Fiinţa religiei.

Teorii despre fiinţa religiei

Religia – de la latinescul religio, derivat al verbului religare =

a lega, sinonim cu ebraicul berit = legătură, legământ (cf. Fac. 9,9.
11-12. 15-16; Ieş. 19,5; Dt. 5,2-3) – este legătura conştientă şi
liberă a omului cu Dumnezeu. În conţinutul acestei legături intră
cunoaşterea lui Dumnezeu şi trăirea după voia lui Dumnezeu; iar în
aceasta din urmă se pot distinge două părţi: cea de trăire morală şi
de cult divin, adorarea lui Dumnezeu. Prima parte, cea de
cunoaştere, constituie partea teoretică a religiei, doctrina, iar
celelalte două, anume de trăire morală şi de cult, partea practică a
ei.
Aici este de remarcat şi de reţinut că cele trei părţi
constitutive ale religiei – doctrină, morală şi cult -, deşi distincte
între ele, nu sunt despărţite, ci alcătuiesc un întreg unitar,
păstrându-şi între ele, dacă sunt bine şi corect înţelese, o vie şi
indisolubilă legătură.
Totodată, pentru a se înţelege deplin şi just definiţia religiei ca
legătură conştientă şi liberă a omului cu Dumnezeu, ca şi pentru a
ne feri de false înţelesuri şi regretabile greşeli, sunt necesare
câteva lămuriri cu privire la principalele noţiuni care intră în
definiţia religiei.
1. Pentru ca omul să poată avea într-adevăr legătură cu
Dumnezeu, este absolut necesar ca Dumnezeu să fie înţeles aşa
cum este El, adică: fiinţa absolută, vie, mai presus de lume,
spirituală şi personală. Căci dacă Dumnezeu este gândit, înţeles şi
afirmat fără aceste însuşiri, sau chiar dacă I-ar lipsi una dintre ele,
atunci ceea ce s-ar numi Dumnezeu nu mai este Dumnezeu, ci
simplă ficţiuni, iar ceea ce se numeşte religie nu mai este religie
care să-şi merite numele. Şi, ca urmare, dacă Dumnezeu nu este
conceput ca fiind mai presus de lume, atunci religia se reduce la
superstiţie, la idolatrie fetişistă; dacă Dumnezeu nu este fiinţă
spirituală, El poate fi confundat cu materia, ceea ce înseamnă
tocmai negarea Lui, materialism; dacă Dumnezeu nu este o fiinţă
personală, panteismul ia locul religiei. Dacă însă adevăratul
Dumnezeu, având între alte însuşiri şi pe cele amintite, are totodată
şi iniţiativa legăturii cu noi, ca şi permanenta grijă părintească faţă
de noi, ne luminează mintea şi ne sporeşte puterile, ca,
descoperindu-ni-Se, să-L cunoaştem şi să întreţinem cum se cuvine
legătura cu El, ştiind noi, tot de la El, că nu stă departe şi nepăsător
faţă de noi. Dumnezeu „nu este departe de fiecare dintre noi, căci
în El avem viaţă, în El ne mişcăm şi suntem” (FA 17,27-28).
 2. Dacă omul n-ar fi fiinţă raţională, el n-ar putea înţelege
nimic din ceea ce este religios; iar dacă omul n-ar avea suflet
spiritual şi nemuritor, deosebit de trup şi neconfundabil cu acesta,
pentru el n-ar putea exista religie, adică legătură cu spiritul absolut.
După modul ei de manifestare, religia se înfăţişează sub două
aspecte: interior şi exterior. Sub aspect interior, religia s-ar putea
numi religiozitate, ceea ce înseamnă trăire sufletească a întregului
cuprins al religiei, ca şi chipul şi gradul de intensitate al acestei
trăiri. Acesta este aspectul subiectiv al religiei. Sub aspect exterior,
religia înseamnă suma atitudinilor şi actelor morale şi de cult. Se
obişnuieşte ca sub primul aspect, cel interior, religia să fie numită
subiectivă, iar sub al doilea, cel exterior, să se numească religie
obiectivă.
