M O N A H I S M U L Ş I D I S C I P L I N A M O N A HA L Ă

1. Generalităţi istorice.

A treia stare în care se pot găsi membrii Bisericii şi din care fac parte efectiv unii din
ei se numeşte starea monahală, cinul monahal, monahismul sau călugăria.
Monahismul nu a existat de la începutul creştinismului în forma sa actuală. Totuşi,
chiar de la început erau mulţi creştini care, pentru a ajunge la o stare cât mai mare de
perfecţiune, practicau înfrânarea şi abţinerea. Acest fel de viaţă s-a numit asceză, iar creştinii
care s-au hotărât să urmeze o astfel de practică au primit denumirea de asceţi. Numărul a
început să se înmulţească mai ales prin secolul al III-lea datorită persecuţiilor. Ceva mai
târziu, după ce creştinismul a fost recunoscut ca religie de stat, mulţi creştini virtuoşi au
început să se consacre vieţii ascetice. Unii se retrăgeau chiar în pustie, urmând exemplul
Sfântului Ioan Botezătorul şi al Domnului nostru Iisus Hristos. Aceştia au primit denumirea
de anahoreţi sau eremiţi. Cei mai renumiţi anahoreţi au fost Paul din Teba şi Antonie cel
Mare, care sunt consideraţi pe drept cuvânt părinţii monahismului.
La început toţi monahii trăiau în locuinţe separate numite chilii sau mănăstiri.
Vieţuirea în comun consta în aceea că toţi se supuneau conducerii unui superior. Sfântul
Pahomie cel Mare, unul dintre ucenicii Sfântului Antonie, a fost primul care a introdus,
pentru monahii aflaţi sub jurisdicţia sa, o viaţă cu totul comună în acea mănăstire. Această
formă de vieţuire în comun s-a numit chinovie, iar monahii care practicau acest mod de
vieţuire au primit denumirea de chinoviţi. Prin întemeierea acestei forme, Pahomie a devenit
întemeietorul şi părintele monahismului chinovial sau mănăstiresc.
Un mare admirator al monahismului a fost şi Sfântul Vasile cel Mare, care a făcut din
el o instituţie folositoare întregii societăţi omeneşti. Tot el l-a şi reorganizat prin normele sale
proprii, care au rămas regulile de căpetenie ale mănăstirilor din Biserica Răsăriteană.
Până la jumătatea secolului al V-lea, mănăstirile erau independente de autorităţile
jurisdicţionale bisericeşti, fiind supuse stareţilor lor proprii. Astfel, monahismul devine
instituţie oficială a Bisericii prin Sinodul IV ecumenic de la Calcedon, când prin canonul 4
monahismul a fost pus sub jurisdicţia Bisericii.
Pe lângă felul de viaţă monahală chinovitică, prin secolul al XIV-lea şi mai ales la
Muntele Athos, s-a introdus o altă formă e viaţă monahală numită idioritmică.
 În Apus, până în secolul X, monahismul avea o organizare unitară după Rânduielile
Sfântului Benedict de Nursia. Din secolul X, a început să se organizeze pe asociaţii de
mănăstiri numite congregaţii, supuse conducerii supreme a unei mănăstiri centrale. Cea dintâi
şi cea mai importantă congregaţie a fost cea de la Clugny în Burgundia, din Franţa.

2. Despre călugări în general.

Monahii, călugării sau asceţii sunt acei membrii ai Bisericii care, în scopul de a ajunge
la o perfecţiune cît mai desăvârşită, se dedică unei vieţi corespunzătoare, luând asupra lor
obligaţia de a ţine toată viaţă unele făgăduinţe morale speciale. Aceste făgăduinţe, pe care
monahii le depun cu prilejul intrării în monahism, sunt următoarele:
1. Votul sărăciei în urma căruia candidatul trebuie să se hotărască asupra averii sale
înainte de intrarea sa în monahism, deoarece altfel averea sa trece asupra mănăstirii (canonul
6 Sinodul I-II din Constantinopol).
2. Votul castităţii prin care candidatul renunţă atât la căsătorie cât şi la toate plăcerile
trupeşti (can. 16 IV ec.; can. 44 VI ec.; can 60 Vasile cel Mare).
