopol la 842-843;
2) Duminica 2-a a Postului se face amintirea S f Grigorie Palama (+1359);
3) Duminica 3-a a Postului se face cinstirea deosebită a Sf. Cruci;
4) Duminica 4-a a Postului se face amintirea S f Ioan Scărarul;
5) Duminica 5-a a Postului se face amintirea cuvioasei Maria Egipteanca-,
6) Duminica 6-a a Floriilor, cînd se face amintirea Intrării triumfale a
Domnului în Ierusalim înainte de Patima Sa.
în perioada Triodului, ca şi în cea a Octoihului săptămînile precedă
duminicilor cu acelaşi număr de ordine de la Pogorîrea Sf. Duh şi în slujbe n-au
nici o legătură între ele, afară de săptămîna a 4-a, care este un fel de după-
îr de la prăznuire a sărbătorii cinstirii Sf. Cruci de duminică (vineri, înainte de începerea
aare cu Liturghiei Darurilor mai înainte sfinţite se face odovania) şi săptămîna a 6-a, care-
roparul i un fel de înainte-prăznuire a Floriilor, căci în Triod este numită "Săptămîna
postol, Floriilor" şi la slujbele din cursul ei se proslăveşte învierea lui Lazăr (de sîmbătă)
şi Intrarea Domnului în Ierusalim (de duminică).
ricesc, Cea mai însemnată duminică din cursul anului bisericesc este Duminica
mţilor, învierii (Paştile), urmată în importanţă de cea a Rusaliilor (Duminica Mare), apoi
doada de cea a Floriilor. Se mai pot însemna duminicile de dinaintea şi după prăznuirea
ază de celor trei sărbători împărăteşti amintite mai sus.
irul de
leşului \

Cap. V-VI
i mari SĂRBĂTORILE DOMNEŞTI
îlui, şi SAU PRAZNICELE ÎMPĂRĂTEŞTI CU DATE FIXE
ciale -
sau de 1. Introducere generală despre praznicele împărăteşti,
numărul şi împărţirea lor
merg După obiectul şi împărţirea lor, cele dintîi şi cele mai mari sărbători din
Duh şi cursul anului bisericesc sînt sărbătorile domneşti sau praznicele împărăteşti
oreşte (festa dominica, -gospodschie prazdnichi). In manualele de Liturgică şi de Tipic,
igător ca şi în iconografia tradiţională a iconostasului bisericilor ortodoxe, numărul
tiuă în praznicelor împărăteşti-.este fixat de obicei de 12, cuprinzînd între ele şi cele 4
sărbători mari ale Maicii Domnului (Bunavestire, Naşterea Maicii Domnului,

59
 Intrarea în biserică, şi Adormirea), lăsînd la o parte praznicul Sf. Paşti, socotit mai
presus de toate praznicele. Potrivit acestei numărători praznicele împărăteşti sînt
următoarele:
1. Naşterea Maicii Domnului (8 /21 sept.)
2. înălţarea S f Cruci (14/27 sept.)
3. Intrarea în biserică a Maicii Domnului (21 sept. /4 dec.)
4. Naşterea Domnului (25 dec. /7 ian.)
5. Botezul, Domnului (6/19 ianuarie)
6. întâmpinarea Domnului (2 /15 febr.)
7. Bunavestirea M. D. (25 mart. /7 apr.)
8. Schimbarea la faţă a Domnului (6 /19 aug.)
9. Adormirea Maicii Domnului (15/28 august)
10. Duminica Floriilor (cu o săptămînă pînă la Paşti)
11. înălţarea Domnului (la 40 zile după Paşti)
12. Pogorîrea Sf. Duh (la 50 zile după Paşti).
Dacă vom lăsa la o parte cele 4 sărbători ale Maicii Domnului, despre care se
va vorbi într-un capitol aparte, mai rămîn 8 praznice împărăteşti propriu-zise.
Adăugînd la dînsele Paştile (cu dată schimbătoare) şi Tăierea-împrejur a
Domnului (1 /14 ian.), vom avea în total 10 praznice împărăteşti ale persoanelor
dumnezeieşti.
Toate aceste praznice împărăteşti stau în legătură cu cea de a doua persoană a
Sf. Treimi, cu Iisus Hristos Fiul lui Dumnezeu Cel întrupat pentru mîntuirea
noastră. Ele comemorează anual evenimentele de căpetenie din viaţa şi activitatea
răscumpărătoare a Mîntuitorului, cuprinzînd intervalul de timp de la naşterea Lui
cu trupul pe pămînt, pînă' la venirea Mîngîietorului asupra Sf. Apostoli şi
întemeierea Bisericii creştine. Numai una din sărbătorile împărăteşti şi anume
Pogorîrea S f Duh se referă la cea de a treia persoană a Sf. Treimi. Dintre
praznicele enumărate, patru: Floriile, Paştile, înălţarea Domnului şi Pogorîrea Sf.
Duh sînt cu date schimbătoare (adică luna şi data lor depinde de data Paştilor şi se
schimbă în fiecare an), iar celelalte sînt cu date fixe.

2. Naşterea Domnului
Naşterea Domnului (Nativitas, Rojdestvo Hristovo), numită în popor şi
Crăciunul la 25 decembrie (7 ianuarie) este sărbătoarea anuală a naşterii cu trup a
Domnului nostru Iisus Hristos (Lc. II, 1-21). Pare a fi cea dintîi sărbătoare
specific creştină, deşi nu tot atît de veche ca Paşţile sau Rusaliile, a căror origine
stă în legătură cu sărbătorile iudaice corespunzătoare.
Cea mai veche ştire despre existenţa acestei sărbători avem de la istoricul
bizantin Nichifor Calist, care redă o tradiţie, după care la sfîrşitul sec. III în
Nicomidia au fost arşi de vii o mare mulţime de creştini pe timpul prigoanei lui
Diocleţian şi Maximian, care se adunaseră la biserică spre a serba Naşterea
Domnului. La Apus Naşterea Domnului, cel puţin de prin sec. III, se serba la 25
decembrie, căci potrivit unei vechi tradiţii recensămîntul lui Cezar August (Lc. II,
1 şi u.) a avut loc la 25 decembrie 754 de la fundarea Romei. După spusele Sf.
Ioan Gură de Aur Naşterea Domnului la Roma s-ar fî serbat de la început la 25

60
ttiţ mai decembrie. Fericitul Ieronim într-o cuvîntare ţinută la Ierusalim la 25 decembrie
şti sînt spune, că convingerea că în această zi S-a născut Hristos este veche şi universală.
Sigur este, că la Răsărit pînă în a doua jum. a sec. IV Naşterea Domnului se serba
la 6 ianuarie împreună cu Botezul după cuvintele Sf. Ap. Luca, care scrie, că
"Mîntuitorul S-a botezat cînd avea la 30 ani (Lc III, 23). Această dublă sărbătoare
se numea Arătarea Domnului. Se consideră că sărbătoarea Naşterii s-a despărţit
de cea a Botezului şi s-a serbat la 25 decembrie în Biserica din Antiohia în jurul
anului 375, la Constantinopol la 379, cînd Sf. Grigorie de Nazianz cu acest prilej
a ţinut celebra sa predică, care a slujit apoi lui Cosma de Maium la formarea
canonului "Hristos se naşte slăviţi-L... ". Constituţiile Apostolice (V, 13),
redactate spre sfîrşitul sec. IV, numeşte Naşterea Domnului cea dintîi dintre
sărbători şi recomandă să se serbeze la 25 decembrie. Prin prima jumătate a sec. V
sărbătorirea Naşterii Domnului la 25 decembrie se introduce şi în Alexandria, şi la
Ierusalim, generalizîndu-se astfel în creştinătatea răsăriteană. Numai armenii şi
pînă astăzi serbează Naşterea Domnului la 6 ianuarie împreună cu Botezul.'
;are se Odată fixată la 25 decembrie sărbătoarea Naşterii a atras după sine şi alte
u-zise. sărbători mai noi, care stau în dependenţă cronologică cu ea: Tăierea-împrejur,
jur a întâmpinarea Domnului, Bunavestire, Naşterea Sf. Ioan Botezătorul, de asemenea
anelor şT^uminicile deUinaintea şi după Naşterea Domnului.
Modul sărbătoririi. Naşterea Domnului era privită ca una din cele mai mari
oană a sărbători creştine şi era prăznuită cu mare solemnitate. în ajun se postea, se făcea
ituirea slujbă în cadrul căreia se botezau catehumenii şj se citeaxTCeasurile împărăteşti,
/itatea slujitorii îmbiau cu icoana Naşterii pe la casele credincioşilor; cu timpul s-a
га Lui instituit şi postul Crăciunului ca mijloc de pregătire sufletească pentru
oii şi întâmpinarea sărbătorii. Ziua sărbătorii era zi de repaus pînă şi pentru sclavi.
mume Legile civile opreau spectacolele şi jocurile de teatru. Era interzisă plecarea
Dintre genunchilor pîna la Botează".
ea Sf.
r şi se 3. Tăierea-împrejur
Tăierea-împrejur a Domnului (Circumcisio Domini, Обрезание Господне)
este sărbătoarea rînduită în amintirea tăierii-împrejur după trup a Domnului ca
prunc conform Legii Vechi (Fac. XVII, 12 şi Lev. XII) în a opta zi după naştere,
)or şi cînd I s-a pus şi numele de Iisus sau Mîntuitor (Lc. II, 21). Ea cade totdeauna la o
trup a săptămînă după Naştere, adică la 1/14 ianuarie. Sărbătoarea aceasta nu este atît de
îtoâre veche ca cea a Naşterii, totuşi era generalizată în sec. V (probabil după ce
rigine Crăciunul a început să fie serbat şi în Răsărit la 25 decembrie). De atunci avem
predici ca a lui Proclu patriarhul Constantinopolului. Din Apus primele menţiuni
oricui despre serbarea ei avem din Galia (sec. VI) şi Roma (sec. IX).
HI în La început creştinii posteau în această zi pentru a se deosebi de păgîni, care
iei lui în aceiaşi zi serbau începutul anului nou şi alte sărbători în cinstea zeilor
şterea Dioriisos, Pan şi altora cu ospeţe zgomotoase, jocuri şi obiceiuri imorale, care au
la 25 persistat chiar şi după biruinţa creştinismului, căci Sinodul Trulan (a. 692) se
.c. II, vede silit să ia măsuri împotriva lor (can. 62); de altfel unele din ele
le Sf. supravieţuiesc pîna astăzi (ospeţele din noaptea de anul nou). Totuşi odată cu
la 25 dispariţia păgînismului cu uitarea sărbătorilor respective creştinii au încetat

61
postul şi au început să prăznuiască Tăierea-împrejur a Domnului cu bucurie ca şi
celelalte praznice împărăteşti.
In aceeaşi zi chiar de la sfîrşitul sec. IV s-a adăugat şi sărbătoarea Sf. Vasile
cel Mare (+ 1 ianuarie 379) a cărui Liturghie o săvîrşim în această zi. Este
totodată şi începutul anului nou civil, pe care Biserica l-a tolerat şi consfinţit prin
serviciul Tedeumului, care se săvîrşeşte în această zi în biserici după Liturghie.

4. Botezul Domnului
Botezul Domnului,..numit în popor şi Botează, este sărbătoarea instituită la
6/19 Ianuarie în amintirea botezului primit de Mîntuitorul din mîna Sf. Ioan
Botezătorul în apa Iordanului (Mt. III, 13-17 şi Lc. III, 21-22). Se mai numeşte şi
tp ifa n ia sau Teofania (Богоявление Господне ), adică Arătarea Domnului,
pentru că în această zi Mîntuitorul, Care stătuse pînă atunci necunoscut, S-a arătat
sau a ieşit pentru prima oară în lume, fiind mărturisit ca Mesia prin glasul lui Ioan
Botezătorul şi al Tatălui din ceruri.
începutul sărbătorii datează cel puţin din sec. III şi existenţa ei este atestată
pentru prima dată de către Climent Alexandrinul în cartea Stromata. Din sec. III
există şi o predică atribută Sf. Grigorie Taumaturgul la această sărbătoare.
Testamentum Domini (sec. IV) pe lîngă Paşti şi Rusalii pomeneşte numai de
A
Botează ca sărbătoare. Constituţiile Apostolice o pomeneşte la rînd cu Naşterea şi
învierea, iar marii predicatori ai sec. IV-V ne-au lăsat predici celebre la această
sărbătoare.
Apusenii au împrumutat-o de la Răsărit şi au dat în loc Naşterea Domnului
la 25 decembrie. Prin acest schimb reciproc se generalizează cele două sărbători
în toată lumea creştină (afară de donatiştii africani). Denumirea de Epifania s-a
păstrat şi la catolici şi în mentalitatea populară de acolo încă din sec. V se mai
numeşte "Sărbătoarea celor trei magi", relicvele cărora cică s-ar păstra la dînşii
pîna astăzi.
Ca şi celelalte sărbători împărăteşti Boteaza s-a sărbătorit totdeauna solemn
şi cu pompă. Pe la anul 400 împăraţii Honorius şi Arcadius au interzis
spectacolele din circuri în această zi. Catehumenii se botezau la Botează. Pentru
aceasta se sfinţeau încă din ajun apele (Aghiazmă mare de azi), şi pentru că
botezul se mai numeşte şi luminare, numirea de sărbătoarea luminilor sau a
luminării a rămas pînă azi în cărţile noastre de slujbă. Ajunul Botezei încă din
vechime este socotit ca zi de post, atunci se citesc Ceasurile împărăteşti. în însăşi
ziua serbării preoţii anunţau data Paştilor şi începutul Postului Mare, pe care
episcopii, după ce le primeau de la episcopul Alexandriei, le comunicau preoţilor
şi credincioşilor prin epistole pastorale, care stau la originea pastoralelor
chiriarhale de mai tîrziu.
Obiceiul ca preoţii să meargă "cu ajunul", stropind casele credincioşilor cu
apă sfinţită, este destul de vechi, ca şi acela de a face Sfinţirea cea mare a apei în
însăşi ziua Botezei după Liturghie.

62
 Л
rie ca şi 5. Intîmpinarea Domnului
întâmpinarea Domnului (Occursus), numită în popor şi Stratenia (după
Vasile numirea veche slavonă), este sărbătoarea anuală a zilei, în care Sf. Fecioara
zi. Este Maria, conform Legii Vechi (Levitic 12, 8), s-a suit la templul din Ierusalim la 40
iţit prin zile după naşterea Domnului pentru curăţirea ei şi pentru ca Pruncul să fie
ghie. prezentat lui Dumnezeu. Acolo dumnezeiescul Prunc a fost întâmpinat de către
^ - У\

dreptul Simeon (Lc. 2, 22). De aici şi numirea sărbătorii Intîmpinarea Domnului.

După textul slujbei şi rînduiala arătată în Tipic această sărbătoare poate fi socotită
ituită la sărbătoare atât a Mîntuitorului, cît şi a Maicii Domnului. De aceea teologii
■f. Ioan ortodocşi se împărtăşesc: unii o socotesc a Mîntuitorului (românii), alţii a Maicii
nteşte şi Domnului (ruşii).
rutului, Catolicii o numesc "Curăţirea Maicii Domnului".
a arătat Vechimea sărbătorii nu este atât de mare. Nu pomeneşte de ea nici
lui Ioan Constituţiile Apostolice, nici Testamentum Domini. Prima menţiune
docurneirtară-a acestei sărbători o găsim în memorialul de călătorie a pelerinei
atestată apusene Egeria la Ierusalim în anii 382-385, care o numeşte Quadragesime de
sec. III Epiphania, căci pe atunci la Ierusalim Naşterea Domnului se serba încă la 6
ianuarie, odată cu Boteaza, şi întâmpinarea Domnului era sărbătorită la 40 de zile
tmai de după Epifanie, adică la 14 februarie. Un panegeric la această sărbătoare este
terea şi -atribuit Sf. Chirii al Ierusalimului (+386). La Roma a fost introdusă de Papa
această Gelasiu la anul 494 pentru a înlocui sărbătoarea păgînă a Lupercaliilor de la
începutul lui februarie, care avea loc cu procesiuni şi făclii împrejurul oraşului,
finului dar făcliile’ s-au păstrat. De aceea la Apus această sărbătoare s-a numit şi
.rbători Sărbătoarea luminilor. La Antiohia s-a introdus la 526, iar generalizarea ei la
nia s-a Răsărit s-a făcut după 534, cînd împăratul Iustinian a schimbat data sărbătorii de
se mai la 14 februarie la 2 februarie. După unele izvoare, acesta ar fi decretat pentru
i dînşii prima oară sărbătorirea cu multă solemnitate a întâmpinării Domnului în ziua de 2
februarie pentru a scăpa Constantinopolul şi împrejurimile de calamitatea unei
solemn epidemii şi a cutremurelor, care bîntuiau de mai mulţi ani în acele părţi.
A
nterzis Dintre creştinii răsăriteni numai armenii sărbătoresc pîna astăzi întâmpinarea
Pentru Domnului tot la vechea dată, adică la 14 februarie. Avînd o baza biblică,
îtru că sărbătoarea întâmpinării este respectată şi la protestanţi, îndeosebi la evanghelici
sau a (luterani).
că din A doua zi după această sărbătoare (la 3 febr.) Biserica Ortodoxă cinsteşte
însăşi amintirea dreptului Simeon şi a proorociţei Ana, care au luat parte la întâmpinarea
e care Domnului (Lc II, 25-38).
eoţilor
ralelor 6. Schimbarea la faţă
Schimbarea la Faţă (Transfiguratio Domini noştri Jesu Christi, Preobrajenie
ilor cu Gospodne), în popor numită şi Probajeni de la cuvîntul slavon (преображать =a
ipei în schimba) este sărbătoarea Schimbării la faţă a Domnului în muntele Taborului în
faţa ucenicilor Săi Petru, Ioan şi Iacov, care a avut loc la 6 august (Mt 17, 1-9;
Mrc 9, 2-9; Lc 9, 28-36). Este o sărbătoare ceva mai nouă decît celelalte praznice
împărăteşti. Se pare, că a fost la început aniversarea anuală a sfinţirii bisericii
zidite în sec. IV de Sf. împărăteasă Elena pe locul de pe muntele Taborului, unde

63
S-a schimbat la faţă Domnul. După unii ea ar fi înlocuit o veche sărbătoare păgînă
a zeiţei Diana.
Serbarea ei începe a fi menţionată în documente din prima jumătate a sec. V, sărb
de cînd avem cuvîntări festive în cinstea ei de la Proclu al Constantinopolului, cale
Chirii al Alexandriei, papa Leon cel Mare. O găsim indicată intr-un calendar local anul
al Ierusalimului din sec. VII, în sinaxarele din Constantinopol şi în alte cărţi dum
liturgice manuscrise greceşti la începutul sec. VIII. Sărbătoarea este generalizată cites
în tot Răsăritul pînă în sec. VIII, cînd Sfinţii Ioan Damaschin şi Cosma de Maium
compun imne pentru slujba zilei. trece
în Apus sărbătoarea Schimbării la faţă s-a sărbătorit sporadic încă de prin bizai
sec. VII, dar şi prin sec. XII este încă socotită ca inovaţie. Ea s-a generalizat prin azim
hotărîrea papei Calist III ca mulţumire pentru biruinţa cîştigată de oştirile creştine lor d
asupra turcilor la Belgrad în anul 1456. prim
în această zi în Bisericile ortodoxe se aduc şi se sfinţesc struguri conform voca
canonului 28 al Sinodului Trulan. în Biserica Rusă se pomenesc şi ostaşii' căzuţi sărbî
pe front. în Biserica armeană această sărbătoare se prăznuieşte cu deosebită Paşti
solemnitate. Cînd însă cade intr-una din zilele de rînd de peste săptămînă, Paşti
serbarea ei se amină pe duminica viitoare şi în ajun se posteşte. sărbă
coinc
7. înălţarea Sf. Cruci
Despre sărbătoarea înălţării Sf. Cruci la 14/27 septembrie se va vorbi într-un lui d
capitol special. aproj:
pietal
asupr
Cap. Vil înviei
PRAZNICELE ÎMPĂRĂTEŞTI CU DATE SCHIMBĂTOARE Paşte
spirit
1. Duminica Floriilor aluati
Duminica Floriilor sau a Stîlpărilor (Dominica in palmis, Неделя ваий) este ale ac
ziua în care se comemorează intrarea triumfală a Mîntuitorului în Ierusalim mai ;
înainte de Patimi (M t21, 1-10; In 12, 12-18).
Canoi
Primele menţiuni despre această sărbătoare de origine ierusalimleană provin I
din sec. IV. Nu o găsim în Constituţiile Apostolice, dar despre ea pomenesc sărbăl
Epifanie (2 predici), pelerina apuseană Egeria descrie chipul serbării la Ierusalim săptăi
la sfîrşitul sec. IV şi marii predicatori din sec. IV Ioan Gură de Aur, Ambrozie şi Paştii
Chirii al Alexandriei ne-au lăsat predici la această zi. La Apus menţiuni mai tîrzii sărbăt
se găsesc la Isidor de Sevilla. Este numită şi duminica aspiranţilor sau a b
candidaţilor la botez, căci în această zi catehumenii mergeau cu toţii la episcop veche
spre a cere să fie admişi la botez. Se mai numeşte şi duminica graţierilor, căci în serbă)
această zi împăraţii dădeau graţieri. După un vechi obicei, menţionat şi de Egeria moşte
la Ierusalim, în această zi se aduc la biserică ramuri de salcie, se sfinţesc şi se şi apo
împart credincioşilor în amintirea ramurilor de fmic şi de măslin, cu care a fost evreii'
întîmpinat Mîntuitorul la Ierusalim. In seara acestei zile se încep prin biserici
zi de î
frumoasele slujbe pentru săptămînă Patimilor. dat du
iudaizi

64
 păgînă 2. Sfintele Paşti
Paştile este sărbătoarea anuală a învierii Domnului din morţi - cea mai mare
sec. V, sărbătoare creştină, îndeosebi în creştinătatea ortodoxă. Din punctul de vedere
solului, calendaristic Paştile guvernează întocmirea întregului ciclu mobil de sărbători al
ar local anului* bisericesc (liturgic). De data ei este legată ordinea şi denumirea
te cărţi » duminicilor şi a săptămînilor de peste an cu evangheliile şi apostolele, care se
ralizată citesc la Liturghie.
Maium a) Cuvîntul Paşti (la plural) e de origine evreiască de la cuvîntul Pesah -
trecere, moştenit de ei de la egipteni, (dar provenit în limba noastră prin forma
ie prin bizantină-latină de Paschae. Evreii numeau Paşte (Pascha) sau sărbătoarea
:at prin azintilor sărbătoarea lor anuală în amintirea trecerii prin Marea Roşie şi eliberării
reştine lor din robia Egiptului (Ieşire 12, 27), care se prăznuia la 14 Nisan şi coincidea cu
prima lună plină după echinocţiul de primăvară. Termenul ebraic a trecut deci în
)nform vocabularul creştin pentru că evenimentele istorice, care sunt co-memorizate în
“căzuţi sărbătoarea noastră, adică patimile, moartea şi învierea Domnului, au coincis cu
ssebită Paştile evreilor din anul 33; însă este de la sine înţeles, că obiectul sau motivul
ămînă, Paştilor creştine este cu totul altul, decît al Paştilor evreilor; între vechea
sărbătoare iudaică şi cea creştină ne fiind altă legătură de cît una de nume şi de
coincidenţă cronologică.
Paştile creştin se sărbătorea încă din epoca apostolică. Fiind legat prin data
într-un lui de Paştele evreiesc, între Paştele evreieşti şi cele creştine s-a făcut uşor o
apropiere la primii creştini, recrutaţi dintre evrei. In chip firesc respectul şi
pietatea acestora faţă de vechea sărbătoare strămoşească a trecut pe nesimţite
asupra sărbătorii celei noi, creştine, care amintea de patimile, de moartea şi de
învierea Domnului pentru mîntuirea noastră. De aceea Sf. Ap. Pavel raportează
Paştele evreieşti la Hristos şi îndeamnă pe creştini la sărbătorirea lor într-un nou
spirit: "Iată Hristos Paştile nostru S-a jertfit pentru noi; să prăznuim, deci, nu cu
aluatul cel vechi, nici cu aluatul răutăţii şi al vicleşugului, ci cu azimele curăţiei şi
i) este ale adevărului" (1 Cor V, 7-8). Despre serbarea Paştilor la primii creştini mărturii
isalim mai avem în Constituţiile Apostolice (cărţile 5, 8) Canoanele Apostolice,
Canonul I al Sinodului din Antiohia ş. a.
îrovin Primii creştini recrutaţii dintre iudei prin Paşti înţelegeau nu numai
ţenesc sărbătoarea învierii, ci şi a Cinei de Taină, şi a Patimilor Domnului. De aceea
işalim săptămîna de azi a Patimilor la ei se numea "Săptămîna Paştilor" sau "zilele
>zie şi Paştilor". Cu timpul însă înţelesul cuvîntului Paşti s-a restrîns numai la
i tîrzii sărbătoarea învierii.
sau a b) Dacă Paştile se serba încă de la început în toată lumea creştină, în Biserica
>iscop veche au existat însă mari diferenţe regionale în ceea ce priveşte data şi modul
ăci în serbării. Astfel creştinii din Siria şi Asia Mică, întemeindu-se pe o tradiţie
igeria moştenită - după ei - de la Sf. Ap. Ioan şi Filip, serbau Paştile Crucii la 14 Nisan
şi se şi apoi Paştile învierii la 16 Nisan, indiferent de ziua săptămînii (împreună cu
a fost evreii). Ei se numeau Quartodecimani. Ziua morţii Domnului ei o socoteau nu ca
serici zi de întristare, ci ca zi de mîntuire şi la 14 Nisan pe la ora 9 (3 d. m.), cînd şi-a
dat duhul Domnul pe cruce, încetau postul şi făceau agape şi cine. Alţii mai puţin
iudaizaţi de prin părţile Antiohiei serbau Paştile duminica, dar acei duminică, care

65
 cădea înlăuntrul săptămînii azimilor evreilor şi ei se numeau Protopashiţi. Dar cei săru
mai mulţi creştini din Apus, Egipt, Grecia, Palestina serbau Paştile Crucii în păşt
vinerea ceâ mai apropiată de 14 Nisan cu post şi întristare şi Paştile învierii în întn
duminica următoare după 14 Nisan, care cădea după prima lună plină de după împi
echinocţiul de primăvară cu agape şi cine, cum procedăm şi noi astăzi. Ei invocau petri
în sprijinul practicii lor pe Sf. Ap. Petru şi Pavel. Erau şi creştini (prin Galia), priz<
care serbau Paştile la dată fixă: 25 sau 27 martie. mile
Biserica a înlăturat aceste neajunsuri fixînd reguli precise pentru data serbării bisei
Paştilor la Sinodul I ecumenic de la Niceea din anul 325 :
1) Paştile să se serbeze totdeauna duminica; mist»
2) Această duminică să fie imediat următoare lunii pline după echinocţiul de inim
primăvară; cent!
3) Ca să nu serbăm Paştile împreună cu evreii şi nici înaintea lor, cînd liturţ
această duminică coincide cu 14 Nisan (Paştele iudeilor), Paştile creştin se vor
serba în duminica următoare; din
4) Patriarhia de la Alexandria (unde atunci ştiinţa astronomiei era în floare) dove:
în fiecare an să calculeze din vreme data Paştilor şi din timp să o comunice şi
celorlalte Biserici creştine.
Data Paştilor poate să varieze într-un interval de 35 de zile dintre 22 martie
(4 aprilie) şi 25 aprilie (8 mai) şi depinde de doi factori: echinocţiul de primăvară popo]
şi prima lună plină după aceea (căci aşa calculau data Paştelor lor şi evreii, iar 6-a d
noi, conform hotărîrii Sinodului de la Niceea, trebuie să urmăm celui evreiesc). (Mrc.
Din nefericire nici pînă astăzi nu există uniformitate în această privinţă între sărbă'
Apusul şi Răsăritul creştin din pricină că nu toată creştinătatea se serveşte de comp
acelaşi calendar, dar din anul 1923 şi creştinătatea ortodoxă s-a împărţit în două: nu a
Bisericile, care au adoptat calendarul îndreptat, serbau Paştile împreună cu apuse
apusenii, ceilalţi - după Pashalia veche. Ca să se înlăture însă dezacordul acesta Rusal
supărător dintre diferitele Biserici ortodoxe şi pentru a se stabili uniformitate în periog
toată Ortodoxia, cel puţin în ceea ce priveşte data celei mai mari sărbători a Răi
creştine, Bisericile ortodoxe, care au adoptat calendarul îndreptat, au stabilit (din Alexa
1927 înainte), prin consens general, ca Paştile să fie serbat în toată creştinătatea sărbăt
ortodoxă după Pashalia stilului vechi, adică odată cu Bisericile ramase la serbar
calendarul neîndreptat. Această hotărîre a fost întărită şi de Consfătuirea inter- de ori
ortodoxă de la Moscova din iulie 1948. sărbăt
Pentru că 14 Nisan anul 33, cînd a înviat Domnul, a avut loc la 9 aprilie, pe canoai
A

scară ecumenică s-a făcut propunerea, ca Paştile să fie sărbătorit de toţi creştinii Impări
în cea mai apropiată duminică de 9 aprilie, care ar varia în cadrul intervalului de o a înălt >

săptămînă dintre 9 şi 15 aprilie, dar Bisericile Ortodoxe la Conferinţa generală de începîi

la Chambesy din 1977 au respins această propunere. biseric
c) Modul serbării. Paştile, ca cea mai mare sărbătoare creştină, era prăznuit diferite
ca o zi de bucurie: bucuria învierii Domnului, marele eveniment din istoria creştin
mîntuirii noastre, care stă la temelia credinţei şi a Bisericii creştine (1 Cor XV,
14). încă din vechime creştinii petreceau noaptea învierii în priveghere şi
rugăciune, îmbrăcaţi în haine de sărbătoare cu lumînări aprinse în mîini în
biserici. Se salutau cu cuvintele "Hristos a înviat!", "Adevărat a înviat!", se

66
. Dar cei sărutau unul cu altul cu sărutare frăţească. La biserici se aduceau spre sfinţire
'rucii în păşti, cărnuri, ouă roşii, brînză. Serbarea Paştilor se prelungea o săptămînă
vierii în întreagă, săvîrşindu-se în fiecare zi Sf. Liturghie, la care credincioşii se
de după împărtăşeau. Era interzisă participarea creştinilor la spectacolele, jocurile şi
A

invocau petrecerile păgînilor. La Paşti se botezau catehumenii. împăraţii slobozeau pe

Galia), prizonieri, stăpînii dădeau libertate sclavilor şi se făceau în general fapte de
milostenie şi de mărinimie. Pînă la Duminica Mare se interzicea îngenuncherea în
serbării biserici şi postirea.
în creştinătatea ortodoxă s-a păstrat pînă azi importanţa teologică a
misterului pascal din vechea Biserică creştină. învierea Domnului a fost şi rămîne
cţiul de inima spiritualităţii şi pietăţii ortodoxe. Sărbătoarea Paştilor constituie misterul
central şi dominant al cultului ortodox, care îşi aruncă razele peste întreg anul
>r, cînd liturgic şi cultul ortodox.
se vor d) Ziua a 25-a de la Paşti în miercurea din săptămînă а IV după Paşti
din vechime se sărbătorea înjumătăţirea Praznicului Paştilor, despre ce avem
floare) dovezi în Răsărit cel puţin din sec. V.
mice şi /Л

3. Praznicul înălţării Domnului la cer

martie înălţarea Domnului (Ascensio Domini, Вознесение Господне) numit în
măvară popor şi Ispas (de la slav. Cnac = Mîntuitorul), cade totdeauna în joia săptămînii a
eii, iar 6-a după Paşti, adică la 40 de zile după înviere, cînd Domnul S-a înălţat la cer
isc), (Mrc. 14, 19; Lc. 24, 5; Fapte 1, 2-12). Cea mai veche menţiune despre această
tă între sărbătoare o găsim la Eusebiu al Cezareei în opera "Despre sărbătoarea Paştilor",
A

;şte de compusă spre 332, din care se vede că pe atunci la Răsărit înălţarea se sărbătorea
i două: nu a 40-a zi după Paşte, ci a 50-a împreună cu Rusaliile, cum arată şi pelerina
mă cu apuseană Egeria că se serba la Ierusalim. Sărbătoarea înălţării împreună cu
acesta Rusaliile, - se spune în Constituţiile Apostolice, - "punea astfel pecetea finală
tate în perioadei pascale a Cincizecimii, era un fel de otpust al marii solemnităţi liturgice
rbători a Răscumpărării". Ne-au lăsat predici la acesta sărbătoare Sf. Atanasie al
it (din Alexandriei şi Grigore de Nissa. Spre sfîrşitul sec. IV sau începutul sec. V
A ( >

lătatea sărbătoarea înălţării s-a despărţit de Rusalii, căci pe vremea fer. Augustin (+430)
ase la serbarea ei a 40-a zi după Paşti era generalizată în toată lumea creştină şi socotită
A

inter- de origine apostolică. In sec. VI Roman Melodul compune condacul şi icosul

sărbătorii, iar Ioan Damaschin şi Iosif Imnograful în secolele următoare compun
lie, pe canoanele. O deosebită solemnitate a căpătat această sărbătoare după ce Sf.
eştinii împărăteasa Elena a ridicat pe muntele Măslinilor (Eleon), de unde Mîntuitorul S-
A

ii de o a înălţat la cer, o biserică vestită, în care înălţarea se serba cu mare fast şi pompă,
ală d e . începînd de la miezul nopţii, mai ales prin mulţimea luminilor aprinse. Azi
A

biserica e în ruină, dar lume se adună şi acuma la ziua înălţării, iar clericii
ăznuit diferitelor confesiuni slujesc Sf. Liturghie pe prestoale portative. în unele părţi
istoria creştinii în această zi se salută cu formula "Hristos S-a înălţat".
r XV,
îre şi
ini în
!", se :

67
 4. Rusaliile
Duminica Cincizecimii (Dominica Pentecostes, Пятидесятница) sau a
Pogorîrii Sf. Duh peste Sf. Apostoli (Fapte 2, 1-4) şi cu care se încheie
descoperirea faţă de lume şi de creaţie a lui Dumnezeu. Ea cade totdeauna la 10
zile după înălţare sau la 50 după Paşti. Totodată ea este şi sărbătoarea întemeierii
Bisericii creştine. împreună cu Paştile Cincizecimea este cea mai veche sărbătoare
creştină, încă din vremea Sf. Apostoli. Este numărată ca sărbătoare şi în
Constituţiile Apostolice printre sărbătorile în care sclavii se cuvine să fie
eliberaţii de muncile obişnuite. Despre ea mai amintesc şi Sf. Irineu de Lyon
(+202), Tertulian, Origen, Canonul 43 al Sinodului de la Elvira (circa 300),
Canonul 20 al Sinodului I ecumenic, (care opreşte îngenuncherea în ziua
Rusaliilor). Sf. Epifanie, Ioan Gură de Aur, Grigorie de Nazianz, Leon cel Mare
ne-au lăsat o mulţime de cuvîntări la această sărbătoare, iar pelerina apuseană
Egeria ne descrie modul cum era sărbătorită pe atunci (anii 382-385) la Ierusalim.
Pînă la sfîrşitul sec. IV şi începutul sec. V Cincizecimea era o sărbătoare dublă a
înălţării Domnului şi a Pogorîrii Sf. Duh.
Nu numai ca vechime, ci şi ca importanţă sărbătoarea Cincizecimii vine
A

îndată după Paşti. In timpul privegherii din ajun odinioară se botezau

catehumenii. Ca şi la Paşti era oprită îngenuncherea şi postirea. Erau interzise
jocurile şi spectacolele păgîne de teatru. Casele se împodobeau cu ramuri verzi de
tei şi nuc, frunzele cărora simbolizează limbile de foc ale Sf. Duh, Care S-a
pogorît asupra Apostolilor. în ajunul Rusaliilor se face pomenirea generală a
morţilor(Moşii de vară).

5. Sfînta Treime
Sărbătoarea Rusaliilor ţine două zile: duminică (a 50-a zi după Paşti) şi luni
după aceea, şi pentru că Sf. Duh, Care S-a pogorît asupra Apostolilor în acea zi,
este şi a treia Persoană a Sf. Treimi, în slujbele amîndoror zile de sărbătoare (de
duminică şi luni) se proslăveşte atît Sf. Duh, cît şi toată Sf. Treime. Aşa că
Cincizecimea creştină Pogorîrea Sf. Duh sau Rusaliile sau Duminica Mare este o
sărbătoare dublă; în cinstea Sf. Duh şi a Sf. Treimi şi amîndouă se sărbătoresc
două zile la rînd. De aceea pare artificială împărţirea acestor două sărbători pe
cele două zile de sărbătoare, cum vedem în calendarele unor Biserici Ortodoxe. în
calendarul Bisericii Române de ex. duminica Cincizecimii este numită Pogorîrea
Sf. Duh sau Rusaliile, iar luni-ziua Sf. Treimi. în Biserica Rusă invers: duminica
Rusaliilor este arătată ca ziua Sf. Treimi sau Cincizecimea iar luni - ziua Sf. Duh.
La catolici ziua Sf. Treimi este sărbătorită în prima duminică după Rusalii. în
Apus în general tîrziu s-a introdus această sărbătoare, căci şi prin sec. XII ea se
socotea încă inovaţie pe la unele mănăstiri. Stabilită definitiv a fost abia la anul
1334.

68
 6. La Romano - Catolici
Pe lîngă sărbătorile împărăteşti ţinute la ortodocşi şi enumerate pînă acum, la
sau a romano-catolici s-au mai instituit, în vremurile mai noi, şi alte sărbători, menite
încheie să accentueze cultul de latrie dat Mîntuitorului, ca de ex:
ia la 10 a) Sărbătoarea lui Dumnezeu sau Sărbătoarea Sfintei Euharistii, instituită în
imeierii sec. XIII (joi după Sfînta Treime);
bătoare b) Sărbătoarea Sfintei Inimi a Domnului, în vinerea din săptămîna următoare
î şi în sărbătorii precedente, instituită în sec. XVII;
să fie c) Sărbătoarea Sfîntului Nume (al lui Iisus), în a doua duminică după
e Lyon Epifanie, instituită în sec XVI şi generalizată abia în sec. XVIII ca o dublare a
a 300), sărbătorii Tăierii-împrejur;
în ziua d) Sărbătoarea Sfîntului Sînge (în prima duminică din iulie), de dată foarte
îl Mare recentă, instituită de papa Pius IX la 1848, în amintirea reintrării sale în Roma.
)useană
usalim.
dublă a Cap. VIII
CULTUL MAICII DOMNULUI
iii vine
sotezau 1. Vechimea cultului Maicii Domnului în Biserica creştină
iterzise şi temeiurile lui biblice
'erzi de Sfînta Fecioară Maria ca cea mai sfmtă dintre femei şi ca una, care s-a
are S-a învrednicit de cinstea excepţională de a naşte cu trupul pe Fiul lui Dumnezeu şi
erală a MîntuitoruHumii, este venerată în cultul ortodox ca cea dintîi şi cea mai mare
dintre toţi sfinţii, "fiind mai cinstită decît heruvimii şi mai slăvită fară de
asemănare decît serafimii".
Cinstirea ei a fost inaugurată de însuşi arhanghelul Gavriil, care a salutat-a
cu cuvintele: "Bucură-te, ceea ce eşti plină de har, Domnul este cu tine.
Binecuvîntată eşti tu între femei" (Luc. 1, 28). La fel şi vara ei dreaptă Elisabeta
şi luni cu acelaşi salut cinstitor o salută: "Binecuvîntată eşti tu între femei şi
icea zi, binecuvîntat este rodul pîntecelui tău" (Lc. 1, 42). şi singură Sf. Fecioară
are (de prooroceşte despre veneraţia universală, de care urma să se bucure, datorită
Aşa că rolului ei deosebit în istoria mîntuirii: "Măreşte suflete al meu pe Domnul... că a
; este o căutat spre smerenia roabei Sale, că iată de acum mă vor ferici toate neamurile,
ătoresc că mi-a făcut mie mărire Cel Puternic şi sfînt (este) numele Lui..." (Lc. 1, 46-49).
tori pe Mai tîrziu admiraţia profundă a oamenilor din popor pentru lucrurile
A

oxe. In minunate, pe care le facea Iisus şi pentru cele ce El învăţa se răsfrîngea şi asupra
gorîrea sfintei Lui Maici: "Fericit este pîntecele care Te-a purtat şi ţîţele la care ai supt!"
minica cum a zis odată o femeie din mulţime (Lc. XI, 27). Cinstirea de care s-a bucurat
f. Duh. Sf. Fecioară din partea creştinilor a început încă din timpul vieţii ei, persoana ei
alii. în fiind totdeauna asociată în chip firesc cu aceea a dumnezeiescului său Fiu şi
I ea se înconjurată de dragostea şi respectul celor din jurul Lui. Dar în primele trei secole
la anul cinstirea aceasta se manifesta în chip particular din partea creştinilor din
Ierusalim. Intrarea acestei cinstiri în cultul public al Bisericii şi o dezvoltare mai
mare a ei se constată abia după libertatea acordată creştinătăţii de către împăratul
Constantin. In sec. IV Sf. Părinţi vorbesc cu mare respect despre Maica

69
Domnului, cum face de ex. Sf. Ambrozie, care se întreabă: "Cine este mai de Apo
cinste decît Maica Domnului?" începînd cu sec. V cultul Maicii Domnului a luat o sărb
dezvoltare mereu crescîndă, mai ales după biruinţa asupra ereziei lui Nestorie la la Bi
Sinodul III ecumenesc de la Efes (431), care a formulat esenţa doctrinei ortodoxe
a Bisericii despre Maica Domnului prin recunoaşterea celor două atribute ale ei: aven
Născătoare de Dumnezeu şi pururea-fecioară. In termeni teologici cinstirea Maicii sec ^
Domnului se numeşte iperdulie, supra-venerare sau prea-cinstire spre deosebire 594)
de cinstirea pe care o dăm celorlalţi sfinţi şi pe care o numim simplu dulie, Se i
venerare, cinstire. Maui
care
2. Formele de exprimare ale cultului Maicii Domnului genei
Ca şi la ceilalţi sfinţi, cinstirea Maicii Domnului în cultul public al Bisericii tot h
s-a manifestat, încă de la început prin mai multe forme de expresie: sărbă
1. Instituirea de sărbători în cinstea ei; r
A

2. Cîntări şi rugăciuni deosebite; sau \

3. Slujbe speciale Acatiste, Paraclise, Prohodul; Domi
4. Zidire de biserici în cinstea ei; cinste
5. Zugrăvirea pe icoane şi pe pereţii bisericilor; patria
6. Predici; Chrys
7. Cărţi de pietate legate cu viaţa şi Minunile Maicii Domnului. o sert
1. Sărbătorile în cinstea Maici Domnului sînt de două feluri: galica
a) Mari sau cu ţinere - Naşterea Maicii Domnului, Intrarea în biserică, L
Bunavestirea, Adormirea Maicii Domnului, care fac parte din rîndul sărbătorilor denun
împărăteşti şi comemorează evenimente din însăşi viaţa Maicii Domnului; martie
b) Afară de praznicele împărăteşti în cinstea Maicii Domnului pietatea Domn
ortodoxă a consacrat încă cîteva zile (unele cu serbare, iar altele fără serbare) în la date
amintirea unor minuni săvîrşite prin puterea ei: 3;
1) Soborul sau Adunarea Preasfintei Născătoare de Dumnezeu - a doua zi de 9 mai)
Crăciun; ortodo
2) Acoperemîntul Maicii Domnului (Pocroavele) la 1/14 octombrie (cu de ace
ţinere); acestei
3) Vineri în săptămîna luminată - Izvorul Tămăduirii; pe loci
4) Zămislirea Maicii Domnului de către dreapta Ana (Zămislirea dreptei de pa
Ana) la 9/22 decembrie; genera
5) Punerea cinstitului veşmînt al Maicii Domnului în raclă la 2/15 iulie; sec. VI
6) La 31 august -Punerea brîului Maicii Domnului în raclă;
4)
7) 1/14 septembrie - Pomenirea unei minuni făcute de către Maica Domnului. ierusali
a) Sărbătorile împărăteşti în cinstea Maicii Domnului în forma lor primă apar împăra
ca sărbători ale Mîntuitorului. Ele sînt de origine mai nouă decît sărbătorile în cinst
Mîntuitorului şi numai Bunăvestire are la bază un eveniment istoric consemnat în a genei
Sfînta Scriptură (Lc. 1, 26-38). Celelalte au ca obiect fapte din viaţa Sf. Fecioare, asistă L
despre care evangheliile canonice nu scriu nimic şi au fost păstrate prin tradiţie, 1585.
unele fiind consemnate numai în evangheliile necanonice (apocrife), ca de ex.
aducerea la templu a Sf. Fecioare (Intrarea în biserică) istorisită în
protoevanghelia lui Iacov (cap. 7). Nici una din ele nu figurează în Constituţiile

70
; mai de Apostolice, nici una nu poate fi mai veche de sec. V. în Apus nici una din aceste
i a luat o sărbători nu este cunoscută înainte de sec. VII, cînd apusenii le adoptă pe toate de
;storie la la Bizanţ.
*

ortodoxe 1. Adormirea Maicii Domnului. Ştiri documentare despre această sărbătoare

;e ale ei: avem din sec. V, că exista sigur în Siria. Originea ei era, probabil, Ierusalim. în
•a Maicii sec VI ea era menţionată şi în Apus de Sf. Grigorie episcopul de Tours (+593 sau
eosebire 594), dar acolo Adormirea se serba la 18 ianuarie, iar în unele părţi la 15 ianuarie.
u dulie, Se pare că generalizarea ei la Răsărit se datorieşte împăratului bizantin
Mauriciu(582-603), care a rezidit biserica Maicii Domnului din Ghetsimani şi
care a fixat definitiv data serbării la 15 august. în Apus sărbătoarea aceasta a fost
generalizată de către papa Teodor I (642-649), care era de origine ierusalimiteană,
Bisericii tot la 15 august, ca în Răsărit. Numai creştinii din Galia şi copţii egipteni
sărbătoresc Adormirea la data veche - 18 ianuarie;
2) Bunavestirea este cea mai de timpuriu confirmată în documente. în sec IV
sau V s-a zidit la Nazaret o biserică pe locul unde fusese casa, în care Maica
Domnului a primit de la înger vestea, că va naşte pe dumnezeiescul Prunc. în
cinstea acestei sărbători ne-au rămas panegirice celebre din sec V de la Proclu
patriarhul Constantinopolului (+446), episcopul Vasile al Seleuciei şi Petru
Chrysologul arhiepiscopul Ravenei. Data acestei sărbători a variat la început. Unii
o serbau la 15 ianuarie, iar în Spania, Galia şi Milano la 18 decembrie (în ritul
galican şi mozarab pîna azi o serbează la această dată).
dserică, La Roma a fost introdusă de papa Leon II (681-683) ca sărbătoare locală cu
ătorilor denumirea "Aşteptarea Naşterii Domnului". în sec. XII s-a generalizat la 25
martie. La răsărit s-a generalizat încă din sec VI la 25 martie cînd Naşterea
)ietatea Domnului s-a stabilit la 25 decembrie. Numai la armeni Bunavestire se serbează
>are) în la data veche (cînd Naşterea Domnului era la 6 ianuarie), adică la 7 aprilie.
3) Naşterea Maicii Domnului există şi la copţii egipteni, (care o serbează Ia
ia zi de 9 mai) şi la iacobiţii sirieni. Avînd în vedere, că ei n-au împrumutat nimic de la
ortodocşi după despărţire, înseamnă că această sărbătoare era la dînşii mai înainte
*ie (cu de aceasta, adică între Sinodul 111(431) şi al IV ecumenic (451). La originea
acestei sărbători a fost aniversarea anuală a tîrnosirii bisericii, care fusese zidită
pe locul casei părinţilor Sf. Fecioare prin anii 430-480. La Apus a fost introdusă
dreptei de papa Serghei I (687-701) sub influenţa Constantinopolului, dar se
generalizează în sec IX-X. în sec IV Roman Melodul scrie condacul şi icosul, în
sec. VIII Sf. Andrei Criteanul a scris 4 predici la această sărbătoare şi canonul ei.
4) Intrarea în biserică a Maicii Domnului este cea mai nouă, de origine
inului, ierusalimleană, care se pare, că a luat naştere în sec. VI. La 20 noiembrie 543
iă apar împăratul Iustinian a zidit la Ierusalim lîngă ruinele templului evreiesc o biserică
ătorile în cinstea Maicii Domnului şi a doua zi se serba hramul bisericii. Ca sărbătoare s-
mat în a generalizat înainte de sec VII. La sfîrşitul sec. VIII Sfîntul Andrei Criteanul
mioare, asistă la această sărbătoare la Ierusalim. La Apus s-a generalizat definitiv abia la
adiţie, 1585.
de ex.
tă în
tutiile
y