Cu privire la cele două aspecte ale religiei, interior (subiectiv)
şi exterior (obiectiv), cel mai important lucru este să se înţeleagă
just strânsa legătură, echilibrul şi armonia dintre aceste aspecte,
care numai împreună, în unitatea bine orânduită, formează religia
deplină, adevărată. Căci atât la închegarea lăuntrică a religiei, cât
şi la exprimarea ei exterioară ia parte omul în întregimea fiinţei sale
psihofizice: prin raţiune, la cunoaşterea religioasă, la doctrină; prin
voinţă, la creşterea puterii de îndeplinire a normelor morale; prin
sentiment, la sporirea căldurii sufleteşti în năzuinţa către
Dumnezeu, trupul lăsându-se condus în săvârşirea lucrărilor
exterioare rezervate lui, în cult sau morală.
Tot cu privire la cele două aspecte ale religiei, anume la
raportul dintre ele, mai este de observat faptul că se ivesc uneori şi
greşeli de înţelegere a acestui raport, producându-se un
dezechilibru între ele, pierzându-se armonia necesară din viaţa
religioasă. Astfel, dacă aspectul subiectiv, considerându-se
dominant, se dezvoltă singular şi se apreciază ca îndestulător, cu
nesocotirea şi în paguba celui exterior, se ajunge la misticism sau
chietism bolnav, iar dacă, dimpotrivă, aspectul obiectiv se cultivă
cu preferinţă, acordându-i-se întâietate şi lăsându-se cel interior în
umbră, ca şi cum n-ar avea valoare, se cade în formalism sec.
Religia deplină, sănătoasă, evită aceste deformări şi exagerări, care
înseamnă, amândouă, îngustime de orizont spiritual, respingându-i-
le ca fiindu-i străine.
Fiind sădită de Dumnezeu în însăşi fiinţa omului, religia
rămâne nedezlipită de om. Geografic şi istoric, pretutindeni şi
totdeauna, prezenţa umană arată şi prezenţa religioasă, fireşte în
diferite forme.
Formele de manifestare ale ei, atât în interior, cât şi în
exterior, sunt multe şi diferite, după loc, după timp, după
comunităţi umane şi adeseori chiar după persoane. Însă, obişnuit,
deşi atât de variate, formele religioase au fost reduse de către
cercetători la trei categorii de religii: monoteism, dualism şi
politeism.
Monoteiste sunt acele religii în care există credinţa într-un
singur Dumnezeu. Aşa a fost religia celor dintâi oameni în paradisul
pământesc şi apoi, în ordine istorică, cea mozaică, cea creştină şi
cea mahomedană.
Ideea religioasă centrală, aceea de divinitate, este prezentă în
toate religiile, indiferent de gradul conştiinţei şi al cunoştinţei
despre ea şi indiferent de grosimea stratului de deformări care o
acoperă în unele suflete (Rm. 1,23), strat depus în împrejurări
nefavorabile ale vieţii; dar cu toate acestea, desigur sub protecţia
proniei divine, ideea de Dumnezeu n-a fost nimicită, ci numai
alterată. Căci şi în politeism, chiar treptele lui cele mai de jos, ideea
de divinitate nu lipseşte cu totul, ci se găseşte ca subînţeleasă fie şi
în afirmarea unei ierarhii a zeilor, unul fiind mai marele tuturor şi
având singur autoritate supremă, fie în credinţa despre originea
unică a zeilor, dintr-unul, tatăl tuturor, descinzând toţi. Şi tot aşa, în
ordinea vieţii practice, chiar şi „cei fără de lege, din fire fac ale
legii… porunca legii fiind scrisă în inimile lor” (Rm. 2,14-15).