3. Votul ascultării prin care candidatul este obligat să se supună superiorilor săi.
4. Votul stabilităţii în urma căruia candidatul este obligat să rămână în viaţa
monahală şi în mănăstire până la moarte (can. 4 şi 7 IV ec.; can. 41 şi 46 VI ec.).

3. Condiţiile intrării în monahism

Deşi canoanele nu opresc pe cei păcătoşi să intre în monahism, totuşi pentru a se

înlătura persoanele nevrednice care nu ar fi în stare să îndeplinească voturile depuse, se cer
anumite condiţii de la candidaţi. Aceste condiţii sunt următoarele:
a) Vârsta canonică - adică 25 de ani, conform canonului 18 al Sfântului Vasile cel
Mare şi al canoanelor 40 şi 43 ale Sinodului VI ecumenic.
b) Facultăţile spirituale normale;
c) Lipsa altor obligaţii sociale;
d) Perioada de încercare. Această perioadă este de trei ani în cadrul mănăstirii, după
care se primeşte în mod liber şi hotărât tunderea monahală. După trecerea acestei perioade
urmează depunerea voturilor monahale, care sunt jurăminte făcute în faţa lui Dumnezeu şi
care sunt primite de episcopul locului sau de stareţul mănăstirii.
Monahii hirotoniţi preoţi se numesc ieromonahi, iar cei hirotoniţi diaconi,
ierodiaconi.
 În Biserica Ortodoxă Română, gradele monahale sunt: monah, ierodiacon, arhidiacon;
ieromonah, singhel, protosinghel şi arhimandrit. Gradele superioare se acordă de către
episcop pe baza unei recomandări a Consiliului duhovnicesc, numai celor cu merite deosebite
şi cu o mai bună pregătire. Rangul de arhimandrit se va conferi numai cu aprobarea Sfântului
Sinod, de episcopul respectiv.

4. Organizarea monahismului în Biserica Ortodoxă Română.

a) Mănăstirea
Mănăstirea sau schitul este un aşezământ duhovnicesc de rugăciune şi de muncă, în
care trăieşte o comunitate de călugări sau de călugăriţe care s-au făgăduit solemn să-şi
petreacă viaţa în înfrânare, în neagoniseală şi în ascultare necondiţionată, sub povăţuirea unui
conducător (conducătoare) împuternicit de Chiriarhul locului.
Mănăstirile, conform Regulamentului pentru organizarea vieţii monahale şi
funcţionarea administrativă şi disciplinară a Mănăstirilor, sunt de două feluri: eparhiale,
care ţin de Chiriarhul locului, şi stavropighii, care stau direct sub jurisdicţie patriarhală.
Chiriarhul este conducătorul suprem al mănăstirilor şi schiturilor ce ţin canoniceşte de
jurisdicţia sa.
Din punct de vedere spiritual, administrativ şi economic, schiturile pot ţine de
mănăstirile cele mai apropiate din Eparhie, formând împreună un singur tot duhovnicesc, dar
numai cu aprobarea Chiriarhului respectiv.
Potrivit menirii sale, fiecare mănăstire sau schit, prin organele sale de răspundere, este
obligată să-şi întocmească astfel viaţa în interiorul său, încât să fie un loc de aleasă şi
desăvârşită viaţă duhovnicească, de înalte virtuţi creştineşti şi pildă de viaţă creştinească atât
pentru convieţuitorii ei cât şi pentru cei ce o vizitează, precum şi să practice îndeledniciri
potrivite cu sfinţenia locului.
b) Condiţiile intrării în monahism
Pentru ca cineva să poată intra în monahism trebuie să îndeplinească următoarele
condiţii:
1. Actele.
Nimeni nu poate intra în monahism fără încuviinţarea Chiriarhului locului şi fără
ispitirea canonică într-o mănăstire sau schit. Cel care doreşte să devină călugăr este dator să
adreseze stareţului unei mănăstiri sau schit o cerere în acest scop, arătând motivele ce l-au
determinat la aceasta. La cerere trebuie să alăture toate actele privitoare la studii şi sănătate.