71
 /. Alte sărbători în cinstea Maicii Domnului
1) Soborul sau Adunarea Preasfintei Născătoarei de Dumnezeu a doua zi de Bis
Crăciun (26 dec/8ian) potrivit regulii după care a doua zi după marile praznice se Cei
face pomenirea acelor persoane sfinte, care au fost organe ale evenimentului inti
sărbătorit ori au luat partea la el. O aflăm şi în ritul sirienilor monofiziţi (iacobiţi) din
ceea ce înseamnă, că ea datează cel puţin din sec V şi originea ei fiind pusă de în ]
unii în legătură cu Sinodul III din Efes. Este sărbătoare cu ţinere ca o prelungire a Roi
Crăciunului. Ad<
2) Acoperemîntul Maicii Domnului (1/14 octombrie) în amintirea unei
minuni întîmplate în biserica din cartierul Vlahernilor din Constantinopol pe bise
timpul împăratului Leon înţeleptul sec IX, cînd Sf. Fecioară s-a arătat în toată Mai
mărirea ei cerească Sfîntului Andrei cel Nebun pentru Hristos şi ucenicului lui cînc
Epifanie ocrotitoare a creştinilor. Prin sec. XII această sărbătoare a fost introdusă und
la ruşi, iar de la aceştia şi în Moldova. In România ea se serbează mai mult pe la Dan
A

mănăstiri. Incepînd cu anul 1952 grecii o sărbătoresc la 28 octombrie ca

sărbătoare naţională, în care se aniversează respingerea atacului italian din 1940 altă
asupra Greciei; Ap.
3) In vinerea din săptămîna luminată, numită şi Vinerea Izvorului cea i
Tămăduirii, cînd facem pomenirea uneia din minunile Maicii Domnului la cimi
Izvorul Tămăduirii lîngă Constantinopol cu apa căruia s-au vindecat mulţi bolnavi creşl
de diferite boli. In aceasta zi prin biserici se face sfinţirea mică a apei. uneli
4) Cu noua luni înainte de naşterea Preasfintei Fecioare la 9 decembrie ales
prăznuim Zămislirea ei de către dreapta Ana (în calendare şi sinaxare se scrie Kaza
"Zămislirea Sf. Ana") de origine mult mai nouă. Catolicii o serbează la 8 Kiev
decembrie şi o numesc "Zămislirea fară păcat a Sfintei Fecioare Maria”; icoar
5) La 2/15 iulie facem amintirea Punerii cinstitului veşmînt al Maicii "Hîrt
Domnului, adus din Ierusalim pe vremea împăratului Leon cel Mare, în racla mănâ
bisericii din Vlaherna;
6) La 31 august (13 septembrie) amintirea Punerii cinstitului brîu al Maicii Cuno
Domnului, adus din Ierusalim, şi pus în raclă la Constantinopol; Proci
7) La 1/14 septembrie Pomenirea Minunii cu icoana Maicii Domnului, care Dam*
a fost aruncată în ezerul Gazurului la mănăstirea Miasinilor de frica luptătorilor (
împotriva icoanelor, şi care după multă vreme a ieşit singură nestricată. larga
Maici
II. Alte forme de exprimare a cinstirii Maicii Domnului în cultul bisericesc Maici
1) Cîntări şi rugăciuni deosebite Minui
A

Intr-adevăr nu există slujbă bisericească, în care să nu fie rugăciuni sau consti

cîntări în cinstea Maici Domnului. Alături de Mîntuitorul, Sfinţi şi felurite credir
evenimente sfinte Maica Domnului este pomenită, invocată, lăudată şi mărită în
slujba fiecărei zile liturgice din cursul anului bisericesc (şi în zi de rînd) printr-o
bogată imnologie, mai ales ultima stihiră la toate felurile de stihiri, ultimul tropar
la fiecare pesne a canonului, bogorodicinele la tropare şi altele sînt închinate
Maicii Domnului;
2) Slujbe speciale în cinstea Maicii Domnului ca ex. Acatistul Buneverstiri
D
(imitat în ultima vreme de o mulţime de variante şi sub diverse numiri mai ales în
excepţ
72
a. zi de Biserica Rusă). Ceva mai noi decît Acatistul Buneivestiri sînt Paraclisele (în
îice se Ceaslovul românesc sînt două). De la o vreme în unele părţi ale Ortodoxiei s-a
intului introdus Prohodul Maicii Domnului, care este o imitaţie a Prohodului Domnului
cobiţi) din slujba Sîmbetei Patimilor, alcătuit de Manuel Corinteanul în sec XVI şi tradus
Lisă de
în româneşte de Ion Pralea şi tipărit la 1820 la Iaşi, apoi în 1869 revizuit. în
igire a România se foloseşte mai mult pe la mănăstiri în cadrul Utreniei la sărbătoarea
Adormirii Maicii Domnului;
l unei 3) Zidirea de biserici în cinstea sau cu hramul Maicii Domnului. Cele dintîi
biserici închinate ei au fost zidite în ţara Sfîntă la Ghetsimani (lîngă mormîntul
>ol pe
toată Maicii Domnului), la Ghenizaret (pe locul casei în care locuia Maica Domnului,
lui lui cînd a primit vestirea îngerului), aproape de Betleem; apoi catedrala de la Efes,
odusă unde s-a ţinut Sinodul III ecumenic; biserica Vlahema din Constantinopol, Notre-
: pe la Dame din Paris, bisericile Uspenia şi Blagoveştenia din Kremlinul Moscovei etc;
4) Zugrăvirea pe icoane şi pe pereţii bisericilor a Maicii Domnului este o
■ie ca
1940 altă formă de cinstire a ei. Cea mai veche icoană după tradiţie a fost făcută de Sf.
Ap. Luca. Sînt icoane ale Maicii Domnului şi în catacombele din jurul Romei, ca
jrului cea din catacomba Domitiliei (prooroc Isaia şi Fecioara cu Pruncul sec. III), de la
lui la cimitirul Ostrian (Fecioara-Oranta cu Pruncul sec. IV). La mai toate popoarele
slnavi creştine există icoane ale Maicii Domnului, care se bucură de multă veneraţie,
unele dintre ele fiind reputate ca făcătoare de minuni. Astfel de icoane sînt mai
mbrie ales în Biserica Rusă, unde în cinstea lor s-au instituit şi sărbători, ca icoana de la
Kazan, "Znamenie" de la Novgorod (sec. XII), "Uspenia" din Lavra Pecersca-
scrie
la 8 Kiev, "Poceaev" din Lavra Poceaev ş. a. Dar şi în alte Biserici ortodoxe sînt
icoane făcătoare de minuni ale Maicii Domnului, ca "Odighitria" de la Athon,
/laicii "Hîrbovăţ" de la mănăstirea Hîrbovăţ din Basarabia, "închinătoarea" de la
racla mănăstirea Neamţ (România) şi altele;
5) Predici în cinstea Maicii Domnului se rostesc des prin bisericile noastre.
/laicii Cunoscute sînt mai ales cele ale vestiţilor predicatori din şec V, ca patriarhii
Proclu şi Gherman ai Constantinopolului, Sf. Andrei Criteanul, Sf. Ioan
, care Damaschin ş. A;
orilor 6) Tot o formă de supravenerare a Maicii Domnului în cultul ortodox este şi
larga circulaţie în popor a cărţilor de pietate în legătură cu viaţa şi minunile
Maicii Domnului, cele mai multe sînt apocrife, de origine bogomilică: Visul
icesc Maicii Domnului, Epistolia Maicii Domnului, Călătoria la iad a Maicii Domnului,
Minunile Maicii Domnului şi altele. Deşi ele nu sînt glasul oficial al Bisericii, dar
i sau constituie o dovadă indirectă despre dragostea, încrederea şi veneraţia cu care
lurite credincioşii au înconjurat totdeauna persoana sfîntă a Maicii Domnului.
ită în
intr-o
Cap. IX
ropar
DURATA PRAZNICILOR ÎMPĂRĂTEŞTI
inate
1. Pre-serbare, după-serbare, odovanie
:rstiri Durata serbării însăşi a praznicilor împărăteşti este la toate de cîte o zi, cu
Ies în excepţia Paştilor şi Crăciunului, care ţin cîte trei zile, Duminica Mare şi Boteaza

73
 cîte două zile. în plus, întreaga săptămînă a Paştilor (Luminată) este ca o
prelungire a serbării, căci în fiecare zi a acestei săptămîni slujba este aproape
aceeaşi ca şi în prima zi de Paşti.
Pentru pregătirea sufletească a credincioşilor toate sărbătorile împărăteşti gra<
(inclusiv cele ale M. D.) sînt precedate de un timp de pregătire, de anticipare sau fiin
introducere (din una sau cîteva zile) numit pre-serbare, înainte-serbare sau
înainte-prăznuire (slav. предпразднство). Ele au deasemenea şi o perioadă de
continuare sau prelungire a serbării (din una sau cîteva zile) numită după-serbare
sau după-prăznuire (slav. попразднство), iar ultima zi a după-prăznuirii se
numeşte odovania sărbătorii (slav. отдания; în Ardeal - "întroptirea", în Banat -
"ieşirea").
în toată perioada pre-serbării şi după-serbării pe lîngă slujba sfinţilor
pomeniţi în zilele respective se adaugă cîntări şi rugăciuni în legătură cu praznicul K
respectiv, iar în ziua odovaniei praznicului slujba se face aproape la fel ca şi în I H
ziua praznicului (omiţîndu-se doar Paremiile şi Litia la Vecernie, Polieleul şi I
Evanghelia la Utrenie, Apostolul şi Evanghelia la Liturghie). Pentru aceasta I Hj
slujba sfmtului din acea zi se mută cu o zi mai înainte sau mai în urmă, după cum | Hr
prevede Tipicul sau după cum rînduieşte cel mai mare. I
La fiecare sărbătoare din cursul anului încă de la Vecernia din ajun se scoate I hy
icoana praznicului sau a sfmtului sărbătorit pe analogul din mijlocul bisericii. La |
praznicele împărăteşti icoanele praznicale (şi Crucea la sărbătorile Sf. Cruci) I —1
rămîn pe analog pînă la odovania praznicului. I
Obiceiul de a prelungi sărbătorile mari pe anumite perioade este moştenit din | Lîi
cultul Vechiului Testament în care sărbătorile Azimilor, Corturilor, Sfinţirii f L ii
Templului se prăznuiau cîte şapte zile la rînd. în creştinism prima manifestare de I ^
acest fel întîlnim la împăratul Constantin cel Mare cu prilejul festivităţilor sfinţirii| ____
bazilicilor din Ierusalim şi din Tir (13 sept. 335), sfinţire a cărei aniversare se I ^
serba în fiecare an cîte şapte zile la rînd multă vreme după aceea sub denumirea I
de sărbătoarea înnoirilor. I | 14,
Instituţia catehumenatului în floare în sec IV-V a contribuit la dezvoltarea ş Astfel
acestui obicei în cultul creştin. Cele dintîi sărbătoare cu înainte şi după-prăznuire I ianuar
au fost cele trei mari praznice, la care se oficia pe atunci botezul catehumenilor: I Excepj
Crăciunul, Paştile şi Rusaliile. Pregătirea morală şi catehetică a catehumenilor I °ăci ca
facea necesară o perioadă de pregătire pentru primirea botezului, iar bucuria | X)I
primirii botezului şi a intrării neofiţilor în Biserică se prelungea, de regulă, o * durata
săptămînă după praznicul respectiv. Desfiinţîndu-se catehumenatul, obiceiul
anticipării şi al prelungirii festivităţilor acestor mari praznice s-a menţinut şi a
trecut prin analogie şi la celelalte sărbători împărăteşti.

74
; ca o 2. Durata pre-serbării şi a după-serbării praznicilor împărăteşti
proape
Durata pre-serbării şi după-serbării praznicilor împărăteşti variază după
irăteşti gradul lor de importanţă şi după poziţia pe care o au în cadrul anului bisericesc,
ire sau fiind la unele mai lungă, iar la altele mai scurtă, precum ne arată cărţile de slujbă.
re sau
adă de N Denumirea început Data Odovania Tota
ierbare praznicilor pre-serb. praznicului praznicului 1
irii se zile
îanat - 1. Naşterea 20. XII 25. XII 31. XII 12
Domnului 2.1 7.1 13.1
înţilor 2. Tăierea împrejur --
■ 1.1 1
iznicul 14.1
a şi în 3. Botezul Domn. 2/15.1 6/19.1 14/27.1 13
leul şi 4. întâmpinarea D 1/14. II 2/15. II 9/22 II 9 *)
ceasta 5 Dum. Floriilor — data schimb — 1
>ă cum 6. învierea Domn. Data schimb Miere. săpt. 6- 39
a
scoate —
7. înălţarea Domn. Joi săpt. 6-a Vineri săpt. 6-a 9
Dii. La —
8. Rusaliile Duminica 8-a Sîmbăta a 8-a 7
Cruci)
9. Schimbarea faţă 5/18. VIII 6/19. VIII 13/26. VIII 9
10. înălţarea Sf. Cr 13/26. IX 14/27. IX 21.IX/4. X 9
nit din
11. Naşterea M. Dom. 7/20. IX 8/21. IX 12/25. IX 6
fintirii
5

are de 12. Intrarea în biserică 20. XII 21. XI 25. X 6

fintirii 3. XII 4. XII 8. XII
are se 13. Bunăvestirea 24. III 25. III 26. III 3
imirea 6. IV 7. IV 8. IV
14. Adormirea M. D 14/27. VIII 15/28. VIII 23 VIII/5. IX 10
»ltarea Astfel pre-serbarea Naşterii Domnului ţine cinci zile (de la 20 decembrie/2
znuire ianuarie), iar după-serbarea lui ţine şase zile (pînă la 31 decemb. /13 ianuarie).
;nilor: Excepţie face praznicul Floriilor, care n-are nici pre-serbare, nici după-serbare,
enilor căci cade în Postul Mare şi încă lîngă Săptămîna Patimilor.
acuria x)Dacă întâmpinarea Domnului cade în duminica Fiului Risipitor sau după ea,
ulă, o durata după-serbării se scurtează.
âceiul
it şi a 3. Alte sărbători cu înainte-serbare şi după-serbare
Mineele noastre poartă reminiscenţe ale obiceiului străvechi, cînd nu numai
sărbătorile împărăteşti, ci şi sărbătorile sfinţilor mai importanţi aveau în unele
Biserici locale, un fel de pre-serbare şi după-serbare. De ex. S f Mare Muc.
Dimitrie are stihiri şi a doua zi în slujba Sf. Muc. Nestor, iar tesalonicenii aveau
cîndva şi o rînduială a pre-serbării Sf. Muc. Dimitrie, alcătuită de arhiepiscopul
Simeon al Tesalonîcului. La Constantinopol se oficia odinioară pre-serbarea
aducerii moaştelor Sf. Ioan Gură de Aur (la 26 ianuarie). Slujbele Naşterii Sf.
Ioan Botezătorul şi Sf. Apostoli Petru şi Pavel au în minee stihiri şi a doua zi după

75
sărbătorile lor. Sărbătoarea Scoaterii Sf. Crucii de la 1 august şi azi are o zi de
pre-serbare la 31 iulie, iar serbarea ei la Marea Biserică de la Constantinopol se
prelungea pînă la 13 sau 14 august. Călugării aghiorişti din mănăstirea Lavra
sărbătoreau deasemenea ziua Sf. Atanasie Atonitul (5 iulie) cu pre-serbare şi
după-serbare, iar cei de la mănăstirea Xenofont săvîrşeau după-serbarea Sf.
Gheorghe, al cărui hram îl avea biserica mănăstirii, şi călugării de pe peninsula
Sinai aveau o pre-serbare a profetului Moise.
Slujbele duminicilor din perioada Penticostarului pînă la odovania Paştilor se
prelungesc ca un fel de după-serbare în cursul săptămînilor următoare lor; la fel şi
a înjumătăţirii praznicului Paştilor ţine o săptămînă întreagă.
Notă. în Biserica Rusă Paştile este socotit aparte ca cea mai mare sărbătoare.
Ca însemnătate după Paşti stau cele douăsprezece numite împărăteşti (împreună
cu ale Maicii Domnului), după care merg cinci sărbători numite mari (velichie)
Tăierea-împrejur, Naşterea Sf. Ioan Botezătorul, Sf. Apostoli Petru şi Pavel,
Tăierea capului Sf. Ioan Botezătorul şi Acoperemîntul Maicii Domnului - socotite
greşit de Ene Branişte că ele la ruşi ar fi socotite în rîndul celor împărăteşti. La
unele din aceste sărbători mari pot fi şi a doua zi stihiri în cinstea lor, mai ales la
Vecernie, dar aceste zile nu se numesc în cărţile de slujbă după-prăznuire.
Instituţia prelungirii sărbătorilor importante există şi în cultul romano-
catolic, unde au cîte o zi pre-serbare, numită vigilia (=ajun ) şi o săptămînă de
după-serbare numită octavă. Dar după 1955 numai trei sărbători: Crăciunul,
Paştile şi Rusaliile au mai păstrat prelungirea octavei.

4. Sărbătorile numite "soboare"

în legătură cu marile praznice stau şi sărbătorile care poartă denumirea
specială de soboare sau adunări de slujbe, adică adunări liturgice ale
credincioşilor pentru sărbătorirea persoanelor sfinte, care au jucat un rol de
căpetenie în evenimentele comemorate la praznicele precedente. în categoria
aceasta se numără de ex.:
1) Soborul Sfinţilor Ioachim şi Ana, părinţii Maicii Domnului la 9 sept. a
doua zi după praznicul Naşterii Maicii Domnului;
2) Soborul Născătoarei de Dumnezeu la 26 dec. (a doua zi. după praznicul
Naşterii Domnului);
3) Soborul Sf. Ioan Botezătorul la 7 ianuarie (a doua zi după praznicul
Botezului Domnului);
4) Soborul dreptului Simeon şi a proorociţei Ana la 3 febr. a doua zi după
/N

praznicul întâmpinării Domnului);

5) Soborul S f Arhanghel Gavriil la 26 martie (a doua zi după praznicul
Bune-vestiri);
6) Soborul Sf. Apostoli la 30 iunie(a doua zi după praznicul comun al Sf.
Apostoli Petru şi Pavel);
Două dintre aceste soboare (la 26 dec. şi 7 ian.) sînt sărbători cu serbare sau
ţinere, celelalte sînt simple sărbători bisericeşti de slujbă (fară serbare, ţinere).
Denumire de sobor o poartă şi sărbătoarea Sf, Arhangheli Mihail şi Gavriil (8
A

noiembrie), care este şi sărbătoarea comună a Sf. îngeri în general, precum şi alte
d zi de eîteva sărbători mai puţin importante, cu caracter local, prăznuite prin adunări de
>pol se slujbă spre amintirea de anumite minuni.
Lavra
Dare şi
•ea Sf.
Cap. X
linsula
CULTUL SFINŢILOR ÎNGERI
9

1. Cultul S f îngeri în antichitatea creştină

tilor se
Unele dintre obiectivele cultului nostru de venerare îl alcătuiesc Sf. îngeri,
a fel şi
care sînt nu numai obiective ale cultului de venerare, adică primitori ai
manifestărilor de cinstire, pornite din partea credincioşilor, ci şi subiecte ale
ătoare.
cultului de adoraţie, adică cinstitori ai lui Dumnezeu împreună cu noi oamenii şi
preună
cu sfinţii. Ei cinstesc şi slăvesc ca şi noi pe Dumnezeu atît în ceruri, unde slujesc
ilichie)
eterna şi nemijlocita liturghie în jurul Tronului dumnezeiesc, cît şi în biserici,
Pavel,
unde ei slujesc împreună cu noi în chip nevăzut.
Qcotite ^ S\

Noi cinstim pe Sf. îngeri pentru următoarele motive:

şti. La
1) Ei reprezintă chipul ideal al făpturii necorporale (pur spirituale) şi fară de
ales la
păcat, spre care năzuim şi noi, făpturile corporale (ei constituie adică idealul
nostru de perfecţiune moral-spirituală);
'mano-
2) Ei sînt vestitori ai voii şi ai poruncilor divine, slujitori ai mîntuirii noastre
înă de
şi mijlocitori între Dumnezeu şi oameni;
:iunul,
3) Ei sînt ocrotitorii şi ajutătorii noştri în realizarea mîntuirii personale a
fiecăruia dintre noi.
Cultul îngerilor are un solid fundamentat vechi-testamentar (vezi Facere
unirea XLVII, 4; jud. XIII, 15-16; Ieşire 23, 20-23; III, 15; Iosua V, 13-16) şi chiar nou-
:e ale testamentar (Apoc. XXII, 8-9). Totuşi în creştinismul primar constatăm o oarecare
rol de rezervă în ceea ce priveşte cinstirea îngerilor din pricina denaturării sau
;egoria practicării abuzive şi eronate a acestui cult, fapt la care contribuia o dublă
influenţă: una venită din partea păgînilor, care asimilau pe îngeri cu numeroasele
sept. a divinităţi adorate de ei şi alta din partea gnosticilor, care asimilau pe îngeri cu
eonii, pe care ei îi socoteau intermediari între Fiinţa supremă şi oameni. împotriva
znicul unui asemenea cult păgîn sau superstiţios al îngerilor previne pe credincioşi chiar
Sf. Apostol Pavel (Col. II, 18). De aceea mărturiile despre existenţa unui cult
znicul creştin al îngerilor, care se întîlnesc încă din sec. II, sînt contrabalansate de altele,
care par că interzic acest cult sau caută să-l menţină în adevăratul lui spirit atunci
i după cînd el este conceput sau practicat greşit.
Astfel S f Iustin Martirul în Apologia I afirmă, că creştinii cinstesc pe
znicul îngeri. La fel face şi apologetul Atenagora. Iar S f Irineu declară gnosticilor, că
Biserica nu invocă pe îngeri. Origen scrie în lucrarea "Contra lui Cels", că
al Sf. cinstirea pe care creştinii o acordă îngerilor nu trebuie confundată cu cea pe care o
dăm lui Dumnezeu. în sec. IV distincţia aceasta între cultul dat îngerilor şi cel dat
re sau lui Dumnezeu apare mai lămurit la Eusebiu al Cezareei. La începutul sec. V fer.
Augustin dezaprobă ridicarea de biserici în cinstea îngerilor şi a martirilor, deşi
3>-
nriil (8 acestea existau în realitate pretutindeni în lumea creştină încă mai dinainte.
şi alte Numeroase inscripţii din primele secole creştine cuprind invocaţii litanice şi

77
 formule de rugăciuni adresate direct sau indirect îngerilor şi îndeosebi Sf. Arh. Arh.
Mihail. Cultul Sf. îngeri a luat o mare dezvoltare în vechimea creştină mai ales în sărbî
Egipt, Italia şi Siria, unde întîlnim de timpuriu cele mai numeroase biserici
închinate îndeosebi Sf. Arhangheli. în Frigia din Asia Mică cultul îngerilor luase Sobo
o direcţie greşită, idolatrică încă din epoca apostolică (Col II, 18), căci şi sinodul l-a îr
local de la Laodiceea în a doua jum. a sec IV opreşte cinstirea îngerilor prin se cu
canonul 35, a cărui interpretare a stîrnit o mulţime de discuţii. Asemenea hotărîri
restrictive au luat şi în Apus sinoadele de la Roma (492 şi 745), care nu interzic absiii
cultul corect al îngerilor, ci numai pe cel greşit. A cinst<
Astfel sub stricta supraveghere şi îndrumare a Bisericii cultul Sf. îngeri -
conceput ca o simplă cinstire, iar nu adorare ca lui Dumnezeu - a luat cu timpul o
mare dezvoltare, ceea ce se vede atît din mărturiile literare, care se înmulţesc
treptat, începînd cu sec. IV, cît şi din numeroasele forme de exprimare, în care s-a
A

îmbrăcat credinţa creştină în existenţa Sf. îngeri şi evlavia faţă de ei: invocarea
lor în rugăciune, zidirea de biserici în cinstea lor, consacrarea unei zile pe
săptămînă (luni) deosebitei lor cinstiri, slujbe (mai noi) speciale în cinstea lor I
(Acatistul Sf. Arhangheli Mihail şi Gavriil, Canonul de rugăciune către îngerul vener
păzitor al omului, Canonul de rugăciune către Puterile cereşti şi către toţi Sfinţii, obşte;
în Ceaslov), rugăciunile şi imnele compuse de către marii imnografi creştini şi ca şi ]
încadrate treptat în slujbele de luni din Octoih şi a altor servicii divine, cît şi a a dev
sărbătorilor în cinstea lor. mîndi
A
nebun
A
2. Sărbătorile închinate S f îngeri în cultul ortodox A
Cor. 1
In calendarul ortodox se află cinci zile liturgice închinate cinstirii Sf. îngeri, decît i
dintre care una singură este cu ţinere. 20; II
1) Soborul mai marilor voivozi Mihail şi Gavriil şi a tuturor Puterilor cereşti noastr
fară de trupuri la 8/21 noiembrie. Vechimea acestei sărbători urcă la sec. V. La Drept
originea ei a fost aniversarea anuală a sfinţirii unei biserici în cinstea Arh. Mihail îngrof
ridicată la termele lui Arcadius din Constantinopol, de ce în sinaxarele mai vechi semni
este numită sărbătoare numai a Arh. Mihail. Mai tîrziu şi-a lărgit obiectul la cele advers
două căpetenii îngereşti (Mihail şi Gavriil) şi apoi a devenit sărbătoare a tuturor apolog
îngerilor; justifl
2) La 6/19 sept. pomenirea Minunii făcute de Sf. Arh. Mihail la Chones în creştir
Colosse din Frigia, unde încă din vechime exista o biserică vestită a Sf. Arh. înscrii
Mihail. pe care păgînii vroiau s-o dărîme îndreptînd în direcţia ei două rîuri de indire<
munte, dar s-a arătat Sf. Arh. Mihail şi, lovind cu toiagul său, a făcut o crăpătură şi dov
în munte, în care s-a îndreptat apa şi biserica a rămas neatinsă. Cuvîntul "Chones" Pe la s
înseamnă "crăpătură"; vechi
3) La 26 martie /8 aprilie prăznuim Soborul S f Arh. Gavriil, al doilea clipele
personaj principal al Bunavestirii. Sărbătoarea aceasta pare destul de veche. Ea de Sf.
este preluată de Bizanţ din Tipicul Ierusalimului şi al mănăstirii Sf. Sava. Exista deştep
probabil înainte de sec. V, deoarece o găsim şi la sirienii monofiziţi la aceeaşi de ex.
dată ca la ortodocşi; creştin
4) La 13/26 iulie prăznuim alt Sobor al Arh. Gavriil, care are la origine, M
probabil, ziua sfinţiri unei biserici în Constantinopol în sec. XVII în cinstea Sf. inscrip

78
5f. Arh. Arh. Gavriil (Mineul nu dă nici un fel de explicare asupra originii acestei
i ales în sărbători);
biserici 5) La 11/24 iunie mănăstirile de la Sf. Munte (Adin) mai sărbătoresc un
Dr luase Sobor al S f Arh. Gavriil, care prin sec. X, venind la chilia unui călugăr de acolo,
sinodul l-a învăţat pentru prima oară a cînta partea întîia a axionului Născătoarei "Cuvine-
'or prin se cu adevărat...”.
hotărîri La monofiziţii din Egipt şi Etiopia cultul îngerilor este foarte dezvoltat. La
interzic absinieni Sf. Arh. Mihail se serbează de vre-o 12 ori pe an. La romano-catolici în
cinstea Sf. îngeri sînt 5 sărbători pe an.
ngeri -
mpul o
nulţesc Cap. XI
;are s-a SFÎNTA CRUCE
focarea
zile pe 1. Cultul Sf. Cruci în creştinism
;tea lor Printre cele dintîi şi mai importante obiective ale cultului nostru relativ (de
îngerul veneraţie) se află Sfmta Cruce - instrumentul binecuvîntat al răscumpărării
Sfinţii, obşteşti şi individuale al oamenilor. Obiect de tortură şi de groază pentru păgîni,
ştini şi ca şi pentru evrei, Crucea a fost sfinţită prin sîngele dumnezeiesc scurs pe dînsa şi
:ît şi a a devenit instrument de mîntuire, obiect de cinstire, semn destinctiv şi pricină de
mîndrie şi de laudă pentru creştini. "Cuvîntul de cruce este sminteală pentru iudei,
nebunie pentru păgîni, dar pentru noi (creştinii) mîntuire", - scrie Sf. Ap. Pavel (1
Cor. I, 18, 23). "De aceea, spune el în altă parte, - mie să nu-mi fie a mă lăuda
îngeri, decît numai în Crucea Domnului nostru Iisus Hristos" (Gal. VI, 14 comp. şi Col I,
20; II, 14; Ef II, 16). Crucea este într-adevăr cel dintîi obiect sfînt al religiei
cereşti noastre, pe care istoria ni-1 înfăţişează clar ca bucurîndu-se de un cult relativ.
V. La Drept că Crucea originară, pe care a fost răstignit Domnul, multă vreme a rămas
Mihail îngropată sub temeliile templului păgîn zidit de împăratul Adrian, dar cinstirea
vechi semnului sfînt al Crucii era aşa de generală în primele trei secole, încît ea nu avea
la cele adversari decît pe păgîni, care numeau pe creştini "adoratori ai Crucii" (şi
uturor apologeţii creştini din sec. II şi III ca Tertulian, Minucius Felix, Origen ş. a.
justificau cinstirea Crucii în operele lor. în sec. IV Iulian Apostatul reproşa
nes în creştinilor: "Voi veneraţi lemnul gol al crucii, facînd semnul ei pe frunte şi
'. Arh. înscriindu-1 la intrarea caselor voastre... Aceste atacuri ale păgînilor sînt dovezi
uri de indirecte despre existenţa unui cult creştin al Crucii în acea vreme. Dar nu lipsesc
pătură şi dovezi directe despre cinstirea Sf. Cruci de către creştinii primelor trei veacuri.
tones" Pe la sfîrşitul sec. II Tertulian numeşte pe creştini "cinstitori ai Crucii". Cele mai
vechi acte martirice arată pe martiri pecetluindu-se cu semnul Sfintei Cruci în
doilea clipele dureroase ale judecăţii şi pătimirii lor. Un mod de a exprima preţuirea faţă
ie. Ea de Sf. Cruce era întrebuinţarea deasă a semnului ei în viaţa creştinilor (la
Exista deşteptarea din somn, la culcare, la masă, la muncă), despre care ne încredinţează
ceeaşi de ex. Tertulian şi Origen; precum şi purtarea ei ca amuletă protectoare de către
creştini.
igine, Monumentele arheologice ne arată cît de des era reprezentat semnul Crucii în
sa Sf. inscripţii, picturi, sculpturi, gravura obiectelor portative (pe relicvarii, bijuterii,

79
 lămpi, inele, monezi, sigilii etc), dintre care multe s-au păstrat pînă azi. Din prei
pricina situaţiei speciale a creştinismului în primele trei secole semnul Sf. Cruci Cru
este reprezentat însă de obicei pe cele mai vechi monumente în forme deghizate spe i
sau în simboluri, ca de ex. ancora, tridentul, litera grecească T (Crux commissa) ca <
sau monogramul în diferitele lui variante (Crux decussata X sau >K etc), care se casc
întîlnesc pe numeroase monumente funerare din epoca persecuţiilor. Prima drur
reprezentare sigură datată a Crucii pe un monument creştin apare incizată
(încrustată) pe peretele unei case din Herculanum înainte de anul 79; alta o găsim
/
V

în inscripţia de pe un altar din Palmira din anul 134. In catacombe găsim vre-o 20
de semne ale Crucii. Ultimele descoperiri arheologice din Palestina ne-au adus cea ]
noi mărturii, că semnul Crucii era folosit ca simbol creştin pe osuarele din Cruc
necropolele aparţinînd chiar membrilor primei comunităţi creştine din Ierusalim. de fz
Din sec. IV cinstirea Crucii din devoţia particulară creştină ia o mare
dezvoltare şi începe să se manifeste în chip public, trecînd în cultul obştesc şi de ci
oficial al Bisericii. La aceasta au contribuit îndeosebi două evenimente istorice:
1) Apariţia pe cer a semnului Crucii prin care împăratul Constantin cel Hera
Mare cîştigă biruinţa împotriva lui Maxenţiu (312). Faptul acesta determină pe sept.
împărat să desfiinţeze prin legi pedeapsa răstignirii pe cruce obişnuită la romani.
De atunci semnul Crucii luă locul vechilor embleme păgîne pe steagurile fiinţă
ostăşeşti, schipturile împăraţilor, pe monezi şi acte oficiale; Cons
2) Descoperirea S f Cruci originare, pe care a fost răstignit Domnul, ce a acest
avut loc pe la anul 326 datorită stăruinţelor Sf. Impărătese Elena, despre care arătat
scriu mulţi scriitori şi părinţi bisericeşti din sec. IV-V ca de ex.: istoricul Eusebiu, toti.
9

Sf. Chirii al Ierusalimului, Sf. Ambrozie, fer. Ieronim ş. a. Toţi aceştia vorbesc Const
atît despre cultul dat Sf. Cruci întregi, cît şi părticelelor ei dispersate în lumea Cruci
A

întreagă. îndată după descoperirea Sf. Cruci cinstirea ei a fost încadrată în cultul afirmi
liturgic al Bisericii, care s-a început cu sfinţirea la 13 septembrie 335 a bisericii Morm
Sf. Mormînt cu basilica Sf. Cruci, în care a fost depusă cea mai mare parte â Cruci
lemnului Sf. Cruci şi pe care mulţimile de pelerini din toată lumea adunată doreau Apus
să o vadă şi să o sărute. Arătarea şi venerarea liturgică (publică şi solemnă) la la arai
început se făcea de 2 ori pe an: la 13 septembrie (ziua cînd după cum spune martie
pelerina apuseană Egeria ar fi fost găsită Sf. Cruce) şi în Vinerea Patimilor. Tot calend
Egeria scrie pe larg ceremoniile, care aveau loc în aceste 2 zile la Ierusalim spre F
sfîrşitul sec. IV. In anul 634 din pricina pericolului crescînd al invaziei arabilor un car
tot împăratul Heraclius mută acest lemn al Crucii la Sf. Sofia din Constantinopol. cerem«
Părţi mici din ea au fost împrăştiate în toată lumea creştină. Prin sec. VH-VIII Cruci ]
ceremonia liturgică a venerării publice a Sf. Cruci din Vinerea Patimilor a fost S]
împrumutată şi în Apus. post pe
După încetarea persecuţiilor Crucea disimulată în simboluri şi Crucea Lt
monogramatică cedează cu încetul locul Crucii simple latineşti Sau greceşti. Din 701), c
sec VI devine frecvent Crucifixul (Crucea cu chipul Mîntuitorului răstignit pe Lc
dînsa), mai ales la Apus. Legi ale împăraţilor Teodosie şi Valentinian interzic ' 14 sept
sculptarea, pictura sau gravarea semnului Crucii în locuri necuvioase, ca de ex. pe 2)
pardoseala bisericilor. Iconoclaştii au păstrat în cinste Sf. Cruce, iar Sinodul VII variabi'
ecumenic (Niceea (787), complectat de cel din Constantinopol de la 869 importa

80
zi. Din precizează, că cultul icoanelor trebuie să fie egal cu cel dat Sf. Evanghelii şi Sf.
f. Cruci Cruci. După aceasta cinstirea Sf. Cruci capătă noi forme de manifestare: slujbe
ghizate speciale (Acatistul Sf. Cruci), rugăciuni, imne (canoane, condace, stihiri, tropare)
imissa) ca cîntările din Octoih de miercuri şi vineri, prezenţa Sf. Cruci în biserici, în
care se casele credincioşilor, la mormintele morţilor în cimitire, la fîntîni, răspîntii de
Prima drumuri şi altele.
ncizată
>găsim 2. Sărbătorile S f Cruci în cultul ortodox
re-o 20 1) înălţarea S f Cruci la 14 sept. ( exaupocpaveia, Vozdvijenie Cresta) este
u adus cea mai veche şi mai importantă dintre sărbătorile ortodoxe închinate cinstirii Sf.
;le din Cruci şi care face parte din numărul celor împărăteşti. In această zi noi sărbătorim
alim. de fapt două evenimente din istoria lemnului Sf. Cruci:
> mare a) Aflarea Crucii pe care a fost răstignit Mîntuitorul şi înălţarea ei solemnă
tesc şi de către episcopul Macarie al Ierusalimului în ziua de 14 sept. 335;
ice: b) Întoarcerea lemnului S f Cruci de la perşi la anul 629 de către împăratul
tin cel Heraclius în biserica Sf. Mormînt şi înălţarea lui de către patriarhul Zaharia la 14
ină pe sept. 630 # A
Dmani. După mărturia unei cronici anonime sărbătoarea înălţării Sf. Cruci a luat
îgurile fiinţă în anul 335. La 13 sept. a avut loc sfinţirea basilicii construite de împăratul
Constantin deasupra Mormîntului Domnului, iar a doua zi, fiind adunaţi acolo cu
1, ce a acest prilej mulţi episcopi şi credincioşi, episcopul Macarie al Ierusalimului a
e care arătat pentru prima dată de pe amvonul bisericii sfîntul lemn al Crucii ca să-l vadă
sebiu, toţi. Cu timpul sărbătoarea principală - aniversarea sfinţirii bisericii lui
orbesc Constantin la 13 septembrie a rămas în umbră în comparaţie cu cea a înălţării
lumea Crucii şi a devenit zi de pre-serbare a ei. Cu toate că pelerina apuseană Egeria
cultul afirmă, că aflarea Crucii a avut loc la 13 sept, cînd a fost sfinţită biserica
sericii Mormîntului, se pare că aceasta a avut loc la altă dată. Căci dacă înălţarea Sf.
arte a Cruci se sărbătoreşte peste tot la 14 sept. (inclusiv la catolici), aflarea Sf. Cruci la
loreau Apus este sărbătorită la 3 mai, la abisinieni şi Alexandria - la 4 mai, iar la copţi şi
nă) la la arabi la 6 martie. Ca o reminiscenţă a vechii sărbători a Aflării Sf. Cruci de la 6
spune martie trebuie privită şi ziua Sf. Cruci în duminica a treia a Postului Mare din
r. Tot calendarul ortodox.
1 spre Fiind sărbătoare de origine palestiniană, la început înălţarea Sf. Cruci avea
abilor un caracter local. Prin sec. V ea s-a întins şi în părţile Constantinopolului, unde
îopol. ceremonialul ei a primit o nouă strălucire, mai ales după aducerea lemnului Sf.
[-VIII Cruci la 634 şi pînă în sec. VI s-a generalizat în tot Răsăritul.
1 fost Spre deosebire de alte praznice împărăteşti, înălţarea Sf. Cruci se serbează cu
post pentru că ea ne aduce aminte de patimile şi moartea Mîntuitorului;
rucea La catolici această sărbătoare a fost introdusă de către papa Serghie I (687-
. Din 701), care era antiohian de origine.
lit pe La armeni înălţarea Sf. Cruci se serbează în duminica cea mai apropiată de
:erzic ' 14 septembrie (11-17 sept.);
x. pe 2) Duminica a III din Postul Mare numită Duminica Crucii cu dată
1 VII variabilă, instituită la Constantinopol în sec. VII, este a doua sărbătoare
869 importantă a Sf. Cruci. Caracteristica slujbei din aceste două sărbători este

81
ritualul scoaterii şi venerării sau închinării Sf. Cruci, care are loc la Utrenie. Ea
aminteşte ceremonia liturgică a expunerii solemne şi venerării generale a Sf.
Cruci, care avea loc odinioară la Ierusalim şi apoi la Constantinopol în Vinerea
Patimilor, şi care a pierdut din importanţa fiind eclipsată de ritualul posterior al
Prohodului, dar şi-a păstrat importanţa din vechime la sirieni, la copţii egipteni şi
la armeni;
3) Scoaterea Cinstitului Lemn al S f Cruci la 1 august (fară ţinere), care
coincide cu începutul postului Adormirii Maicii Domnului, cînd se înconjura
solemn oraşul Constantinopol cu lemnul Sf. Cruci pentru a-1 ocroti de epidemiile,
care aveau loc în luna august şi în amintirea liberării minunate a grecilor din robia
saraţinilor cu ajutorul Sf. Cruci în sec. XII pe timpul împăratului Manuel Comnin.
în Biserica Rusă în această zi se face sfinţirea apei mici, în Moldova - sfinţirea
florilor;
4) Pomenirea arătării semnului S f Cruci pe cer la 7 mai 351, descris de Sf.
Chirii al Ierusalimului în scrisoarea către împăratul Constanţie (fară ţinere);
5) Miercurea şi vinerea (fară ţinere) în fiecare săptămînă sînt consacrate
A

cinstirii speciale şi permanente a Sf. Cruci. In aceste zile, cîntările Octoihului de

la toate glasurile, care se combină cu cele ale sfinţilor din Mineu, cinstesc
patimile Domnului şi Crucea răstignirii - instrumentul pătimirii şi altarul, pe care
Iisus S-a adus pe Sine jertfa pentru mîntuirea lumii.

