CURS 1

Introducere în Istoria şi Filosofia Religiilor: Obiect şi importanţă

Istoria religiei se referă la înregistrările scrise ale ideilor și experiențelor

religioase umane. Această perioadă a istoriei religioase, tipic începe cu inventarea
scrisului acum 5000 de ani în urmă (3000 Î.Hr.) în Orientul Apropiat. Religia
preistorică se referă la un studiu de credințe religioase ce au existat înainte de
apariția înregistrărilor scrise. Cronologia religiei este o succesiune comparativă în
timp a evenimentelor religioase.
Termenul de "religie" așa cum este folosit astăzi nu are o traducere pre-
colonială evidentă în limbile non-europene. Daniel Dubuisson scrie că "Ceea ce
Vestul și Istoria religiilor au concretizat în urma lor în termenul de 'religie'
este...ceva atât de unic, ce poate fi adecvat numai pentru el și pentru propria sa
istorie". Istoria interacțiilor altor culturi cu ordinul religios este prin urmare
interacțiunea lor cu o idee ce a fost pentru prima oară dezvoltată în Europa sub
influența creștinismului. [2
Secolul al XIX-lea a văzut o creștere dramatică în cunoștințe despre alte culturi și
religii, cât și istoria progresului stabilizării economice și sociale. Școala "Istoria
religiilor" a căutat să țină seamă de această diversitate religioasă prin conectarea sa
la situația socială și economică a unui anumit grup.
De obicei religiile au fost împărțite în etape de progres, de la societăți simple
la complexe, în special de la politeiste la monoteiste și de la nepregătite la
organizate. Dar sunt acum afirmații că "ideea că religia a evoluat de la politeism
către monoteism a fost acum discreditată" (p. 1763, Man, Myth & Magic
(Omul,Mit și Magie), 1995)
Cele mai vechi dovezi ale ideilor religioase datează de câteva sute de mii de
ani din paleoliticul mijlociu și inferior. Arheologii se referă la înmormântări
aparent intenționate de arhaicul Homo sapiens chiar și acum 300.000 de ani ca o
dovadă a unor idei religioase. Alte evidențe de idei religioase includ vestigii
simbolice din mijlocul Epocii de Piatră din siturile arheologice din Africa. Totuși,
interpretarea vestigiilor paleolitice timpurii, cu privire la modul în care acestea se
relaționează la ideiile religioase, rămâne controversată. Dovezi arheologice din
perioade mai recente, sunt mai puțin controversate. O serie de vestigii
din Paleoliticul superior (50,000-13,000) sunt în general interpretate de oamenii de
știință ca reprezentând idei religioase. Exemple de relicve din paleoliticul superior
asociate cu idei religioase includ omul leu, figurine ale lui Venus, picturi rupestre
din peștera Chauvet și ritualul sofisticat de înmormântare de la Sungir.
În secolul al 19-lea, mai multe teorii au fost propuse cu privire la originea
religiei, înlocuind afirmațiile timpurii ale Creștinismului ca fiind o ureligie.
Teoreticienii timpurii ca Edward Burnett Tylor și Herbert Spencer au propus
conceptul de animism, în timp ce arheologul John Lubbock a folosit termenul de
"fetișism". Între timp, savantul în religie Max Müller a teoretizat că religia a
început în hedonism și folcloristul Wilhelm Mannhardt a sugerat că religia în
început în "naturalism", prin care afirma explicații mitologice ale evenimentelor
natural. Toate aceste teorii au fost îndelung criticate; nu există nici un consens larg
cu privire la originea religiei.
Conceptul de filosofia religiei Filosofia religiei se integrează ca disciplină în
religiologie, alături de istoria religiilor, fenomenologia religiei, hermeneutica
religiei, psihologia religiei şi sociologia religiei. Ea este complementară teologiei.