Stareţul sau stareţa, dacă găseşte cererea în rânduială, încredinţează pe noul venit în grija unui
consilier din Consiliul duhovnicesc şi-l aşează în ascultările mănăstirii pentru începători. În
cazul când candidatul dovedeşte o purtare bună şi este un element folositor obştii
mănăstireşti, după o probare de trei luni, stareţul îl recomandă Chiriarhului respectiv pentru
admitere legală în rândul fraţilor, înaintându-i cererea cu toate actele
2. Ispitirea canonică
Ispitirea canonică sau noviciatul durează de la admiterea în mănăstire şi până la
tunderea în monahism a celui admis. Timpul ispitirii cuprinde trei stadii:
Primul stadiu este de la primirea în mănăstire şi până la admiterea legală a noului
venit în rândul fraţilor, adică trei luni. În acest timp, fratele (sora) este povăţuit de Consilierul
şi duhovnicul său spre toată fapta bună şi ferirea de tot răul. Tot acum, el va fi trecut prin
diferite ascultări gospodăreşti pentru a i se vedea răbdarea şi înclinările practice. Pe baza
referinţelor Consilierului, stareţul sau stareţa va respinge pe novice sau îl va propune
Chiriarhului pentru admiterea în rândul fraţilor.
Al doilea stadiu este de la admiterea în rândul fraţilor şi până la îmbrăcarea în haina
monahală (rasofor).
Al treilea stadiu este de la îmbrăcarea hainei monahale şi până la tunderea în
monahism, perioadă în care trebuie să păzească pravila Bisericii şi cele şapte laude, viaţa de
obşte, portul modest şi cuviincios etc.
3. Tunderea în monahism
Dacă în timpul ispitirii canonice candidatul dă dovezi de suficientă pregătire şi de
aplicaţie pentru monahism, va fi supus examenului de monah în faţa Consiliului duhovnicesc
al mănăstirii. La examen, candidatul va trebui să dovedească că-şi dă seama de rostul
călugăriei, că şi-a însuşit temeinic cunoştinţele pravilelor călugăreşti şi mai ales regulile
Sfântului Vasile cel Mare şi că are cunoştinţe despre aşezămintele ctitoriceşti şi despre
trecutul mănăstirii în care se află. După examen, Chriarhul aprobă tunderea în monahism,
dacă fratele sau sora a împlinit vârsta de 21 ani. Conform prevederilor canonice stabilite de
Sinoadele ecumenice (can. 4 IV ec.; can. 21 VII ec.), călugării sunt datori a rămâne în
ascultare până la sfârşitul vieţii lor în mănăstirile unde au fost tunşi sau unde, cu învoirea
Episcopului s-au aşezat, păzind întru totul disciplina canoanelor şi rânduielile monastice şi
ascultării necondiţionate.
c) Conducerea mănăstirii
 Potrivit Regulamentului pentru organizarea vieţii monahale, organele de conducere
ale unei mănăstiri sunt: stareţul, soborul mănăstiresc, consiliul duhovnicesc, consiliul
economic şi consiliul de judecată.