Cap. XII
SĂRBĂTORILE SFINŢILOR PRĂZNUIŢI
ÎN TOATE BISERICILE ORTODOXE '

1. Ce sînt sfinţii? Sărbătorile ca formă de cinstire a sfinţilor în cultul

ortodox
Cultul sau cinstirea sfinţilor ocupă un loc important în viaţa religioasă
(pietatea) ortodoxă. La început "sfinţi" erau numiţi în general toţi creştinii, adică
credincioşii sau membrii primelor comunităţi creştine, care primiseră botezul şi
care, deci, trecuseră la o viaţă nouă şi curată, fiind renăscuţi prin har. Cu aşa
apelativ se adresează acestora Sf. Apostoli (Rom I, 7; 2 Cor XIII, 12; E f V, 3; 1
Pet II, 5 ş. a.). Dar după ce a intrat în uz denumirea de creştini (adepţi sau
închinători ai lui Hristos), cea de sfinţi şi-a restrîns sfera şi a rămas să indice pe
eroii credinţei creştine, adică pe aceia, care s-au distins prin zelul misionar şi
ostenelile lor în răspîndirea Evangheliei, prin viaţa lor exemplară, prin suferinţele
îndurate pentru credinţă, prin activitatea lor socială în slujba semenilor sau prin
alte merite deosebite, pentru care Biserica îi pomeneşte deapururea şi îi cinsteşte.
Unii au fost patriarhi, drepţi şi prooroci ai Legii Vechi, care au prezis
venirea Mîntuitorului şi au întreţinut în mijlocul poporului ales flacăra credinţei şi
a dreptăţii sociale (Avraam, pr. Ilie). Alţii au fost apostoli, ucenici direcţi sau
indirecţi şi colaboratori ai Domnului şi misionari ai credinţei creştine (ca Sf. Ap.
Petru, Pavel, Andrei); alţii au fost martiri (mucenici) şi mărturisitori, care au
pătimit sau chiar şi-au dat viaţa pentru Hristos (ca Sf. Arhid. Ştefan); alţii au fost

82
nie. Ea mari dascăli şi ierarhi, teologi profunzi (ca cei Trei Ierarhi); pustnici, călugări,
2 a Sf. cuvioşi, care au strălucit cu viaţa lor îmbunătăţită prin post, asceză şi rugăciune
tinerea neîntreruptă (ca cuv. Antonie, Sava, Pahomie, Parascheva); alţii prin faptele de
îrior al caritate şi minuni(ca Sf. Ier. Nicolae şi Spiridon Taumaturgul).
3teni şi Sfinţii calendarului ortodox reprezintă toate categoriile sociale ale lumii
vechi şi toate profesiunile şi îndeletnicirile prin care oamenii şi-au cîstigat
), care existenţa. Printre ei se numără şi împăraţi (ex. Constantin cel Mare), conducători
:onjura de oşti (Sf. Gheorghe), ostaşi simpli (Sf. Mare Mucenic Teodor Tiron), cărturari
emiile, vestiţi şi teologi (Ioan Damaschin), medici (Sf. Mare. Muc. Pantelimon), sclavi
n robia (Sf. Ap. Onisim), copilandri (Sf. Mucenic Chirie - 15 iulie), oameni în vîrstă ( Sf.
omnin. Sfinţ. Mucenic Policarp al Smirnei - 86 ani), femei (Sf. Muceniţă Ecaterina) ş. a.
întirea
9
Conform versetului biblic "Mai bun este numele bun decît untdelemnul bun
şi ziua morţii decît ziua naşterii"(Ecles VII, 2) pentru pomenirea eroilor săi
de Sf. Biserica a ales ziua morţii lor, adică ziua lor de naştere pentru viaţa cea veşnică şi
adevărată. Numai Maica Domnului şi Sf. Ioan Botezătorul (şi încă unii dintre
sacrate sfinţi ca Sf. Ier. Nicolae) fac excepţie de la această regulă.
ilui de Cele mai vechi sărbători ale sfinţilor, adică cele dintîi înscrise în calendarele
• A
instesc creştine, au fost aniversările anuale ale morţii martirilor. In fiecare an creştinii se
)e care adunau la mormintele martirilor (deasupra cărora cu timpul se construiau
bisericuţe - martyria) sau în locul unde prăznuiau amintirea lor şi acolo faceau
rugăciuni şi privegheri, citeau actele martirice sau istoria pătimirii, săvîrşeau Sf.
Euharistie, se împărtăşeau şi se îmbărbătau în răbdarea de mai departe a suferinţelor
pentru apărarea credinţei (aşa sfătuiesc şi Constituţiile Apostolice VI, 20).
A

Incepînd cu sec. IV la sărbătorile martirilor s-au adăugat cele ale

mărturisitorilor, adică ale acelora, care au suferit pentru credinţă, dar au
supravieţuit chinurilor, murind mai tîrziu (ex. Sf. Maxim Mărturisitorul +662).
tul Apoi s-au adăugat cele ale sfinţilor pustnici, călugări şi cuvioşi, urmate de cele
ale sfinţilor ierarhi (mari păstori, organizatori şi conducători de Biserici), ale
gioasă marilor teologi, făcători de minuni. Aceste sărbători aveau la început un caracter
adică local sau regional, adică în locul unde pătimise martirul respectiv, unde i se
îzul şi păstrase sf. moaşte sau unde activase ierarhul respectiv. Unele dintre ele şi-au
"u aşa păstrat pînă azi acest caracter limitat, local. Altele s-au răspîndit cu timpul în
T 3- 1
3 9 1 întreaga creştinătate (ex. Sf. Ap. Petru şi Pavel, Sf. Vasile cel Mare), fie numai la
ţi sau ortodocşi (ex. Sf. Muc. Dimitrie), altele numai într-o ţară sau Biserică naţională
ice pe sau locală, cum sînt ale sfinţilor mai noi.
A

nar şi înscrierea sau trecerea acestor sărbători în calendarele diferitelor comunităti 5

•intele
j sau Biserici creştine locale (sinaxare, eortologii, minologii, martirologii) echivala
u prin de fapt cu recunoaşterea oficială a cultului sfinţilor respectivi în aceste Biserici.
:eşte. Această înscriere în canon astăzi se mai numeşte cu un termen de origine
prezis apuseană numit canonizare. De regulă ea este urmată de întocmirea slujbelor
nţei şi acestor sfinţi şi de redactarea vieţii lor, care apoi se introduc şi în cărţile de
ţi sau slujbă.
f. Ap.
ire au
u fost

83
 2. Sărbătorile sfinţilor cu cinstire generală
în toate Bisericile Ortodoxe bibi
Biserica în fiecare zi a anului face amintirea unuia sau a mai multor sfinţi. A u£
Dar nu toţi sînt sărbătoriţi pretutindeni, ci numai cei mai de seamă dintre ei, care orie
s-au impus evlaviei populare prin anumite merite deosebite: .
1) S f Mare Muc. Dimitrie izvorîtorul de mir, la 26 octombrie (8 noiembrie)
fost diacon al episcopului din Sirmium, martirizat la 9 aprilie 304 în persecuţia lui
Maximian (oraşul lui natal astăzi se numeşte Mitroviţa în Serbia după numele lui). sărb
La 26 octombrie 413 moaştele lui au fost mutate la Tesalonic şi puse într-o varii
biserică anume construită. Ziua aceasta a rămas ca ziua pomenirii lui anuale în
calendarul ortodox. Sinaxarul grecesc, tradus şi în româneşte, îl numeşte sfînt lui IS
militar de origine grecească. Mai este numit Sîmedru sau Sumedru. ; face
2) S f Ierarh Nicolae arhiepiscopul Mirelor Lichiei din Asia Mică, făcătorul de prige
minuni (+6/19 dec. 343 sau 340). La 9/22 mai 1087 moaştele lui au fost mutate în
oraşul Bar din Italia; XI),
3) S f Arhidiacon şi întîi-Mucenic Ştefan ucis cu pietre de evrei în anul 33 dinai
(Fapte VI, 5-VIII, 2). Pomenirea lui se face la 27 dec. (9 ian.) a treia zi de
Crăciun. Este una din cele mai vechi sărbători ale sfinţilor; (+13i
4) Sf. Vasile cel Mare Arhiepiscopul Cezareii Capadochiei din Asia Mică, dumi
mort la 1/14 ian. 379 (sărbătoarea lui coincide cu praznicul Tăierii-împrejur al patrie
Domnului). Se mai serbează la 30 ian. (12 febr.); L
5) Sfinţii Trei Ierarhi - Vasile cel Mare, Grigore Teologul şi Ioan Gură de scrier
Aur (Trisfetitele) la 30 ian. (12 febr.). Este sărbătoare de origine mai nouă, solem
instituită în sec. XI; consa
6) Soborul S f Ioan Botezătorul, Proor. şi înainte-mergătorul lui Hristos la 5
7/20 ian. a doua zi după Botezul Domnului; sărbăt
7) Sf. Mare Muc. Gheorghe, purtătorul de biruinţă, martirizat la 23 apr. (6 6
mai) 303 în persecuţia lui Diocleţian; E
8) S f împăraţi Constantin cel Mare şi maica lui Elena, primii împăraţi ale Sf
creştini şi protectori ai creştinismului, ambii sărbătoriţi la 21 mai (3 iunie) - ziua 1
morţii împăratului Constantin (anul 337); care s
9) Naşterea Sf. Ioan Botezătorul la 24 iunie (7 iulie), sărbătoare cu bază (dinaii
biblică (Lc. I, 5-80), atestată în sec. IV-V, instituită după unii în locul unei vechi 1
sărbători păgîne cu caracter agricol sau naturist. Popular se mai numeşte Sînziene iulie 4
sau Drăgaica; anul 5
10) S f Ap. Petru şi Pavel martirizaţi la Roma în persecuţia lui Nero din anul Filotei
67. Au sărbătoare comună la 29 iunie (12 iulie), care e data transferării moaştelor din ziu
lor la locul numit ad catacumbas de pe Via Appia din Roma la 258. La Roma era 3)
sărbătorită cel puţin din vremea lui Constantin cel Mare, de acolo încă din sec. IV (Nicee
trece la Răsărit, unde este sărbătorită cu deosebită solemnitate, mai ales începînd dumini
cu sec. VI; octomt
11) iS/I Prooroc Ilie Tesviteanul la 20 iulie (2 aug.). Este singurul sfînt din Mineul
Legea Veche (vezi 3 Regi XVII-19 şi 4 Regi II, 1-12) în calendarul ortodox. în 4)
unele Tipice vechi pomenirea lui se facea luni după duminica Tomii; sflntilo

84
 12) Tăierea Capului S f Ioatt Botezătorul la 29 aug. (11 sept). Are bază
biblică (vezi Mt. XIV, 3-12; Mrc. VI, 16-29). O sărbătoresc şi catolicii. Fericitul
Augustin ne-a lăsat două predici la această sărbătoare. Se serbează cu post în
orice zi a săptămînii n-ar cădea

3. Sărbătorile sfinţilor cu date variabile

Sărbătorile sfinţilor au de regulă date fixe. Sînt însă şi sfinţi ale căror
sărbători au şi dată variabilă sau schimbătoare pentru că depind de data Paştilor şi
variază deci în fiecare an:
A. 1) S f Mare Muc. Teodor Tiron (Recrutul), ostaş martizat în persecuţia
lui Maximian (a. 304). Este sărbătorit la 17 februarie (2 martie). Pomenirea lui se
face şi în prima sîmbătă din Postul Mare pentru o minune săvîrşită de el în timpul
prigoanei lui Iulian Apostatul;
2) Dreptul Lazăr din Betania, prietenul Domnului, înviat de El din morţi (In
XI), a cărei înviere este pomenită în sîmbăta a şasea din Postul Mare (sîmbăta
dinaintea Floriilor sau a lui Lazăr);
3) Sf. Grigore Palama, mare teolog bizantin şi arhiepiscop al Tesalonicului
(+1362) cu zi de pomenire la 14/27 noiembrie, dar cu sărbătoare mai solemnă în
duminica II din Postul Mare. Slujba lui este compusă de ucenicul lui Filotei
patriarhul Constantinopolului;
4) Cuviosul Ioan Scărarul, mare pustnic şi ascet (+605), autorul cunoscutei
scrieri Scara. Are zi de pomenire la 30 martie (12 aprilie), sărbătorit în chip
solemn în' duminica IV a Postului Mare pentru însemnătatea operei sale
consacrată nevoinţelor duhovniceşti;
5) Cuvioasa Maria Egipteanca (+522) cu zi de pomenire la 1/14 aprilie şi cu
sărbătoare solemnă în duminica V a Postului Mare ca model de pocăinţă;
6) Sf. Apostol Tonta în duminica de după Paşti, şi alţii.
B. Tot sărbători ale sfinţilor cu date variabile sînt şi Duminicile Sf. Părinţi şi
ale Sf. Strămoşi, şi anume:
1) Duminica celor 318 Părinţi adunaţi la Sinodul I ecumenic (Niceea 325),
care sînt sărbătoriţi (începînd din sec. IX) în duminica a şaptea după Paşti
(dinaintea Rusaliilor);
2) Duminica celor 630 Părinţi adunaţi la Sinodul IV ecumenic (Calcedon 16
iulie 451), care cade între 1 3 - 1 9 iulie; sărbătoarea aceasta a fost introdusă de la
anul 518 de patriarhul ecumenic Ioan al II, iar slujba ei, întocmită de patriarhul
Filotei al Constantinopolului din sec. XIV, e aşezată în Mineul pe iulie după cea
din ziua de 16;
3) Duminica celor 365 Sfinţi Părinţi adunaţi la Sinodul al VII ecumenic
(Niceea 787), coincide cu duminica a 21-a după Rusalii, care cade în prima
duminică după 11 octombrie, data ţinerii Sinodului (variază între 11 - 17
octombrie); sărbătoarea datează din secolele VIII-IX, iar slujba ei se găseşte în
Mineul pe octombrie după ziua de 11;
4) Duminica Sf. Strămoşi ai lui Hristos - sărbătoarea comună a tuturor
sfinţilor din legea veche (Patriarhilor, Drepţilor şi Proorocilor), care se

85
prăznuieşte în prima duminică după 14 decembrie (penultima dinaintea pent
Crăciunului); Iar !
5) Duminica S f Părinţi ai lui Hristos (dinaintea Naşterii Domnului), care drep
cade între 18-24 decembrie; Litu:
6) Duminica după Naşterea Domnului (Sf. Iosif Logodnicul, David Săi,
împăratul şi Iacob fratele Domnului după trup), cade între 26-31 decembrie; creşt
7) Duminica Tuturor Sfinţilor (prima duminică după Rusalii) sărbătoare au d
comună a tuturor sfinţilor, şi a celor cunoscuţi şi a celor necunoscuţi. Această siriei
sărbătoare pare că a fost introdusă mai întîi la Antiohia prin sec. IV, apoi în Apus form
la anul 608 şi se sărbătorea la 13 mai, iar din sec. VIII - IX - la 1 noiembrie. La creşt
nestorieni, persani şi la ritul milanez ea este fixată în prima vineri după Epifanie. creşt:
Biser
A
4. Alte forme de cinstire a sfinţilor în cadrul cultului ortodox conţi
In afară de sărbătorile instituite în amintirea şi spre cinstirea sfinţilor în Biser
pietatea ortodoxă mai există şi alte numeroase şi variate forme de exprimare a naţio
cultului sfinţilor: sau n
1) Cinstirea moaştelor sau rămăşiţilor trupeşti ale sfinţilor, care cu timpul au în cal
devenit patroni şi ocrotitori ai bisericilor şi regiunilor unde li se păstrează de toi
moaştele şi unde se bucură de o cinstire deosebită. Ex., Sf. Parascheva şi Sf. Ioan Ohri<
de la Suceava sînt patronii Moldovei; Sf. Dimitrie de la Tesalonic - patronul şi cm
Greciei; Acest
2) Zidirea de biserici închinate unor anumiţi sfinţi. La început acestea erau autoc*
bisericuţe deasupra mormintelor sf. mucenici (martyria). Mai tîrziu toate ţar Şt
bisericile nou zidite se închină sau se zidesc în cinstea unuia sau cîtorva sfinţi ale patria
căror nume le poartă: (biserica Sf. Gheorghe, Sf. Dumitru etc.); Sofroi
3) Pelerinaje la mormintele martirilor sau locurilor care sînt legate de viaţa C
şi activitatea lor: Sf. Parascheva la Iaşi, Sf. Dimitrie la Tesalonic etc.); pentru
4) De un cult deosebit se bucură acei sfinţi, care sînt socotiţi ocrotitori ai (sec. }
anumitor bresle: Sf. Panteleimon este socotit ocrotitorul medicilor, Sf. Nicolae - de astJ
al marinarilor, Sf. Trifon - al grădinarilor etc.; turci î
5) Zugrăvirea chipurilor şi a faptelor sfinţilor pe pereţii bisericilor şi pe Balcan
icoane şi cinstirea acestora; şi Nic<
6) Adoptarea numelor sfinţilor ca nume de botez, prin care ne aducem (la ror
aminte totdeauna de ei, cinstindu-i şi luîndu-i ca mod de viaţă creştinească, Ardeal
A

precum şi ca patroni şi ocrotitori personali ai fiecăruia din noi. In

ierarhi,
Sf. Gri
Nicodii
Cap. XIII
Cu
NEO-MARTIRI Şl SFINŢI NAŢIONALI
5 9 9
Biserici
XVI. B
1. Neo-martiri şi sfinţii naţionali ai diferitelor Biserici Ortodoxe
sfinţiloi
Credinţa în Hristos şi botezul creştin unesc într-o mare familie ai Bisericii
conduci
toate neamurile, toate stările sociale şi toate vîrstele. "Nu mai este iudeu nici elin,
ierarhi
nu mai este nici rob nici liber; nu mai este parte bărbătească şi parte femeiască,
episcop

86
inaintea pentru că voi toţi una sînteţi în Hristos Iisus", - spune Sf. Ap. Pavel (Gal III, 28).
/
V

Iar Sf. Ap. Petru adaugă: "In fiecare neam cel ce se teme de Dumnezeu şi face
i), care dreptate este plăcut Lui" (Fapte X, 35). De asemenea într-una din rugăciunile
Liturghiei Sf. Vasile se spune, că Dumnezeu "Cel ce a făcut minuni prin sfinţii
David Săi, care bine i-au plăcut Lui din fiecare neam", şi într-adevăr mai toate popoarele
creştine din antichitate au avut şi au sfinţii lor, începînd cu grecii şi romanii, care
bătoare au dat cel mai mare contingent de sfinţi din calendarul ortodox, continuînd cu
\ceastă sirienii, egiptenii, perşii, armenii, gruzinii, geto-dacii, celto-galii şi alţii, care
n Apus formau imensul conglomerat etnic al imperiului roman din sec I-IV al erei
>rie. La creştine, pe teritoriul căruia a apărut şi s-a răspîndit creştinismul. După
)ifanie. creştinarea slavilor (sec. IX) şi după despărţirea Bisericii de Apus de trunchiul
Bisericii Ecumenice (1054), atît grecii cît şi toate popoarele slave ortodoxe au
continuat să-şi îmbogăţească lista sfinţilor din epoca de ecumenicitate a
:ilor în Bisericii(care sînt cinstiţi în toată Ortodoxia) prin canonizarea unor sfinţi
mare a naţionali, al căror cult a rămas limitat numai pe teritoriul Bisericilor respective
sau numai la părţi din ele. Astfel la popoarele ortodoxe din Balcani au fost înscrişi
îpul au în calendar misionarii care au creştinat pe slavi sfinţii Chirii şi Mefodie (cinstiţi
strează de toate popoarele ortodoxe slave) şi ucenicii lor Naum, Gorazd, Clement de
f. Ioan Ohrida, Sava şi Anghelar (cinstiţi mai ales la sîrbi şi bulgari), cneazul Vladimir
itronul şi cneghina Olga (creştinătorii ruşilor), ţarul Boris (creştinătorul bulgarilor).
Acestora le-au urmat mari organizatori şi reprezentanţi ai Bisericilor ortodoxe
;a erau autocefale din Balcani, ierarhi, călugări şi cărturari vestiţi ca Sf. Simeon (fostul
toate ţar Ştefan Nemania) şi arhiepiscopul Sava (la sîrbi); cuviosul Ioan Rîlski,
nţi ale patriarhul Eftimie al Tîrnovei, cuviosul Paisie de Hilindar, episcopul
Sofronie Vraceanski (la bulgari), călugărul Nicodim (la români).
3 viaţa Cel mai mare număr de sfinţi naţionali l-au dat neomartirii care au pătimit
pentru credinţă din partea mahomedanilor în timpul dominaţiei turceşti în Balcani
tori ai (sec. XIV- XIX), numeroşi mai ales la greci, care au în calendarele lor vreo 126
:olae - de astfel de sfinţi, ca de ex. patriarhul Grigore V al Constantinopolului ucis de
turci în ziua de Paşti 1821 şi canonizat în 1921. Dar şi celelalte popoare din
şi pe Balcani şi cele nord-slave au avut neo-martiri ca: Sf. Gheorghe cel Tînăr (Nou)
şi Nicolae al Sofiei (la bulgari), marele despot Lazăr al sîrbilor, Ioan Valahul
iucem (la români). Ortodoxia romanească mai are neo-martiri şi mărturisitori şi în
ească, Ardeal, unde ei au suferit din partea calvinilor şi al catolicilor.
A

In sec. XIV - XIX popoarele ortodoxe din Balcani au avut şi cîţiva sfinţi
ierarhi, teologi şi pustnici de seamă, ca Marcu Eugenie mitropolitul Efesului,
Sf. Grigore Palama mitropolitul Tesalonicului, marele pustnic şi cărturar atonit
Nicodim Aghioritul (+14 iulie 1809) şi alţii.
Cultul sfinţilor naţionali s-a dezvoltat concomitent cu sporirea numărului
Bisericilor autocefale constituite în sînul Ortodoxiei, mai ales începînd cu sec.
XVI. Biserica Rusă se pare că deţine întîietatea în ceea ce priveşte numărul
sfinţilor băştinaşi canonizaţi de ea. Din ei fac parte eroi naţionali mari
sericii
conducători de oşti ca Alexandru Nevski (+1263) şi Dimitrie Donskoi (+1591),
i elin,
ierarhi venerabili ca mitropoliţii Petru şi Alexie ai Moscovei (sec. XIV) şi
iască,
episcopul Dimitrie al Rostovului (+1709), pustnici, călugări şi cuvioşi ca

87
Antonie întemeietorul lavrei Pecersca din Kiev (+1063), Serghie de Radonej
(+1392), Serafim de Sarov (+1883, canonizat în 1903) ş. a.

2. Sfinţi daco-romani şi sfinţi români mai vechi

Numai Biserica Ortodoxă Romană nu înscrisese pînă-acum cîtva timp în
calendarul şi cultul ei nici un sfînt de origine românească. Organizîndu-se sub
directa dependenţă a Patriarhiei Ecumenice din Constantinopol, ea a primit în
cultul său sinaxarul şi calendarul (lista sfinţilor) din Biserica greciască, în care se
află nu numai sfinţii din epoca anterioară despărţirii Bisericilor, care sînt cinstiţi
în toată Ortodoxia, ci şi sfinţii naţionali şi neomartiri greci, introduşi treptat în
sinaxarele greceşti după marea shismă, şi chiar o parte din cei bulgari, sîrbi şi
ruşi. Oare să nu fi existat printre români personalităţi religioase cu viaţa
îmbunătăţită şi cu suficiente merite duhovniceşti, care să justifice cinstirea lor ca
sfinţi? - fără îndoială că au existat, aşa cum au existat şi la alte popoare ortodoxe
amintite mai înainte, unii dintre ei fiind chiar cinstiţi de fapt în popor în locurile
pe unde au trăit şi au activat.
a) Astfel în epoca persecuţiilor religioase din primele patru secole ale erei
noastre creştinismul dunărean a dat o sumedenie de martiri şi sfinţi dintre
strămoşii noştri daco-romani din Tracia, Moesia şi Dacia Traiană, dintre care unii
sînt încă şi azi pomeniţi în sinaxarele ortodoxe. De ex. amintim pe Dasius
(Tasios) şi Emilian Mărturisitorul de la Durostorum (Silistra de azi), Chirii din
Axiopolis (Cernavodă de azi), preotul Montanus cu soţia sa Maxima din
Singidunum (Belgradul de azi), episcopul-misionar Nichita de Remesiana,
mucenicii Nichita Romanul sau Gotul, Sava Gotul, episcopii Bretanio
(Vetranion) din sec. IV şi Teotim al Tomisului (Constanţa de azi, +20 iulie după
403), cei 4 mucenici descoperiţi de curînd la Niculiţel (Filippos, Attalos, Kamasis
şi Zoticos) ş. a. ;
b) în epoca de după organizarea ţărilor şi a mitropoliilor româneşti (sec XIV)
documentele vorbesc despre sfinţi ca Leontie de la Rădăuţi, făcător de minuni, al
cărui trup zăcea nestricat în episcopia de la Rădăuţi pe la începutul sec. XVII sau
Vasile Făcătorul de minuni de la mănăstirea Moldoviţa (sec.XV - XVI), despre
• A
care amintesc unele scrieri streine. In cronici, cîntece populare şi în amintirea
credincioşilor din preajma locurilor se păstrează amintirea unor sfinţi ca Ioan
egumenul de la Prislop (din Silvaş, sec. XVI), Daniil Sihastru contemporanul lui
Ştefan cel Mare, înmormîntat în mănăstirea Voroneţ; Iosif de la Bisericani,
Maica Teodora de la Sihla, Antonie din Vîlcea (+1720), care a sihăstrit într-o
peşteră săpată de el în piatră lîngă schitul Iezeru din preajma comunei Cheia;
cuviosul Nifon de la schitul românesc Prodromul din Sf. Munte şi alţii;
c) Pe alţi români cu viaţă sfîntă i-au venerat popoarele vecine. Astfel la
bulgari şi sîrbi e cinstită încă din sec. XIV Sfînta Teofana (Tofana) pe numele ei
de botez Teodora (Todora) fiica domnitorului ţării Romaneşti Basarab I sec. XIV)
şi mama ţarilor bulgari Stratimir şi Mihail Asen, care a fost căsătorită cu ţarul
bulgar Ivan Alexandru din Tîrnova (sec. XIV) şi apoi s-a călugărit (după 1352)
într-o mănăstire de lîngă Vidin, unde s-a distins prin viaţa ei pilduitoare şi
nevoinţele ascetice, pentru care a fost trecută între sfinţi nu mult după moarte;

88
donej neo-martirul Ioan Valahul (Românul) un tînăr dus de turci la Constantinopol,
unde a suferit moarte la 12 mai 1662 şi multă vreme cinstit în Biserica greciască,
iar Biserica Română l-a trecut în sinaxar în sec. trecut (la 12 mai); Ieroshimonahul
Antipa din Calopodeşti din secolul trecut, care a călugărit în Moldova, Muntenia
mp în şi la Athos, apoi s-a aşezat la mănăstirea rusească Valaam, unde a murit la 10
;e sub ianuarie 1882 şi la 1906 trecut în Mineul pe ianuarie tipărit la mănăstirea rusească
nit în Pantelimon din Athos.
are se Aşadar, precum zice arhimandritul Anastasie Baldovin, noi românii, n-am
instiţi fost lipsiţi niciodată de oameni cuvioşi şi îmbunătăţiţi în viaţă* dar n-am trîmbiţat
>tat în aceasta pentru modestia noastră, lăsînd ca singur Dumnezeu să aprecieze valoarea
îrbi şi sfinţeniei monahilor noştri români.
viata
5
3. Primele canonizări de sfinţi români
lor ca
Abia în vremea patriarhului Iustinian Marina (+1977) s-a început
Ddoxe A

canonizarea sfinţilor de origine românească . In şedinţa Sf. Sinod al Bisericii

curile
Ortodoxe Române de la 28 februarie 1950 s-a hotărît:
1) Introducerea în întreaga Biserică Ortodoxă Romană a cultului S f Ioan
e erei
Valahul cu zi de pomenire la 12 mai, precum şi introducerea sau recunoaşterea
dintre
formală a cultului local al unor martiri ai Ortodoxiei româneşti din Ardeal şi al
e unii
unor ierarhi români cu viata îmbunătăţită şi anume:
>asius
S f Ioan de la Risca, ierarh moldovean din sec. XVII cu zi de pomenire la 1
il din
iunie;
i din
Cuv. Iosif cel Nou de la Partoş mitropolit al Banatului din sec. XVII (între
iana,
1650-1653), cu zi de pomenire la 15 septembrie, moaştele lui se păstrează la
tanio
catedrala din Timişoara;
după
4) Mitropoliţii Iorest (Ilie) şi Sava Brancovici ai Ardealului din sec. XVII cu
masis
titlul de "mărturisitori" şi cu zi de pomenire la 24 aprilie. Amîndoi au suferit
pentru apărarea ortodoxiei împotriva încercărilor de calvinizare în Ardeal;
XIV)
5) Cuvioşii ieromonahi Visarion Sarai şi Sofroni din Cioara (+după 1776)
tni, al
şi drept-credinciosul ţăran Oprea Nicolae (Miclăuş) din Săliştea Sibiului (+după
II sau
1748). Toţi trei luptători împotriva unirii religioase cu Roma în sec. XVIII cu
espre
titlul de "mărturisitori" şi cu ziua comună de cinstire 21 octombrie (ziua
ntirea
reîntregirii Bisericii Ortodoxe Romane din Transilvania);
Ioan
6) S f Ierarh Calinic Cernicanul, stareţ al mănăstirii Cernica de lîngă
ul lui
Bucureşti şi apoi episcop al Râmnicului în sec. 19 (+1868) cu zi de pomenire la 11
cani,
aprilie (moaştele sale se află în mănăstirea Cernica, unde a fost înmormîntat).
ntr-o
heia;
4. Generalizarea cultului local al sfinţilorm cu moaşte în România
La aceeaşi dată Sf. Sinod a hotărît şi generalizarea cinstirii în toată Biserica
el la
românească a unor sfinţi mai vechi, de origine străină, ale căror sfinte moaşte au
le ei
fost aduse şi se păstrează întregi în ţara românească şi care erau cinstiţi cu un cult
<IV)
local sau regional (mărginit mai mult în jurul locului unde se păstrează moaştele
ţarul
respective):
352)
1) Sfînta muceniţă Filoteea (sec. XII) ale cărei moaşte se păstrează la Curtea
e şi
de Argeş şi care se serbează la 7 decembrie;
arte;
89
 2) Cuviosul Nicodim cel Sfinţit de la Tismana (+26 dec 1406) se serbează la
26 decembrie. La mănăstirea Tismana se păstrează numai degetul cel mare de la
mîna dreaptă a lui;
3) S f Muc. Ioan cel Nou de la Suceava (sec. XIV) cu zi de pomenire la 2
iunie. Moaştele lui se păstrează în Biserica Sf. Gheorghe din mănăstirea Sf. Ioan
de la Suceava;
4) Cuv. Grigore Decapolitul (sec. IX) ale cărui moaşte se păstrează la măn.
Bistriţa din Oltenia şi care se serbează la 20 noiembrie;
5) Cuv. Paraschiva cea Nouă ale cărei sf. moaşte se păstrează în catedrala
mitropolitană din Iaşi şi care se serbează la 14 octombrie;
6) Cuv. Dimitrie cel Nou (din Basarabi), ale cărui sf. moaşte se păstrează în
catedrala patriarhală din Bucureşti şi care se serbează la 27 oct.
La acestea se pot adăuga sf. muc. Zoticos Attalos Kamasis şi Filippos din
sec. IV, ale căror sf. moaşte descoperite de curînd la Niculiţel în Dobrogea, sînt
depuse acum în măn. Cocoş din jud. Tulcea, pomeniţi în vechile martirologii
creştine la 4 iunie.
Sf. Filoteea, Sf. Paraschiva şi Sf. Dimitrie din Basarabi erau cunoscuţi şi
cinstiţi şi la bulgari, pentru că se născuseră pe teritoriul sud-dunărean.

5. Alte personalităţi din trecutul nostru îndreptăţite la canonizare

Se studiază totodată viaţa şi faptele altor personalităţi religioase venerabile
din trecutul nostru bisericesc în vederea eventualei lor canonizări în viitor, ca:
Daniil Sihastrul, Ştefan cel Mare, numit şi "cel Sfînt", voievodul martir
Constantin Brîncoveanu ucis de turci la Constantinopol (+15 aug. 1714),
mitropolitul Ţarii Romaneşti Antim Ivireanul mort la 1714 ca martir a-L
credinţei, cuvioasa Teodora de la Sihla, cuviosul Antipa din Calopodeşti,
egumenul Ioan de la Prislop (Silvaş) din Ardeal, cuviosul Antonie de la Cheia-
Vîlcii, popa Moise Măcinic din Sibiel şi Ioan din Galeş (martiri ai ortodoxiei
ardelene din sec. XVIII), stareţul Paisie Velicicovski de la Neamţ (+15 noiembrie
1794), stareţul Gheorghe de la Cernica (+1806) şi alţii.
Notă. In anul 1956, apoi la 20 iunie 1992 Biserica Ortodoxă Română a trecut
în rîndul sfinţilor pe mulţi dintre personalităţile propuse mai sus, cît şi pe mulţi
alţii găsiţi vrednici de această mare cinste.

6. Importanţa canonizării sfinţilor români

Actul primei canonizări oficiale a unor sfinţi români are o valoare cu
adevărat istorică. Prin aceasta se dă satisfacţie unei dorinţe fireşti şi legitime a
credincioşilor, care de multă vreme îşi cinsteau pe sfinţii răsăriţi din mijlocul lor
şi totodată se repara o nedreptate faţă de marile personalităţi ale neamului nostru,
care erau perfect îndreptăţite la o astfel de cinste, dintre care, după cum s-a văzut,
unele fuseseră deja cinstite ca sfinţi chiar în Bisericile altor popoare ortodoxe.
Se întăreşte de asemenea încrederea şi mîndria noastră legitimă de creştini
ortodocşi, căci şi din neamul nostru Dumnezeu poate ridica sfinţi, iar viaţa lor
îmbunătăţită şi faptele lor minunate, săvîrşite în slujba lui Dumnezeu si a

90
•ează la semenilor lor constituie pentru noi pildă, model si imbold de ale călca pe urme şi
re de ia a le imita virtuţile.
9

Generalizarea cultului local al sfinţilor de origine străină, dar cu moaşte la

ire la 2 noi, dintre care, precum am văzut, unii sînt cinstiţi şi în ţările lor de origine,
!f. Ioan precum şi participarea reprezentanţilor unor Biserici Ortodoxe autocefale la
solemnităţile pentru proclamarea canonizărilor au constituit un prilej şi mijloc de
a măh. reluare a legăturilor interortodoxe şi de întărirea sentimentului de frăţietate, de
comuniune spirituala şi de solidaritate a Bisericilor Ortodoxe surori.
tedrala Prin începutul canonizării sfinţilor români, care probabil va fi urmat de
canonizarea altor sfinţi ieşiţi din mijlocul poporului nostru binecredincios, se dă
sază în în acelaşi timp riposta acelor cercuri catolice si protestante, care susţin, că
Biserica Ortodoxă, încremenită în formalismul cultului ei, n-ar mai fi în stare să
►os din ofere credincioşilor ei climatul si posibilitatea trăirii unei vieţi de înaltă
;a, sînt spiritualitate, care să rodească sfinţi. In scurt, actul istoric al primei canonizări de
rologii sfinţi din România depăşeşte în importanţă hotarele unei Biserici Ortodoxe şi
capătă un caracter interortodox si interconfesional.
cuţi şi

Cap. XIV - XV
POSTURILE DIN CURSUL ANULUI B ISERICESC
arabile
,
d y ca:
1. Ce este postul? Diferite păreri despre originea lui
martir Prin post înţelegem abţinerea totală sau parţială de la anumite alimente pe un
1714), timp mai lung sau mai scurt şi este practicat în diferite forme în mai toate religiile
ir a-L omenirii, atît vechi cît şi noi. Postul, ca şi sărbătorile, este o rînduială
id e ş tiy
disciplinară, cu care Biserica îndrumează viaţa credincioşilor ei pe căile
Zheia- adevăratei trăiri creştine, ale virtuţii şi ale cinstirii de Dumnezeu.
doxiei Asupra originii postului părerile sînt împărţite. Cei mai mulţi îl leagă de
mbrie cultul morţilor din vremuri străvechi. După unii postul îşi are originea în
sacrificiile de animale aduse pentru cei morţi şi de care cei vii nu trebuiau să se
trecut atingă. Alţii cred, că durerea pricinuită de moartea fiinţelor dragi a avut ca urmare
mulţi firească neglijarea mîncării şi a băuturii, ceea ce cu timpul a devenit un semn
f

convenţional de doliu, facînd astfel parte din riturile legate de cultul morţilor.
Unii cred, că originea postului ar trebui căutată în frica de contaminare cu
alimente sau obiecte contaminate de către mort, ce ar fi determinat familia la
.re cu abţinerea pe un anumit timp de la mîncare şi băutură. In fine, unii cred, că
ime a originea postului trebuie căutată într-o simplă practică de sobrietate şi de
:ul lor temperanţă, recomandată şi uneori experimentată de marii înţelepţi, filosofi sau
ostru, întemeietori de religii. De la acest post igienic s-ar fi ajuns la ideea unui post cu
văzut, caracter religios.
Uneori el este practicat ca un exerciţiu de penitenţă, alteori ca un mijloc de
•eştini pregătire pentru săvîrşirea unor acte religioase sau unor fapte importante din
ţa lor viaţă, alteori ca un rit de doliu (formă de exprimare a durerii sau a tristeţii) sau de
si a purificare (curăţire). Alteori se practică pur şi simplu ca un mijloc igienic pentru

91
refacerea sau păstrarea sănătăţii fizice, fiind recomandat ca atare chiar de ştiinţa
medicală.

2. Postul în diferite religii şi în Vechiul Testament

a) Mai toate religiile acordă o mare importanţă postului, practicîndu-1 sub
diferite forme şi din diferite motive. Astfel egiptenii şi babilonenii practicau
postul socotindu-1 ca un mijloc eficace pentru ispăşirea păcatelor. Greco-romanii
îl practicau dîndu-i caracter atît igienic cît şi religios. Atleţilor şi gimnaştilor li se
prescriau zile de post înainte de jocurile olimpice, de întrecerile sau luptele din
circuri, palestre şi arene. Celebrul medic al antichităţii Hipocrate atribuia
longevitatea sa postului, spunînd că niciodată nu s-a ridicat de la masă sătul de
tot. Filosoful Pitagora propovăduia adepţilor săi asceză, în cadrul căruia postul şi
abstinenţa aveau rol de căpetenie. Pentru budiştii şi brahmanii de azi postul este o
regulă de viaţă. Mahomedanii au un post mare numit Ramadan (Ramazan) în
tim pul căruia nu mănîncă nimic de la răsăritul soarelui pînă seara.
a

b) In Vechiul Testament postul practicat de evrei era prescris de poruncile

pozitive date de Dumnezeu prin Moise şi profeţi. Astfel era postul din ziua
Curăţirii sau a Ispăşirii (ziua a zecea din luna a şaptea - Lev. XVI, 29; XXIII, 32).
După captivitatea babiloneană s-au mai adăugat posturile din lunile IV, V, VI şi
X, cel din ajunul sărbătorii Purim şi altele. Dar acestea erau posturi de o singură
zi. In vremea Mîntuitorului evrei ţineau post în fiecare lună cîte o zi sau mai
multe (izolate) de post. Fariseii posteau cîte două zile pe săptămînă - lunea şi joia.
Se mai instituiau posturi incidentale ca la moartea regelui sau pentru înlăturarea
unor mari nenorociri socotite ca pedepse dumnezeieşti (ex. Ier. XXXVI, 9; Ioel II,
12). Se practicau posturi particulare ca cel de 40 de zile a lui Moise pe muntele
Sinai înainte de a primi tablele Legii (Ieşire XXXIV, 28), Daniel în Babilon a
postit trei săptămîni (Dan. X, 2-3), David postea cu pocăinţă (Ps. XXXIV, 12-13).
Posteau de asemenea regele Ahav, proorocul Ilie, Ezdra, proorociţa Ana ş. a. De
obicei evreii însoţeau postul alimentar cu rugăciuni de căinţă, frîngerea inimii
pentru păcatele săvîrşite, manifestată uneori prin anumite semne exterioare de
întristare: presărarea cenuşii pe cap, plîngerea, îmbrăcarea în sac, sfîşierea
veşmintelor. Profeţii caută să spiritualizeze postul evreilor, accentuînd, că
renunţarea la mîncare şi băutură trebuie asociată cu acte de virtute şi dreptate
socială (smerenie, pocăinţă sinceră, milostenie, înlăturarea asupririlor şi a
nedreptăţilor etc. - Is. LVIII, 3; Tobie XII, 8).

3. Concepţia creştină despre post

Mîntuitorul a practicat postul. El a postit 40 de zile înainte de începutul
activităţii Sale publice (Mat. IV, 2) şi l-a recomandat ucenicilor Săi ca mijloc de
luptă împotriva ispitelor şi a puterii diavoleşti (Mat. XVI, 21).
S f Apostoli tot au practicat postul. Sf. Ap. Pavel a postit şi îndemna pe fii
duhovniceşti să practice postul unit cu rugăciunea (Fapte IX, 9; 2Cor. VI, 5; ICor.
VII, 5). După epoca apostolică despre post scriau Barnaba, Sf. Iustin, Sf. Policarp,
Herma, Climent Alexandrinul, iar după sec. IV mărturiile se înmulţesc.

92
: ştiinţa S f Părinţi posteau după pilda Mîntuitorului şi a Sf. Apostoli, relevînd
foloasele lui pentru trupul şi sufletul omului. De aceea creştinismul dă o
însemnătate mare postului în viaţa religioasă, mai ales în cea monahală, facînd din
el un act de virtute şi de cult, un mijloc de progres în viaţa spirituală, de luptă
u-1 sub împotriva patimilor şi a poftelor şi totodată un semn de respect şi de omagiu adus
acticau lui Dumnezeu. S-a accentuat îndeosebi sensul spiritual al postului, precizîndu-se
omanii că postul adevărat constă nu numai din abţinerea voluntară de la mîncare şi
or li se băutură, ci într-o străduinţă neîncetată de a domina cu spiritul, cu voinţa toate
ele din patimile şi poftele, instinctele şi pornirile inferioare ale trupului. Este vorba deci
itribuia nu de o renunţare temporară, conştientă şi consimţită de la mîncare şi băutură, ci
ătul de de un efort pentru înnoirea vieţii, prin întronarea supremaţiei spiritului asupra
)stul şi trupului şi a sufletului, iar, această strădanie este legată cu o luptă grea, care
este o constă în întărirea voinţei şi a raţiunii sănătoase, în disciplinarea instinctelor,
:an) în tinzînd la stabilirea unui echilibru lăuntric, în care spiritul, adică partea superioară
şi nobilă a fiinţei noastre să domine toată viaţa omului. De aceea postul este
•uncile inseparabil de alte virtuţi sau acte creştine, ca rugăciunea, căinţa, smerenia,
n ziua milostenia şi altele. El slăbeşte, atenuează sau chiar stinge puterea patimilor şi a
I, 32). instinctelor, constituind deci o formă a sîrguinţei continue spre desăvîrşire. Prin
, VI şi urmare, numai atunci este postul adevărat, cînd abţinerea de la mîncările de frupt
ingură este unită cu efortul spre virtute şi progres spiritual, cu încordarea voinţei spre
.u mai alungarea gîndurilor şi a dorinţelor păcătoase, spre înfrînarea de răul moral
şi joia. (păcat). De aceea e nevoie din timp în timp de zile sau perioade de postire, în care
urarea lupta spirituală cu patimile trupeşti şi sufleteşti trebuie ajutată şi intensificată
oel II, printr-o strunire mai atentă şi mai aspră a trupului, pentru ca acesta să devină
untele (rămînă) un instrument docil şi apt pentru realizarea năzuinţelor superioare ale
ilon a spiritului. Postul este deci conceput şi practicat în creştinism ca un mijloc de
2-13). progres în virtute şi ca un act de cult, ca o jertfa vie de evlavie, de căinţa, de
a. De supunere faţă de Dumnezeu şi un mod de cinstire a Lui. El este şi o dorinţă de a
inimii ne apropia de modul de viaţă îngerească, ca şi de Dumnezeu, de a-I plăcea şi a ne
ire de asemăna cu El, căci - precum spune Simeon al Tesalonicului - nici Dumnezeu,
şierea nici îngerii nu au nevoie de hrană. De aceea postul se încheie şi se încununează
d, că prin împărtăşirea cu Sf. Trup şi Sînge al Domnului.
îptate Postul poate fi practicat şi ca un mijloc igienic pentru păstrarea sănătăţii,
şi a pentru întărirea şi înviorarea organismului. Dar e de la sine înţeles, că atunci, cînd
e practicat din nevoie, din motive pur igienice sau sanitare, postul e lipsit de
valoarea religioasă, pe care o are, cînd este practicat de bună voie şi din motive
pur spirituale, ca un act de virtute şi de cult, prescris şi reglementat de Biserică.
putui
oc de 4. Postul în creştinismul primar. Primele reglementări privitoare la post
A

In primele zile ale creştinismului nu găsim prescripţii precise cu privire la

De fii timpul (datele) şi formele practicării postului. Primii creştini au postit, probabil,
ICor. după obiceiul iudaic, dar trebuie subliniat, că Biserica creştină n-a adoptat nici
carp, unul din posturile evreilor. Dacă la început postul era practicat ca un act de
pietate personală, lăsat la libera voie şi la rîvna religioasă sau la posibilităţile
fiecăruia, cu timpul conducerea Bisericii a formulat treptat reguli şi îndrumări

93
obligatorii pentru toţi în această privinţă, reglementînd timpul, durata şi felul de 1
postirii. Astfel primele prescripţii cu privire la post le găsim încă la sfîrşitul sec. I fapt*
în Didahia (învăţătura) celor 12 Apostoli (cap. VIII), care fixează zilele de şi a i
miercuri şi vineri ca zile săptămînale de postire în locul postului iudaic de luni şi
joi. Mai tîrziu Canoanele Apostolice, Didascalia şi Constituţiile Apostolice sărbi
prescriu postul înainte de hirotonie, practicat încă din epoca apostolică (Fapte istor
XIII, 2-3), înainte de botez şi de împărtăşire, înainte de Paşti, postul pentru vredi
penitenţi, precum şi posturile de miercuri şi vineri şi cele din preajma sărbătorilor
mari. Dar din scrierile lui Tertulian, ca şi din alte documente rezultă, că postul nu urma
era peste tot la fel de aspru şi de lung.
Fiind împreunat cu căinţă şi zdrobire de inimă, postul era interzis în zilele de calen
bucurie, ca duminica şi la sărbători mari: Naşterea Domnului, Boteaza, Pogorîrea hotăr
Sf. Duh. Definitiv posturile se fixează şi se uniformizează în secolele VIII - XI, Mien
mai ales în canoanele sinoadelor ecumenice şi locale şi ale Părinţilor Bisericii. urma
zeiţa
»

5. Disciplina bisericească privitoare la posturi. imon

Felurile postirii impu
După asprime posturile pot fi: mîntv
1) Post total (integral) cu abţinerea totală de la orice fel de mîncare şi pînă <
băutură ca a Mîntuitorului în pustie timp de 40 zile, a lui Moise pe muntele Sinai, despr
a proorocului Ilie; Apos
2) Post aspru, la care se îngăduie numai hrană uscată: pîine, fructe uscate sau Alexa
seminţe, legume şi apă. Ex. postul Sf. Ioan Botezătorul şi ale altor asceţi şi (
pustnici creştini; egal (
3) Post comun sau obişnuit, în care se admite mîncări gătite din alimente bolna
vegetale (inclusiv untdelemnul), este postul practicat de marea majoritate a /
credincioşilor; urmat
4) Post uşor sau cu dezlegare cînd în timpul postului de durată cu ocazia verdeţ
unor sărbători se îngăduie consumarea peştelui, a vinului şi untdelemnului, ca de dezleg
ex. la Bunavestire şi Florii în Postul Mare, la Schimbarea la faţă în Postul a
Adormirii ş. a. Paştih
Din punctul de vedere al extensiunii (al numărului celor ce postesc în acelaşi b
timp) postul poate fi: c
1) Post general (obştesc), ţinut de Biserica întreagă; d
2) Post local (regional), ţinut de o regiune, eparhie, localitate, care se mari s
practica la moartea unor persoane importante (rege etc), pentru îndepărtarea unor e'
calamităţi naturale sau nenorociri etc; f)
3) Post particular (personal), ţinut de fiecare credincios în parte după R
nevoile sale proprii şi în afara postirilor obşteşti, prescrise de Biserică. de die,
După durată (lungime) posturile pot fi de 2 feluri: prelun
1) De o zi; 2;
2) De mai multe zile (de durată). cădea
Posturile generale (obşteşti) ale Bisericii, adică cele obligatorii pentru toţi pentru
credincioşii, se deosebesc de restul zilelor din cursul anului nu numai prin 3)
înfrînarea de la mîncările de frupt şi băuturi, ci ele constituie vremea de pocăinţă, sec. I \

94
şi felul de luptă împotriva patimilor, de practicare mai intensă a virtuţilor, îndeosebi a
ii sec. I faptelor iubirii creştine (iertarea, milostenia, întrajutorarea frăţească etc), precum
lele de şi a rugăciunii.
luni şi Din cele mai vechi timpuri s-a păstrat obiceiul de a posti o zi înaintea unor
'stolice sărbători mai mari sau în unele zile, care amintesc fapte sau evenimente triste din
(Fapte istoria sfîntă a mîntuirii pentru ca credincioşii să întîmpine şi să serbeze cu
pentru vrednicie sărbătorile respective.
îtorilor Zilele separate (singuratice) de post din cursul anului bisericesc sînt
stul nu următoarele:
1) Miercurile şi vinerile de peste an (cu excepţia celor cu dezlegare, în
lele de calendarele romaneşti numite "cu harţi"). Ziua de miercuri ne aminteşte de
jorîrea hotărîrea evreilor de a omorî pe Mîntuitorul, iar vineri ei L-au răstignit pe cruce.
I - XI, Miercurea la păgîni era închinată lui Miercur (Hermes) zeul comerţului, cu tîrguri
:ii. urmate de chefuri şi destrăbălări, iar Vinerea era ziua zeiţei Venus (Afrodita),
zeiţa frumuseţii şi a amorului, sărbătorită la greco-romanii antici cu orghii şi rituri
imorale. Pentru a se feri de excesele păgînilor şi pentru a le combate creştinii îşi
impuneau în acele zile post şi rugăciune în amintirea suferinţilor Domnului pentru
mîntuirea noastră. Numai denumirile păgîne ale zilelor respective s-au păstrat
;are şi pînă astăzi, atît în limba noastră, cît şi în limbile altor popoare creştine. Mărturii
Sinai, despre vechimea postului de miercuri şi vineri avem în învăţătura celor 12
Apostoli (sec. I), Pastorul lui Hernia, la Tertulian, Origen, Climent
ite sau Alexandrinul.
:eţi şi Ca severitate (asprime) şi importanţă postul de miercuri şi vineri este socotit
egal cu cel al Postului Mare şi în vechime excepţii se îngăduiau numai pentru
mente bolnavi.
tate a Pravilele călugăreşti prescriu post total pînă la ceasul IX (vremea Vecerniei)
urmată de post aspru, adică spre seară se îngăduie mîncare uscată (pîine şi apă sau
>cazia verdeţuri fierte fară untdelemn). Dar sînt unele miercuri şi vineri, la care se face
ea de dezlegare deplină a postului:
3ostul a) Miercuri şi vineri din săptămîna Luminată ca o prelungire a sărbătorilor
Paştilor;
eelaşi b) în săptămîna Pogorîrii Sf. Duh;
c) în perioada de timp dintre Naşterea şi Botezul Domnului;
d) Se suspendă postul de miercuri şi vineri cînd în aceste zile cad cele două
re se mari sărbători Naşterea sau Botezul Domnului;
lunor e) în săptămîna vameşului şi a fariseului;
f) în săptămîna brînzei (afară de carne).
după Romano-catolicii tot respectă posturile de miercuri şi vineri sub denumirea
de dies statianum (zile de şedere) pentru că în aceste zile şederea în biserici se
prelungeşte pînă la vremea Ceasului IX cînd se termină postirea
2) înălţarea S f Cruci (14/27 septembrie) în care postim în orice zi n-ar
cădea , chiar şi duminica, căci ne aduce aminte de patimile Domnului pe Cruce
u toti
9
pentru mîntuirea noastră. Dar se face dezlegare la untdelemn şi vin; A

prin 3) Ajunul Botezei (5/18 ianuarie) cu post total pînă la vremea Ceasului IX. In
ăinţă, sec. IV-VI în această zi se posteau catehumenii ca pregătire pentru a se împărtăşi

95
după primirea botezului în acea zi seara. Astăzi prin post creştinii se pregătesc
pentru a gusta din apa sfinţită la Aghiazma Mare. Despre existenţa acestei zile de
post mărturisesc Constituţiile Apostolice (cartea VII) sec. IV-V. După Vecernie se
dezleagă la untdelemn şi vin;
4) Ziua Tăierii Capului S f loan Botezătorul (29 aug. /11 sept) în orice zi n-
ar cădea în amintirea celui mai aspru postitor şi zelos propovăduitor al pocăinţei.
Post uşor cu dezlegare la untdelemn şi vin şi două mese pe zi;
5) Tipicul Mare prescrie pentru călugări ca şi lunea să fie zi de post. Sînt şi
unii mireni mai zeloşi, care ţin şi ei postul de luni, dar pentru ei el nu este
obligatoriu, ci benevol.

6. Posturile de mai multe zile (de durată)

Acestea sînt patru şi-s legate cu sărbătorile mari din cele patru anotimpuri:
1) Postul Naşterii Domnului;
2) Postul Mare sau Paştilor;
3) Postul Sfinţilor Apostoli;
4) Postul Adormirii Maicii Domnului.