În înţelegerea filosofiei religiei este esenţială raportarea la celelalte discipline din
studiul religiei, colaborarea cu ele. Relaţia dintre ele are la bază
complementaritatea, nu opoziţia. În afară de disciplină, filosofia poate fi văzută şi
ca o metodă de studiu al religiei. Cu toate că există cu mult înainte de secolul al
XX-lea, filosofia religiei se impune ca disciplină o dată cu cercetarea lui Rudolf
Otto, care evidenţiază că sacrul se găseşte la baza religiei şi plasează caracterul
experienţei religioase dincolo de raţional . Filosofia religiei se cristalizase, însă, în
secolul al XIX-lea o dată cu pasiunea mare a filosofiei idealiste germane pentru
înţelegerea şi explicarea religiei. Un rol fundamental, în acest sens, l-au avut
lucrările lui Friedrich Schleiermacher, Friedrich Schelling, G. W. F. Hegel şi
Arthur Schopenhauer. Semnificative sunt şi cercetările premergătoare în domeniu
ale lui Immanuel Kant. Dintre autorii români cu o contribuţie substanţială în
filosofia religiei se cuvin citaţi: Lucian Blaga, Dumitru Stăniloae, Mircea Eliade şi
Nae Ionescu. Problema esenţei religiei şi cea a conţinutului de adevăr religios se
găsesc la baza filosofiei religiei. Această disciplină nu înseamnă, aşa cum indică
Nae Ionescu, „o filosofare asupra universului dintr-un punct de vedere religios, ci o
cercetare filosofică asupra religiunii ca fapt religios întâmplat”. Reflecţia filosofică
asupra religiei a pus accentul în timp pe semnificaţia sa în procesele istorice,
urmărind modelul filosofiei idealiste germane. Pe de altă parte, şcoala anglo-
americană subliniază ca obiect al filosofiei religiei ilustrarea adevărului credinţelor
religioase. Pragmatismul este direcţia majoră, iar faptele sunt ţintele filosofiei
religiei. Şcoala franceză insistă asupra impactului social al religiei. Tradiţia
teologică se regăseşte în filosofia religiei prin tendinţa spre analiza conceptelor
vehiculate de către terminologia religioasă. Cercetători în studiul religiei au mutat
atenţia, însă, asupra interpretării antropologice şi psihologice a miturilor şi riturilor,
precum şi a funcţiilor acestora în existenţa omului şi societate. Nu există, aşadar,
consens în înţelegerea conceptului de filosofia religiei. După cum sublinia Brian
Davies, dezacordurile sunt ambivalente, fiind legate deopotrivă de natura filosofiei,
dar şi de natura religiei3 . Importantă nu este confruntarea acestor puncte diferite
de vedere, ci interdependenţa lor în crearea viziunii complexe asupra conceptului
de filosofia religiei.
 Conceptul de istoria religiilor Istoria religiilor nu este o disciplină teologică,
aşa cum sugerează autorii manualului de istoria religiilor pentru seminarile
teologice. De asemenea, ea nu este nicidecum o disciplină laică, după cum autorii
acestui manual se grăbesc s-o catalogheze de la bun început, sacralitatea fiindu-i
intrinsecă. Studiul religiei nu se face informativ, ci formativ. În ceea ce-l priveşte
pe istoricul religiilor, Mircea Eliade consideră că scopul lui suprem „este să
înţeleagă, şi să-i ajute şi pe alţii să înţeleagă comportamentul omului religios
(homo religiosus) şi universul său mental, ceea ce nu este deloc uşor”. Atitudinea
nu este a scientismului, a falsei obiectivităţi sau a indiferenţei. Istoria religiilor se
integrează nu în domeniile istoriei, ci în ale religiei, în religiologie ori ştiinţa
religiei sau studiul integral al religiilor, alături de fenomenologia religiei,
hermeneutica religiei, psihologia religiei, sociologia religiei, antropologia religiei
şi filosofia religiei, teologia fiind o disciplină distinctă de toate acestea. Mircea
Eliade este numit corect istoric al religiilor, deşi el înţelegea altfel, mult mai
complex această disciplină faţă de părintele ei, Raffaele Pettazzoni, unul din
mentorii savantului român. Nu era atras de exactitatea istorică, de diviziunea pe
domenii a istoriei religiilor, profesionistă, dar rece şi fără privire de ansamblu.
Petru Raffaele Pettazoni, istoria religiilor înseamnă istoricism, nu în sensul
restrictiv absolut al termenului, ci în sensul fidelităţii trainice faţă de istorie.
