UNIVERSITATEA BABEȘ-BOLYAI

FACULTATEA DE TEOLOGIE ORTODOXĂ

SPECIALIZAREA:BIOETICĂ, ETICĂ, MORALĂ ȘI DEONTOLOGIE PROFESIONALĂ

BISERICA DUHULUI SFÂNT

NIKOLAI AFANASIEV

PROFESOR COORDONATOR:

Lector,univ.dr. Gheorghe Șanta

STUDENT:

Bledea Gheorghe

CLUJ-NAPOCA

2019
 Biserica Duhului Sfânt

Nikolai Afanasiev

Cartea, Biserica Duhului Sfânt volumul I de Nikolai Afanasiev este tradusă din limba
rusă în limba română de către Elena Derevici și a aprut la Editura Patmos din Cluj-Napoca în
anul 2008. Până în prezent a apărut primul volum, care conţine capitolele închinate slujirii
laicilor în Biserică.

Din cele 226 de pagini noi îl vom cunoaște pe părintelui Nikolai Afanasiev, vom
cunoaște mintea lui clară, lucrarea de o viață, experiența de păstor, inimia lui firbinte în care
ardea iubirea pentru Iisus Hristos și inspirația mistică de la altar.

Cartea este constituita din patru capitol și fiecare capitol cuprinde la rândul său, mai
multe subcapitole. Cartea, începe cu interogația: Cum s-a nascut Biserica Duhului Sfânt?, prefața
autorului și se continuă cu cele patru capitole:

Primul capitol se intitulează I. Preoția împărătească;

Creștinismul este credința revelată de Duhul Sfânt, prezentând omenirii Taina mântuirii
în care este implicată Sfânta Treime, dar este nevoie de un mod participativ-mistic din partea
omului să înțeleagă prezența lui Dumnezeu în lume și în viața sa interioară, să poată sesiza
comuniunea intratrinitară, pe care este „destinat” să o imite. Cuvintele Mântuitorului aduc în
vedere acest lucru minunat, atunci când spune că toate se fac spre slava lui Dumnezeu și că se
poate ajunge la Tatăl doar prin Fiul și în Duhul Sfânt (In. VI, 44). Antropologia creștină are în
vedere relația omului cu Dumnezeu, la nivelul unei comunicări prin „chipul” dăruit, înzestrare
care trebuia să direcționeze pe om spre unirea cu Fiul.

Legătura a fost perturbată prin cădere, efectul inversării priorităților spirituale ale omului
de influența malefică, acceptată inconștient; restaurarea firii căzute realizându-se în mod
ontologic, prin aducerea la starea în care era reprezentarea iconică arhetipală, capabilă de
răspunsul de iubire către Creatorul Dumnezeu. Biserica oferă mijloacele sfințitoare și modul unic
și tainic de unire cu Hristos Cel Înviat, în cadrul liturgic, sfera autenticității vieții duhovnicești, în
condițiile antrenării voinței spre a lucra conștient la mântuire, prin har și faptele mărturisitoare
ale credinței.

Capitolul al doilea este intitulat: Instituirea laicilor;

Al treilea capitol este intitulat: ,,Slujirea laicilor ,, care cuprinde cinci subcapitole: ,,
Slujirea laiciloc ca slujire a poporului lui Dumnezeu, . Actele sacramentale în Biserică, Slujirea
laicilor în domeniul sacramental. .Slujirea laicilor în domeniul conducerii Bisericești, Slujirea
laicilor în domeniul învățăturii;

Al patrulea capitol este intitulat: Lucrarea slujirii care cuprinde tot cinci subcapitole
după cum urmează:. Slujirile particulare,. Apostolatul, . Evanghelistul, Proroocul, Învățătorul.

Nikolai Nikolaivich Afanasiev a fost un proeminent preot și teolog rus care a emigrat în
anul 1917 în Franța.

Nikolai Afanasiev este considerat unul dintre cei mai importanţi sistematicieni ai
eclesiologiei ortodoxe din secolul al XX-lea. Cercetarea intensă l-a determinat să se ocupe în
amănunt şi de rolul laicilor în Biserică, cu o insistenţă specială asupra slujirii specifice a
acestora.