1) Postul Naşterii Domnului (Crăciunului) pregăteşte pe credincioşi pentru

întâmpinarea sărbătorii Naşterii Domnului. Aduce aminte creştinilor despre
patriarhii şi drepţii Vechiului Testament, care au petrecut în post şi rugăciune
aşteptând venirea Mesiei. Aduce aminte şi de postul lui_ Moise de/\ pe muntele
Sinai. Simbolizează şi noaptea întunecoasă a Vechiului Testament. începe la 15
(28) noiembrie şi ţine 40 de zile. Dacă ziua lăsatului secului cade miercurea sau
vinerea, se lasă sec cu o zi înainte. De la 20 decemb. (2 ian.) postul este mai
aspru. Primele menţiuni despre acest post provin din sec. IV-V. De el pomeneşte
fer. Augustin, iar papa Leon cel Mare are predici. La început unii posteau 7 zile,
alţii 40, unii mai aspru, alţii mai uşor. Sinodul local de la Constantinopol la 1166
îl întăreşte în forma de azi
Ca asprime este de formă mijlocie. Regulile mănăstireşti prescriu lunea,
miercurea şi vinerea post total pînă la ceasul IX, apoi post aspru; marţea şi joia -
dezlegare la untdelemn şi vin; sîmbăta şi duminica şi la peşte. La peşte se
dezleagă şi la sărbătoarea Intrării în biserică a Maicii Domnului în orice zi n-ar
A

cădea. De asemenea şi la sărbătoarea hramului. In ajunul Crăciunului se mănîncă

numai seara grîu fiert.
La catolici se numeşte postul Venirii Domnului sau simplu Adventus şi ţine
numai 3 săptămîni. Post mai aspru au miercurea, vinerea şi sîmbăta.
2) Postul Paştilor este postul dinaintea învierii Domnului, cel mai lung şi
mai aspru dintre cele patru posturi de durată ortodoxe. Este rînduit de Biserică ca
mijloc de pregătire sufletească a credincioşilor pentru întâmpinarea comemorării
Patimilor şi a învierii Domnului. Totodată el ne aduce aminte de postul de 40 zile
a Mîntuitorului înainte de începerea activităţii Sale mesianice (Lc. IV, 1-2).
Sf. Părinţi şi scriitorii bisericeşti socotesc acest post ca o instituţie de origine
apostolică. Dar în primele trei secole durata şi felul postirii nu erau uniforme
peste tot. Astfel unii posteau numai o zi (Vinerea Patimilor), alţii două zile

96
(vinerea şi sîmbăta Patimilor) alţii trei zile, alţii o săptămînă, alţii chiar şase
săptămîni, iar la Ierusalim în sec. IV se postea 8 săptămîni. La sfîrşitul sec. III
Postul Mare a fost împărţit în două perioade distincte: Postul Patruzecimii, care
ţinea pînă la Duminica Floriilor şi Postul Paştilor (Pascal sau Crucii), care ţinea o
săptămînă (Săptămînă Patimilor de azi). Abia în sec. IV după uniformizarea datei
Paştilor, hotărîtă la Sinodul I ecumenic, în Biserica de Răsărit s-a generalizat
vechea practică antiohiană ca durata acestui post să fie de 7 săptămîni ca şi azi.
în săptămînă întîia a Postului, conform tradiţiei, de luni pînă vineri se
mănîncă numai o singură dată pe zi seara pîine, apă şi legume fară fiertură (alţii
primele două zile ţin post total), iar în celelalte săptămîni (afară de cea a
Patimilor) şi fiertură, dar fară untdelemn. Sîmbăta şi duminica şi la sărbătorile
următoare: Aflarea Capului Sf. Ioan Botezătorul (24 februarie), 40 de Sfinţi (9
martie), Joia Canonului săptămînii a cincia, înaintea şi după-prăznuirea
Buneivestiri (24 şi 26 martie), Sf. Gheorghe (23 aprilie), după unii şi în Joia
Patimilor, se dezleagă la untdelemn şi vin; la Florii şi Bunavestire şi la peşte
(dacă ultimul praznic nu cade în săptămînă Patimilor). Canonul 69 apostolic
osîndeşte cu caterisirea pe slujitorii Bisericii şi cu excomunicarea pe mirenii, care
nu respectă postul de miercuri şi vineri şi Postul Mare, admiţînd excepţie numai
A . . .

pentru bolnavi. In acest post sînt cu totul oprite nunţile şi sărbătorirea zilelor
onomastice.
Conform canoanelor 49 Laodiceea şi 52 Trulan liturghia Sf. Vasile în acest
post se slujeşte în primele cinci duminici, în Joia şi Sîmbăta Patimilor, iar a Sf.
Ioan - în toate sîmbetele, la Florii şi Bunavestire (dacă ultimul praznic nu cade în
A

zilele cînd se slujeşte Liturghia Sf. Vasile). In celelalte zile de luni pînă vineri se
poate sluji numai Liturghia Darurilor mai înainte sfinţite (se practică numai
miercurea, vinerea şi la sărbători).
Postul Mare are trei săptămîni pregătitoare , care treptat pregătesc p2
credincioşi cu asprimea postirii, ce începe de la lăsatul secului. în Postul ^iare
majoritatea credincioşilor se mărturisesc şi se împărtăşesc cu Sf. Taine, u.viii şi de
două ori.
Catolicii tot ţin Postul Patruzecimii, dar încep a posti nu de luni, ca la
ortodocşi, ci de miercuri, numită la ei "ziua cenuşii", iar duminica la ei postul se
dezleagă.
3) Postul Sfinţilor Apostoli (Sîmpetrului) este rînduit de Biserică în cinstea
celor doi mai mari dintre Apostoli Petru şi Pavel şi în amintirea obiceiului lor de a
posti înainte de a întreprinde acte mai importante. Despre vechimea acestui post
mărturisesc în sec. IV Constituţiile Apostolice, apoi Atanasie cel Mare, Teodoret
al Cirului, iar Leon cel Mare îl numeşte "Postul de vară" sau "Postul
Cmcizecimii". Se pare că la început postul acesta era ţinut numai în cercurile
monahale şi abia mai tîrziu s-a extins şi la credincioşii din lume.
Postul Sf. Apostoli începe luni după duminica Tuturor Sfinţilor şi ţine pîna la
29 iunie. Spre deosebire de altele el are durata variabilă, deoarece depinde de data
variabilă a Paştilor. El este fixat în formă de astăzi prin sec. VI şi este mai puţin
aspru. Luni, miercuri şi vineri - mîncare fară untdelemn, marţi şi joi cu untdelemn

97
şi vin, sîmbătă şi duminică şi cu peşte. La hram şi la Naşterea Sf. Ioan Botezătorul
la peşte se dezleagă în orice zi. La catolici acest post are numai o zi.
4) Postul Adormirii Maicii Domnului (al Sîntă-Măriei) este rînduit de
Biserică în aducerea aminte de postul, cu care Maica Domnului după tradiţie s-a
pregătit pentru trecerea la cele veşnice. Este cel mai nou- dintre cele patru.
Originea lui trebuie pusă probabil prin sec. V, cînd cultul Maicii Domnului a luat
o dezvoltare mai mare. La început nu se postea peste tot la fel: la Antiohia o zi, la
Constantinopol 4 zile, la Ierusalim 8; unii posteau în august, alţii în septembrie.
Uniformizarea s-a făcut la 1166 de sinodul local din Constantinopol sub
patriarhul Luca Ghrysoverghi. începe acest post la 1 august şi ţine pînă la 15
august - la Adormire. Este mai uşor ca cel al Patruzecimii, dar mai aspru decît al
Naşterii şi Sf. Apostoli. Luni, miercuri şi vineri mîncare uscată seara, marţi şi joi
fiertură fară untdelemn, sîmbătă şi duminică - untdelemn si vin. Alt tipic dă voie
la untdelemn şi vin şi marţea şi joia. La praznicul Schimbării la faţă se dezleagă la
peşte în orice zi n-ar fi. Catolicii postesc numai o zi.
Notă. Dacă sărbătorile Sf. Apostoli Petru şi Pavel şi a Adormirii Maicii
Domnului cad miercuri sau vineri se dă dezlegare numai la peşte, untdelemn şi
vin. Tot la fel şi lăsatul secului de posturile Naşterii Domnului şi a Adormirii
Maicii Domnului, dacă cade miercuri sau vineri, el se mută cu o zi mai înainte.

Cap. XVI
ZILELE PENTRU POMENIREA GENERALĂ (DE OBŞTE)
A MORŢILOR DIN CURSUL ANULUI BISERICESC ORTODOX
9

1) Cultul morţilor în religiile necreştine

Credinţa în nemurirea sufletului, în supravieţuirea lui după despărţirea de
trup, este un fenomen universal. La mai toate popoarele civilizate şi în toate
religiile persistă convingerea că existenţa omului nu se termină odată cu moartea,
iar sufletul lui supravieţuieşte şi dincolo de mormînt. In virtutea acestei credinţe,
mai mult sau mai puţin explicită, se întemeiază ceea ce numim cultul morţilor,
adică grija care o au cei vii pentru menţinerea într-un anumit fel legătura
spirituală cu morţii lor, pentru a-şi aduce aminte de ei la diferite date, a le cinsti
amintirea în diverse moduri şi, mai ales, pentru a căuta să le uşureze situaţia din
"lumea de dincolo" prin diverse rituri şi ceremonii, prin rugăciuni către
Dumnezeu pentru odihna lor şi iertarea păcatelor, prin jertfe şi fapte de milostenie
e tc ., considerate necesare celor adormiţi.
~ 5

Această universalitate a credinţei în nemurirea sufletului, căreia la unele

popoare (perşii, grecii, romanii, egiptenii şi alţii) i s-a adăugat credinţa într-o
judecată a sufletului după moarte, explică marea asemănare - care merge uneori
pînă la identitate - a riturilor şi ceremoniilor funebre principale din toate religiile
mari ale omenirii, ca de exemplu: spălarea şi îmbrăcarea cadavrelor,
înmormîntarea sau incinerarea lor, procesiunile şi bocetele, mesele sau ospeţele
funerare şi pomenirile pentru cei morţi, pomenirea periodică - la diverse termene -
a celor decedaţi şi a. Aşa se explică şi marea dezvoltare ca şi importanţa pe care a

98
ătorul avut-o cultul morţilor, precum şi persistenţa lui în viaţa religioasă a tuturor
popoarelor vechi şi noi. Faptul este deosebit de evident pentru unele din
lit de popoarele mari ale antichităţii, ca egiptenii cu arta lor de îmbălsămarea trupurilor,
:ie s-a cu piramidele şi necropolele menite să ocrotească mumiile sau cadavrele
patru, personajelor marcante. Tot aşa stau lucrurile cu grecii şi romanii, riturile cărora
a luat religioase în legătură cu cultul familial al strămoşilor au determinat şi influenţat
zi, la nu numai întreaga viaţa spirituală, cultura şi arta, ci şi organizarea şi viaţa
*ie. politică, economică şi socială a vechilor cetăţi şi state. Toate popoarele indo-
1 sub europene au avut sărbătorile lor pentru morţi.
la 15
;cît al 2. Cultul morţilor în V. Testament
şi joi Şi la evrei credinţa în nemurirea sufletului şi cultul morţilor a jucat un rol de
i voie seamă. Cu toate că textele sfinte ale Vechiului Testament nu sînt totdeauna clare
igă la în această privinţă, ele oferă totuşi suficiente dovezi despre grija pe care poporul
ales a avut-o pentru morţii săi. Astfel în epoca judecătorilor amintirea morţilor era
laicii plînsă patru zile pe an (judecăt. XI, 40). Tradiţia aceasta s-a păstrat pînă astăzi la
nn şi evrei, care rostesc rugăciuni pentru cei morţi de patru ori pe an: în ziua împăcării
• A _
mirii (Ispăşirii), la Paşti, la Cincizecime şi la sărbătoarea Corturilor. In cartea Tobit
e. (IV, 17) şi în profeţia lui Ieremia (XVI, 7) se arată că vechii evrei faceau ospeţe
funerare şi pomeniri de pîine şi vin la locurile de înmormîntare ale morţilor. Este
clasic textul din cartea 2 Macabei (XII, 43-46), în care citim, că Iuda Macabeul a
strîns bani şi i-a trimis la templul din Ierusalim ca să se aducă jertfe pentru
iertarea păcatelor celor morţi pe cîmpul de luptă.
< Din pilda bogatului nemilostiv şi a săracului Lazăr, rostită de Mîntuitorul
(Luca XVI, 22) se vede, că în epoca aceea conaţionalii Mîntuitorului credeau în
existenţa unui loc de chinuri şi de pedeapsă (iad) şi a unui loc de odihnă şi fericire
a de (raiul, sînul lui Avraam), în care merg sufletele celor morţi, după faptele pe care
toate le-a săvîrşit fiecare în viaţa pămîntească.
irtea,
inţe, A
3. Cultul morţilor în antichitatea creştină.
ilor, învăţătura despre "Comuniunea Sfinţilor"
itura Menţinînd şi adîncind credinţa generală şi străveche în nemurirea sufletului,
insti acceptînd şi facînd mai clară credinţa în existenţa unei judecăţi universale, căreia
i din îi sînt supuse toate sufletele după moarte, religia creştină diminuează mai mult
:ătre decît oricare alta spaima străveche de moarte din sufletele credincioşilor. Pentru
enie primii creştini moartea nu mai este nici trecerea în nefiinţa Nirvanei budiste, nici
locul de groază şi de întuneric în care rătăcesc fară odihnă umbrele sau fantomele
nele morţilor ca în tartarul păgîn, ci trecerea într-o existenţă superioară, în care sufletul
îtr-o credinciosului îşi găseşte liniştea şi fericirea eternă în nemijlocita apropiere de
leori Hristos cel înviat din morţi, pe Care L-a adorat în viaţă. Iar mormîntul devine
şiile patul de odihnă, pe care ţărîna trupurilor noastre aşteaptă încrezătoare la
elor, adăpostul Crucii lui.Hristos învierea pentru viaţa veşnică, al cărei începător şi
îţele chezăşuitor S-a făcut Cel a treia zi înviat din morţi. Această concepţie despre
;ne - moarte micşorează totodată şi distanţa sau prăpastia de netrecut dintre viaţă şi
ire a moarte, dintre lumea celor vii şi a celor morţi. Iubirea care leagă între ei, în viaţă,

99
pe fraţii de credinţă, este atît de puternică, încît moartea nu poate să o distrugă.
Cei adormiţi în dreapta credinţă fac parte din Biserica lui Hristos împreună cu cei
vii. Toţi alcătuim o mare familie creştină, peste care domneşte acelaşi Hristos
Stăpînul vieţii şi al morţii. Căci precum spune Sf. Apostol Pavel: "Nimeni dintre
noi nu trăieşte pentru sine şi nimeni nu moare pentru sine. Că de trăim, pentru
Domnul trăim şi de murim, pentru Domnul murim. Deci fie că trăim, fie ca
murim, ai Domnului sîntem. Căci pentru aceasta a murit şi a înviat Hristos, ca să
aibă stăpînire şi peste morţi, şi peste vii" (Rom. XIV, 7-9). Ca membri ai aceleiaşi
familii, cei vii au nu numai posibilitatea, ci şi datoria de a se ruga pentru cei morţi
(comp. Ioan 14, 13; Efes. 6, 18; 1 Tim. 2, 1), pentru că aceste rugăciuni sînt
necesare şi folositoare morţilor (1 Tes. 4, 13; 1 Cor. 15, 19; Evrei 13, 7; 1 Ioan 5,
16). Ceva mai mult, mai ales sfinţii bine plăcuţi lui Dumnezeu se roagă pentru cei
vii înaintea Prestolului lui Dumnezeu în ceruri (Ieremia 11, 1; Zaharia I, 12-14;
Apoc. 5, 8). Această strînsă şi indestructibilă legătură spirituală de iubire
reciprocă, de credinţă unică şi de rugăciune mutuală, care uneşte pe cei din lumea
aceasta cu cei din lumea de dincolo a fost formulată de Biserică în cunoscuta
doctrină a Comuniunii Sfinţilor (Communio Sanctorum). Pe baza ei Biserica
creştină a condamnat şi combătut de la început practicile păgîne şi iudaice, care
priveau atingerea de trupurile morţilor ca o întinare ce trebuia curăţită prin spălări
rituale şi lustraţii, recomandînd şi milostenia pentru cei morţi şi favorizînd astfel
dezvoltarea în sufletul creştinilor a unor sentimente de apropiere şi de intimitate
faţă de cei morţi.
Această nouă mentalitate şi atitudine specific creştină se vede transpusă de
timpuriu în riturile funerare creştine, în inscripţiile, simbolurile şi iconografia
catacombelor din primele trei veacuri cu caracter aproape exclusiv funerar, în cele
mai vechi rugăciuni creştine pentru cei morţi care ni s-au păstrat ca şi în textele
celor mai vechi liturghii creştine, care cuprind în rînduiala lor rugăciuni pentru
cei răposaţi. Despre obiceiul Bisericii de a face rugăciuni de mijlocire pentru
morţi amintesc şi scriitorii bisericeşti, începînd cu sec. II, ca Sf. Ignatie al
Antiohiei, Sf. Ciprian al Cartaginei. La începutul sec. V fericitul Augustin scrie
chiar un mic tratat "Despre grija pe care trebuie să o purtăm pentru morţi".
Aşa se explică marea dezvoltare şi importanţă, pe care o are cultul morţilor
în pietatea creştină în general şi mai ales în cea ortodoxă. Biserica creştină
Ortodoxă a socotit ca o datorie a ei de căpetenie rugăciunea publică pentru morţi,
pe care a introdus-o în cultul ei, dîndu-i expresie în slujbele divine anume
alcătuite pentru cei decedaţi, fie în rugăciuni speciale pentru morţi, introduse în
rînduiala anumitor slujbe, fie în rituri, texte şi formule de pomenire şi de mijlocire
pentru morţi din rînduiala Sf. Liturghii. Dar în afara slujbelor funebre, care se fac
pentru înmormîntarea şi pomenirea individuală a morţilor la diverse termene de la
moarte, Biserica Ortodoxă a introdus în cultul ei şi pomeniri generale ale tuturor
morţilor, pe care le-a fixat în anumite zile din cursul anului spre a aminti periodic
credincioşilor ei despre datoria, pe care o au de a nu da uitării pe cei morţi şi de a-
şi aduce aminte de moarte şi de judecata viitoare, spre a-şi îndrepta viaţa.

100
istrugă.
i cu cei
4. Zilele pentru pomenirea generală a morţilor
Hristos
din cursul anului bisericesc ortodox
i dintre
Biserica Ortodoxă a consacrat pentru pomenirea generală a morţilor o zi
pentru
liturgică pe săptămînă şi anume sîmbăta. De aceea în slujba Miezonopticii de
fie că
sîmbătă din Ceaslov figurează cîntări şi rugăciuni speciale, în car£ ne rugăn şi
s, ca să
mijlocim pentru morţi, iar în Octoih cîntările pentru sîmbătă de la toate opt
;eleiaşi
glasuri, care se combină cu cele ale sfinţilor din Minee, sînt în marea lor
;i morţi
majoritate consacrate pomenirii morţilor şi mijlocirii pentru ei.
mi sînt
Dar îndeosebi două dintre sîmbetele din cursul anului bisericesc înt
Ioan 5,
consacrate în chip special în toate Bisericile Ortodoxe pomenirii general a
îtru cei
morţilor prin cîntări şi rugăciuni speciale înscrise în rînduiala de slujbă din cările
12-14;
liturgice respective (Triod şi Penticostar) şi anume:
iubire
a) Sîmbăta dinaintea Duminicii lăsatului secului de carne (a înfricoşătoar i
, lumea
Judecăţi) dinaintea Postului Mare;
îoscuta
b) Sîmbăta dinaintea duminicii Pogorîrii S f Duh. (Sîmbăta Rusaliilor), îi
iiserica
care se face pomenirea părinţilor, a moşilor şi strămoşilor din veac adormiţi şi îi
;e, care
România aceste două sîmbete se numesc "a moşilor" (de iarnă şi de vară)
spălări
Sinaxarul atribuie rînduielilor pentru morţi din slujba acestor sîmbete o adîncă
i astfel
vechime. Frumoasele cîntări, în care se exprimă şi rostul sau motivele instituirii
imitate
acestor sîmbete sînt alcătuite de imnografi din sec. VIII - IX.: Sf. Ioan
Damaschiţi, Sf. Teodor Studitul, Sf. Teofan Mărturisitorul;
>usă de
c) Ca zile pentru pomenirea generală a morţilor sînt rînduite şi sîmbetele a 2-
ografia
a, a 3-a şi a 4-a din Postul Mare;
în cele
d) Spre a da putinţă credincioşilor de a-şi împărtăşi cu cei morţi bucuria
textele
pascală despre învierea Domnului, adică de a face şi pentru ei Paşti - "Paştile
pentru
celor fericiţi" la noi în Republica Moldova, în Biserica Rusă şi în unele locuri din
pentru
România (Moldova, Ardeal, Banat) există şi pomenirea pascală a morţilor numită
atie al
"Paştile Blajinilor", care se face la cimitire luni după duminica Tomei (în unele
n scrie
locuri în duminica Tomei, iar în Biserica Rusă marţi după duminica Tomei). încă
înainte de această zi credincioşii îngrijesc mormintele răposaţilor, vopsesc crucile
îortilor
j
lor, repară ogrăzile mormintelor şi ale cimitirelor. în ziua numită într-o atmosferă
reştină
sărbătorească se fac pelerinaje cu toată familia la morminte, unde se aprind
morţi,
luminări sau candele, se pun ouă roşii, mîncări şi băuturi pe morminte şi, vorbind
anume
încetişor, aşteaptă rîndul cînd preotul însoţit de cîntăreţi va ajunge şi la ei cu
luse în
pomenirea. Apoi iau masa şi împart de pomană pentru sufletele morţilor altor
ijlocire A

oameni mîncărurile şi lucrurile aduse special pentru aceasta. In alte locuri după
; se fac
pomenirea pomelnicului de către preot fiecare familie îşi împarte pomenele pentru
ie de la
sufletele răposaţilor, apoi aşteaptă terminarea tuturor pomenirilor şi, aşezîndu-se
tuturor
pe un loc neocupat încă cu morminte în cimitir, iau masa toţi împreună în frunte
eriodic
cu preotul şi cîntăreţii;
}i de a- e) Altă pomenire generală a morţilor se mai face în unele locuri din Moldovi
şi Bucovina şi toamna în sîmbătă Sf. Dumitru. în Biserica Rusă această pomenire
a fost introdusă de cneazul Dumitru Donscoi pentru a pomeni ostaşii căzuţi în

101
lupta cu mongolo-tătarii la 1380 pe cîmpul Culicovo pentru neatîmarea Rusiei.
Dar pomenirea de toamnă a morţilor este mult mai veche, căci exista şi la greci,
despre care în sec. XII scria liturgistul apusean Iacob Goar;
f) Pomenirea generală a morţilor în Biserica Rusă se mai face şi la 6 august -
sărbătoarea Schimbării la faţă;
g) Pomenirea eroilor căzuţi pe cîmpul de luptă în Biserica Rusă începînd de
la anul 1469 se face şi la 29 august - sărbătoarea Tăierii Capului Sf. Ioan
Botezătorul;
h) în Biserica Românească pomenirea eroilor căzuţi pe cîmpul de luptă se
face în Joia înălţării Domnului la cer. Aceasta pomenire se face în unele locuri
şi la noi în Moldova;
i) Tot în Biserica Română se mai obişnuiesc pe alocuri pomeniri obşteşti
pentru cei morţi şi în zilele hramurilor de biserici;
A

î) In Biserica Romano-Catolică pomenirea generală a morţilor se face

aproximativ din sec. XI în ziua de 2 noiembrie, adoptată şi de grecii din Italia. în
localităţile cu populaţie policonfesională din Ardeal şi unii din românii .ortodocşi
âprind lumini pe mormintele morţilor la această dată în seara de 1 noiembrie.
Bisericile protestante deşi nu admit în principiu cultul morţilor, socotind că
rugăciunile făcute de cei vii nu aduc nici un folos morţilor, totuşi în practică şi ele
fac amintire despre morţi prin predici şi cîntări speciale, rostite şi cîntate în
anumite sărbători.

102
tusiei.
greci,

gust -

'nd de
loan

ptă se
locuri

jşteşti

face
ia. în
docşi

nd că Partea a şasea
şi ele OBIECTELE LITURGICE
.te în (Materia sau sim bolurile naturale în serviciul cultului)
 Cap. I
OBIECTELE DE CULT
(Vasele şi odoarele liturgice)

1. Noţiuni generale despre vasele şi odoarele liturgice

Prin vase şi odoare liturgice înţelegem acele vase şi obiecte de cult, care sînt
necesare la săvîrşirea Sf. Liturghii (discosul, potirul, copia, steluţa, linguriţa şi
acoperemintele), precum şi cele care se folosesc la alte servicii divine, fiind
sfinţite şi păstrate în biserici în acest scop (Sf. Chivot, cădelniţa, Sf. Epitaf,
litierul, miruitorul, candelele, steagurile bisericeşti ş. a.).
Astfel de vase şi obiecte de cult s-au întrebuinţat la săvîrşirea serviciului
divin încă din primele veacuri creştine, ele fiind la început confecţionate din
• • A

materiale şi forme simple, potrivit scopului pentru care se foloseau. înflorirea şi

dezvoltarea cultului după pacea Bisericii a adus după sine şi sporirea numărului
obiectelor liturgice şi totodată confecţionarea lor din materiale preţioase şi în
forme din ce în ce mai artistice, promovînd dezvoltarea unor arte ca: pictura,
caligrafia şi miniatura, sculptura şi altele.
La început aceste obiecte au fost introduse în uzul cultului pentru
satisfacerea unor nevoi practice, iar mai tîrziu ele au primit treptat şi unele
semnificaţii simbolice adecvate. Toate se sfinţesc prin ierurgii speciale înainte de
a fi folosite în cultul divin. Pentru păstrarea lor în bisericile construite după sec.
IV exista încăpere specială, numită schevofilachion, diaconicon, veşmîntar (la
noi se foloseşte astăzi numirea slavonă de rizniţă). La bisericile mai mari
(catedrale chiriarhale, mănăstiri etc.) exista şi un slujitor special (numit la noi
riznicii).
Este interzisă atingerea şi mînuirea sf. vase de către persoane nesfmţite (can.
21 Laodiceea), precum şi sustragerea lor din biserici ori folosirea lor în alte
scopuri decît cele liturgice (can. 73 apostolic). Vasele liturgice şi obiectele de cult
se pot împărţi în două categorii după materialele din care sînt făcute: din metal şi
din pînză (stofa).

2. S f vase şi obiecte liturgice din metal

1) S f discos (disc) este un vas din metal, argintat sau aurit în forma unei
farfurii plate, susţinut de regulă pe un picior scund (în unele părţi se
întrebuinţează şi discos fară picior, ca patena din ritul romano-catolic). Pe el se
pune Sf. Agneţ şi miridele, care se scot din prescurile folosite la Proscomidie
pentru sfinţirea lor la Liturghie, precum şi Agneţul dinainte sfinţit la Liturghia
Darurilor mai înainte sfinţite.
întrebuinţarea discosului în serviciul liturgic datează încă din timpul
apostolic, el înlocuind blidul, pe care erau aşezate mîncărurile Cinei celei de
Taină (Mc 14, 20). în Biserica de Apus s-ar fi introdus discosul după unii de către
ep. Zeferin (+218); dar de fapt întrebuinţarea lui e mult mai veche, chiar dacă n-a
avut de la început forma de azi. Unele din liturghiile orientale (siriană şi coptă)
cuprind formule de binecuvîntarea potirului şi a discosului, care sînt destul de

105
 vechi, ceea ce constituie o dovadă în sprijinul vechimii uzului liturgic al acestor din;
vase sfinte. împ
La început discul se confecţiona din materiale simple, ca vasele din uzul la i
casnic: argilă, lemn, sticlă, piatră, ori metale ieftine (alamă, cositor, aramă şi boli
altele). După încetarea persecuţiilor se întrebuinţează metale mai scumpe, ca
argintul, aurul, marmura, porţelanul şi altele, iar pentru împodobirea discului se dim
foloseau pietre scumpe, icoane şi inscripţii. In general vechile discuri erau de lanti
*

dimensiuni mult mai mari ca cele de azi.

Discosul stă de regulă la jertfelnic (rom. proscomidiar) ca şi potirul. La nimi
Vhodul mare (ieşirea cu Sf. Daruri) de la Liturghie el este dus cu tot conţinutul lui dime
(Sf. Agneţ şi miridele) la Sf. Masă, unde este aşezat pe Sf. Antimis. După sfinţirea picic
Darurilor şi împărtăşirea clericilor şi a credincioşilor cu ele, discul este dus putej
împreună cu potirul la jertfelnic, unde stă de obicei.
Discosuri mai mici fără picior sub forma unor farfurioare plate de metal Exişi
(aurit sau argintat) (numite discuri) se întrebuinţează în unele biserici pentru de as
transportarea de la Jertfelnic la Prestol a miridelor scoase după Vhodul mare, iar cele
la sărbătorile Sf. Cruci pe un astfel de disc se aşează Sf. Cruce la sfîrşitul Utreniei sticlă
spre a fi scoasă la mijlocul bisericii pentru cinstirea ei. aram;
Tîlcuitorii cultului dau Sf. Disc semnificaţii simbolice diferite, după oxidă
momentele liturgice de care este vorba. Astfel la Proscomidie el simbolizează w
(
ieslea în care S-a născut Mîntuitorul, iar după Vohodul mare - locul sau patul pe decor
care a fost pus trupul Mîntuitorului după pogorîrea Lui de pe Crucea răstignirii. Apoşi
După unii tîlcuitori, discul simbolizează, prin rotunjimea lui, bolta cerului, motiv
purtînd pe Hristos, soarele nostru cel duhovnicesc. împoc
2) Potirul este un vas în forma unui pahar sau a unei cupe cu picior de cărora
diverse dimensiuni, în care se toarnă vinul şi apa folosite la Proscomidie şi IV
sfinţite apoi şi prefăcute în Sf. Sînge pentru împărtăşirea clericilor şi artişti (
credincioşilor. Potirul reprezintă paharul cu vin folosit de Mîntuitorul la Cina cea folosii
de Taină, cînd El a instituit Sf. Euharistie, jertfa Legii celei noi, pahar al cărui răscun
conţinut, binecuvîntat şi sfinţit de divinul învăţător l-a dat ucenicilor Săi, zicînd: Muzei
"Beţi dintru acesta toţi...” (Mt. 24, 27). El ne aduce aminte şi de vasul în care, Patriar
conform unei tradiţii, Sf. Ioan Evanghelistul ar fi strîns sîngele curs din rănile arheoh
Mîntuitorului, iar în unele momente din ritualul liturgic el simbolizează şi potire
mormîntul Mîntuitorului. opere
Potirul a fost nelipsit de la "frîngerea pîinii", adică de la ritualul Sf. Liturghii Augsbi
încă de la întemeierea Bisericii creştine. Termenul de 7ioxf|p sau 7roxr|piov se 3)
foloseşte numai la popoarele ortodoxe (slav. ceaşa, la catolici - calix). semice:
In vechime, cînd numărul credincioşilor care se împărtăşeau la fiecare cruce s
liturghie era foarte mare, se întrebuinţau pentru aceasta mai multe potire, dintre se între
care în unele se turna vinul adus ca ofrandă de credincioşi pentru Sf. Euharistie, aşezată
în altul se punea vinul necesar pentru sfinţire, fiind mînuit numai de preoţi, iar acopere
altele erau folosite pentru împărtăşirea credincioşilor fiind mînuite de către Discos
diaconi şi avînd toarte. Exista şi un potir pentru împărtăşirea neofiţilor. Dar după Discos
ce numărul comunicanţilor s-a micşorat treptat, în Răsărit s-a consacrat diacon
întrebuinţarea unui singur potir la liturghie pentru a sublinia prin împărtăşirea discos u,

106
 dintr-un singur pahar unitatea Sîngelui Sfînt şi comuniunea spirituală a celor ce se
împărtăşeau. Dar pahare mai mici de forma potirului se întrebuinţează încă şi azi
la unele biserici ca "potire de serviciu" pentru împărtăşirea copiilor, bătrînilor,
bolnavilor şi a neputincioşilor ce nu pot veni la Liturghie.
A

In Apus, în vechime existau şi potire cu întrebuinţări neliturgice de

dimensiuni mari, care erau folosite la ornamentarea bisericilor fiind suspendate cu
lanţuri de pereţii ori pe bolţile marilor catedrale.
La început potirile întrebuinţate în serviciul liturgic nu se deosebeau prin
nimic de paharele obişnuite în uzul zilnic pentru băut. De aceea ele aveau forme şi
dimensiuni foarte variate. Forma cea mai obişnuită era cea de pahar sau cupă cu
picior, rotundă, emisferic, mai rar pătrată sau octogonală. Dacă era mai mare,
putea avea două sau mai multe picioare. Existau şi potire cu clopoţei.
Materialele din care se faceau potirile erau de asemenea foarte variate.
Existau mai ales la Apus potire din lemn. După unii şi Sf. Apostoli s-ar fi folosit
de astfel de potire. Mai rar au fost potire din piatră simplă sau marmură, precum şi
cele din corn, fildeş, argilă sau pietre scumpe. Mai frecvente erau potirele din
sticlă. Dar mai des erau folosite cele din metal pentru durabilitatea lor. Pe cele din
aramă, cositor şi bronză sinoadele apusene din sec. IX le-au interzis din pricina
oxidării lor.
Se constată şi preocuparea de a împodobi şi ornamenta cupele potirelor cu un
decor sculptural sau iconografic ca chipul Păstorului Bun, a Mîntuitorului, Sf.
Apostoli, Cina cea de Taină, chipuri de sfinţi sau îngeri, printre care se cizelau
motive ornamentale ca viţa de vie, păsări şi animale simbolice; unele potire erau
împodobite cu perle şi pietre scumpe; se gravau numele donatorilor, a bisericilor
cărora aparţineau.
Multe din vechile potire, care reprezentau opere de mare valoare istorică,
artistică ori arheologică s-au pierdut cu timpul sau au fost topite de creştini şi
folosite la răscumpărarea captivilor, ca Acaciu episcopul de Amida care astfel a
răscumpărat 7 mii de captivi. Dar totuşi s-au păstrat multe exemplare celebre în
Muzeul Vaticanului din Roma, la Biserica Sf. Marcu din Veneţia, Tezaurul
Patriarhiei Ecumenice din Constantinopol, Muzeul bizantin din Atena, Muzeul
arheologic din Cairo şi la unele mănăstiri din Athos. în România cele mai vechi
potire păstrate prin mănăstiri provin din sec. XVI - XVII fiind în majoritatea lor
opere ale meşterilor saşi din Transilvania sau din atelierele nemţeşti de la
Augsburg.
3) Steaua sau Steluţa (slav. zvezda) este un obiect format din 2 arcuri sau
semicercuri emisferice, unite la mijloc printr-un cui (şurub) surmontat de o mică
;care cruce sau stea în aşa fel, îneît steaua să se poată închide şi deschide după voie. Ea
intre se întrebuinţează la Proscomidie după scoaterea Sf. Agneţ şi a miridelor, cînd este
istie, aşezată pe discos, formînd deasupra lui un fel de mică boltă, pentru ca
i, iar acoperemîntul discosului să nu se atingă de Sf. Agneţ sau de miride. După ce Sf.
către Discos este transportat la Sf. Masă în timpul Vhodului mare steluţa rămîne pe
după Discos pînă la vozglasul "Cîntarea de biruinţă", cînd diaconul (sau preotul dacă
aerat diacon nu-i) face cu ea semnul Sf. Cruci, atingîndu-o de cele 4 laturi ale
şirea discosului, după care o pune pe Prestol strînsă. După împărtăşire ea este aşezată

107
 din nou închisă pe discos, fiind apoi dusă odată cu acesta la jertfelnic, unde se arm
păstrează de obicei alături de alte vase sfinte. - VI
După unii liturgişti steaua ar fi fost introdusă în cult de către Sf. Ioan Gură în p
de Aur. Dar originea ei nu poate fi aşa de veche, căci ea ar fi devenit necesară sorfc
numai după ce s-a format ritualul scoaterii Agneţului din prescură (sec. VI - VII) îmb
şi mai ales după ce s-a introdus scoaterea miridelor (sec. X - XI). In cele mai bote
vechi evhologhii- manuscrise, steluţa nu este pomenită şi nici în tîlcuirea liturgică Trul
a patriarhului Gherman al Constantinopolului (sec. VIII). Prima menţiune preg
documentară despre steluţă o avem de prin sec. XII în tîlcuirea liturgică atribuită Sf. ]
patriarhului Sofronie al Ierusalimului, unde se vorbeşte despre rostul ei. Răst
La Proscomidie steaua simbolizează steaua care a condus pe magii din gene
Răsărit la locul naşterii Mîntuitorului, ceea ce indică şi formula biblică rostită de căde
preot cînd aşează steaua pe discos: "şi venind steaua a stat deasupra unde era păsti
Pruncul...” (Mt. 2, 9). După vhodul mare ea simbolizează pecetea pusă pe nepii
mormîntul Domnului.
4) Copia ( = suliţă, lance) este un cuţit de metal în formă de suliţă sau lance, liturţ
cu care la Proscomidie se scot din prescuri Agneţul şi miridele, se împunge ei -
Agneţul şi apoi se junghie, tăindu-se în patru părţi. Tăişul copiei are forma unui prooi
triunghi, iar mînerul (care poate fi din metal, lemn sau plastmasă) uneori are la misii
capăt o cruce. cărbi
Nu se poate fixa cu precizie timpul, cînd a început să se întrebuinţeze copia lingu
în ritul bizantin. La Cina cea de Taină Mîntuitorul a frînt pîinea, de aceea la loc c<
început ritualul Euharistie se numea "frîngerea pîinii" (Fapte 2, 42, 46). Uzul (
acesta a rămas neschimbat în Bisericile necalcedoniene. Dar dezvoltarea ritualului copia
/
V

Proscomidiei în ritul bizantin cu scoaterea Agneţului şi miridelor (părticelelor) în Impă]

cinstea sfinţilor şi pentru pomenirea credincioşilor vii şi morţi a făcut necesară înainl
întrebuinţarea copiei. Cea dintîi menţiune despre întrebuinţarea ei o găsim în j
tîlcuirea liturgică a patr. Gherman al Const. (sec. VIII), care arată şi simbolismul III vc
acestui obiect "în loc de suliţa cu care a fost împuns Hristos pe cruce este şi pentri
copia". Aminteşte apoi Sf. Teodor Studitul, iar Pseudo-Sofronie arată, că de de
scoaterea Agneţului cu copia din prescură închipuie naşterea cu trup a Domnului năstra
din Sf. Fecioară. în sec. XIV şi XV mai amintesc Nicolaie Cabasila şi Simeon al Vechi
Tesalonicului, după care copia închipuie suliţa cu care a fost împuns Hristos pe daroh
/
V

Cruce (In. 19, 34), ceea ce explică şi forma ei. întrebuinţarea copiei a rămas 7
limitată la ritul liturgic bizantin. care s
5) Linguriţa este o linguriţă de aur sau de argint, avînd la capătul mînerului prevă;
o cruciuliţă, şi care se întrebuinţează la împărtăşirea credincioşilor, dîndu-li-se cu divin
ajutorul ei atît Sf. Trup cît şi Sf. Sînge amestecate mai dinainte în Sf. Potir. în creştir
acelaşi scop se întrebuinţează linguriţa şi în riturile liturgice ale unora din pelerii
Bisericile orientale necalcedoniane: la copţii (ortodocşi şi uniţi), la etiopeni şi ş. a. C
sirienii occidentali (iacobiţi). De aici unii liturgişti au socotit, că folosirea fară m
linguriţei în Liturghie este mai veche de sec. V, mai ales că istoricul Nicolae materi
Calist din sec. XIV scrie, că linguriţa ar fi fost introdusă în cult de către Sf. Ioan aproxi
Gură de Aur. Dar acei necalcedonieni, care folosesc linguriţa, au putut s-o D
împrumute de la ortodocşi. In schimb alţi necalcedonieni mai conservatori ca cadeln

108
mde se armenii, nestorienii şi maroniţii n-o folosesc. în toate Bisericile locale din sec. VI
/
V

- VII linguriţa este necunoscută. împărtăşirea se facea pe atunci ca şi mai înainte:

in Gură în palma dreaptă, pusă peste cea stîngă, se dădea de către preot Sf. Trup, apoi
ecesară sorbea din potirul oferit de către diacon. în alte părţi se dădea în palmă Sf. Trup
I - VII) îmbibat cu Sf. Sînge. Chiar Sf. Ioan Gură de Aur în omilia II către candidaţii la
île mai botez vorbeşte despre primirea în palmă a Sf. Trup pentru împărtăşanie. Sinodul
turgică Trulan (Quinisext, 692) în can. 101 osîndeşte pe cei care în loc de palmă
entiune pregătesc oarecare vase de aur pentru primirea dumnezeiescului Dar. în sec. VIII
s

tribuită Sf. Ioan Damaschin recomandă, ca încrucişînd palmele să primim Trupul Celui
Răstignit. Numai prin sec. VII s-ar fi introdus linguriţa în Siria sau în Egipt şi
gii din generalizat prin sec. X. Linguriţa este justificată prin aceea, că uneori se întîmplă
stită de căderi de farămîturi şi picături din părţile împărtăşaniei pe jos sau, şi mai rău, unii
ide era păstrau împărtăşania pentru a o da celor nevrednici sau o foloseau pentru scopuri
usă pe nepioase.
Prima menţiune sigură a folosirii linguriţei la împărtăşire o găsim în tîlcuirea
i lance, liturgică a lui Pseudo-Sofronie din sec. XII - XIII, în care se arată şi simbolismul
îpunge ei - închipuie cleştele cu care îngerul din viziunea proorocului Isaia i-a pus
ia unui proorocului cărbunele de foc în gură ca semn al curăţirii lui de păcate şi al
i are la misiunii lui profetice, închipuie şi pe Maica Domnului, care a purtat în pîntece
cărbunele dumnezeiesc. Uniaţii de azi se stăruie să se întoarcă la împărtăşania fară
î copia linguriţă prin punerea în palme a Sf. Trup îmbibat. în Grecia şi România au avut
;eea la loc cazuri de folosirea mai multor linguriţi sterilizate succesiv.
. Uzul 6) Chivotul este o cutie de metal preţios în forma unei bisericuţe (uneori
ualului copia bisericii respective), care stă totdeauna pe Sf. Masă şi în ea se păstrează Sf.
;lor) în împărtăşanie pentru bolnavi, precum şi Sf. Agneţ pentru Liturghia Darurilor mai
;cesară înainte sfinţite de la sfinţirea pînă la folosirea lui.
sim în A fost folosit încă din vechime sub diverse forme. încă Sf. Chiprian în sec.
►lismul III vorbeşte despre un asemenea chivot. După încetarea persecuţiilor se foloseau
este şi pentru acest scop cutiuţe în formă de porumbei suspendate de bolta baldachinului
tă, că de deasupra Sf. Mese şi numite tot porumbei. Chivotul ne aduce aminte de
nnului năstrapa (vasul) cu mană, care se păstra în chivotul sau sicriul Legii din templul
teon al Vechiului Testament (Evr. 9, 4). La noi se foloseşte numirea slavonă de
itos pe darohranitelniţă.
rămas 7) Cădelniţă sau căţuia este un mic recipient de metal legat de lănţus™1-6?
care se unesc sus întru-n mîner cu două inele şi folosită la cădirile sau tamîierile
ierului prevăzute de tipic în rînduielile sf. slujbe. întrebuinţarea cadelpj^i la serviciul
i-se cu divin este tot atît de veche ca şi folosirea tămîiei şi a cădinlor, pe care cultul
)tir. în creştin le-a moştenit din cultul V. Testament. Despre tăinîiere amintesc în sec. IV
ra din pelerina apuseană Egeria, Sf. Efrem Şirul, Sf. Ambrozie, Constituţiile Apostolice
>eni şi ş. a. Cele dintîi cădelniţe creştine erau simple căţui din argilă sau metal cu sau
osirea fară mîner. După pacea Bisericii ele şi-au păstrat forma veche, dar erau făcute din
ficolae materiale mai scumpe. Forma de astăzi a cădelniţei, după unii liturgişti, ar data
?. Ioan aproximativ din sec. XII.
ut s-o După tîlcuirea patriarhului Gherman al Constantinopolului (sec. VIII)
ori ca cădelniţă? simbolizează omenirea Mîntuitorului,- focul - divinitatea, iar fumul de
109
 tămîie-mireasma Duhului Sfînt. După o altă tîlcuire a aceluiaşi cădelniţă
simbolizează pîntecele fecioresc al Maicii Domnului, care a purtat pe cărbunele
cel dumnezeiesc, Hristos. Cădelniţă aminteşte şi de altarul tămîierii din timpul V.
T. , pe care se aducea jertfa neîntreruptă de tămîie lui Dumnezeu. Cînd cădelniţele
sînt gravate cu figuri de plante şi animale ele simbolizează prin aceasta, că natura
întreagă înalţă rugăciuni de laudă lui Dumnezeu împreună cu oamenii.
8) Ripida este o apărătoare în formă de evantai rotund cu mîner, făcut din
metal, cu care diaconii, mai ales la Liturghia arhierească apără Sf. Daruri ca să nu
cadă vreo insectă în timpul sfinţirii. Ripida datează din cele mai vechi timpuri şi
se întrebuinţează şi azi, mai ales în Orient şi în ţările calde nu numai în biserici, ci
şi în uzul civil din pricina căldurilor mari şi a insectelor de tot felul.
Despre ripidele din uzul liturgic se vorbeşte în Liturghia Sf. Iacob, în
Liturghia numită Clementină din Constituţiile Apostolice (8, 12), la Teodor de
Mopsuestia, la arhiepiscopul Simeon al Tesalonicului şi alţii. O ripidă se dă şi
diaconului la hirotonia lui ca semn al oficiului lui liturgic.
în Biserica veche ripidele se faceau din pene de păun, din diferite piei lucrate
cu fineţe, ori chiar din pînză de in sau mătase, iar cele de azi se fac din metal.
Ripidele făcute în formă de aripi simbolizează pe heruvimii şi serafimii, care
stau în chip nevăzut în jurul tronului slavei dumnezeieşti şi în jurul Sf. Mese,
ocrotind Sf. Daruri. Ele amintesc atît pe cei doi heruvimi de aur, care străjuiau
chivotul Legii din templu lui Solomon, cît şi pe heruvimii cei cu ochi mulţi şi
serafimii cei cu cîte şase aripi din viziunea prooroc. Isaia (6, 1-2) şi a Sf. Ioan din
Apoc. (4, 6-8).
9) Mirniţa are 2 despărţituri, în cea din dreapta se păstrează sticluţa cu Sf.
Mir, în cea din stînga - sticluţa cu untdelemn sfinţit, necesare la botez şi la
ungerea cu SF. Mir. Pentru cinstea care se cuvine Sfîntului Mir mirniţa se
păstrează totdeauna pe Sf. Masă ca şi chivotul.
10) Liderul este un vas din metal, cu tava pentru pîinile şi adîncituri pentru
grîu, vin şi untdelemn şi cu locuri pentru 3 lumînări. Litierul se foloseşte la Litie.
11) Vasul pentru căldură (slav. teplota), adică pentru apa caldă
binecuvîntată, care se toarnă în Sf. Potir înainte de împărtăşire. Are forma unei
căni mici sau al unui ibricel din metal.
12) Tavaua (talgerul) pentru anafură, numită şi anafomiţă, pe ea se pune
anafora, care se împarte credincioşilor la sfîrşitul Liturghiei.
13) Miruitorul (pomăzuitorul) este un obiect mic, lunguieţ din metal sau
plastmasă, la un capăt cu o cruciliţă, iar la celălalt cu o periuţă (sau fară ea), cu
care la litie, priveghere, acatiste se ung credincioşii la frunte cu untdelemn sfinţit.
14) Cununiile sau cununile sînt obiecte din metal, în formă de cununi
împărăteşti, cu care se încununează capetele mirilor la slujba cununiei. Ele
înlocuiesc cununile din crenguţe de laur sau din flori, care se foloseau mai înainte.
15) Aghiazmătarul este un vas din metal în formă de vază cu picior şi torţi,
în care se face sfinţirea apei şi din el se face şi stropirea cu aghiazmă. Tot aşa se
numeşte şi vasul în care se păstrează aghiazma.