Dintre religiile dualiste, mai cunoscută este cea a vechilor
iranieni (perşi), cu credinţa în doi zei, al binelui şi al răului: Ormuzd
sau Ahuramazda şi Ahriman sau Angromainius. Dualismul iarnian a
decăzut apoi cu timpul în politeism.
Politeiste se numesc religiile în care se crede în mai multe
zeităţi. Aceste religii sunt astăzi multe şi foarte diferite între ele:
religii fetişiste, numire dată de la adorarea de fetiş (obiecte din
natură sau făcute de om, ca pietre, pene, lemne, scoici, cuţite etc),
constituind treapta cea mai de jos a politeismului şi cuprinzând
populaţii nedezvoltate, primitive, din Africa, Australia, nordul Asiei
şi părţi din America Centrală şi de Sud; religii naturiste, cu închinare
la elemente mai importante ale naturii sau producătoare de
impresii mai tari, ca: soare, lună, stele, comete etc., religii numite
siderate sau astrale, apoi religii numite ctonice, cu închinare la
munţi, mare, izvoare etc., zeităţile unora fiind închipuite de om
(religii antropomorfe) sau de animale (religii zooforme).
Totuşi, în epoca clasicismului antic, unele forme de politeism
(la greci, la romani, în confucianismul chinez sau chiar în budism) s-
au putut ridica la concepţii morale mai înalte, cum le găsim în
scrierile unor filozofi şi înţelepţi antici.
Religia mozaică are meritul de a fi păstrat credinţa în
unicitatea lui Dumnezeu, credinţa protopărinţilor noştri Adam şi
Eva, iar prin patriarhi şi profeţi a devenit „pedagog” (îndrumător)
spre Hristos, Dumnezeu-Omul, întemeietor al Noului Aşezământ
(Noului Testament, cf. Ga 3,24).
Religia adevărată, deplină şi desăvârşită este şi rămâne cea
creştină, cu învăţătura ei descoperită de Dumnezeu, cu morala ei
cea mai înaltă, cu slujirea ei cultică desăvârşit spiritualizată şi, în
întregime, ridicată la culmea perfecţiunii de către Însuşi
Întemeietorul ei şi sufletul ei permanent viu în ea, Iisus Hristos, Fiul
lui Dumnezeu, Cel întrupat şi adevărat Dumnezeu.
În rezumat, din cele spuse până aici despre fiinţa religiei
rezultă că în sufletul omenesc există o vie dispoziţie religioasă,
totul în religie întemeindu-se pe ideea că există o divinitate
creatoare şi proniatoare. Această idee şi deci religia ca legătură
între om şi divinitate nu-şi poate avea originea decât în revelaţia
primordială dăruită de Dumnezeu primilor oameni.
Astfel religia, din momentul apariţiei omului, iar nu izvorâtă
după aceea din vreo experienţă oarecare, este o realitate primară
şi esenţială în structura spirituală a umanităţii. Există un apriori
religios (apriori însemnând ceea ce există mai înainte de orice
experienţă) sau, cu alte cuvinte, religia are caracter aprioric, adică
este prezentă în om mai înainte de orice experienţă alta decât ea
însăşi, ceea ce înseamnă că idee de divinitate spirituală,
transcendentă (mai presus de lume), dar creatoare, premerge
oricărei experienţe umane, ideea sădită de Însuşi Dumnezeu în
spiritul omului, ca temei al legăturii acestuia cu El, Dumnezeu
Creatorul, Părintele tuturor. În consecinţă, religia nu s-a născut
dintr-o experienţă umană anterioară ei, ci este dar de la Dumnezeu.
Ulterior, în manifestarea ei exterioară mai ales, în cursul
frământatei istorii umane, religia s-a manifestat în diferite forme de
care se ocupă Istoria religiilor.
Vorbind despre fiinţa religiei, până aici ne-am referit numai la
aspectul ei exterior sau obiectiv, pentru ca, în cele ce urmează, să
ne ocupăm de aspectul interior sau subiectiv al ei, adică de însăşi
trăirea religioasă în om.