Savantul italian rezolvă problema reducţionismului în concepţia sa despre istoria
religiilor prin argumentul autonomiei religiosului. Benedetto Croce nega
posibilitatea constituirii istoriei religiilor ca disciplină deoarece nu se susţine
subiectul acesteia (autonomia religiosului) şi nici metoda (comparaţia), având
impresia că metoda comparativă, prin esenţa sa, este legată de clasificarea
lucrurilor şi aceasta n-o poate face decât ştiinţa, nu şi religia. Pentru Mircea Eliade
istoricul religiilor trebuie să fie un spirit enciclopedic, să aibă o cunoaştere
atotcuprinzătoare, să apeleze şi la alte discipline şi, totodată, să înţeleagă şi să
explice materialul său de lucru. Istoria religiilor nu mai este o simplă şi seacă
disciplină istorică, cu specialişti în diverse domenii, ci „ea este şi o hermeneutică
totală, deoarece este chemată să descifreze şi să expliciteze toate întâlnirile dintre
om şi sacru, începând cu preistoria şi până în zilele noastre”. În conceptul de istoria
religiilor, accentul se pune pe termenul religie, nu pe istorie. În acelaşi concept
statutul istoriei este mai degrabă de metodă, câtă vreme cel al religiei este de
disciplină. O istorie a religiilor este un domeniu predilect pentru experienţa
personală a unei hermeneutici culturale. Aceasta reprezintă un act creator, o
hermeneutică creativă, expimată prin opere, dar şi prin noi sensuri şi semnificaţii.
Pe lângă faptul că este un act creator, este şi un act existenţial. Istoria religiilor,
prin caracteristicile sale, permite construirea unei adevărate hermeneutici totale.
Religia organizată
În cea mai mare parte a evoluției umane, oamenii trăiau în mici grupuri nomade
practicând stilul de viață de vânător și culegător. Apariția religiilor organizate și
complexe poate fi urmărită în perioada când oamenii și-au abandonat stilul lor de
viață nomad de vânător-culegător pentru a începe în perioada neolitică, agricultura.
Oamenii au început domesticirea culturilor și animalelor în jurul anului 10.000
Î.Hr. în principal în Orientul Apropiat, dar independent în mai multe locuri din
jurul lumii. Inventarea agriculturii în timpul revoluției neolitice, a fost un
eveniment major din istoria umană. Productivitatea crescută oferită de agricultură
și securitatea relativă oferită de surplusurile de hrană au permis acestor comunități
să se extindă. Producția de recolte a dus la apariția primelor sate, căpetenii, state,
națiunii și imperii. Societățile născute din revoluția neolitică erau caracterizate prin
densitate mare a populației, diversificare complexă a forței de muncă, economii de
schimb, administrații centralizate și structuri politice, ideologii ierarhice și sisteme
de cunoaștere depersonalizate.
 Tranziția de la grupurile de oameni în căutare de hrană la state și imperii a
condus la forme mai dezvoltate și specializate de religie care erau reflecții ale
noilor medii sociale și politice. În timp ce grupuri și mici triburi aveau credințe
supranaturale, aceste credințe sunt adaptate la populații mai mici. Religia
organizată a apărut ca un mijloc de asigurare a stabilității sociale și economice
pentru populații mai mari prin următoarele moduri:
 Religia organizată servea să justifice autoritatea centrală, care la rândul ei
avea dreptul de a colecta taxe în schimbul furnizării de servicii sociale și de
securitate a statului. Imperiile Egiptului Antic și Mesopotamiei,
erau teocrații cu șefi, regi și împărați, jucând roluri duble de lideri politici și
conducători spirituali. Aproape toate societățile statale din jurul lumii au
structuri politice similare, în care autoritatea politică este justificată de
aprobarea divină.