Părintele Afanasiev a avut în cursul vieţii o activitate rodnică. S-a născut pe data de 4
septembrie 1893 în Odessa. După ce a absolvit Facultatea de Matematică, s-a înrolat în armata
rusă pentru a lupta contra bolşevicilor. După înfrângerea suferită de forţele armatei albe, aşa cum
era denumită aceasta, în contrast cu cea roşie a comuniştilor, Afanasiev a plecat în exil la Praga.
Aici o cunoaşte pe Marianne, cu care se va însura în 1925. În 1927, reuşeşte să îşi încheie
doctoratul în drept canonic la Universitatea din Belgrad. Între 1925 şi 1930, predă la Seminarul
din Skopje, de unde se va muta la Institutul Ortodox "Saint-Serge" din Paris. Aici ţine cursuri de
istoria Bisericii şi drept canonic timp de 10 ani, până la hirotonirea sa ca preot, petrecută pe 6
ianuarie 1940. Între 1941 şi 1947 desfăşoară o activitate misionară în Tunisia, după care se
întoarce la "Saint-Serge". Trece la cele veşnice pe data de 4 decembrie 1966. Una dintre cele mai
importante misiuni pe care a îndeplinit-o a fost aceea de observator ecumenic la Conciliul
Vatican II. La final, Afanasiev scrie unul dintre cele mai bune eseuri asupra primatului papal,
netradus încă în limba română, şi care se intitulează "The Church which presides in Love". Cea
mai faimoasă lucrare a sa, "The Church of the Holy Spirit", beneficiază de o traducere în
momentul actual la Editura Patmos.

Părintele Afanasiev a reuşit să sintetizeze, în câteva enunţuri, activitatea Duhului în

biserică prin trăirea liturgică atunci când arăta că „Biserica este un organism harismatic, nu
pentru că a primit cândva darurile Duhului, pe care le păstrează ca pe un tezaur ascuns; nu pentru
că unii primesc în ea Harul, ci pentru că ea trăieşte şi lucrează prin Duhul Sfânt. Ea este locul
lucrării Duhului. Nu există viaţă în Biserică, nu există lucrare în ea, nu există slujire în ea fără
Duhul Sfânt.”

Aşadar, naşterea, existenţa şi slujirea liturgică a Bisericii are loc prin şi cu ajutorul
Duhului. Liturghia cerească şi liturghia pământească Liturghia este văzută, în spaţiul răsăritean,
ca fiind locul în care Duhul acţionează în mod direct, dând viaţă, har şi asigurând unitatea
Bisericii. Este timpul să observăm acum că, pentru teologia ortodoxă, liturghia înseamnă mai
mult decât un serviciu religios în cadrul căruia credincioşii şi preotul se adună laolaltă să se
închine; ea prezintă o unire mistică strânsă cu închinarea care se produce în cer, în prezenţa lui
Dumnezeu, iar jertfa ce se aduce pe altar prin slujirea preotului este strâns legată de jertfa din
sanctuarul ceresc, acolo unde Hristos este Arhiereu. Dar cum se face această legătură mistică
între liturghia pământească şi ceea ce numim „liturghie cerească”?

Un răspuns simplu ar fi: prin tot ce se întâmplă în cadrul liturghiei, întrucât fiecare dintre
elementele acesteia simbolizează elementele slujbei cereşti, pe care liturghia o „copiază” în
întregime: „liturghia este de la un capăt la altul o slujire cerească pe pământ”

În stabilirea relaţiei mistice dintre liturghia pământească şi liturghia cerească, un rol