Privind religia numai sub aspectul ei subiectiv, numeroşi
cercetători ei religiei şi-au pus întrebarea: în ce constă esenţa
religiei?
Răspunsurile care s-au dat la această întrebare se pot grupa în
trei feluri de teorii: intelectualiste, sentimentaliste şi
voluntariste, după cum ele reduc religia la unul sau altul dintre
fenomenele sufleteşti.
1. Teorii intelectualiste. Dat fiind faptul că una din însuşirile
fundamentale ale fiinţei umane este gândirea sau cugetarea,
adepţii acestor teorii susţin că omul încă de la începutul existenţei
sale a simţit imboldul sau impulsul de a cerceta care este cauza
lucrurilor şi a fenomenelor din jurul său. Dar el nu s-a mulţumit să
afle numai cauza acelora cu care a venit în contact, ci, descoperind
că unele cauza sunt efectul altora anterioare lor, a ajuns în mod
necesar la o cauză ultimă, absolută, supremă, primară, care nu
poate fi decât Dumnezeu. Astfel, pe cale logică, aplicând principiul
cauzalităţii la explicarea fenomenelor din lume, a ajuns la concluzia
că ultima cauză a lucrurilor, cauză absolută şi supremă, este
Dumnezeu.
După intelectualişti deci, credinţa religioasă este rezultatul
procesului intelectual de cunoaştere a lumii, cunoaştere raportată
la ultima ei cauză. Dar după ei mai există un motiv, tot de natură
intelectuală, care l-a dus pe om la ideea de Dumnezeu: ideea de
infinit. Astfel, după învăţatul Max Muller, setea de cunoaştere a
omului l-a dus pe acesta la ideea de infinit, la care a ajuns prin
contrast cu ideea de mărginit, limitat, finit, pe car a experimentat-o
în viaţa zilniză. Acest infinit a fost personifica de om, fiind numit
Dumnezeu. De aceeaşi părere, anume că religia aparţine
intelectului, sunt şi filozofii germani Hegel şi Schopenhauer.
Cu toate că teoriilor intelectualiste conţin o bună parte de
adevăr în încercarea lor de a explica fiinţa religiei, ele o explică
insuficient şi unilateral. E adevărat că Mântuitorul a spus: „Şi
aceasta este viaţa de veci: să Te cunoască pe Tine, singurul şi
adevăratul Dumnezeu…” (In. 17,3), dar aceste cuvinte arată numai
că pentru religie este absolut necesar a-L cunoaşte pe Dumnezeu,
fără de care omul nu s-ar putea pune în legătură cu Dumnezeu, nu
I-ar putea cunoaşte voia şi nu L-ar putea adora. Dar religia nu se
reduce numai la cunoaşterea lui Dumnezu, totuşi elementul
intelectual nu poate constitui singur religia. Dacă religia se reduce
la elementul intelectual, atunci ea nu mai e religie, ci filozofie. Nu
este suficient ca Dumnezeu să fie cunoscut, gândit sau reprezentat,
ci trebuie simţit, iubit, ascultat şi urmat, adică voinţa Lui trebuie
împlinită cu evlavie şi cu dragoste.
2. Teorii sentimentaliste. Cunoscând că emoţiile şi
sentimentele au un mare rol în viaţa individuală şi socială a
oamenilor, unii învăţaţi au încercat să reducă religia la un produs al
afectivităţii sau emotivităţii omeneşti. Numeroşi filozofi, teologi şi
poeţi, ca Herbart, Luther, Goethe, Herder, Iacobi şi alţii, ca şi marii
mistici din toate epocile, au crezut că esenţa religiei stă în
sentiment. Dar cel care, pentru prima oară, a formulat o teorie cu
privire la esenţa religiei bazată pe sentiment, a fost teologul
protestant Fr. Schleiermacher. Concepţia lui poate fi rezumată
astfel:
Considerând că religia nu e nici metafizică, nici morală, nici
ştiinţă, ci cunoştinţă nemijlocită despre existenţa finitului în infinit,
el defineşte religia mai precis, spunând că este sentimentul
d4ependenţei absolute de necunoscut, care pentru noi este
Dumnzeu. Contopirea noastră cu infinitul, cu Dumnezeu, conştiinţa
aceasta a „finitului în infinit”, care e un sentiment, constituie pentru
noi o stare de supremă beatitudine; aceasta este conştiinţa
religioasă desăvârşită.