1. Stareţul.
Conducătorul suprem al oricărei mănăstiri este Chiriarhul, iar în lipsa lui stă la faţa
locului stareţul, care este conducătorul direct al întregii mănăstiri sau schit. Stareţul sau
stareţa ori împuterniciţii lor legali, aprobaţi de Chiriarhul locului, reprezintă mănăstirea
înaintea instanţelor judecătoreşti, a tuturor autorităţilor administrative şi faţă de terţi. Stareţii
mănăstirilor şi ai schiturilor se aleg de către monahi dintre părinţii mănăstirii sau ai schitului,
care au mai multe merite, prin serviciile făcute de ei chinoviei, prin cunoaşterea Sfintei
Scripturi şi prin viaţa lor duhovnicească. Alegerea stareţului se face în prezenţa delegatului
eparhial, care prezidează soborul şi veghează ca alegerea să se facă după regulile prevăzute
de Regulament şi în bună rânduială. Stareţul odată ales de soborul mănăstirii, întărit de
Episcopul locului şi instalat, devine părintele duhovnicesc al monahilor şi autorităţii lui
trebuie să se supună toţi vieţuitorii din mănăstire
Drepturile şi îndatoririle stareţului sunt următoarele: să orânduiască fiecăruia
ascultarea cuvenită, potrivit cu nevoile mănăstiri şi cu puterile fiecăruia; să dea, prin
exemplul vieţii şi al conduitei sale, pildă de viaţă duhovnicească, în conformitate cu regulile
disciplinei monahale statornicită de Sfinţii Părinţi şi de sfintele canoane; să nu se deosebească
de ceilalţi prin îmbrăcăminte, prin masă deosebită sau alte distincţii exterioare; pentru orice
abatere a vreunui monah de la canoanele monastice, stareţul îl va povăţui părinteşte şi-l va
sfătui la îndreptare; este dator să viziteze schiturile care ţin de mănăstirea sa, pentru cuvânt de
zidire duhovnicească şi are dreptul să fie primit cu cinste şi consultat de acestea în chestiunile
lor fie duhovniceşti, fie disciplinare şi chiar gospodăreşti; în calitate de preşedinte al
soborului mănăstiresc, stareţul este dator să consulte soborul în problemele mai importante şi
de a aduce la cunoştinţă dispoziţiile autorităţii bisericeşti.
2. Soborul
Toţi călugării şi călugăriţele dintr-o mănăstire sau dintr-un schit, împreună cu rasoforii
şi fraţii formează soborul mănăstiresc, care lucrează sub preşedinţia stareţului sau a stareţei.
Soborul mănăstiresc se îngrijeşte de bunul mers al vieţii religioase, culturale şi economice din
mănăstire.
În competenţa soborului mănăstiresc intră următoarele atribuţii:
- de a alege stareţul şi pe membrii Consiliilor: duhovnicesc, economic şi de judecată;
 - ţine în evidenţă averile mănăstirii şi în acest scop face un inventar a întregii averi,
inventar pe care-l va revizui cel puţin odată pe an;
- votează bugetul mănăstirii, care va fi trimis spre aprobare Chiriarhului locului
înainte de începerea anului;
- stabileşte eventualele cheltuieli extraordinare şi le înaintează spre aprobare
Chiriarhului;
- se îngrijeşte de starea religioasă, morală şi disciplinară a şcolii monahale;
- examinează gestiunea financiară pe care o prezintă în fiecare an Consiliului
Economic, după care o trimite Chiriarhului;
- alege din rândul călugărilor pe cei apţi pentru a fi hirotoniţi ierodiaconi sau
ieromonahi, la propunerea Consiliului duhovnicesc;
Hotărârile soborului se iau cu majoritate de voturi. Împotriva acestor hotărâri se poate
apela la Chiriarh în termen de opt zile.
3. Consiliul duhovnicesc
Consiliul duhovnicesc este alcătuit din duhovnicii mănăstirii şi din 3-6 ieromonahi sau
monahi cu autoritate, care au mărturie bună şi trăiesc în sfinţenie, aleşi de sobor şi aprobaţi de
Chiriarh. Ei lucrează sub preşedinţia stareţului sau a stareţei.