 Religia organizată a apărut ca un mijloc de menținere a păcii între indivizii
fără legături de rudenie. Grupurile de oameni și triburile constau într-un număr
mic de indivizi relaționați. Totuși statele și națiunile sunt compuse din mii sau
milioane de indivizi nerelaționați. Jared Diamond susține că religia organizată
servea pentru a oferi o legătură între indivizii neînrudiți care altfel ar fi fost mai
predispuși la dușmănie. El susține că principala cauză de deces printre
societățile de vânători și culegători este crima

Religiile neolitice
Religiile oamenilor neolitici oferă dovezi ale unor vechi forme de religie
organizată. Așezarea neolitică Çatalhöyük, din actuala Turcie, era casă a peste
8000 de oameni și rămâne cea mai mare așezare din perioada neolitică cunoscută
vreodată. James Mellaart, care a excavat situl, credea că Çatalhöyük a fost centrul
spiritual din Anatolia central.O trăsătură izbitoare a Çatalhöyük sunt figurinele
feminine. Mellaart susținea că aceste figurine bine formate și create cu grijă,
sculptate și modelate din marmură, calcar albastru și maro, sist, calcit, bazalt,
alabastru și argilă, reprezentând a zeitate feminină din rândul Marilor Zeițe. Deși o
zeitate masculină exista deasemeni, "... statui ale unei zeițe feminine depășeau cu
mult cele ale unui zeu masculin, care mai mult, nu parea a fi reprezentat deloc după
nivelul VI". Până în prezent, optsprezece niveluri au fost identificate. Figurinele
atent făurite, au fost găsite în principal în zone ce Mellaart le consideră altare. Una,
totuși - o impunătoare zeiță întronată de o parte și de alta de două leoaice - a fost
găsită într-o ladă de grâne, ce Mellaart sugerează că ar putea să fi fost un mijloc de
asigurare a recoltelor sau protejare a sursei de hrană. Textele Piramidelor din
Egiptul antic sunt unele din cele mai vechi texte religioase din lume datând din
perioada 2400-2300 Î.Hr. Scrisul a jucat un rol major în susținerea religiei
organizate prin standardizarea ideiilor religioase indiferent de timp și loc.
Evul Mediu
Noile religii ale lumii din timpul prezent s-au stabilizat pe
cuprinsul Eurasiei în timpul Evului Mediu prin: Creștinarea lumii
occidentale; delegațiile Budiste în Asia de Est; declinul
Budismului pe subcontinentul Indian; și răspândirea Islamului pe
cuprinsul Orientului Mijlociu, Asia Centrală, Africa de Nord și părți din Europa și
India. În timpul Evului Mediu, musulmanii erau în conflict cu zoroastrienii în
timpul cuceririi Islamice a Persiei; Creștinii erau în conflict cu musulmanii în
timpul războaielor bizantino-arabe, cruciadelor, Reconquista și războaielor
Otomane din Europa; Creștinii erau în conflict cu evreii în timpul Cruciadelor,
Reconquista și Inchiziției; Șamanii erau în conflict cu Budiștii, Taoiștii,
musulmanii și Creștinii în timpul invaziilor mongole; Musulmanii erau în conflict
cu Hindușii și sikhii în timpul cuceririi musulmane a subcontinentului Indian.
Multe religii medievale au pus accentul pe misticism, cum au fost Catarii și alte
mișcări similare din Vest, evreii din Spania (vezi Zohar), mișcarea Bhakti din India
și sufismul din Islam. Monoteismul a ajuns la forme definitive
în Hristologia Creștină și în islamicul Tawhid. Noțiunile monoteiste
hindu de Brahman deasemeni au atins forma clasică prin învățăturile lui Adi
Shankara.
Perioada Modernă
Colonizarea Europeană în timpul secolelor XV și al XIX-lea au condus la
răspândirea Creștinismului până în Africa Subsahariană, Americi, Australia, și
în Filipine. Inventarea presei de tipărit în secolul al XV-lea a jucat un rol major în
răspândirea rapidă a reformei protestante sub conducători ca Martin Luther și Jean
Calvin. Au urmat războaie religioase, culminând în războiul de treizeci de ani ce a
devastat Europa centrală, 1618-1648. Atât Biserica protestantă cât și cea catolică
au concurat într-un efort global de a Creștiniza lumea.
Secolul al XVIII-lea a văzut începutul secularizării în Europa, câștigând
inerție după Revoluția franceză. Până la sfârșitul secolului XX, religia a coborât
până la a fi o forță slabă în cea mai mare parte a Europei.
În secolul al XX-lea, regimurile comunist est-european și comunist chinez erau
explicit anti-religioase. O mare varietate de noi mișcări religioase au luat naștere în
secolul XX, multe propunând un sincretism de elemente ale religiilor deja
existente. Aderența la astfel de noi mișcări este limitată, totuși, rămânând sub 2%
pe glob în anul 2000. Aderenții la religiile lumii clasice se numără la peste 75% din
populația globului, în timp ce aderenții la religiile tribale indigene a cazut la 4%.
Din anul 2005, un procent estimat de 14% din populația lumii se identifică ca non-
religioși.
Dezvoltarea de noi religii
 Mișcarea Nouă religioasă (NRM) este un termen folosit pentru a referi la o
credință religioasă sau o mișcare etică, spirituală sau filozofică de origine recentă
ce nu este parte dintr-o confesiune existentă, biserică, sau grup religios.