important îl are preotul. În primul rând, în timpul oficierii liturghiei, „preotul slujeşte ca organ
prin care lucrează Hristos”
Aşadar, datorită harului preoţiei, legătura dintre Liturghia cerească şi cea pământească
este asigurată; Hristos, Marele Preot, aduce El însuşi jertfa cea curată. Dar pe lângă harul
preoţiei, preotul mai asigură legătura cu slujba cerească şi prin veşmintele sfinte pe care le
poartă, şi prin celelalte obiecte de cult învestite cu valoare harică.
Dar preotul nu poate sluji oricum liturghia. Slujba preoţiei presupune multă grijă şi păzire de tot
ce l-ar putea întina pe liturghisitor să se prezinte în faţa lui Dumnezeu.
 Pe parcursul întregii sale lucrări, autorul inserează numeroase pasaje în care
descrie slujirea preoțească, oferind, totodată, sfaturi prețioase despre cum trebuie să se poarte
preotul în relație cu Dumnezeu, cu poporul Lui și cum trebuie să se raporteze la propria viață.
În sens restrâns, prin „epicleză” înţelegem acea invocare specială a Duhului, din timpul
Euharistiei, în urma căreia se aşteaptă ca Darurile euharistice (numite, până în acest moment,
cinstite) să fie sfinţite şi prefăcute în Trupul şi Sângele reale ale lui Hristos. Această parte a
rugăciunii euharistice îi este adresată Tatălui, deşi în primele forme ale epiclezei cel invocat în
mod direct era Duhul Sfânt
Prin epicleză, preotul şi, împreună cu el, toţi credincioşii, nu aşteaptă coborârea
Duhului numai peste daruri; Biserica întreagă are nevoie, mereu şi mereu, de „o Cincizecime
reînnoită” prin care credinţa să îi fie întărită şi prin care credincioşii să fie sfinţiţi. Formula
propriu-zisă a epiclezei este: „Încă aducem Ție această slujbă duhovnicească şi fără de sânge şi
Te chemăm, Te rugăm şi cu umilinţă la Tine cădem: trimite Duhul Tău cel Sfânt peste noi şi
peste aceste Daruri, ce sunt puse înainte. Și fă, adică, pâinea aceasta Cinstit Trupul Hristosului
Tău. Amin. Iar ceea ce este în potirul acesta, Cinstit Sângele Hristosului Tău. Amin, Prefăcându-
le cu Duhul Tău cel Sfânt, Amin. Amin. Amin.”
Aceste cuvinte însă nu sunt rostite toate deodată; preotul liturghisitor se opreşte să
binecuvânteze, cu semnul crucii, Darurile de pe jertfelnic: întâi pâinea, apoi potirul, iar în cele
din urmă – elementele euharistice împreună. După rostirea rugăciunii însoţită de aceste gesturi
sacre, prefacerea darurilor este considerată încheiată: „prefacerea s-a săvârşit.
Însuşi Trupul îmbrăcat pe pământ de Cuvântul Cel veşnic, Trupul Domnului, stă acum junghiat
pe jertfelnic – junghiat cu cuvântul, nu cu sabia.
Aşadar, după epicleză Duhul Sfânt este văzut ca realizând, în chip tainic, două lucrări principale.
În primul rând, după cum foarte clar se spune în rugăciunea euharistică, El preface, în mod
supranatural, pâinea şi vinul, darurile aduse de Biserică, prin Hristos, lui Dumnezeu, în Trupul şi
Sângele Mântuitorului.
Autorul arată că, în Biserica primelor secole, se invoca nu Duhul, ci Logosul Divin. De
asemenea, aflăm că în unele tradiții timpurii din Răsăritul ortodox împărțeau rugăciunea
epiclezei în două părți, formă la care s-a renunțat mai târziu, când a ajuns să fie rostită întreagă,
de obicei după anamneză .
 Autorul face o paralelă între epicleză ca plinire a lucrării euharistice și Cincizecime,
care a fost „plinirea iconomiei dumnezeiești a mântuirii”.
În Biserica ortodoxă se acceptă dogma conform căreia elementele euharistice „se prefac”;
doctrina transsubstanțierii, acceptată de Biserica Catolică, este respinsă.
Sfinţirea Darurilor nu este un scop în sine, ci mijlocul prin care sfinţenia lor devine sfinţenia
credincioşilor prin împărtăşire”.
Astfel, prin intermediul acestei părţi din trăirea liturgică, enoriaşii credincioşi
beneficiază de trezire sufletească, de iertarea păcatelor, de comuniunea cu Duhul Sfânt, toate
acestea având drept scop ultim „plinirea împărăţiei cerurilor, îndrăznirea cea către Tine, iar nu
judecată sau osândă”. Însă toate aceste binecuvântări de care beneficiază creştinii sunt realizări
tainice, mistice, ale Duhului, care au loc doar în cadrul trăirii liturgice. Astfel, epicleza, cu tot ce