Atribuţiile Consiliului Duhovnicesc sunt:
- examinează pe candidaţii la admitere în mănăstire ca fraţi, pe fraţi (surori) pentru a fi
rasofori şi pe candidaţii pentru tunderea în monahism, recomandându-i soborului;
- controlează viaţa duhovnicească din mănăstire şi face propuneri în faţa soborului
pentru bunul ei mers, recomandând pe cei vrednici la gradele monahale superioare;
- tratează problemele de disciplină ce i s-ar pune de stareţ sau de autoritatea
eparhială;
Părerea emisă de Consiliul Duhovnicesc cu unanimitate sau în majoritate, devine
hotărâre. Ea se trece într-un proces-verbal, cu arătarea motivelor şi a temeiurilor legale, pe
care s-a bazat.
- ţine o condică de calităţi pentru conduita tuturor trăitorilor din mănăstire, după un
anumit formular ce se va da de către autoritatea eparhială. În această condică se trec, la finele
anului, calităţile morale ale monahilor, cu arătarea cazurilor pozitive şi negative ale fiecărui
monah;
- pentru cunoaşterea şi supravegherea tuturor vieţuitorilor din mănăstire sau schit,
membrii Consiliului duhovnicesc (duhovnicii şi cei aleşi de sobor) îşi împart răspunderea
luând fiecare un număr de vieţuitori sub îndrumare şi supraveghere timp de un an. În anul
următor, membrii îşi schimbă sectoarele între dânşii, şi aşa în fiecare an, pentru ca fiecare să
poată cunoaşte pe toţi vieţuitorii şi să poată ajuta pe stareţ în conducerea duhovnicească a
mănăstirii, aducând la cunoştinţa stareţului abaterile sau virtuţile celor supraveghiaţi, pentru a
fi notate în condica de conduită sau pentru măsuri disciplinare.
4. Consiliul Economic
Consiliul economic este alcătuit din: stareţ ca preşedinte, economul, casierul,
eclesiarhul şi arhondarul mănăstirii, toţi aleşi de sobor dintre monahii mănăstirii, oameni
oneşti, capabili de a administra bunurile mănăstirii şi de a ţine contabilitatea în conformitate
cu legile în vigoare. Ei se întăresc de Chiriarh. La mănăstirile care au peste 20 de călugări,
soborul va alege în Consiliul economic pe egumenul mănăstirii (ajutorul de stareţ), care are în
grija sa ordinea şi disciplina vieţuitorilor mănăstirii şi pe trapezarul care are în grija sa bunul
mers al mesei obşteşti, curăţenia în curte, etc.
Stareţul încredinţează membrilor Consiliului economic, după o anume inventariere,
parte din obiectele din catagrafia generală a mănăstirii în legătură cu atribuţia fiecăruia dintre
ei: economului - obiectele din gospodăria mănăstirii; casierului - casa cu toate cele ce ţine în
ea; eclesiarhului - biserica, cu tot ce ţine de dumnezeieştile slujbe; arhondarului, arhondaricul
cu toate cele ce ţin de primirea oaspeţilor; trapezarului - inventarul ce ţine de trapeză.
Consiliul economic decide în toate cele ce privesc buna întreţinere materială a
mănăstirii, în limita prevederilor bugetului, pe care îl întocmeşte anual.
În competenţa Consiliului economic intră următoarele atribuţii :
- se îngrijeşte de aprovizionarea necesară de hrană, îmbrăcăminte şi combustibil;
- achiziţionează toate cele necesare la timp, de bună calitate şi cu preţuri cât mai
moderate;
- poartă grijă de masa comună, ca hrana să fie gătită şi servită în condiţii igienice, de
asemenea se îngrijeşte de cei bătrâni şi bolnavi;
- hotărăşte executarea micilor reparaţii necesare mănăstirii. Pentru reparaţii mai mari
sau construcţii noi, precum şi pentru cumpărări, vânzări sau împrumuturi mai însemnate,
Consiliul va trebui să ceară consimţământul soborului şi aprobarea Chiriarhului;
- primeşte şi împarte, după dorinţa donatorilor, ofrandele făcute în folosul obştesc
pentru săraci;
- administrează fondul creat din munca obştească a călugărilor, pentru ajutorarea
săracilor;
- nici un membru al Consiliului, nici chiar stareţul nu poate face cumpărături fără
consimţământul Consiliului economic.