110
 3. Obiecte din stofă (pînză)
1) S f Antimis şi ilitonul. Cel mai important dintre obiectele liturgice
confecţionate din pînză este Sf. Antimis - o bucată de pînză de in ori de mătase, în
formă de patrat cu laturile de cca. 50-60 cm, avînd pe ea imprimată scena
pregătirii pentru înmormîntare a trupului Domnului şi conţinînd părticele din
moaşte de sfinţi. Termenul de antimis vine de la cuvintele greceşti avu ( =în loc
de) şi nivaoc; (lat. mensa = masă). Potrivit acestei însemnări, antimisul este un
înlocuitor mobil (portabil) al Sf. Mese (Prestolului), căci pe el se pun şi se
sfinţesc Sf. Daruri la Liturghie.
Antimisul îşi are originea în epoca prigoanelor păgîne împotriva creştinilor
din sec. I-III, cînd creştinii erau adesea surprinşi de către prigonitori în timpul
oficierii Sf. Liturghii, fiind siliţi să fugă şi să se ascundă. La început pentru
săvîrşirea Sf. Liturghii în învoieli atît de grele, creştinii se foloseau de prestoale
portative din lemn, metal sau piatră, pe care la nevoie le duceau cu sine. Astfel de
prestoale se mai păstrează şi astăzi la Bisericile necalcedoniene şi la catolici.
Dar şi pentru că şi prestoalele portative nu erau uşor de transportat în cazuri
de fugă, creştinii se foloseau de o bucată de pînză, în care la nevoie înfaşurau Sf.
Daruri şi pe care, la momentul potrivit, le aşezau pentru a continua slujba pe o
altă masă. şi întrucît atuncea Sf. Liturghie se săvîrşea cel mai des pe mormintele
martirilor, care serveau ca masă sau Prestol, s-a luat obiceiul de a pune în acele
pînze părticele din Sf. Moaşte de martiri. Sub forma şi dimensiunea lor de azi
antimisele apar în sec. VII - VIII, folosirea şi răspîndirea lor fiind favorizată mai
ales în epoca iconoclasmului (sec. VIII-IX), cînd ortodocşii fiind izgoniţi din
biserici de iconoclaşti, erau nevoiţi să oficieze Liturghia în alte locuri, slujindu-se
pentru aceasta de antimise.
în forma sa de azi antimisul este în acelaşi timp o dedublare a vechiului
iliton (de la eiÂnjco = a înveli), adică a acelei pînze sau bucăţi de stofa, care se
aşternea peste vechile altare (prestoale) creştine, fie ele fixe sau mobile, iar la
nevoie se acopereau cu ea Sf. Daruri ori se înveleau cînd trebuiau transportate în
alt loc.
Ilitonul s-a păstrat pînă azi, el stînd totdeauna pe Sf. Masă şi servind ca
învelitoare a Sf. Antimis, de care se deosebeşte doar prin faptul, că nu conţine
icoana punerii în mormînt şi sfintele moaşte.
După înfrîngerea definitivă a iconoclasmului antimisele erau folosite la
început numai în bisericile încă nesfinţite sau în paraclisele particulare, unde nu
se putea deplasa episcopul: delegaţilor săi preoţi împuterniciţi să facă sfinţirea el
le dădea în acest caz un antimis sfinţit de el, care se punea pe Sf. Masă a bisericii
respective, rămînînd proprietatea ei. Cu vremea (probabil de prin sec. XVII)
întrebuinţarea antimisului s-a extins şi la bisericile cu altare sfinţite de episcop şi
înzestrate cu sf. moaşte. El stă acum pe orice Prestol din bisericile ortodoxe, atît
ca semn al binecuvîntării episcopului şi autorităţii lui canonice asupra bisericilor
şi slujitorilor respectivi, cît şi pentru a fi folosite în caz de nevoie pentru
săvîrşirea Liturghiei afară din biserică. De aceea antimisele sînt sfinţite şi semnate
de episcopul locului, indicîndu-se pe fiecare parohia sau biserica la care a fost dat
pentru slujire, cu hramul respectiv şi data.

111
 Slujba sfinţirii antimiselor se face prin ungerea cu Sf. Mir după aceeaşi
rînduială ca şi sfinţirea Sf. Mese, în legătură cu slujba sfinţirii bisericii, ori
independent de ea. Antimisul stă totdeauna pe Sf. Masă, întocmit şi învelit în
iliton, iar deasupra lui se aşează Sf. Evanghelie. Se desface la ectenia pentru
catehumeni din cursul Liturghiei pentru a pune pe el Sf. Daruri după mutarea lor
de la jertfelnic. După sfinţirea Darurilor şi împărtăşirea cu ele, se întocmeşte în
timpul ecteniei "Drepţi primind...”, aşezîndu-se peste el Sf. Evanghelie aşa cum
stă de regulă tot timpul. Antimisul se desface şi pentru a usca pe el Sf. Agneţ din
care se face sf. împărtăşanie pentru bolnavi.
Antimisul simbolizează mormîntul Mîntuitorului, precum şi giulgiul, în care
a fost înfăşurat trupul Domnului la punerea lui în mormînt, iar ilitonul în care el
este învelit de obicei, reprezintă fie tot giulgiul, fie numai mahrama pusă atunci
pe capul Domnului. Afară de icoana punerii Domnului în mormînt pe antimise
mai figurează: Crucea răstignirii, cununa de spini, ciocanul, cuiele, suliţa,
buretele ™ oţet şi fiere, cocoşul care a cîntat şi altele, care ne aduc aminte de
patimile Mîntuitorului. La colţuri sînt cei patru evanghelişti cu simbolurile lor, iar
pe margini se scriu cuvintele troparului: "Iosif cel cu bun chip...”. Cel mai vechi
antimis ortodox este cel rusesc de la 1148, iar cel românesc este din sec. XVII.
2) Acoperemintele sau pocroveţele sînt văluri mici, patrate, confecţionate de
obicei din aceleaşi materiale ca şi veşmintele preoţeşti şi servesc la acoperirea
discosului şi potirului. în cultul ortodox există trei acopereminte: pentru discos,
pentru potir şi al treilea mai mare, numit aer (vozduh), cu care se acoperă
amîndouă vase sfinte (discosul şi potirul). Numele de aer îl purta şi bucata de
pînză cu care se învelea Sf. Evanghelie (sec. X-XIII) cînd se ieşea la vhodul de la
sfîrşitul slujbei din vinerea Patimilor. Locul acestui aer l-a luat mai tîrziu Epitaful
(Sf. Aer, Plaşceniţa).
Originea acoperemintelor trebuie căutată în şervetele simple, de care se
serveau creştinii în primele veacuri la acoperirea Darurilor de căderea insectelor.
Dar forma lor de azi au căpătat-o începînd cu sec. VIII, cînd s-a inaugurat
întrebuinţarea pîinii euharistice sub forma actuală de agneţ. Pe fiecare
acoperemînt se coase sau brodează cel puţin semnul crucii.
3) Epitaful {din greceşte = "mormînt"), numit şi S f Aer sau Plaşceaniţa.
Este o pînză de in, mătase catifea sau muşama, pe care este imprimată , brodată
sau zugrăvită icoana înmormîntării Domnului. Se întrebuinţează o singură dată pe
an în săptămîna Patimilor: în vinerea Patimilor la Vecernie se scoate în
procesiune din altar şi se pune în mijlocul bisericii, apoi la slujba Prohodului
Domnului (la Utrenia Sîmbetei Mari) este purtat în procesiune împrejurul
bisericii, iar la slujba Miezonopticii spre Paşti este dus în altar şi pus pe Sf. Masă,
unde stă pînă la înălţarea Domnului, cînd este ridicat şi pus la locul de păstrare (în
Biserica Română Epitaful se pune pe Sf. Masă, unde rămîne pînă la înălţare
imediat după înconjurarea bisericii la sfîrşitul slujbei Prohodului) de la Utrenia
Sîmbetei Mari.
Epitaful închipuie trupul mort al Domnului, amintind de înmormîntarea
acestuia, iar ridicarea lui de pe Sf. Masă în miercurea din ajunul înălţării
simbolizează înălţarea la cer a Mîntuitorului.

112
ceeaşi Originea şi folosirea epitafului este strîns legată de evoluţia slujbei
ii, ori Prohodului Domnului (Utrenia Sîmbetei Patimilor), care în forma sa actuală
elit în datează aproximativ din sec. XIV. Epitaful s-a dezvoltat din aerul sau
pentru acoperemîntul cel mare folosit pentru învelirea Sf. Evanghelii, cu care la început
rea lor (sec. X - XIII) se facea vhodul de la sfîrşitul acestei slujbe şi care apoi s-a
jşte în prelungit prin ieşirea afară din biserică şi înconjurarea ei, ce închipuia
a cum procesiunea funebră pentru purtarea trupului Domnului de la Golgota la locul
îeţ din înmormîntării, iar aerul a luat treptat dimensiuni din ce în ce mai mari pînă la
mărimea actuală de 1, 5-2 m lungime, înlocuind Sf. Evanghelie şi reprezentînd
n care trupul mort al Domnului. Aşa se explică asemănarea dintre aer (acoperemîntul
;are el sfintelor vase) şi Sf. Aer sau Epitaf. Cele mai vechi epitafe liturgice, care se
atunci păstrează pînă azi, provin din sec XIV, dintre care trei sînt româneşti. Iconografia
timise epitafului este identică cu cea de pe antimise - punerea în mormînt a trupului
suliţa, Domnului.
A
nte de In timpul mai nou se foloseşte pe la unele biserici şi un epitaf cu icoana
or, iar Adormirii Maicii Domnului, care se foloseşte la privegherea din ajunul
vechi praznicului Adormirii în acelaşi mod, în care se întrebuinţează epitaful
II. Mîntuitorului la slujba Prohodului din noaptea vinerii Patimilor.
ate de
>erirea 4. Obiecte de cult din alte materii
liscos, După materialul din care este făcut o categorie aparte o alcătuieşte buretele
;operă (gubca), care se păstrează în antimisul împăturit pe Sf. Masă şi se foloseşte în
ata de timpul Liturghiei la strîngerea părticelelor din Sf. Trup, a miridelor de pe disc şi a
1 de la celor căzute întîmplător pe antimis. în unele locuri se mai foloseşte un alt burete
ritaful pentru ştergerea şi uscarea potirului după consumarea Sf. Daruri (dar nu este
igienic).
are se Cea dintîi menţiune despre întrebuinţarea buretelui o avem la Sf. loan Gură
ctelor. de Aur. El se foloseşte şi la Bisericile necalcedoniene. Buretele ne aduce aminte
ugurat de buretele cu oţet şi fiere, care a fost dat Mîntuitorului pe Cruce pentru potolirea
iecare setei (Mt 27, 48).

anita.
y

rodată Cap. II
iată pe VEŞMINTELE LITURGICE
ate în
odului 1. Folosul şi importanţa lor în cult
ejurul Prin veşminte liturgice înţelegem îmbrăcămintea specială, pe care o
Masă, întrebuinţează slujitorii altarelor în timpul săvîrşirii sfintelor slujbe ale cultului
are (în divin public ortodox.
îălţare Este recunoscută importanţa îmbrăcămintei în general ca mijloc, prin care se
Itrenia exteriorizează în mare măsură personalitatea omului, posibilităţile, gusturile şi
adesea chiar dispoziţia lui sufletească. De aceea Biserica s-a îngrijit încă din
ntarea vechime, ca slujitorii ei sfinţiţi să se înfăţişeze înaintea lui Dumnezeu în haine
llţării deosebite de cele obişnuite. De altfel, pentru a arăta în afară situaţia lor deosebită
în cadrul societăţii, clericii sînt îndatoraţi să poarte chiar în viaţa lor de toate

113
zilele costumul clerical, deosebit de cel al laicilor atît prin formă sau croială, cît şi
prin culoare. Cu atît mai mult se impune această obligaţie în timpul oficierii
serviciilor divine, cînd clericii se prezintă în faţa lui Dumnezeu pentru a-I aduce
din partea lor şi a credincioşilor cuvenita închinare, laudă şi mulţumire ori pentru
a obţine de la El cele de trebuinţă pentru viaţa religioasă a Bisericii. Prin forma,
culoarea şi calitatea materialului lor, deosebite de ale hainelor din uzul zilnic,
sfintele odăjdii produc o impresie puternică asupra credincioşilor; ele inspiră
acestora respect faţă de purtătorii lor şi creează o atmosferă de sărbătoare, proprie
săvîrşirii serviciului divin. în plus, veşmintele liturgice contribuie la sporirea
frumuseţii spirituale a cultului religios şi prin bogatele lor semnificaţii simbolice.

2. Originea şi vechimea lor

Cu privire la originea şi vechimea veşmintelor liturgice în Biserica creştină
există mai multe păreri. Unii dintre liturgiştii răsăriteni cred, că veşmintele
liturgice au fost făcute după modelul veşmintelor preoţeşti din Vechiul
Testament. Iar liturgiştii şi istoricii apuseni căutau originea veşmintelor liturgice
în îmbrăcămintea civilă a lumii greco-romane, în cadrul căreia a apărut şi s-a
întins creştinismul. Probabil că amîndouă părerile conţin cîte o parte din adevăr,
căci Biserica într-adevăr a putut să se inspire într-o careva măsură din cultul Legii
Vechi cînd a rînduit veşminte speciale în cultul Noului Testament, iar unele din
veşmintele de azi, ca felonul de ex., foarte bine aminteşte de penula (pelerina)
greco-romană din portul civil. Potrivit părerii apusenilor cei dintîi clerici creştini
săvîrşeau diferite acte de cult cu haine obişnuite din viaţa de toate zilele. Abia
mai tîrziu s-a luat obiceiul de a se îmbrăca pentru serviciul liturgic veşminte
speciale de sărbătoare, care păstrează de obicei forma sau croiala jşi culoarea
hainelor din uzul zilnic, menţinîndu-le de preferinţă chiar după ce forma sau
croiala acestora se schimbă. Ele se destingeau de hainele purtate în viaţa de toate
zilele prin aceea, că au început de timpuriu să fie făcute de culoare albă şi ornate
cu semnul Sf. Cruci. La acele veşminte cu timpul s-au adăugat şi altele de care s-a
simţit nevoie mai ales din sec. IV înainte, cînd veşmintele liturgice devin din ce în
ce mai necesare, mai numeroase şi mai luxoase. Unii liturgişti sînt de părerea, că
cea mai veche dovadă despre existenţa veşmintelor liturgice ar fi locul din
Epistola către 2 Timotei, 4, 13, unde este vorba de felonul uitat de Sf. Ap. Pavel
la Troia. Dar după cei mai autorizaţi interpreţi ai Sf. Scripturi felonul acesta nu
era veşmînt liturgic.
Cele dintîi documente sigure despre întrebuinţarea unor veşminte speciale
pentru cult provin din sec. III. în picturile din catacomba Priscilei se găsesc
înfăţişate chipuri de creştini rugîndu-se, care aveau pe cap şi pe umere un fel de
acoperemînt ca un ştergar lat şi lung, folosit numai în timpul rugăciunii. Din
acesta ar fi derivat, după unii, orarul de mai tîrziu al diaconului.
în veacul IV mărturiile despre folosirea unor veşminte pentru cultul divin
sînt mai numeroase, dovedind că erau deja în uz veşmintele liturgice principale
întrebuinţate şi azi. în cuvîntarea la sfinţirea bisericii din Tir episcopul Eusebiu al
Cesareei zice că preoţii sînt îmbrăcaţi în tunică, împodobiţi cu coroană şi cu haină
sacerdotală. Spre sfîrşitul sec. IV fer. Ieronim zice: "Dumnezeiasca religie are o

114
la, cît şi anumită îmbrăcăminte în timpul slujirii şi alta în uzul şi viaţa obişnuită... De unde
oficierii învăţăm, că nu trebuie să intrăm în Sfînta Sfintelor cu haine de toate zilele şi
•I aduce murdărite din pricina întrebuinţării în viaţa obişnuită, ci trebuie să săvîrşim
i pentru tainele Domnului cu conştiinţa curată şi cu veşminte curate". în cuvîntarea rostită
forma, la hirotonia sa ca episcop Sf. Grigore de Nazianz se adresează arhiereului slujitor,
zilnic, zicînd: "Acum mă ungi, părinte sfinte, mă îmbraci în haină lungă şi pui pe capul
inspiră meu cunună". Istoricul Sozomen scrie, că vrăjmaşii Sf. Ioan Gură de Aur, după ce
proprie acesta fusese depus din scaun, au intrat în noaptea de Paşti în biserică şi au
porirea maltratat pe preoţi şi diaconi, deşi aceştia erau îmbrăcaţi în veşminte sacerdotale.
>olice. Din sec. IV înainte s-au fixat treptat veşminte liturgice speciale pentru fiecare
treaptă a clerului.

3. Culoarea veşmintelor liturgice

La început, cel puţin pînă în sec. V-VI, culoarea veşmintelor era, de regulă,
cea albă pentru toate veşmintele, simbolizînd puritatea şi sfinţenia slujitorilor.
Abia după secolul al VI se pare că s-au adoptat şi alte culori: cea roşie folosită
pentru sărbătorile sf. martiri şi simbolizînd sîngele vărsat de ei pentru credinţă;
cea neagră pentru zilele de post şi pentru slujbele funebre, simbolizînd pocăinţa şi
întristarea. La apuseni s-au adăugat şi alte culori: verde, violetă etc, a căror
întrebuinţare este reglementată prin dispoziţiile din Codex Juris Canonici. Astăzi
şi la ortodocşi se folosesc veşminte de felurite culori: albastre pentru sărbătorile
Maicii Domnului; verzi - la Florii, Duminica Mare şi la sărbătorile cuvioşilor;
galbene - la sărbătorile Sf. Apostoli, ierarhilor şi duminica; violete - pentru ziua
Crucii. După cele trei trepte ale clerului veşmintele se împart în diaconeşti,
preoţeşti şi arhiereşti.

4. Veşmintele diaconeşti
In timpul slujirii diaconul poartă trei feluri de veşminte: stiharul, orarul şi
mînecutele.
9

1. Stiharul este un veşmînt lung cu mîneci largi, care acoperă corpul de la

grumaz pînă la picioare. Denumirea provine de la dungile sau şirurile de purpură
(broderie) numite stihuri, cu care era împodobit. O haină exterioară lungă ca o
tunică purtau şi greco-romanii, sfinţii Apostoli şi primii creştini, fiind numită
hiton, tunică sau manta. Pînă prin sec. IV ea era purtată şi de femei şi de clerici,
iar după aceea ea încetează de a mai fi purtată în viaţa de toate zilele şi devine un
;iale veşmînt exclusiv liturgic. Dar în general stiharul liturgic este privit ca o
sesc continuare a tunicii lungi pînă la glezne, pe care o purtau preoţii Legii Vechi, din
1 de stofa de lînă deschisă, mai ales albă, de aceea la latini acest veşmînt se numeşte
A

Din tunica alba sau simplu alba. Cu timpul s-au întrebuinţat şi alte culori. In sec. IV
stiharul era deja generalizat sub diverse numiri precum vedem din textul Sf. Ioan
ivin Gură de Aur, care spune că cinstea preoţilor şi a diaconilor slujitori stă în dreptul
A

)ale de a administra Sf. împărtăşanie, iar nu în "tunica albă strălucitoare, în care sînt
i al îmbrăcaţi".
ină Toţi slujitorii bisericeşti purtau în timpul slujirii această haină albă
e o exterioară, de aceea stiharul a ajuns un veşmînt comun tuturor treptelor inferioare

115
 şi superioare ale clerului. Astăzi însă stiharul diaconesc se deosebeşte de celelalte
prin forma mînecilor, el rămînînd la diaconi veşmînt exterior, pe cînd la preoţi şi fel
arhierei a devenit interior, fiind acoperit de alte veşminte intrate în uz mai tîrziu sfin
(felonul, sacosul). Diaconul îmbracă stiharul la toate slujbele. El cere Ele
binecuvîntare pentru toate veşmintele de la preot sau arhiereu, apoi sărută crucea Peni
de la spate şi cînd se îmbracă la Liturghie zice şi rugăciunile la fiecare fel de Anti
veşmînt. La preoţi şi arhierei stiharul este confecţionat din material subţire şi are num
mîneci înguste. gen«
în Biserica veche chiar şi membrii clerului inferior (citeţii, psalţii, de b
ipodiaconii) purtau în biserică un stihar scurt, pe care îl primeau la hirotesie şi cu mîn<
care se face şi astăzi hirotesia de citeţ şi de ipodiacon. poar
2. Orarul. ( (opapiov sau opapiov, orarium) este o piesă vestimentară sluji
specifică treptei diaconeşti. El are forma unei fâşii înguste de stofa (lăţimea circa fost i
15cm) lungă de aproape 3, 5 - 4m, făcută din bumbac, mătase sau in. Se face de
obicei din acelaşi material ca şi stiharul diaconesc. El simbolizează faşia de
undelemn sau mir care curge pe umăr la ungerea în preoţia Vechiului Testament
sau a regelui, făcută după porunca lui Dumnezeu (Ieşire 29, 7; 1 Regi 14, 13). mine
Orarul se pune pe umărul stîng şi se prinde de mijloc pe umăr aşa, că jumătate
atîrnă la spate pînă jos, iar alta la piept pînă jos. Diaconul apucă partea de săvîr,
dinainte a orarului cu trei degete de la mîna dreaptă, îl ridică în sus (cam în grum
dreptul frunţii) în timpul rostirii ecteniilor sau al diferitelor formule liturgice oraru
invitînd credincioşii la rugăciune ori la ascultarea cu atenţie a celor ce se citesc şi an
sau se cîntă în biserică. Cînd îl îmbracă, diaconul sărută crucea de pe el şi zice: confe
"Sfînt, sfînt, sfînt Domnul Savaoth", adică imnul serafimilor din viziunea lui Isaia slujbt
(Is 6 , 3), care uneori sînt brodate pe orar. veşm
Despre originea cuvîntului orar şi a orarului însuşi sînt mai multe păreri. de pe
După unii termenul de orar vine de la cuvîntul latinesc oro, orare (a se ruga), I
pentru că orarul ar fi fost la început o pînză subţire, albă, îngustă şi lungă, pe care care e
o purtau pe mînă diaconii pentru a da semnalul de rugăciune. Aceasta ar fi de căi
reprezentat, de altfel, acea bucată de pînză, pe care mai marele sinagogii o ridica Cruce
la anumite timpuri dintr-un loc înălţat atunci, cînd se citea Legea, pentru ca b
poporul să zică "Amin". După alţii cuvîntul orar ar veni de la os, oris care acelaş
însemnează gură, deoarece orarul ar fi fost la început un şerveţel cu care se 6- 8cm
ştergeau la gură credincioşii cînd se împărtăşeau cu Sf. Taine. Canoniştii incom
ortodocşi Teodor Balsamon şi Matei Blastaris derivă denumirea orarului de la îndeos
cuvîntul orao (a vedea, a observa), pentru că cei care poartă orarul trebuie să fie veşmii
cu toată luarea aminte la săvîrşirea Sf. Taine şi la cele ce se întîmplă în sfîntul şi 39,
locaş. slujbe,
Cel mai vechi document despre existenţa orarului îl constituie canoanele 22 Liturgi
şi 23 ale sinodului local din Laodiceea în Asia Mică (sec. IV), care interzic se zic
ipodiaconilor, anagnoştilor (citeţilor) şi psalţilor purtarea orarului în timpul arhiere
serviciului divin, socotindu-1 veşmînt exclusiv diaconesc. După Simeon al spălat ]
Tesalonicului orarul purtat de diaconi simbolizează aripele îngereşti, iar cînd c)
diaconul înainte de împărtăşire se încinge el imită pe serafimi, care îş-i acoperă care an
ochii în semn de umilinţă necutezînd a privi slava Domnului. şi apos

116
elelalte 3) Mînecuţele sînt piese vestimentare comune celor trei trepte ierarhice, un
reoţi şi fel de manşete, cu care se strîng mînecele îmbrăcămintelor slujitorilor de cele
i tîrziu sfinte ca să nu împiedice la îndeplinirea îndatoririlor în timpul sfintelor slujbe.
1 cere Ele se confecţionează din materialul veşmintelor exterioare (stihar, felon, sacos).
crucea Pentru prima dată se aminteşte de mînecuţe în scrisoarea patriarhului Petru al
fel de Antiohiei către Mihail Cherularie din 1054. Pînă în sec. XII mînecuţe purtau
; şi are numai arhiereii. Purtarea lor de către preoţi şi diaconi s-a introdus mai tîrziu şi s-a
generalizat prin sec. XV - XVII. Mînecuţile au luat naştere, probabil, din benzile
psalţii, de broderie, care ornau în vechime mînecele stiharului la arhierei, apoi marginile
e şi cu mînecilor au fost desfăcute de stihar, dînd naştere mînecuţelor de azi. Pentru că se
poartă pe mîni mînecuţele simbolizează puterea lui Dumnezeu, Care dă tărie
entară slujitorilor Săi; de asemenea şi legăturile, cu care Mîntuitorul a fost legat cînd a
i circa fost dus la judecata lui Pilat.
ace de
şia de 5. Veşmintele preoţeşti
ament Preotul în timpul slujirii Liturghiei îmbracă 5 feluri de veşminte: stihar,
13). mînecuţi, epitrahil brîu şi felon:
nătate a) Epitrahilul este cel mai însemnat veşmînt preoţesc, fară de care nu poate
ea de săvîrşi nici un serviciu religios. Din greceşte acest cuvînt înseamnă "peste
am în grumaz" sau "în jurul gîtului", popular se zice "patrafir". El nu este altceva decît
irgice orarul diaconesc, la care capătul de la spatele diaconului este pus pe umărul drept
citesc şi amîndouă capete spînzură pe piept, astăzi, ca regulă, unite. Epitrahilul se
zice: confecţionează din acelaşi material ca şi felonul sau sacosul arhieresc. Unele
Isaia slujbe se fac numai cu epitrahilul, altele şi cu felonul, iar altele cu toate
veşmintele. Cînd se îmbracă epitrahilul el se binecuvintează şi se sărută la crucea
ăreri. de pe partea superioară, iar la Liturghie se rosteşte şi rugăciunea.
•uga), Epitrahilul simbolizează harul dumnezeiesc primit de preot la hirotonie prin
s care care el slujeşte cele sfinte şi totodată jugul cel bun al lui Hristos luat de bunăvoie
ar fi de către preot şi episcop la chemarea Mîntuitorului (Mt 11, 29). El aminteşte şi
idica Crucea pătimirii purtată de Hristos, şi funia cu care a fost legat;
•u ca b) Brîul ( r\ ^cbvr|, zona, cingulum, poias) este o piesă vestimentară din
care acelaşi material ca şi felonul şi epitrahilul, lungă de aproximativ 1, 5m şi lată de
:e se 6- 8cm, cu care arhiereul sau preotul se încinge peste stihar şi epitrahil spre a nu -1
tiiştii incomoda în lucrarea celor sfinte. Brîul era întrebuinţat la toate popoarele vechi,
ie la îndeosebi la Orient, unde purtau veşminte lungi şi largi. II găsim şi printre
ă fie veşmintele purtate de preoţi şi arhierei în Vechiul Testament (Ieşire 28, 8, 39, 40
întul şi 39, 5, 29). La catolici şi diaconii au brîu. Brîul se îmbracă numai la acele
slujbe, la care se cuvine de îmbrăcat toate veşmintele. Cînd se îmbracă înainte de
e 22 Liturghie el se binecuvintează, se sărută crucea de la mijloc şi în timpul încingen*
;rzic se zice rugăciunea din Liturghier. Brîul exprimă măreţia şi putere? dată
npul arhiereului de la Dumnezeu şi totodată datoria slujirii. De aceea şi Hristos, cînd a
î al spălat picioarele ucenicilor, S-a încins cu ştergarul.
cînd c) Felonul ((pektbviov, paenula, sfita) este veşmîntul de deasupra a preoţilor,
peră care aminteşte toga anticilor şi mantaua sau pelerina, pe care o purtau Mîntuitorul
şi apostolii, şi care la evrei era în uz general. El avea forma unei bucăţi de stofa

117
 lată, fară mînici, în patru colţuri, cu care se învelea corpul, fie punîndu-se peste
umeri şi legîndu-se cele două colţuri din faţă, fie că se acoperea un umăr, legîndu-
stihî
se colţurile de sus peste celălalt umăr. Dispărînd cu vremea din îmbrăcămintea de
în 1
toate zilele, felonul s-a păstrat între veşmintele liturgice ale slujitorilor bisericeşti.
veşn
Ca formă felonul liturgic a adoptat pe cea a penulei greco-romane, care era un fel
purt<
de manta sau pelerină dintr-o singură bucată de stofa de formă rotundă fară
tunic
mînici, care acoperea tot corpul pînă jos, avînd la mijloc o deschizătură prin care
publ
introduceau capul. La Apus şi-a păstrat denumirea antică de penula sau paenula,
Cons
a fost însă scurtat, tăindu-i-se părţile laterale pentru a nu stînjeni mişcările
neca!
braţelor. La ortodocşi şi-a păstrat denumirea greciască de felon, dar şi-a scurtat
uz h
partea de dinainte pentru a lăsa mai libere mîinile.
sigur
Nu avem date precise cu privire la folosirea felonului ca veşmînt liturgic
încep
înainte de sec. VIII. Pînă în sec. XV felonul a fost veşmîntul de deasupra atît al
doar
preoţilor, cît şi al arhiereilor de toate gradele (episcopi, mitropoliţi, patriarhi).
Rusa!
După mărturisirea arhiepiscopului Simeon al Tesalonicului (+1429) felonul
drepţi
episcopilor era împodobit doar cu o ceuce, pe cînd al mitropoliţilor şi patriarhilor
comu
era împodobit cu multe cruci, primind denumirea de polistavrion. îmbrăcaţi cu
/
astfel de felon sînt zugrăviţi în general toţi episcopii în pictura bisericească mai
culoai
veche. în Bisericile vechi orientale (necalcedoniene) arhiereii încă şi azi poartă ca
unui s
şi odinioară felonul. Dar în Biserica Ortodoxă felonul a rămas un veşmînt specific
capul,
preoţilor, pe cînd la arhierei el a fost înlocuit cu sacosul.
în fon
Culoarea felonului la început a fost albă, ca şi a tuturor veşmintelor liturgice.
Testar
Mai tîrziu au început să fie folosite şi alte culori. Pe spatele felonului se brodează
numai
sau se aplică, de regulă, o cruce înflorată sau un chenar ori chiar o iconiţă în
la îmb
formă de medalion, reprezentând chipuri de sfinţi (Mîntuitorul, Maica Domnului,
S,
Sf. Nicolae etc.). Preotul îmbracă felonul peste epitrahil şi mînecuţe după ce îl
semnu
binecuvintează şi îi sărută crucea din spate. La Liturghie îl îmbracă peste toate
Mîntui
veşmintele zicînd şi formula din Liturghier.
Hristoî
După unii tîlcuitori ai cultului ortodox felonul alb reprezintă curăţenia şi
se înch
sfinţenia liturgisitorului; aminteşte şi de hlamida stacojie, cu care chinuitorii lui
trebuie
Iisus L-au îmbrăcat în batjocură.
reprezi
6. Veşmintele şi insignele arhiereşti 2)
palliun
Veşmintele liturgice ale arhiereului se deosebesc de acelea ale preotului şi
umeri :
ale diaconului prin mulţimea lor şi prin calitatea superioară a materialelor, din
întrebu
care sînt făcute, şi prin strălucirea diferitelor podoabe, cu care sînt înfrumuseţate
rituri oi
spre a arăta în afară superioritatea şi strălucirea demnităţii arhiereşti. în afară de
Ex
cele 4 veşminte - stiharul, epitrahilul, brîul şi mînecuţele, care sînt comune cu ale
dreptate
altor trepte ale clerului, arhiereii mai folosesc încă 3 veşminte specifice treptei
timpul j
arhiereşti: omoforul, sacosul şi mantia. Astfel arhiereul are 7 veşminte, care după
7; 39,
Simeon al Tesalonicului însemnează, pe de o parte, cele 7 daruri ale Sf. Duh, iar
episcop
pe de alta, umanitatea lui Hristos. în plus arhiereilor sînt rezervate următoarele
corespu
insigne, ornate sau semne distinctive: mitra, epigonatul (bedreniţa, paliţa),
anumiţi
engolpionul (panaghia), crucea pectorală, cîrja, dichero-tricherele şi vulturul. »

de către

118
 A. VEŞMINTELE SPECIFICE ARHIEREŞTI
1) Sacosul (adKKO<; = sac, saccus) este un veşmînţ în formă de sac, ca şi
stiharul, dar mai scurt şi cu mînici mai scurte şi largi, pe care arhiereul îl îmbracă
în locul felonului peste stihar, epitrahil, brîu şi mînecuţi. Originea acestui
veşmînt este controversată. Apusenii o caută în dalmatica consulilor romani,
purtată prin sec. II la Roma de către bărbaţi şi femei. Răsăritenii - în vechea
tunică a bazileilor bizantini, pe care ei o îmbrăcau numai la anumite solemnităţi
publice, şi care au dăruit-o în semn de cinstire întîi patriarhilor din
Constantinopol, iar apoi şi unor arhiepiscopi mai cu vază. în bisericile
necalcedoniene nu există acest veşmînt liturgic, ceea ce dovedeşte, că el a intrat în
uz la Biserica Ortodoxă după despărţirea acestora (sec. V), Primele mărturii
sigure despre întrebuinţarea liturgică a sacosului provin abia din sec. XII. La
turgic
început avea dreptul să îmbrace sacosul numai patriarhul de la Constantinopol
itît al
doar numai la cele 3 mari praznice împărăteşti: Naşterea Domnului, Paştile şi
arhi).
Rusaliile. Din sec. XV înainte (probabil după 1453) şi mitropoliţii au obţirut
Ionul
dreptul de a îmbrăca sacos, iar de prin sec. XVII sacosul devine un veşmînt
rhilor
comun tuturor arhiereilor.
iti cu
j
Astăzi sacosul este confecţionat din stofa de lînă, mătase sau catifea de
t mai
culoare albă, purpurie sau galbenă (mai rar alte culori). La început avea forma
tă ca
unui sac prevăzut numai cu o deschizătură în partea de sus, prin care se introducea
:ciflc
capul. Cu vremea a fost despărţit pe laturi, cele două părţi fiind prinse prin nasturi
în formă de clopoţei de aur după modelul veşmîntului marelui preot din Vechiul
gice.
Testament (Ieşire 28, 33-34; 39, 25-26). Sacosul şe îmbracă de către arhierei
ează
numai la Liturghie, rostindu-se de către protodiacon formula, pe care preoţii o zic
»ă în
la îmbrăcarea felonului: "Arhierii Tăi, Doamne, se vor îmbrăca întru dreptate...”.
ului,
Sacosul are aceiaşi semnificaţie simbolică ca şi felonul: fiind la arhierei
ce îl
semnul căinţei şi al smereniei; aduce aminte de hlamida mohorîtă, cu care
oate
Mîntuitorul a fost îmbrăcat în batjocură de către ostaşi; închipuie şi cămaşa lui
Hristos cea ţesută dintr-o bucată, pentru care s-au aruncat sorţi. Clopoţeii cu care
a şi
se încheie cele două părţi ale sacosului simbolizează cuvîntul lui Dumnezeu, care
i lui
trebuie să iasă din gura arhiereului; prin numărul lor (cîte 6 din fiecare parte) ei
reprezintă şi glasul celor 12 Apostoli la propovăduirea Evangheliei;
2) Omoforul ( cb|io(p6piov de la 6 (j,o^ = umăr şi cpspco = a purta; humeraîe,
pallium, amictus) este o piesă vestimentară specifică arhiereilor, purtată de ei pe
11 şi
umeri împrejurul gîtului. Este unul dintre cele mai vechi veşminte arhiereşti,
din
întrebuinţarea lui în cult fiind atestată încă de prin sec. IV îl găsim şi în celelalte
tate
rituri orientale, cu excepţia nestorienilor chaldeieni (persani).
■de
Există două păreri despre originea omoforului. Cei mai mulţi cred, şi pe bună
ale
dreptate, că el ar fi continuarea veşmîntului purtat de arhiereii Legii Vechi în
Dtei
timpul slujirii la Cortul Sfînt şi la Templu, numit efod sau umerar (Ieşire 28, 4, 6-
apă
7; 39, 2-4). Alţii cred că omoforul ar fi o insignă dată de împăraţii romani
iar
episcopilor Romei prin sec. V şi la început îl purtau numai papii, iar azi
ele
corespunde cu veşmîritul pallium , pe care îl poartă papii, primaţii, arhiepiscopii şi
ţa),
anumiţi episcopi privilegiaţi. în Răsărit însă omoforul a fost de la început purtat
de către toţi arhiereii în general şi privit ca simbol al demnităţii episcopale ("cel

119
 mai ales veşmînt", zice Simeon al Tesalonicului). Pînă prin sec. XVII culoarea
omoforului era albă, iar de atunci are culoarea sacosului. Există un omofor mare
(cel mai vechi) şi unul mic (mai nou şi mai uşor de îmbrăcat şi dezbrăcat). Cel
mare se îmbracă de către arhiereu la începutul Liturghiei pînă la Apostol, cînd se
dezbracă şi este înlocuit cu omoforul mic. La îmbrăcarea omoforului
protodiaconul rosteşte în locul arhiereului formula: "Pe umeri ai luat, Hristoase,
firea noastră...”
Omoforul simbolizează oaia cea pierdută, pe care Mîntuitorul a luat-o pe
umerii Săi ca s-o mîntuiască. De aceea omoforul, ca regulă se face din lînă. In
legătură cu întrebuinţarea omoforului, Simeon al Tesalonicului precizează, că el
se îmbracă la începutul Liturghiei, se dezbracă în momentul aducerii Sf. Jertfe, se
pune din nou la înălţarea Sf. Agneţ (înainte de împărtăşire). Se îmbracă de
asemenea la hirotonie şi la alte taine. Principiul îmbrăcării omoforului este, că se
pimo atunci, cînd'm-hiereul reprezintă pe Hristos în timpul serviciului divin, iar
cînd se socoteşte că este numai slujitor al Domnului, fiind Domnul de faţă (ca de
ex. la citirea Evangheliei) atunci omoforul se depune.
3) Mantia (jj,av5uov, jiavSuaq, cappa, pluviale) este un veşmînt lung şi larg
fară mîneci, ca o pelerină bogată, de culoare purpurie, împodobită pe laturi cu
nişte benzi numite fâşii sau rîuri, se încheie la gît şi jos în faţă, avînd la dreapta
şi la stînga încheietorilor cîte 2 tăbliţe brodate sau cusute cu fir de aur (în total 4
tăbliţe).
Cu privire la originea mantiei există mai multe ipoteze. Unii cred, că mantia
arhierească îşi are originea în mantia militară persană, devenită un supraveşmînt
de ceremonie al împăraţilor bizantini, care ei l-au acordat patriarhilor în semn
distinctiv faţă de ceilalţi arhierei. Altă părere este, că mantia îşi trage originea din
mantia filosofilor adoptată de primii creştini ori din acea cappa magna purtată în
vechime de apuseni, a cărei denumire de cappa a rămas la romano-catolici şi care
la catolici devenise veşmînt liturgic încă din sec. XII. Părerea cea mai potrivită cu
privire la originea mantiei în Răsărit este ca ea derivă din mantaua monahală de
odinioară, deoarece şi arhiereii se recrutează din rîndul călugărilor. Pînă în sec.
XV mantia era purtată de arhierei ca o haină de toate zilele şi după aceea a fost
păstrată numai ca veşmînt liturgic (probabil cel din urmă veşmînt adoptat de către
# /V
arhierei). In Biserica Rusă şi arhimandriţii poartă mantie.
Mantia se îmbracă numai la slujbele, pentru care arhiereul nu îmbracă
stiharul şi sacosul, ca de ex. la Vecernie şi Litie (Priveghere), la sfinţirea apei, la
Sf. Maslu, la închinarea la icoane la Liturghie, în procesiuni. Nu se rosteşte la
îmbrăcarea ei nici o formulă, ceea ce arată caracterul ei extraliturgic şi originea ei
tîrzie.
Mantia arhierească închipuie îmbrăcămintea îngerească. După Simeon al
Tesalonicului mantia înseamnă darul lui Dumnezeu cel purtător de grijă şi
acoperitor. Rîurile simbolizează "învăţăturile felurite, care izvorăsc necontenit din
cele două Legi", iar tăbliţele de sus - tablele Legii Vechi, cele de jos - cele două
Testamente. Clopoţeii ne aduc aminte de clopoţeii de la mantia arhiereilor Legii
Vechi. Cu alte cuvinte "mantia însemnează puterea şi plenitudinea chemării
arhiereşti".

120
 B. INSIGNELE (ORNATELE) ARHIEREŞTI
1) Mitra ((j-txpa, »dSapi^, xidpa infula, lorum - legătura, învelitoare pe cap,
turban, coroană, diademă) este acoperemîntul capului folosit de arhierei la
serviciile divine, avînd de obicei forma coroanei de odinioară a împăraţilor
bizantini.
Părerea cea mai potrivită despre originea mitrei arhiereşti este că ea
înlocuieşte cununa sau chidaris-ul purtat de către arhiereii Legii Vechi în
serviciile religioase (Ieşire 28, 4, 37, 39; 39, 28). O astfel de cunună sub forma
unei foiţe de aur pusă pe frunte ar fi purtat în timpul rugăciunii Sf. Ap. Ioan şi Sf.
Iacob fratele Domnului, primul arhiereu al Ierusalimului. Alţii afirmă, că mitra
bizantină îşi are originea în coroana împăraţilor bizantini, a cărei formă o imită,
iar mitra latină derivă din tiara papală, care şi ea provine din căciuliţa care se
purta pe cap la Apus în afara serviciilor divine. După o veche tradiţie consemnată
la Teodor Balsamon, Nichifor Calist şi Simeon al Tesalonicului înainte de 1453
purtau mitră (taopov) la serviciile divine numai episcopul Romei şi patriarhul
Alexandriei. Cel dintîi ar fi primit-o Silvestru al Romei de la împăratul Constantin
cel Mare, iar papa Celestin (sec. V) ar fi acordat-o şi patriarhului Chirii al
Alexandriei, care a prezidat sinodul III de la Efes (431) fie ca semn că prezida în
locul papei, fie pentru a-şi acoperi goliciunea capului, fiind el atunci bătrîn. în
comentariul patr. Gherman nu se pomeneşte despre mitră, iar Simeon al
Tesalonicului spune categoric, că pe vremea lui (sec. XV) purtau mitră numai
patriarhul Alexandriei şi ep. Romei, ceilalţi arhierei (inclusiv patriarhul
Constantinopolului) slujeau cu capetele descoperite "pentru că ei au cap pe
Hristos, iar la hirotonie nu li s-a pus pe cap mitră, ci Evanghelie". Aşa că folosirea
mitrei în serviciul liturgic la arhiereii din Răsărit s-a introdus abia după sec. XV,
înainte fiind preluată de către patriarhii Constantinopolului după căderea oraşului
sub turci ca un fel de succesori ai împăraţilor bizantini dispăruţi. Probabil că abia
prin sec. XVIII s-a generalizat purtarea mitrei de către toţi arhiereii (episcopii).
Există trei forme de mitre: alexandrină, rusească şi bizantină, ultima se foloseşte
şi în Biserica Română şi în cele din Balcani. Arhiereul îşi pune mitra la săvîrşirea
Sf. Liturghii, precum şi la alte slujbe, rostind protodiaconul formula în locul lui:
"Pus-a Domnul coroană de pietre scumpe pe capul tău, viaţă ai cerut de la
A

Dînsul...”. In timpul Liturghiei arhiereul îşi acoperă şi descoperă capul de mai

multe ori.
După Simeon al Tesalonicului mitra simbolizează cununa de spini a
Mîntuitorului, precum şi mahrama de pe capul Lui. Este şi semnul demnităţii şi
măririi împărăteşti a Mîntuitorului, precum şi al vredniciei primite de arhiereu de
* /\

la Hristos ca săvîrşitor principal al celor sfinte şi al tainelor Lui. In Biserica Rusă

mitra se poartă şi de către arhimandriţi, iar ca distincţie se dă şi preoţilor de mir
după 40 de ani de slujbă fară cusur sau pentru merite deosebite.
2) Epigonatul sau paliţa (sau eîtiyovdxiov = pe sau sub genunchi, lat.
subgenuale, rom. bedemiţa). Este o bucată de stofa din acelaşi material ca şi
felonul sau sacosul de formă romboidală, care se atîrnă la coapsa dreaptă,
A

legîndu-se de gît cu o panglică trecută peste umărul stîng. îşi are originea într-un
 şervet purtat odinioară de către arhierei la brîu şi-l foloseau pentru a-şi şterge
mîinile la diferite spălări rituale (înainte de sfinţirea Darurilor, înainte de care
împărtăşire), precum şi la spălarea picioarelor în Joia Mare. Paliţa se (icor
întrebuinţează numai la slujirea Sf. Liturghii, îmbrăcîndu-se după epitrahil şi 1897
rostindu-se de către protodiacon cuvintele: "încinge-te cu sabia ta peste coapsa ta, deos<
puternice...”. Pentru că este o insignă dreptul de a purta paliţa se acordă de către ci şi
arhierei şi preoţilor distinşi încă din sec. XII. Paliţa aminteşte de şervetul cu care locul
şi-a şters Pilat mîinile după ce s-a spălat cu apă ca să arate că nu este vinovat de se lej
sîngele lui Hristos. După alţi tîlcuitori aminteşte de ştergarul cu care S-a încins
Mîntuitorul, cînd a spălat picioarele ucenicilor. Alţii pornind de la formula întări
îmbrăcării spun, că epigonatul este "sabia Duhului, care este cuvîntul lui pe vr;
Dumnezeu", cu care trebuie să fie înarmat arhiereul pentru a tăia sau respinge cu Pavel
el învăţăturile greşite ale ereticilor şi ale credincioşilor care nu ascultă de Hristc
Biserică. De aceea el se leagă la coapsă cum îşi leagă ostaşii sabia. 5
3) Engolpionul sau panaghiul ( to eyKoÂjriov = la sîn, lat. pectorale) este o ori (n
insignă arhierească de forma unei iconiţe-medalion, făcută din email, aur sau termir
argint şi înfaţişînd pe Mîntuitorul sau Maica Domnului, mai rar Sf. Treime. Ea se surmo
poartă atîrnată la piept, fiind legată cu un lănţişor petrecut peste gît. Este un ornat cusută
cunoscut numai în Bisericile Ortodoxe de rit bizantin. Răsări
După cei mai mulţi liturgişti engolpionul nu este altceva decît hoşenul sau formă
pectoralul din Legea Veche, în care se păstrau sorţile sfinte "Urim şi Tumim" de bas
(Ieşire 28, 4, 15-30; 29, 8), adică "arătarea şi adevărul", care preînchipuiau pe distinc
Hristos şi Maica Domnului. După alţii originea engolpionului trebuie căutată în patriar
acele mici "relicvarii", cutiuţe în care se păstrau părticele din sf. moaşte ori numai
lucruri sfinte (relicve) şi care erau purtate la piept (atîrnate de grumaz) de către şi în a
stareţii de mănăstiri, apoi şi de arhierei încă de prin sec. IV. Un astfel de relicvar CIX, 2
din aur, care conţinea o bucăţică din lemnul Sf. Cruci a fost trimis la anul 811 Li
papei Leon III de către patriarhul Constantinopolului Nichifor Mărturisitorul. La autoriti
început engolpionul avea forma de medalion sau de cruce. Din sec. XVIII a rămas Aaron,
în uz numai cea de medalion. Arhiereii poartă engolpionul atît la serviciul divin, De
cît şi în viaţa de toate zilele. Cînd slujeşte Sf. Liturghie se pune peste sacos, pastora
rostindu-se de către protodiacon cuvintele "Inimă curată zideşte...”. Patriarhul şi lui Moi
unii mitropoliţi mai deosebiţi poartă două engolpioane. de a cc
Engolpionul simbolizează pecetea şi mărturisirea credinţei cea din inimă şi capătul
"slava a toată lumea, prin care se biruieşte diavolul". Cînd are pe el chipul Maicii 16), iar
Domnului simbolizează puterea mijlocitoare şi ocrotitoare a Maicii Domnului. şi ne ar;
4) Crucea pectorală ( o oiaupoţ, crux) este o insignă a demnităţii arhiereşti, cîrja în
pe care arhiereul o poartă la piept. Din cele mai vechi timpuri creştinii purtau la păstoreş
gît o mică cruce ca talisman. Dar crucea pectorală a arhiereului are originea în de coarr
engolpion, care avea la început două forme: una de iconiţă-medalion şi alta de 6) ,
cruce. De la un timp, ne mai conţinînd de fapt moaşte şi devenind o simplă au origi
podoabă, aceste două forme de engolpion au devenit independente una de alta, poporul
luînd naştere două ornate deosebite, a căror purtare s-a restrîns numai la membrii binecuvi
clerului. purtate c
Mîntuitc

122
şterge în B. O. R. dreptul de a purta cruce în permanentă îl are numai arhiereul,
ite de care o poate acorda ca o distincţie şi preoţilor cu rangul onorific cel mai înalt
ţa se (iconom-stavrofor). In Biserica Ortodoxă Rusă ţarul Nicolae II a acordat în anul
ihil şi 1897 tuturor preoţilor dreptul de a purta în permanenţă crucea pectorală spre a se
)sa ta, deosebi de diaconi. Arhiereul poartă crucea pectorală nu numai la serviciul divin,
către ci şi în afară de el. Gînd o pune în vederea slujirii Liturghiei protodiaconul în
i care locul lui rosteşte cuvintele: "Zis-a Domnul, cel ce voieşte sa vină după Mine, să
/at de se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-Mi urmeze" (Mc 8, 34).
incins Crucea pectorală simbolizează crucea lui Hristos, fiind semn al biruinţei şi
rmula întăririi, al povăţuirii, cu care sîntem atraşi la Hristos omorînd poftele, izgonind
ii lui pe vrăjmaşi şi fiind păziţi de pretutindenea. Ea aduce aminte şi cuvintele Sf. Ap.
ge cu Pavel: "Iar mie să nu-mi fie a mă lăuda decît în Crucea Domnului nostru Iisus
;ă de Hristos" (Gal. VI, 14).
5) Cîrja sau toiagul păstoresc este un baston înalt cît un stat de om din lemn
jste o ori (mai des) din metal, împodobit cu plăcuţe de aur, argint sau fildeş; el se
r sau termină la capătul de sus cu doi şerpi afrontaţi, peste care se suprapune un glob
Ea se surmontat de o mică cruce. Pe mînerul toiagului se înfăşoară de obicei o maramă
ornat cusută cu fir pentru podoabă şi pentru a fi mai uşor de purtat. La început în
Răsărit cîrja arhierească era simplă din lemn şi avea la capătul de sus o cruce în
l sau formă de litera grecească (tau). Forma împodobită a cîrjii de azi a fost influenţată
nim" de bastonul înalt purtat de ofiţerii curţii imperiale la ceremonii şi dobîndit ca o
u pe distincţie de la împăraţii bizantini. Pînă prin sec. XVIII cîrja era purtată numai de
tă în patriarh şi niitropoliţi. Arhiereii primesc cîrja numai cînd slujesc, iar cînd asistă
; ori numai la slujbă ei rămîn cu cîrja pastorală obişnuită (mai simplă), pe care o poartă
;ătre şi în afara bisericii. La mmînarea cîrjii protodiaconul rosteşte cuvintele din Ps.
cvar CIX, 2: "Toiagul puterii tale ţi-1 va trimite Domnul din Sion".
811 La popoarele vechi toiagul (sceptrul) din mîinile împăraţilor era simbolul
. La autorităţii şi al stăpînirii lor. Prototipul cîrjii arhiereşti este în V. T toiagul lui
mas Aaron, care a odrăslit în chip minunat peste noapte (Num. XVII, 8 şi Evr. IX, 4).
vin, De aceea cîrja simbolizează puterea de a păstori Biserica şi autoritatea
cos, pastorală a arhiereului de a paşte turma cuvîntătoare încredinţată lui după modelul
ii şi lui Moise şi Aaron, care purtau toiege ca semne văzute ale autorităţii şi puterii lor
de a conduce pe poporul evreu (leş. VII, 20;VIII, 16-17). Cei doi şerpi de la
ă şi capătul de sus al cîrjii simbolizează înţelepciunea pastorală a arhiereului (Mt. X,
licii 16), iar globuleţul cu cruce dintre capetele şerpilor simbolizează globul pămîntesc
şi ne arată că Hristos a sfarîmat prin cruce capetele nevăzuţilor balauri. De aceea
-Şti, cîrja în întregimea ei simbolizează crucea lui Hristos, în numele căruia arhiereul
A

li la păstoreşte. In unele mănăstiri greceşti şi egumenii poartă cîrja terminată cu un fel

i în de coame cu extremităţile întoarse în jos ca o ancoră (slavoneşte posoh).
de 6) Dicherul şi tricherul sînt două sfeşnice mici (cu 2 şi 3 lumînări). Ele îşi
iplă au originea în sfeşnicul, pe care îl purtau împăraţii bizantini spre a binecuvînta
lta, poporul şi se întrebuinţează mai ales la Liturghia arhierească. Cu ele arhiereul
brii binecuvintează pe credincioşi la anumite momente din cursul slujbei, în rest fiind
purtate de ipodiaconi la vhoade. Dicherul simbolizează cele două firi din persoana
Mîntuitorului, iar tricherul - pe cele trei persoane ale Sfintei Treimi. Odinioară

123
înaintea arhiereului se purta un sfeşnic cu o singură luminare, spre deosebire de
sfeşnicul cu două braţe şi lumini, care se purtau înaintea împăraţilor şi a
patriarhilor, simbolizînd îndoita putere, lumească şi bisericească a împăraţilor.
7) Vulturul este un mic covor rotund şi avînd pe el brodat chipul unui vultur
cu aripile întinse zburînd pe deasupra unei cetăţi cu trei rîuri. El se pune în altar
sau în naos la slujbele arhiereşti pentru a sta pe el arhiereul, în locurile unde se
opreşte momentan sau stă mai mult timp. Vulturul simbolizează pietatea şi
înţelepciunea arhiereului, iar cetatea peste care zboară vulturul reprezintă
episcopia (eparhia) condusă de arhiereu. Mai însemnează şi înălţimea şi
sublimitatea demnităţii arhiereşti: precum vulturul se înalţă în zbor mai sus decît
toate zburătoarele, tot aşa şi arhiereul prin ştiinţa şi viaţa lui pilduitoare trebuie să
se ridice deasupra credincioşilor săi la înălţimea de la care trebuie să vadă, ca
vulturul, tot ceea ce se petrece jos, în cuprinsul eparhiei sale spre a promova
binele şi înfrîna răul.