Concepţia lui Schleiermacher, care cuprinde elemente luate de
la filozoful Spinoza, ca şi din panteism, este pe cât de confuză, pe
atât de eronată. Dacă infinitul este identificat cu Dumnezeu, care
ne rămâne însă necunoscut, cum poate fi acesta obiectul religiei?
Un sentiment religios nu poate exista, dacă Dumnezeu rămâne
necunoscut, căci sentimentele nu pot lua fiinţă fără o idee sau un
fenomen care să le dea naştere. Fără ideea de Dumnezeu, fie ea
oricât de vagă şi de imprecisă, n-am simţi nimic care să ne lege de
El, nu L-am putea adora, nu L-am cunoaşte şi nu I-am putea împlini
voia.
Teoriile sentimentaliste despre esenţa religiei ne atrag atenţia
asupra trăirii religioase în fiinţa omului şi ne dau posibilitatea să
preţuim sentimentul la adevărata lui valoare în experienţa
religioasă personală, dar greşeala lor constă în susţinerea faptului
că esenţa religiei stă numai în sentiment, nesocotind total
contribuţia intelectului şi a voinţei în fenomenul religios. Proverbul
latin: „Ignoti nulla cupido” (Cel ce nu cunoaşte nu are nici o dorinţă)
arată că fără cunoştinţă, fără idei nu pot exista sentimente. Aşadar
fără ideea de Dumnezeu nu poate exista sentiment religios şi deci
nici religie.
Este cazul să semnalăm aici că, alături de teoriile
sentimentaliste, pot fi luate în discuţie şi teoriile estetice, căci şi
acesta aşează fiinţa religiei tot în sentiment, şi anume în cel estetic
sau al frumosului.
Deoarece în viaţa omului fantezia sau imaginaţia joacă un rol
deosebit, căci prin ea omul îşi înfrumuseţează şi idealizează viaţa,
numeroşi filozofi şi literaţi au susţinut că religia este un produs al
fanteziei, în scopul înfrumuseţării vieţii, ea reducându-se la
sentimentul estetic cu diversele sale forme şi grade. Această
concepţie a apărut îndeosebi în epoca romantică, între adepţii săi
numărându-se Lessing, Herder, Goethe, Schiller, Feuerbach, D.F.
Strauss, W. Wundt şi alţii, dar ea a avut precursori câţiva filozofi
greci din antichitate, ca: Xenofan, Evhemeros şi alţii. Astfel,
Evhemeros afirmase că zeii sunt creaţi de fantezia omenească, în
realitate ei fiind oameni, iar Xenofon spunea că dacă boii, caii şi
alte animale ar avea fantezie, şi-ar crea zeii după chipul şi
înfăţişarea lor.
 După Goethe, religia se reduce la cultul frumosului, căci,
spune el: „Cine are artă şi ştiinţă, acela are şi religie; cine nu le are
pe acestea două, acela să aibă religie”. Filozoful W. Wundt susţine
să religia s-a născut din dezvoltarea miturilor primitive, pentru
primitivi mitul fiind un fel de ştiinţă poetică din care s-a născut mai
întâi ideea de suflet, apoi cultul strămoşilor şi animismul, iar apoi
ideea de zei, pe care ei i-au adorat.