presupune ea, poate fi văzut ca un alt aspect mistic al lucrării Duhului în trăirea liturgică a
Bisericii
Rolul credincioşilor în actul liturgic Neortodoxul care s-ar întâmpla să asiste la
săvârşirea unei liturghii ortodoxe ar putea rămâne cu impresia că tot ce se face în timpul acelei
slujbe reprezintă aportul exclusiv al preotului, diaconului şi stranei. Abia la sfârşitul serviciului
liturgic, atunci când credincioşii pregătiţi se împărtăşesc, se poate spune că ei iau parte în mod
activ la ceea ce se întâmplă în biserică. Teologii ortodocşi vor susţine, în schimb, că această
afirmaţie este falsă. Învăţătura ortodoxă precizează că poporul întreg participă alături de preot la
slujirea duhovnicească din timpul liturghiei: „Când cineva se întreabă cine slujeşte Sfânta
Liturghie, răspunsul este: poporul lui Dumnezeu şi preotulut.
Contribuţiile laicilor la săvârşirea liturghiei, serviciului religios orthodox are un rol
deosebit de important. Înaintea începerii liturghiei propriu-zise, în firidă are loc pregătirea
darurilor, adică proscomidia. Aceasta este responsabilitatea exclusivă a clerului, laicilor
rămânându-le ascunsă această parte a slujbei.
Creştinii pot contribui la slujbă, aducând prescurile din care se vor scoate părticelele ce vor fi
puse pe sf. Disc, vin, precum şi tămâie frumos-mirositoare.
În timpul oficierii liturghiei, credincioşii contribuie de asemenea la actul cultic. „în
Biserică, la Sfânta Liturghie, nu suntem simpli spectatori”. În timpul ecteniilor, poporul îl
completează pe preot, rostind, după caz, „Doamne miluieşte”, „Ție, Doamne”, „Dă, Doamne”
etc. Liturghisitorul îi îndeamnă, la rândul lui, pe credincioşi, incluzându-se şi pe sine: „de la
Domnul să cerem” nu „să cereţi”, şi nici „voi cere”. Aportul poporului nu este un „lux”, de care
preotul să se poată dispensa. Acesta nu poate oficia liturghia fără prezenţa măcar a câtorva
asistenţi, şi aceasta întrucât jertfa nesângeroasă trebuie adusă de întreaga biserică, nu de către
liturghisitor .
Credincioşii, împreună cu slujitorul, aduc Jertfa cea nesângeroasă, chiar dacă se
întâmplă numai de două sau de trei ori pe săptămână.”
Aşadar, pentru a fi ascultate, rugăciunile trebuie să fie comune, „făcute într-un singur glas către
Domnul Hristos” .
Participarea activă a credincioşilor laici la liturghie înseamnă mai mult decât
răspunsurile pe care poporul le dă la îndemnurile de rugăciune ale preotului.
Părintele Afanasiev consideră, chiar, că această înţelegere a contribuţiei poporului este
una oarecum simplistă, „de şcoală”, întrucât „dialogul dintre mireni şi preoţi în timpul Liturghiei
nu reprezintă, totuşi, co-slujirea mirenilor cu episcopul sau cu preotul, şi cu atât mai puţin este
exprimarea slujirii preoţiei împărăteşti.” (p.74-75).
În ce constă şi cum se exprimă co-slujirea mirenilor rămâne neclar, totuşi, teologul rus
nu prezintă o poziţie schismatică în raport cu învăţătura oficială a Bisericii Ortodoxe. Și el este
de acord cu faptul că preotul sau episcopul nu poate oficia o liturghie validă în absenţa poporului
lui Dumnezeu.
Părintele Afanasiev rezolvă tensiunea dintre declaraţiile lui aparent contradictorii
arătând că, spre deosebire de formula propusă de „teologia de şcoală” la întrebarea cine
săvârşeşte tainele şi actele sacramentale în Biserică (aici această teologie de şcoală răspunde prin
„preoţii, pentru că ei sunt investiţi prin taina Hirotoniei pentru săvârşirea cultului divin,(p. 75),
învăţătura corectă spune: „întregul popor al lui Dumnezeu format din preoţi. […] Actele
sacramentale se săvârşesc de către Biserică şi în Biserică, ea fiind adunarea poporului lui
Dumnezeu.” (p.75).
În ciuda participării adesea scăzute la celebrarea euharistică, credincioşii au un rol
deosebit de important în derularea slujbei bisericeşti. De fapt, fără ei liturghia nu se poate oficia.
Iar rolul lor nu se rezumă la răspunsurile pe care, adesea, le dau cei câţiva cântăreţi de la strană,
ci presupune o slujire în comun cu întâistătătorii. „Ei sunt co-liturghisitori cu episcopul, nu doar
pentru că participă într-o oarecare măsură la actul sacramental, ci şi pentru că ei într-adevăr