7. Citeva îndrumări despre folosirea şi păstarea veşmintelor liturgice

înainte de a fi puse în folosinţa cultului toate veşmintele liturgice noi se
sfinţesc de către preot sau episcop după rînduiala prescrisă în cărţile de slujbă.
Orice veşmînt înainte de îmbrăcare în vederea slujirii se binecuvintează şi se
sărută de clericii respectivi în semn de respect (diaconul cere şi primeşte
binecuvîntarea de la episcop sau preot), apoi se îmbracă (dacă pentru Liturghie se
rosteşte şi formulele sacramentale prevăzute pentru fiecare veşmînt). La
îmbrăcarea arhiereului formulele le rosteşte protodiaconul în locul arhiereului.
Veşmintele trebuie păstrate cu grijă şi în bună stare, în biserică (în
veşmîntar-rizniţă, acolo unde există, ori într-un dulap anume făcut), fiind ferite de
praf şi murdărie. Este oprit sfinţiţilor slujitori să îmbrace veşminte murdare,
mototolite sau rupte, căci aceasta însemnează lipsa de respect faţă de Dumnezeu
Căruia slujim, dar produce totodată şi o impresie defavorabilă asupra
credincioşilor.
Cînd se învechesc şi sînt prea uzate încît nu mai pot fi folosite dacă
veşmintele respective nu reprezintă o valoare materială, documentară sau artistică,
/V

ele pot fi arse şi cenuşa îngropată (Can apost 72, 73). In unele mănăstiri, episcopii
şi biserici de enorie există muzee bisericeşti, în care se păstrează între altele şi
veşminte vechi, care sînt încă în stare bună şi au careva valoare deosebită.

Cap. III
PRINCIPALELE MATERII FOLOSITE ÎN CULTUL ORTODOX
ŞI SEMNIFICAŢIA LOR SIMBOLICĂ

Pentru a exprima cît mai concret adevărurile şi ideile religioase abstracte

Biserica creştină de-a lungul istoriei a folosit în cult diferite mijloace materiale
luate din natură, care binecuvîntate sau sfinţite, servesc ca semne simbolice în
raport cu adevărurile supranaturale ale credinţei. Dar aceste mijloace materiale au

124
 valoare nu prin ele înşine, ci numai în raport cu divinitatea, cu care nu se pot
confunda. De aceea ele se folosesc ca mijloace auxiliare sau de exprimare a
cinstirii lui Dumnezeu şi se numesc simboale naturale. Principalele materii
(simboale naturale) folosite în cultul ortodox sînt: pîinea, vinul, apa, untdelemnul,
tămîia, lumînarea şi lumina în general.
1- 2 . Pîinea şi vinul sînt întrebuinţate în primul rînd ca materie a S f
Euharistii instituită de Mîntuitorul însuşi la Cina cea de Taină. La ortodocşi se
foloseşte pîinea dospită.
Pîinea şi vinul se mai întrebuinţează şi la alte taine şi ierurgii, ca cununie,
litie, slujbe funebre. încă în Vechiul Testament pîinea facea parte din materia de
jertfa - "pîinile punerii înainte". Ofranda de pîine era expresia recunoştinţei
omului faţă de bunătatea şi binefacerile lui Dumnezeu. Melhisedec a întîmpinat pe
Avraam cu pîine şi vin. Era o prefigurare a jertfei euharistice, care avea să se
instituie în N. Testament. în cultul creştin pîinea şi vinul simbolizează trupul şi
sîngele lui Hristos, în care ele se prefac după sfinţirea darurilor la Sf. Liturghie.
Pîinea şi vinul aduse de creştini la altar sub formă de prescuri şi vin mai pot
simboliza ofranda propriei lor vieţi, căci ele sînt sfinţite şi prin sudoarea muncii
lor şi totodată sînt dovada văzută a participării la Sf. Jertfa, care se aduce prin
preot la Sf. Liturghie.
3. Apa este o altă materie foarte importantă folosită în cultul creştin. Apa
este elementul natural, care astîmpără setea omului şi se foloseşte pentru curăţenia
lui corporală ca şi pentru alte nevoi gospodăreşti. Calitatea naturală a apei de a
curăţi şi a spăla în viaţa religioasă ea devine simbol al purificării şi curăţiei
spirituale. Amestecată cu vin la Proscomidie, la Liturghie ea simbolizează apa
care a curs odată cu sîngele din coasta lui Hristos şi care au devenit apoi cele
două izvoare ale vieţii Harului: apa Botezului şi sîngele Sf. împărtăşanii. în V.
Testament apa era indispensabilă pentru spălarea necurăţiilor. Prin Potopul lui
A ___

Noe Dumnezeu a curăţit lumea de păcat. In V. T. toţi care serveau lui Dumnezeu
dacă trebuiau să îndeplinească ritualul spălării mîinilor şi picioarelor cu apă înainte de
stică, aducerea jertfelor. Pînă în sec. VI toţi creştinii îşi spălau mîinile înainte de
icopii împărtăşire. Astăzi îşi spală mîinile numai slujitorii înainte de începerea
3le şi Proscomidiei (cu Ps. 25), înainte de împărtăşire şi după împărtăşire sau potrebire.
Spălarea mîinilor cu apă semnifică curăţirea spirituală. Prin botezul Său în apele
Iordanului Mîntuitorul a sfinţit toate apele. Apa se mai foloseşte la sfinţirea mică
şi mare a apei, la botezuri, la sfinţirea caselor, a fintînilor şi a obiectelor de cult.
4. Untdelemnul îndeosebi cel de măsline a fost totdeauna folosit ca hrană, ca
A

element vindecător, dar şi ca materie de luminat. In V. T. era folosit ca materie de

jertfa şi se aducea la altar. Cu untdelemn se ungeau arhiereii, profeţii şi împăraţii
A ___

şi simboliza pacea, voia lui Dumnezeu şi binecuvîntarea Lui. In Noul Testament

se foloseşte la botez, la litie, la Sf. Maslu, la ungerea credincioşilor la frunte. Este
tracte folosit şi în candele pentru a lumina.
triale Untdelemnul este elementul principal în compoziţia S f Mir amestecat cu vin
ce în curat, balsam, anumite plante aromate şi răşini în total 36 la număr, în proporţii
ile au stabilite. Întîi se face sfinţirea apei, se binecuvintează toate materiile prin
stropirea cu aghiazmă, apoi ele se pisează şi ferb în vase speciale în mijlocul

125
 bisericii. Pregătirile se încep joi înainte de Florii şi se încheie joi în săptămîna
Patimilor, se face sfinţirea de către soborul ierarhilor în frunte cu patriarhul ţării.
Prin sfinţire Sf. Mir devine nu un simplu simbol sau o imagine, ci un vehicul
purtător al energiilor Sf. Duh, pe care le conţine în chip real. Prin mulţimea
săvi
mirodeniilor din care este făcut Sf. şi Marele Mir arată tocmai mulţimea şi
nun
felurimea darurilor şi a puterilor Sf. Duh, care pune în lucrare diferitele virtuţi
Tesi
creştine. Sf. Mir se foloseşte la Taina Mirungerii, de asemenea şi la sfinţirea
adăi
bisericilor şi antimiselor ca izvor de sfinţire.
Bise
5. Tămîia este o răşină a arborelui numit boswellia serrata sau floribunda
A
cînti
papyrifera, care creşte în Africa şi în India, sucul căreia se întăreşte la soare. In
în ai
cultul V. T. tămîia era nelipsită alături de toate jertfele care se aduceau la altar lui
A
tezai
Dumnezeu, atît cele nesîngeroase, cît şi cele sîngeroase. încă din primele secole
de c
creştine avem mărturii de folosirea tămîiei în Liturghia Sf. Iacob. La Sf. Liturghie
cult,
tămîia se foloseşte mai ales în acele momente, în care se face sfinţită prezenţa
săvîi
simbolică a Mîntuitorului şi care trebuie subliniat prin înmiresmirea bisericii.
liturţ
Fumul şi mireasma tămîiei creează o atmosferă specifică, prielnică pentru
rugăciune şi meditaţie religioasă. Tămîia prin fumul şi mireasma ei subliniază
frumuseţea actelor de cult, creează atmosfera de sfinţenie şi astfel ea se integrează
în actul de slujire a lui Dumnezeu ca un dar, ca o preţioasă ofrandă şi simbol al Litur
Arhit
rugăciunii şi faptei bune. Tămîia e simbol al rugăciunii de cinstire a lui
Dumnezeu, dar şi de implorare a harului sfinţitor al Sf. Duh. Nu numai la
Evan,
Liturghie, dar la nici o slujbă religioasă tămîia nu poate lipsi. Mireasma ei alungă
lectui
duhurile necurate. Tămîia în cultul ortodox este strîns legată de credinţa în viaţa
dumii
viitoare, este o expresie a acestei credinţe. Nici o slujbă de înmormîntare,
pomenire a morţilor nu se face fară tămîiere. î
6 . Luminarea şi lumina în general. Luminarea şi candelele aprinse sînt citire«
biseri
expresia credinţei în Dumnezeu, un mijloc de legătură între om şi Dumnezeu,
stabilită şi determinată de libera voinţă a credinciosului. în V. Test. preoţii şi se
trebuiau să aprindă candelele înaintea chivotului Legii în fiecare seară. în vremea Evagt
persecuţiilor creştinii se adunau la rugăciune în catacombe, pe care le luminau cu model
lumînări. După ce s-a dat libertate Bisericii în sec. IV luminările au continuat să perico
fie folosite, dar acum ele aveau un caracter simbolic. Lumini se aprind şi în sărbăt
candele cu untdelemn, care au aceeaşi însemnătate ca şi luminările. Luminările se secolu
aprind în sfeşnice dinaintea icoanelor, iar candelele ard pe Sf. Masă şi suspendate Perico
dinaintea icoanelor mari, de asemenea şi prin casele credincioşilor. să se p
Lumina este socotită ca simbol al bucuriei împărtăşirii din lumina divină: Pi
"Că la Tine este izvorul vieţii, întru lumina Ta vom vedea lumină". Lumina este avînd
un atribut al divinităţii şi totodată o condiţie a vieţii. Mîntuitorul este vestit de perioa<
prooroci ca o lumină ce va risipi întunericul răului şi necredinţei. citirile
Noul T
A

In
Evangl
lui Luc
/\

In
Vameşi

126
 Cap. IV
CĂRŢILE LITURGICE, ÎMPĂRŢIREA Şl CONŢINUTUL LOR

Potrivit cu porunca dată de Mintuitorul la Cina cea de Taină, Sf. Apostoli

săvîrşeau "Frîngerea pîinii" la început zilnic (Fapte II, 42, 46-47), iar mai tîrziu
numai duminica. Cu acest prilej ei citeau şi tălmăceau din Sf. Scriptură а V.
Testament şi din epistolele Sf. Ap. Pavel (1 Tim IV, 13; 1 Cor XIV, 2), la care se
adăugau şi diferite rugăciuni şi cîntări luate din Sf. Scriptură ori compuse de
Biserică. Toate aceste citiri din cărţile Sf. Scripturi, precum şi rugăciunile şi
cîntările, care erau folosite la săvîrşirea sfintelor slujbe au fost adunate cu timpul
în anumite cărţi, în care se păstrează atît pericopele biblice folosite în cult, cît şi
tezaurul de imne şi rugăciuni compuse de Sf. Apostoli şi de generaţiile următoare
de creştini. Ele poartă denumirea de cărţi liturgice, cărţi de ritual sau cărţi de
cult, cuprinzînd tot ceea ce este de trebuinţă slujitorilor bisericeşti pentru
săvîrşirea cultului divin public al Bisericii Ortodoxe. După conţinutul lor cărţile
liturgice folosite în serviciul divin al Bisericii Ortodoxe se împart în:
a) Cărţi extrase din S f Scriptură (Evanghelia, Apostolul, Psaltirea);
b) Cărţi alcătuite de Biserică pe baza tradiţiei bisericeşti (Tipicul,
Liturghierul, Molitfelnicul, Triodul, Penticostarul, Octoihul, Mineele, Ceaslovul,
Arhieraticonul ş. a.).
1. Evanghelia sau Evangheliarul (еиауугАл^со =binevestesc, lat.
Evanghelistarium) este cartea de slujbă, care cuprinde pericopele (bucăţi de
lectură) din cele patru Evanghelii aşa cum se citesc la Sf. Liturghie în toate
duminicile şi sărbătorile de peste an, precum şi la diferite slujbe bisericeşti.
în primele secole ale Bisericii nu erau încă fixate pericopele evanghelice, iar
citirea unor texte din Sf. Scriptură rămînea la alegerea conducătorilor fiecărei
biserici. Abia în secolul IV se face împărţirea Evangheliilor în capitole şi versete
şi se precizează pericopele (slav. зачала). Această împărţire se atribuie lui
Evagrie Ponticul (sec. IV) şi lui Eutalie diacon din Alexandria, care au avut ca
model o împărţire asemănătoare a Vechiului Testament. Stabilirea definitivă a
pericopelor evanghelice cu prescurtarea lor s-a făcut abia prin sec. IX, cînd şi
sărbătorile sînt aproape fixate datorită dezvoltării cultului sfinţilor, începînd cu
secolul V, mai ales după sinoadele ecumenice de la Efes (431) şi Calcedon (451).
Pericopelor li s-au adăugat anumite formule de introducere pentru ca Evangheliile
să se poată încadra mai firesc în cult: "Zis-a Domnul...”, "în vremea aceea...”.
Pericopele sînt grupate în Evangheliar după Evangheliile din care s-au luat,
avînd în frunte descrisă viaţa evanghelistului, şi sînt împărţite potrivit celor trei
perioade mari ale anului bisericesc: Penticostarul, Octoihul şi Triodul. De aceea
citirile anuale se încep cu Evanghelia de la Ioan şi nu cu cea de la Matei ca în
Noul Testament.
A

In perioada Penticostarului din duminica învierii pînă la Rusalii se citeşte

Evanghelia lui Ioan cu trei excepţii: marţi a treia zi de Paşti se citeşte Evanghelia
lui Luca; în duminica Mironosiţelor tot a lui Luca, iar la înălţare a lui Marcu.
A

In perioada Octoihului de luni după Pogorîrea Sf. Duh şi pînă la duminica

Vameşului şi a Fariseului se alternează lectura pericopelor de la Matei, Marcu şi

127
Luca: 11 săptămîni se citesc din Ev. lui Matei; 6 săptămîni de luni pînă vineri din
Ev. lui Marcu, iar sîmbăta şi duminica tot a lui Matei; 12 săptămîni din Ev. lui
Luca şi apoi dinnou 4 săptămîni de luni pînă vineri Ev. lui Marcu, iar sîmbăta şi
duminica din Ev. lui Luca.
în perioada Triodului alternările de citiri din evanghelişti sînt mai frecvente,
iar în săptămîna Patimilor citiri se fac din toţi evangheliştii.
Afară de Evangheliile celor trei perioade ale anului bisericesc mai sînt 11
pericope ale învierii, adunate din toţi evangheliştii, care se citesc consecutiv la
fiecare duminică dimineaţa la Utrenie.
în perioada Octoihului mai sînt 5 duminici , în care rînduiala slujbei învierii
se combină cu cîntări speciale şi citiri din Evanghelii închinate unor Sf. Părinţi ai
Bisericii şi Sf. Strămoşi şi Părinţi după trup ai Domnului Iisus Hristos:
1) Duminica Sf. Părinţi (ierarhi de la Sinodul IV ecumenic, Calcedon 451)
dintre 13 şi 19 iulie, care se pomenesc la 16 iulie, dacă cade duminica, iar de nu,
în duminica anterioară sau următoare;
2) Duminica Sf. Părinţi de la Sinodul VII ecumenic (Niceea 787) între 1 1 şi
17 octombrie sau în duminica următoare (coincide cu duminica a 21 -a după
Rusalii);
3) Duminica S f Strămoşi după trup ai lui Hristos (drepţi, patriarhi şi
prooroci ai Legii Vechi), care poate cădea între 11 şi 17 decembrie(penultima
duminică înainte de Naşterea Domnului;
4) Duminica S f Părinţi după trup ai lui Hristos, care poate cădea între 12 şi
24 decembrie, fiind ultima duminică înainte de Naşterea Domnului;
5) Duminica de după Naşterea Domnului, care poate cădea între 26 şi 30
decembrie, cînd se pomenesc Sf. Fecioară, Iosif Logodnicul, împăratul David şi
Iacob fratele Domnului.
în sîmbăta şi duminica dinainte de Botezul Domnului ca şi în sîmbăta şi
duminica de după Botez deasemenea există pericope speciale în legătură cu
praznicul Botezului. Tot aşa există perecope de sîmbătă şi duminică dinainte şi
/V

după sărbătoarea înălţării Sf. Cruci.

Ca să poată găsi mai uşor în Evangheliar pericopele de care are nevoie,
slujitorul altarului este bine să ştie, că cartea Evangheliei este împărţită în cîteva
părţi sau cicluri Evanghelice:
1) Evangheliile, care se citesc la Liturghie din ziua întîia de Paşti pînă în
sîmbăta Patimilor. De la Paşti pînă la Rusalii aceste pericope poartă numirea
"După Paşti" apoi "După Pogorîrea Sf. Duh", iar în Postul Mare după numărul
săptămînii din Post. Ele se mai numesc şi "Evangheliile zilelor";
2) Cele 11 Evanghelii ale învierii, care se citesc duminica dimineaţa la
Utrenie;
3) Evangheliile din cursul lunilor (ale Sinaxarului);
4) Evangheliile de obşte (la zilele sfinţilor care n-au Evanghelii de rînd la
luni);
5) Evangheliile morţilor pe zilele săptămînii;
6) Evangheliile la toată trebuinţa, adică la Sf. Taine şi ierurgii.
 La sfîrşitul cărţii este pus Evanghelistarul (slavoneşte Pashalia), adică cele
35 tabele calendaristice arătînd şirul Evangheliilor din fiecare an după data
schimbătoare a Sf. Paşti.
2. Apostolul este cartea de cult, care cuprinde texte scripturice: Faptele
Apostolilor, 14 epistole ale Sf. Ap. Pavel (către Romani, Îşi 2 Corinteni, Galateni,
Efeseni, Filipeni, Goloseni, 1 şi 2 Tesaloniceni, 1 şi 2 Timotei , Tit, Filimon,
Evrei) şi 7 epistole soborniceşti sau generale (Epistola Sf. Ap. Iacob fratele
Domnului, 1 şi 2 Petru, 1, 2 şi 3 ale Sf. Ap. Ioan şi una a Sf. Ap. Iuda Tadeul)
aranjate în pericope pentru citire la slujbele bisericeşti şi împărţite ca şi
Evangheliile pe perioadele mari ale anului bisericesc. Numai din Apocalipsă nu se
citeşte. în perioada Penticostarului se citeşte din Faptele Apostolilor, iar de la
Rusalii înainte din Epistolile pauline şi din cele soborniceşti.
Introducerea Apostolului în cult s-a făcut de către Sf. Apostoli (pentru
aceasta ei trimeteau epistole, ca să fie citite spre a sluji creştinilor de călăuze ale
dreptei învăţături), iar împărţirea în capitole, versete şi pericope s-a făcut de
aceiaşi Eutalie şi Evagrie. La început citirea Apostolului se încadra în texte din
psalmi, dar cu timpul psalmii s-au redus şi astăzi n-a rămas decît prochimenul la
începutul citirii şi Aliluia la sfîrşit.
Apostolul se citeşte numai la Liturghie şi trebuinţi. Prochimenul şi Aliluia
duminica şi la sărbători le găsim la pericopa care se citeşte, iar pentru zilele de
rînd din cursul săptămînii ele sînt arătate într-un capitol special la sfîrşitul cărţii.
Cartea Apostolului are următoarea împărţire în subdiviziuni sau cicluri:
1) Pericopele care se citesc la Liturghie din ziua întîia de Paşti pînă în
sîmbăta Patimilor cu aceleaşi numiri ca şi Evangheliile - "După Paşti", "După
Pogorîrea Sf. Duh". Se mai numesc şi "Apostolii zilelor";
2) Rînduiala citirii Apostolului în cele douăsprezece luni ale anului;
3) Citirea Apostolului pentru morţi pe zilele săptămînii;
4) Citirea Apostolului la felurite trebuinţi.
La sfîrşitul cărţii avem capitolul cu prochimene, Aliluia şi chinonice
(priceastne) pentru zilele de rînd din cursul săptămînii.
3. Psaltirea ( ij/a^|j.o<;= cîntare, odă, lat. Psalterium - instrument muzical de
acompaniat cu 10 coarde, care se folosea la cîntarea psalmilor în templul din
Ierusalim) este una din cărţile de cult ale Vechiului Testament, care de timpuriu a
intrat şi în cultul creştin. în Psaltire sînt cuprinse cele mai frumoase imne de
slăvire a lui Dumnezeu, ceea ce explică şi cea mai frecventă folosire a ei în cadrul
cultului divin public cît şi al psalmilor. Psaltirea este alcătuită din 150 psalmi,
atribuiţi lui David şi altor autori, împărţiţi în 20 catisme. La începutul cărţii ca
regulă este un capitol îndrumător, în care se arată ce catisme în ce zi de citit. La
sfîrşitul fiecărei catisme găsim scrise troparele şi rugăciunea pentru citirea
individuală a Psaltirii. La sfîrşitul cărţii pot fi unele adaosuri: Mărimurile
sărbătorilor, Cîntările lui Moise, care se folosesc la canoane în zilele de rînd din
Postul Mare; în unele ediţii şi Paraclisul Maicii Domnului şi altele.
4. Liturghierul este cartea de slujbă, care cuprinde rînduiala pentru preoţi şi
diaconi la Vecernie, Utrenie şi cele 3 Liturghii ortodoxe. Mai cuprinde
deasemenea rînduiala pregătirii slujitorilor pentru Liturghie, rînduiala

129
 împărtăşirii; sînt redate otpusturile praznicilor şi ale zilelor de rînd din cursul
săptămînii; rugăciuni la felurite sfinţiri (colivei, sălciei, mîncărurilor la Paşti);
rugăciuni pentru diferite cereri de trebuinţă din viaţa omului (pentru bolnavi,
vrăjmaşi etc); mai conţine referiri la diferite situaţii ce pot surveni în timpul
slujbei (ex. răsturnarea potirului). La sfîrşitul Liturghierului se include Tipicul
slujbei Sf. Liturghii cu arhiereu şi Sinaxarul pentru tot anul.
Despre importanţa acestei cărţi de slujbă pentru desfăşurarea corectă a
cultului Bisericii creştine se vede şi din faptul existenţei de timpuriu a diverselor
Rînduieli bisericeşti ca Constituţiile Apostolice (sec. III), Evhologhionul lui
Serapion (sec. IV), a numeroaselor manuscrise descoperite în sec. trecut la
muntele Athos, dintre care majoritatea sînt Liturghiere. în România primul tipărit
a fost Liturghierul lui Macarie la 1508, (în slavoneşte), iar în româneşte primul îl
tipăreşte Coresi la 1570.
5. Molitfelnicul este cartea de slujbă numită şi Evhologhiul (=
rugăciune+cuvînt) care cuprinde toate slujbele cerute de nevoile vieţii spirituale
ale creştinului, începînd de la naşterea lui pînă la moarte. în Molitfelnic sînt
MM A.

slujbele Sfintelor Taine (Botezul, Ungerea cu Sf. Mir, Mărturisirea, împărtăşania,

Sf. Maslul, Cununia), ale ierurgiilor (oflştania, slujba înmormîntării, a
parastaselor, a sfinţirii crucii ce se pune pe mormînt), precum şi rugăciuni legate
de tot felul de necesităţi sufleteşti cerute de credincioşi cînd se află mai ales în
suferinţe şi boli: dezlegări de păcate, de blesteme, de învrăjbiri, Molitfele lui
Vasile cel Mare "pentru cei ce pătimesc de la diavol şi pentru toată neputinţa",
Rînduieli şi rugăciuni la felurite trebuinţe (la temelia casei, pentru casa nouă,
pentru sfinţirea fîntînii, binecuvîntare la începerea semănatului, la arie, la sădirea
şi culesul viei, la aducerea darurilor de pîrgă, la vreme de secetă; la ţarini, vii,
grădini cînd sînt stricate de insecte; pentru izbăvire de cutremur, de tunete,
fulgere şi diverse calamităţi ale naturii, epidemii; Rugăciuni pentru cei ce
călătoresc, pentru sfinţirea obiectelor de cult; Rugăciuni şi rînduieli la posturi şi
praznice împărăteşti etc.
Molitfelnicul este o carte întocmită în timp, începînd din sec. IV (ex.
Rugăciunile, Molitfele Sf. Vasile şi Sf. Ioan Hrisostom) pînă prin sec. IX. La baza
lui stau textele manuscrise de la Sf. Iacov, Sf. Marcu, Liturghia (sumară) din
Const. Apostolice şi Liturghiile celor 3 mari Părinţi ai Bisericii, adică Sf. Vasile
cel Mare, Sf. Ioan Gură de Aur şi Sf. Grigore cel Mare (Dialogul).
6. Aghiazmatarul este un extras din Molitfelnic şi conţine rînduiala acelor
taine, ierurgii şi rugăciuni, care sînt mai des săvîrşite de către preoţii de parohie:
Botezul cu rugăciunile mamei, Mărturisirea, Cununia, Sf. Maslu, împărtăşirea,
ofiştania, înmormîntarea, Molitfele Sf. Vasile, sfinţirea casei, sfinţirea fîntînii,
dezlegarea de blestem, rugăciuni la felurite neputinţi şi boli, rînduiala la animale
bolnave, Sinaxar pentru tot anul.
7. Panihida cuprinde rînduiala înmormîntării mirenilor, pruncilor, preoţilor,
călugărilor, la Paşti şi ale altor slujbe pentru morţi: Panihida, Binecuvîntarea
crucii ce se aşează pe mormînt, Rugăciunea la împărţirea hainelor pentru cei
morţi, Litia mică, Rînduiala ridicării Panaghiei pentru cei răposaţi şi Evangheliile
ce se citesc la stîlpi.
 8. Carte de Tedeum (Doxologii). Cuprinde slujbe de mulţumire şi cerere la
felurite ocazii: Anul Nou, Deschiderea sesiunilor Sf. Sinod şi altor adunări
A

bisericeşti, începutul anului şcolar, la sărbători comemorative (Ziua numelui

chiriarhului, sărbători naţionale), pentru unele binefaceri primite de la Dumnezeu
/\

etc cu următoarea rînduială: începutul obişnuit, un psalm, ectenia mare, tropare,

Apostol, Evanghelie, ectenie întreită, rugăciunea, imnul "Pe Tine Dumnezeule Te
lăudăm...”sau Doxologia mare, otpust, cuvîntarea comemorativă sau omagială
cerută de împrejurare (cînd este cazul). Mulţi ani... (cînd este cazul).
9. Acatistierul este una din cărţile de mare utilitate atît pentru preot, cît şi
pentru credincioşi. Ediţia din 1996 cuprinde 44 acatiste: Preasflntei Treimi,
Domnului Iisus Hristos, Maicii Domnului, Sfintei Cruci, la unele praznice
împărăteşti şi mai multor sfinţi, care sînt prăznuiţi prin părţile noastre. La sfîrşit
sînt redate cele 2 Paraclise ale Maicii Domnului.
10. Ceaslovul cuprinde slujbele Ceasurilor liturgice I, III, VI şi IX de la care
şi-a primit numirea de Ceaslov. Mai conţine în întregime slujbele mici din cursul
zilei liturgice (Miezonoptica din toate zilele, Miezonoptica din sîmbete,
Pavecerniţa cea Mare, Pavecerniţa cea mică, Obedniţa) şi părţile neschimbătoare,
care se repetă zilnic, ale slujbelor mai mari din cursul zilei (troparele treimice şi
rugăciunea finală ale Miezonopticii din duminici; psalmii, stihurile stihirilor,
Lumină lină..., Acum slobozeşti..., Măreşte suflete al meu pe Domnul...,
doxologiile de la Vecernie şi Utrenie). Afară de slujbele zilnice publice în
Ceaslov mai găsim Rugăciunile dimineţii, Rugăciunile de seară, Paraclisul Maicii
Domnului, unele Acatiste, Canonul şi Rugăciunile împărtăşirii, troparele şi
condacele învierii, troparele morţilor, troparele şi condacele săptămînii, troparele
şi condacele Triodului şi ale Penticostarului, Sinaxar peste tot anul cu troparele şi
condacele sfinţilor mai de seamă.
11. Octoihul ( (0Kxcbri%o^ =opt glasuri) conţine imne cîntate la serviciul divin
aşezate pe 8 glasuri, cîte un glas pe săptămînă. Octoihul este cartea principală de
slujbă pentru duminici, fără de care nu poţi săvîrşi duminica slujba învierii. La
început Octoihul conţinea numai rînduiala serviciului din duminici, compusă de
Sf. Ioan Damaschinul; mai tîrziu s-au adăugat şi imnele pentru celelalte zile ale
săptămînii, compuse de Iosif arhiepiscopul Tesalonicului şi de Teofan
Mărturisitorul din sec. IX, precum şi cele compuse mai înainte de Anatolie
patriarhul Constantinopolului (+458).
Duminica Octoihul nu se foloseşte numai atunci, cînd în ziua ceea cade una
din sărbătorile celor 12 praznice împărăteşti ale Mîntuitorului - Naşterea
Domnului, Botezul, Schimbarea la faţă, înălţarea Sf. Cruci, de asemenea şi la
Florii şi în Duminica Mare, dar în toate aceste duminici nici slujba învierii nu se
face. Nu se întrebuinţează deloc Octoihul nici în perioada Penticostarului, cînd
toate cîntările Octoihului se înlocuiesc cu ale Penticostarului.
In zilele de rînd ale săptămînii, Octoihul se foloseşte numai pentru a
complecta acele părţi ale slujbelor, care lipsesc în Mineu. De ex. , dacă slujba din
Mineu la Doamne strigat-am are numai 3 stihiri, se pun 3 stihiri din Octoih şi 3
din Mineu. Dar dacă în Mineu sînt 6 stihiri, cele din Octoih se lasă. Dacă la
Stihoavnă în Mineu nu-s deloc stihiri, se pun cele din Octoih. Dar dacă în Mineu

131
 la Stihoavnă sînt stihiri numai la Slavă... şi la Şi acum..., celelalte stihiri se iau din Oci
Octoih, iar la Slavă... Şi acum... se pun cele din Mineu. La fel se face şi la Boi
celelalte părţi ale slujbelor. Numai Luminînda se pune şi cea din Octoih şi cea din Per
A 9 9 9 m 9

Mineu. In zi de rînd îndrumările de tipic pentru strană le găsim în Mineu. sla^

Octoihul nu se foloseşte în zi de rînd, dacă în Mineu este slujbă cu polieleu
sau cu priveghere; deasemenea şi în perioada de pînă la prăznuirea şi după adi<
prăznuirea celor 12 praznice împărăteşti. înct
După un model asemănător slujba de duminică din Octoih se uneşte cu cea Cu\
din Mineu, dar nu întocmai, căci slujba învierii este mai însemnată şi de aceea ea din
numai se micşorează în dependenţă de însemnătatea celei din Mineu ca să-i dea Trie
loc şi ei. De ex. , dacă la Doamne strigat-am slujba din Mineu are 3 stihiri, din aceî
Octoih se pun 7 stihiri şi din Mineu 3. Dacă în Mineu sînt 6 stihiri, se pun 6 stihiri mar
din Octoih şi 4 din Mineu (2 se lasă). Dacă în Mineu sînt 8 stihiri, din Octoih se el s<
pun 4 şi din Mineu 6 . Dacă sfîntul din Mineu are stihiră la Slavă..., se pune şi ea, şi al
iar la Şi acum... dogmatica glasului de rînd din Octoih. La Stihoavnă duminica se
pun numaidecît stihirile învierii din Octoih. Numai la Slavă... se pune cea din Peni
Mineu, dacă este, iar bogorodicina Mineului (pentru că-i din zi de rînd) se Trio
înlocuieşte cu cea a învierii din Octoih, dar nu a glasului de rînd, ci a duminicii Egip
glasului stihirii de la Slavă... săpt:
Canoanele se pun şi ale Octoihului şi cele din Mineu. Numai dacă în Mineu reda
sînt 2 canoane, cel al Crucii şi învierii din Octoih se lasă. Dacă în Mineu sînt săpti
stihiri la Laude se pun 4 din Octoih şi 4 din Mineu. Dacă nu sînt, se pun numai ale Crite
Octoihului. lui S
12. Mineul ( (irivot; =lună) este cartea de la strană, care cuprinde slujbele
praznicilor împărăteşti şi ale sfinţilor pentru fiecare zi a anului bisericesc începind stran
cu 1 septembrie pina la 31 august împărţite în 12 cărţi (cîte o carte pentru fiecare Imne
lună), fiecare volum purtînd numele lunii pentru care a fost scris: Mineul pe a înv
Martie, pe Iulie etc. Pe lîngă rînduiala slujbei în Mineu se mai află şi viaţa de M
sfintului sau istoricul sărbătorii sub denumirea de Sinaxar. La sfîrşitul Mineelor Penti
fiecărei luni sînt cîte 2 adaosuri: cu troparele de obşte ale sfinţilor şi Penti
bogorodicinele troparelor aşezate pe glasuri şi zilele săptămînii, uneori şi tipicul încep
unor slujbe.
Mineele se folosesc în slujbe împreună cu Octoihul, în perioada arhie:
Penticostarului - cu Penticostarul, în Postul Mare în zi de rînd cu Triodul, iar obiec
duminica în Postul Mare numai la sărbătorile mari ale Mineului cu Octoihul şi j

Triodul. Biser
Primele Minee lunare au apărut în sec. VIII - IX şi se datorează imno-grafilor biseri
bizantini Metodie Mărturisitorul, Iosif Graptul, Ioan al Evhaitelor ş. a. chiar
13. Antologhionul (=Florar) este un extras din toate Mineele lunare ale adică
slujbelor împărăteşti şi ale sfinţilor mai mari, care în calendare sînt însemnate cu lui a :
roşu. aceas
14. Mineul de obşte conţine slujbe de obşte ale sfinţilor cu polieleu: "la un poartă
Mucenic", "la un Apostol", "la un Cuvios" ş. a. m. d. Unde se cuvine de zis Ieruss
numele sfintului sărbătorit este lăsat loc gol ca citeţul să-l pună el. Mai este în făcut
Mineul de obşte slujba din ziua de Paşti, slujba învierii glasului al 6 -lea (din a adi

132
 Octoih), slujba de obşte a Mîntuitorului, a Maicii Domnului, a Crucii, a Sf. Ioan
Botezătorul, paremiile, Apostolii, Evangheliile de obşte, troparele Triodului şi ale
Penticostarului, slujba la Acoperemîntul Maicii Domnului. Este tradus din
slavoneşte şi scris cu litere vechi moldoveneşti (slavone).
15. Triodul este cartea principală de la strană pentru perioada Triodului,
adică ale celor 3 săptămîni pregătitoare de Postul Mare şi a însuşi Postului Mare,
începînd cu duminica Vameşului şi Fariseului şi terminînd cu Sîmbăta Patimilor.
Cuvîntul Triod din greceşte înseamnă "Trei ode, Trei cîntări", căci în zi de rînd
din Postul Mare canonul Triodului are numai 3 pesne, drept că duble. Duminica
Triodul se foloseşte cu Octoihul (slujba sfîntului din Mineu care în perioada
aceasta cade duminica se pune vineri la Pavecerniţă sau cînd va socoti cel mai
mare. Numai dacă sfîntul are polieleu sau priveghere ori este sărbătoarea hramului
el se slujeşte împreună cu Octoihul şi Triodul, numai că canonul Crucii şi învierii
şi al Născătoarei din Octoih se lasă).
Tipicul slujbelor pentru strană în perioada Triodului este arătat în Triod.
Pentru sărbătorile Mineului tipicul îl găsim în capitolele lui Marcu de la sfîrşitul
Triodului şi în Mineu. La sfîrşitul cărţii Triodului este redată viaţa Sf. Maria
Egipteanca scrisă de Sofronie patriarhul Ierusalimului, care se citeşte joi în
săptămîna a V-a la Canonul cel Mare de la Utrenie Tot la sfîrşitul Triodului sînt
redate şi stihirile de umilininţă ale Octoihului aşezate pe glasuri şi zilele
săptămînii. Printre autorii imnelor de pocăinţă din Triod amintim de Sf. Andrei
Criteanul (+726) care a scris Canonul cel Mare şi pe Sf. Teodor Studitul şi fratele
lui Sf. Iosif Studitul (sec. IX).
16. Penticostarul (=Cincizecimea sau Cincizeci de zile) este cartea pentru
strană, care se foloseşte din ziua de Paşti şi pînă la Duminica Tuturor Sfinţilor.
Imnele cuprinse în această carte sînt imne de bucurie, de veselie şi de preamărire
a învierii Domnului şi sînt scrise de Sf. Iosif Studitul, Sf. Ioan Damaschin, Cosma
de Maium şi alţii. în această perioadă Octoihul nu se foloseşte, el este înlocuit de
Penticostar. îndrumările de Tipic le găsim în Penticostar. La sfîrşitul cărţii
Penticostarului sînt redate Tripesneţele, care se cîntă la Pavecerniţă îln mănăstiri
începînd cu duminica Tomei şi încă alte îndrumări de Tipic.
17. Arhieraticonul sau Liturghierul arhieresc cuprinde rînduiala Liturghiei
arhiereşti, hirotoniilor, hirotesiilor, sfinţirea bisericilor, a antimiselor şi a
obiectelor de cult, rînduiala sfinţirii Marelui Mir.
18. Tipicul bisericesc sau Tipiconul conţine regulile după care se conduce
Biserica Ortodoxă în săvîrşirea slujbelor divine publice pentru întreg anul
bisericesc. Modul săvîrşirii serviciilor dumnezeieşti l-au orînduit în linii mari
chiar Sf. Apostoli. Prin sec. III Sf. Hariton Mărturisitorul a stabilit un tipicon.
adică o regulă privitoare la rugăciunea şi serviciul divin din sărbători. Lucrarea
lui a fost continuată de Sf. Eftimie cel mare şi Teoctist. în secolele V-VI lucrarea
aceasta este dezvoltată de Sava cel Sfinţit, egumenul Lavrei din Palestina, care-i
poartă numele. în sec. VII acest tipic s-a pierdut, însă patriarhul Sofronie al
Ierusalimului îl scrie din nou şi îl complectează. în sec. VIII Sf. Ioan Damaschin a
făcut o complectare a Tipicului ierusalimitean, pe care apoi Sf. Teodor Studitul 1-
a adaptat mănăstirilor din jurul Constantinopolului, iar Marcu episcopul

133
Idruntului din sec. XI a adăugat la Tipicon reguli pentru cazurile cînd se întîlnesc
mai multe sărbători în aceeaşi zi, reguli cunoscute sub numele de "Capetele
(capitolele) lui Marcu".