 Fiecare din membrii Consiliului economic are atribuţii legate de slujba sa, şi anume:
a) Economul poartă de grijă de gestiunea mănăstirii. Cumpărăturile le face prin ofertă,
cu aprobarea Consiliului economic şi sumele i se eliberează de casier în baza aprobării date
de Consiliu.
b) Casierul face încasările şi plăţile în numele mănăstirii, respectând normele legale în
vigoare. Nu eliberează nici o sumă decât cu aprobarea Consiliului economic şi trece toate
sumele sub articolele pentru care s-au destinat. El este răspunzător în faţa Consiliului şi a
autorităţilor legale de orice nereguli în administrarea sumelor ce i s-au încredinţat.
c) Eclesiarhul are în grija sa slujbele dumnezeieşti ce se oficiază în mănăstire şi
veghează ca ele să se facă zilnic; se îngrijeşte de cele necesare cultului, de curăţenia
bisericilor mănăstirii, primind de la casier sumele necesare.
d) Arhondarul se îngrijeşte de casa de oaspeţi şi de primirea închinătorilor. El ţine
registrele de vizitatori şi răspunde de conduita personalului ajutător şi de buna ordine din
arhondărie.
d) Instanţele de judecată pentru monahi
Instanţele de judecată pentru monahi sunt stareţul şi Consiliul duhovnicesc, consiliul
de judecată al mănăstirii şi consistoriul monahal eparhial.

1. Stareţul şi Consiliul duhovnicesc

Pentru micile abateri de la regulile monahale şi de la rânduielile tipicului etc., stareţul,
în datoria şi dorinţa de a îndrepta pe cel abătut, întrebuinţează următoarele mijloace:
- la prima şi la a doua abatere, sfătuiri duhovniceşti şi dojană în particular, dacă
abaterea n-a fost urmată de scandal public;
- în caz de recidivă, dojană publică în trapeza mănăstirii (art. 245 din regulamentul de
disciplină bisericească);
- dacă n-a urmat îndreptarea dorită, cazul se supune de stareţ Consiliului duhovnicesc,
care poate aplica următoarele canonisiri:
- punerea la metanii în biserică în timpul serviciului divin;
- oprirea porţiei de mâncare, afară de pâine, pe una sau mai multe zile;
- oprirea subvenţiei de bani pentru îmbrăcăminte şi lăsarea ei în economia caseriei;
- rânduirea la ascultări inferioare;
- trimiterea pentru un timp la schiturile ce aparţin mănăstirii;
- luarea culionului pentru călugări, purtând numai fesul, pentru un timp limitat;
 Aceste pedepse nu sunt apelabile şi nu se comunică Eparhiei. Ori de câte ori se aplică
vreuna din canonisirile de mai sus, se va încheia un proces verbal - semnat de stareţ şi de
Consiliul duhovnicesc - prin care se va arăta vinovăţia şi canonisirea dată celui vinovat.
Cazul se va trece şi în condica-cazier - de conduită şi calităţi a mănăstirii.