săvârşesc aceasta ca preoţi ai Dumnezeului Celui Preaînalt şi pentru că episcopul sau preotul nu
pot să-l săvârşească decât co-liturghisind cu poporul.” (p. 77).
Efectele actului liturgic asupra participanţilor- dincolo de aspectul dramatic al liturghiei,
aceasta nu este, totuşi, un simplu spectacol, fie el şi religios. Participând la slujbele bisericii,
credinciosul se aşteaptă la un beneficiu real,
Părintele Afanasiev subliniază un paradox al vieții bisericești, anume faptul că „aceia
care au fost chemați de către Dumnezeu și pe care Dumnezeu i-a pus în mod solemn în biserică
pentru slujirea preoției împărătești au rămas fără această slujire”, întrucât ea a devenit „apanajul”
exclusiv al clerului. (p. 74).
Astăzi se presupune că, la slujbele Bisericii, nu mai participă catehumeni, adică persoane
aflate în procesul catehezei şi care urmează să primească taina botezului. În biserica primelor
secole, „cultul divin euharistic a fost în permanenţă o celebrare închisă a comunităţii, la care
aveau acces numai cei botezaţi” Cei care aspirau să facă parte din Biserică trebuiau să
părăsească adunarea la un moment dat. Partea din liturghie la care puteau şi ei să participe a
rămas cunoscută până astăzi drept Liturghia catehumenilor. Aceasta ia sfârşit odată cu rostirea,
de către preot, diacon sau, după caz, de ceata diaconilor, a formulei: „Uşile, uşile, cu înţelepciune
să luăm aminte!”. Chiar dacă nu puteau să rămână la momentele cele mai importante ale
liturghiei, rostirea liturgică a mărturisirii de credinţă (Crezul), rugăciunea epiclezei şi
împărtăşirea propriu-zisă cu Trupul şi Sângele Domnului, catehumenii (numiţi şi „cei chemaţi”)
beneficiau, în timpul primei părţi a liturghiei, de citirea pasajelor din Scripturi, de rugăciunile şi
ecteniile care I se înălţau lui Dumnezeu şi, poate în primul rând, de prezenţa plină de dragoste a
credincioşilor.
Asupra preotului, liturghia are un efect cu totul aparte. Arătam mai devreme că, în
timpul liturghisirii, prin cleric operează însuşi Hristos. În acele momente el rosteşte cuvintele lui
Hristos, iar jertfa pe care o aduce, împreună cu biserica, devine jertfa Mântuitorului. Dar
binecuvântările de care are parte preotul îl copleşesc pe acesta încă din timpul proscomidiei.
Apropierea de Dumnezeu pe care el o experimentează acum întrece orice altă experienţă cultică:
„această jumătate de oră este cea mai nobilă şi mai frumoasă parte din întreaga slujire preoţească.
Aici, în firidă, preotul este desprins de lumea exterioară şi se află doar cu sine însuşi, singur în
faţa lui Dumnezeu şi a propriei sale conştiinţe”.
 Tuturor acestora li se adaugă „şansa” de a se împărtăşi ori de câte ori slujeşte, el
rămânând, astfel, într-o unire harică, plină de iubire, cu Sfânta Treime şi cu toţi cei pe care-i
păstoreşte, şi care constituie Biserica lui Hristos.
Aşadar, credinciosul face parte încă de pe acum din Împărăţia Tatălui, iar această
convingere îi dă putere să treacă prin toate dificultăţile vieţii. Sintetizând discuţia despre efectele
actului liturgic în credinciosul care se împărtăşeşte cu elementele euharistice, pnevmatizate prin
coborârea Duhului peste ele, putem spune, împreună cu George Remete, că acestea constau în: 1)
„Unirea reală cu Hristos, conform promisiunii Lui: «Cel ce mănâncă trupul meu şi bea sângele
meu petrece întru Mine şi Eu întru el» (Ioan 5:56); 2) curăţirea de păcate şi progresul în viaţa
spirituală, conform formulei de împărtăşire: «Se împărtăşeşte robul lui Dumnezeu…spre iertarea
păcatelor şi viaţa de veci»; 3) făgăduinţa Învierii şi a vieţii de veci: «cel ce va mânca din pâinea
aceasta viu va fi în veci» (Ioan 6: 52).”
Au existat lupte, schisme, acuzații reciproce, calomnii, presiuni, dar este o diferență între
ce a fost și ce este acum: la temelia acelor tulburări despre care ne vorbește istoria erau
întodeauna lupte dogmatice, în vreme ce acum sunt patimi omenești, care ies la iveală fără să se
deghizeze măcar în dispute doctrinaire.Voința umană domină ca o stăpână.Poate niciodată
credincioși înșiși nu au luat atât de mult în deșert,, Mireasa lui Hristos.,,