134
 Partea a şaptea
C W ÎN T U L ŞI ACTUL
CA M IJLO A C E DE EX PRESIE ALE CULTULUI
 CUVÎNTUL ŞI ACTUL CA MIJLOACE
DE EXPRESIE A CULTULUI

Introducere
A. Mijloacele prin care se exprimă fondul intern (lăuntric) al cultului, sau
prin care cultul intern devine cult extern sînt aceleaşi elemente, care au servit
totdeauna şi pretutindeni ca mijloace de înţelegere şi de comunicare între oameni,
adică cuvîntul, actul (gestul) şi lucrul (obiectul).
1. Cuvîntul (graiul) - prerogativă a fiinţei umane - este mijlocul cel mai
expresiv şi totodată cel mai mult întrebuinţat pentru exprimarea ideilor şi a
simţirilor religioase, care alcătuiesc temelia şi izvorul cultului. In cult el se
întrebuinţează fie sub forma obişnuită a vorbirii curente (ca în predică, lecturi,
mărturisirea de credinţă), fie transpus în formule superioare ale artei literare ca în
poezie (adică în imne sau cîntare religioasă), fie sub forma invocaţiei însufleţite
de sentiment ca în rugăciune.
2. Actul, gestul sau mişcarea este în general orice fel de manifestare pusă în
serviciul cultului printr-o cheltuire de energie fizică, de pildă, facerea semnului
A

Crucii, plecarea genunchilor, semnul binecuvîntării, cădirea etc. In înţeles strict

liturgic act de cult se numeşte şi o parte mai compusă din rînduiala unei slujbe:
sfinţirea apei la Botez, cufundarea pruncului şi altele.
3. Cuvîntul reprezintă în primul rînd expresiunea părţii raţionale a sufletului
omenesc, iar actul este efectul energiei fizice a omului, a părţii lui corporale pusă
în mişcare de sentiment şi de voinţă. Şi amîndouă la un loc reprezintă deci în cult
omagiul sau contribuţia fiinţei omeneşti în întregimea ei de dublă esenţă psiho-
fizică (suflet şi irup). Dar omul atît prin corporalitatea fiinţei sale, cît şi prin
lumea văzută în mijlocul căreia trăieşte simte nevoia de mijloace mai concrete,
de-a-dreptul materiale, pentru a-şi exterioriza simţirea religioasă. De aceea
Biserica pune în serviciul cultului şi materia propriu zisă sub formă de lucruri sau
obiecte, de care ne servim în cult, ca apa, untdelemnul, lumînarea, pîinea, vinul,
tămîia etc.
4. Atît cuvîntul cît şi actul şi obiectul material sînt în cult rar folosite izolat,
pe rînd sau independent unul de altul. Mai des ele se întîlnesc asociate cîte două
sau tustrei laolaltă în unităţi şi forme mai mari şi complexe ale cultului, care se
numesc rituri sau ceremonii: sfinţirea apei, botezul etc.
5. Este nevoie să precizăm, că nici cuvîntul, nici actul, şi nici obiectul
material nu sînt folosite în cult sub forma lor naturală, adică aşa cum sînt folosite
în viaţa zilnică, ci cu un scop religios şi într-un sens superior, figurat, alegoric sau
simbolic. Este adevărat, că unele din actele şi obiectele materiale au fost introduse
în cult la început pentru a satisface anumite trebuinţe practice: apa ca mijloc de
curăţire, lumina pentru alungarea întunericului nopţii şi al catacombelor
subpămîntene, în care se săvîrşea cultul în primele trei secole. Dar cu timpul ele
au primit înţelesuri strict religioase şi spirituale, fiind puse în legătură cu fapte
din istoria sfîntă a mîntuirii, cu anumite dogme sau adevăruri de credinţă; au
primit adică şi sensuri istorico-simbolice, dogmatice (doctrinale), mistico-

137
 eshatologice, cu a căror expunere se ocupă explicarea sau tîlcuirea cultului. Ele au
devenit deci simboale. proj
în limbajul liturgic simbol se numeşte orice formă de cult, prin care în peni
virtutea unor raporturi de înrudire, de analogie sau de asemănare se închipuieşte creş
sau se sugerează o idee sau o simţire religioasă, un fapt din'istoria mîntuirii, un doct
dar dumnezeiesc sau ceva din cele spirituale: închinăciunea şi îngenuncherea sau alta.
prosternarea la pămînt sînt semnul văzut sau simbolul umilinţei omeneşti şi al care
respectului datorat lui Dumnezeu şi sfinţilor. rugă
Formele cultului ortodox care reprezintă în marea lor majoritate o creaţie a
spiritului elenist şi oriental, iubitor de metaforă şi alegorie, sînt cu deosebire prin<
bogate în simboluri şi în sensuri derivate , alegorice, simbolice şi mistice (mai Zidii
ales în comparaţie cu formele cultului catolic şi protestant). Ele sînt înlesnite Izvo
îndeosebi prin mijlocirea artei, pe care omenirea a pus-o în serviciul cultului într-
o largă măsură: arhitectura, pictura, sculptura, poezia, muzica etc. Arta religioasă lumi
face astfel legătura între sfera sensibilă sau lumea creată şi cea spirituală, mult
necorporală pe de altă parte. Rolul acesta îl îndeplineşte în cultul şi viaţa
religioasă ortodoxă mai ales pictura (iconografia) bisericească: chipurile ascetice cele
şi spiritualizate ale sfinţilor zugrăviţi în biserici au de regulă privirile aţintite spre
lumea cerească. "Pre£
Ne a»

Cap. I ident
CUVÎNTUL Şl FORMELE LUI ÎN CULT euhai
RUGĂCIUNEA Taim
faceţi
1. Rugăciunea în cult cum
Rugăciunea, cîntarea religioasă, lecturile, predica şi mărturisirea de credinţă Cinei
constituie formularul verbal sau textul sfintelor slujbe, iar actele (mişcările dezvc
liturgice) sînt partea ceremonială (externă), adică ritualul liturgic. Ele sînt ierart
semnele văzute ale cultului, care nu numai că exprimă credinţa noastră în Dialo
Dumnezeu, dar adesea o şi inspiră, o şi întăresc şi o cultivă tot aşa cum exerciţiul I
fizic întăreşte muşchii trupului şi măreşte forţa noastră fizică. Textul în cult are o săvîrş
bogată şi înaltă semnificaţie spirituală. Cuvîr
Cultul divin public se săvîrşeşte după un anumit tipic, adică după rînduieli, ridica
forme şi formule fixe şi stabile, consfinţite de Biserică şi înscrise în cărţile ei de Anafc
cult (slujbă), care sînt respectate de toţi slujitorii bisericeşti şi de toţi credincioşii. a
Aceste formule ne arată cum să ne rugăm lui Dumnezeu (să-I mulţumim, să-L binefc
lăudăm, să-L implorăm). Aceste normative se referă însă numai la cultul divin lui pe
public, care se exercită prin mijlocirea clerului, nu însă şi la cultul particular. b
Rugăciunea particulară, personală sau individuală se poate face oricum şi oricînd, Mîntu
fară a se încadra într-un tipic. mome
Rugăciunea particulară şi cea liturgică (cultul divin public) nu se exclud,
A
aducei
ci se complectează. In creştinismul ortodox accentul se pune însă pe cultul divin c
public, pe rugăciunea colectivă , care cultivă în membrii comunităţii rugătoare impor
sentimentul universalităţii (sobornicităţii) Bisericii.

138
le au Rugăciunea liturgică învaţă pe credincioşi să se roage dincolo de interesele
proprii şi de cei prezenţi, să se roage pentru cei absenţi, pentru cei de departe,
re în pentru toată lumea şi pentru unirea tuturor. Rugăciunea liturgică este specific
ieşte creştină. Ea se deosebeşte de rugăciunea Vechiului Testament prin fondul său
i, un doctrinar. Şi chiar în sînul Bisericii creştine ea se deosebeşte de la o confesiune la
i sau alta. Fiecare confesiune are un "modus orandi" (fel de a se ruga) specific, prin
şi al care se deosebeşte de celelalte datorită dogmei şi spiritului respectiv, care inspiră
rugăciunea.
;ţie a în cultul ortodox prin rugăciune noi ne adresăm lui Dumnezeu Tatăl ca
îbire principiu al Dumnezeirii, ca Născător al Fiului şi Purcezător al Duhului Sfînt; ca
(mai Ziditor şi Proniator al lumii, Stăpîn şi împărat al Universului, Părinte al tuturor şi
snite Izvorul a tot ce este bun şi de folos omului.
într- Rugăciunea ortodoxă se adresează lui Iisus ca Mîntuitor şi Răscumpărător al
oasă lumii, ca Fiul lui Dumnezeu, Mijlocitor al rugăciunilor noastre. El este cel mai
aală, mult pomenit în rugăciuni şi de aceea cultul ortodox este numit hristocentric.
/iata 5 Este proslăvit în rugăciunea ortodoxă şi Duhul Sfînt ji chemat în lucrările
îtice cele mai însemnate de sfinţire: a Darurilor la Liturghie, a apei ş. a. m. d.
spre Ne adresăm şi tuturor Persoanelor Sf. Treimi împreună, ca în rugăciunea
"Preasfîntă Treime, miluieşte-ne pe noi...”, în vozglasuri, încheieri de slujbe etc.
Ne adresăm în rugăciune şi Sf, îngeri, Sf. Fecioare şi altor sfinţi.
Multe din textele rugăciunii liturgice sînt luate din Sf. Scriptură, uneori
identic, alteori numai ca idei sau referiri la textele biblice. Cuvintele slujbei
euharistice au fost rostite de Mîntuitorul la Cina cea de Taină cînd a întemeiat
Taina Sf. Euharistii "Luaţi, mîncaţi...”. Conform poruncii Mîntuitorului "Aceasta
faceţi întru pomenirea Mea. . "(Lc 22, 19) Sf. Apostoli îl îndeplineau întocmai
cum a făcut Mîntuitorul şi apoi se împărtăşeau. Ritualul acesta după modelul
inţă Cinei constituie nucleul esenţial al S f Liturghii, din care a crescut şi s-a
trile dezvoltat rînduiala de azi a Liturghiei ce ni s-a păstrat în redactarea celor 3 mari
sînt ierarhi al căror nume îl poartă: Sf. Vasile, Sf. Ioan Gură de Aur şi Sf. Grigore
' /\
L in Dialogul.
itiul Rugăciunea Sf. Jertfe se mai numeşte Anaforauă, în timpul căreia se
re o săvîrşeşte sfinţirea şi prefacerea Darurilor. Ea este centrul Liturghiei creştine.
Cuvîntul "Anafora" înseamnă înălţare, ridicare, căci oferirea jertfei se face prin
ieli, ridicarea, înălţarea şi legănarea darului de jertfa. Rugăciunile cuprinse în
i de Anaforauă formează 4 grupe:
>şii. a) Marea rugăciune de laudă şi mulţumire faţă de Dumnezeu pentru toate
;ă-L binefacerile Lui de la începutul lumii, venirea Fiului pe pămînt în trup, moartea
ivin lui pe cruce pentru noi;
Iar. b) Anamneza, adică rugăciunea aducerii aminte şi a împlinirii poruncii
nd, Mîntuitorului "Aceasta să faceţi întru pomenirea Mea" şi a rememorării
momentelor principale din istoria răscumpărării, care sînt de altfel şi Lemsiul
ud, aducerii Darurilor, pîinea şi vinul din jertfa liturgică;
vin c) Epicleza (s 7ukât|gic; = invocare, chemare) este rugăciunea cea mai
are importantă pentru că în timpul ei se săvîrşeşte sfinţirea şi prefacerea Darurilor;

139
 pri
d) Se încheie Anaforaua cu Diptice, adică cu rugăciunea de mijlocire
Ap
generală pentru vii şi morţi, pentru întreaga Biserică.

2. Formele rugăciunii liturgice.

laui
Caracterul biblic al textelor rugăciunilor ortodoxe
rug,
Rugăciunea a fost definită de Sf. Părinţi ai Bisericii ca "Vorbire adresată lui
cup
Dumnezeu" (Hrisostom, Omilia 3 la Geneză), "Convorbire cu Dumnezeu" (Sf.
încl
Grigore de Nissa, Cuvînt 1 Despre Rugăciune), "înălţarea minţii către Dumnezeu
am\
sau cererea celor ce se cuvin de la Dumnezeu" (Damaschin, Dogmatica 3, 24),
"Ridicarea minţii voiei noastre către Dumnezeu" (Cartea de învăţătură).
Oricum ar fi definită, rugăciunea este actul esenţial, fundamental al vieţii
noastre religioase, este mijlocul de a ne pune în legătură directă cu Dumnezeu
prin înălţarea gîndului, a inimii, a voinţei noastre spre El, indiferent dacă această ador
înălţare se exprimă sau nu prin oficierea în biserică, încadrată în cult. Rugăciunea expr
este, după cuvîntul Sf. Scripturi, o formă de înţelepciune, care ne ajută să expr
înţelegem voia lui Dumnezeu. penti
După subiect rugăciunea se poate împărţi în: mult »
1) Particulară, personală sau individuală; păcal
2) Publică (obştească), bisericească sau liturgică. de ce
După conţinut:
1) De laudă şi slăvire , care exprimă admiraţia (iubirea), elogiul şi lauda
atributelor lui Dumnezeu (atotputernicia, măreţia Lui), a virtuţilor, meritelor
sfinţilor etc;
2) De mulţumire - exprimă recunoştinţa pentru binefacerile lui Dumnezeu;
3) De mărturisire (pocăinţă), de umilinţă şi credinţă în bunătatea şi iertarea î
divină. Credinciosul face apel la bunătatea şi milostivirea lui Dumnezeu, cerînd laudă
îndurare pentru iertarea păcatelor; cele n
4) De cerere este rugăciunea prin exelenţă. biseri<
Rugăciunea liturgică se poate împărţi: 1
1) Rugăciune propriu-zisă, rostită cu voce sau în taină de preot sau arhiereu. 2
Alcătuieşte partea principală din rînduiala sfintelor slujbe. Obiectul rugăciunii biseric
depinde de natura (scopul) slujirii respective;
2) Ectenie = întins, prelungit, stăruitor (se întîlneşte chiar în Epistola lui
Climent Romanul către Corinteni). Există felurite ectenii: mare, mică, întreită, de A
cerere, speciale.
1)
Formule variate de salutare, binecuvîntare, îndemn : 2)
"Pace tuturor", "Darul Domnului nostru...”, (1 Cor, 1, 3);
"Binecuvîntarea Domnului...”(Rom 1, 7; Efes. 1, 3; 2 Cor 1, 3);
"Să luăm aminte", "Domnului să ne rugăm". a
Temeiuri scripturice: biblici,
"Vă îndemn deci, înainte de toate să faceţi cereri, rugăciuni, mijlociri, formea:
mulţumiri pentru toţi oamenii" (1 Tim, 2 , 1) slujbele
Mîntuitorul le spune o pildă cum să se roage şi să nu piardă nădejdea (Lc 18, diverse
1). "La rugăciune stăruiţi" (Rom 12, 12). Formule de rugăciuni ale Bisericii conţinu

140
primare găsim la Sf. Părinţi: Iustin, Tertulian, Chirii, Hrisostom, în Constituţiile
Apostolice (cartea VIII), în Liturghia Sf. Ap. Iacob etc.
Rînduiala Liturghiei se încheie cu Rugăciunea amvonului.
Rugăciunea amvonului cuprinde toate caracterele rugăciunii de cerere, de
laudă, de mulţumire şi de mărturisire a credinţei în Sf. Treime. Este o sinteză a
rugăciunii liturgice rostită în întregime de către preot cu glas tare şi ca funcţie şi
cuprins corespunde rugăciunii pentru plecarea capetelor, cu care în vechime se
încheia Liturghia creştină. Rugăciunile scurte care mai urmează după rugăciunea
amvonului sînt adaosuri tîrzii intrate în uzul liturgic din sec. VII - VIII înainte.

3. Valoarea expresivă a rugăciunii liturgice

în spiritualitatea ortodoxă
Rugăciunea liturgică este deopotrivă un mijloc de expresie a cultului de
adoraţie a lui Dumnezeu şi de venerare a persoanelor şi lucrurilor sfinte, dar şi
expresia funcţiei harismatice, sfinţitoare, a cultului, prin jertfa liturgică. Ea
exprimă totodată prinosul de mulţumire şi de recunoştinţă faţă de Dumnezeu
pentru binefacerile primite de la El. De aceea se şi numeşte euharistică, adică de
mulţumire. Sf. Liturghie este jertfa de împăcare cu Dumnezeu pentru iertarea
păcatelor noastre. Rugăciunea liturgică este cea mai înaltă expresie a rugăciunii
de cerere pentru noi şi pentru morţii noştri.

Cap. II
POEZIA IMNOGRAFICĂ CREŞTINĂ Şl FORMELE El ÎN CULT

In cult cîntarea - după textul ei - este tot o rugăciune, mai ales o rugăciune de
laudă şi de slăvire, dar exprimată în formă avîntată a inspiraţiei poetice, avînd de
cele mai multe ori forma de poezie sau imn religios. După originea lor cîntările
bisericeşti întrebuinţate în cultul ortodox se împart în două mari categorii:
1) Cîntări de origine biblică;
2) Cîntări de origine nescripturică sau imne liturgice scrise de poeţi
bisericeşti (imnografî şi melozi).

A. CÂNTĂRILE DE ORIGINE BIBLICĂ

Acestea se împart şi ele în două subdiviziuni:
1) Psalmi biblici din cartea Psaltire;
2) Alte cîntări biblice în afară de psalmi.

1. Psalmii şi întrebuinţarea lor în cult

Cele mai vechi cîntări religioase întrebuinţate în cultul creştin sînt psalmii
biblici, al căror uz liturgic este moştenit din cultul V. T. în cultul ortodox ei
formează o parte integrantă a serviciului divin, fiind prezenţi aproape la toate
slujbele sfinte şi cîntarea ior era alternată cu lecturi biblice sau cu ectemi şi
diverse rugăciuni. Existau psalmi determinaţi sau specifici anumitor slui1je după
continutul lor.
>

141
creştine de după scrierile Noului Testament ca de ex.: "Slavă Ţie, prin Fiul Tău
Iisus!", "Slavă Tatălui, prin Fiul, în Sfîntul Duh...”ş. a. Chiar şi unele imne de mai
tîrziu căutau să nu se depărteze prea mult de modelele lor biblice, ca de ex.
"Născătoare de Dumnezeu, Fecioară, bucură-te...”, alcătuit din salutul îngerului la
Bunavestire şi apoi al Elisabetei adresat Sfintei F ecioare (Lc 1, 28, 42). Dar mai
ales apariţia ereziilor şi nevoia combaterii acestora a grăbit alcătuirea imnelor
bisericeşti de inspiraţie creştină, imne deocamdată cu caracter dogmatic, în care
se formula pe scurt şi în chip simplu? învăţătura ortodoxă (corectă) de credinţă.
Unul dintre cele mai vechi imne de acest fel, păs^ate pînă azi în cultul creştin-
ortodox, este "Lumină lină" din rînduiala Vecerniei, imn cu conţinut trinitar şi
hristologic în acelaşi timp.
Imnul creştin a fost astfel u t i l b la început ca o armă apologetică de apărare
şi popularizare a în văţături ortodoxe de credinţă, pentru combaterea
învăţăturilor greşite ale ^ eticilor . El a avut la început un caracter extraliturgic,
fiind folosit în serv al de mai sus, în adunările sau procesiunile publice din afara
cultului o f i c i i dar încetul cu încetul au pătruns în uzul cultului, luînd loc în
rînduiala doritelor slujbe bisericeşti, ca imne cîntate de credincioşi în biserică în
timpul serviciului divin alături de cele mai vechi de origine biblică. Producţia cea
mai bogată de imne începe însă după libertatea Bisericii, odată cu dezvoltarea
artei şi a poeziei imnografice creştine, mai ales din sec. V - VI înainte. Imnele
cele noi, compuse de diferiţi poeţi (imnografi) şi melozi (compozitori) creştini,
sub diverse forme şi denumiri, au pătruns de atunci înainte mai ales în rînduiala
principalelor slujbe ale serviciului divin zilnic (Vecernia şi Utrenia) şi ele
constituie astăzi conţinutul preţios şi sacru a! celor mai mari cărţi de slujbă ale
cultului ortodox: Octoihul, Triodul, Penticostarul şi Mineele.

2. Formele şi denumirile poeziei imnografice

întrebuinţate în cîntările bisericeşti
din cultul ortodox
1. Troparul este un imn mic (în greceşte avea formă de strofa în versuri), în
care se lămureşte esenţa evenimentului sărbătorii sau se enumără faptele sfîntului
sărbătorit. Este cea mai însemnată cîntare a sărbătorii. Se găseşte la sfîrşitul
Vecerniei (dacă slujba are şi Vecernie mică - la sfîrşitul Vecerniei mici).
2 . Condacul (din greceşte înseamnă "scurt") este o cîntare mai mică ca
t’oparul şi conţine scurtă descriere a evenimentului sărbătorii sau a momentelor
nai însemnate din viaţa sfîntului sărbătorit. Condacul este a doua după tropar mai
însemnată cîntare a sărbătorii. Se găseşte după pesnea a 6 -a a canonului (dacă sînt
2 sfinţi sărbătoriţi în aceiaşi zi la aceiaşi slujbă şi amîndoi au condace, un condac
poate fi găsit după pesnea a 3 -a a canonului).
3. Stihira este o cîntare mai mare ca troparul, formată din mai multe stihuri
(din greceşte cuvîntul stihiră înseamnă "multe versuri", "multe stihuri") şi
precedate de cîte un stih din psalmi. La Vecernie stihiri se cîntă la Doamne
strigat-am şi la Stihoavnă; la Utrenie la Laude şi la Stihoavna Laudelor;
deasemenea şi la unele Taine şi ierurgii.

144
 4. Canonul (din greceşte înseamnă "normă", "principiu", ) este un rînd de
cîntări, ca regulă din 9 cîntări (din slavoneşte "pesne"), care fac parte din slujba
Utreniei, în Postul Mare canoane se întîlnesc şi la Pavecerniţă. Fiecare pesne a
canonului este formată din cel puţin 4 strofe, numite şi tropare. Cele 9 pesne ale
canonului simbolizează pe cele 9 cete îngereşti, care veşnic slăvesc pe Dumnezeu
în cer. Pesnea a 2-a ca regulă lipseşte din canon şi unii lămuresc aceasta cu
căderea demonilor din numărul îngerilor. Pesnea a 2-a se păstrează numai la unele
canoane din Postul Mare.
5. Irmos (din greceşte înseamnă "legătură", "succesiune"). Aşa se numeşte
primul tropar din fiecare pesne a canonului, care se cîntă şi serveşte ca model de
cîntare pentru celelalte tropare ale pesnei şi totodată face legătură între pesne.
6 . Catavasia este troparul, care se cîntă la sfîrşitul fiecărei pesne a
canonului, dar care nu face parte din numărul troparelor pesnei. Cuvîntul
"catavasie" înseamnă "coborîre", căci pe la mănăstiri cîntăreţii de la amîndouă
strănile se coborau sub amvon şi cîntau catavasia.
7. Luminînda (pe slavoneşte - svetilna, pe greceşte exapostilaria) este un fel
de tropar, care se cîntă sau citeşte după terminarea canonului. Se numeşte aşa
pentru că în vechime se cînta cînd se lumina de ziuă.
8 . Bogorodicina (a Născătoarei) este un tropar sau o stihiră în cinstea
Maicii Domnului:
a) Bogorodicina-tropar se foloseşte imediat după troparul sărbătorii unui
sfînt sau la sfîrşitul fiecărei pesne a canonului ca un fel de încheiere şi se desparte
prin cuvintele "Slavă... Şi acum...” sau numai prin "Şi acum...”, dacă cuvîntul
"Slavă...” s-a pus înaintea troparului premergător;
b) Bogorodicina-stihiră încheie grupele de stihiri (Doamne strigat-am,
Stihoavnă, Laude etc) şi se desparte de ele tot prin cuvintele "Slavă... Şi acum...”
sau numai prin "Şi acum...”.
Bogorodicina-stihiră, care încheie stihirile de la Doamne strigat-am la
Vecernia mare de sîmbătă seara a fiecărui din cele 8 glasuri, în care se lămureşte
învăţătura creştină despre întruparea Fiului lui Dumnezeu din Fecioara Maria, se
numeşte dogmatică.
9) Stihoavna este o grupă din cîteva stihiri, care se cîntă la Vecernie, iar în
zi de rînd şi la Utrenie. Fiecare din ele este precedată de cîte un stih din Psaltire
sau din altă carte a Sf. Scripturi, afară de prima, care n-are stih, iar ultima este o
bogorodicină.
10) Pripeala este un stih, care conţine o laudă scurtă sau o cerere, şi se zice
la canoane înaintea fiecărui tropar: "Slavă Ţie, Dumnezeul nostru, slavă Ţie",
"Preasfîntă Născătoare de Dumnezeu, mîntuieşte-ne pe noi", "Sfinte părinte
ierarhe Nicolae, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi".
11) Antifon este un imn sau cîntare bisericească, care se execută alternativ
de către 2 străni, voci sau coruri.
12) Ipocoi este un fel de tropar, care se cîntă sau citeşte duminica la Utrenie
înainte de antifoane şi din greceşte înseamnă "a asculta cu atenţie".
13) Catisma este o grupă de psalmi, care formează una din ele 20 de secţiuni
ale cărţii de slujbă Psaltirea, în timpul citirii căreia la Vecernie sau Utrenie

145
 călugării la mănăstiri se pot aşeza jos în străni şi din greceşte cuvîntul înseamnă "V<
"şedere", "a şedea". log
14) Sedelna este un rînd de stihiri, care se citesc sau cîntă la Utrenie după
citirea fiecărei catisme sau după pesnea a treia a canonului şi din slavoneşte este
înseamnă tot "şedere". con
15) Prochimen este un stih din psalmi, care se pronunţă înainte de citirea con
pericopelor din Sf. Scriptură: Apostol, Evanghelie, Paremie. seri
16) Paremiile sînt bucăţi (pericope) din Sf. Scriptură, ca regulă din Vechiul Cîn
Testament, care se citesc la Vecernia sărbătorilor după pronunţarea eoni
prochimenului. Din greceşte înseamnă "pildă" şi conţine închipuire sau proorocie întri
despre evenimentul sărbătorii sau sfîntul sărbătorit. La sărbătorile Sf. Apostoli Aca
paremiile se citesc din Noul Testament şi atunci în timpul citirii lor uşile nu ş
împărăteşti nu se închid.
17) Ectenia este o rugăciune rostită de preot sau diacon, formată dintr-un şir cum
de cereri şi răspunsurile strănii la fiecare din ele. Din greceşte înseamnă Ecui
"tărăgănare", "prelungire" "lungă". Există ectenie mare, mică, întreită, de cerere necu
sau a cererilor. nepc
18) Laude (slav. hvalite) este o parte a Utreniei, formată din psalmii 148, lui I
149 şi 150, Slavă... Şi acum... şi stihul "Ţie slavă se cuvine, Doamne Dumnezeul să se
nostru...”, apoi preotul zice vozglasul "Slavă Ţie Celui ce ne-ai arătat nouă
lumina" şi la strană citesc Doxologia din zi de rînd (deplină se găseşte la
Pavecerniţă). Dacă sînt stihiri la Laude în Mineu, se pun şi ele cu stihuri din
psalmul 150 şi atunci Slavă... Şi acum... şi "Ţie slavă se cuvine...” nu se mai zice,
iar preotul zice vozglasul după bogorodicina stihirilor de la Laude.
Dacă este sărbătoare cu Doxologie sau Polieleu, imediat după Luminîndă se
(Litu
cîntă Toată suflarea... şi psalmii 148 şi 149 nu se mai citesc, iar ps. 150 se
Acati
foloseşte numai cu stihuri pentru stihiri.
comp
19) Doxologia (slav. Slavoslovie) este o cîntare lungă, formată din stihuri
• • A - acest
alese din Sf. Scriptură, în care II lăudăm pe Dumnezeu în Treime slăvit.
şi în
20) Icosul este o stihiră de laudă a sărbătorii sau a sfmtului sărbătorit. Se
sentii
găseşte după pesnea a 6-a împreună cu condacul.
nevoi
21) Acatistul (din greceşte cuvîntul acesta înseamnă "nu se şede jos") este o
î
cîntare lungă, formată din 13 condace şi 12 icoase, în care se proslăveşte
inspii
Dumnezeu sau un sfînt. Fiecare stih la icoase se începe cu cuvîntul "Bucură-te...
psalm
Unele acatiste au şi molitfa la sfîrşit.
noulu
22) Polieleul este o cîntare de laudă la sărbătorile Mîntuitorului şi ale
sfinţilor, fiind alcătuit din versetele alese din psalmii 134 (cu refrenul "Aliluia") şi
(+107
antifo
135 (cu refrenul "Că în veac este mila Lui"), ceea ce a făcut ca această cîntare să
A
fie numită polieleu ("mult milostiv" sau "multă milă").
deasei
23) Mărimurile (slav. Veliciania) sînt imne cu stihurile lor, culese din
k
diferiţi psalmi potrivit cu sărbătoarea (de aceea se mai numesc şi "psalmi aleşi"),
pentri
care se cîntă înaintea icoanei sărbătorii după polieleu şi preaslăvesc sărbătoarea
care v
sau sfîntul sărbătorit, începînd totdeauna cu cuvintele "Mărimu-te pe tine...”. Ele i
L.
sînt de origine rusească (grecii nu le au). Le găsim la sfîrşitul Psaltirii. în
imnul
Psaltirile româneşti mai sînt un rînd de mărimuri, care se încep cu cuvintele

146
"Veniţi toţi...”, atribuite lui Kyr Filotei Monahul de la Cozia, din sec XIV, fost
logofăt al lui Mircea cel Mare.
Cea mai veche formă a poeziei imnografice întrebuinţată în cultul ortodox
este troparul. Cu timpul însă unele forme ale poeziei imnografice şi-au schimbat
conţinutul. Condacul de astăzi din cărţile de ritual nu este decît un rest al
condacelor din perioada de înflorire a lor (sec. VI şi VII), cînd au trăit mulţi
scriitori de condace, dintre care cel mai vestit este Roman Melodul (Dulce-
Cîntăreţul). Atunci condacul era un fel de poem imnografic. Singurul dintre
condacele vechi, care s-a păstrat în întregime în cărţile de ritual şi se
întrebuinţează încă în serviciul Bisericii în extensiunea lui de odinioară este
Acatistul Bunei-Vestiri, care astăzi nu se mai numeşte condac ci acatist, adică "a
nu şedea".
Canoanele Sinoadelor Ecumenice ne dau indicaţii preţioase asupra felului
cum trebuie să se practice cîntarea bisericească. Canonul 75 al Sinodului al 6 -lea
Ecumenic precizează: "Cei ce vin în biserici spre a cînta, voim nici strigări
necuviinciase a întrebuinţa şi firea spre răcnire a o sili, nici a zice ceva din cele
nepotrivite şi neînsuşite Bisericii. Ci cu multă luare aminte şi cu umilinţă a aduce
lui Dumnezeu, privitorul celor ascunse, acest fel de psalmodie". "Toate spre zidire
să se facă", - învaţă şi Sf. Ap. Pavel (1 Corint XIV, 26).

Cap. Iii
A. IMNOGRAFI Şl MELOZI (POEŢI BISERICEŞTI)

Cîntările religioase cuprinse în cărţile de cult ale Bisericii noastre ortodoxe

(Liturghier, Octoih, Triod, Penticostar, Minee, Evhologhiu, Irmologhiu,
Acatistier) sînt creaţii ale unor credincioşi plini de talent şi de zel - poeţi şi
compozitori bisericeşti - începînd din zorii vieţii creştine. Procesul de formare al
acestor compoziţii a durat pînă prin sec. XV, deşi nimic nu împiedică apariţia lor
şi în secolele următoare, pînă azi, căci menirea lor este să dea expresie
sentimentului religios şi să-l înfrumuseţeze, sentiment care permanent va simţi
nevoia de exteriorizare.
A #( • • •

încă din sec. al II-lea sînt cunoscute creaţiile unor astfel de credincioşi
inspiraţi, care nu numai că au căutat să adauge incipientului cult creştin pe lîngă
psalmii şi cîntările scripturice compoziţii noi, dar să şi organizeze într-un fel viaţa
noului cult. Asfel se poate vorbi despre Ignatie Teoforul, episcopul Antiohiei
(+107), care preamăreşte pe Hristos în "cîntări" şi "imne" şi introduce cîntarea
antifonică în cult.
S f Iustin Filosoful şi Martirul (+ 163) a fost autor al unor imne şi
deasemenea de reguli de cîntare, cuprinse în cartea "Psaltis", din păcate pierdută.
S f Climent Alexandrinul (+ 215) în cartea "Pedagogul"(nume simbolic
pentru Iisus Hristos),. redă un imn din 6 strofe, pe care îl închină lui Iisus şi în
care vorbeşte de cele 3 persoane ale Sf. Treimi.
S f Atinoghen Martirul (+ 303 sau 311), episcop de Sevastia, ne-a lăsat
imnul creştin "Lumină lină", pe care unii îl atribuie Sf. Sofronie al Ierusalimului

147
 (+638), dar Sf. Vasile cel Mare (sec. IV) numeşte acest imn "cîntare veche". Sf. celo
Sofronie putea doar contribui la introducerea şi răspîndirea imnului. Don
Sf. Atanasie cel Mare (+ 374) a contribuit la înfrumuseţarea şi organizarea trop
cîntării bisericeşti. Lui i se atribuie compunerea imnului "Născătoare de com
Dumnezeu Fecioară...”.
Sf. Efrem Şirul (+373 sau 379) a scris peste 80 imne în cinstea Sf. Fecioare, ajun
27 imne închinate Naşterii Domnului, 50 imne despe Biserică. Imnele despre naşti
Maica Domnului au fost introduse în Octoih de către Pavel de Amorea în s. XI şi Schi
se cîntă la Vecernie. adev
Sf. Grigore de Nazianz (+390) este indirect autorul unor imne şi cîntări
intrate în cult. El n-a scris imne, dar a ţinut cuvîntări şi predici cu texte poetice foşti
atît de frumoase, încît au fost folosite de aşa imnografi ca Ioan Damaschin şi în se
Cosma de Maium la catavasiile Naşterii ("Hristos Se naşte...”) şi Paştilor ("Ziua în rî
învierii...”) şi la Avionul Paştilor ("Luminează-te noule Ierusalime...”) inspirate tripe
din Isaia (60). la nu
S f Vasile cel Mare (+379) este socotit ca autor al Liturghiei ce-i poartă
numele şi a unui număr mare de rugăciuni şi cîntări din Evhologhiu şi Ceaslov. călu£
Sf. Ioan Gură de Aur (+407) socotit ca autor al Liturghiei ce-i poartă săptă
numele, a unui număr mare de tropare şi antifoane la slujbele de noapte spre a mult*
combate arianismul; deasemenea şi rugăciunile şi cîntările din Evhologhiu şi
Ceaslov. rînd;
Anatolie patriarhul Constantinopolului (+458) este autorul stihirilor de la
Doamne strigat-am din Octoih şi a troparelor învierii de la Utrenie, în care apără alcăti
dreapta credinţă despre coborîrea în iad a Mîntuitorului şi urmările jertfei Lui a fac
pentru mîntuirea neamului omenesc împotriva lui Nestorie şi Eutihie. slujb;
S f Chirii al Alexandriei (+444) a introdus în cult imnul Născătoare de
Dumnezeu...”, care se cîntă la priveghere. altă c
S f Roman Melodul sau Dulce-cîntreţul episcop al Smirnei a compus cam rîndu
1000 imne, dintre care şi condacul Naşterii "Fecioara astăzi...”. El este considerat
creatorul condacelor şi icoaselor în cultul ortodox. Secolele VI şi VII sînt secolele (la 1 ;
de înflorire a condacului. Atunci au trăit mai mulţi autori de condace, ca Grigore,
Cosma, Chiriac, Dometius ş. a.
A
"Psal]
împăratul Iustinian I a compus şi introdus în cult imnul "Unule-născut",
dar pe care Simeon al Tesalonicului îl atribuie lui Chirii al Alexandriei. Parac
Iustin II (+579) hotărăşte introducerea în cult a imnului heruvimic ("Care pe
heruvimi...”) şi chinonicul "Cinei Tale celei de taină...”. Penti<
S f Sofronie patriarhul Ierusalimului (+638) a scris foarte multe triodice, 1
dar şi frumoase tropare şi idiomele la Naşterea Domnului şi la Vinerea cea Mare, Ambr
precum şi stihira I de la sfinţirea apei la Botează. Rome
S f Andrei ep. Cretei (+740) a compus Canonul cel Mare cu 250 tropare, j

care se citesc de luni pînă joi în săptămîna întîia a Postului Mare şi deplin în cîntar
miercurea săptămînii a V-a. A mai scris canoane şi pentru alte sărbători: Naşterea, lăudăi
întâmpinarea, înălţarea Sf. Cruci, Naşterea Maicii Domnului. <
Sf. Ioan Damaschin (+740) călugăr de la mănăstirea Sf. Sava, mare apărător apuse;
al cultului icoanelor, a compus canoanele învierii celor 8 glasuri din Octoih şi ortod(

148
 celor 8 dogmatice de la Vecernie. A mai scris canoane la Naşterea şi la Botezul
A

Domnului, la înălţare, Cincizecime, Schimbarea la faţă, Adormire etc. A scris şi

troparele "Miluieşte-ne pe noi, Doamne...”, axionul "De tine se bucură...”; a
complectat cîntările de la slujba înmormîntării începută de Sf. Efrem Şirul.
S f Cosma de Maium (+781), tot călugăr de la mănăstirea Sf. Sava, în 743
ajunge episcop de Maiuma în Fenicia. A scris canoane la Naştere ("Hristos Se
A A

naşte, slăviţi-L...”), la Botează, Intîmpinare, Florii, Joia Mare, înălţarea la cer,

Schimbarea la faţă. A compus partea a 2-a a axionului "Cuvine-se cu
adevărat...’’(partea l-a este scrisă la Athon în sec. X).
Canoanele Triodului au fost scrise de Iosif(+830) şi Teodor Studitul (+826)
foşti ierom. la măn. Studion din Constantinopol. Ei sînt socotiţi autorii Triodului
în sensul că au adunat tot ce se cînta pînă în timpul lor în Postul Mare, le-au pus
în rînduială şi au adăugat compoziţiile lor proprii: canoane, stihiri, tropare,
tripesniţe. Alături de Studiţi autori ai Triodului mai pot fl numiţi şi alţii (cam 20
la număr), între care Ioan Damaschin şi Andrei Criteanul.
Teofan Mărturisitorul (+843) mitropolit al Niceei împreună cu Iosif,
călugăr la Constantinopol (+883), au complectat Octoihul lui Damaschin de peste
săptămînă. Iar Iosif a compus cîntările din toate zilele ale Penticostarului şi mai
multe canoane.
Iosif Graptul (sec. IX) a compus canoanele celor 8 glasuri pentru zilele de
rînd ale săptămînii din Octoih şi alte canoane.
Ioan Mavropol, zis şi Ioan Monahul, arhiepiscopul Euhaidei (sec. IX) a
alcătuit 24 canoane de umilinţă închinate lui Iisus şi canonul îngerului păzitor. El
a făcut o codificare a Mineelor, sistematizînd şi reglementînd întrebuinţarea în
slujbă a canoanelor compuse pînă la vremea lui.
S f Metodie patr. Const. (+846) a compus slujbele pentru primirea celor de
altă credinţă şi Mărimurile la Laudele de la 21 mai. Unii cred că el a compus ^i
rînduiala slujbei Logodnei şi Cununiei.
Simeon Metafrastul (+970). Lui i se atribuie canonul cuv. Maria Egipteanca
(la 1 aprilie), a vieţi de sfinţi şi rugăciuni la Sf. Euharistie.
Nichifor Vlamide (Vlemides), teolog bizantin sec. XIII, a alcătuit culegerea
"Psalmii aleşi" şi Mărimurile.
împăratul Niceei Teodor Lascaris II (sec. XIII) a compus un foarte frumos
Paraclis al Maicii Domnului.
Nichifor Calist (sec. XIII) este autorul sinaxariilor Triodului şi
Penticostarului.
Pentru Biserica Apuseană autori de imne introduse în Liturghia romană sînt
Ambrozie Mediolanul (+397) şi Celestin (+432) şi Leon cel Mare, episcopi ai
Romei.
Ambrozie Mediolanul introduce cîntarea antifonică în biserica sa şi această
cîntare s-a extins în tot Apusul, precum şi imne proprii, dintre care şi "Pe Tine Te
lăudăm...”.
Grigore cel Mare Dialogul (+604) uniformează cîntarea bisericească
apuseană. El se socoteşte şi ca autor al Liturghiei Darurilor mai înainte sfinţite
ortodoxe.

149
 Ioan ep. de Saragosa (+615) a compus imne, care au intrat în Liturghia trai
gotică. îno
Călugărul englez Beda Venerabilul (+735) este autorul mai multor imne ver;
liturgice. Tra
au <
B. VALOAREA DOCTRINARĂ ŞI LITERARĂ ales
AIMNELOR BISFRiCEŞTI ORTODOXE

Imnologia a avut de ^ început un caracter mai mult dogmatic, ea fiind

stimulată în mare rn5-3^ de lupta cu ereticii. în aceste condiţii imnologia s-a
transformat î-^ “0 adevărată replică dogmatică-doctrinară, aşa cum putem
desprW c din textele multor cîntări bisericeşti, ale căror titluri înseşi sînt
^gestive.
Dogma S f^ Treimi şi însuşirele lui Dumnezeu le găsim într-una din cele
A
Euh<
patru Doxologii mari de la sfîrşitul Utreniei: "împărate ceresc, Dumnezeule împî
Părinte Atotţiitorule, Fiule Unule născut Iisuse Hristoase şi Duhule Sfinte". în si
Dogma învierii şi "sfărîmarea porţilor iadului" este tălmăcită în troparele cere
învierii şi Binecuvîntările învierii: posti
"Piatra fiind pecetluită... şi ostaşii străjuind preacurat trupul Tău, ai înviat a pregi
treia zi, Mîntuitorule, dăruind lumii viaţă". pârtii
Dreapta învăţătură despre lisus Hristos şi Maica Domnului stabilită la citiri
Sinodul ecumenic din Efes la 431 este oglindită şi în poezia imnelor Sf. Chirii al cu vi
Alexandriei: "Născătoare de Dumnezeu Fecioară", care se cîntă la priveghere. întrec
Ereziile gnostice au avut ca răspuns din partea creştinilor îmbogăţirea de p£
cultului creştin cu o imnologie vastă, în conţinutul căreia s-a afirmat învăţătura de recul«
credinţă bazată pe Sf. Scriptură şi Sf. Tradiţie. Sf. Ioan Gură de Aur stăvileşte liturg
erezia ariană, care-şi facea adepţi prin cîntări de imne, introducînd şi el cîntarea comu
antifonică la Liturghie. Disputelor antitrinitare ilustrate prin erezia lui Arie le pun învăţ* j

capăt sinoadele de la Niceea (325) şi Constantinopole (381), dar şi imnologia Tim 3

creştină, care înfloreşte prin cîntările de aleasă poezie a marilor teologi creştini i
Sfinţii Ioan Gură de Aur şi Grigore de Nazianz. eleme
Imnele şi cîntările religioase se încarcă de conţinut dogmatic, căpătînd un texteli
caracter didactic şi moralizator. Muzica a devenit pentru Biserica Creştină o cale au înc
A /\
de propagare a învăţăturii, a doctrinei creştine. Imnele şi cîntările duhovniceşti s- in rini
au transformat în mijloace de luptă împotriva ereziilor. Acest adevăr îl ortodc
demonstrează imnele sau doxologiile cu caracter trinitar, rugăciuni şi tropare, I
tropare şi candace cu cuprins dogmatic şi alte cîntări liturgice. Cîntarea "Unule- citirea
Născut" de la Liturghie a fost formulată şi introdusă în cult pentru combaterea toate
ereziei monofizite din timpul lui Justinian (527-565); "Sfinte Dumnezeule", Cinciz
cîntare cu caracter trinitar, a fost introdusă în cult în timpul patr. Proclu (450). Paşti
Spre deosebire de cîntările cultului iudaic cîntările reştine se caracterizează Ambre
în general prin expresia profundă de dragoste a omului faţă de Dumnezeu, dar şi restul
de dragoste a lui Dumnezeu faţă de oameni. princip
In lucrarea lor melozii şi imnografii creştini au fost călăuziţi de zelul P
credinţei şi totodată de profunda cunoaştere a Sfintelor Scripturi. Aceasta neschii

150
transpare în creaţiile lor, în care textele şi expresiile scripturice sînt frecvente. La
început aceste cîntări şi imne au fost scrise în versuri în limba greacă. Redarea în
versuri conferea textelor o mai mare frumuseţe din punctul de vedere al formei.
Traducerea lor s-a făcut în proză, dar traducătorii, dacă n-au respectat versificaţia,
au căutat să folosească un vocabular cît mai adecvat, care să nu ştirbească şi mai
ales să nu sărăcească bogăţia ideilor şi profunzimea lor.

Cap. IV
LECTURILE (CITIRILE) ÎN CULT

1. Lecturile biblice în cult

Dacă scopul prim sau direct al Liturghiei este sfinţirea Darurilor sau Jertfa
Euharistică, scopul ei indirect sau transcendent este sfinţirea credincioşilor prin
împărtăşirea lor cu Sf. Taine. Dar pentru a ne împărtăşi cu Sf. Taine, adică a primi
în sine Trupul şi Sîngele Domnului, pe însuşi Hristos sub formă de pîine şi vin, se
cere o pregătire specială, care constă nu numai dintr-o pregătire prealabilă prin
postire, mărturisirea păcatelor la duhovnic, împăcarea cu toţi, ci şi printr-o
pregătire la zi, la momentul împărtăşirii. Aceasta din urmă se face prin
participarea activă la desfăşurarea acţiunii liturgice, a rugăciunilor, a cîntărilor şi
citirilor din Sf. Scriptură, care ne sfinţesc şi ne dispun, pe de-o parte, ca să primim
cu vrednicie, iar, pe de alta, să păstrăm sfinţenia şi să rămînem într-însa. Căci
întreaga desfăşurare a Sf. Liturghii creează o atmosferă duhovnicească, dătătoare
de pace, de linişte, care predispune pe credincios la pietate, la o stare prielnică
reculegerii sufleteşti şi adorării lui Dumnezeu, la care contribuie atît "misterul
liturgic", cît şi cuvintele rostite şi cîntate. Sf. Apostoli îndeamnă pe conducătorii
comunităţilor creştine să citească Sf. Scriptură, care "este de folos spre
învăţătură", care înţepeneşte "spre mîntuire prin credinţa cea întru Hristos"(2
Tim 3, 15-16).
Cultul Bisericii creştine încă din cele mai simple forme ale lui avea ca
elemente principale după Sf. Euharistie lecturile biblice şi predica bazată pe
textele biblice. Mai întîi abordate ocazional şi după importanţă, textele scripturice
au început cu timpul să fie întrebuinţate după oarecare regulă, care s-au cristalizat
în rînduiala cărţilor de slujbă şi au devenit uniforme pentru toată creştinătatea
ortodoxă.
Din omiliile Sf. Părinţi constatăm, că în sec. III - IV se practica în cult
citirea continuă a Sf. Scripturi. Sf. Ioan Gură de Aur informează, că aproape în
toate bisericile se citea cartea Faptelor Apostolilor de la Paşti şi pînă la
Cincizecime şi Facerea în Postul Mare. Fer. Augustin menţionează, că în perioada
Paşti - Cincizecime se citea şi Evanghelia după Ioan, iar din scrierile Sf.
Ambrozie aflăm, că în Săptămîna Patimilor se citea cartea Iov şi a profet. Iona. în
restul anului se urma la început în general principiul citirii continui, adică
principalele cărţi ale Bibliei erau citite în urmare progresivă, alternativă.
Primele perecope stabilite au fost cele pentru sărbătorile cu date fixe,
neschimbătoare şi pentru perioadele de timp, care precedau şi urmau acele

151
 sărbători. Ca şi astăzi, conţinutul lor era corespunzător evenimentului comemorat,
prezentînd istoria sărbătorii sau propovăduirea şi accentuarea semnificaţiei
sărbătorii. Aşa de exemplu pericopa evanghelică din ziua Naşterii Domnului
istoriseşte cele petrecute la Naşterea Pruncului Iisus. Aceeaşi concordanţă a
pericopelor o aflăm şi în legătura pe care acestea o aveau cu semnificaţia
simbolică a perioadelor anului bisericesc şi a slujbelor, la care pericopele
respective se foloseau.
în Postul Mare la Vecernie paremiile sînt alese din cartea Facerea, care,
istorisind facerea lumii şi a omului, simbolizează crearea din nou al omului pe
/V

plan spiritual, care se petrece în acest timp. In Săptămîna Patimilor paremiile sînt
alese din cartea Iov şi cea a profet. Iona deoarece aceste cărţi preînchipuie
simbolic suferinţele Mîntuitorului din timpul Sf. Sale Patimi. De la Paşti pînă la
Rusalii se citeşte cartea Faptelor şi Ev. de la Ioan pentru că expun minunile
Apostolilor, care constituie dovada învierii Mîntuitorului.
După sărbătorile mari şi duminici în ordine urmează sărbătorile sfinţilor, de
care Biserica a ţinut seama la alegerea şi distribuirea pericopelor biblice. în
cuprinsul acestor pericope se istorisesc lucrurile, pe care le-au săvîrşit sfinţii,
patimile pe care le-au suferit, virtuţile cîştigate şi minunile făcute înainte şi după
moartea lor.
Al doilea principiu după care Biserica a rînduit pericopele biblice în cult
este citirea continuă a Sf. Scripturi, practicată înainte de sec. V. Potrivit acestui
principiu Biserica Ortodoxă a rînduit în sărbătorile din duminici să se citească şi
evanghelia duminicii de rînd, iar celelalte pericope din duminici şi restul zilelor
din săptămînă le-a rînduit astfel, încît ele formează o lectură mai mult sau mai
puţin continuă a evangheliilor citite anterior.
în uzul liturgic ortodox se folosesc şi unele texte cu conţinut instructiv din
cărţile necanonice ale V. Testament: Baruh, Cîntarea celor trei tineri,
/\ ^ ___

înţelepciunea lui Solomon şi rugăciunea regelui Manase. Din N. Test. numai

Apocalipsa Sf. Ioan nu se întrebuinţează în cultul divin deoarece are un cuprins
tainic şi greu de înţeles.
Graţie şirului de sărbători din cursul anului bisericesc, credincioşilor li se
împărtăşeşte anual prin pericopele biblice, mai ales prin cele din cadrul Sf.
Liturghii, întreaga viaţă şi activitate pe pămînt a Mîntuitorului Hristos, istoria
mîntuirii, a Revelaţiei creştine, precum şi începuturile Bisericii creştine.
Citirea Sf. Evanghelii închipuie arătarea deplină a lui Hristos în lume, adică
Mîntuitorul propovăduind mulţimii, iar cuvintele "Slavă Ţie, Doamne, slavă Ţie"
pe care le rostesc cîntăreţii (credincioşii) sînt ca şi cum ar saluta pe Domnul
însuşi. Citirea Apostolului închipuieşte predica Apostolilor.
Pe lîngă cărţile profeţilor în cultul creştin se citesc şi se cîntă şi psalmii lui
David, carte socotită "Evanghelia Vechiului Testament" atît pentru caracterul ei
mesianic, cît şi pentru profunzimea credinţei, frumuseţea şi lirismul ei.
Slujitorii Bisericii vor avea grijă, ca lectura din Sf. Scriptură să se facă
corect, cu claritate şi solemnitate, adică fiecare cuvînt să fie pronunţat întreg, cu
voce adecvată locaşului de cult, sonoră, dar nu stridentă, şi cît se poate mai
mlădioasă.