2. Consiliul de judecată al mănăstirii
Dacă, după toate încercările şi canonisirile arătate mai sus nu rezultă nici o îndreptare
pentru cel vinovat, stareţul convoacă Consiliul duhovnicesc, constată printr-un proces-verbal
toate abaterile vinovatului şi canonisirile date pentru îndreptare, învinuitul fiind supus
prevederilor Regulamentului de procedură al instanţelor disciplinare şi de judecată ale
Bisericii Ortodoxe Române este trimis la judecată în faţa Consiliului de judecată al mănăstirii
de care depinde pentru abaterile disciplinare de gradul I indicate de art. 102 din Regulamentul
pentru organizarea vieţii monahale, care pe lângă canonisirile prevăzute aici, poate aplica
pedeapsa opririi totale de la săvârşirea celor sfinte pe timp limitat sau de la primirea sfintei
împărtăşanii pe timp limitat, precum şi trimiterea la o altă mănăstire sau schit din Eparhie.
Hotărârile de judecată se trimit Chiriarhului pentru aprobare.
Vinovăţiile se împart în abateri de gradul I şi abateri de gradul II. Sunt considerate
abateri de gradul I şi pedepsite ca atare:
- neluarea în seamă şi nesupunerea la împlinirea datoriilor călugăreşti;
- nereguli săvârşite în treburile oficiale ale mănăstirii;
- faptele săvârşite împotriva ordinei şi a disciplinei monahale ca: neparticiparea la
slujbele de zi şi de noapte, adunări neîngăduite pentru mâncare, băutură, sau vorbă deşartă,
defăimare, povăţuirea spre rău, fuga de ascultare, ura, violenţa etc.;
- provocarea de neînţelegeri, de certuri, de vrajbă, uneltirea împotriva autorităţilor;
- împlinirea fără blagoslovenie a faptelor ce trebuiau aprobate mai întâi de stareţ.
3. Consistoriul Monahal Eparhial
Pentru delictele (abateri de gradul II) şi cele disciplinare prevăzute la art. 3 ş.u. din
Regulamentul instanţelor de judecată, cât şi pentru abaterile protosincelilor, arhimandriţilor,
stareţilor, pe baza procesului verbal al Consiliului duhovnicesc şi a probelor rezultate din
cercetările făcute, Consiliul de judecată al mănăstirii încheie un proces verbal prin care arată
abaterile şi delictele vinovatului şi trimite cazul prin Chiriarhul locului, spre judecarea
Consistoriului monahal eparhial. Dacă Chiriarhul găseşte de cuviinţă, dispune efectuarea unei
anchete de către exarhul mănăstirilor sau alt delegat al său, înainte de a trimite cazul spre
judecare.
 Sunt considerate abateri de gradul II şi pedepsite conform art.4-52 din Regulamentul
de procedură al Bisericii Ortodoxe Române:
- săvârşirea celor sfinte în afară de mănăstire, fără învoirea stareţului şi fără
consimţământul preoţilor locali, precum şi săvârşirea botezurilor şi cununiilor religioase în
mănăstire, fără consimţământ;
- părăsirea mănăstirii şi şederea mai multă vreme afară din mănăstire, fără voie şi fără
ştirea stareţului;
- condamnarea de către instanţele penale pentru delicte prin sentinţă rămasă definitivă;
- administrarea necinstită a averii mănăstirii;
- furtul şi înstrăinarea bunurilor de obşte;
- calomnia şi acuzarea neîntemeiată de fapte necinstite a căpeteniilor şi conducătorilor
bisericeşti, precum şi participarea la adunări unde Biserica, autorităţile ei sunt atacate şi
reputaţia lor ştirbită;
- îndelednicirea cu treburi potrivnice chemării călugăreşti;
- neglijarea, neîndeplinirea sau împlinirea cu rea credinţă a îndatoririlor impuse de
legea şi statutul de organizare, de regulamente, precum şi a tuturor ordinelor şi dispoziţiilor
bisericeşti;
- beţia, bătaia, jocul de noroc, săvârşirea cu de la sine putere a lucrărilor sfinte de un
ieromonah sau ierodiacon suspendat sau depus din treaptă pentru vreun delict, defăimarea
celor sfinte, batjocorirea celor sfinte sau ierosilia, desfrânarea, neascultarea de autoritatea
superioară bisericească, omorul, simonia, schisma, erezia, apostasia, violarea secretului
mărturisirii, nesocotirea ritualului prescris la săvârşirea lucrărilor sfinte.