Desigur, fantezia este funcţia sufletului omenesc care
idealizează şi înfrumuseţează realitatea, ridicând omul într-o lume
ideală, făcându-l să întrevadă frumuseţea şi perfecţiunea
Creatorului. Ea însă n-are capacitatea de a crea de la sine ceva, ci
numai de a organiza în forme şi conţinuturi noi elementele pe care
omul le posedă datorită experienţelor şi cunoştinţelor personale, pe
care le păstrează memoria. Din cele mai vechi timpuri există creaţii
estetice ale fanteziei (sculpturi, picturi, obiecte de cult, etc.), dar cu
toate că acestea au stat în serviciul religiei, fantezia n-a putut crea
nici obiectul religiei, nici sentiment religios, fiind totdeauna numai
un auxiliar al religiei.
Sentimentul estetic se naşte din contemplarea frumosului
natural sau artistic, care adeseori poate avea caracter nereligios
sau antireligios. O religie care s-a reduce numai la sentimente
estetice nu ar putea satisface nici setea omului de a ancora în
transcendent, nici să servească de temelie moralităţii, dat fiind
faptul că unele forme ale frumosului pot cuprinde elemente cu totul
imorale. De aceea, o religie care s-ar baza numai pe artă ar putea
nesocoti chiar unul dintre principalele scopuri ale religiei: unirea cât
mai multor oameni în aceeaşi comunitate de credinţă şi viaţă, în
care nu există deosebire de clasă, neam, cultură, stare socială, ci
toţi sunt una.
3. Teorii voluntariste. Voinţa este funcţia sufletului
omenesc prin care ne manifestăm în exterior prin acţiunile noastre.
Ea înseamnă activitate îndreptată conştient spre un scop şi stă în
strânsă legătură cu intelectul şi sentimentul, fără de care ea nici nu
poate fi concepută. Căci dacă intelectul este generatorul ideilor, iar
sentimentul asigură pregătirea internă a acţiunii sau faptei externe,
voinţa execută ceea ce intelectul şi-a propus, iar sentimentul a
pregătit, generând impulsul spre acţiune.
Dar fiindcă acţiunile externe sunt fapte pe care le studiază
morala prin prisma noţiunilor de bine şi de rău, teoriile voluntariste
consideră că esenţa religiei stă în moralitate, aceasta
exteriorizându-se fie în actele de cult, fie în faptele morale ale
oamenilor. Astfel s-a ajuns ca unii teologi şi filozofi să identifice sau
să reducă religia la morală. Aşa a apărut „moralismul”, un curent
care urmăreşte înlocuirea religiei cu morala, cel mai renumit
susţinător al acestuia fiind filozoful Im. Kant.
Concepţia lui Kant despre religie rezultă îndeosebi din lucrările
sale: Critica raţiunii practice, Religia în limitele raţiunii şi
Întemeierea metafizicii moravurilor. Într-o altă lucrare, Critica
raţiunii pure, el susţine următoarele: cunoştinţa ştiinţifică este
rezultatul colaborării sau fructul nunţii, unirii dintre sensibilitate şi
raţiune, sensibilitatea oferind materialul obţinut prin simţuri, iar
raţiunea prelucrând acest material; această cunoştinţă nu poate
însă depăşi limitele lumii fenomenale, adică a lumii în care trăim.
Sensibilitatea noastră (simţurile) ne oferă un material haotic, care
însă e prelucrat şi organizat de intelectul nostru prin formele
apriorice ale sensibilităţii, spaţiul şi timpul, şi prin categoriile
raţiunii. Acestea sunt cunoştinţele ştiinţifice, care însă n-au valoare
decât în lumea fenomenală. Dar dincolo de această lume este
„lumea numenală” , în care se află „lucrul în sine”, care poate fi
gândit, dar nu cunoscut, deoarece acolo nu poate opera raţiunea
teoretică singură, fără ajutorul sensibilităţii, ci numai raţiunea
practică.