152
aorat,
2. Lecturile patristice şi aghiografice
caţiei
Pe lîngă lecturile biblice, ale căror texte sînt luate din Sf. Scriptură, în cultul
nului
ortodox se mai folosesc şi lecturi ale cîtorva texte, aparţinînd unor autori de
ntă a
9
scrieri sfinte, care au trăit după epoca Apostolilor. Acestea sînt lecturi patristice
icaţia
(ale Sf. Părinţi ai Bisericii) şi lecturile haghiografice (vieţi de sfinţi). Textele
opele
acestor lecturi sub formă de rugăciuni, povăţuiri, îndemnuri sau istorisiri
haghiografice, incluse în cărţile de cult, se citesc în cursul diferitelor slujbe:
care,
1) Rugăciunile înainte şi după împărtăşire;
ui pe
2) Molitfele Sf. Vasile pentru cei ce pătimesc de la diavol;
3 sînt
3) Rugăciunea Sf. Efrem Şirul din Postul Mare;
ipuie
4) Rugăciunile la începutul Postului Mare ş. a.
nă la
în afară de rugăciuni cultul ortodox mai foloseşte şi alte lecturi din scrierile
unile
Sf. Părinţi:
"Cuvînt de învăţătură către preot" atribuit Sf. Vasile cel Mare, în care se dau
>r, de
/v
îndrumări pentru pregătirea preotului să slujească Sf. Liturghie şi atitudinea lui în
e. In
timpul slujirii. Se crede, că Sf. Vasile a scris acest Cuvînt în anul 375 ca o
rnţii,
circulară, care trebuia să se dea în copie fiecărui preot nou hirotonit.
după
Două dintre cuvintele de învăţătură ale Sf. Ioan Gură de Aur: "Cuvînt de
învăţătură în Joia Mare" şi "Cuvînt de învăţătură la Paşti" au intrat în cultul
cult
ortodox, fiind citite în biserici în zilele respective, pentru frumuseţea şi valoarea
estui
didactică şi morală a conţinutului lor.
că şi
In cultul romano-catolic au intrat în textele liturgice unele fragmente din
lelor
scrierile Sf. Părinţi. în Breviarul latin există peste o sută de lecturi folosite din
mai
opera Sf. Ioan Hrisostom şi altele din scrierile Sf. Ioan Damaschin, Sf. Vasile, Sf.
Grigore de Nazianz, Sf. Afanasie şi Sf. Epifanie.
r din
Asemenea lecturi sînt întrebuinţate şi în cultul ortodox în serviciul divin din
neri,
mănăstiri şi sînt menţionate în unele cărţi de ritual (mai ales în Triod ca de ex.
imai
"Viaţa cuv. Maria Egipteanca" ce se citeşte la Utrenia din joia a V-a din Postul
)rins
Mare) spre a fi citite fie în anumite momente din rînduiala slujbelor zilnice, fie în
afară de biserică şi de serviciul liturgic (în chilii sau la trapeză) pentru învăţătura
li se
şi înduhovnicirea vieţuitorilor din mănăstiri. Menţionăm din astfel de scrieri:
Sf.
- Cuvîntul Sf. Vasile despre post, dc citit la Utrenia de luni, miercuri şi vineri
toria
în săptămîna brînzei;
- Omiliile la Geneză ale Sf. Ioan, de citit la Utrenie începînci din săptămîna
dică
lăsatului sec de brînză;
Tie" - Citire din Exaimeronul Sf. Vasile la Utrenia sîmbetei a treia din Postul
anul Mare;
- Omilia 63 şi 64 a Sf. Ioan Gură de Aur la Evanghelia de la Ioan, de citit la
i lui Utrenia din sîmbăta Floriilor şi tot de Sf. Ioan Gură de Aur Tîlcuire la Evanghelia
îl ei de la Matei pentru Smochinul uscat, de citit la Utrenia din lunea Săptămînii
Patimilor;
facă - Tîlcuirea Sf. Ioan Gură de Aur la Faptele Apostolilor, de citit la Paşti pî^â
;, cu la Duminica Tuturor sfinţilor ş. a.
mai
 Lecturile destinate îmbunătăţirii vieţii duhovniceşti, mai mult haghiografice
(vieţi de sfinţi) au fost adunate împreună cu asemenea lecturi şi din alţi Sf. Părinţi
într-o colecţie cu titlul "Proloage". O lectură ziditoare de suflet sînt Sinaxarele.
Ele îşi au originea în actele martirice. O parte din ele sînt alcătuite de Nichifor
Callist după Simion Metafrastul. Se citesc după cîntarea a Vl-a a canoanelor de
către preot, diacon sau cîntăreţ.

3. Predica şi mărturisirea de credinţă

în scopul instruirii religioase a credincioşilor un rol de seamă în cadrul
cultului, pe lîngă lecturile religioase (texte biblice, patristice, haghiografice) îl are
predica şi mărturisirea de credinţă
Predica face cunoscută învăţătura Bisericii, o explică şi o consolidează în
sufletele credincioşilor. Ea pregăteşte pe credincios, îl învaţă cum să participe la
cult, îi luminează conştiinţa prin explicarea adevărurilor de credinţă şi îl apropie
de Dumnezeu. La aceasta contribuie întreaga desfăşurare a cultului, din ale cărui
elemente predica poate folosi rugăciunea la început sau la sfîrşit, precum şi
facerea semnului crucii. Vechimea predicii în cult se leagă de începuturile lui, de
întemeierea primelor comunităţi creştine ca urmare a predicii Mîntuitorului şi a
Sf. Apostoli. Predica s-a împletit cu lectura biblică în vremea Apostolilor.
Constituţiile Apostolice vorbesc de predica îmbinată cu lecturile biblice şi
serviciul divin. Despre aceasta ne spune Evanghelia cum a făcut însuşi
Mîntuitorul, căci întîi El a citit celor de faţă din sinagoga Nazaretului textul biblic
şi apoi l-a explicat (Lc 4, 16-21). Textul din Luca ne arată:
a) Lecturile biblice din Vechiul Testament sînt selectate şi ele se
concentrează în jurul ideii centrale a profeţiilor despre venirea lui Iisus Hristos
Mîntuitorul;
b) Predica îşi fixează locul în cult în legătura cu citirea din Sf. Scriptură şi
urmează citirii textului scripturic;
c) Această rînduială se impune de la sine prin practica însuşi a Mîntuitorului.
Adunările liturgice ale primilor creştini aveau loc după obiceiul iudaic
sîmbătă seara, prelungindu-se cu învăţătura Apostolilor sau predica pînă noaptea
tîrziu sau chiar şi pînă dimineaţa. Predica la început avea formă de omilie, de
explicare şi lămurire a textului biblic sau a învăţăturii de credinţă. După
decretarea libertăţii creştinismului în sec. IV predica cunoaşte o înflorire
neîntrecută prin aşa predicatori ca Ioan Hrisostom, Vasile cel Mare, Grigore de
Nazianz, Ambrozie Mediolanul ş. a.
în timpul existenţei catehumenatului predica se pronunţa mai mult pentru cei
ce se pregăteau de botez şi de aceea se pronunţa imediat după citirea Sf.
Evanghelii, căci după ce ascultau Evanghelia şi predica catehumenii erau obligaţi
să părăsească biserica. Catehumenatul încetînd să mai existe, predica se
deplasează spre sfîrşitul Liturghiei - în timpul împărtăşirii liturghisitorilor sau
chiar la otpust.
Predica prin metoda ei specifică de adresare directă a cuvîntului pe înţelesul
tuturor împlineşte cultul. De aceea ea trebuie ţinută în fiecare duminică şi
sărbătoare şi în toate împrejurările cînd preotul se găseşte în mijlocul

154
ortodox păstrează şi transmite învăţătura creştină aşa cum este cuprinsă în Sf.
Scriptură şi Sf. Tradiţie. O sinteză a acestei învăţături ne-au lăsat Sinoadele
ecumenice în Mărturisirea de credinţă sau Crezul, care ca şi predica vine să
rostească direct şi răspicat pe înţelesul tuturor adevărurile ei fundamentale.
Crezul este o sinteză a dogmei Bisericii creştine. Mărturisire de credinţă este
orice formă sau formulă de exprimare a adevărurilor de credinţă (formule
sacramentale, imne, lecturi), care ajută la instruirea religioasă a credincioşilor.
Cînd credinciosul face semnul crucii el mărturiseşte prin aceasta credinţa sa în
Iisus Hristos cel răstignit pe cruce şi credinţa într-un Dumnezeu în trei ipostaze pe
Tatăl, pe Fiul şi pe Sf. Duh. "Semnul crucii este oarecum o învăţătură pe scurt a
legii creştine".
Pînă la Crezul Niceoconstantinopolitan fiecare Biserică locală avea simbolul
de credinţă al său, care avea aceiaşi bază, dar formularea era deosebită de la o
Biserică la alta, după care îşi lua şi numele: Simbolul de credinţă Apostolic sau
Roman, al Bisericii din Neo-Cezareea Pontului, din Alexandria ş. a. Sinoadele
ecumenice de la Niceea (325) şi Constantinopol (381) au contopit aceste
simboluri de credinţă locale, le-au completat, dîndu-le o formulare unitară şi
Biserica îl foloseşte şi azi neschimbat. Rostirea Crezului la Liturghie arată, că în
afară de iubire ni se cere şi credinţa dreaptă, adevărată (ortodoxă) spre a putea
participa cu vrednicie la aducerea Sf. Jertfe. Includerea Crezului în Liturghie
prima dată se atribuie patriarhului monofizit al Antiohiei Petru Gnafeus (Fullo) la
anul 471. Din sec. IV Crezul se foloseşte în rînduiala Botezului.

Cap. V
ACTUL ÎN CULT

Pe lîngă formele generale fundamentale comune de exprimare a cultului

(rugăciunea, cîntarea, lecturile biblice, predica) sînt şi alte forme secundare
comune de expresie numite acte liturgice sau gesturi rituale. Prin acte liturgice se
înţelege tot ansamblul de mişcări, gesturi şi acte rituale săvîrşite de slujitori şi
credincioşi în timpul sfintelor slujbe. Ele alcătuiesc ceremonialul (ritualul)
cultului; însoţesc cuvintele şi cîntările (formulele şi rugăciunile) exprimînd,
concretizînd, subliniind sau accetuînd şi simbolizînd ideile şi sentimentele
exprimate în ele. Unele sînt simboluri, altele sînt expresii fireşti şi spontane ale
atitudinilor de cult (ridicarea ochilor sau a mîinilor la rugăciune). Prin gest în
actul liturgic se reflectă credinţa ca şi în rugăciune. Ţinuta credinciosului în
fiecare moment al Sf. slujbe arată respectul şi cinstirea lui Dumnezeu: el stă drept
în picioare pătruns de conştiinţa că se află în casa lui Dumnezeu; îngenunchiază,
face metanii, îşi înalţă privirea spre cer implorînd îndurarea lui Dumnezeu.
Preotul prin cîntare, rugăciune, mişcare şi gest îndrumează indirect atitudinea
şi ţinuta credincioşilor, subliniind prin actele liturgice momentele însemnate ale
/\

Sf. slujbe. Unele din aceste gesturi sau rituri liturgice au fost practicate de însuşi

155
 jer
Mîntuitorul, Care le-a recomandat şi ucenicilor Săi, ca binecuvmtarea poporului
Prc
prin ridicarea sau punerea mîinilor. ps.
a) închinarea, semnul Sf. Cruci, este un gest ritual specific creştin. Fiecare
riti
rugăciune se începe şi se sfîrşeşte cu semnul Sf- Cruci. închinarea este semnul
Ap<
mărturisirii credinţei creştine şi a slăvirii lui Dumnezeu. Este cel mai frecvent act
liturgic, atît în cultul public, cît şi în col particular. Semnul crucii arată credinţa în
aco
Sf. Treime şi mîntuirea omului r**n răstignirea lui Iisus şi hotărîrea creştinului de
căli
a-şi răstigni pe omul cel r 20^ 08- Formula însoţitoare a semnului Crucii este cea
rugi
mai veche şi g e n e r ^ "în numele Tatălui...”(Mt XXV, O) şi exprimă credinţa în
Her
Sf Treim^ ■i1 în P ierea mîntuitoare a Crucii, care este pentru noi semnul sfînt al
dese
cr<-yunării noastre şi totodată pecete, simbol şi stea de biruinţă. Efectele ei sînt
deoî
.îndepărtarea demonilor. închinarea, seninul Sf. Cruci, însoţeşte şi alte diferite
ei ci
gesturi rituale cum sînt binecuvmtarea, îngenuncherile, prosternările, metaniile.
cît n
b) Binecuvîntarea este împărtăşirea din sfinţirea sau din darurile
dumnezeieşti. Binf^vîntare se mai numeşte şi vozglasul preotului sau arhiereului
comi
de la î n c e p u t u l oricărei slujbe: "Binecuvîntat este Dumnezeul nostru totdeauna,
credi
acum şi pururea şi în vecii vecilor"; la începutul Utreniei - "Slavă Sfintei ...
dezo
Treimi...”; la începutul Liturghiei şi ale tuturor Tainelor - "Binecuvîntată este
credi
împărăţia...”, care sînt formule de rugăciune şi prin ele se aduce lui Dumnezeu
s-a p
mulţumire şi laudă. Formulele de cuvinte ale altor vozglasuri din cuprinsul
liturg
slujbelor pot să varieze: "Pace tuturor", "Binecuvîntarea Domnului peste voi...”,
în pă
"Binecuvîntată este intrarea sfinţilor Tăi, Doamne...”, "Mîntuieşte Dumnezeule
poporul Tău...” ş. a. Se binecuvintează nu numai oamenii, dar şi lucrurile de care cereri
credincioşii se folosesc în viaţă (pîine, grîu, vin, untdelemn), cînd se aduc loc îi
prinoase la biserică la anumite sărbători, la ierurgii şi Sf. Taine. Postu
c) Punerea mîinilor este tot o formă de binecuvîntare, prin care se transmite semni
(prin mijlocirea sfinţiţilor slujitori ai Bisericii) darul sfînt al lui Dumnezeu. Prin
închip
punerea mîinilor Mîntuitorul vindeca pe cei bolnavi. Punerea mîinilor se folosea prietei
şi în Vechiul Testament. Prin aceasta se întărea dreptul slujirii preoţeşti şi de îndepi
conducător al poporului. Punerea, mîinilor în V. T. se facea şi asupra jertfelor ce unirii
se aduceau la templu spre iertarea păcatelor. In Noul Testament sfinţiţii slujitori sfîntă"
pun mîinile asupra credincioşilor în taina Mărturisirii, la hirotonie şi hirotesie ş. a. Si
d) îngenuncherile şi metaniile exprimă umilinţă şi pocăinţă în faţa lui sfinţik
Dumnezeu. Erau în uz şi la evrei. Se foloseau de ele şi Mîntuitorul şi Sf. Apostoli. acestoi
Legat de închinare şi îngenunchere este gestul metaniei. Metania este o j)
îngenunchere şi o ridicare (alternare), însoţite de semnul crucii. Metania este mică timpul
şi mare. Metania mică este plecarea corpului numai pînă la brîu fără plecarea cuvine
genunchilor, ci doar cu mîna se atinge pămîntul. Metania mare sau prosternarea evenim
este o formă mai accentuată de închinare cu îndoirea genunchilor şi plecarea feţii împărăi
pînă la pămînt. Vecern:
e) Ridicarea mîinilor este un gest specific creştin, dar folosit şi de alte rituri. reprezii
Este o formă de rugăciune de cerere de la Dumnezeu. Ieşirea
f) Spălările rituale. în Biserica creştină spălarea rituală este expresia el citeşi
curăţeniei trupeşti şi morale (în Hristos). Spălări rituale existau încă în Vechiul închipui
Testament. Preoţii Legii Vechi înainte de a intra în cortul mărturiei ca să aducă reprezin

156
 jertfe lui Dumnezeu trebuiau să-şi spele mîinile şi picioarele ca să nu moară.
Preoţii creştini tot îşi spală mîinile înainte de a începe Proscomidia, cu cuvintele
ps. 25 "Spăla-voi între cei nevinovaţi mîinile mele...”, aceasta facînd parte din
ritualul pregătirii pentru slujbă (despre ce menţionează încă Constituţiile
Apostolice) şi înainte de împărtăşire (fară a pronunţa ceva).
h) Acoperirea şi descoperirea capului. Unii preoţi sînt decoraţi cu
acoperămînt pentru cap în timpul slujbelor: scufie, camilafcă, mitră, iar preoţii
călugări au culion. La anumite momente din slujbe (citirea Evangheliei, unor
rugăciuni etc) se cade să-şi descopere capul, iar la Liturghie, începînd cu
Heruvicul, nu se mai pune deloc pînă după rugăciunea amvonului. Prin
descoperirea capului se exprimă smerenie faţă de Dumnezeu şi cinstirea lui
A

deosebită (1 Cor XI, 4-5). In civilitate tot este obicei, ca bărbaţii să se salute între
ei cu descoperirea capului şi aceasta este un semn de stimă unul faţă de altul. Cu
cît mai mult se cuvine acest respect faţă de Dumnezeu.
i) Sărutarea păcii (a iubirii). Sărutul păcii ce se da odinioară ca o expresie a
comuniunii de iubire, cerută iniţial de ritualul liturgic, ca o condiţie a participării
credincioşilor laici la săvîrşirea Sfintei Jertfe (1 Cor 16, 20), din pricina
dezordinilor care se faceau, a fost înlocuit prin exprimarea comuniunii de
credinţă, mărturisită de către toţi cei prezenţi prin rostirea Crezului. Sărutul păcii
s-a păstrat pînă azi în locul iniţial numai la Liturghia în sobor şi numai pentru
liturghisitori. Sărutul frăţesc supraveţuieşte şi printre credincioşii laici, mai ales
în păturile poporului de la ţară sub forma ritualului tradiţional al împăcării, al
cererii de iertăciune şi de sărutarea mîinii de către cei mici la cei mari, care are
loc în alt moment al Liturghiei şi anume înainte de împărtăşire, îndeosebi .a
Postul Mare, cînd se împărtăşesc mai mulţi credincioşi. Sărutarea păcii estă
semnul iubirii frăţeşti dintre creştinii participanţi la săvîrşirea Sf. Jertfe: "Să nu-:i
închipui că sărutarea aceea este o sărutare obişnuită, din acelea ce se dau c’e
prieteni pe stradă sau în piaţă. Sărutarea aceasta uneşte sufletele unele cu altele si
îndepărtează din suflete orice vrăjmăşie. Sărutarea aceasta este deci un semn al
unirii sufletelor şi al izgonirii oricărei vrăjmăşii, este o împăcare şi de aceea e
sfîntă", zice Sf. Chirii al Ierusalimului.
Sărutarea obiectelor sfinte (a Crucii, a Sf. Mese, a icoanelor, a moaştelor
sfinţilor) semnifică tot o manifestare a iubirii pentru sfinţenia şi simbolismul
acestor lucruri integrate în cultul Bisericii.
j) închiderea şi deschiderea uşilor împărăteşti şi a dverei {perdelei). In
timpul slujbelor divine uşile împărăteşti şi perdeaua lor la unele momente se
cuvine după Tipic să fie închise sau deschise, ceea ce simbolizează anumite
evenimente din istoria mîntuirii. Astfel, deschiderea perdelei, pe cînd uşile
împărăteşti (dacă nu se slujeşte priveghere) rămîn închise la începutul slujbei
Vecerniei, arată simbolic că în epoca de la început a istoriei omenirii (pe care o
reprezintă această slujbă) cunoaşterea lui Dumnezeu este nedesluşită şi vagă.
Ieşirea preotului din altar şi rămînerea lui în faţa uşilor împărăteşti închise, unde
el citeşte (în taină) rugăciunile luminilor şi de unde rosteşte apoi ectenia mare,
închipuieşte alungarea din rai a primilor oameni după căderea lor în păcat; preotul
reprezintă acum omenirea de dinainte de venirea Mîntuitorului, implorînd mila lui

157
 Dumnezeu în faţa porţilor zăvorîte ale cerului. închiderea uşilor împărăteşti, în
timp ce dvera rămîne deschisă, după binecuvîntarea pe care o dă preotul la al C
începutul Liturghiei arată, că taina întrupării şi a Naşterii Mîntuitorului este în tii
neînţeleasă de masa de atunci a oamenilor, ea descoperindu-se numai îngerilor,
păstorilor şi magilor, iar deschiderea uşilor împărăteşti la antifonul al treilea anun
simbolizează ieşirea la propovăduire a Mîntuitorului. La Vecernie deschiderea orto<
uşilor împărăteşti înaintea vhodului simbolizează redeschiderea raiului pentru om Cădi
prin Adam cel Nou, iar lumina purtată înaintea slujitorilor închipuieşte lumina Doar
adusă în lume de Mîntuitorul, Care a spus despre Sine: "Eu sînt lumina lumii" Bine<
(Ioan 8, 12). închiderea uşilor împărăteşti şi tragerea perdelei după depunerea de la
Cinstitelor Daruri pe Sf. Masă la Heruvic, după Teodor de Andida, simbolizează amvc
noaptea în care a avut loc trădarea Domnului de ucenicul Său, ducerea la Caiafa, I
înfaţişarea la Ana, mărturiile mincinoase precum şi batjocurile şi scuipările şi cadel
toate celelalte ce s-au întîmplat acolo. cîntai
Deschiderea dverei înainte de rostirea Crezului arată, că credinciosul are sfinţi
deschisă vederea spre altar ca să-şi poată mărturisi credinţa chiar înaintea tronului (
lui Dumnezeu şi Mintuitorului, Care Se află pe Sf. Masă sub forma Sf. Daruri. Folos
k) Procesiunile religioase sînt cortegii de credincioşi însoţiţi de preoţi şi popo£
avînd în frunte un purtător al Sf. Cruci, purtători ai prapurilor bisericeşti şi C
sfeşnice cu lumînări aprinse. Cîntînd şi rugîndu-se împreună preoţii şi credincioşii înaltă
*

imploră pe Dumnezeu să-i apere de calamităţi ale naturii(secetă, inundaţii, rugăir

cutremure) sau războaie şi alte nenorociri. Procesiuni religioase au loc şi cu C
prilejul unor sărbători (Botează, aducerea moaştelor unui sfînt etc.). miron
• _ A
Procesiuni religioase aveau loc şi în Vechiul Testament. In cartea Regilor se ungen
vorbeşte despre aducerea chivotului Legii de la Aminadab din Balaat la Ierusalim. C
Intrarea lui Iisus în Ierusalim este imaginea procesiunilor creştine. O procesiune a se
este şi înmormîntarea. Atmosfera generală a unei procesiuni de înmormîntare are dumne
un caracter specific: durere, sobrietate, gravitate, linişte. C
m) Vhoadele (în România se numesc vohoade sau ieşiri) sînt intrările spre sl
solemne în altar ale slujitorilor cu cădelniţă sau Evanghelia, mergînd înainte Cărui
pălămarul cu un sfeşnic portativ la anumite momente din slujbe. Numirea provine Dumm
de intrarea episcopului în vechime la începutul Liturghiei. Astăzi slujitorii ies tot la ceru
din altar pe uşa diaconească de la miazănoapte şi intră prin uşile împărăteşti. La Ci
Liturghie se fac 2 vhoduri: cu Sfînta Evanghelie la vhodul mic, care semnifică Daruri,
ieşirea Mîntuitorului la propovăduirea Evangheliei, iar lumina purtată înainte Domni
închipuieşte pe Sf. Ioan înaintemergătorul şi pe proorocii Legii Vechi, şi cu T£
Cinstitele Daruri, cînd ele se mută de la Proscomidiar pe Sf. Masă la Vhodul mare harul S
sau Heruvic, şi care închipuieşte după unii liturghişti ultimul drum făcut de Sf. Df
Domnul în Ierusalim ca să Se jertfească, iar după alţii - alaiul funebru de învătăti
îngropare a Domnului de la locul răstignirii la mormînt. Vhod cu cădelniţă sau To
Evanghelia se face uneori şi la Vecernie, care reprezintă venirea în lume a pentru i
Mîntuitorului. în desfi
La Litie în timpul Vecerniei şi la Polieleu în timpul Utreniei se face ieşirea VI, iar
slujitorilor în naos, dar ele se numesc ieşiri şi nu vhoade. egipten:
Toaca e

158
 Dezvoltarea acestui ritual începe probabil în sec. VI, cînd patriarhul Eutihie
al Constantinopolului menţionează mutarea solemnă a Darurilor ca şi imnul cîntat
în timpul ei (Heruvicul), ca pe o inovaţie.
n) Cădirile sau tămîierile fac parte din serviciile divine şi se săvîrşesc la
anumite momente ale slujbei, după rînduiala prevăzută în Tipicul Bisericii
ortodoxe. Cădirea este de 3 feluri: cădire mare, cădire mică şi cădire specială.
Cădirea mare se face în toată biserica la Vecernie, cînd se cîntă stihirile la
Doamne strigat-am..., la Utrenie, cînd se citesc psalmii 19 şi 20, la
Binecuvîntările învierii, la mărimurile Polieleului şi la Ceea ce eşti mai cinstită. .
de la pesnea a 9-a. Cădirea mică se face ca şi cădirea mare, dar se încheie de pe
amvon, fară coborîrea în naos, la Liturghie cînd se citeşte Apostolul şi la Heruvic.
Cădiri speciale cu rînduieli deosebite de celelalte cădiri se fac la vhodul cu
cădelniţă la Vecernie, la cădirea Litiei, la încheierea Proscomidiei, la Axion, la
cîntarea "Să se îndrepteze rugăciunea mea...”de la Liturghia Darurilor mai înainte
sfinţite, la începutul tuturor slujbelor din Săptămîna Luminată, la Taine şi ierurgii.
Căditul sau tămîierea este cea mai de seamă dintre actele cultului extern.
Folosirea tămîiei este o tradiţie foarte veche. Ea se află în practica religioasă a
popoarelor păgîne şi la iudei.
Cădirea la Doamne strigat-am... este simbolul rugăciunii noastre, care se
înalţă spre Dumnezeu aşa cum se înalţă în sus fumul de tămîie şi pentru care ne
rugăm să fie bine primită de El ca o jertfa de seară.
Cădirea la Binecuvîntările învierii închipuie aromatele aduse de femeile
mironosiţe la mormîntul Domnului în dimineaţa învierii pentru a completa
ungerea trupului Domnului potrivit rînduielilor tradiţionale pentru morţi.
Cădirea din timpul Apostolului se face în cinstea Evangheliei care urmează
a se citi şi simbolizează atît pe Sf. Apostoli cît şi mireazma învăţăturii
dumnezeieşti răspîndite de Apostoli în toată lumea.
Cădirea la vhodul Vecerniei este simbol al rugăciunii noastre care se aduce
spre slava şi cinstirea lui Hristos a Cărui venire în lume o înfaţişează vhodul şi a
Cărui viaţă şi lucrare răscumpărătoare a constituit o jertfa bine plăcută lui
Dumnezeu. Fumul de tămîie simbolizează acum norul în care Domnul S-a înălţat
la ceruri.
Cădirea la ecfonisul ”Mai ales pentru Preasfînta " se face atît în cinstea Sf.
Daruri, prima oară după sfinţirea şi prefacerea lor, cît şi în cinstea Maicii
Domnului, care se pomeneşte acum.
Tămîierile Sf. Daruri înainte de ducerea lor la Proscomidiar simbolizează
harul Sf. Duh dat Sf. Apostoli după înviere ("Luaţi Duh Sfînt...”). Ultima cădire a
Sf. Daruri după depunerea lor la Proscomidiar simbolizează răspîndirea
învăţăturii Domnului la toată făptura după înălţarea Lui.
Toaca şi clopotele. în bisericile ortodoxe se folosesc şi toaca şi clopote 1c
pentru a anunţa începutul slujbelor religioase şi a se marca momentele importante
în desfăşurarea lor. Clopotele s-au introdus mai tîrziu în cult: în Occident în sec.
VI, iar în Orient în sec. IX, dar cunoscute erau şi în antichitate la babiloneni,
egipteni şi chinezi, care le foloseau atît în viaţa civilă, cît şi în cea religioasă.
Toaca este de 3 feluri: toaca mică şi toaca mare sînt făcute din lemn, iar tochiţa

159
 din fier. Toaca mică de lemn este portabilă spre deosebire de celelalte două, care
sînt fixate în clopotniţă ca şi clopotele. Toaca mică şi tochiţa de fer se folosesc la
bisericile mănăstireşti şi la unele catedrale. Toaca mică, formată dintr-un ciocan
de lemn şi o scîndură pe care se bate cu ciocanul după o anumită cadenţă la
începutul fiecărei slujbe, ocolindu-se biserica seara şi dimineaţa cu opririle şi
închinările cuvenite în cele 4 laturi ale bisericii. Toaca mare se bate la sărbători şi
în zi de rînd la începutul Vecerniei, Utreniei şi Liturghiei, după toaca cea mică, şi
A

apoi se trag clopotele (în zi de rînd un clopot mic). In tochiţa de fe r se dau 3

lovituri la Pavecemiţă cînd începe rugăciunea "Nepătată, neîntinată...”. Clopotele
se mai trag cînd la biserica respectivă vine în vizită canonică arhiereul locului,
cînd se anunţă încetarea din viaţă a cu iva, la înmormîntări, la înconjurarea
^ A

bisericii cu Sf. Aer în Vinerea Patimilor. In noaptea învierii se bate toaca şi se

trag clopotele îndelung în tot timpul procesiunii pînă se începe citirea Evangheliei
la uşa bisericii. în Săptămîna Luminată se bate toaca şi se trag în acelaşi timp
clopotele la toate serviciile religioase. în tradiţia poporului nostru creştin şi
ortodox clopotele se mai trag şi cînd vestesc nenorociri: incendii, războaie,
inundaţii şi alte calamităţi ale naturii.
Muzica clopotelor răsună în sufletele credincioşilor ca o voce venită de sus.
Ele aduc aminte de Dumnezeu, Căruia credincioşii îi aduc rugăciunile lor.
Clopotele amintesc creştinilor de îndatoririle lor religioase şi morale,
îndemnîndu-i să frecventeze locaşul sfintei biserici unde trebuie preamărit
Dumnezeu.
 care
sc la Cuprinsul
ocan
ţă la Partea întîia
le şi INTRODUCERE ÎN STUDIUL LITURGICII
)ri şi Cap. 1 LITURGICA PRIVITĂ CA DISCIPLINĂ DE NVĂŢĂMÎNT
:ă, şi TEOLOGIC.................................... ............... .................................. ................. 5
au 3 1. Ce este L iturgica............................... ......... ............................................. 5
ytele 2. Obiectul şi împărţirea Liturgicii ...... ..................................................5
jlui, 3. Locul Liturgicii în teologie. Discipline înrudite şi au xiliare.........5
area 4. Metoda de expunere a Liturgicii................ ......... .."I............................ 6
ii se 5. Folosul şi importanţa studiului L itu rgicii...........................................6
îliei Cap. II IZVOARELE LITURGICII ........................................................... ................ 7
imp Cap. III- LITERATURA LITURGICĂ.......... ........................................................... 8
1 şi IV
>aie, 1. Scrieri de interes liturgic în literatura creştină din primele trei
v ea cu ri................................ . . ..................................... ........................................8
sus. 2. în perioada patristică ( sec. IV - V III)........... ......................................9
lor. 3. în Bisericile Vechi Orientale (sec. VIII - IX) ................................... 9
ale, 4. în Răsărit după epoca patristică............................................................ 9
irit 5. în Apus în Evul M ed iu ........................................................................... 9
6 . în Apus de la Reformă pînă a z i ............................................................ 10
7. Literatura liturgică la ortodocşi în ultimele două s e c o le ................ 10
Partea a doua
DESPRE CULT
(Cultul ca obiect de studiu al Liturgicii)
Cap. I CULTUL RELIGIOS DEFINIŢIA ŞI DIFERITELE LUI ASPECTE ...15
1 . Definiţia cultului. Esenţa sau flinta l u i .................................................15
9 9 J

2. Cult intern şi cult extern ..................................................................... ....15

3. Cult particular şi cult public.................................................................... 15
4. Raportul dintre religie şi cult...................................................................16
Cap. FACTORII SAU TERMENII CULTULUI............................ ............... 17
II-III
1. Subiectul cu ltu lu i.......................................................................................17
2 .Obiectul cu ltu lu i................... ..................................................................... 17
3. Raportul dintre factorii cultului în creştinism ................................... 18
4. Obiective secundare ale cultului orto d o x ........................................... 19
5. Cult absolut (de adorare) şi cult relativ (de venerare)......................20
Cap. IV SCOPURILE SAU FUNCŢIILE CULTULUI DIVIN ORTODOX ......20
1. Scopul latreutic....................................................... ................................... 20
2. Scopul harismatic, sacramental sau sfinţitor.......................................21
3. Scopul didactic (catehetic) ........................................................................21
4. Ordinea (ierarhia) funcţiilor cultului în ortodoxie şi în celelalte
confesiuni creştin e...................... ................................................................... 22

161
Cap. V- INSTITUIREA ŞI DEZVOLTAREA CULTULUI C R E ŞT IN ................21
VI
1. Originea şi instituirea cultului creştin ....................................................21
2. Cultul creştin în epoca ap ostolică..........................................................22
3. Cultul creştin în epoca persecuţiilor .................................................... 23
4. Cultul creştin după încetarea persecuţiilor........ ................................ 23
5. Cultul creştin după epoca iconoclasm ului........................................... 24
6 . Cultul Bisericilor vechi din O rien t........................................................24
7. Cultul Bisericilor Apusene (C atolice).................................................. 24
8 . Cultul confesiunilor protestante şi neo-protestante.......................... 24
Cap. VII TRĂSĂTURILE CARACTERISTICE ALE CULTULUI ORTODOX
ŞI CARACTERELE SALE SPECIFICE ÎN COMPARAŢIE
CU CULTUL CELORLALTE CONFESIUNI CREŞTINE ....................25
1. Vechimea formelor şi rînduielilor de c u lt ........................................... 25
2 . Caracterul sacrifîcial şi ierarhic ............................................................25
3. Uniformitatea şi stabilitatea ................................................................ 25
4. Bogăţia varietatea şi frumuseţea formelor exterioare...................... 25
5. Caracterul eclesiologic (com unitar)..................................................... 26
6 . Simbolismul (caracter epifanic şi esh ato lo g ic)..................................26
7. Caracterul universal (c o sm ic )................................................................ 26
A

8 .însemnătatea cultului în viaţa religioasă ortodoxă............................ 26

Partea a treia
PERSOANELE LITURGICE
(Slujitorii cultului)
Cap. I CLERUL CREŞTIN ŞI FUNCŢIILE LUI LITURGICE ÎN 29
BISERICA PRIMARĂ
1. Consideraţii generale despre slujitorii cu ltu lu i.................................. 29
2. •riginea clerului creştin. Preoţia Mîntuitorului şi a Sf. Apostoli
29
3. Vechimea clerului creştin Cele 3 trepte ale clerului slujitor în
Biserica veche (epoca apostolică şi post ap ostolică)............................... 30
4. Cler şi harismatici în Biserica prim ară.................................................32
Cap. II ROLUL ŞI FUNCŢIILE LITURGICE ALE CELOR TREI TREPTE
ALE CLERULUI ÎN BISERICA VECHE ŞI ÎN CULTUL
ORTODOX DE A Z I...................................................................... ................. 32
1. Rolul arhiereului în c u lt ...........................................................................32
2. Preotul ca persoană litu rgică...................................................................33
3. Diaconul ca slujitor al cultului în vechime şi a z i ............................. 34
Cap. III PERSOANELE AJUTĂTOARE ALE CLERULUI SLUJITOR........... 34
1. Originea şi vechimea clerului in ferior..................................................34
2. Treptele clerului inferior în Biserica veche şi funcţiile lor în cult
.........................................................................................................................34
3. Clerul inferior în Biserica de azi ......................................................... 36
Cap. IV CREDINCIOŞII LAICI CA FACTORI AI CULTULUI 36
(Rolul laicilor în cult)
 l.Cler slujitor şi credincioşi laici în cult în general ...................... . 36
2-4. Rolul credincioşilor la slujbele Sf. Liturghii, Sf. Taine,
ierurgii şi Laude ............. ....... ................................................................ .......36
5. Participarea credincioşilor laici în cultul public al Bisericii în
trecut şi a z i .......... ............................................................................................. 37
Partea a patra
TIMPURILE LITURGICE
(Anul bisericesc şi subdiviziunile lui)
Cap. I SCURTE NOŢIUNI DESPRE C A L E N D A R .............................................. 41
1. Introducere. Timpul ca dimensiune a vieţii B ise r ic ii.......................41
2 . Ce este calendarul ....................................................................................41
3. Originea calendarului creştin şi structura lui ......................................41
A

4. Defectul originar al calendarului iulian îndreptarea lui în Apus ...42

5.îndreptarea calendarului în Răsări ........................................................42
6 ..Situaţia actuală a creştinătăţii din punct de vedere al alendarului
bisericesc ..............................................................................................................46
Cap. II ANUL BISERICESC (LITURGIC) ŞI SUBDIVIZIUNILE LUI ........ 43
1. Comemorarea iconomiei mîntuirii în cursul timpului şi al
diferitelor lui subdiviziuni..............................................................................43
2. Ziua liturgică .......... .......................................................................... . 43
3. Săptămîna litu rgică.................................................................... . 44
4. Luna ca subdiviziune a anului bisericesc ........................................ ...4 4
5. Anul bisericesc şi cele trei mari perioade ale s a l e ............................ 44
Cap. III DESPRE SĂRBĂTORI ÎN G EN ER A L........................................................45
1. Ce sînt sărbătorile .................................................................................45
2. Vechimea şi universalitatea sărbătorilor............................................. 46
3. Instituirea sărbătorilor creştine ..................................................... . 46
4. Cele mai vechi liste de sărbători creştine (m inologhii,
heortologhii, martirologhii, sinaxare, calendare) Sinaxarul ortodox
46
5. Care este rostul (funcţia) sărbătorilor în viaţa noastră religioasă ..47
6 . împărţirea sărbătorilor Bisericii O rtodoxe..........................................47
Cap. IV DUMINICA - SĂRBĂTOAREA SĂPTĂMÎNALĂ A CREŞTINILOR
................................................................................................................................ 48
1. Temeiurile instituirii duminicii ca sărbătoare săptămînală.............48
2. Vechimea sărbătorii .......................... ........................................................ 48
3. Numirile sărbătorii................................................................................... 49
4. Caracterul sărbătorii şi modul sărbătoririi în v e c h im e .................... 49
5. Şirul duminicilor din cursul anului ..................................................... 50
Cap. V- SĂRBĂTORILE DOMNEŞTI SAU PRAZNICELE ÎMPĂRĂTEŞTI
VI CU DATE F IX E ........................................................................ .........................51
1. Introducere generală despre praznicele împărăteşti, numărul şi
împărţirea lo r ......................... ............................................. .......... .......... ........51
2. Naşterea D om n u lu i.............. ...................................................................... 52
3. Tăierea-împrejur.......... ...............................................................................53

163
 5. Întîmpinarea Domnului .............................................................. ..................63
6 . Schimbarea la fa ţă ......................................................................................... 63
7. înălţarea Sf. C ru ci..........................................................................................64
Cap. VII PRAZNICELE ÎMPĂRĂTEŞTI CU DATE SCHIM BĂTOARE.......... 64
1. Duminica Floriilor ........................................................................................64
2. Sfintele P a ş ti....................................................................................................65
3. Praznicul înălţării Domnului la c e r .......................................................... 67
4. R u sa liile .................................... ...................................................................... 68
5. Sfînta T reim e.................................................................................................. 68
6 . La Romano - C a to lic i................................................................................... 69
Cap. VIII CULTUL MAICII DOMNULUI ................................................................... 69
1.Vechimea cultului Maicii Domnului în Biserica creştină şi
temeiurile lui b ib lic e .......................................................................................... 69
2..Formele de exprimare ale cultului Maicii D om n u lu i.......................... 70
I. Alte sărbători în cinstea Maicii D om n u lu i.................................................. 72
II. Alte forme de exprimare a cinstirii Maicii Domnului în cultul
b isericesc.............................................................................................................. 72
Cap. IX DURATA PRAZNICILOR ÎM PĂRĂTEŞTI............................................... 73
1. Pre-serbare, după-serbare, o d o v a n ie.......................................................73
2. Durata pre-serbării şi a după-serbării praznicilor îm părăteşti...........75
3. Alte sărbători cu înainte-serbare şi după-serbare................................. 75
4. Sărbătorile numite "soboare"...................................................................... 76
Cap. X CULTUL SFINŢILOR ÎN G E R I..................................................................... 77
1. Cultul Sf. îngeri în antichitatea creştin ă.................................................77
A

2. Sărbătorile închinate Sf. îngeri în cultul o rto d o x .................................78

Cap. XI SFÎNTA C R U C E ................................................................................................ 79
1. Cultul Sf. Cruci în creştin ism .................................................................... 79
2. Sărbătorile Sf. Cruci în cultul orto d o x .....................................................81
Cap. XII SĂRBĂTORILE SFINŢILOR PRĂZNUIŢI ÎN TOATE BISERICILE
ORTODOXE........................................................................................................82
1. Ce sînt sfinţii? Sărbătorile ca formă de cinstire a sfinţilor în cultul
ortod ox..................................................................................................................82
2. Sărbătorile sfinţilor cu cinstire generală în toate Bisericile
O rtodoxe........................................ ...................................................................... 84
3. Sărbătorile sfinţilor cu date variab ile....................................................... 85
4. Alte forme de cinstire a sfinţilor în cadrul cultului o rtod ox..............86
Cap. NEO-MARTIRI ŞI SFINŢI NAŢIONALI .................................................. 86
XIII
1. Neo-martiri şi sfinţii naţionali ai diferitelor Biserici O rtodoxe.......86
2. Sfinţi daco-romani şi sfinţi români mai vechi ....................................... 88
3. Primele canonizări de sfinţi români ..........................................................89
*

4. Generalizarea cultului local al sfinţilor cu moaşte în R om ânia....... 89

5. Alte personalităţi din trecutul nostru îndreptăţite la canonizare......90
6 . Importanţa canonizării sfinţilor rom ân i...................................................90

164
 .63 Cap. POSTURILE DIN CURSUL ANULUI BISERICESC
.63 X I V - ................................................................................................................................ 91
.64 XV
. 64 1. Ce este postul? Diferite păreri despre originea l u i .............................91
..64 2. Postul în diferite religii şi în Vechiul T estam ent.................................92
..65 3. Concepţia creştină despre p o s t .................................................................. 92
,.67 4. Postul în creştinismul primar. Primele reglementări privitoare la
.68 post ....................................................................................................................... 92
.68 5. Disciplina bisericească privitoare la posturi. Felurile p o stir ii.......... 94
..69 6 . Posturile de mai multe zile (de durată)...................................................96
..69 Cap. ZILELE PENTRU POMENIREA GENERALĂ (DE OBŞTE) A
XVI MORŢILOR DIN CURSUL ANULUI BISERICESC O RTO DO X...... 98
..69 1. Cultul morţilor în religiile necreştine......................................................98
.70 2. Cultul morţilor în V. Testam ent................................................................99
A

..72 3. Cultul morţilor în antichitatea creştină. învăţătura despre

"Comuniunea Sfinţilor"....................................................................................99
.72 4. Zilele pentru pomenirea generală a morţilor din cursul anului
..73 bisericesc ortodox............................................................................................. 101
. 73 Partea a şasea
..75 OBIECTELE LITURGICE
..75 (Materia sau simbolurile naturale în serviciul cultului)
..76 Cap. I OBIECTELE DE C U L T ...................................................................................105
. 77 1. Noţiuni generale despre vasele şi odoarele litu rg ice........................... 105
. 77 2. Sf. vase şi obiecte liturgice din metal ....... ..........................................105
..78 3. Obiecte din stofa (p în ză )............................................................................111
.79 4. Obiecte de cult din alte materii ................................................................. 113
.79 Cap. II VEŞMINTELE LITURGICE..........................................................................113
..81 1. Folosul şi importanţa lor în cult .............................................................. 113
2 . Originea şi vechimea l o r ........................................................................ . 114
,.82 3. Culoarea veşmintelor litu rg ice..................................................................115
l 4. Veşmintele d iacon eşti................................................................................. 115
. 82 5. Veşmintele preoţeşti ..................................................... ............................. 117
6 . Veşmintele şi insignele arhiereşti............................................................. 118
..84 A. VEŞMINTELE SPECIFICE ARHIEREŞTI................................................119
..85 B. INSIGNELE (ORNATELE) ARHIEREŞTI................................................ 121
..86 7. Cîteva îndrumări despre folosirea şi păstarea veşmintelor liturgice
..86 124
Cap. III PRINCIPALELE MATERII FOLOSITE ÎN CULTUL ORTODOX ŞI
..86 SEMNIFICAŢIA LOR SIM BO LICĂ........................................................... 124
..88 Cap. IV CĂRŢILE LITURGICE, ÎMPĂRŢIREA ŞI CONŢINUTUL L O R .......127
..89 1. Evanghelia sau Evangheliarul................................................................... 127
..89 2. A p ostolu l........................................................................................................ 129
..90 3. Psaltirea....................... .............. .....................................................................129
..90 4. Liturghierul................................... ................................................................. 129
5. Molitfelnicul ............................................................................ ..................... 130

165
 6. Aghiazmatarul....................... v . ................................................................liu
7. Panihida ..................................................................................... .....................130
8 . Carte de T edeum ............................................................................................ 131
9. Acatistierul .................................................................................................... 131
10. Ceaslovul .................................................................................................... 131
11. Octoihul .......................................................................................................131
12. Mineul ................................................................ ..........................................132
13. A ntologhionul.............................................................................................. 132
14. Mineul de obşte .............. ........................... ..............................................132
15.Triodul 133
16..Penticostarul................ ...............................................................................133
17. Arhieraticonul ...................... ......................................................................133
18. Tipicul b isericesc....................................................................................... 133
Partea a şaptea
CUVÎNTUL ŞI ACTUL
CA MIJLOACE DE EXPRESIE ALE CULTULUI
Introducere.......................................................................................................... 137
Cap. I CUVÎNTUL ŞI FORMELE LUI ÎN CULT R U G Ă C IU N EA .................. 138
1. Rugăciunea în cult ....................................................................................... 138
2. Formele rugăciunii liturgice. Caracterul biblic al textelor
rugăciunilor ortodoxe ...................................................................................... 140
3. Valoarea expresivă a rugăciunii liturgice în spiritualitatea ortodox
141
Cap. II POEZIA IMNOGRAFICĂ CREŞTINĂ ŞI FORMELE EI ÎN CULT ... 141
A. CÂNTĂRILE DE ORIGINE B IB L IC Ă ....................................................... 141
1. Psalmii şi întrebuinţarea lor în cult ........................................................ 141
2. Cîntările de origine b ib lic ă ........................................................................ 142
B. CÎNTĂRILE DE ORIGINE NESCRIPTURICĂ........................................143
1. Cele mai vechi imne creştine .................................................................... 143
2. Formele şi denumirile poeziei imnograflce întrebuinţate în
cîntările bisericeşti din cultul ortod ox.........................................................144
Cap. III 147
A. IMNOGRAFI ŞI MELOZI (POEŢI BISERICEŞTI).................................147
B. VALOAREA DOCTRINARĂ ŞI LITERARĂ A IMNELOR
BISERICEŞTI ORTODOXE...........................................................................150
Cap. IV LECTURILE (CITIRILE) ÎN C U L T ............................................................. 151
1. Lecturile biblice în c u lt ............................................................................... 151
2. Lecturile patristice şi aghiografîce........................................................... 153
3. Predica şi mărturisirea de credinţă...........................................................154
Cap. V ACTUL ÎN C U L T .............................................................................................. 155

166