Pentru judecarea monahilor simpli şi a ierodiaconilor, ieromonahilor şi sincelilor, va
funcţiona în fiecare mănăstire şi schit cu obşti de la 12 membri în sus, un Consiliu de judecată
format din 2-4 monahi locali, aleşi de sobor şi confirmaţi de Chiriarhul respectiv, pe termen
de patru ani, prezidaţi de stareţul lor, la care vor veni spre judecată şi monahii, monahiile,
ierodiaconii, ieromonahii şi sincelii din mănăstirile cele mai apropiate.
Pentru judecarea stareţilor, stareţelor, protosincelilor şi arhimandriţilor, ca şi pentru
delictele disciplinare prevăzute de art. 104 din prezentul Regulament, va exista în fiecare
Eparhie un Consistoriu Monahal Eparhial, alcătuit din trei arhimandriţi sau în lipsă stareţi,
numiţi de Chiriarh pe timp de patru ani, sub preşedinţia unuia dintre ei, desemnat de
chiriarhul respectiv, care va judeca după normele prevăzute de Regulamentul pentru
organizarea vieţii monahale şi de Regulamentul de procedură al instanţelor de judecată ale
Bisericii Ortodoxe Române.
 Pentru judecarea recursurilor împotriva hotărârilor luate de Consistoriul Monahal
Eparhial, va funcţiona un Consistoriu Monahal Central, compus din cinci membri
(arhimandriţi), cu studii teologice superioare, câte unul din fiecare Mitropolie, sub preşedinţia
unuia dintre ei, desemnat de Patriarh, care va judeca după normele prevăzute de
regulamentele în vigoare. În cazul pedepsei caterisirii sau a excluderii din monahism, recursul
se îndreaptă către Sfântul Sinod, care va proceda ca şi cu recursurile clerului de mir,
trimiţând, în cazul admiterii recursului, spre judecare în fond la Consistoriul Central
Monahal.
În Eparhiile care nu au un număr de monahi, care să impună înfiinţarea instanţelor de
judecată pentru monahi, aceste instanţe se vor înfiinţa pe lângă Mitropolii.
e) Organele de control
Pentru controlul mănăstirilor, fiecare Eparhie va avea un exarh, numit de Chiriarh,
dintre arhimandriţii cu atribuţiuni generale de inspecţie şi control al mănăstirilor şi de referent
pentru problemele mănăstireşti (art. 109 al. B din Statut).
Exarhul mănăstirilor este la dispoziţia Chiriarhului pentru trebuinţele monahale. El se
însărcinează de către Chiriarh cu supravegherea, controlul şi îndrumarea vieţii mănăstireşti
din Eparhie; întocmeşte referatele cerute de Chiriarh şi de vicar în problemele de ordin
administrativ, disciplinar şi duhovnicesc cu privire la mănăstiri; inspectează mănăstirile şi
schiturile din Eparhie; raportând Chiriarhului; primeşte delegaţiile care sunt însărcinate cu
efectuarea de anchete în legătură cu abaterile de la viaţa duhovnicească sau cu neregulile de
ordin gospodăresc din mănăstire.
Exarhul mai este obligat:
- de a ţine o evidenţă a personalului din mănăstiri;
- de a vizita mănăstirile cât mai des;
- de a se interesa de mersul vieţii călugăreşti, de şcolile şi atelierele lor;
- de a controla, cu binecuvântarea Chiriarhului, administrarea averii şi a veniturilor
mănăstirilor;
- de a se convinge despre executarea ordinelor Chiriarhului;
- de a face Chiriarhului propuneri motivate pentru îndreptarea lucrurilor şi
introducerea îmbunătăţirilor în toate privinţele;
Chiriarhul poate delega şi alte organe bisericeşti pentru controlul necesar1.