Dar intelectul nostru nu e numai posesorul formelor şi
categoriilor „constitutive” cu care operează în lumea fenomenală,
organizând materialul oferit de sensibilitate, ci posedă şi unele idei
regulative, care au o valoare deosebită pentru viaţa noastră. Ele
sunt produsul raţiunii practice – pe care Kant o identifică cu
conştiinţa şi cu voinţa – adeseori. Astfel, idei de libertate, de
nemurire a sufletului, ca şi cea de Dumnezeu sunt „postulate”,
adică cerinţe ale raţiunii practice, ale voinţei. Legea morală care se
află în noi este autonomă, avându-şi izvorul în raţiunea practică,
nefiiind produsul unei voinţe străine care ne-ar impune-o. Ea este
legea fundamentală a fiinţei noastre de care trebuie să ascultăm.
Această lege se impune conştiinţei noastre prin acel „imperativ
categoric”: „Tu trebuie să faci…” sau „Îţi este interzis să faci…”
Este firesc, spune Kant, ca în viaţă binele să fie răsplătit, iar
răul pedepsit. Dar cum în lumea aceasta nu există un raport just
între virtute şi fericire, ca şi între imoralitate şi nefericire, din acest
motiv, raţiunea practică postulează (pretinde) o lume în care binele
să fie întotdeauna răsplătit, iar răul pedepsit. Dar aceasta
presupune existenţa unui judecător drept în lumea numenală, care
nu poate fi decât Dumnezeu. În acest fel, ideile fundamentale are
religiei: Dumnezeu, libertatea voinţei, nemurirea sufletului, viaţa
viitoare, fericirea ca răsplată a virtuţii nu pot fi obiecte ale
cunoştinţei, ci numai ale credinţei, ele fiind postulate ale raţiunii
practice.
 Iată deci că filozoful Kant, în loc să fundamenteze morala pe
religie, dimpotrivă, fundamentează religia pe morală, reducând-o
pe cea dintâi la cea din urmă, sau chiar subordonând religia
moralei. Aceasta se poate vedea chiar din definiţia pe care o dă el
religiei: „Religia este recunoaşterea datoriilor morale ale omului ca
porunci ale lui Dumnezeu”.
Concepţia lui Kant despre religie a avut o influenţă
considerabilă asupra filozofiei şi teologiei de mai târziu,
continuatorii săi fiind, îndeosebi, Fichte şi Schleiermacher, ea
găsind o audienţă deosebită în protestantism.
Teoriile voluntariste sau moraliste, deşi ne arată un element
important din fiinţa religiei, anume aplicarea la viaţă a raportului
dintre om şi Dumnezeu, ele însă, prin faptul că reduc religia la
simple acte de voinţă ale omului, nu ne lămuresc nici asupra
subiectului şi obiectului religiei, nici asupra modului în care ea este
trăită de către om. Căci deşi morala este strâns legată de religie,
sfera religiei depăşeşte cu mult pe cea a moralei. Căci orice act de
voinţă depinde, în primul rând, de un act de cunoaştere, în cazul
religiei de cunoaşterea lui Dumnezeu şi a voii Sale care trebuie
împlinită.
Pe de altă parte, experienţa ne arată că un om poate să fie
moral, fără să fie în acelaşi timp religios. Există numeroşi moralişti
moderni care nu sunt religioşi, după cum în cultul unor religii
inferioare există practici şi acţiuni morale. Raportul dintre religie şi
morală nu este nici de identitate, nici de cauzalitate, ci de
reciprocitate şi viceversa. Chiar şi în creştinism, unde raportul
dintre religie şi morală este aşa de strâns, ele nu se identifică,
morala fiind numai o consecinţă sau o urmare a religiei.
Referindu-ne în mod special la concepţia lui Kant asupra
religiei, ea nu poate fi acceptată, deoarece e rezultatul unui punct
de plecare cu totul discutabil. Căci Kant numai în mod arbitrar
separă raţiunea teoretică de acea practică, limitând domeniul celei
dintâi numai în lumea fenomenală, iar celeilalte în lumea numenală.
Dacă concluziile raţiunii pure în problemele din lumea numenală nu
merită nici o încredere, iar noi trebuie să credem că acolo au
valoare numai postulatele raţiunii practice, de aici rezultă două
consecinţe, şi anume: a) obiectul religiei este ceva cu totul nesigur
şi iluzoriu, şi b) sufletul omenesc nu este unitar, ci compartimentat
în două sfere care lucrează independent şi diferit una de alta.
Dar se pare că filozoful Kant a salvat autonomia voinţei tocmai
prin negarea posibilităţii de a-L cunoaşte pe Dumnezeu pe calea
raţiunii teoretice. Căci, după el, dacă L-am cunoaşte pe Dumnezeu
în mod teoretic, omul având permanent imaginea lui înaintea
ochilor, împlinirea legii morale s-ar face cu stricteţe, dar nu în mod
liber, ci din frică, ceea ce n-ar exprima nicidecum adevărata
moralitate, care, după Kant, trebuie să purceadă din respectul pur
al legii morale, şi nu din considerente sensibile.
În concluzie, Dumnezeul conceput de Kant este numai o
ficţiune, cu care omul nu poate comunica fiindcă nu-L cunoaşte,
rolul lui fiind doar acela de a veghea ca în lumea numenală să se
realizeze armonia dintre moralitate şi fericire.

Din cele expuse anterior în legătură cu esenţa religiei ne-am

putut da seama de insuficienţa, ba chiar de falsitatea teoriilor de
care ne-am ocupat. Insuficienta explicării fiinţei religie sub aspect
subiectiv numai prin una sau alta din cele trei funcţii ale sufletului
omenesc: intelect, sentiment şi voinţă rezultă fără putinţă de
tăgadă mai ales din trăirea religioasă, care cuprinde în sine
manifestarea integrală a sufletului omenesc: cunoaştere, simţire şi
voinţă. Precum afirmă un teolog, „religia este sinteza cea mai
desăvârşită a celor mai înalte însuşiri şi funcţii ale sufletului
omenesc, puse în serviciul a două idei: ideea de Dumnezeu şi cea a
legăturii omului cu El” (Werner Gruehn). Religia conţine în sine
intelect, sentiment şi voinţă, împletindu-le pe toate într-o trăire
unitară în raport cu fiinţa divină. În religie, punctul de plecare este
cunoaşterea lui Dumnezeu, chiar dacă această cunoaştere nu e
deplină (cf. 1 Co 13,9), precum şi a raportului ce există între om şi
divinitate; aşadar, iniţial religia cuprinde o doctrină, pe care unii o
numec filozofie sau metafizică. Pe temeiul acestei cunoaşteri,
voinţa tinde să asculte şi să împlinească voia lui Dumnezeu,
exprimată în legile morale, care sunt expresii ale voinţei divine.
Dar urmarea, ascultarea sau împlinirea legilor morale de către
om este unită cu sentimente de plăcere, pietate şi iubire faţă de
Dumnezeu, „Care voieşte ca toţi oamenii să se mântuiască şi să
ajungă la cunoştinţa adevărului” (1 Tim 2,4). Gândirea şi fantezia se
împletesc, creând adeseori simboluri prin care sunt exprimate şi
întărite sentimentele complexe pe care omul le trăieşte în legătură
cu Dumnezeu. Aşa apare arta în religie, ca un preţios auxiliar, prin
creaţiile ei potenţându-se şi intensificându-se sentimentul religios.
Redusă numai la doctrină, religia devine filozofie; propunându-
şi să dea numai norme de conduită, ea se transformă în morală, iar
dacă se opreşte la sentiment, ea devine contemplaţie mistică, fără
vreo legătură cu mediul social în care trăieşte omul. De aceea,
definiţia pe care i-a dat-o Fer.Augustin: „Religio est modul
congnoscendi et colendi Deum” (Religia este modul de a-L
cunoaşte şi de a-L cinsti pe Dumnezeu), exprimată lămurit până
astăzi nu numai prin obiectul religiei, ci şi complexitatea
fenomenului religios.